TEMA NR. 4

OPERAŢIA “ENDURING FREEDOM” DIN ANUL 2001:

cadrul general de desfăşurare, forţe şi mijloace participante,

fizionomia operaţiilor, lecţii identificate

Cadrul general de desfăşurare a conflictului

Denumire - Operaţia “Enduring Freedom”;

Durată – a debutat la 07.10.2001 şi continuă în prezent;

Descriere – a constituit răspunsul militar la atacurile teroriste din 11.09.2001, prin desfăşurarea

unor operaţii militare îndreptate împotriva lui OSAMA Bin Laden, Organizaţiei Al-Qaeda,

bazelor de antrenament ale acesteia şi regimului taliban; operaţia a început cu o campanie aeriană

ofensivă care a schimbat regimul taliban de la putere; acţiunile de stabilizare şi reconstrucţie

continuă şi în prezent (Anexa nr. 4);

Tipologie – război disproporţionat şi asimetric în care forţele aeriene şi cele speciale au sprijinit

acţiunile forţele afghane pentru a câştiga campania împotriva talibanilor;

Aria geografică de desfăşurare – naţională, însă cu ramificaţii regionale şi cu implicaţii la nivel

internaţional;

Nivelul – naţional, regional şi internaţional;

Actorii – statele Coaliţiei Internaţionale Antiteroriste şi forţele afghane pe de-o parte, iar pe de

altă parte forţele talibane şi Al Qaeda;

Cauze – adăpostirea şi sprijinul acordat reţelelor teroriste de către regimul taliban; lupta

împotriva terorismului;

Etape, caracteristici şi durată

- faza I – campania aeriană ofensivă;

- faza II – conflictul armat propriu-zis-acţiuni terestre ale forţelor afgane împotriva forţelor

talibane, cu sprijin aerian SUA şi prin acţiuni ale forţelor speciale;

- faza III – misiunea ISAF-operaţii de stabilitate, de sprijin şi de reconstrucţie desfăşurate sub

comanda NATO, concomitent cu continuarea operaţiei Enduring Freedom;

Efecte – pierderi în personal şi echipamente de luptă, distrugerea unor elemente de infrastructură,

etc;

Concluzii: – acţiunile militare au debutat cu desfăşurarea operaţiei aeriene prin care s-au

lovitsistemul de apărare antiaeriană, punctele de comandă, a obiectivelor economice, distrugerea

dispozitivului de luptă al forţelor terestre talibane şi a celor fidele lui Osama Bin Laden;

- s-au consacrat mai multe concepte şi procedee noi dintre care amintim conceptul de “sprijin

apropiat la sol”, “persistenţa asupra ţintelor” şi căutarea independentă şi lovirea obiectivelor,

respectiv vânarea aşa-ziselor ţinte de oportunitate;

- acţiunile desfăşurate au întrunit caracteristicile unui veritabil război asimetric-război bazat pe

reţea, muniţie inteligentă, arma termobarică;

- ţintele vizate a fi lovite au inclus aerodromurile, taberele de pregătire ale teroriştilor, depozite,

centre de comunicaţii, elemente de infrastructură, mijloacele apărării antiaeriene, nucleele de

combatanţi teorişti;

- deşi regimul taliban a fost distrus, reţelele teroriste nu au fost anihilate, iar Osama Bin Laden

nu a fost capturat;

- în prezent situaţia din zona respectivă este foarte complexă, acţiunile desfăşurate fiind foarte

diverse, de la operaţii insurgente şi antiinsurgente, de combatere a terorismuluila cele de

pregătire a forţelor afghane, de securizare, de stabilitate, de reconstrucţie şi de democratizare;

Scopul operaţiei

Scopul politico-militar al operaţiei “Enduring Freedom” a fost răsturnarea regimului taliban şi

îndepărtarea Al Qaida din Afganistan.

Rezultatul a fost angajarea directă SUA într-un război civil convenţional care se desfăşura deja

între forţele regimului taliban şi forţele de opoziţie autohtone reprezentate de Coaliţia Nordului.

