CENTRUL DE

RESURSE PENTRU

DiVERSITATE

ETNOCULTURALÃ

400305 Cluj, str. Þebei nr. 21

tel. +40 264 420477

e-mail: europa@edrc.osf.ro.

www.europa.edrc.ro

Conþinutul acestui material nu reprezintã

în mod necesar poziþia oficialã a Uniunii EuropeneProgram finanþat de

Uniunea Europeanã

Politiciprivind

minoritatileetnice

în Europa

,

Politiciprivind

minoritatileetnice

în Europa

,

CRDE

CUPRINS

1. MINORITÃÞI ÎN EUROPA..................................................................1

2. POLITICI DE PROMOVARE A DREPTURILORMINORITÃÞILOR ÎN EUROPA.........................................................11

. POLITICI DE PREVENIRE A DISCRIMINÃRII ªI DE PROTECÞIEA MINORITÃÞILOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE...............15

4. PROTECÞIA MINORITÃÞILOR ÎN ROMÂNIA................................24

Diversitatea lingvisticã a Europei

Diversitatea etnicã a Europei

Exemple pozitive de acomodare a diversitãþii

Cazuri de insucces în abordarea diversitãþii în

Uniunea Europeanã

Minoritãþi în þãrile candidate

Organizaþia pentru Securitate ºi Cooperare în Europa

Planul Balladur sau Pactul pentru Securitate ºi

Stabilitate în Europa

Consiliul Europei

3

I.Prevederi legislative

II.Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

III.Criteriile de la Copenhaga

IV.Programe de finanþare pentru promovarea ºi

protecþia minoritãþilor

V. Politici culturale în Uniunea Europeanã

Minoritãþi etnice în România

Politici faþã de minoritãþi în România:

1

1.Minorităţi în Europa

În mod tradiţional Uniunea Europeană este asociată cu uni-formitatea regulilor impuse, precum piaţa comună sau mon-eda unică. Provocarea pentru Uniunea Europeană constă îngăsirea unui echilibru între uniformitatea regulilor economi-ce şi diversitatea pe care o presupune multitudinea detradiţii, culturi, grupuri etnice care trăiesc între graniţelesale, diversitate care se va îmbogăţi şi mai mult după ader-area statelor candidate.

Integrarea în Uniunea Europeană nu presupune pierdereaidentităţii, înlocuirea identităţii etnice sau naţionale cu ceaeuropeană. Uniunea oferă un cadru comun care permiteîntâlnirea dintre culturi, dintre tradiţiile popoarelor care suntmembre ale sale. Astfel devine un spaţiu în care, prin inter-acţiunea diversităţii etnice, religioase, lingvistice se stim-ulează creativitatea şi îmbogăţirea reciprocă.

Diversitatea lingvistică a EuropeiComparativ cu alte părţi ale lumii, precum Australia şi Africa,unde numărul limbilor vorbite într-o ţară este uneori deordinul zecilor, statele europene se consideră monolingve,puţine dintre ele fiind bilingve, trilingve, etc. Dacă numărămlimbile minorităţilor naţionale sau regionale vorbite pe lângalimbile oficiale din Uniunea Europeană şi ţările candidate,ajungem la 50–60 de limbi. Pentru o imagine completă adiversităţii lingvistice a Europei trebuie să luăm în consider-are şi cazurile, în special ale imigranţilor, care vorbesc maimult de o singură limbă, utilizând limba oficială la şcoală sauîn relaţiile cu autorităţile, şi alte limbi în medii informale. Deşinu există statistici care să indice din acest punct de vederediversitatea europeană, la o numărare s-ar ajunge la ordinulsutelor.

2

Diversitatea etnică a EuropeiÎn Europa se regăsesc trei tipuri de minorităţi etnice:

1.Populaţiile indigene care se regăseau pe actualulteritoriu al Europei înainte de popularea acesteia prin suc-cesive valuri migratoare. Un astfel de grup este populaţia Sami sau laponă dinSuedia, Norvegia şi Finlanda. Elementele principale aleculturii lapone sunt: crescătoriile de reni (au dreptul laturmă de 300–500 de reni per cap de familie), poemelemuzicale ritmice specifice yoik, transportul cu săniiletrase de reni, o viaţă apropiată de natură. În trecut au duso viaţă mai mult nomadă, fiind forţaţi ulterior să se sta-bilească. Pentru a veni în sprijinul păstrării moştenirii ling-vistice, statele scandinave au introdus o serie de măsuricare susţin sistemul educaţional în limba maternă. Inuiţii ocupă o părticică micuţă a insulei Groenlanda, acărei suprafaţă e acoperită trei sferturi cu gheaţă. Inuiţiigroenlandezi se împart în trei grupuri lingvistice, şi în gen-eral se numesc Kalaallit. Originea lor pe tărâmul gheţiidatează de acum 4.500 ani, când au sosit primele grupe demigratori ce şi-au stabilit aici aşezămintele. Populaţia afost convertită la Luteranism, dar de fapt religia lor e unreligios, îmbinând creştinismul cu cosmologia inuită. În1953, statutul colonial al Groenlandei a fost abolit, aceas-ta devenind parte componentă a Regatului Danemarcei.Limba oficială a rămas groenlandeză de vest, învăţată înşcoli, utilizată în media, administraţie, servicii religioase,literatură.

2. Imigranţii sunt grupuri care au decis să îşi părăseascăţara de origine în principal din motive politice sau eco-nomice. Două tipuri de imigranţi se regăsesc pe teritoriulU.E.: cetăţeni ai unui stat membru care locuiesc în alt statpe teritoriul U.E., care datorită liberei circulaţii în Uniunenu suferă din cauza discriminării şi a prejudecăţilor. Unexemplu interesant în acest sens este Andorra, unde pop-ulaţia majoritară este alcătuită din imigranţi, majoritateacetăţeni spanioli, persoanele care deţin cetăţenie andor-riană fiind în număr de 18,4%. Cel de-al doilea tip de imigranţi este reprezentat de gru-

3

puri provenind din exteriorul Uniunii Europene, fie de pecontinent, în special din Europa Centrală şi de Sud-Est, fiedin afara acestuia: • turcii şi kurzii în Germania, Belgia;• algerienii, marocanii, tunisienii în Franţa; • albanezii, marocanii, slovenii, tunisienii în Italia, • vietnamezii, chinezii, indienii, pakistanezii în Marea Bri-tanie (în special imigranţi provenind din ţările membre aleCommonwealth), • turcii, indonezienii, marocanii în Olanda, • marocanii în Spania etc. În cele mai multe cazuri aceste grupuri, în special non-europeni de religie islamică, se confruntă cu prejudecăţilepopulaţiei majoritare şi cu practicile discriminatorii.Discriminarea se manifestă prin intoleranţă, abuz, recurg-ere la forţă şi o serie de politici restrictive. Frontul Naţionalfrancez duce o politică constantă anti-arabă şi anti-semită,militând pentru repatriere forţată şi anti-islamizarea Franţei.Mişcări similare, catalogate extremiste de dreapta s-audezvoltat în aproape toate statele europene începând cuanii ‘80, dar mai ales în anii ’90, cele precum Frontul Na-ţional Francez, Partidul Libertăţii în Austria, Vlaams Blok înBelgia şi Partidul Republican în Germania fiind cele mai desucces. Majoritatea statelor Uniunii Europene au adoptatpolitici restricţionare privind numărul de imigranţi pe care îiprimesc.

