Politica Si Diplomatia Externa a S.U.a. (Ro)

7/30/2019 Politica Si Diplomatia Externa a S.U.a. (Ro)

1/8

Pana la inceputul acestui secol, in politica externa americana a predominat tendinta izolationista.

Apoi, doi factori au aruncat America in relatiile internationale: puterea sa, aflata in expansiune

rapida, si colapsul treptat al sistemului international cu centru in Europa. Aceasta evolutie a fost

marcata de cumpana apelor reprezentata de mandatele a doi presedinti: Theodore Roosevelt si

Woodrow Wilson. Acesti oameni au tinun fraiele guvernarii atunci cand afacerile internationale

atrageau in valtoare lor o natiune ce incerca sa i se impotriveasca. Amandoi au recunoscut ca

America avea de jucat un rol crucial in politica internationala, desi i-au justificat iesirea dinizolare potrivit unor sisteme de gandire total opuse.

Roosevelt a fost un subtil analist al echilibrului puterii. El insista asupra rolului international al

Americii deoarece interesul national al acesteia o cerea si deoarece, pentru el, un echilibru al

puterii la scara globala era de neconceput fara participarea americana. Pentru Wilson, justificarea

rolului international al Americii era de natura mesianica. America avea o obligatie, dar nu fata de

echilibrul puterii, ci fata de ea insasi, anume de a-si raspandi principiile in lume. In timpul

administratiei Wilson, America s-a vadit a fi un jucator-cheie in cadrul relatiilor internationale,

prin proclamarea unor principii care, reflectind truismele gandirii americane, marcau totodata un

punct de plecare revolutionar pentru diplomatii Lumii Vechi. Aceste principii sustineau ca pacea

depinde de raspandirea democratiei, ca statele trebuie sa fie judecate potrivit acelorasi criterii casi persoanele individuale si ca interesul national consta in aderarea la un sistem universal de legi.

Pentru otelitii veterani ai diplomatiei europene bazate pe echilibrul puterii, vederile lui Wilson

cu privire la fundamentele morale ultime ale politicii externe pareau stranii, ipocrite chiar. Si

totusi, wilsonismul a supravietuit, in vreme ce rezervele contemporanilor sai au fost depasite de

istorie. Wilson s-a aflat la originea viziunii unei organizatii universale mondiale, Liga Natiunilor,

menite sa pastreze pacea mai degraba prin securitate colectiva decat prin aliante. Cu toate ca

Wilson nu si-a putut convinge propria-i tara de meritele acestei idei, ea a continuat sa traiasca.

Apelului lansat de idealismul wilsoniani se datoreaza, fara discutie, faptul ca politica externa

americana a inaintat in mars dupa punctul de cotitura pe care l-a marcat mandatul sau si ca acest

mars continua si astazi.

Abordarea americana, cu totul unica, a afacerilor internationale nu s-a dezvoltat dintro data sau

ca o consecinta a unei inspiratii solitare. In anii de inceput ai republicii, politica americana a fost,

de fapt, o sotisficata reflectare a interesului national american care a constat, pur si simplu, in

intarirea independentii noii natiuni. Din moment ce nici o tara europeana nu era in stare sa

exercite o amenintare veritabila atata vreme cat era ocupata sa-si infrunte rivalele, Parintii

Fondatori s-au aratat gata sa manipuleze dispretuitul echilibru al puterii atunci cand aceasta le-a

slujit nevoilor; intr-adevar, ei au reusit sa fie extraordinar de indemanatici in manevrarea intre

Franta si Marea Britanie, nu numai pentru a mentine independenta Americii, dar si pentru a-i

largi frontierele. Deoarece au vrut ca, de fapt, nici una dintre parti sa nu castige o victoriedecisiva in razboaiele Revolutiei franceze, ei au declarat neutralitatea. Jefferson definea

razboaiele napoleoniene drept o confruntare intre tiranul usactului (Franta) si tiranul oceanelor

(Anglia) cu alte cuvinte, taberele participante la lupta ce se dadea in Europa erau echivalente

sub aspect moral. Practicand o forma timpurie de nealiniere, noua natiune descoperea avantajele

neutralitatii ca mijloc de negociere, la fel ca multe alte natiuni nou aparute, de atunci incoace.

