Politica lingvistică şi construcţia statală în Republica Moldova

Elena Oteanu

Introducere

1. Politica lingvistică în U.R.S.S.

2. Legislaţiile lingvistice

2.1. Experienţa statelor baltice

2.2. Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova

3. Limbă şi identitate

3.1. Problema limbii şi a identităţii în Ucraina

4. Limbă, alfabet, identitate

4.1. Alfabet şi identitate în limbile turce ale ex-U.R.S.S.

4.2. Limba găgăuză: în căutarea unei identităţi

5.3. Limbă, alfabet, identitate în Republica Moldova

5.4. Limbă şi naţiune

6. Politica lingvistică şi construcţia statală

6.1. Federalismul teritorial şi federalismul multicultural

6.2. Politica lingvistică din Republica Moldova: concluzii şi recomandări.

Introducere

Dezmembrarea Uniunii Sovietice a pus o serie de probleme în faţa tinerelor state ieşite

din componenţa imperiului, printre care şi problema noilor politici lingvistice, pe care trebuia

să le adopte fiecare unitate statală nou-creată. Pentru demararea procesului de „decolonizare” a

vieţii sociale, culturale şi politice, majoritatea statelor ex-sovietice au mers pe calea

naţionalizării acesteia după modelul statului-naţiune, plasînd în centrul proiectului de

construcţie statală naţiunea titulară şi promovînd limba şi cultura sa în calitate de simboluri ale

identităţii naţionale. Politica lingvistică a servit drept instrument de bază pentru constituirea

identităţilor naţionale non-ruse în procesul de construcţie a statelor ex-sovietice. Studierea

noilor legislaţii lingvistice şi a legilor cu privire la cetăţenie este importantă pentru înţelegerea

viziunii de ansamblu cu privire la construcţia noilor state.

O problemă fundamentală pentru toate statele ex-sovietice este reglementarea unei

funcţionări echitabile a limbii naţiunii titulare şi a limbii ruse, dat fiind faptul că majoritatea

reprezentanţilor naţiunilor non-titulare din fostele republici sovietice sînt ruşi sau vorbitori de

limbă rusă.1 Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cei circa 20-25 milioane de rusofoni ce

locuiau în afara Rusiei au constituit „minorităţile imperiale”2 din cadrul fostelor republici

sovietice. Devenind minoritari fără voia lor, ca rezultat al proclamării independenţei de către

republicile ex-sovietice, mulţi dintre ei n-au reuşit să depăşească sentimentul apartenenţei la

„marele popor rus” atunci cînd tinerele state independente le-au cerut mărturia voinţei de a

adera la noul cadru naţional. Dar procesul de integrare a minorităţilor rusofone necesită nu doar

atenuarea logicii etnice din partea statului, ci şi manifestarea voinţei de integrare din partea

minorităţilor, prin studierea limbii naţionale, chiar dacă ele continuă să utilizeze în viaţa

cotidiană propria lor limbă. Căci problema majoră a multor ruşi din noile state ex-sovietice nu

este atît dificultatea de a învăţa limbile non-slave, cît complexul majoritar, care încă mai

persistă la mulţi dintre ei.

1 Această populaţie, care constituie de fapt „moştenirea Imperiului Rus şi a Rusiei sovietice”, este denumită în mod diferit în ţările din fosta U.R.S.S.: „diaspora rusă”, „popoarele slave”, „populaţia rusofonă”. Documentele şi comunicatele oficiale ruse utilizează termenul de „compatrioţi” pentru a desemna totalitatea ruşilor rezidenţi sau cetăţeni ai republicilor ex-sovietice. (Atnachev Timour, « Les nouvelles frontières de la civilisation russe », La république des langues, Paris, 2001.)2 Termenul este preluat de la Alain Dieckoff, La nation dans tous ses Etats. Les identités nationales en mouvement, Flammarion, 2000, p. 212.

2

Populaţia de naţionalitate rusă şi cea rusofonă din U.R.S.S. şi-a însuşit cel mai mult

identitatea sovietică. După cum afirmă Yuri Levada, autorul unei vaste cercetări sociologice

consacrate « omului sovietic ordinar », efectuate la începutul anilor 90, « omul sovietic este, în

cifre absolute, rus, sau cel puţin rusificat ».3 Identificarea cu puterea, cu statul (întreg teritoriul

U.R.S.S.) constituie o caracteristică determinantă a conştiinţei ruse.4 Această componentă a

autoidentificării ruşilor (inclusiv a reprezentanţilor minorităţilor rusificate) este completată de

elemente semantice ale culturii de masă, cum ar fi „locul naşterii”, „peisajul natural al ţării”,

„calităţile morale ale poporului”, „ideile pe care le aducem celorlalte popoare şi celorlalte ţări”.

