Un preşedinte bolnav – Georges Pompidou

Dr. Viorel Cruceanu, publicat in Historia, nr.86, februarie 2009 , pag. 47 – 49 .

Evenimentele din mai 1968 au răvăşit Franţa. Prin desfăşurare şi consecinţe,

ele au reprezentat un moment de ruptură, dovedind că nimic nu mai putea fi ca

înainte. Generalul de Gaulle a înţeles mesajul. Iată de ce el a organizat referendumul

din 27 aprilie 1969. Tema era fără miză, dar Generalul ştia că va pierde. De fapt,

referendumul a permis reverenţa finală a lui de Gaulle, în circumstanţe onorabile, faţă

de propriul popor şi, mai ales, faţă de Istorie. Numai că, sfârşitul „erei de Gaulle” a

generat un adevărat „complex” al succesiunii. „Trebuie să fie cineva nebun să-şi

dorească să devină şef de stat după generalul de Gaulle”1, mărturisea, într-o bună zi,

Georges Pompidou. Şi totuşi, după retragerea Generalului, s-au găsit mai mulţi

pretendenţi, inclusiv fostul premier din perioada 1962-1968 (interval în care

Pompidou a format cinci guverne succesive, „stabilind un record sui-generis în

analele guvernărilor republicane”2). Pornit ca mare favorit, Georges Pompidou a

obţinut victoria finală, în al doilea tur de scrutin (15 iunie 1969), cu 52,8% din voturi.

Cinci zile mai târziu, pe 20 iunie, el era instalat în mod oficial ca al doilea preşedinte

al celei de-a V-a Republici. Avea 58 de ani, dar „nu-şi arăta vârsta. Înalt de statură,

bine legat, în formă fizică remarcabilă, părea un sportiv”3. Însă, după scurtă vreme,

aparenţele se vor dovedi înşelătoare, personajul fiind extrem de vulnerabil. Conştient

de rolul public asumat, Pompidou a ştiut „să-şi suporte calvarul cu [admirabil]

curaj”4. Mai mult, el a impus un secret deplin asupra stării sale de sănătate, opinia

publică realizând ce se întâmplă doar în faza terminală a bolii. De asemenea, aşa cum

vom vedea mai târziu, chiar colaboratorii apropiaţi ignorau adevărata situaţie în care

se afla preşedintele.

Medicii lui Pompidou nu au păcălit chiar pe toată lumea. Peste Ocean, analiştii

CIA au fost, printre primii, care au sesizat că preşedintele francez are probleme

majore. Un document intern, publicat în Studies in intelligence (declasificat recent şi

preluat de revista Lumea), afirma că, încă din toamna lui 1971, Pompidou „a început

să piardă din greutate şi să se umfle la faţă, căpătând aspectul caracteristic celor ce

urmează tratamente cu cortizon”5. În 1973, agenţii americani câştigaseră în siguranţă.

Astfel, în februarie ei constatau că „schimbarea înfăţişării sale a devenit destul de

pronunţată”6, pentru ca, în iunie, să insiste pe „clasicele modificări faciale provocate

de o îndelungată şi intensă administrare de cortizon”7. Deoarece, de fiecare dată când

Pompidou avea crize, buletinele medicale franceze indicau „diplomatica” şi banala

„gripă”, analiştii CIA şi-au concentrat atenţia pe fotografii şi benzi video. Prin

urmare, ei au fost capabili ca, în februarie 1974, să-i înainteze lui Henry Kissinger,

secretarul Departamentului de Stat, un studiu care cuprindea chiar şi intuirea

diagnosticului: „preşedintele francez suferă de o boală malignă a organelor

formatoare de sânge, probabil limfom malign sau mielom multiplu. Aceasta include

mai multe maladii foarte apropiate, inclusiv macroglobulinemia Waldenström”8.

Concluzia serviciilor secrete americane era foarte clară: „preşedintele francez suferea

de o boală care-i va fi fatală”9.

Observaţiile CIA s-au dovedit extrem de pertinente: organismul lui Pompidou

era afectat de „o aberaţie sanguină: o macroglobulinemie”10

(afecţiune foarte rară,

depistată, pentru prima dată, în 1944, la Malmö, în Suedia, de doctorul Jan

Waldenström). Era vorba de o macroglobulinemie esenţială, produsă de o puternică

imunoglobulină. Cum se manifestă această maladie? Iată un scurt rezumat:

„[maladia] anemiază, provoacă hemoragii, măreşte vâscozitatea sângelui, antrenează

tulburări de vedere şi o scădere a auzului. Ea umflă ficatul, splina şi ganglionii

limfatici. Fiind o boală mortală, evoluează lent”11

. Şi specialiştii ne mai dau un

indiciu: ea „este vecină cu leucemia”12

. Din nefericire, aşa cum au probat-o şi

deceniile de cercetare ale lui Jan Waldenström, afecţiunea nu lăsa nici o speranţă

celui atins de ea!