In acelasi timp, Statele Unite nu au mers cu respingerea procedurilor Lumii Vechi pana la a

renunta la expansiunea teritoriala. Dimpotriva, inca de la inceput, Statele Unite si-au urmarit

expansiunea in America cu o extraordinara perseverenta. Dupa 1794, o serie de tratate au stabilit

frontierele cu Canada si Florida in favoarea Americii, au deschis raul Mississippi comertului

american si au inceput sa puna bazele unui interes comercial american in Indiile Britanice deVest. Aceasta a culminat prin cumpararea Louisianei, in 1803, ceea ce a adus tinerei tari, din

partea Frantei, un teritoriu imens, nedefinit, la vest de raul Mississippi, impreuna cu pretentiile


2/8

asupra teritoriilor spaniole din Florida si Texas temelie pe care America avea sa devina o mare

putere.

Imparatul francez care a facut vanzarea, Napoleon Bonaparte, a avansat o explicatie tipica

Lumii Vechi pentru asemenea tranzactie unilaterala: Aceasta achizitie teritoriala intareste

pentru totdeauna puterea Statelor Unite si iata ca tocmai am dat Angliei un rival maritim care,

mai devreme sau mai tarziu, ii va invinge trufia. Oamenilor de stat americani le era indiferent cejustificari folosea Franta pentru a-si vinde posesiunile. Pentru ei, a condamna politica de putere

a Lumii Vechi nu parea a veni in contradictie cu expansiunea teritoriala americana in America de

Nord. Deoarece ei considerau ca impingerea spre vest a Americii era o problema de politica

interna americana, nu o chestiune de politica externa.

In acest spirit condamna James Madison razboiul ca miez al tuturor relelor ca precursor al

impozitelor si al armateisi al tuturor celorlalte instrumente de aducere a celor multi sub

dominatia celor putini. Succesorul sau, James Monroe, nu vedea nici o contradictie in sustinerea

expansiunii Americii spre vest prin necesitatea ca aceasta sa devina o mare putere: Trebuie sa

fie limpede pentru toata lumea ca cu cat expansiunea este dusa mai departe, fara a se depasi

limita corecta, cu atat va fi mai mare libertatea de actiune a ambelor guverne ( statal si federal ),iar securitatea lor mai perfecta; si, in toate celelalte privinte, cu atat va fi mai benefic efectul

pentru intregul popor american. Intinderea teritoriului, ca este mare sau mica, confera unei

natiuni multe dintre caracteristicile sale. Ea marcheaza marimea resurselor sale, a populatiei, a

fortei sale fizice. Marcheaza, pe scurt, diferenta dintre o putere mare si una mica.

Totusi, chiar folosindu-se uneori de metodele politicii de forta europene, conducatorii noii

natiuni ramaneau fideli principiilor care facusera ca tara lor sa fie exceptionala. Puterile

europene purtau nenumarate razboaie pentru a preveni ridicarea unei potentiale puteri

dominante. In America, combinatia dintre forta si distanta inspira increderea in faptul ca orice

provocare putea fi rezolvata dupa ce aceasta se va fi aratat. Natiunile europene, cu marje de

supravetuire mult mai stranse, formau coalitii impotriva posibilitatii de schimbare; America se

afla suficient de departe pentru a-si adecva politica la rezistenta in fata realitatii schimbarii.

Acesta a fost fundamentul geopolitic al avertismentului lui George Washington impotriva

aliantelor permanente in vederea atingerii oricarui obiectiv. Ar fi lipsit de intelepciune, spunea

el, sa ne implicam, prin legaturi artificiale, in jocul nesigur al politicii sale (a Europei) sau in

combinatiile curente si ciocnirile dintre amicitiile sale. Pozitia noastra detasata si distanta ne

invita si ne permite sa urmam o alta cale.

Noua natiune nu a luat sfatul lui Washington ca pe un rationament geopolitic, de natura

practica, ci ca pe o maxima de natura morala. Ca purtatoare a principiului libertatii, America agasit ca este natural sa interpreteze securitatea conferita de oceanele ce o marginesc drept semn

al providentei divine si sa-si atribuie actiunile unui superior inteles moral si nu unei marje de

securitate pe care nu o mai detine nici o alta natiune.