Cu totul altfel se prezintă structura autoidentificării la naţiunile titulare ale celorlate

republici sovietice. Deşi fiecare dintre ele are propriile sale caracteristici, există totuşi o serie

de trăsături comune. Pe primul plan sînt valorile tradiţionale pentru formarea şi emanciparea

conştiinţei naţionale, o atenţie deosebită acordîndu-i-se trecutului istoric comun şi rolului

simbolic al limbii materne, ce asigură coeziunea naţiunii. Pentru 53% de persoane intervievate

în Georgia şi în Armenia, 32% în Uzbekistan şi Moldova, ideea de naţiune este legată de

trecutul şi de istoria ei, pe cînd în Rusia acest indice atinge 21%. Limba naţională este

considerată ca simbol al solidarităţii etnice de majoritatea covîrşitoare a non-ruşilor: 60% de

moldoveni, 53% de georgieni, armeni, azeri, 51% de lituanieni şi kazahi, în comparaţie cu 21%

de ruşi din Rusia şi 26% de ruşi din alte republici. Astfel, conchide Yuri Levada, „pentru ruşi,

limba nu constituie un element specific al conştiinţei: aceasta este limba oficială, de stat, limba

„tuturor”, limba care „le permite naţionalităţilor să comunice între ele”.”5

Această situaţie, ce îşi are originea chiar în proiectul de construcţie naţională al U.R.S.S.,

a determinat într-o mare măsură şi politicile naţionale a statelor post-sovietice.

1. Politica lingvistică în U.R.S.S.

Politică naţională sovietică este remarcabilă prin ambiguitatea ei, întrunind (simultan sau

succesiv) rusificarea, internaţionalismul şi promovarea naţionalismelor locale.6 Toate aceste

strategii au fost adoptate drept răspuns la problemele naţionale moştenite de la imperiul ţarist.

3 Levada Y., L’homme soviétique ordinaire, Presse de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1993.4 Peste 30% de ruşi din Rusia se identifică drept sovietici, 25% kazahi, 35% turcmeni, 21% ucraineni, 17% moldoveni, 14-15% azeri şi uzbeci, 5% georgieni, 2,2% armeni, 1,6% lituanieni. În capitalele republicilor unionale, 14% din persoanele intervievate s-au declarat „sovietici”, acest grup fiind constituit în primul rînd de ruşi şi de reprezentanţii minorităţilor naţionale ce vorbesc rusa. În conformitate cu datele unui sondaj efectuat în martie 1991, 62,6% de ruşi din Rusia şi 66,4% din alte republici se consideră în primul rînd cetăţeni ai U.R.S.S., şi pe urmă ai republicii în care locuiesc, pe cînd doar 8% de armeni şi 3% de estonieni dau prioritate cetăţeniei U.R.S.S. faţă de cetăţenia republicii lor.5 Levada Y., op. cit, p. 172.6 Atnachev Timour, op. cit., p.155.

3

În rezultatul revoluţiei din 1905, V.I.Lenin îşi dă seama de două lucruri contradictorii: pe de o

parte, de puterea mişcărilor naţionale centrifuge, care ar fi putut destrăma imperiul rus, iar pe

de alta, de incapacitatea partidului de a multiplica forţele revoluţionare. În aceste condiţii,

Lenin caută o formulă care ar concilia două exigenţe contradictorii: centralizarea partidului şi

lupta naţionalităţilor împotriva centrului Imperiului Rus.7 Conform dialecticii leniniste,

plurilingvismul instituţionalizat era un mijloc de a parveni la o unitate economică şi politică a

noii societăţi, şi pe urmă la unitatea sa culturală.

Primul obiectiv al politicii naţionale a Rusiei sovietice federale, precum şi, ulterior, a

Uniunii Sovietice (1922), era recucerirea mişcărilor naţionaliste antiimperiale. Astfel,

stimularea culturilor naţionale şi politica diversificării lingvistice trebuia să capteze forţele

politice naţionaliste pentru a le implica în implementarea proiectului sovietic. Trebuia ca

popoarele oprimate sub imperiul rus să se alinieze regimului comunist, care le recunoştea

existenţa.8 Această politică ce tindea să accentueze particularismele avea drept scop nu doar

diferenţierea naţionalităţilor sovietice de cele de peste hotarele tînărului stat, dar şi

împiedicarea grupărilor ce ar fi putut contrabalansa hegemonia rusă.9

Problema naţională a determinat şi forma de organizare a noului stat sovietic.

