Introducere

Despre apă

Ce este poluarea?

Surse ale poluării

Tipuri de poluare

Modul de infestare al apei

Poluarea oceanelor

Efectele poluării

Controlarea poluării

Introducere

Problema raportului dintre om şi mediul ambiant nu este nouă. Ea a apărut o dată cu cele dintâi colectivităţi omeneşti, căci omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc, nu s-a mulţumit cu natura aşa cum era ea, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale. Multiplicându-se neîncetat, specia umană a adăugat peisajului natural privelişti noi, prefăcând mlaştini şi pământuri înţelenite în văi roditoare, ţinuturi aride în oaze de verdeaţă, a creat noi soiuri de plante de cultură şi a domesticit animale sălbatice. Până aici, echilibrul natural nu a avut de suferit, decât poate pe arii foarte restrânse, care nu puteau afecta ansamblul.

Cotitura a intervenit o dată cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brăzdează astăzi văzduhul şi străpung norii, nave tot mai mari şi mai puternice despică luciul mărilor şi al oceanelor, cascade de hidrocentrale transformă puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul de maşini în creştere vertiginoasă. Într-un cuvânt, ştiinţa şi tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au ridicat, în medie, nivelul de viaţă de pretutindeni. Dar reversul civilizaţiei industriale contemporane, al progresului material a fost şi este înrăutăţirea mediului natural. Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apa şi aerul, au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele. Efectele ei sunt resimţite până şi pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în timp de un deceniu, devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.

La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme cât de cât sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp după declanşarea revoluţiei industriale, numărul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste încă manifestări preocupante, cu excepţia anumitor perimetre din unele ţări occidentale - începând cu Anglia - care au urcat primele în „trenul industrializării”, graţie în primul rând motorului cu abur.

Poluarea ca problemă globală este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp în care populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Problema care i-a preocupat pe specialişti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrană suficientă populaţiei şi doar în ultimile decenii şi-au îndreptat atenţia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune şi alte fenomene, datorate acţiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afectează nu numai posibilităţile de procurare a hranei, ci şi alte aspecte ale existenţei umane, începând cu sănătatea.

Despre apă

Terra este denumită şi „Planeta albastră”, datorită faptului că 71% din suprafaţa sa este acoperită de apele Oceanului Planetar. Din volumul total de apă existent pe Terra, evaluat la 1,4109 km3, apa dulce reprezintă 2,7% (35,1 milioane km3), cea mai mare parte a acesteia fiind stocată în calotele glaciare şi în gheţari (77,1%). Restul de apă dulce este cuprins în sol (22,41%), sub formă de ape subterane şi umiditate a solului, în lacuri şi mlaştini (0,35%), în cursurile de apă (0,1%) şi în atmosferă (0,04%).

Sub acţiunea energiei solare, a curenţilor şi a gravitaţiei, apa se află într-o permanentă mişcare, existând în formă lichidă, solidă şi gazoasă. Circulaţia apei în oceane, mări, pe continente, în atmosferă şi de aici înapoi poartă numele de ciclu hidrologic şi consumă 33% din energia solară primită de la Pământ.

Apa este un factor indispensabil vieţii. De aceea în jurul surselor de apă s-a dezvoltat o mare diversitate de biocenoze. Apa este un element esenţial pentru viaţa plantelor, animalelor şi pentru dezvoltarea societăţii. În alcătuirea organică a tuturor vieţuitoarelor apa deţine o proporţie de circa 50-95%, consumul de apă fiind vital. Pentru multe organisme, apa este habitatul în care îşi desfăşoară existenţa.

- 2 -

Apa este folosită în toate sectoarele de activitate ale omului: industrie, agricultură, consum casnic, ca mijloc de transport, servicii, în producerea de energie, etc. Dacă aerul deocamdată poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu apa potabilă, care pentru citadini are de mai multă vreme un preţ, încă în continuă creştere. Cererea de apă potabilă creşte continuu datorită creşterii populaţiei. Cantitatea de apă potabilă provenită din râuri, mări şi lacuri a crescut din 1940 până în 1990 de patru ori. Apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti, după aer, a devenit şi el un produs industrial. În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar instalaţii uriaşe de „tratare” a apelor naturale, numite staţii de epurare (epurarea constă în eliminarea impurităţilor din gaze sau ape reziduale). După ce se analizează compoziţia acestora, tratarea lor presupune trei etape: eliminarea particulelor solide prin strecurare, apoi prin decantare; după aceasta se adaugă oxigen; apoi se elimină produsele toxice cu ajutorul unor microorganisme. Apa este retrimisă spre utilizare după ce se face o analiză chimică a gradului ei de puritate.