O categorie aparte de imigranţi sunt refugiaţii. Refugiaţiisunt imigranţi involuntari. Aceştia sunt în general o minori-tate în ţara de origine, fiind persecutaţi de un regim opre-siv datorită apartenenţei la un anumit grup etnic, religios,lingvistic sau politic. Marea majoritate a refugiaţilor seîntâlnesc în ţările din sudul Europei şi provin în principaldin Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. Recent, mii de refu-giaţi au căutat scăpare dintre graniţele fostei Iugoslavii.Reflectarea în media occidentală şi în declaraţiile ministe-riale este de cele mai multe ori negativă, refugiaţii fiindprezentaţi ca ceva ameninţător.Categorii de refugiaţi din punct de vedere al statutului lorsocial şi legal:• Refugiaţi protejaţi de Convenţia de la Geneva din 1951• Refugiaţi de facto, cărora le este permis să stea în ţara

4

de refugiu pe motive umanitare şi sub un alt statut decâtcel conferit de Convenţie; drepturile lor sunt mult mai limi-tate decât ale celor protejaţi de Convenţie: în Marea Bri-tanie, refugiaţilor din această categorie nu le este permissă îşi aducă familiile timp de 4 ani, pe când cei protejaţi deConvenţie au dreptul la reuniune familială imediată.• Refugiaţii în orbită – sunt cei care sunt trimişi din ţară înţară, pentru că nici un stat nu-şi asumă responsabilitateade a le examina cererea de azil.• Refugiaţi care se bucură de protecţie temporară, cucondiţia să se întoarcă în ţara de origine de îndată ce situ-aţia de acolo le-o permite. Ex.: refugiaţii din spaţiul fosteirepublici iugoslave.Închiderea graniţelor imigranţilor non-europeni de cătreţările membre ale U.E. concomitent cu adâncirea procesu-lui de integrare europeană a dus la o interpretare tot maistrictă şi limitată a Convenţiei de la Geneva. Statele se temcă acceptarea unui grup anume de refugiaţi creează unprecedent, atrăgând un număr din ce în ce mai mare de azi-lanţi. Cu toate că s-au purtat numeroase discuţii la nivelinterguvernamental şi s-au încheiat acorduri privind pro-tecţia refugiaţilor care cer drept de azil în cadrul UniuniiEuropene, fiecare ţară are propria legislaţie şi modalitatede procesare şi de decizie privind cererile de azil. Refugiaţii au nevoi speciale pentru acomodare pe termenlung: învăţarea a limbii, programe educaţionale, recalificăriprofesionale. Pe de altă parte trebuie respectate nevoilecare decurg din practicile culturale, religioase, din normelesociale ale comunităţii, prin acordarea sprijinului necesarpentru conservarea culturii, limbii, stilului de viaţă, dez-voltarea de programe pentru adaptarea nevoilor sociale,medicale, psihologice. Numărul estimativ al refugiaţilor în Europaeste de 2,5 mil-ioane.

3. Minorităţile naţionale sau istorice sunt grupuri etnicdiferite de populaţia majoritară, rămase pe teritoriul ocupatde aceasta prin redefinirea graniţelor: bascii în Spania,maghiarii în România, Slovacia, sorbii în Germania, scoţieniiîn Marea Britanie, germanii în Alsacia şi Lorena (Franţa).

5

Exemple pozitive de acomodare a diver-sităţii în statele Uniunii Europene

• Minoritatea suedeză din Finlanda reprezintă 5,8% din po-pulaţie. Suedezii locuiesc mai mult în regiunile de coastă şiîn insulele Aland. Insulele Aland formează o provincie auto-nomă, demilitarizată şi monilingvistică (de limbă suedeză) aFinlandei.

Adunarea suedeză a Finlandei, un corp reprezentativ semi-oficial înfiinţat în 1919, serveşte ca forum de discuţii politiceşi grup de presiune pentru interesele etnicilor suedezi.Aceştia se bucură, pe lângă o puternică reprezentare politi-că, şi de libertatea de exprimare în limba maternă: 15 ziare însuedeză, emisiuni radiofonice şi de televiziune, teatre, pre-cum şi universităţi bilingve. Suedeza, alături de finlandeză, econsiderată limbă naţională a Finlandei.

• Tirolul de Sud a fost cedat de Austria Italiei, la sfârşitulPrimului Război Mondial, incluzând la data respectivă 85%populaţie de etnie germană. O lungă perioadă au fost supuşiasimilării şi represiunii de către regimul fascist însă acestetentative au eşuat, determinând o puternică mişcare de apă-rare a identităţii. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,Austria şi sud-tirolezii au făcut un lobby puternic ca regiuneasă fie retrocedată Austriei. Marile puteri au refuzat, singurasoluţie rămânând ca Austria să negocieze cu Italia o formă deauto-guvernare pentru provincie. Recunoaşterea şi garanta-rea drepturilor etnice s-a produs în 1946, când i s-a acordatautonomie legislativă si executivă. Provincia cuprinde douăregiuni: Tirolul de Sud şi Trentino, care au propriile organismeconsacrate prin statutul autonom: Adunarea Regională,Guvernul Regional şi Preşedintele Adunării Regionale.

Sunt identificate trei grupuri lingvistice în Tirolul de Sud:germanii (66,99%), ladinii (4,36 %) şi italienii (27,65%). Ladiniiformează un grup etnic aparte, fiind cei mai vechi locuitori aiprovinciei, limba lor fiind reto-romana. Astăzi cultura şi limbaladină sunt prezervate doar în văile din Munţii Dolomiţi, fiindameninţate cu dispariţia. Atât etnicii germani, cât şi cei ladi-ni au un număr mare de organizaţii şi asociaţii culturale, princare se doreşte păstrarea identităţii şi promovarea diver-sităţii etnice, culturale şi lingvistice a regiunii.

6

• State multinaţionale: BelgiaBelgia este un regat multicultural şi multilingvistic.

Flandra în nord, un ţinut străbătut de canale, care se mân-dreşte cu cetăţile artistice: Antwerp, Bruges and Ghent; însud Valonia, cu numeroasele castele şi oraşe importanteprecum Liége, Namur. Capitala Bruxelles este unul dintrecele mai cosmopolite oraşe ale lumii, sediu al instituţiilorUniunii Europene şi NATO, precum şi un centru important alcomerţului internaţional şi al companiilor financiare. Belgie-nii se pot mândri cu peste 350 de feluri de bere şi cu nenu-măratele sortimente de ciocolată delicioasă.

Teritoriul Belgiei este împărţit lingvistic şi cultural întrepopulaţia germană dominantă în nord şi cea franceză dinsud. Printr-o serie de revizuiri ale constituţiei, Belgia adevenit un stat federal, format din trei comunităţi: franceză,germană şi flamandă. • Flamanzii, în număr de 5.8 milioane ocupă teritoriul din nor-dul Belgiei, regiunea cea mai prosperă din punct de vedereeconomic. Limba vorbită este flamanda, dialect al olandezei.• Valonii ocupă sudul Belgiei, reprezentând populaţia vor-bitoare de limbă franceză. Cu toate acestea, sunt vorbite ovarietate de limbi regionale: valona, (vorbită de un număr deaproximativ 600.000 persoane), dialectul picard (vorbită apro-ximativ 200.000 de persoane, luxemburgheza etc.• Minoritatea germană locuieşte în cantoanele din estulBelgiei, în cadrul regiunii Valonia, cu toate acestea constitu-ie o comunitate de sine stătătoare, conform constituţiei bel-giene.

Toate cele trei comunităţi beneficiază de drepturi egale înceea ce priveşte prezervarea identităţii culturale şi lingvistice,având puteri legale distincte, şi organe executive separate.

Cazuri de insucces în abordarea diver-sităţii în Uniunea Europeană

• Ţara Bascilor:Bascii (euskadi) sunt locuitorii regiunii care se întinde pe

versanţii Pirineilor de Vest. Limba lor diferă semnificativ delimbile indo-europene. Mai numeroşi în Spania, sunt întâlniţişi în Franţa (provincia Navarra de Sud). Teritoriul ocupat de

7

ei este denumit Euskadi. Limba bască este limba oficială înEuskadi din 1986, fiind vorbită de aproximativ de 50000 debasci din Navarra de Nord (Spania).

Regiunea a fost divizată în 1521 printr-un tratat care sta-bilea graniţele între Franţa şi Spania. Provincia a primit sta-tut autonom în 1936, înainte de începerea războiului civil.Victoria generalului Franco în războiul civil a însemnat şter-gerea oricăror urme de guvernare autonomă, interzicerealimbii basce şi tentative de asimilare forţată. În acestecondiţii, în 1954 s-a format ETA (Euskad Ta Azkatasurra) oorganizaţie militară separatistă, revoluţionar – socialistă, cuscopul de a lupta pentru autonomia provinciei şi obţinereade drepturi pentru populaţia bască. Modalitatea de luptăeste una radicală: răpiri, jafuri, asasinate, campanii de bom-bardare, terorism. După moartea lui Franco, în 1975, aureclamat independenţa deplină. În 1977 a luat naştere o nouămişcare politică, Herri Batasuna (Poporul Unit), care refuzăsă colaboreze şi să accepte compromisurile propuse de sis-temul centralizat de la Madrid. Provinciei i s-a acordat statu-tul de provincie autonomă în 1979. Însă refuzul suveranităţiişi al dreptului la auto-determinare a fost însoţit de valuri deviolenţă de tip terorist, atrăgând represiuni severe ale guver-nului spaniol. Violenţele continuă pe fondul unui naţionalis-mul basc vibrant şi militant până la extrem.