Un colaborator apropiat al lui Pompidou a fost Jacques Foccart, consilierul său

în probleme africane (responsabilitate exercitată şi în cei 10 ani de preşedinţie ai

generalului de Gaulle)13

. Foccart avea audienţe la preşedinte de două ori pe

săptămână: în zilele de marţi şi vineri. Absorbit de problemele abordate, Foccart

recunoaşte, în memoriile sale, că nu a avut acurateţea necesară intuirii problemelor de

sănătate ale şefului său. Mai mult, el considera aluziile pe această temă drept simple

zvonuri. Cu toate acestea, amintirile lui Foccart ne devoalează „etapele” evoluţiei

bolii lui Pompidou. Astfel, consilierul în problemele africane de la Elysée ne spune că

„prima dată când preşedintele mi-a vorbit de starea sănătăţii sale a fost în noiembrie

1972, când pregăteam vizitele sale în Volta Superioară [în prezent Burkina Faso –

nota ns.] şi Togo”14

. Iată explicaţia lui Pompidou, destul de bizară: «Trebuie să vă

spun ceva ce nu ştie nimeni, de care să ţineţi cont în stabilirea detaliilor programului:

am o colibaciloză. Statul în picioare îmi poate declanşa o criză şi să fiu nevoit să mă

retrag»15

. Foccart nu s-a alarmat, deoarece, gândea el, „colibaciloza nu este o boală

gravă şi se tratează”16

. Consilierul de la Elysée a avut surpriza să constate că „vizita a

decurs foarte bine”17

. Totuşi, el a sesizat schimbarea fizionomiei preşedintelui, dar a

găsit o explicaţie prozaică: „Mi se părea puţin buhăit, dar aveam impresia că s-a

îngrăşat. Ştiam că are un apetit deosebit şi mi-am zis că mânca prea mult”18

. Un

semnal de alarmă pentru Foccart l-a reprezentat începutul anului 1973, când

Pompidou „a scurtat ceremoniile de urări şi nu a mai participat la întâlnirea cu

personalul de la Elysée”19

. Din nou, Foccart s-a dovedit înţelegător, gândind că „toată

lumea poate fi obosită iar viaţa unui şef de stat este epuizantă”20

. Cu scurgerea

timpului, consilierul Foccart a devenit mai vigilent. Aşa se face că, la jumătatea lunii

aprilie, afirmă el, „i-am vorbit despre rotunjirea şefului [de stat] lui Michel Jobert,

care-l cunoştea foarte bine de pe vremea când i-a fost director de cabinet la Matignon

[sediul guvernului francez – nota ns.], urmându-l apoi la Elysée ca secretar general

[la preşedinţie]”21

. Răspunsul lui Jobert a fost elocvent: «Ia prea multe medicamente,

în special cortizon. A început să ia cortizon încă după plecarea de la Matignon. Din

această cauză s-a îngrăşat mult, ajungând să fie buhăit ca în prezent»22

. Exprimate de

o autoritate precum Jobert, aceste cuvinte capătă greutate. Ele ne oferă un reper

cronologic al bolii; ea s-a declanşat „după plecarea [lui Pompidou] de la Matignon”,

adică în anii 1967-1968. Afirmaţia este credibilă, în pofida faptului că majoritatea

analiştilor optează pentru 1972 [an în care Pompidou şi-a redactat testamentul; dar,

un asemenea gest conduce la deducţia că boala avea deja un istoric al său]. Cert este

că, din 1973, „toată lumea putea să o constate: Pompidou nu se simţea prea bine”23

.

„Miopia” lui Foccart se explică prin faptul că el corela manifestarea unei boli cu o

stare de incapacitate fizică sau psihică. Or, constată Foccart, „nimic nu s-a schimbat

în comportamentul său iar prezenţa sa de spirit i-a rămas intactă”24

, după care

completează: „cei care, ca mine, îl întâlneau pe Pompidou de mai multe ori pe

săptămână, îl considerau absolut neschimbat, atât ca luciditate cât şi ca manieră de a

se ocupa de afacerile de stat”25

. Prin urmare, nu mică i-a fost surpriza când, în

decembrie 1973, Pompidou i-a mărturisit: «Este adevărat, sunt bolnav. Dar nu vă

îngrijoraţi, o să-mi revin. Totuşi, medicii insistă să mă odihnesc; iată de ce, contez pe

dumneavoastră să-mi eliminaţi, din program, tot ce este obositor şi tot ce nu este

indispensabil»26

. Tonul convingător al preşedintelui l-a făcut pe Foccart să afirme cu

candoare: „nu mi s-a părut nimic alarmant”27

. Nici neliniştile anturajului nu

zdruncinau convingerile fidelului consilier. Iată o mostră: „Soţia mea era extrem de

îngrijorată; adesea îmi vorbea şi îmi cerea informaţii despre starea preşedintelui. Eu o

calmam, în modul cel mai sincer, deoarece nu am crezut, nici un moment, că ar fi

vorba de ceva grav”28

. Probabil că percepţia eronată a lui Foccart s-a datorat în bună

măsură şi „teatrului” jucat de Pompidou. Un asemenea epiusod s-a consumat şi pe 26

februarie 1974: „de această dată, spune Foccart, nu mi-a mai vorbit de colibaciloză ci

de hemoroizi”29

. Şi din nou, preşedintele s-a dovedit persuasiv: «dacă aş fi fost un

simplu particular, m-aş fi operat. Aşa, câte nu s-ar spune dacă m-aş duce la spital?»30

.