La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atâta apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Chestiunea e că 97% din apa globului este sărata, iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1% la sută din volumul de apă dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri şi din unele pânze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu, numai că apa este foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată.

Nivelul poluării apelor a crescut mult în ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri pentru protecţia calităţii apelor. Primejdia impurificării apelor a devenit evidentă tocmai în acele regiuni întrucât dezvoltarea economică a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de apă curată.

Multă vreme am crezut, sau în orice caz am acţionat ca şi cum am fi crezut, că apa, prin imensitatea volumului ei, „digeră” tot ce putem să arucăm în ea, cu alte cuvinte, întinderile de apă ar fi o imensă ladă de gunoi pe care o ştiam purificatoare. Au fost necesari 50 de ani, în cursul cărora am aruncat în mare mai multe deşeuri de toate felurile decât în cursul celor 20 de secole precedente, pentru ca această iluzie să se spulbere. A trebuit să se producă o serie de catastrofe până să descoperim greşeala pe care am făcut-o. Savanţii cunoşteau primejdia, dar avertismentele lor au trecut, de cele mai multe ori, neluate în seamă. Astăzi suntem aproape neputincioşi în faţa anumitelor fenomene de impurificare.

Ce este poluarea?

Cuvântul poluare vine din latinescul „polluoere” care înseamnă a murdări, a degrada.Una dintre definiţiile generale ale poluării ar fi degradarea mediului natural prin acţiunea

produselor toxice. O definiţie atotcuprinzătoare nu putem afirma că există încă, deşi în decursul timpului, s-au mai dat multe, cea mai completă dintre toate fiind considerată cea formulată de CONFERINŢA MONDIALĂ a O.N.U. asupra mediului de la Stockholm din 1972, şi anume: „Modificarea componenţilor naturali sau prezenţa unor componente străine, ca urmare a acţiunii omului, care în lumina cunoştinţelor noastre actuale provoacă prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc sau prin timpul cât acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau impietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea servi în forma sa anterioară.”

Din cuprinsul definiţiei se poate constata că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea mediului o are omul, poluarea fiind consecinţa activităţii fiziologice dar mai ales social-economice a acestuia. Nu se poate neglija totuşi faptul că în mediul înconjurător are loc şi o auto-poluare, datorită prezenţei unor elemente naturale, care îl degradează.

Orice adaos de substanţă sau forme de energie (caldură, sunet) pe care mediul nu le mai poate dispersa, descompune sau recicla, conduce la apariţia poluării. Poluarea a constituit o problemă pentru populaţia oraşelor încă din antichitate. În Evul Mediu condiţiile neigienice favorizau apariţia epidemiilor, iar în secolul XIX depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor în zonele aglomerate ale marilor oraşe provocau poluarea aerului şi a apei. Astăzi datorită tehnologiilor avansate, poluarea este o problemă universală.

- 3 -

Poluarea se produce atunci când, în urma introducerii anumitor substanţe (solide, lichide, gazoase, radioactive) apele suferă modificări fizice, chimice sau biologice, susceptibile de a le face improprii sau periculoase pentru sănătatea publică, pentru viaţa acvatică, pentru pescuitul industrial, pentru industrie şi turism.

Surse ale poluării

Poluanţii ajung în apă printr-o serie de surse, direct sau indirect, sursele de poluare ale apei fiind diferite. Cele care produc murdărirea în urma evacuarii unor substanţe în ape prin intermediul unor instalaţii destinate urmatoarelor scopuri: oraşe canalizate, crescătorii de animale sau evacuari de industrii, etc. sunt surse organizate, iar cele care produc murdăria prin pătrunderea necontrolată a unor substanţe în ape sunt surse neorganizate.

Sursele de poluare ale apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea lor: După acţiunea lor în timp: permanente, nepermanente, accidentale. După modul de generare a poluării: naturale şi artificiale, datorate activităţii omului (ex:

activităţile menajere, industrie, agricultură, transporturi, depozite de deseuri, etc.). După aria de răspândire a poluanţilor: surse locale sau difuze (când poluanţii se

răspândesc pe o arie mare). După poziţia lor: surse fixe sau mobile (autovehicule, locuinţe şi instalaţii ce se

deplasează, etc.).Poluarea majoră a apelor se face de către: industrie, agricultură, transporturi şi activităţile

menajere.Industria deversează în apele naturale substanţe chimice, organice şi anorganice, resturi

vegetale şi animale, solvenţi, hidrocarburi, căldură. Materialele pot fi în stare solidă, sau lichidă, miscibile sau nemiscibile cu apa, uşor sau greu volatile, mai mult sau mai puţin toxice.