Obiectivul fiecăreia din părţi angajate în conflict era obţinerea puterii politice pentru exercitarea

controlului asupra unei părţi cât mai mari din teritoriul Afganistanului.

Forţe şi mijloace participante

Coaliţia internaţională antiteroristă (SUA şi aliaţii acesteia)

- forţe convenţionale-componenta aeriană cu aeronave din toate categoriile de aviaţie;

- forţe neconvenţionale-forţe speciale;

Coaliţia Nordului- forţe de opoziţie autohtone.

Forţele convenţionale terestre talibane şi cele ale organizaţiei teroriste Al Qaida.

Fizionomia operaţiei

În prima faza a conflictului, acţiunile forţelor talibane împotriva forţelor Coaliţiei Nordului s-au

desfăşurat de pe poziţiile iniţiale, devenind ţinte sigure pentru aviaţia SUA, apreciindu-se în

acest sens faptul că acestea nu au dat un răspuns adecvat atacurilor aeriene executate.

Efectul de şoc al campaniei aeriene, pe lângă nimicirea unui mare număr de luptători talibani, a

avut un impact distructiv major asupra coeziunii forţelor talibane, slăbindu-le moralul şi dorinţa

de a continua lupta.

După dezintegrarea dispozitivului taliban, o parte a forţelor acestora şi cea mai mare parte a

teroriştilor Al Qaida s-au retras în munţii din Afganistan, lansând atacuri sporadice asupra

forţelor americane şi noii puteri instaurate la Kabul.

Dacă în prima fază a conflictului acţiunile militare au fost simetrice, fiind distrusă cea mai mare

a forţelor terestre talibane şi a mijloacelor de luptă, după retragerea talibanilor şi teroriştilor Al

Qaida în munţi, aceştia au adoptat procedee de luptă asimetrice specifice luptei de gherilă.

În această fază, forţele speciale au deţinut un rol important în descoperirea şi anihilarea

luptătorilor talibani şi a teroriştilor.

Apreciem faptul că pe parcursul derulării sale, conflictul s-a transformat întro veritabilă operaţie

antiteroristă la care pe lângă forţele SUA, participă şi Forţa Internaţională de Asistenţă şi

Securitate (ISAF), sub comanda NATO.

Declanşată la data de 7 octombrie 2001, Operaţiunea ,,Enduring Freedom” din Afganistan a

început cu campania aeriană ofensivă, în care au fost întrebuinţate aproximativ 350 aeronave din

toate categoriile de aviaţie, majoritatea aparţinând SUA, la care s-au adăugat cele britanice,

franceze, germane şi ale altor state.

Campania aeriană poate fi considerată de amploare medie, atât din punctul de vedere al

volumului de tehnică întrebuinţată, cât şi din cel al întinderii în timp. Au fost executate peste

15000 de ieşiri-avion, din care 7100 aparţinând Forţelor Aeriene ale SUA, iar 8000 aviaţiei

celorlalte state prietene. Forţele aeriene ale SUA au executat 450 ieşiri-avion în misiuni de

recunoaştere, de supraveghere şi cercetare şi 3150 ieşiri-avion în misiuni de atac la sol şi

bombardament, lansând un total de 6500 tone de muniţie. Acţiunile militare desfăşurate în cadrul

campaniei Enduring Freedom au urmărit în principal:

- „[...] distrugerea mijloacelor de apărare antiaeriană, a tehnicii de aviaţie şi a forţei vii

talibane;

- realizarea dominaţiei aeriene;

- dezorganizarea sistemului de comandă şi control al forţelor talibane;

- neutralizarea liniilor de aprovizionare şi de asigurare logistică;

- distrugerea capacităţilor economice de natură să susţină efortul de război al talibanilor;

- nimicirea bazelor de instruire ale membrilor organizaţiilor teroriste”

Pentru realizarea acestor obiective, SUA şi-au adaptat strategia de ducere a acţiunilor militare în

funcţie de situaţia locală şi de capacitatea forţelor talibane de a întreprinde acţiuni de luptă.

Totodată, s-au urmărit experimentarea unor categorii de tehnică militară şi procedee de lovire a

ţintelor la sol, precum şi reevaluarea folosirii unor tipuri de tehnică militară mai veche.