Îngăduitor cu sine dar mai ales cu preşedintele, Foccart şi-a permis o reflecţie

cumsecade: „Eram impresionat şi nu-mi trecea prin cap că ar fi altceva. Ştiam că

hemoroizii pot fi foarte dureroşi. Mai ştiam că, odinioară, Richelieu a suferit multă

vreme dar nu a încetat nici un moment să guverneze”31

. În momentul depănării

amintirilor sale, consilierul şi-a făcut mea culpa: „trebuia să înţeleg, fără, îndoială, că

era vorba de altceva şi nu de hemoroizi”32

. De altfel, Foccart a avut o adevărată

revelaţie în cursul audienţei de vineri, 29 martie 1974: „Preşedintele era, vizibil,

copleşit de suferinţă. Avea ochii măriţi (...). Nu voi uita niciodată mâna umflată,

jilavă şi molatică pe care mi-a întins-o, cu un aer plictisit, fără a se ridica, şi pe care

aveam să o strâng pentru ultima oară. Întâlnirea a fost scurtă, dar Pompidou s-a arătat

la fel de atent şi lucid ca întotdeauna”33

. Abia acum, spune Foccart, „mi-am dat

seama că este grav”34

. Însă, nici în ceasul al doisprezecelea, consilierul de la Elysée

nu făcea rabat optimismului: „îl vedeam atât de curajos şi în deplinătatea mijloacelor

sale intelectuale încât am respins ideea unui sfârşit fatal iminent”35

. Bineînţeles că

Foccart s-a înşelat o dată în plus: Pompidou a intrat în comă şi pe 2 aprilie 1974 a

încetat din viaţă, la numai 63 de ani.

Preşedintele Georges Pompidou nu şi-a încheiat septenatul. În cei cinci ani ai

preşedinţiei sale, el „avea să prelungească în timp opera politică a mentorului său

[generalul Charles de Gaulle – nota ns.]” dar, în egală măsură, „a încercat să iasă de

sub influenţa moştenirii acestuia”36

. Promovând «deschiderea în continuitate»,

Pompidou şi-a lăsat amprenta asupra sistemului politic francez, reuşind înrădăcinarea

instituţiilor celei de-a V-a Republici. De asemenea, el a pus bazele neo-gaullismului,

curent ce a dat Franţei alţi doi şefi de stat: pe Jacques Chirac (17 mai 1995-16 mai

2007) şi pe actualul preşedinte, Nicolas Sarkozy.

NOTE:

1 Pierre Accoce, dr. Pierre Rentchwick, Aceşti bolnavi care ne guvernează, Craiova, Editura

Tribuna, 1993, p. 297. 2 Alexandru Vianu, Camil Mureşan, Robert Păiuşan, Simona Nistor, Preşedinţii Franţei, Craiova,

Universalia-Dialog, 1991, p. 191. 3 Ibidem, p. 189.

4 P. Accoce, P. Rentchwick, op.cit., p. 272.

5 Cf. Lumea, nr. 2 (167), febr. 2007, p. 45.

6 Ibidem.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 P. Accoce, P. Rentchwick, op.cit., p. 284.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 286.

13 Vezi amănunte despre Jacques Foccart în Viorel Cruceanu, Generalul de Gaulle,

contemporanul nostru, în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30. 14

Foccart parle, Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/Jeune Afrique, tome 2,

1997, p. 44. 15

Ibidem. 16

Specialiştii ne spun că este vorba de o „afecţiune urinară sau digestivă cauzată de un colibacil”.

Colibacilul este o enterobacterie şi „constituie 80% din flora aerobă digestivă a omului sănătos”.

Atunci când devine patogen, el provoacă infecţii sau boli (cf. Larousse. Dicţionar de medicină,

Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 128 şi p.221). 17

Foccart parle, tome 2, p. 44. 18

Ibidem. 19

Ibidem. 20

Ibidem. 21

Ibidem. 22

Ibidem. 23

Ibidem, p. 45. 24

Ibidem. 25

Ibidem, p. 43. 26

Ibidem, p. 46. 27

Ibidem. 28

Ibidem, p. 43. 29

Ibidem, p. 46. 30

Ibidem. 31

Ibidem. 32

Ibidem. 33

Ibidem, p. 47. 34

Ibidem. 35

Ibidem, p. 48. 36

Al. Vianu, C. Mureşan, R. Păiuşan, S. Nistor, op.cit., p. 199.