Poluarea aeriană a apelor curgătoare este deosebit de periculoasă. Poluanţii sunt de două tipuri: particule poluante, cum ar fi cenuşa, funinginea, praful şi suspensiile solide minuscule, sau gaze, ca bioxidul de sulf sau oxidul de azot. Acestea sunt emise în principal de industrie, dar şi de agricultură. Atunci când gazele se combină cu apa din picăturile de ploaie se produc acizi concentraţi (sulfurici sau azotici) rezultând ploile acide.

Agricultura este sursa cu cel mai mare potenţial de poluare, aceasta deversând în apele naturale o încărcătură mare de substanţe chimice.

Anual fermierii din Anglia şi Ţara Galilor împrăştie pe terenurile lor 2,5 milioane de tone de azotaţi, fosfaţi şi alte îngrăşăminte şi o parte dintre aceşti fertilizatori ajung în apă. Unii sunt compuşi organici care persistă în mediu mai mulţi ani, pătrunzând în lanţul alimentar şi cauzând probleme ecologice. Compuşii organici cloruraţi care au proliferat în anii 1950, sunt astăzi complet interzişi în Marea Britanie.

Reziduurile netratate de la fermele zootehnice sunt împrăştiate pe terenuri şi o parte îşi croiesc drum până la cursurile de apă. Reziduurile de la animale sunt de 100 de ori mai toxice decât apele reziduale tratate rezultate din instalaţiile de canalizare şi, deversate în cursurile de apă, cauzează catastrofe ecologice majore. Ecosistemele apelor curgătoare sunt tot mai ameninţate de reziduurile care se scurg din fermele piscicole, din cauza produselor farmaceutice folosite aici pe scară largă pentru a preveni răspândirea bolilor.

Silvicultura şi sistemele de îmbunătăţiri funciare cauzează şi ele deversarea unor substanţe toxice în apele curgătoare, mai ales fier, aluminiu şi cadmiu. Cu îmbătrânirea pădurii, solul devine tot mai acid, iar în timpul ploilor torenţiale cantităţi mari de acid se preling pe pante ucigând flora şi fauna din jur.

Transporturile deversează produse petroliere, detergenţi, etc.

- 4 -

Activităţile menajere generează dejecţii, detergenţi, diferite alte substanţe poluând chimic şi biologic apele naturale.

Tipuri de poluare

Poluarea afectează toate formele apei în natură. Există căi de pătrundere a unor substanţe poluante în apa atmosferică, în apa scursă la suprafaţa solului, în apa mărilor şi oceanelor şi în apa subterană. Este produsă direct sau indirect, în mod natural sau antropic. Apa poluată devine improprie utilizării normale. Poluarea poate avea loc continuu (ex: canalizarea din oraş), sau discontinuu (ex: reziduurile provenite din industrie şi deversate în ape) la intervale regulate sau neregulate de timp: temporar sau accidental (cazuri de avarie). În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii pot fi: solizi, lichizi, gazoşi.

Poluarea naturală este în general rară. Aceasta se datorează unor fenomene cu caracter geologic. Are importanţă secundară în condiţiile în care aportul antropic de poluanţi devine tot mai grav. Poluarea naturală provine din:

◦ Trecerea apelor printr-o zonă cu roci solubile constituie principala cauză de pătrundere a unor săruri în cantităţi mari în apele de suprafaţă sau în straturile acvifere. Rocile radioactive pot duce la contaminarea unor ape de suprafaţă sau subterane.

◦ Trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă impurificări prin particulele solide antrenate dacă solurile sunt compuse din particule fine cum sunt cele din marne şi argile care se menţin mult timp în suspensie.

◦ Vegetaţia intensă acvatică fixă sau flotantă conduce la fenomene de impurificare variabile în timp în funcţie de perioada de vegetaţie.

◦ Vegetaţia de pe maluri produce o impurificare atât prin căderea frunzelor cât şi prin căderea plantelor întregi. Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire şi descompunere care conduc la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici sau sub pod de gheaţă.

Poluarea artificială (antropică) - Iniţial produsele poluante erau de natură organică şi uşor biodegradate de bacterii şi ciuperci. Pe măsura dezvoltării industriale şi exploziei demografice au apărut deşeuri nebiodegradabile, pentru care nu există în natură enzime capabile să le descompună.