• Irlanda de Nord (Ulster) Irlanda de Nord numără 6 din cele 32 de comitate ale

Republicii Irlanda, teritoriu cucerit şi colonizat de Anglia în-cepând cu secolul XII. O elită engleză protestantă a fost cre-ată ca o enclavă în mijlocul populaţiei catolice irlandeze. Mi-noritatea protestantă a fost cea care a articulat naţionalis-mul irlandez. În 1905 a fost înfiinţată Sinn Fein, o formaţiunepolitică a irlandezilor care reclamă şi militează pentru inde-pendenţa Irlandei. IRA – Armata Republicană Irlandeză, afost creată în 1918, devenind o forţă de guerilă extrem de efi-cientă în sprijinul luptei pentru independenţă. În urma unuirăzboi civil, în 1921 Irlanda a fost împărţită în Irlanda de Nordşi Republica Irlanda, care şi-a proclamat independenţa faţăde Regatul Unit.

Irlanda de Nord este divizată între tendinţele divergenteale populaţiei catolice minoritare, care luptă pentru inde-pendenţă şi reunificare cu Republica Irlanda, şi majoritatea

8

protestantă unionistă care susţine apartenenţa teritoriului laMarea Britanie. În lupta pentru independenţă sunt implicatepartidul Sinn Fein şi aripa sa armată, IRA, metodele folositefiind violenţe şi acţiunile teroriste: răpiri, bombardamente, a-sasinate politice. Declaraţia de încetare a focului semnatăde IRA în 1994 a pus oficial capăt unei lungi perioade în carepierderile omeneşti s-au ridicat la peste 3.000. Minoritateacatolică se loveşte în Irlanda de Nord în continuare de o se-rie de practici discriminatorii în sistemul educaţional, în şan-sele de a accede pe piaţa muncii, în reprezentarea politicăla nivel local.

• Franţa rămâne unul din cele mai centralizate state ale UniuniEuropene. Are numeroase minorităţi: occitani, alsacieni, bre-toni, algerieni, marocani, basci, tunisieni, corsicani etc.

Alsacia: anexată de Franţa prin Tratatul de la Westfalia, acontinuat să menţină legături strânse cu Germania până laRevoluţia Franceză în 1789, când limba franceză a fostimpusă. A fost încorporată de Bismark statului german în1871, până la Primul Război Mondial când a fost redatăFranţei. Populaţia germană din Alsacia a fost supusă unuiproces agresiv de asimilare, predarea şi învăţarea limbii ger-mane fiind interzisă. În anii ‘60, 80% din alsacieni nu ştiau citisau scrie în germană. Regiunea a fost afectată şi de declinulindustriilor de oţel şi cărbune.

După cel de-al Doilea Război Mondial, reconcilierea fran-co-germană a fost concepută ca parte sine qua non a pro-cesului de constituire a Comunităţii Europene. În acest sensa fost înfiinţat în 1963 oficiul Franco-German pentru Tineret,un birou inter-guvernamental cu birouri la Paris şi la Berlin,şi având ca misiune diseminarea informaţiilor despre celedouă ţări în rândul tineretului, revizuirea prejudecăţilordespre acestea, promovarea colaborării. Programele iniţiateau constat în mobilităţi în ţara vecină, pentru timp de 40 deani beneficiind de aceste programe un număr de cel puţin 7000 de tineri francezi şi germani.

• Grecia refuză să recunoască orice fel de minorităţi. Pe teri-toriul Greciei convieţuiesc mai multe minorităţi istorice:albanezi, vlahi, macedoneni, turci. Naţionalismul grec e acom-paniat de o puternică intoleranţă faţă de religiile/confesiunilediferite de cea a majorităţii populaţiei: creştinismul ortodox.

9

• Minoritatea romă este o minoritate unică, aparte în Eu-ropa. Spre deosebire de alte grupuri etnice, romii nu au oţară de baştină şi trăiesc răspândiţi pe tot teritoriul Europeişi al Asiei Centrale. Originile lor în Europa sunt învăluite înmister. În Europa sunt între 7 şi 9 milioane de romi, 70% din-tre aceştia în Europa Centrală şi de Est. Pe continentul euro-pean, comunităţile cele mai semnificative de romi se întâl-nesc în: România, Ungaria, Slovacia, Turcia, Bulgaria, Spa-nia, Franţa şi Germania. Romii au migrat în valuri în Europaîntre secolele IX–XIV. Numele sub care au fost cunoscuţipentru o lungă perioadă: ţigan (română), tsigan (bulgară),ciganos (portugheză), tsiganes (franceză), zigeuner (ger-mană), zingari (italiană), provine de la numele Atsinganos(însemnând „de neatins”), dat de greci unui grup sosit dinAsia Mică şi ai cărui membri aveau reputaţia de magicieni.Ei au fost pentru o lungă perioadă captivi în sclavie, fiindeliberaţi în ce-a de-a doua perioadă a secolului XIX. Iniţial oparte din populaţie a fost nomadică, fiind însă forţată să sestabilească. Caracteristici culturale ale romilor: muzica,dansul, activităţile artistice în general. La fel ca şi imigranţii,reprezintă o minoritate puternic discriminată peste tot înEuropa. Minoritatea romă se confruntă cu numeroase prob-leme legate de marginalizare, discriminare, sărăcie. Ro-mânia are cea mai mare cifră de romi din Europa. Româniaeste şi ţara în care minoritatea romă este una dintre cele maidiverse, existând mai multe comunităţi – de exemplu căldă-rari, gabori, lingurari, băieşi, ursari – care se deosebesc prindialect, tradiţii şi ocupaţie.

Minorităţi în ţările candidate

Europa Centrală şi de Est reprezintă partea cea mai diversăa Europei în ceea ce priveşte minorităţile naţionale. Printrecele mai numeroase minorităţi sunt: romii; ruşii în ŢărileBaltice; maghiarii în România, Slovacia şi Slovenia; turcii înBulgaria; polonezii în Republica Cehă, în Lituania şi înLetonia; germanii în Polonia, România, Ungaria şi RepublicaCehă; croaţii şi sârbii în Slovenia.

10

• Cipru este cunoscută pentru istoria sa conflictuală între celedouă grupuri etnice dominante. Ciprioţii greci şi turci au trăitîmpreună pe insulă timp de patru secole. În 1960 Cipru şi-aproclamat independenţa, devenind republică şi garantândprin constituţie drepturile minorităţii turce. Tensiunile întreGrecia şi Turcia s-au manifestat prin deteriorarea relaţiilorîntre comunitatea greacă şi turcă de pe teritoriul insulei.Conflictul s-a soldat în 1974 cu divizarea în două a insulei:Republica Cipriotă şi Republica Turcă a Ciprului de Nord. Ca-pitala Nicosia este străbătută de „linia verde” imaginară, cesepară cele două republici.

• Ţările Baltice, în special Estonia şi Letonia includ ca prin-cipală minoritate ruşii, în procent de 30–33% din totalul po-pulaţiei. Dintre aceştia, un procent mic deţin cetăţenia, dincauza cerinţelor legate de cunoaşterea limbii oficiale(estonă sau letonă), majoritatea fiind rezidenţi fără drepturipolitice. Sunt supuşi discriminării în accesul pe piaţa muncii,salarizare, condiţii de trai. Procentul mare de ruşi pe teritori-ul celor două Ţări Baltice se datorează migrărilor de după1940, încurajate de regimul sovietic. Situaţia lor actuală, car-acterizată de o serie de discriminări, datează de la procla-marea independenţei Ţărilor Baltice în 1991, până atuncibucurându-se de drepturi egale cu populaţia majoritară.

11

2.Politici de promovare a drepturilor minorităţilor în EuropaPrincipalii promotori de politici în domeniul minorităţiloretnice în Europa sunt OSCE (CSCE) şi Consiliul Europei. La felca şi în cazul altor organizaţii internaţionale, evenimenteledin Europa Centrală şi de Est după căderea comunismului aureprezentat principalul catalizator al promovării de politici îndomeniul relaţiilor inter-etnice.

Organizaţia pentru Securitate şi Coope-rare în Europa a fost stabilită în primul rând ca uninstrument pentru identificarea şi prevenirea conflictelor,managementul crizelor şi reconciliere post-conflict. În bazaacestei misiuni, OSCE a elaborat acte relevante pentru pro-tecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi acreat instituţia Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale.

