Politica sociala a Uniunii Europene

POLITICA SOCIALĂ sI PIAŢA MUNCII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Introducere

Politica sociala europeana s-a dezvoltat într-o maniera fragmentara, iar progresele obtinute în

domeniu sunt neuniforme.

Libera circulatie a persoanelor ramâne principalul deziderat al actiunilor în domeniul Politicii

sociale. La aceasta se adauga politicile de angajare, oportunitatile egale si protectia sociala.

Rolul UE este privit ca un catalizator pentru initiative si masuri care sa asigure continuitatea

procesului integrationist.

Prima etapa a politicii sociale în UE 1957 - 1971

Originile unui proces devenit apoi o Politica sociala, pot fi gasite chiar în Tratatul de creare a

CECO si pot fi completate cu unele prevederi din EURATOM. Preocupate sa cultive

dezvoltarea economica în general, dar si pe cea din sectoarele intensive în tehnologie,

Tratatul de lansare a EURATOM, cu tot caracterul lui mai tehnic are si unele prevederi

referitoare la sanatatea si siguranta muncii.  Având ca obiectiv fundamental integrarea în

domeniul siderurgiei si mineritului cu scopul refacerii economiilor Frantei, Germaniei si

celorlalte state, prevederile CECO se extindeau si la câteva din sfera socialului  si îndeosebi

dezideratele de :

q       a evita distorsiunile generate de concurenta în industriile carbunelui si otelului ca

rezultat al intentiei de a practica preturi reduse, ceea ce, în absenta unor masuri

coerente de politica sociala ar fi determinat costuri sociale ridicate;

q       a face mai eficienta utilizarea fortei de munca printr-un program de asistenta

îndreptat catre cei care îsi vor pierde locurile de munca în aceste sectoare.

Primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme au fost trasate în 1957,

în Tratatul de la Roma. Analizate din perspectiva anului 2001, prevederile din aceste tratat

sunt limitate la câteva domenii cum ar fi: libera circulatie a fortei de munca, îmbunatatirea

conditiilor de munca si viata, principiile generale de armonizare a sistemului de educatie si

formare. Totusi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaratii de

principiu. Tratatul de la Roma prevedea stabilirea liberei circulatii a muncitorilor între cele 6

tari fondatoare, fapt realizat înca din 1968.

Articolul 3 din tratat, consacrat politicii sociale, stipuleaza: "Statele membre sunt de acord cu

necesitatea promovarii/încurajarii ameliorarii conditiilor de viata si de mu 919j95j nca ale

muncitorilor, permitând egalizarea lor în ceea ce priveste posibilitatile d progres. Statele

membre apreciaza ca o astfel de evolutie va rezulta atât din functionarea pietei comune care

va favoriza armonizarea masurilor sociale, cât si din masurile prevazute prin prezentul tratat

si din apropierea / armonizarea dispozitiilor legale si administrative". Desi obiectivele

exprimat erau generoase, în privinta partii institutionale si juridice, realizarile Comunitatii

Europene si apoi ale UE sunt modeste.

Conform clarelor prevederi ale Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol

important în facilitarea liberei circulatii a fortei de munca din ratiuni prioritar economice.

Munca este un important factor de productie, iar subutilizarea acestui factor, era o cale de

subminare a procesului de crestere economica, generator de bunastare care spera sa fie

integrarea. Masurile din aceasta perioada s-au concentrat în directia realizarii unor cât mai

favorabile circumstante pentru libera circulatie a lucratorilor.

Nivelul comunitar de decizie s-a implicat îndeosebi în culegerea si difuzarea informatiilor

privitoare la piata muncii, elaborarea bazelor recunoasterii reciproce a calificarilor

profesionale si pe siguranta sociala a fondurilor de asigurari sociale între state.

Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive în

domeniul social: directive referitoare la accesul egal la ocupare si formare, dreptul de   a

beneficia de protectie sociala, etc. Politica sociala europeana, în aceasta prima etapa, s-a

concentrat pe urmatoarele doua axe:

q       prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi masurile de stimulare a liberei

circulatii a fortei de munca, relatiile inter-industriale si aspectele tehnice ale securitatii

sociale ;

q       viziunea liberala conform careia perfectionarile în domeniul social în CE vor

rezulta, automat din raspunsul pozitiv al mecanismelor pietei la demersul

integrationist. În aceasta categorie se înscria preocuparea de a identifica si combate

actiunile unor state membre de împiedicare a liberei circulatii a lucratorilor.

Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.

Etapa a doua a politicii sociale în UE  (1972 - 1985)

Din a doua jumatate a anilor '70 dimensiunea sociala a început sa capete un rol tot mai

important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderari fusese

facut în 1972 la Reuniunea la nivel înalt de la Paris care a declansat o perioada de consens

activ intracomunitar.

Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program

de Actiune Sociala, care în pofida cresterii numarului de tari membre si al problemelor

sociale ale acestora, ca urmare a crizelor structurale si sectoriale declansate în acea perioada,

nu a avut rezultatele scontate.

Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în aceasta perioada pentru a raspunde la

cresterea somajului  si a numarului de tari membre. S-a constatat însa ca, în comparatie cu

nevoile reale de pace sociala europeana, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a

devenit obligatorie o majora reformare a politicii sociale.

Etapa a III-a : De la Piata Unica la Carta Sociala Europeana

Perioada care a început la mijlocul anilor '80 a fost marcata de aparitia unui nou dinamism în

sfera socialului.

Lansarea unor termeni cum ar fi "Europa popoarelor" sau "dimensiunea sociala" în limbajul

comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economica pura a echilibrelor pietei în

descrierea coeziunii sociale spre constructii teoretice adecvate noilor realitati integrationiste

au dat un nou optimism domeniului.

Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale dupa lansarea ambitiosului Program de

creare a Pietei Unice Interne prin constientizarea faptului ca integrarea poate genera si

efecte economice si sociale negative.

 Prin liberalizarile cerute de Actul Unic European devenea clar ca anumite grupuri sociale vor

fi defavorizate, prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau sau prin adaugarea

unora noi. Aceste grupuri cuprindeau somerii pe termen lung, grupul în crestere al tinerilor în

cautare de locuri de munca, lucratorii mai putin calificati, lucratorii pe perioade determinate

de timp si cei din piata subterana a fortei de munca.

Aderarea Spaniei si Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenta conturarii unui raspuns

comunitar la problematica sociala. Îndeosebi, se impunea un raspuns cu privire la maniera în

care se pot concilia costurile de realizare a coeziunii economice si sociale cu dezideratul

îmbunatatirii conditiilor de munca si de viata din tarile membre ale Uniunii Europene.

si în aceasta etapa, obiectivul prioritar a ramas încurajarea liberei circulatii a fortei de munca,

devenita a persoanelor. Actul Unic European a lasat, în acest domeniu, o serie de probleme

nelamurite. Obiectivul sau prioritar a fost sa creeze premisele ca masurile necesare

programului de realizare a PUI sa fie puse în practica.

În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei

Comunitatii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucratorilor (Carta

Sociala). Acest document important a fost adoptat ca raspuns la pericolul de dezvoltare a

unei economii integrate , în care anumite grupuri de interese sa fie dezavantajate.

Statele semnatare se angajeaza la realizarea urmatoarelor obiective: îmbunatatirea conditiilor

de munca si viata, dreptul de libera stabilire în UE a muncitorilor rezidenti în unul din statele

membre, dreptul la o remunerare corecta si echitabila, dreptul la protectie sociala al

salariatilor, dreptul la pregatire si formare, egalitatea de tratament a barbatilor si femeilor,

protectia copiilor si adolescentilor, etc.

Carta sociala este construita pentru a aborda urmatoarele domenii de actiune:

q       protectia lucratorilor care se deplaseaza în interiorul Comunitatii ;

q       remunerarea echitabila a lucratorilor ;

q       îmbunatatirea si apropierea conditiilor de munca  ale angajatilor ;

q       securitatea sociala ;

q       libertatea de asociere si a negocierilor colective ;

q       calificarea alternativa ;

q       tratament egal pentru barbati si femei ;

q       aranjamente de informare, consultare si participare ;

q       sanatate si siguranta în munca ;

q       angajarea persoanelor tinere ;

q       pensionarii ;

q       persoanele handicapate .