Întrebuinţarea forţelor aeriene a avut la bază următoarele considerente:

- „[...] frontul şi adâncimea operaţiei aeriene ofensive au fost considerabile (peste 1000

km);

- valoarea scăzută a tehnicii de aviaţie şi de apărare afgană;

- gradul redus de disponibilitate, uzura fizică şi morală apreciabile ale tehnicii de aviaţie şi

apărare aeriană talibane;

- capacitatea limitată a inamicului de a se apăra împotriva atacurilor pe timp de noapte;

- folosirea aviaţiei tactice de pe portavioane şi activitatea de susţinere logistică a operaţiilor

s-au dovedit foarte dificile, deoarece Afganistanul nu are ieşire la mare;

- limitarea pierderilor în rândul forţelor proprii prin aplicarea principiului ,,pierderi zero”

(aversiunea SUA faţă de posibilele pierderi umane a devenit deja o componentă a planificării

acţiunilor militare);

- terenul asigură facilităţi foarte bune de acoperire şi disimulare pentru trupele inamice;

- posibilitatea obţinerii, prin presiuni diplomatice, a unor baze aeriene sau facilităţi în

statele vecine Afganistanului, precum şi asigurarea unor baze intermediare (de etapă);

- condiţiile de climă care, la data începerii campaniei, erau favorabile ducerii acţiunilor

militare, mai ales prin folosirea aviaţiei şi a mijloacelor de război electronic (un regim de

temperatură moderat, plafon de nori ridicat, umiditatea relativ scăzută)” .

Pe timpul campaniei aeriene au fost întrebuinţate următoarele mijloace de cercetare, de

recunoaştere şi avertizare:

- avionul de cercetare fără pilot UAV- RQ- 1 ,,Predator”;

- avionul de cercetare electronică RC-135V/W ,,Rivet Joint”;

- avionul de recunoaştere aeriană de mare altitudine U-2;

- avionul de cercetare şi conducere a atacului la sol E-8 ,,JSTARS”;

- avionul de recunoaştere fără pilot RQ-4 ,,Global Hawk”;

- avionul ,,Canberra” PR9 pentru misiuni de recunoaştere;

- avionul de cercetare de radiolocaţie la mare distanţă E2-C ,,HAWKEYE”.

A fost realizată o arhitectură de cercetare multistratificată, mergând de la sateliţi de

cercetare până la avioane de cercetare fără pilot, ceea ce a facilitat obţinerea şi transmiterea

informaţiilor aproape în timp real.

„Rachetele de croazieră Tomahawk au fost întrebuinţate la declanşarea campaniei aeriene, în

cadrul primelor două lovituri aeriene, şi au precedat, de fiecare dată, acţiunile aviaţiei de

bombardament strategic” . Lansarea rachetelor s-a executat de pe navele de suprafaţă şi

submarinele din gruparea maritimă dislocată în Marea Arabiei.

Rachetele de croazieră au vizat obiective militare din Kabul, Kandahar şi din alte zone de interes

din Afganistan, mai importante fiind:

- sistemul de comunicaţii, comandă şi control al forţelor talibane;

- elementele sistemului de apărare antiaeriană şi ale unor baze aeriene talibane;

- taberele de pregătire ale teroriştilor;

- alte amplasamente militare şi economice aflate sub controlul regimului taliban (centrale

electrice).

În cadrul primei lovituri aeriene au fost lansate aproximativ 50 de rachete de croazieră de pe 7

nave de suprafaţă şi 2 submarine.

În Afganistan au fost folosite pe scară largă bombardierele strategice B1-B, B-2 şi B-52,

deoarece aviaţia tactică, având în vedere distanţele mari până la obiective, a întâmpinat greutăţi

majore privind timpul de intervenţie. Astfel, pentru prima dată a fost reconsiderat rolul aviaţiei

de bombardament. Ea a executat o gamă variată de misiuni tactice.