Cele mai importante documente pentru protecţia minorită-ţilor naţionale sunt: Actul Final de la Helsinki (1975) şi Docu-mentul conferinţei de la Copenhaga asupra dimensiunii u-mane a CSCE. Prin Actul Final de la Helsinki drepturile omu-lui devin un subiect legitim de dialog şi o temă de interes, opreocupare pentru toate statele membre ale OSCE. Cel de-aldoilea act cuprinde un set de norme privind drepturile per-soanelor aparţinând minorităţilor naţionale, adresând prob-leme precum non-discriminarea, utilizarea limbilor minorită-ţilor, educaţia minorităţilor. Deşi nu este un tratat, documen-tul are importanţă legală şi politică, datorită adoptării decomun acord de către statele OSCE.

Stabilit în 1992, Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţio-nale, în persoana lui Max van der Stoel şi-a început mandat-ul la Haga în ianuarie 1993. Din 2000 ÎCMN este Rolf Ekéus.Instituţia a fost creată ca răspuns la conflictul din fostaIugoslavie, existând temeri că situaţia s-ar putea repeta şi înalte state foste comuniste. Mandatul său reprezintă uninstrument de prevenire a conflictelor în cel mai incipientstadiu, prevăzând astfel identificarea stărilor de tensiune

12

care ar putea pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiadintre state, promovarea dialogului şi cooperării între părţi.

Planul Balladur sau Pactul pentru Secu-ritate şi Stabilitate în Europa (1995) iniţiat deFranţa şi desfăşurat sub egida OSCE şi U.E. a fost conceputca o conferinţă pentru asigurării stabilităţii Europei, în ideealărgirii Uniunii către spaţiul fost-comunist. Cele două puncteimportante relaţionate cu problema minorităţilor în Europapost-comunistă sunt: • rezolvarea problemelor legate de frontiere• rezolvarea problemelor legate de minorităţile naţionale, caun pas necesar în procesul de aderare

Consiliul Europei are ca principale instrumente:Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Libertă-ţilor Fundamentale, Convenţia Cadru pentru Protecţia Mino-rităţilor Naţionale. Activitatea Consiliului Europei constă îndezvoltarea de standarde legale pentru protecţia minorită-ţilor naţionale şi monitorizarea respectării acestora.

• Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şiLibertăţilor Fundamentale (1950) conţine prevederi generalecare ţin de domeniul drepturilor omului, nu conţine nici oprevedere specifică referitoare la protecţia minorităţilor.Singurul articol care se referă la minorităţi naţionale estearticolul 14, care interzice discriminarea pe bază de limbă,religie, origine socială sau naţională, asocierea cu o minori-tate naţională.

• În 1992 este adoptată Carta Europeană a Limbilor Minori-tare şi Regionale, la care în 1993 s-a adăugat Recomanda-rea 1201 cu un protocol adiţional. A intrat în vigoare în 1998.Principalul obiectiv al acesteia este protejarea limbilor re-gionale şi ale minorităţilor naţionale, promovarea dreptuluide a le utiliza în sfera publică şi privată. Carta are un sistemdublu de protecţie. Pe de o parte stabileşte că părţile ar tre-buie să îşi stabilească politicile şi legislaţia conform unorobiective care includ: recunoaşterea limbilor regionale şi aleminorităţilor ca o sursă de bogăţie culturală, necesitatea dea promova limbile regionale şi ale minorităţilor, promovareastudierii şi predării în aceste limbi la toate nivelurile.

13

Printre principiile incluse se numără: interzicerea discrim-inării, păstrarea identităţii religioase, etnice, culturale,lingvistice, egalitate în faţa legii, interzicerea modificărilor încompoziţia demografică a unei regiuni în detrimentulminorităţilor care se regăsesc în regiunea respectivă. Pe dealtă parte, drepturile concrete transformă principiile şiobiectivele enunţate în măsuri în domenii precum: educaţie,administraţie, justiţie, servicii publice, activităţi culturale,economice, sociale, mass-media.

• Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionalea fost adoptată la 10 noiembrie 1994 şi a intrat in vigoare din1998. Nu include drepturi colective, se bazează pe ideea căminorităţile pot fi protejate prin protejarea drepturilor indi-vizilor aparţinând acestor minorităţi. Convenţia reprezintă defapt o serie de principii generale, chiar vagi, referitoare ladrepturile indivizilor aparţinând minorităţilor naţionale. Acestea sunt: • non-discriminare;• promovarea egalităţii; • promovarea condiţiilor necesare pentru păstrarea şi dez-voltarea culturii, a religiei, a limbii şi a tradiţiilor;• libertatea de asociere, exprimare, libertatea de gândire, aconştiinţei şi a religiei;• acces liber la mijloacele de comunicare în masă;• libertate lingvistică;• utilizarea limbii materne în spaţiul public şi privat , oral şi înscris, precum şi în relaţiile cu autorităţile; • utilizarea numelui în limba maternă;• afişarea informaţiei de natură publică şi privată; • toponime în limbile minorităţilor; • educaţie; • instrucţie în limba minorităţii; • libertatea de a institui instituţii educaţionale; • contacte transfrontaliere; • cooperare internaţională şi transfrontalieră; • participare în viaţa economică, culturală şi socială; • participare în viaţa publică; • interzicerea asimilării forţate etc.Convenţia a fost ratificată de 35 de state din cele 45 membreale Consiliului Europei: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan,Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica

14

Cehă, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Germania, Ir-landa, Italia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Mol-dova, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al MariiBritanii şi al Irlandei de Nord, România, Rusia, San Marino,Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Serbia, Ucraina, Ungaria.Grecia a semnat-o, dar nu a ratificat-o niciodată Statele careau refuzat să semneze Convenţia sunt: Franţa, Turcia,Andorra.

Modalitatea de evaluare a respectării Convenţiei şi aCartei este considerată principalul punct slab al actelor. Nuse poate vorbi despre o evaluare la nivel de guvern.Evaluarea se bazează în practică pe o serie de rapoarteprimite de la actori importanţi în problema minorităţilor, şi deo cercetare pe teren a problemelor. Scopul principal al pro-cesului de monitorizarea este stimularea dialogului întreguvern şi societate civilă, minorităţi naţionale.

15

3.Politici de prevenire a discriminării şi de protecţiea minorităţilor la nivelulUniunii Europene

Uniunea Europeană este fondată pe principiile libertăţii,democraţiei, statului de drept, respectului pentru drepturileomului şi libertăţilor fundamentale, principii comune tuturorstatelor membre. Conform art. 6 al Tratatului asupra UniuniiEuropene, Uniunea se angajează să respecte drepturile fun-damentale garantate prin Convenţia Europeană a DrepturilorOmului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi cele pre-văzute în tradiţiile constituţionale ale statelor membre.

Protecţia minorităţilor în Uniunea Europeană face mai multobiectul politicii la nivelul statelor membre, fiecare avândpractici, instrumente, organe şi legislaţie proprie privindminorităţile. Minorităţile reprezintă o preocupare recentă aU.E., determinată în primul rând de extinderea spre spaţiulfost comunist, şi în al doilea rând de problema imigranţilor peteritoriul Uniunii.

Există mari diferenţe în rândul statelor membre în ceea cepriveşte disponibilitatea acestora de a recunoaşte minorită-ţile, de a le proteja drepturile şi de a le garanta participareapolitică. Cu toate acestea putem vorbi de un standard privindprotecţia minorităţilor la nivelul Uniunii Europene, dacă seiau în considerare angajamentele internaţionale asumate înultimii ani de statele membre, iniţiativele la nivel comunitarprivind combaterea discriminării şi politica Uniunii Europeneprivind accesul ţărilor candidate, acces condiţionat degarantarea drepturilor minorităţilor de pe teritoriul acestora.

O politică comună la nivelul U.E. privind protecţia minorităţi-lor nu există, în schimb pot fi identificate elemente care arconduce, în timp, la conturarea cadrului unei astfel de politici:

16

I. Prevederi legislative:

Articolul 13 al Tratatului asupra Uniunii Europene conţineprevederi pentru protecţia împotriva discriminării pe motivede religie sau credinţă, precum şi de rasă sau origine etnică.Încă de la începuturi, comunităţile europene au fost preocu-pate să pună capăt discriminării, iniţial pe baza apartenenţeinaţionale. Este de înţeles dacă luăm în considerare că misi-unea iniţială a Comunităţii Europene era reconcilierea unuicontinent divizat de război.