◦ Poluarea fizică: care apare ca urmare a evacuarii în apă a materialelor solide, minerale, insolubile, cum este de pildă deversarea în cursurile de apă a reziduurilor de la exploatarea carierelor sau minelor. În această categorie intră şi poluarea termică cauzată de deversările apelor de răcire care provin din industrie şi de la unele centrale termice şi nucleare. Ridicarea temperaturii

apei, ca urmare a acestor deversări, poate duce la modificări intolerabile pentru cea mai mare parte a speciilor animale şi vegetale din zonele respective. De asemenea, sunt accelerate fenomenele de descompunere bacteriană. Animalele acvatice suferă pentru că temperaturile superioare măresc intensitatea metabolismului. O problemă specială o reprezintă poluarea radioactivă a apelor care poate să apară în urma unor căderi de materiale radioactive din atmosferă sau mai ales ca urmare a incorectei degajări a reziduurilor radioactive lichide sau solide de la industriile care folosesc energie atomică sau de la cercetările nucleare. Poluarea de natură fizică este generată şi de diverse radiaţii ionizante, îndeosebi de cele nucleare accidentale. Poluarea fonică produsă de zgomote şi infrasunete se încadrează tot în tipurile de poluare fizică.

- 5 -

◦ Poluarea biologică: este creată de contaminări microbiologice cu germeni patogeni (virusuri, bacterii, fungi, etc.), sau ca urmare a introducerii abuzive sau accidentale a unor specii sau varietăţi de specii. Microorganismele şi materiile organice fermentescibile duc la o contaminare puternică, bacteriologică a apei, care are drept urmare răspândirea unor afecţiuni cum sunt colibacilozele, hepatitele sau febra tifoidă. La această categorie de poluare, pe lângă apele uzate urbane pot participa în mare măsură industriile alimentare şi industria hârtiei. Se consideră, de exemplu, că o fabrică de hârtie de dimensiuni mijlocii echivalează, în ceea ce priveşte poluarea, cu un oraş de 500.000 de locuitori. Nu mai puţin periculoase, sunt apele uzate provenite de la creşterea animalelor în marile complexe agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a animalelor pe spaţii închise, foarte restrânse.

◦ Poluarea chimică: rezultă din deversarea în ape a diverşilor compuşi pornind de la produse naturale, minerale sau organice, până la substanţe de sinteză, inexistente, iniţial în natură, cum ar fi:- pesticide, nitraţi, fosfaţi şi alte produse folosite în agricultură;- derivaţi ai carbonului cum ar fi acidul carbonic şi hidrocarburi lichide;- derivaţi ai sulfului şi azotului cum ar fi acidul azotic şi acidul sulfuric;- derivaţi ai metalelor grele (plumb, cupru, zinc, crom, nichel, mercur, cadmiu);- derivaţi ai fluorului;- PCB (policlorobifenili), care se utilizează foarte mult în industria materialelor plastice sau care apar datorită întrebuinţării în orezării a octoclordifenilului;

- 6 -

- substanţe organice aparţinând dominant a 3 categorii şi anume: glucide, proteine, lipide;- fenoli, amine, amoniac;- petrol, ţiţei;- materii organice fermentescibile;

Poluanţii apelor sunt foarte diverşi, clasificarea lor făcându-se după mai multe criterii: După natura lor există poluanţi: organici, anorganici, biologici, radioactivi, termici. După starea de agregare se diferenţiază: suspensii, poluanţi solubili în apă, dispersii

coroidale. După durata degradării naturale în apă se deosebesc: poluanţi uşor biodegradabili, care

se descompun rapid şi natural, nebiodegradabili, refractari.Biodegradarea este fenomenul prin care o substanţă se transformă, se descompune şi se

elimină în mod natural cu ajutorul unor microorganisme, din descompunerea acesteia rezultând alte substanţe inofensive.

Modul de infestare al apei

Calitatea surselor de apă variază foarte mult depinzând de geologia locală, de activităţile agricole şi de sursele industrial-municipale de poluare. De regulă apele subterane sunt mai poluate cu substanţe minerale (nitraţi, arsen, bariu) decât apele de suprafaţă deoarece apele subterane se infiltrează prin roci acumulând mineralele, iar apele de suprafaţă tind să conţină mai mulţi poluanţi biologici (bacterii şi viruşi) şi mulţi poluanţi organici (substanţa organică distrusă). Ambele surse pot să conţină deşeuri industriale atât de provenienţă organică cât şi anorganică.

Calitatea apelor de suprafaţă este foarte variată. Poluările bacteriene şi cu plumb s-au micşorat, ultima din cauza eliminării treptate a plumbului din benzină. Dar s-au mărit poluările cu nitraţi, cloruri, arsen şi cadmiu. Se consideră că arsenul şi cadmiul provin în fond de la arderea combustibilului fosil deoarece urmele lor sunt prezente în cărbune şi petrol. Nitraţii provin atât de la arderea combustibilului fosil precum şi de la scurgerile îngrăşămintelor agricole. Poluarea cu cloruri se asociază cu creşterea bruscă a populaţiei (apele de scurgere şi menajere) şi utilizarea sporită a sării pe drumuri.