Aviaţia de vânătoare-bombardament – avioane de atac la sol de tipul F-15, F-16, F-18, A-

10, AC-130, SUPER-ETENDARD şi MIRAGE 2000D dispuse pe portavioanele USS

ENTERPRISE şi USS CARLVINSON, pe portavionul uşor britanic ILLUSTRIES, pe

portavionul francez CHARLES DE GAULLE şi la baza aeriană de la MANAS-KIRGIZSTAN –

a executat toată gama de misiuni de bombardament tactic, având ca obiective:

- taberele de pregătire ale teroriştilor;

- amplasamentele militare şi economice importante aflate sub controlul regimului taliban;

- liniile de aprovizionare şi de logistică ale inamicului;

- poziţiile talibanilor în apropierea aliniamentului de contact cu forţele Alianţei de Nord;

- aerodromurile;

- concentrările de personal şi tehnică de luptă (în staţionare sau în marş);

- punctele de comandă şi centrele de comunicaţii, infrastructura militară şi locurile de

concentrare ale formaţiunilor talibane;

- depozitele de armament, de muniţie şi de combustibili;

- nucleele de combatanţi fidele lui Osama ben Laden, care s-au blocat în peşterile din

munţi.

Ţintele nelovite sau cele lovite cu eficienţă scăzută de către aviaţia de bombardament strategic au

fost preluate de aviaţia de vânătoare-bombardament, cu avioane multirol de tipul F-15, F-16 şi F-

18, astfel încât unele obiective au fost lovite de mai multe ori, la intervale de numai câteva ore.

„Pentru îndeplinirea misiunilor, aviaţia de vânătoare-bombardament a folosit atât procedeul de

acţiune - lovituri eşalonate - în prima parte a campaniei aeriene, cât şi procedeul căutarea

independentă şi lovirea obiectivelor, în etapele ulterioare” .

Avioanele de vânătoare-bombardament au folosit bombe de aviaţie dirijate ,,GBU” de diferite

calibre, bombe de aviaţie nedirijate, proiectile reactive nedirijate, bombe BLU-109 (poreclite

şi ,,vânători de buncăre”) şi muniţie convenţională cu dublu scop, îmbunătăţită, de tipul DPICM

(Dual Purpose Improved Conventional Munition), destinată în special lovirii personalului

neadăpostit sau aflat în adăposturi de tip uşor, dispus în obiective de suprafaţă, precum şi a

vehiculelor blindate din dotarea infanteriei.

În cadrul loviturilor aeriene, aviaţia de vânătoare-bombardament şi cea de bombardament

strategic au acţionat într-un aşa-numit ,,air package” (pachet aerian) care avea în compunere 15-

20 de avioane.

În funcţie de obiectivele vizate şi de momentul acţiunii (prima operaţie aeriană, operaţiile

următoare), structura unui ,,air package” a fost, în general, următoarea:

- până la 10 avioane specializate în neutralizarea apărării antiaeriene; pe măsură ce aceasta

a fost neutralizată, numărul lor a scăzut, crescând, în schimb, cel al avioanelor de lovire; au fost

utilizate avioane de tipul F-16 şi F-18;

- 3-4 avioane de lovire a obiectivelor teritoriale, avioane de tipul F-15, F-16, A-10 şi AC-

130;

- 2-4 avioane CAP (Combat Air Patrool), de tipul F-14, F-15 şi F-16;

- avioane de bruiaj EA – 6B;

- avioane de sprijin E-3B AWACS.

„Folosirea pe scară largă a avioanelor de bombardament strategic a dus la o reconsiderare a

importanţei flotei de avioane de realimentare în zbor, o dată cu capacitatea diplomatică de a

asigura dreptul de survol şi de operare în spaţiul aerian al ţărilor din regiune” . Foarte solicitată a

fost, în acest caz, flota de avioane de realimentare în aer (avioane de tipul KC-135 şi KC-10) a

aviaţei americane, sprijinită de avioanele ,,Tristar” şi VC-10 ale aviaţiei regale britanice (RAF a

asigurat 10% din misiunile de realimentare în zbor) şi de S-3B ,,Viking” ale aviaţiei forţelor

navale.