Articolul 13 este o afirmare fără echivoc a angajamentuluiUniunii Europene pentru promovarea unei societăţi lipsite dediscriminare. Articolul 13 permite Consiliului Uniunii Europe-ne să adopte măsurile necesare pentru combaterea dis-criminării bazate pe sex, origine rasială sau etnică, religiesau credinţe, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. AstfelUniunea a dobândit puterea de a avea iniţiativă legislativăpentru a combate discriminarea. Toate statele membre au olegislaţie proprie privind tratamentul egal, dar obiectivele,conţinutul şi gradul de aplicare al acestor legi variază mult.De exemplu, doar jumătate din statele membre interzic înmod explicit discriminarea pe baze orientării sexuale, iarmarea majoritate a statelor membre nu prevăd în legislaţiainternă interzicerea discriminării pe motive de vârstă saudizabilităţi. De aceea, articolul 13 a deschis drumul pentrusuplinirea acestor carenţe în legislaţiile interne ale statelormembre prin adoptarea de directive specifice.

Astfel, în anul 2000 au fost adoptate două directive prin carese interzice discriminarea la locul de muncă şi în altedomenii precum formarea profesională, educaţia, accesul labunuri şi servicii etc.

• Directiva privind egalitatea rasială – 2000/43/EC – imple-mentează principiul tratamentului egal indiferent de originearasială sau etnică. Acoperă mai toate domeniile vieţii de zi cuzi în care pot apărea cazuri de tratament discriminatoriu: acce-sul pe piaţa muncii, condiţii de muncă, accesul la educaţie şiformare, securitate socială, asigurare medicală, accesul laservicii şi bunuri. Directiva oferă victimelor dreptul de a depu-ne plângere prin proceduri juridice sau administrative, asoci-

17

ate cu penalităţi corespunzătoare pentru cei vinovaţi. De ase-menea, prevede înfiinţarea în fiecare stat membru a unei orga-nizaţii care să promoveze tratamentul egal şi să pună la dis-poziţia victimelor discriminării rasiale asistenţă independentă.

• Directiva privind ocuparea forţei de muncă – 2000/78/EC –cere statelor interzicerea în mod special şi implicit a dis-criminării directe şi indirecte la angajarea forţei de muncă,indiferent de religie sau credinţe, orientare sexuală sauvârstă. Cere angajatorilor să creeze condiţii speciale pentruacomodarea la locul de muncă a persoanelor cu distabilităţicare sunt calificate să ocupe o poziţia respectivă. Directivaprevede excepţii limitate de la principiul tratamentului egal,de exemplu pentru a prezerva specificul organizaţiilor reli-gioase şi pentru a dezvolta măsuri speciale de integrare pepiaţa muncii a tinerilor şi persoanelor în vârstă. Directivacere de asemenea aplicarea de măsuri pentru a asiguraimplementarea eficientă, prin diseminarea informaţiei, dia-log social şi dialog cu organizaţiile non-guvernamentale.

Aceste reguli trebuie încorporate în dreptul naţional al state-lor membre: regulile privind egalitatea rasială trebuiautranspuse în legislaţia internă până în 19 iulie 2003, iar celeprivind orientarea sexuală, religia, persoanele cu dizabilităţietc. au termen limită până în 2 decembrie 2003. Această le-gislaţie este aplicabilă doar pe teritoriul Uniunii Europene,dar face parte din aquis-ul comunitar pe care statele candi-date din Europa Centrală şi de Est trebuie să-l implementezeîn vederea aderării.

II. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

În urma aniversării a 50 de ani de la proclamarea DeclaraţieiUniversale a Drepturilor Omului în decembrie 1998, ConsiliulEuropean a hotărât redactarea unei carte a drepturilor fun-damentale. Obiectivul urmărit era consolidarea într-un sin-gur document a drepturilor fundamentale aplicabile lanivelul Uniunii, fiind un mesaj politic către cetăţeni prinreafirmarea drepturilor fundamentale care stau la baza con-strucţiei europene.

18

Carta are la bază tratatele comunitare, convenţiile inter-naţionale, cum ar fi Convenţia Europeană a DrepturilorOmului (1950), Carta Socială Europeană (1989), tradiţiileconstituţionale comune statelor membre şi numeroaseledeclaraţii ale Parlamentului European. Carta drepturilorfundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată deComisia Europeană, Parlamentul European şi ConsiliulUniunii Europene, ca urmare a Consiliului European de laNisa din 7 decembrie 2000.

Preambului Cartei face cunoscut faptul că UniuneaEuropeană plasează individul în centrul acţiunii sale, insti-tuind cetăţenia Uniunii Europene şi creând principiul lib-ertăţii, securităţii şi justiţiei. În cele 7 capitole ale sale, îm-părţite în 54 de articole, Carta defineşte drepturi fundamen-tale cu privire la demnitate, libertate, egalitate, solidaritate,cetăţenie şi justiţie.

Statutul Cartei a rămas indecis, punându-se întrebarea da-că aceasta să fie sau nu integrată în tratate. Integrarea i-ar ficonferit o valoare juridică constrângătoare pentru statele şiinstituţiile comunitare. La Consiliul European de la Nisa s-adecis neîncorporarea Cartei în tratate. Prin faptul că afirmăegalitatea tuturor persoanelor în faţa legii (art. 20), interzicediscriminarea pe orice bază (art. 21) şi cere Uniunii să prote-jeze diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, Cartadrepturilor fundamentale rămâne un instrument util înansamblul mecanismelor adoptate la nivelul Uniunii pentruapărarea şi promovarea drepturilor minorităţilor.

III. Criteriile de la Copenhaga

O atenţie specială este acordată minorităţilor în contextulprocesului de extindere a Uniunii Europene. ConsiliulEuropean, reunit la Copenhaga în iunie 1993, a trasat aşanumitele criterii de la Copenhaga pentru ţările care dorescsă devină membre ale Uniunii Europene. Dintre acestea,primul set de criterii este cunoscut sub numele de criteriipolitice şi pune un accent special pe protecţia minorităţilorca o condiţie ce trebuie îndeplinită de statele candidate învederea aderării:• stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul dedrept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor;

19

• existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitateade a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei dinUniunea Europeană; • capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru,inclusiv cele privind aderarea la obiectivele uniunii politice,economice şi monetare. Criteriile de la Copenhaga implică de asemenea aplicareaacestor principii şi stabilirea cadrului instituţional necesarpentru a le susţine. Consiliul European de la Madrid din 1995a cerut Comisiei Europene să înainteze opiniile sale referi-toare la stadiul în care se află statele candidate în cadrulprocesului de integrare europeană, în conformitate cu cri-teriile de la Copenhaga, opinii înaintate în cadrul documen-tului Agenda 2000.

Parlamentul European a cerut Consiliului şi Comisieiprintr-o rezoluţie adoptată în 2000 să „întărească capacita-tea acestor ţări de a adopta şi implementa legi pentru a com-bate discriminarea împotriva minorităţilor”.

Informaţiile privind tratamentul minorităţilor în statele can-didate sunt evaluate într-un raport anual prezentat de Comi-sia Europeană Parlamentului şi Consiliului. Pe baza acestorrapoarte, Comisia face recomandări statelor candidateasupra măsurilor ce ar trebui adoptate de acestea pentru aîmbunătăţi tratamentul minorităţilor. O atenţie specială esteacordată comunităţii Roma, ce numără în jur de 6.000.000 deetnici în ţările candidate din Centrul şi Estul Europei, comu-nităţi care se confruntă cu prejudecăţi şi discriminare.

IV. Programe de finanţare pentru promovarea şi protecţia minorităţilor

1. Programe comunitare: acestea au fost concepute deUniunea Europeană pentru a promova cooperarea între sta-tele membre în diverse domni legate de politicile comune lanivel european, fiind operaţionale pe o perioadă de câţivaani. O parte din aceste programe au fost extinse şi asupraţărilor candidate pentru a le sprijini în procesul de pregătirepentru aderare.

20

Programul de acţiune comunitară pentru combaterea dis-criminării vine să suplinească directivele menţionate maisus, fiind adoptat pentru promovarea măsurilor de combate-re a discriminării directe sau indirecte bazate pe origineaetnică sau rasială, religie sau credinţe, vârstă sau orientaresexuală. Programul a fost adoptat în noiembrie 2000 şi esteoperaţional începând cu 1 ianuarie 2001 până în 31 decem-brie 2006.