Calitatea apelor subterane este mai puţin cunoscută. În regiunile agricole, cantităţile de reziduuri de pesticide şi îngrăşăminte (în special a nitraţilor) pot fi înalte. Apele subterane situate în vecinătatea depozitelor de deşeuri pot fi contaminate. Timpul necesar poluanţilor (nitraţi, fosfaţi) pentru a pătrunde din sol în pânza de apă freatică nu este cunoscut cu exactitate, dar în multe cazuri pare a fi de zeci până la câteva mii de ani.

- 7 -

Apele subterane sunt o sursă importantă de apă potabilă. Marea parte a populaţiei se foloseşte de apa subterană cu scopuri alimentare şi agricole. Din nefericire multe dintre fântânile noastre sunt deja poluate cu nitraţi şi alte chimicale industriale şi agricole. Apele subterane pot fi poluate de la diverse surse, inclusiv rezervoare şi tuburi de scurgere, rezervoare subterane cu benzină, gunoaie, rezervoare industriale cu deşeuri, scurgeri agricole, etc. Bacterii, chimicale toxice şi excese de nutrienţi se infiltrează în pământ urmând aceleaşi căi cu rezistenţă minimă prin care pătrunde şi apa. Poluanţii tind spre adâncimi până ce întâlnesc o barieră (stratul de rocă impermeabilă) şi atunci se răspândesc. Astfel toxinele pot călători sute de kilometri înainte de a nimeri într-un râu, lac sau fântână.

Sistemul de distribuţie a apei include uzina locală de tratare şi toate conductele care transportă apa spre uzină şi spre case şi clădiri. O dată cu epurarea apei prin care aceasta devine potabilă se fac anumite măsurători chimice care lasă şi ele anumite resturi în apă. Diferiţi contaminanţi pot nimeri în apă de la coroziunea conductelor, ca adaosurile ce previn coroziunea şi ca produsele secundare de la reacţiile de dezinfecţie a apei. De la coroziunea conductelor rezultă metale ca plumbul, cadmiul, fierul, zincul, nichelul, etc. Prezenţa asbestului poate fi rezultatul avariei conductelor de tipul asbest-cement (conductele A/C), folosite în unele sisteme. Inhibitorii coroziunii sunt adăugate în multe sisteme de alimentare pentru reducerea concentraţiilor metalelor şi asbestului. Cu toate că aceste substanţe se consideră inofensive la nivelele folosite, un grup de inhibitori, cum ar fi fosfaţi, la concentraţii puţin mai mari împiedică procesele metabolice în organismul uman cu participarea urmelor de metale.

Clorurarea apei potabile pentru dezinfectare a fost numită unica şi cea mai importantă măsura întreprinsă. Ea a eliminat riscul apariţiei maladiilor de origine acvatică în multe ţări. Fiind o măsură efectivă împotriva multor bacterii patogene (dar nu împotriva viruşilor şi protozoarelor, cum ar fi Giardia), clorurarea crează totuşi produse secundare toxice. Cele mai importante din ele sunt trihalogenmetanii (THM). THM rezultă din reacţiile clorului cu materia organică naturală (frunzele, coaja copacilor, solul) şi poluanţii organici industriali. Trihalometanul, o substanţă chimică compusă care se presupune că provoacă cancerul, este un produs rezultat în urma clorurării apelor. Apele de suprafaţă conţin mai multe materiale de acest gen decât apele subterane. Aproximativ 80% din populaţie primeşte apa clorurată; 50% primeşte apa clorurată de suprafaţă.

În Europa deja se folosesc metode noi de dezinfectare ce pot evita problemele clorurării. Aceste metode includ folosirea cloraminelor, ozonului sau dioxidului de clor în loc de clor, precum şi îndepărtarea materiei organice înaintea clorurării. Din nefericire, în prezent, efectele secundare potenţiale ale acestor alternative sunt mai puţin cunoscute decât cele ale clorurării. Aceasta este obiectul cercetărilor ştiinţifice.

Fluorul şi aluminul sunt alte două chimicale uneori adăugate la apa potabilă înaintea distribuţiei. Fluorul se adaugă pentru protecţia parţială împotriva cariei dentare şi aluminul se adaugă cu scopul îndepărtării materiei organice ce poate cauza probleme de gust şi miros. Ultimele observaţii indică unicul efect de adăugare al fluorului (1 ppm): o mică moderare a procesului de apariţie a petelor dentare la un procent mic al populaţiei. Fluorul nu cauzează cancerul, cu toate că nivelele mult mai mari decât cele adăugate pot cauza bolile oaselor. Nu există un risc specific de la adăugarea aluminiului la apa potabilă deoarece majoritatea lui se înlătură împreună cu materia organică. Totuşi inspecţiile au arătat că în aproape jumătate din sistemele ce folosesc aluminiul pentru tratarea apei concentraţia acestuia în apa finală este mai mare decât în apa neprelucrată. Aluminiul este cauza problemelor bolilor de rinichi la oameni. Utilizarea sulfatului de aluminiu pentru curăţirea apei a fost în centrul atenţiei în 1988 când mai multe tone au fost deversate în reţelele de alimentare din Camelford, Cornwall (Anglia), cauzând diverse boli printre localnici.