Un element de baza al politicii externe de inceput a republicii a fost convingerea ca

permanentele razboaie din Europa erau rezultatul metodelor cinice de carmuire statala. In vreme

ce conducatorii europeni isi bazau sistemul international pe convingerea ca armonia putea fi

obtinuta ca rezultat al competentei intre interese egoiste, colegii lor americani aveau in vedere o

lume in care statele sa actioneze ca parteneri cooperanti, nu ca rivali neincrezatori. Conducatorii

americani respingeau conceptia europeana potrivit careia moralitatea statelor trebuia judecata

dupa alte criterii decat moralitatea indivizilor. Potrivit lui Jefferson, exista un singur sistem etic,atat pentru oameni cat si pentru state a da dovada de recunostinta, a-ti respecta toate


3/8

angajamentele, in orice conditii, a fi deschis si generos, promovind pe termen lung chiar si

interesele ambelor parti.

Justetea tonului Americii uneori atat de aspru fata de straini reflecta realitatea ca America se

ridicase, de fapt, nu numai impotriva legaturilor legale ce o tinusera inlantuita de vechea tara, ci

si impotriva sistemului si valorilor Europei. America punea frecventa razboaielor europene pe

seama influentei nefaste a instituiilor guvernamentale care negau valorile libertatii si demnitatiiumane. De vreme ce razboiul reprezinta sistemul de guvernare al vechii constructii, scria

Thomas Paine, animozitatea intretinuta intre ele de natiuni nu este nimic altceva decat ceea ce

atata guvernele lor pentru pentru a mentine spiritul sistemului... Omul nu este dusmanul omului

decit prin intermediul unui sistem gresit de guvernare.

Ideea ca pacea depinde, mai presus de orice, de promovarea institutiilor democratice a ramas

pana in ziua de azi un fundament al gandirii americane. Intelepciunea americana conventionala a

sustinut cu consecventa ca democratiile nu-si declara razboi una alteia. Alexander Hamilton,

insa, a pus sub semnul intrebarii premisa conform careia republicile erau mai pasnice decat alte

forme de guvernamant: Sparta, Atena, Roma si Cartagina au fost cu toate republici; doua dintre

ele, Atena si Cartagina, de tip comercial. Si cu toate acestea, s-au angajat in razboaie, ofensive sidefensive, la fel de des ca si monarhiile cu care se invecianu la vremea lor... In guvernul Marii

Britanii, reprezentantii poporului formeaza una din ramurile legislativului national. Comertul a

fost vreme indelungata principala preocupare a acestei tari. Cu toate acestea, putine natiuni au

fost angajate mai frecvent in razboi...

Hamilton insa reprezenta o mica minoritate. In majoritatea lor coplesitoare, conducatorii

americani au fost la fel de convinsi atunci pe cat sint si acum ca America are o responsabilitate

speciala in raspindirea valorilor sale ca pe o contributie la pacea mondiala. Atunci ca si acum,

neintelegirile apareau cu privire la metoda. Trebuia America sa promoveze activ raspindirea

institutiilor democratice ca principal obiectiv al politicii sale externe? Sau trebuia sa se bizuie pe

impactul exemplului sau?

Punctul de vedere dominant in perioada de inceput a republicii era ca natiunea americana pe

cale de a se naste putea servi cel mai bine cauza democratiei practicandu-i virtutile la ea acasa.

Cu cuvintele lui Thomas Jefferson, un guvern republican just si solid in America avea sa fie

un monument stabil si un exemplu pentru toate popoarele lumii. Un an mai tarziu, Jefferson

revenea la tema ca America, de fapt, actiona pentru toata omenirea: ... faptul ca imprejurarile

le-au fost potrivnice altora, iar noua favorabile, ne-a impus datoria de a dovedi care este gradul

de libertate si autoguvernare pe care o societate se poate aventura sa se lase la indemina

membrilor sai individuali.

Importanta data de conducatorii americani fundamentelor morale ale comportamentului

Americii si semnificatiei acestuia ca simbol al libertatii a condus la respingerea truismelor

diplomatiei europene: ca echilibrul puterii distila armonia ultima din competitia intereselor

egoiste; si ca ratiunile securitatii depaseau in importanta principiile dreptului civil; cu alte

cuvinte, ca scopurile statului justificau mijloacele folosite.