Programul are mai multe arii de acţiune: non-discriminareîn cadrul administraţiei publice, în media; participare egalăîn procesul de decizie la nivel economic, politic sau social.;acces egal la resurse, la servicii publice, condiţii de cazare,transport, cultură, timp liber şi sport; diseminare de infor-maţii privind drepturile la tratament egal etc. Prin acest program se oferă suport pentru măsuri cuprinseîn 3 categorii:1. analiză şi evaluare a măsurilor anti-discriminatorii: dise-

minarea de statistici privind discriminarea la nivel comu-nitar, elaborarea de metodologii şi indicatori pentru eval-uarea eficacităţii politicilor anti-discriminatorii etc.

2. întărirea capacităţilor prin schimburi transaţionale impli-când diverşi actori în domeniu pentru transfer de infor-maţii, exemple de bune practici etc.

3. creşterea gradului de informare asupra drepturilor şiprevederilor anti-discriminatorii prin organizarea de con-ferinţe, seminarii, evenimente la nivel european, campaniimedia etc.

Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi DrepturileOmului este un program comunitar conceput cu scopul de aoferi sprijin proiectelor şi iniţiativelor care urmăresc:• întărirea protecţiei minorităţilor, grupurilor etnice şi popu-laţiilor indigene• promovarea şi apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale• promovarea egalităţii şanselor şi a practicilor non-discrimi-natorii, a măsurilor pentru combaterea rasismului şi a xeno-fobiei• sprijinirea procesului de democratizare şi întărirea statuluide drept • sprijinirea măsurilor de promovare a respectului pentrudrepturile omului prin prevenirea conflictelor.

21

Interreg – este unul din programele comunitare care sedoresc instrumente ale politicii regionale pentru stimulareadezvoltării economice în numeroase părţi ale teritoriului eu-ropean, multe dintre acestea fiind locuite de minorităţi et-nice. Interreg sprijină cooperarea transfrontalieră în regiuniîn care în general se întâlnesc grupuri etnice minoritare,cum ar fi regiunea între Spania şi Ţara bascilor din Franţa,între Tirolul de Nord şi sud dintre Austria şi Italia.

2. Programe de finanţare în relaţiile cu terţii: includ asis-tenţă financiară pentru sprijinirea politicilor de protecţie aminorităţilor şi de întărire a capacităţilor instituţionale alestatelor în cauză pentru implementarea şi optimizarea aces-tor politici. Exemple de astfel de programe: PHARE pentruţările din Europa Centrală şi de Est, CARDS pentru Balcaniide Vest, MEDA pentru ţările mediteraneene etc.

PHARE este primul instrument financiar nerambursabilconceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini ţările dinEuropa Centrală şi de Est în evoluţia către o societate demo-cratică şi o economie de piaţă.

Aşa cum am arătat anterior, dobândirea statutului demembru al Uniunii Europene reclamă respectarea şi protec-ţia minorităţilor. Fiecare program naţional PHARE din acesteţări include finanţare de proiecte având drept scopîmbunătăţirea protecţiei locale a minorităţilor, în general încolaborare cu guvernele naţionale.

Exemple de programe PHARE lansate în România cu rele-vanţă în domeniul promovării şi apărării drepturilor minori-tăţilor, în special a minorităţii rome:

Sprijin pentru strategia naţională de îmbunătăţire a con-diţiei romilor – acest program are un obiectiv dublu, pe de oparte sprijinirea dezvoltării parteneriatelor echitabile şidurabile între comunităţile romilor şi instituţiile publice de lanivel local şi judeţean, în domeniul dezvoltării comunitare şieconomice, pe de altă parte asigurarea accesului în mai bu-ne condiţii la serviciile de sănătate, dezvoltarea locală, con-strucţia de locuinţe şi renovarea locuinţelor existente, reţeleutilitare, infrastructură locală, generarea veniturilor.

22

Accesul la educaţie pentru grupurile dezavantajate, în spe-cial pentru comunităţile Roma – programul sprijină imple-mentarea proiectelor locale inovatoare în acord cu politicilenaţionale de creştere a accesului la educaţie pentru romiSprijinul se orientează asupra următoarele aspecte:– educaţia pre-şcolară;– prevenirea abandonului şcolar din faza primara (7–15 ani); – educaţia „a doua şansă” (pentru grupa 14–25 ani).

Îmbunătăţirea situaţiei romilor – este un program al căruiobiectiv principal este de a sprijini dezvoltarea de partener-iate durabile între organizaţiile neguvernamentale şi admin-istraţia publică şi de promovare a integrării comunităţilor deromi, precum şi stimularea participării active a romilor laviaţa economică, socială, educaţională, culturală şi politicăa societăţii româneşti.

V. Politici culturale în Uniunea Europeană Articolul 151 din Tratatul Comunităţii Europene acordă Comu-nităţii anumite competenţe în sfera culturală, în sensul încare se doreşte ca acţiunile întreprinse la nivel comunitar săcontribuie la „înflorirea culturilor statelor membre”. Articolul151 nu menţionează o politică culturală a U.E. , în ideea în ca-re politicile privitoare la cultură, educaţie, media şi diversita-te lingvistică rămân controlate la nivel naţional, de fiecarestat membru în parte. Prin urmare, responsabilităţile UniuniiEuropene sunt doar o completare a celor ale statelor şi potdoar întări şi completa politicile culturale statale. Tratatul dela Amsterdam completează art. 151, introducând o nouă obli-gaţie a Uniunii la capitolul cultural, şi anume „să respecte şisă promoveze diversitatea naţională şi regională”. Diver-sitatea regională, incluzând diversitatea culturală şi lingvis-tică, este astfel recunoscută ca o valoare comună euro-peană.

Astfel în Comisia Europeană există un Directorat Generalpentru Cultură, cu un membru al Comisiei Europene cu atri-buţii specifice în domeniu. De asemenea, există un programcu obiective clar definite, şi anume: încurajarea diversităţiiculturale, împărtăşirea şi sublinierea moştenirii culturale

23

comune de importanţă europeană, promovarea unui spaţiucultural comun al popoarelor Europei, promovarea dialogu-lui intercultural şi cunoaşterea reciprocă a culturilor, schim-burile între culturile europene şi non-europene: Cultura2000. Prin acest program se poate spune că prin politica sa,Comisia transmite mesajul conform căruia bogăţia culturalăa Europei este reprezentată tocmai prin diversitatea cul-turilor şi tradiţiilor.

Prin iniţiativele adoptate de Uniune la nivel cultural sedoreşte crearea unei legături între apartenenţa la valorilecomune europene, reprezentate prin diversitate, şi identi-tatea de cetăţean al spaţiului european; legătură care întimp să conducă la conturarea unei identităţi europene.Conceptul cetăţeniei şi identităţii europene e strâns legat derecunoaşterea interdependenţelor culturale, şi de capaci-tatea de a identifica elemente comune în diversele tradiţiiculturale europene. Chiar dacă acest concept a fost asociatiniţial aspectelor socio-economice sau politice, se constatăo evoluţie înspre dimensiunea civică, culturală.

Conştiinţa apartenenţei la un spaţiu, cultură, identitateeuropeană trebuie alimentată în ideea de a contracaranaţionalismul, intoleranţa, discriminarea pe baze etnice.Această identitate europeană corespunde de fapt realităţiiculturale a continentului, caracterizată de interacţiuni con-tinue. Aceste întâlniri între culturi, cooperarea şi interacţi-unea culturală ridică noi posibilităţi şi stimulează creativi-tatea culturilor care vin în contact.

24

4.Protecţia minorităţilorîn România

Minorităţi etnice în România

Pe teritoriul României se găsesc 20 de grupuri etniceminoritare recunoscute oficial.