Tot în aceasta a treia etapa s-a procedat si la redimensionari ale fondurilor alocate politicii

Sociale Comunitare. Prioritatile în actiune au fost concentrate catre programele de asistenta

destinate tineretului si programelor pentru cele mai sarace regiuni ale CE. Dupa cum am

vazut în capitolul anterior, în 1989 s-au reformat semnificativ si Fondurile structurale, iar la

Fondul social s-au adaugat noi obiective pentru acordarea de asistenta suplimentara.

În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveste

politica sociala fata de documentele adoptate  anterior. Se accentueaza însa necesitatea

realizarii unei "coeziuni sociale" ca element determinant al promovarii unui progres

economic echilibrat la nivelul întregii Uniuni Europene.

Protocolul Social negociat la Maastricht ofera posibilitatea unor progrese pe linia realizarii

obiectivelor de politica sociala. Protocolul, la care nu participa si Marea Britanie, extinde

posibilitatea adoptarii cu majoritate calificata a deciziilor privind: conditiile de munca,

informarea si consultarea persoanelor ocupate, integrarea somerilor si mentine unanimitatea

pentru masuri care vizeaza protectia si securitatea sociala.

Aria de probleme cuprinsa de Protocolul social cuprinde :

q       activitati menite sa perfectioneze climatul de munca, inclusiv masuri privind

sanatatea si securitatea muncii ;

q       activitati ce tin de conditiile de munca inclusiv timpul de munca si concediile ;

q       informarea si consultarea lucratorilor ;

q       actiuni de promovare a oportunitatilor egale si de integrare a persoanelor

excluse de pe piata muncii .

Tratatul de al Amsterdam (semnat în Octombrie 1997) plaseaza responsabilitatea realizarii

politicilor sociale la nivelul fiecarui stat membru, precum si posibilitatea aplicarii unor

programe pilot de crestere a ocuparii fortei de munca finantate din resursele Fondului Social

European.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde un capitol "ce vizeaza elaborarea unei strategii coordonate

pentru folosirea fortei de munca".

Cu toate acestea, mijloacele folosite pentru aplicarea acestei strategii sunt foarte modeste.

Într-adevar, consiliul ministrilor europeni trebuie "sa dezvolte schimburi de informatii si

practici mai adecvate" si "sa  promoveze contacte novatoare", recurgând mai ales la "proiecte

pilot". E important ca pentru prima oara apare într-un tratat european dispozitii privind o

politica europeana de folosire a fortei de munca. Dar aceasta ramâne, în Tratatul de la

Amsterdam, într-o faza incipienta si politicile de folosire a fortei de munca vor mai avea înca,

cel putin pe termen mediu, un caracter national.

Tratatul de la Nisa 2000 si politica sociala a Uniunii Europene

Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica sociala a UE "cresterea

competitivitatii economiei europene si a capacitatii acesteia de a sustine cresterea economica,

cresterea ocuparii si o mai mare coeziune sociala", obiectivul final în plan social fiind

cresterea ocuparii la peste 70% pâna în 2010. acestea au fost bazele de la care, la Consiliul de

la Nisa din decembrie 2000 s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene si viitoarei

arhitecturi sociale europene.

Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizeaza "modernizarea si îmbunatatirea

modelului social european", reiterându-se unul din principiile asupra carora membrii UE au

cazut de acord la Lisabona: "oamenii constituie activul cel mai valoros al UE. investitiile în

oameni vor fi de o maxima importanta pentru bunastarea si locul pe care europa îl va ocupa

în economia viitorului".

Pentru urmatorii cinci ani, Agenda Sociala dezbatuta la Lisabona si aprobata la Nisa,

identifica cinci provocari majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:

q       Cresterea ocuparii. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme

structurale coerente care sa presupuna, pe lânga cresterea potentialului economiei

europene de genera locuri de munca, si reducerea disparitatilor regionale, a inegalitatii

sociale, îmbunatatirea sistemului de formare si cresterea oportunitatilor de educatie si

formare.

q       Valorificarea eficienta a progresului tehnologic astfel încât sa se creeze premisele

îmbunatatirii conditiilor de viata si munca ale lucratorilor europeni.

q       Cresterea mobilitatii intra comunitare a fortei de munca

q       Valorificarea avantajelor induse de functionarea UEM si a Pietei unice Interne, în

masura sa induca o mai mare predictibilitate si transparenta a preturilor, cresterea

competitivitatii, accelerarea reformelor structurale.

q       Întarirea coeziunii sociale si reducerea inegalitatii sociale.   si în acest caz, se

apreciaza ca principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie

cresterea ocuparii

q       Gestiunea eficienta a efectelor sociale generate de largirea catre Est a Uniunii

Europene.