Termenul care descrie modul în care poluanţii pătrund în rezervele de apă este de „perclorare”. Poluanţii pot fi sub formă solidă sau lichidă. Atunci când pe uscat se depozitează resturi, o cantitate mică este dizolvată de ploaie şi se infiltrează în apa freatică. În cele din urmă aceasta pătrunde aceasta pătrunde în cursurile locale de apă. Dacă reziduurile sunt lichide, pătrund mai repede în rezervele de apă potabilă. Substanţele aplicate pe plante devin inactive în contact cu solul şi pătrund în sistemul hidrologic local sau se infiltrează în sol amestecându-se cu apa freatică. Până la 80% din substanţele cu care se tratează plantele se pierd imediat după aplicare deoarece ele nu pot fi aplicate exact pe plantă şi pătrund astfel în sol.

- 8 -

Există puţini poluanţi naturali. Solul conţine anumiţi fertilizatori, cum ar fi nitraţii care în timpul aratului păşunilor sau în timpul iernilor pot ieşi la suprafaţă. În sol se mai găseşte şi aluminiu care poate ajunge în apele curgătoare prin diferite reacţii chimice. În timpul inundaţiilor luncilor, în apă poate pătrunde magneziul care provoacă dezastre în rândul peştilor. Însă aceste scurgeri naturale sau semi-naturale de poluanţi sunt insignifiante în comparaţie cu cele produse de om.

Fermierii introduc în mediu o gamă intregă de substanţe chimice şi deci şi în rezervele de apă potabilă. Printre acestea se numără erbicidele, insecticidele, acaricidele, fungicidele şi deparazitanţii pentru ovine care, luate laolaltă, conţin 450 de substnaţe numite biocide. Fermierii împrăştie fosfaţi şi nitraţi pe terenuri pentru a stimula dezvoltarea plantelor şi există scurgeri semnificative de lichide toxice din silozuri sau din fermele de porcine sau avicole. Produsele farmaceutice utilizate în agricultură, cum ar fi antibioticele, hormonii sau cele ce împiedică creşterea, pot şi ele polua alături de dezinfectanţi. Preparatele pe bază de hormoni pot şi ele să pătrundă în rezervoarele de apă prin reţelele de canalizare urbane.

Poluarea oceanelor

- 9 -

Oceanele sunt legate de uscat prin intermediul râurilor, care sunt transmiţătorii poluanţilor. Substanţele chimice se infiltrează prin pământ în apa râurilor şi sunt astfel purtate până în oceane. Substanţele chimice cum ar fi cele petroliere, fertilizatorii (mai ales nitraţii şi fosfaţii), insecticidele şi erbicidele, care nu se descompun în contact cu solul, pătrund în cele din urmă în oceane. Oceanele devin astfel depozite imense pentru aceste colecţii

amestecate de fertilizatori şi otrăvuri.Dacă la poluarea aerului imaginea-simbol este oferită de arborii „perforaţi” de ploile acide,

la poluarea apei oceanelor şi mărilor expresia caracteristică ar putea fi considerată „mareele negre”, adică poluarea, practic continuă, cu petrol sau cu substanţele radioacive ale submarinelor nucleare a mărilor şi oceanelor lumii, având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine. Ţiţeiul şi alte substanţe petrochimice sunt principalii poluatori ai oceanelor, alături de care apele uzate, gunoaiele casnice şi poluarea aerului se adaugă în mod semnificativ. Masele plastice şi petrolul spălat de pe ţărm sunt o dovadă a poluării mărilor şi a caracterului nonbiodegradabil al multor deşeuri. În incidentele majore de poluare este întotdeauna implicat ţiţeiul. Practica obişnuită de spălare a tancurilor petroliere reprezintă echivalentul a 8-20 milioane de barili de petrol pe an care s-ar deversa în oceane în mod deliberat. Această practică răspândită în întreaga lume, rămasă adesea neobservată, este astăzi detectată prin intermediul sateliţilor şi cei vinovaţi pot fi trimişi în judecată.