Destrămarea imperiului ţarist i-a făcut pe bolşevici să caute o altă formă de organizare statală

decît cea a statului unitar. U.R.S.S. s-a constituit ca o entitate federativă, în rezultatul unei

ierarhizări complexe a popoarelor, naţiunilor şi etniilor mai mari, fiecare dintre acestea avînd

dreptul la o reprezentare politico-teritorială şi culturală. Cu toate acestea, axa centrală a

U.R.S.S. nu era constituirea sa teritorială, ci aparatul (organizaţional şi ideologic) de partid,

pentru a cărui unitate şi unicitate a pledat V.I. Lenin. Sub aparenţele unui stat federal, U.R.S.S.

era de fapt un stat foarte unitar. Unitatea sa era asigurată prin intermediul organizării foarte

ierarhizate şi centralizate a partidului unic ce deţinea toate puterile. Originalitatea

federalismului constituţional al URSS este pluralitatea sa complexă.

Primă etapă a „construcţiei lingvistice” din URSS, supranumită de lingvistul rus

Raymond Piotrowski perioada troţkisto-leninistă (1917- începutul anilor 30), fiind „orientată

spre revoluţia comunistă permanentă pe scară mondială, încuraja dezvoltarea limbilor naţionale

7 Colas Dominique, La pensée politique, Paris, Larousse, 1992, p. 689.8 Au fost recunoscute numeroase limbi naţionale, adesea diferenţiindu-se şi limbi foarte apropiate, cum ar fi cele ale grupului turc (kirghiza, kazaha, tatara, uzbeca), mai ales în cazurile cînd aceste limbi erau înrudite cu cele ale statelor vecine.9 În 1920, partidele comuniste locale i-au cerut Moscovei permisiunea de a crea o Republică federativă a Asiei Centrale, dar acest proiect a fost respins de către Comitetul Central în 1924.

4

locale”.10 În această perioadă în R.A.S.S. Moldovenească apare ideea creării unei noi limbi şi,

implicit, a unei noi identităţi, care trebuia să susţină această formaţiune politică. Doar peste

cîteva luni de la formarea republicii autonome, „tovarăşii ucraineni au fericit partidul cu o

descoperire nouă, o nouă teorie, cum că moldovenii şi românii sînt două poporaţii diferite

aproximativ cum sînt ucrainenii şi ruşii”, descoperire care a impus „o serie de concluzii în

scopul politicii şi construcţiei culturale în Moldova Sovietică, referitoare la limbă, grafie şi

cultură în ansamblu” (Memoriul Cu privire la construcţia culturală în Moldova Sovietică.

Contra devierii de rusificare sub drapelul sovietic).11 Argumentul de bază, pe care îl înaintează

I.O.Dic pentru necesitatea creării unei noi limbi şi a unei noi literaturi, este cel politic, acesta

fiind singurul criteriu după care moldovenii ar fi putut fi diferenţiaţi de români, căci „în aspect

etnografic ei aparţin aceluiaşi popor, care populează pînă în prezent spaţiul dintre Nistru şi

Carpaţi, cu denumirea de moldoveni”.12 Proietul de creare a unei noi limbi şi literaturi a fost

pus în aplicare la editarea ziarului „Plugarul Roş”. În 1926, la Balta, apar şi două dicţionare,

rus-moldovenesc şi moldovenesc-rus, urmate de o gramatică a limbii moldoveneşti, semnată de

L. Madan şi editată în 1930, la Tiraspol. Cu toate acestea, aceşti primi paşi în realizarea

experimentului lingvistic din R.A.S.S.M. erau foarte nesiguri, căci erau în funcţie nu doar de

politica naţională a noului stat sovietic, ci şi de proiectele de extindere a acestuia. Astfel, atunci

cînd Stalin ajunge la concluzia că „nu este exclusă posibilitatea ca Moldova şi România să

devină cîndva un stat sovietic unic, iar întărirea relaţiilor culturale vor putea apropia acele

timpuri”13, problema diferenţierii celor două limbi nu mai era atît de principială. Mai mult

chiar, s-a purces la procesul de re-latinizare a scrisului moldovenesc, în speranţa că astfel s-ar

putea ajunge la o „apropiere între poporul moldovenesc şi cel românesc”14, Republicii

Autonome Moldoveneşti revenindu-i rolul de cap de pod pentru expansiunea sovietică dincolo

de Nistru şi chiar de Prut.