S-au stabilit, de asemenea, obiective punctuale ale politicii sociale:

-          cresterea numarului de locuri de munca prin cresterea rolului masurilor

active de combatere a somajului, îmbunatatirea accesului la sistemele de

educatie si formare si cresterea calitatii acestora, îmbunatatirea mobilitatii

fortei de munca (care pâna în 2003 ar trebui sa devina efectiva), accelerarea

peocesului de recunoastere reciproca a diplomelor, certificatelor si calificarilor

profesionale etc.

-          combaterea oricarei forme de saracie si promovarea egalitatii si integrarii

sociale;

-          modernizarea sistemului european de protectie sociala prin întarirea

cooperari dintre statele membre în acest domeniu, armonizarea sistemelor de

pensii, armonizarea sistemelor salariale etc. Termenul limita pentru realizarea

acestor obiective fiind iunie 2002, cu ocazia Consiliului European de la

Stockholm);

-          consolidarea politicii sociala în contextul largirii prin sustinerea statelor

candidate pe linia adoptarii acquis-ului comunitar si asumarea, de catre UE a

rolului de partener social în relatia sa cu tarile din Estul si Centrul Europei si

întarirea componentei sociale a politicii de colaborare dintre statele membre si

dintre acestea si statele candidate

Valorificarea eficienta a noilor oportunitati si realizarea obiectivelor de mai sus nu se vor

produce decât printr-o buna colaborare dintre autoritatile comunitare, statele membre si

partenerii sociali care trebuie sa creeze conditiile pentru modernizarea modelului social

european. Fiecare dintre acesti parteneri are atributii specifice.

Piata muncii în Uniunea Europeana

Anii '90 au fost caracterizati în Uniunea Europeana de nivele ridicate ale somajului

comparativ cu situatia din perioadele anterioare si din alte tari dezvoltate. Principalele

caracteristici ale pietei muncii din Uniunea europeana pot fi sintetizate astfel:

þCrearea unui numar mic de locuri de munca între 1976 - 1996: 4,9 milioane (250000 de

locuri de munca pe an), în conditiile în care cresterea populatiei active în UE a fost de 21 de

milioane de persoane (fara a tine cont de integrarea Germaniei orientale), adica 1,05 milioane

de persoane active pe an[1].

þScaderea cvasiconsanta a ratei de ocupare de la 65% în 1976, la  60% în 1996, în timp ce în

SUA aceasta rata era de 75% în aceiasi perioada. O usoara ameliorare a acestei situatii se

poate observa începând cu 1995. Pe ansamblul celor trei ani, 1995 - 1997, ritmul mediu de

crestere fiind de 1,1% pentru cele 15 tari, ritmuri mai ridicate fiind înreistrate în  Danemarca

(3,1%), în Irlanda (10,1%), în Ţarile de Jos de 5,0%, (Comisia Europeana, 1997b). Cresterea

somajului pe termen lung a caracterizat perioada 1974 - 1999. Totusi, aceasta crestere "este

ciclica si corespunde diferitelor perioade de variatie a utilizarii fortei de munca si de

fluctuatie a activitatii economice"[2].

þRigiditate si disparitati între diferite piete nationale ale muncii: salarii minime nearmonizate

(foarte mici, aproape inexistente si nereglemenate în Marea Britanie, în timp ce în Franta

salariul minim este reglementat si reprezinta circa 50% din salariul mediu), reguli diferite

privind acordarea si nivelul indemnizatiei de somaj (nivel ridicat în Grecia si Italia si redus în

Germania si Franta), o larga varietate de reglementari a Codurilor nationale ale muncii cu

efecte asupra somajului de lunga durata si a somajului în rândul tinerilor.