• Albanezii: circa 10.000 de albanezi care trăiesc pe teritori-ul României, în special în sudul ţării.• Armenii: aproximativ 1.800 de armeni, majoritatea locuindîn Bucureşti şi Constanţa, restul în Transilvania, fiind de con-fesiune catolică. Ei au sosit în Transilavnia începând cu sec-olul IX, formând colonii de comercianţi.• Bulgarii: în jur de 8.000 de bulgari, majoritatea trăiesc înBanat: judeţul Timiş, Arad, comunităţi mai micuţe Bucureşti,Constanţa şi Tulcea.• Cehii: în jur de 4.000 de cehi, cea mai mare parte a lorlocuind în judeţul Caraş-Severin, comunităţi mai mici întâl-nindu-se în Mehedinţi, Timiş, Arad, Hunedoara. Cehii şi slovacii s-au stabilit pe teritoriul României începândcu secolul al XVII-lea, în special în regiunile muntoase dinBanat şi vestul Transilvaniei pentru a exploata resurseleminiere din această regiune.• Croaţii se întâlnesc în judeţul Caraş-Severin, numărul lorridicându-se la aproximativ 6.800 de persoane.• Evreii: numărul estimat al evreilor este de 6.000, majori-tatea se întâlnesc în Bucureşti. Comunităţi mai mici găsim înjudeţul Timiş, Cluj, Iaşi, Bihor. În Transilvania numărul lor acrescut începând cu secolul al XVII-lea, adoptând iniţial cul-tura germană, apoi cea maghiară. În timpul celui de-al doilearăzboi mondial, cei din nord-vestul ţării, din părţile teritoriu-lui României cedate Ungariei între 1940–1944, au fost vic-timele deportării. După 1945 a început un proces masiv deemigrare, comunitatea evreiască din România micşorându-se considerabil.• Germanii: astăzi formează o comunitate de peste 60.000 depersoane. Cele mai largi comunităţi întâlnim în judeţul Timiş,

25

în Sibiu, Satu-Mare, Caraş-Severin, Braşov şi Arad. Invitaţisă se stabilească în sudul şi estul Transilvaniei de către regiiUngariei în secolele XII şi XIII, au beneficiat de autonomiepolitică pe teritoriul Transivaniei. Au fost promotorii vieţiiurbane şi meşteşugurilor, oferind modele de organizare cul-turală şi administrativă. Începând cu secolul a XVIII-leaşvabii s-au stabilit în Banat şi Crişana, fiind de confesiunecatolică, spre deosebire de saşii din Transilvania care erauprotestanţi. Comunitatea germană din România a scăzutnumeric datorită pierderii statutului politic special şi al priv-ilegiilor economice, în special după cel de-al doilea războimondial. Începând cu anii ‘70, şi mai ales după revoluţia din1989, germanii din România au început să emigreze înGermania.• Grecii sunt în jur de 6.500, majoritatea trăind în capitală şiîn oraşe din sudul ţării: Tulcea, Constanţa, Brăila, Galaţi.Prezenţa grecilor poate fi datată din antichitate. Coloniştiigreci ce s-au stabilit în Ţara Românească şi Moldova în sec-olele XVIII–XIX au contribuit în special la dezvoltarea vieţiiculturale, fiind consideraţi promotorii spiritului modernităţii.• Italienii sunt în număr de 9.000, minoritate în continuăcreştere datorită în special investiţiilor crescânde ale italie-nilor în mediul de afaceri românesc.• Macedonenii reprezintă mai puţin de 0,1% din populaţiaRomâniei cele mai largi comunităţi fiind regăsite în principalîn Dobrogea şi Bucureşti. • Maghiarii formează cea mai mare grupare minoritară depe teritoriul României după cea romă. Sunt în număr deaproximativ 1.400.000. Marea majoritate trăiesc în Transilva-nia, în judeţele din Secuime, precum şi în Mureş, Cluj, Bihor,Satu-Mare. Maghiarii s-au stabilit în Transilvania în secolulIX, organizând acest teritoriu ca parte a Regatului Maghiar.Regatul maghiar a fost sub ocupaţie otomană, apoi Tran-silvania a fost înglobată în Imperiul Habsburgic la sfârşitulsecolului al XVII-lea. Nobilimea maghiară din Transilvania areprezentat timp de secole un grup politic dominant, con-tribuind la procesul de modernizare şi la dezvoltare a culturiiîn acest spaţiu. După primul război mondial, Transilvania arevenit României, minoritatea maghiară fiind semnificativă,peste 30% din totalul populaţiei. Astăzi numărul maghiariloreste în continuă scădere, datorită plecării masive, în speciala tinerilor, în Ungaria.

26

• Polonezii se întâlnesc mai ales în Moldova, în judeţul Su-ceava. Numărul lor se ridică la peste 3.700 de persoane.• Populaţia rromă din România reprezintă cea mai largăminoritate, fiind estimată la 1,5–2 milioane, dar cifrele ofi-ciale indică doar 500.000 rromi. Populaţia romă este dis-tribuită relativ uniform pe teritoriul ţării. Se evidenţiază ca uncaz special în rândul grupurilor minoritare din Româniadatorită segregării sociale, condiţiilor precare de trai şi put-ernicei discriminări la nivel politic, economic, social, al pro-tecţiei sanitare etc.• Ruşii-lipoveni: lipovenii în România sunt în număr deaproximativ 35.000, minoritatea rusă ridicându-se şi ea lacirca 9.000 de persoane. Majoritatea trăiesc în comunităţilângă Dunăre, în judeţul Tulcea, Constanţa, Brăila, Galaţi,Ialomiţa.• Rutenii reprezintă 0,29% din populaţia României, trăind de-a lungul frontierei cu Ucraina, precum şi în Dobrogea şiBanat. • Sârbii: sunt în număr de peste 22.000, cele mai largi comu-nităţi întâlnindu-se în vestul ţării, în judeţele Timiş şi Caraş-Severin.• Slovacii: în număr de aproximativ 17.000, se găsescrăspândiţi în comunităţi din vest şi nord-vestul tării: JudeţulTimiş, Arad şi Bihor. • Tătarii, de religie musulmană, trăiesc marea lor majoritateîn judeţul Constanţa, numărul lor ridicându-se la peste 24.000de persoane.• Turcii: puţin mai numeroşi ca tătarii (in jur de 29.000), suntfoarte asemănători cu comunitatea tătară prin distribuţia lorîn teritoriu, majoritatea întâlnindu-se în judeţul Constanţa,precum şi prin religia musulmană pe care o îmbrăţişează. Prezenţa turcilor şi a tătarilor în Dobrogea se datorează fap-tului că acest teritoriu a fost sub ocupaţie otomană timp desecole, până la Congresul de la Berlin din 1878.• Ucrainienii, aflaţi într-un număr estimat pe peste 60.000 depersoane, se întâlnesc într-o comunitate foarte mare înjudeţul Maramureş, stabilindu-se aici începând cu secolul alXIV-lea. Prezenţa lor în Bucovina se datorează politiciiImperiului Austriac, care a administrat acest teritoriu.

Politici faţă de minorităţi în România

Recunoaştere şi non-discriminareConstituţia României prevede egalitatea cetăţenilor şi interzi--ce discriminarea pe baza naţionalităţii. De asemenea, recu-noaşte dreptul de a păstra, exprima şi dezvolta identitateanaţională. Prin Ordonanţa 137/2000, România a devenit primaţară din regiune care a adoptat legislaţie anti-discriminare.Actul defineşte discriminarea atât direct, cât şi indirect, per-mite măsuri pozitive sau speciale pentru persoane aparţinândgrupurilor dezavantajate, în ideea asigurării şanselor egale.Domeniile acoperite sunt: angajare, accesul la bunuri şi ser-vicii, educaţie, accesul la protecţia şi securitatea socială, lib-ertatea de circulaţie.

• Ordonanţa stipulează înfiinţarea Consiliului Naţional pentruCombaterea Discriminării, cu scopul de a urmări aplicareaşi respectarea legislaţiei anti-discriminare. Consiliul funcţio-nează din iulie 2002 şi a devenit operaţional la sfârşitul luiseptembrie 2002. Lipsa transparenţei activităţii Consiliului şilipsa de independenţă sunt principalele critici care îi suntaduse.

• Strategia Guvernului României de Îmbunătăţire aSituaţiei Romilor a fost adoptată în aprilie 2001, şi este unprogram pe 10 ani, cu un plan de activităţi pentru patru ani,începând din 2002. Strategia este o analiză detaliată a situ-aţiei romilor, cuprinzând măsuri care să adreseze o paletălargă de probleme ale minorităţii roma: condiţii de trai,sănătate, protecţie socială, angajare, justiţie, educaţie, cul-tură şi comunicare, combaterea discriminării, reprezen-tarea populaţiei în diferite structuri ale administraţiei cen-trale şi locale. Critici ale aplicării strategiei se referă la sursele definanţare, lipsa alocării de resurse de la buget şi recurg-erea la fondurile Phare ca principală sursă de finanţare, lacolaborarea guvernului în mod exclusiv cu o singură orga-nizaţie activă politic, şi nu cu un număr mai mare de repre-zentanţi şi experţi în problemele populaţiei de romi, şi pre-ocuparea insuficientă pentru rezolvarea unor problemeprecum nivelul scăzut de educaţie, rata ridicată a şomaju-

27

28

lui. Totuşi, Strategia este primul document de acest felcare abordează comprehensiv problemele cu care seconfruntă populaţia romă.