La începutul campaniei, mijloacele americane de atac aerian au avut misiunea de a lovi şi

distruge aviaţia talibană la sol. De asemenea, în prima fază trebuia să neutralizeze apărarea

antiaeriană, urmând ca ulterior să o scoată complet din luptă, pentru a câştiga, succesiv,

supremaţia, respectiv dominaţia aeriană.

Deşi au recunoscut de la început că tehnica de aviaţie şi apărare antiaeriană talibană era învechită

(fabricată între anii 1960-1970), că înregistra un grad redus de disponibilitate şi că era deservită

de personal slab pregătit, totuşi, factorii de decizie de la Pentagon au hotărât să aplice toate

măsurile de siguranţă privind angajarea apărării antiaeriene inamice.

Astfel, regulile şi principiile de angajare a apărării antiaeriene talibane s-au materializat după

cum urmează:

- majoritatea atacurilor s-au desfăşurat pe timp de noapte, când inamicul avea posibilităţi

limitate de întrebuinţare a tehnicii din dotare;

- lansarea muniţiei s-a executat în exclusivitate din afara zonei de lovire a mijloacelor de

apărare antiaeriană;

- primul obiectiv lovit a fost aviaţia inamică la sol;

- au fost folosite masiv rachetele de croazieră ,,Tomahawk”, pentru lovirea cu precizie,

simultan, a celor mai importante obiective de apărare aeriană şi pentru a pregăti culoarele de zbor

ale aviaţiei de bombardament strategic şi ale celei de vânătoare-bombardament;

- între lovituri au fost realizate acţiuni de cercetare cu avioane fără pilot, având drept scop

descoperirea posibilelor manevre ale mijloacelor de apărare antiaeriană şi pentru determinarea

rezultatelor atacurilor executate.

„Efectele atacurilor americane au fost dezastruoase pentru talibani. În urma primelor

două lovituri aeriene (cele din 7 şi 8 octombrie), aviaţia talibană a fost distrusă la sol, iar

mijloacele de apărare antiaeriană au fost masiv neutralizate” . Şi-au păstrat o stare de relativă

operaţionalitate artileria de calibru mic şi rachetele portabile (cu bătaie mică) aflate în înzestrarea

unităţilor operative ale forţelor terestre talibane şi ale organizaţiei teroriste Al-Qaeda, dar şi

acestea într-un număr limitat. Practic, apărarea antiaeriană inamică a fost distrusă înainte de a

intra propriu-zis în acţiune.

Dintre conceptele şi procedeele noi, consacrate în timpul operaţiunii Enduring Freedom, ne-am

propus să detaliem doar două: Sprijinul Apropiat la Sol (Close Ground Support) şi Bătălia în

Adâncime.

Conceptul de ,,Sprijin Apropiat la Sol presupunea ca obiectivele terestre să fie lovite prin

controlul de la sol al focului mijloacelor antiaeriene: aproximativ 100 de nuclee de forţe speciale

care aveau ca misiuni cercetarea nemijlocită, dirijarea, coordonarea focului aviaţiei şi

dezarticularea centrelor vitale ale inamicului. Conceptul de ,,Persistenţa asupra ţintelor”

(Persistence Over the Target) a fost aplicat la puţin timp după încetarea campaniei, când forţele

americane loviseră deja comandamentele militare şi celelalte ţinte fixe de importanţă deosebită.

S-a trecut la executarea procedeului de acţiune ,,căutarea independentă şi lovirea obiectivelor”,

respectiv, vânarea aşa-ziselor ,,targets of opportunity”. „Acest procedeu s-a executat cu formaţii

mici, de valoare celulă sau patrulă, având în compunere avioane de tipul: AC-130, A-10, F-15E

şi F-18. După decolarea de pe portavioane, acestea ajungeau în zonele prestabilite din spaţiul

aerian al Afganistanului, executau patrulări la diferite înălţimi şi loveau obiectivele descoperite,

în special trupele şi coloanele auto aflate în deplasare” .