După ţiţei, unul dintre cele mai periculoase deşeuri sunt apele uzate. În cantităţi mici apele uzate îmbogăţesc apa şi reprezintă un îngrăşământ pentru plante şi peşti, dar în cantităţi mari ele sunt un pericol pentru ecosisteme. S-au făcut mari eforturi pentru a transforma cât mai mulţi poluanţi solizi în lichid deoarece diluarea scade mult riscul accidentelor şi lumina soarelui poate distruge bacteriile.

Cantitatea de metale DDT şi PCB (betanol policlorinat) a crescut în ultimii ani, dar, inexplicabil, nivelul arsenului a scăzut. DDT-ul, o substanţă chimică organică clorinată şi toxică, utilizată ca pesticid şi care persistă în mediu este încă folosită în Africa, cu toate că în Anglia a fost interzisă încă din 1984.

Metalele grele cum ar fi cadmiul, nichelul, arsenul, cuprul, plumbul, zincul sau cromul, care cele mai multe provin din industria şi transportul pe uscat, sunt chimicale periculoase care dezechilibrează balanţa sistemelor animale din mediu. Se estimează că annual doar în Marea Nordului se deversează până la 50.000 de tone. Şi mai periculoase sunt pesticidele agricole: aldrin, dieldrin şi endrin, care se acumulează în ţesutul animal. Efectele pe termen lung ale multor chimicale nu sunt însă cunoscute. Plumbul este un metal greu care se găseşte în apă sub formă de soluţie. O altă sursă a poluării cu plumb a apelor sunt greutăţile pescarilor abandonate în apă. Plumbul are un efect puternic asupra lebedelor care ingeră greutăţile de plumb în timp ce se hrănesc cu alge. Plumbul rămâne în pipota păsării, transformându-se în soluţie şi ucigând-o. Un simptom al otrăvirii cu plumb este boala „gât frânt”, care apare atunci când muşchii păsării nu mai pot susţine gâtul lung. Cadmiul este alt metal greu care pătrunde în apă afectând peştii şi astfel şi oamenii care-l consumă.

O altă substanţă chimică care a un efect negativ asupra florei şi faunei marine este tribulina (TBT), care este folosită pe scară largă ca vopsea rezistentă la apă, pentru chila vaselor. În Marea Britanie a fost interzisă utilizarea acesteia pentru vasele mici, cum ar fi cele de agrement, dar pentru cele comerciale sau maritime care utilizează mult mai multă substanţă toxică nu a fost încă restricţionată. S-a demonstrat că TBT produce modificări sexuale importante asupra melcilor de mare (un tip de crustaceu), întregi populaţii devenind de sex feminin şi deci puse în imposibilitatea

- 10 -

de a se reproduce. S-au descoperit produse alternative care nu au efecte adverse asupra florei şi faunei, cum ar fi unul având la bază cuprul şi care este de 1000 de ori mai puţin toxic pentru plante şi animale.

Efectele poluării

Un efect al poluării apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numită şi „moartea lacurilor”, ca urmare a creşterii fertilităţii acestora prin aport de elemente nutritive, mai ales fosfaţi şi nitraţi, care favorizează proliferarea fitoplanctonului şi a plantelor acvatice. Puţin câte puţin, lacul se colmatează, se îngustează şi dispare.

Poluarea chimică a apelor afectează fitoplanctonul şi macrofitele în mod diferit, după natura agentului contaminant. Astfel, sărurile de cupru şi cromaţii sunt toxice pentru alge. Fitoplanctonul este puternic afectat de numeroase pesticide, mai ales de erbicide. De exemplu, erbicidele din grupa ureelor blochează creşterea fitoflagelatelor. Detergenţii sintetici, pe de altă parte, sunt foarte toxici pentru flora microbiană a apelor. Peştii pot muri din cauza tuturor tipurilor de poluare, dar majoritatea cazurilor mortale sunt provocate de lipsa oxigenului dizolvat în apă şi datorită pesticidelor şi a reziduurilor toxice.

Probleme grave ridică, de asemenea, poluarea apelor cu metale grele, mai ales cu mercur, care atinge o mare acumulare pe lanţul trofic. Ansamblul consecinţelor ecologice ce rezultă din poluarea biosferei cu mercur constituie un semnal de alarmă pentru a se pune capăt comportamentului iresponsabil al civilizaţiei industriale cu privire la calitatea apei.

De fapt, nocivitatea poluării apei se răsfrânge direct sau indirect asupra omului şi de aceea este necesar să se cunoască mai bine aceste pericole, inclusiv efectele pe care le pot avea asupra omului chiar cantităţile mici de substanţe chimice din sursele de apă. Deşi se poate afirma că există tehnologii pentru a menţine calitatea bacteriologică bună a apei şi pentru a îndepărta multe din substanţele chimice periculoase din apa potabilă, din păcate, acestea nu se aplică pe o scară largă, potrivit cerintelor.