Aceste idei fara precedent erau reprezentate de o tara care pe parcursul secolului 19 prospera,

avand institutii functionind in buna oranduiala si valori recunoscute. America nu vedea nici un

conflict intre principiul superior si necesitatile supravietuirii. In timp, invocarea moralitatii ca

mijloc de rezolvare a disputelor internationale a produs un gen unic de ambivalenta si un tip

foarte american de suferinta. Daca americanii erau obligati sa-si investeasca politica externa cuacelasi grad de rectitudine ca in cazul existentii lor individuale, cum trebuia atunci considerata

securitatea; intr-adevar, insemna aceasta, la extrema, ca supravietuirea era subordonata


4/8

moralitatii? Sau devotamentul Americii fata de institutiile democratice conferea automat o aura

de moralitate chiar si celor mai aparent individualiste acte? Iar daca asa stateau lucrurile, cum se

deosebea aceasta de conceptul european de raison d`etat, care sustinea ca actiunile unui stat nu

pot fi judecate decat prin prisma succesului lor?

Profesorii Robert Tucker si David Hendrickson au analizat in mod stralucit aceasta ambivalenta

a gandirii americane: Marea dilema a lui Jefferson privitoare la guvernare rezida in aparenta sarenuntare la mijloacele pe care statele s-au sprijinit intotdeauna in ultima instanta pentru a-si

asigura securitatea si a-si satisface ambitiile, precum si in refuzul sau simultan de a renunta la

ambitiile care, in mod normal, conduceau la folosirea acestor mijloace. El voia, cu alte cuvinte,

ca America sa poata beneficia in ambele feluri sa se bucure de avantajele puterii, fara sa cada

victima consecintelor firesti ale exercitarii ei.

Pana in ziua de astazi, tras-impinsul acestor doua modalitati de abordare a fost una dintre

temele majore ale politicii externe americane. In 1820, Statele Unite au gasit un compromis intre

cele 2 abordari, care le-a permis sa le practice pe amandoua pina dupa cel de-al doilea razboi

mondial. America a continuat sa infiereze cele ce se intimplau dincolo de ocean drept rezultate

vrednice de dispret ale politicii de echilibru al puterii, considerindu-si in acelasi timp propriaexpansiune spre vestul continentului nord-american drept destin-manifest.

Pana la inceputul secolului douazeci, politica externa americana a fost in esenta destul de

simpla: a implini destinul manifest al tarii si a nu se implica in jocurile complicate de dincolo de

ocean.America a favorizat guvernele democratice ori de cate ori a fost posibil, dar a refuzat sa

actioneze in sensul de a-si justifica preferintele. John Quincy Adams, pe atunci secretar de stat, a

rezumat in 1821 aceasta atitudine: Oriunde este sau va fi desfasurat standartul libertatii si

independentii, acolo afla-se-vor si inima, binecuvantarile si rugaciunele ei (ale Americii). Ea nu

purcede, insa, dincolo de mari in cautarea monstrilor, pe care sa-i ucida. Ea este cea care doreste

libertatea si independenta tuturor. Campioana si sustinatoare isi este doar ea insasi

Cealalta fata a acestei politici americane de autoretinere a fost decizia de a exclude politica

europeana de forta de pe emisfera vestica, la nevoie si prin folosirea unora dintre metodele

diplomatiei europene. Doctrina Monroe, care a proclamat aceasta politica, a rezultat din

incercarea Sfintei Aliante compusa din Prusia, Rusia si Austria de a inabusi revolutia din

Spania, din anii 1820. Opunindu-sa in principiu interventiei in afacerile interne, Marea Britanie

nu voia nici ea sa sprijine Sfanta Alianta in emisfera vestica.

Ministrul de externe britanic George Canning a propus Statelor Unite o actiune comuna pentru

a nu lasa coloniile spaniole din Americi sa cada in miinele Sfintei Aliante. El voia sa se asigure

ca, indiferent ce se intimpla in Spania, nici o putere europeana nu avea sa controleze AmericaLatina. Deposedata de coloniile sale, Spania nu mai valora mare lucru, socotea Canning, iar asta

urma fie sa descurajeze interventia, fie sa o faca irelevanta.

John Quincy Adams intelegea teoria englezilor, dar nu avea incredere in motivele lor. Era prea

curind dupa ocupatia britanica a Washingtonului ca America sa se alature tarii-mame de

odinioara. Prin urmare, Adams l-a indemnat pe presedintele Monroe sa inlature colonialismul

european din Americi ca rezultat al unei decizii americane unilaterale.