Departamentul pentru Relaţii Interetnice, parte a aparatuluide lucru al primului ministru, direct subordonat acestuia,fără personalitate juridică, are ca scop rezolvarea tuturorproblemelor legate de minorităţi naţionale. Alături de acestdepartament, pentru probleme legate de minoritatea romă şiavând ca atribuţii menţinerea şi stabilirea de relaţii cu orga-nizaţii ale romilor, în vederea soluţionării problemelor speci-fice şi integrării sociale a acestora, există Oficiul Naţionalpentru Romi, direct subordonat Secretariatului General alGuvernului. Ambele instituţii au birouri cu reprezentanţi înteritoriu. Departamentul pentru Relaţii Interetnice îndeplineşte urmă-toarele atribuţii principale:a) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare strategii

pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţiipersoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

b) elaborează proiecte de legi şi alte acte normative dindomeniul său de activitate;

c) avizează proiecte de lege şi alte acte normative, care auincidenţă asupra drepturilor şi îndatoririlor persoaneloraparţinând minorităţilor naţionale;

d) monitorizează aplicarea actelor normative interne şi inter-naţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale;

e) supune Guvernului spre adoptare, la propunerea funda-mentată a Consiliului Minorităţilor Naţionale, proiecte dehotărâri pentru acordarea de asistenţă financiară organi-zaţiilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale, şi pentruaprobarea repartizării sumelor alocate prin bugetul destat acestor organizaţii;

f) gestionează concursuri de proiecte ale organizaţiilor, aso-ciaţiilor, fundaţiilor sau ale altor instituţii din fondurile alo-cate de la bugetul de stat în acest scop sau din venituriextrabugetare;

g) colaborează cu Consiliul Minorităţilor Naţionale, încondiţiile legii;

h) urmăreşte aplicarea prevederilor legale privind protecţiaminorităţilor naţionale de către autorităţile publice locale;

29

i) solicită şi primeşte date şi informaţii de la autorităţile pub-lice, necesare îndeplinirii atribuţiilor proprii, în condiţiilelegii;

j) stabileşte şi menţine relaţii cu organizaţii guvernamentaleşi neguvernamentale din ţară şi din străinătate şi cu orga-nisme internaţionale cu activitate în domeniul minorităţilornaţionale şi al combaterii discriminării pe criterii etnice;

k) promovează şi organizează programe privind garantarea,păstrarea, exprimarea, promovarea şi dezvoltarea iden-tităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoa-nelor aparţinând minorităţilor naţionale;

l) menţine legături permanente şi colaborează cu autorităţileadministraţiei publice locale, prin reprezentanţi cu com-petenţe teritoriale, în vederea identificării problemelorspecifice şi soluţionării acestora;

m) sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilorinteretnice, prin menţinerea de contacte şi colaborareacu organizaţii, instituţii şi personalităţi din domeniu;

n) participă la elaborarea Raportului cu privire la aplicareade către România a Convenţiei-cadru pentru protecţiaminorităţilor naţionale a Consiliului Europei, precum şi laelaborarea capitolelor referitoare la minorităţile naţionaledin rapoartele României către alte instituţii şi organismeinternaţionale.

Reprezentarea minorităţilor naţionale este prevăzută deConstituţie, care conferă dreptul de reprezentare în CameraDeputaţilor a acelor minorităţi ale căror organizaţii nu reu-şesc să obţină numărul necesar de voturi pentru a depăşipragul electoral. Partidele şi grupările minorităţilor care aureprezentanţi în Camera Deputaţilor în legislatura 2000–2004sunt: Uniunea Democrată Maghiară din România care estesingura organizaţie a unei minorităţi care a obţinut un numărsuficient de voturi pentru a depăşi pragul electoral, UniuneaArmenilor din România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti dinRomânia, Uniunea Elenă din România, Uniunea Bulgară dinBanat-România, Uniunea Democrată Turcă din România,Uniunea Culturală a Rutenilor din România, Uniunea Demo-cratică a Slovacilor şi Cehilor din România, Uniunea Sârbilordin România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România,Uniunea Polonezilor din România ‘Dom Polski’, Liga Alba-

30

nezilor din România, Partida Romilor, Uniunea Croaţilor dinRomânia, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmanidin România, Asociaţia Macedonenilor Slavi din România,Comunitatea Italiană din România, Uniunea Ucrainenilor dinRomânia, Forumul Democrat al Germanilor din România.

Consiliul Minorităţilor Naţionale a fost înfiinţat în 1993 încalitate de corp consultativ cu scopul de a facilita colabo-rarea între minorităţile naţionale şi administraţia centrală şilocală, precum şi de a asigura posibilitatea ca minorităţilenaţionale să facă recomandări guvernului în probleme careîi privesc direct. Din Consiliu fac parte 3 reprezentanţi ai mi-norităţilor naţionale reprezentate în Parlament. Consiliul re-prezintă instituţia care propune alocarea fondurilor de la bu-get pentru sprijinirea organizaţiilor cetăţenilor aparţinândminorităţilor naţionale.

Administraţia publică: legislaţia din România reglementeazăutilizarea limbii materne în relaţia cu autorităţile centrale şilocale, utilizarea limbii materne în justiţie, dreptul de a afişatoponime, informaţii de interes public, nume de localităţi,străzi etc. în limba minorităţilor, acolo unde aceasta reprez-intă 20% din populaţie.

Educaţie: constituţia şi legea învăţământului prevăd dreptulde instrucţie în limba maternă în sistemul public de educaţiela toate nivelurile, şi dreptul de a-şi stabili propriile instituţiiprivate de învăţământ. Măsuri pozitive au fost luate în spe-cial având drept ţintă romii. Legislaţia românească privind minorităţile naţionale esteconsiderată cuprinzătoare, criticile vin în privinţa lipsei uneilegi a minorităţilor naţionale şi mai ales faţă de imple-mentarea legislaţiei.

Legislaţia internaţională asupra drepturilor omului, semnatăşi ratificată de România are, conform constituţiei, prioritateasupra legislaţiei interne, în cazul în care sunt în conflict. România a ratificat multe dintre convenţiile internaţionalerelevante pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum:Convenţia Internaţională pentru Eliminarea Tuturor Formelorde Discriminare, Convenţia Europeană asupra DrepturilorOmului şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţia Cadru pentru

31

Protecţia Minorităţilor Naţionale. Ca membru al ONU,România s-a angajat să respecte Declaraţia Universală aDrepturilor Omului, Declaraţia Naţiunilor Unite asupraDrepturilor Persoanelor Aparţinând Minorităţilor Naţionale,Etnice, Religioase şi Lingvistice.

Alte documente semnate, dar care nu au fost ratificatesunt: Protocolul 12 la Convenţia Europeană a DrepturilorOmului, Carta Europeană a Limbilor Minoritare şi Regionale,Convenţia Europeană asupra Naţionalităţii Minoritare.

Documente care nu au fost încă semnate şi ratificate: Con-venţia Europeană asupra Statutului Muncitorilor Imigranţi,Convenţia Europeană pentru Participarea Străinilor în ViaţaPublică la Nivel Local, şi ar trebui să facă o declaraţie subarticolul 14 al Convenţiei Internaţionale pentru EliminareaTuturor Formelor de Discriminare prin care statele acceptăcompetenţa Comitetului pentru Discriminare Rasială pentrua primi plângeri individuale.

Editor

CENTRUL DE RESURSE PENTRU DiVERSITATE ETNOCULTURALÃ

Data publicării: noiembrie 2003

Program finanţat de Uniunea Europeană prin FondulEuropa.

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială aUniunii Europene.

CENTRUL DE

RESURSE PENTRU

DiVERSITATE

ETNOCULTURALÃ

400305 Cluj, str. Þebei nr. 21

tel. +40 264 420477

e-mail: europa@edrc.osf.ro.

www.europa.edrc.ro

Conþinutul acestui material nu reprezintã

în mod necesar poziþia oficialã a Uniunii EuropeneProgram finanþat de

Uniunea Europeanã

Politiciprivind

minoritatileetnice

în Europa

,

Politiciprivind

minoritatileetnice

în Europa

,

CRDE