Amploarea şi diversitatea distrugerilor cauzate de poluare e uşor de măsurat. În primul rând, este în joc sănătatea omului. După aceea, sunt ameninţate un şir de activităţi economice. În sfârşit, degradarea vieţii acvatice este plină de consecinţe, deoarece ea tinde să reducă resursele alimentare obţinute din mări tocmai într-un moment în care se are în vedere utilizarea mai largă a acestora.

Faptul că poluarea poate prejudicia turismul este lesne de înţeles: rari sunt aceia care nu au întâlnit încă o plajă murdară. Şi faptul că ea poate să fie fatală culturilor de stridii se înţelege de la sine. Tot asfel, este uţor de înţeles că sănătatea noastră poate fi grav afectată: se ştie că anumite uleiuri deversate în mare conţin produse cancerigene.

Opinia publică trebuie să se convingă de gravitatea situaţiei actuale. Masa substanţelor poluante pe care le deversăm în ape creşte cu fiecare zi, ceea ce înseamnă că, dacă nu luăm măsuri pentru a preveni pericolul, poluarea de azi nu va reprezenta nimic în comparaţie cu poluarea de mâine.

Cele dintâi victime ale pânzelor plutitoare formate, de cele mai multe ori, prin împrăştierea hidrocarburilor sunt păsările care au obiceiul să se aşeze pe mare sau să plonjeze pentru a apuca peşti. Se ştie că în mod normal apa nu poate să patrundă prin penajul lor, ceea ce le permite să plonjeze şi să rămână scufundate în ape foarte reci, deoarece perna de aer reţinută de penaj îndeplineşte rolul de regulator termic şi permite, în acelaşi timp, zborul deasupra apei. Poluat de hidrocarburi, penajul pierde aceste însuşiri şi pasărea moare de frig, fară a se putea smulge din mediul lichid.

Acolo unde poluarea atinge un anumit grad, de exemplu în porturi, se constată o sărăcire generală a florei, care în anumite cazuri poate merge până la dispariţia oricărei forme de viaţă vegetală. Flora marină este ameninţată deoarece pelicula uleioasă formează un ecran şi împiedică oxidarea apei. Se înţelege de la sine că floră din zona de coastă este cea dintâi atinsă, dar aceasta nu înseamnă că flora de pe fundul mării este în afara pericolului, deoarece uleiurile, răscolite şi iar răscolite de mare, se aglomerează împreună cu microorganismele şi formează sedimente care înăbuşă fundul mării.

Poluarea perturbă, totodată, activităţile economice din zonele litorale. Se înţelege de la sine

- 11 -

că petrolul este duşmanul crescătorilor de stridii şi al pescarilor, deoarece el poate face ca peştii şi testaceele să devină necomestibile. Aceste maree negre aduc, fireşte, un prejudiciu considerabil şi activităţilor turistice. În toate cazurile curăţarea ţărmurilor este foarte costisitoare.

Controlarea poluării

Din cauza tragediilor nenumarate provocate de poluare s-au format mai multe organizaţii pentru combaterea poluării.

Oamenii nonguvernamentali au format la nivel local, naţional sau internaţional organizaţii care oferă informaţii şi suport celorlalţi oameni nonguvernamentali in legatură cu poluarea si prevenirea acesteia.

Greenpeace International, ECO sunt organizaţii internaţionale ce atrag atenţia spre acele industrii ce contaminează aerul, apa şi solul. Friends of the Earth International este o federaţie internaţionala ce luptă cu poluarea.

Datorită acestor organizaţii, în secolul XX au fost adoptate mai multe acte cu referire la reducerea poluării aerului, apei şi a solului, şi au fost organizate acţiuni care ajutau la aceasta.

Reducerea poluării poate fi realizată pe mai multe căi :

- introducerea pe scară largă a unor tehnologii nepoluate in procesele industriale;- reducerea cantităţii de ape uzate, evacuate in râuri prin introducerea practicii recirculării

apei;- recuperarea materialelor utile din apele uzate, având astfel avantajul asigurării unei

adevărate surse de materie prima;- extinderea procedeelor de colectare şi evacuare pe cale uscată a rezidurilor, mai ales la

crescătoriile de animale;- îmbunătaţirea randamentului de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor, instalaţiilor si

exploatării acesteia.

- 12 -

Bibliografie

"Probleme globale ale omenirii. Starea lumii", Brown L., Editura Tehnică, Bucureşti, 1992

Revista Arborele Lumii, Planeta Pământ, nr. 89, „Poluarea apelor”;

Revista Arborele Lumii, Planeta Pământ, nr. 90, „Poluarea oceanelor”;

- 13 -

- 14 -