Doctrina Monroe, proclamata in 1823, a transformat oceanul care despartea Statele Unite de

Europa intr-un sant de fortificatii. Pina atunci, regula de baza a politicii externe americane fusese

ca Statele Unite sa nu se amestece in luptele pentru putere din Europa. Doctrina Monroe a facutpasul urmator, declarind ca Europa nu trebuie sa se amestece in afacerile interne americane. Iar


5/8

ideea lui Monroe despre ce anume constituia afacerile interne americane inteaga emisfera

vestica era expansiva de-a binelea.

Doctrina Monroe, mai mult nu s-a limitat la declaratii de principiu. Ea avertiza cu indrazneala

puterile europene ca noua natiune avea sa porneasca razboi pentru a sustine inviolabilitatea

emisferei vestice. Ea declara ca Statele Unite aveau sa priveasca orice extindere a puterii

europene a oricarei portiuni a acestei emisfere ca periculoasa pentru pacea si siguranta noastra.

In final, intr-un limbaj mai putin cautat, dar mai explicit decat al secretarului sau de stat, cu doi

ani inainte, presedintele Monroe respingea orice interventie in controversele europene: In

razboaiele puterilor europene, in chestiuni privindu-le pe acestea, noi nu am participat niciodata

si nici nu intra in vederile politicii noastre sa facem asa ceva.

America intorcea spatele Europei si in acelasi timp isi elibera mainele pentru a se extinde in

emisfera vestica. Sub umbrela doctrinei Monroe, America putea duce o politica ce nu se

deosebea deloc de visurile oricarui rege european de a-si extinde comertul si influenta, de a

anexa teritorii pe scurt, se transforma intr-o Mare Putere fara a trebui sa practice o politica de

forta. Dorinta de expansiune a Americii si incredintarea ei ca era o tara mai pura si mai cuprincipii decat oarecare alta in Europa nu s-au aflat niciodata in contradictie. De vreme ce nu si-

au considerat expansiunea drept politica externa, Statele Unite si-au putut folosi puterea pentru

a-si exercita dominatia asupra indienilor, a Mexicului, a Texasului si pentru a o face cu

constiinta impacata. Intr-un cuvint, politica externa a Statelor Unite a fost de a nu avea o politica

externa.

Ca si Napoleon in legatura cu vanzarea Louisianei, Canning era oarecum indreptatit sa se laude

ca adusese la viata Lumea Noua pentru a restabili echilibrul celei Vechi, de vreme ce Marea

Britanie lasa sa se inteleaga ca avea sa sprijine doctrina Monroe cu Royal Navy. America, insa,

avea sa restabileasca echilibrul european al puterii doar atit cit sa tina Sfinta Alianta in afara

emisferei vestice. In rest, puterile europene aveau sa fie nevoite sa se mentina in echilibru fara

participarea Americii.

Pentru restul secolului, tema principala a politicii externe americane a fost extinderea aplicarii

doctrinei Monroe. In 1823, doctrina Monroe avertizase puterile europene sa se tina departe de

emisfera vestica. Pina la centenarul doctrinei Monroe, intelesul acesteia a fost treptat extins

pentru a justifica hegemonia americana in emisfera vestica. In 1845, presedintele Polk a explicat

incorporarea Texasului in Statele Unite ca fiind necesara pentru a se preveni ca un stat

independent sa devina aliat cu sau dependent de vre-o natiune straina mai puternic decit el

insusi si prin aceasta o amenintare pentru securitatea Americii. Cu alte cuvinte, doctrina

Monroe justifica interventia americana nu numai impotriva unei amenintari existente, ci siimpotriva oricarei posibilitati de provocare deschisa foarte asemanator cu ce realiza echilibrul

european al puterii.