þDisparitati regionale ale somajului european. Regiunile în care somajul este cel mai redus

corespund partii occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei si nordului

Italiei, Alsaciei si regiunii Rhone - Alpes din Franta. Aceste regiuni, care sunt cele mai

dinamice din Europa, reprezinta ceea ce am pute numi "nucleul dur" al Europei locurilor de

munca (ocuparii fortei de munca). Regiunile cele mai îndepartate: Finlanda, Irlanda, Spania,

sudul Frantei si sudul Italiei, precum si partea orientala a Germaniei sunt cele mai afectate de

somaj.

þsomajul afecteaza inegal diferitele categorii ale populatiei. somajul în rândul femeilor este în

medie mai ridicat decât cel în rândul barbatilor în UE (rata corespunzatoare este de 12,4% si

respectiv de 9,6% în 1996). Nu este si cazul Regatului Unit si al Suediei. În aceste tari,

femeile sunt din ce în ce mai mult angajate part - time, conform tendintei care se contureaza

cum am vazut mai sus. De asemenea, somajul afecteaza o mare parte a populatiei din grupa

de vârsta 15-24 de ani, ratele oficiale ale somajului în cadrul acestei categorii a populatiei

fiind de 20,9% în 1997 fata de 10,7% pe ansamblul populatiei active de toate vârstele. Ratele

de somaj cele mai ridicate în rândul tinerilor se înregistrau în Spania (39,1%), în Italia (33%),

si în Franta (27,9%). Dar si în acest caz, unele tari se deosebeau printr-o rata de somaj a

tinerilor mai scazuta si apropiata de media pe ansamblul populatiei active (Eurostat, 1998).

Este vorba despre Austria cu o rata de somaj a tinerilor de 5,8%, , de Danemarca cu o rata de

8,25 si de Olanda cu o rata de 8,1%.

þsomajul european este un somaj structural care depinde de procesul de formare a preturilor

pe piata de bunuri si de procesul de constituire a salariilor pe piata muncii[3]: salariile reale

sunt negociate între sindicatele patronilor si cele ale salariatilor în functie de situatia de pe

piata muncii (rata somajului) si tinând cont de evolutia anticipata a preturilor, iar preturile

sunt fixate de catre întreprinderi în functie de costurile salariale anticipate de o rata care se

adauga costurilor salariale. Daca anticiparile se realizeaza (ceea ce se întâmpla mereu pe

termen lung), somajul structural (numit si somaj de echilibru) corespunde solutiei care

satisface sistemul de doua ecuatii definite mai sus. La nivelul preturilor, o rata mai putin

sensibila la fluctuatiile conjuncturii va avea drept efect cresterea somajului de echilibru

structural. Într-adevar, în acel moment, concurenta pe piata bunurilor este scazuta, fapt care

mentine un nivel scazut de folosire al fortei de munca. De asemenea o sensibilitate scazuta a

nivelului de salarizare negociata fata de situatia pietei muncii va avea drept consecinta

cresterea somajului. Pe de alta parte, daca anticiparile nu se realizeaza sau daca preturile sau

salariile se ajusteaza cu întârziere la fluctuatiile activitatii economice pot sa apara diferente

conjuncturale, chiar ciclice, în raport cu somajul structural.

Cauze ale somajului european

Analiza somajului în tarile Uniunii Europene este tot mai des avansata ipoteza conform careia

unul din determinantii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificarile disponibile

pe piata muncii si cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al

somajului structural.

Diferentele între costul social si costul privat al mâinii de lucru si gradul diferit de impozitare

(sistemele de asigurari sociale) existente la nivelul statelor membre explica într-o anumita

discrepantele dintre ratele nationale ale somajului.

Factorii institutionali si migratiile de populatie pot explica persistenta unor puternice

diferente între ratele de somaj europene.

Desi, în Europa, libera circulatie a fortei de munca a fost statuata înca din 1957 prin tratatul

de la Roma, fluxurile de populatie în interiorul UE sunt reduse[4]. În medie, pe ansamblul

tarilor UE, 5% din populatie (circa 18 milioane) are o nationalitate diferita de cea a tarii în

care este rezidenta. Dar 2/3 sunt straini din afara UE si doar 1/3 vin din tari ale UE.

Obstacolele în calea migratiilor în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl reprezinta

barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie mentionat ca europenii car emigreaza

în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare si din aceasta cauza vorbesc

una sau mai multe limbi straine.

Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuintelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce

poate diminua, daca nu chiar anula avantajul pe care îl reprezinta salariile ridicate. Cea mai

importanta bariera în calea migratiei populatiei o reprezinta însa nearmonizarii

reglementarilor privind diplomele si calificarile în UE.

Totodata, este vorba si de o anumita necorelare între structura ofertei de munca pe

calificari  din punct de vedere al repartitiei geografice al populatiei active, si structura cererii

pentru anumite tipuri de munca. Acest fapt împreuna cu fluxurile intraeuropene de forta de

munca, este de natura sa explice situatia aparent paradoxala: exista regiuni care se confrunta

cu penurie de forta de munca, în timp ce în altele exista un nivel ridicat de neocupare.

Instrumente de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeana

Unul dintre principalele instrumente de care dispun institutiile europene (G. Schmid, 1994)

pentru a lupta împotriva somajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta

este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale carui atributii au fost extinse în mai

multe rânduri. FSE este un organism care finanteaza formarea profesionala, mai ales a

persoanelor afectate de restructurarile de activitate, mobilitatea geografica a muncitorilor în

interiorul Europei si crearea de locuri de munca si de activitati mai ales pentru someri.

Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul din mijloacele principale prin care s-a

obtinut acordul tarilor membre UE cea mai putin dezvoltate la dezideratele integrarii, celalalt

mijloc important a fost Banca Europeana de Investitii.

Spre deosebire de BEI, FSE primea finantare de la bugetul comunitar si era abilitat sa acorde

alocatii mai degraba decât împrumuturi. El a fost institutionalizat în conditiile unei relative

penurii de forta de munca la nivelul "Europei celor 6" dar pentru perioade de declin economic

si bugete de austeritate.

La început, rolul sau era de a usura dificultatile generate de somaj prin facilitarea mobilitatii

sectoriale si zonale si, ca rezultat, sa îmbunatateasca standardele de viata.            

Prin intermediul FSE, anumite grupuri specifice de cetateni erau compensate pentru

dificultatile ce rezultau din mutatiile economice determinate de functionarea pietei comune.

La începuturile activitatii sale, FSE putea sa-si declanseze mecanismele finantatoare numai la

cererea unei tari membre, de a i se rambursa 50 % din cheltuielile deja efectuate pentru o

schema anume de asistenta sociala. Constituirea fondului se facea prin contributii

proportionale ale tarilor membre.

Doar o mica parte din fonduri, s-au folosit initial pentru încurajarea mobilitatii regionale a

lucratorilor, cea mai mare parte luând calea finantarii unor programe de calificare sau

recalificare a fortei de munca. O critica frecventa a acestei prime etape de folosire a FSE s-a

referit la faptul ca cele mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile în

lansarea de solicitari si nu cele care aveau realmente nevoie de ele.

Între 1960 si 1975 asistenta financiara acordata a contribuit la reabilitarea profesionala a

peste 1,8 milioane de lucratori la scara comunitara. Pentru ca orientarea principala a fost catre

industriile din primul val al dezvoltarii, mai vechi, Germania a primit aproape 43,2 % din

totalul asistentei în aceasta etapa si nu Italia cum era de asteptat.

Revizuirea mecanismului functional al FSE la începutul anilor '70 însemna ca mecanismul de

interventie se putea face prin:

q       Masuri temporare. Schemele de ocupare a fortei de munca puteau fi orientate direct

spre lucratorii disponibilizati din agricultura, textile, confectii si siderurgie care

puteau fi ajutati pentru a se deplasa si angaja în alte sectoare. O asistenta speciala a

fost acordata calificarii alternative a femeilor si a tinerilor sub 25 de ani.

q       Actiuni permanente care puteau fi declansate pentru a solutiona situatiile dificile

aparute în industriile specifice din anumite regiuni ale CE. În 1976, aproape 73 % din

fonduri s-au folosit pentru aceasta destinatie.

FSE este administrat de Comisia Europeana si respecta principiul "adaugarii". Resursele sale

completeaza în procent de pâna la 50% finantarile efectuate de statele nationale. Trei sferturi

din ajutor sunt folosite la finantarea masurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate

acestea, resursele FSE ramân modeste. În 1995 ele reprezentau 0,01% din PIB acesteia.