Necesitatea întrebuinţării acestui procedeu s-a datorat tacticii luptătorilor talibani, tactici

caracteristice războiului asimetric. Astfel, aceştia au încercat să folosească ascunderea trupelor

proprii în adăposturi subterane naturale sau amenajate, în interiorul unor obiective civile sau

religioase, unele aparţinând patrimoniului universal sau în rândul populaţiei civile neparticipante

la conflict. De aceea, în opinia noastră, aviaţia americană a fost nevoită să execute loviturile pe

timpul când forţele talibane ieşeau de sub acoperire (deplasări, ieşiri în eter).

Conceptul ,,Bătălia în adâncime” (varianta modernă a conceptului ,,Bătălia Aero-Terestră-2000”)

s-a bazat pe superioritatea cu o generaţie a tehnologiilor utilizate de armata americană, faţă de

cele ale celorlalte armate.

Îmbunătăţirea şi aplicarea pe scară largă a conceptului „Războiului Bazat pe Reţea” (Network

Centric Warfare) fundamentat şi îmbunătăţit în urma lecţiilor învăţate din războiul din Golf

(1990-1991- Operaţiunea ,,Desert Storm”) şi din campania din Kosovo, (1999-

Operaţiunea ,,Allied Forces”) este un alt concept aplicat în timpul acestei operaţii. Principiul

general care stă la baza acestui concept este cel al interconectivităţii dintre echipamentele de

cercetare şi comunicaţii instalate pe diferite platforme, cum ar fi: sateliţi, avioane fără pilot,

avioane de vânătoare-bombardament, bombardiere strategice sau ,,pe oameni”, respectiv, echipe

de cercetare în adâncimea dispozitivului inamicului.

Acest transfer neîngrădit al informaţiilor de la o platformă la alta (realizat inclusiv prin mijloace

de cercetare spaţială), s-a dovedit a fi extrem de util, mai ales în lovirea ţintelor de oportunitate,

cum ar fi trupe şi tehnică în mişcare, convoaie ale liderilor Al-Qaeda şi talibani aflate în

deplasare. A fost reconsiderat rolul aviaţiei de bombardament strategic, majoritatea misiunilor

executate de către aceasta fiind de nivel tactic. Avionul fără pilot RQ-1 ,,Predator”, echipat cu

rachete antiblindate dirijate prin laser de tipul ,,Hellfire”, a fost întrebuinţat în premieră în acţiuni

de luptă pentru lovirea unor ţinte terestre, sistemul fiind comandat de la mare distanţă.

Prin operaţia Enduring Freedom, SUA şi aliaţii săi şi-au îndeplinit cele mai multe dintre

scopurile stabilite şi urmărite în Afganistan. Operaţia a pus în evidenţă importanţa forţei aeriene,

flexibilitatea, puterea distructivă, siguranţa şi oportunitatea acesteia, a creat posibilitatea

experimentării unor categorii de tehnică militară, utilizate sau nu până la momentul declanşării

acesteia, precum şi aplicarea unor concepte şi procedee noi de acţiuni militare.

Desfăşurarea operaţiilor în condiţiile geo-climatice şi militare deosebit de dure din Afganistan au

constituit un test de anduranţă, atât pentru personalul participant, cât şi pentru tehnica şi

echipamentele din înzestrare. Participarea la operaţii a detaşamentelor din cadrul Forţelor

Terestre ale armatei României şi îndeplinirea cu succes a diversităţii de misiuni încredinţate a

pus în evidenţă evoluţia ascendentă a sistemului de pregătire şi instruire a militarilor români, iar

experienţa acumulată în cadrul misiunilor internaţionale a reliefat importanţa procesului de

selecţie a personalului participant în scopul generării unor detaşamente bine închegate, cu un

nivel ridicat de coeziune.

Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate (ISAF)

Atunci când NATO prelua sarcina coordonării Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate

(ISAF) din Afganistan în vara anului 2003, Alianţa îşi asuma un angajament politic pe termen

lung pentru sprijinirea guvernului şi a poporului afgan. În acelaşi timp, angajamentul NATO

reprezenta un indiciu clar al modului în care Alianţa se adapta la cerinţele securităţii secolului

XXI – o Alianţă pregătită şi dornică să contribuie la lupta împotriva terorismului şi la eforturile

mai ample ale comunităţii internaţionale vizând asigurarea securităţii în zonele aflate în afara

spaţiului euro-atlantic.