Razboiul civil a intrerupt pentru scurt timp preocuparea Americii in domeniul expansiunii

teritoriale. Preocuparea de prim ordin a politicii externe a Washingtonului era acum prevenirea

recunoasterii Confederatiei de catre natiunile europene, din teama de a nu aparea pe pamintul

Americii de Nord un sistem multistatal si, o data cu el, politica de echilibru al puterii promovata

de diplomatia europeana. In 1868, insa, presedintele Andrew Jhonson revenea la vechea metoda

de justificare a expansiunii prin intermediul doctrinei Monroe, de asta data cu ocazia cumpararii

peninsulei Alaska: Stapinirea sau controlul strain asupra acelor comunitati a intirziat pina acum

sporirea si a adus prejudicii influentei Statelor Unite. Revolutia cronica si anarhia ar fi tot pe atitde pagubitoare


6/8


7/8

...........................................................................................................................................................

In anii `70 ai secolului optsprezece 13 colonii engleze, care ocupau o fisie ingusta pe malul

Atlanticului a continentului nord-american, sau ridicat impotriva asupritorilor Anglia si au

format un stat independent republica Statelor Unite ale Americii. In asa fel aceste colonii s-au

eliberat de asuprirea Angliei, care impiedica dezvoltarea comertului si a industriei, si care

ocupase cele mai bune paminturi pentru aristocratia engleza.

Diplomatia Americii diplomatia unei republici burgheze a adus cu sine noi principii. In

cunoscuta Declaratie de Independenta, care a fost primita la 4 iulie 1776, se spunea, ca stima

reciproca pentru parerile omenirii obliga coloniile rasculate sa declare despre motivile care au

cauzat separarea de Anglia. Rebublica Americana a declarat principiile egalitatii tuturor

oamenilor si suveranitatea poporului. Pe pamintul american a fost rasadit Copacul eliberarii, si

Jefferson spunea, ca pentru ca el sa creasca, trebuie udat cu singele patriotilor si tiranilor la cel

putin fiecare 20 de ani. Insusi forma de de introducere a afacerilor externe in Statele Unite a fost

mai mult sau mai putin democratica. Ele erau conduse de plenara Congresului.

In perioada 5 noiembrie 1774 4 iulie 1776 (declararea independentei), Congresul nu se hotarisa ceara ajutor de la statele straine, caci aceasta ar fi fost recunoscuta ca o tradare nationala. In

schimb, Congresul s-a adresat pentru cooperare la alte colonii britanice, la poporul Irlandez si era

obsedat in imbunatatirea relatiilor cu indienii. Intreprinderea formala a organului, corespunzator

Ministerului facerilor externe, a avut loc la 29 noiembrie 1775. Atunci a fost infiintat Comitetul

corespondentei secrete (care a existat pina in aprilie 1777). In ziua de 3 martie 1776 Comitetul

secret l-a trimis pe membrul Congresului continental, Din Saylas, in Franta in calitate de agent

secret. El a avut misiunea de a dobindi ajutor de la Franta, care era in relatii dusmanoase cu

Anglia. Inca din 1763, din timpul inceputului conflictului coloniilor cu Anglia, Franta a avut in

America agenti secreti.

Cu ajutorul dramaturgului Bomarche, Din Saylas a organizat trimiterea in America a ofiterilor

voluntari si a armamentului din arsenalul francez. Ca un adevarat prieten al coloniilor rasculate,

Bomarche cu un deosebit entuziasm si-a executat misiunea secreta. El a scris congresului

Deputatii D-voastra, Domnilor, vor gasi in mine un prieten credincios, in casa mea un adapost

sigur, in lada mea bani, si nu in ultimul rind o totala cooperare pentru realizarea sarcinilor sale,

fiind ele oficiale sau secrete

Cind Din a venit la Paris, Bomarche l-a facut cunoscut pe american cu toate lucrurile,

nespunindu-i insa principalul: ca el, Bomarche, este un agent neoficial al conducerii franceze.

Dupa cum s-a adeverit mai tirziu prudenta era necesara. Din i-a povestit totul lui Edward

Bankroft, un american, agent secret al Congresului din Franta, care in acelasi timp era si agentsecret al conducerii engleze.

Totusi, ajutorul primit de coloniile americane prin cooperarea lui Bomarsche si a lui Saylas Din

a fost insemnata. Activind din numele firmei Rodrigo Gortales & Co, Saylas Din a dobindit

imbracaminte pentru 20 000 oameni, 30 000 muschete, 100 tone de praf, 200 pusti. Firma

Gortales & Co a activat din 1776 pina in 1783 si a cheltuit 2 milioane dolari. Din a mai primit

300 000 dolari de la conducerea spaniola. Ministerul de Externe al Angliei, fiind la curent cu

activitatea lui Din, a protestat si a inceput a captura corabiile firmei Gortales & Co.

Dupa recunoasterea Declaratiei de Independenta s-a ivit posibilitatea de a trimite in Franta un

reprezentant oficial al Statelor Unite. Alegerea unui bun diplomat a avut o mare importanta.Americanii erau prea putin cunoscuti in Europa, insa America a putut gasi un asa diplomat, pe

care l-a cunoscut toata Europa.


8/8

Diplomat la Paris a fost numit singurul american care multi ani a trait in Anglia ca reprezentant

al coloniilor, foarte dezvoltat multilateral, care avea foarte mari legaturi personale in Franta.

Acesta a fost Veniamin Franklin. El a facut mari descopiriri in energetica si a fost autorul teorii

constructiei corabiilor. Franklin a fost ales membru al societatii Regale a invatatilor si a primit

pentru truda sa stiintifica medalii de aur.

In 1775, dupa razboiul coloniilor nord-americanecu Anglia, Franklin a luat cuvintul in Palatul

Lorzilor englezi ca reprezentant al Congresului. El a inaintat 17 cereri ale coloniilor. Cind toti s-

au napustit asupra lui, lordul Chatam la aparat: Acest om face cinste nu numai Angliei, dar

intregii omeniri. Franklin a raspuns calm acestor invinuiri, insa intr-o scrisoare catre Congres el

a scris Uitindu-ma la ei, eu ma gindesc, ca ei nu sint in stare sa conduca nici o turma de porci.

Venind prima data, in 1767, in Franta, Franklin s-a supus modei din Paris, dar venind a doua

oara in 1776 ca diplomat al Republicii Americane el era foarte modest imbracat. Dar simpatia

societatii franceze fata de democratia americana era atit de puternica, popularitatea lui Franklin

atut de mare, ca lui nu numai ca i-au iertat excentritatea, ci l-au facut ca exemplu al modei.

Frizerii au inventat frizura a la Franklin, vitrinile erau infrumusetate cu portretul lui Franklin.Chipul lui Franklin era pe inele, medalioane, pachete de tigari. Deci, venind prima oara in Paris

el si-a supus moda, a doua oara el a legislat moda.

Franklin a stabilit relatii bune nu numai cu conducerea franceza, dar shi cu corpul diplomatic.

El a folosit vechea dusmanie dintre Anglia si Franta pe de o parte, si simpatia societatii franceze

catre Republica Americii pe de alta parte, astfel atragind Franta in razboi cu Anglia. Lordul

Rockingam a spus ca aparitia lui Franklin in Paris a fost o mai mare lovitura pentru Anglia decit

luarea New-Yorkului de catre englezi.

Diplomatul englez Stormont a amenintat ca va parasi Parisul daca sefului rasculatilor

americani i se va permite sa vina in Paris. Ministrul afacerilor externe, Vergen, a gasit o solutie,

spunind ca scrisoarea de interdictie nu a ajuns la destinatie, si acum cind Franklin este deja in

Paris, ar fi nepoliticos si scandalos de a-l izgoni. In asa fel Franklin a fost bine primit in Paris.

Franklin a reprezezentat conducerea Americii in Europa si a fost nevoit sa actioneze nu numai

ca diplomat, ci si ca reprezentant al departamentelor marine si militare si vinzator al marfurilor

venite din America.

Congresul l-a trimis pe Franklin in Paris impreuna cu Saylas Din si Jhon Gey, judecatorul

suprem al statului New-York, si inca doi membri ai Congresului, delegat din Virginia Arthur

Lee si Edward Bankroft, spion secret al conducerii engleze.

La data de 23 decembrie 1776, Franklin,Din si Lee sau adresat ministrului de externe Vergen

cu prima nota diplomatica in istoria Americii. In aceasta nota si in timpul tratativelor, America a

propus sa fie incheiat un contract despre vinzare si alianta cu America.Vergen a promis ajutor

secret. Si, intradevar, timp de un an America a primit 2 milioane de dolari si un milion ia fost

imprumutat

Politica Si Diplomatia Externa a S.U.a. (Ro)

Documents

Transcript of Politica Si Diplomatia Externa a S.U.a. (Ro)