Spre deosebire de alte misiuni ale NATO, de aproape trei ani, misiunea din Afganistan prezintă

în continuare provocări deosebite pentru Alianţă. Prin intermediul ISAF, NATO îndeplineşte un

rol cheie de asigurare a asistenţei în domeniul securităţii şi realizează o revoluţie conceptuală. În

îndeplinirea principalei sale misiuni, cea de a asigura asistenţă autorităţilor afgane, Alianţa şi-a

asumat noi şi complexe sarcini de stabilizare într-un mediu de departe mai solicitant decât cel al

altor operaţii conduse de NATO. De aceea, din multe puncte de vedere, Afganistanul a devenit

un caz-test pentru transformarea NATO. ISAF şi NATO sunt supuse în fiecare zi unor teste care

vizează, începând de la capacitatea lor de acţiona în zone îndepărtate şi deseori periculoase, până

la posibilitatea de a genera forţele necesare pentru îndeplinirea cerinţelor militare ale unei

misiuni care se desfăşoară la o mare distanţă. Asigurarea succesului continuu al acestei misiuni

este în egală măsură importantă pentru NATO şi Afganistan.

Impactul transformaţional fundamental al atacurilor teroriste din 11 septembrie a fost reprezentat

de analiza paradigmelor politice şi militare aflate la baza strategiei post război rece a NATO,

care a condus Alianţa la un acord privind desfăşurarea operaţiilor militare fără ca acestea să fie

restricţionate de limitele geografice. La întâlnirea lor de la Reykjavik, Islanda, din mai 2002,

miniştrii afacerilor externe din ţările NATO au decis că: „Pentru a-şi îndeplini întreaga gamă de

misiuni, NATO trebuie să fie capabilă să dispună în teren forţe care se pot deplasa rapid oriunde

este nevoie de ele, pot desfăşura operaţii de lungă durată şi la mari distanţe şi sunt capabile să-şi

îndeplinească obiectivele”. Curând după aceea, aliaţii au convenit că NATO, prin experienţa sa

neegalată şi expertiza în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale, poate oferi, după

caz, sprijin în planificarea operaţiilor coaliţiilor non-NATO care implică participarea individuală

a aliaţilor. Această decizie a permis Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa

(SHAPE) de la Mons, Belgia, să sprijine pentru prima dată o operaţie non-NATO în vederea

asigurării coordonării contribuţiei cu trupe, generării forţelor, furnizării de informaţii secrete şi a

sistemelor de comunicaţii şi informaţii.

Impactul acestor paşi fără precedent a fost aproape imediat. Îndată ce şi-au declarat

disponibilitatea de a prelua comanda ISAF de la Turcia în februarie 2003, Germania şi Olanda au

solicitat SHAPE să asigure sprijin în planificarea ISAF III, ca a o operaţie non-NATO mandatată

de ONU. NATO a aprobat această cerere în octombrie 2002, iar SHAPE a găzduit o conferinţă

de generare a forţelor ISAF în noiembrie 2002, prima conferinţă de acest fel pentru o operaţie

non-NATO. După ce a anunţat că este gata să furnizeze cea mai mare parte a forţelor pentru

comandamentul ISAF IV începând din august 2003, dar că nu deţinea un comandament naţional

potrivit pentru a forma nucleul comandamentului ISAF, Canada a apelat de asemenea la NATO

şi, împreună cu Germania şi Olanda, a invitat Alianţa să preia comanda ISAF. Aliaţii au fost de

acord să-şi asume acest rol începând din aprilie 2003.

Astfel, la un an după ce se convenise că forţele NATO trebuie să se pregătească să acţioneze

dincolo de limitele spaţiului euroatlantic, Alianţa a decis mai întâi să sprijine ISAF ca o operaţie

non-NATO care implică aliaţi şi parteneri, pentru ca apoi să preia comanda ISAF. Prin faptul că

a determinat încheierea dezbaterilor de decenii asupra rolului NATO „în afara ariei sale

tradiţionale”, angajarea Alianţei în Afganistan prin intermediul ISAF a fost unul dintre cele mai

importante repere din istoria post război rece a NATO.

Având în vedere depărtarea Afganistanului în comparaţie cu Balcanii, creşterea graduală a

mărimii ISAF a generat provocări de ordin logistic specifice fără precedent. Astfel, datorită

dependenţei aproape exclusive de transportul aerian pentru realizarea rotirilor şi aprovizionarea

forţelor din Afganistan, NATO şi-a dezvoltat considerabil capacitatea de planificare a

transportului strategic, care va avea un efect benefic asupra propriei activităţi de planificare

expediţionară a NRF. În plus, dezvoltarea Echipelor de Reconstrucţie Provincială (PRT) de către

ISAF pentru a asigura asistenţă de securitate în afara Kabulului a reprezentat un catalizator al

adaptării planificării operaţionale a NATO. Prin intermediului conceptului PRT, Alianţa sprijină

acum desfăşurarea operaţiilor tactice a formaţiunilor şi unităţilor multinaţionale de valoare

tactică, dislocate pe mari suprafeţe de teren, într-un mediu dificil, departe de bazele lor de sprijin.

Aceste circumstanţe au oferit de asemenea o ocazie reală pentru analiza modului de aplicare a

conceptului Capabilităţii pe Bază de Reţea al NATO, care urmăreşte punerea la dispoziţia

Alianţei a diferitelor capabilităţi operaţionale printr-o abordare al cărei element central este

reţeaua.

O altă sarcină militară de importanţă crucială a ISAF va fi aceea de a sprijini guvernul afgan să-

şi dezvolte propriile sale forţe naţionale de securitate. Consilierea şi sprijinirea ANA constituie

un domeniu de mare actualitate. Potrivit Afghanistan Compact, guvernul afgan s-a angajat să

creeze, până în 2010, o armată naţională încadrată exclusiv cu militari profesionişti, bine

pregătită şi echilibrată din punct de vedere al compoziţiei etnice, cu un efectiv de 70.000 de

oameni. Cu ajutorul principalilor donatori şi al naţiunilor conducătoare, au fost deja realizate

multe progrese în acest sens. Totuşi, mai rămân încă multe de făcut. Conform Planului de

Operaţii aprobat, forţele ISAF vor contribui la instruirea asigurată în mod individual de naţiunile

conducătoare, prin sprijinul acordat unităţilor ANA în vederea dislocării şi desfăşurării acţiunilor

în întreaga ţară. Împreună cu naţiunile conducătoare şi alte organizaţii, ISAF va sprijini de

asemenea dezvoltarea Poliţiei Naţionale Afgane, în limita mijloacelor şi capabilităţilor

disponibile. Sprijinul ISAF pentru guvernul afgan va acoperi în egală măsură eforturile în

domeniul contraterorismului şi al luptei împotriva culturilor de droguri.

Lecţii identificate

- declararea războiului împotriva terorismului a interzis inamicului locuri sigure pentru a se

ascunde şi a se instrui, a blocat resursele financiare ale acestuia şi a redus abilitatea teroriştilor de

a purta un război unilateral;

- acest conflict a demonstrat valabilitatea principiului exprimat prin cine deţine superioritatea

informaţională deţine un avantaj enorm în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare;

- precizia puterii de lovire anihilează posibilităţile inamicului de a scoate forţele proprii de sub

loviturile părţii adverse prin executarea manevrei pentru dispersarea şi ascunderea acestora;

- digitizarea este forţa motrice către interdependenţa operaţiei întrunită;

- războiul cu ajutorul forţelor locale este bun atunci când există posibilităţi de cooperare pentru

îndeplinirea scopurilor comune;

- evitarea de către inamic a confruntării decisive şi a nu lupta după reguli clasice a determinat

desfăşurarea operaţiilor asimetrice (gherilă, terorism);

- manevra strategică decisivă îl pune pe inamic în situaţia critică de nu putea acţiona şi de a nu-şi

folosi tehnica de luptă la capacitate maximă;

- misiunile forţelor speciale sunt orientate preponderent către identificarea şi anihilarea acţiunilor

asimetrice ale adversarului.