Schimbările ideologice ce s–au produs la nivelul superior al conducerii politice sovietice

au determinat şi cursul de mai departe al politicii lingvistice a tînărului stat sovietic. Deja

sfîrşitul anilor 20 este marcat de lupta cu „naţionalismul burghez”, şi manifestările ei au fost

deosebit de vii în R.A.S.S.M., unde această luptă a însemnat şi crearea unei noi identităţi

10 Piotrowski R., « Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova », Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1997, n° 3, p. 88-95.

11 Iatenco I., « Unul din momentele istoriei », Moldova Suverană, 1990, 9 octombrie; citat de Negru Gh., Politica etnolingvistică in RSS Moldovenească, Chişinău, Prut Internaţional, 2000, p. 16.12 Ibidem.13 Sfatul Ţării, 1992, n° 220-224, p. 19, citat de Negru Gh., Politica etnolingvistică in RSS Moldovenească, Chişinău, Prut Internaţional, 2000, p. 19.14 Ibidem.

5

naţionale, diferită de cea a statului vecin. Schimbarea radicală a cursului construcţiei

lingvistice sovietice s-a produs totuşi în anii 1935-1938, marcînd începutul celei de-a doua

perioade, stalinistă şi poststalinistă, „orientată spre ideea imperială de construire a

socialismului într-o singură ţară, iar apoi de difuzare a acestuia în tot lagărul socialist”. 15

Polilingvismul nu contribuia la realizarea acestei idei. Era necesară o limbă imperială unică,16

rolul căreia putea să-l joace în aceste condiţii numai limba rusă.” La începutul anilor 30,

politica naţională sovietică este treptat orientată spre o centralizare prin intermediul rusificării

forţate, întreprinsă de către I.V. Stalin.17

În anul 1936, începe implementarea unei noi reformei ortografice, în rezultatul căreia

majoritatea popoarelor U.R.S.S. au adoptat grafia chirilică în varianta ei rusă,18 sub pretextul că

„grafia latină nu contribuie îndeajuns la cunoaşterea realizărilor culturii ruse”.19 În 1938,

Comitetul Central declară obligatorie studierea limbii ruse în toate şcolile URSS. La 27

februarie 1938, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al P.C.(b) din Ucraina declară

necesară „trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă”, „în legătură cu faptul că grafia latină

nu este cunoscută de majoritatea populaţiei moldoveneşti, că elementele burghezo-naţionaliste,

care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru învăţămîntul public,

Editura de stat şi alte instituţii înfăptuiau, în esenţă, sub pretextul latinizării grafiei,

românizarea limbii moldoveneşti”.20 În afară de învinuirile referitoare la „înfăptuirea politicii

de românizare în domeniul limbii şi literaturii române” şi „strîmtorarea limbii moldoveneşti,

adresate susţinătorilor grafiei latine în R.A.S.S.M., aceştia au fost acuzaţi şi de faptul că au

„zădărnicit studierea limbii ruse”, că au creat artificial „şcoli naţionale speciale”,

transformîndu-le în centre de propagandă „antisovietică” şi „burghezo-naţionalistă”, cu scopul

15 Piotrowski R., op. cit., p. 92.16 Atunci cînd analizează interacţiunea limbilor din statele moderne multinaţionale, lingvistul rus Raymund Piotrowski distinge (renunţînd la orice conotaţii apreciative) limba imperială (limba „naţiunii de pontaj”), „ce utilizează aşa pîrghii puternice de autoafirmare ca mijloacele de informare în masă, şcoala, procedurile judiciare, precum şi folosirea ei în armată şi în alte structuri de forţă” de limbile aborigene (limbile locale ale „poporaţiilor şi naţiunilor lipsite de pontaj”).17 I.V. Stalin a fost numit, încă în 1913, comisar al poporului pe problemele naţionale. El este autorul lucrării Марксизм и национальный вопрос (apărută în 1913 la rugămintea lui V.I.Lenin), în care este definită însăşi noţiunea de naţiune, atribuindu-i-se următoarele elemente comune obligatorii: limbă, teritoriu, viaţă economică, formaţiune psihică.18 În primii ani ai puterii sovietice, a fost efectuată o vastă activitate de „alfabetizare” şi de creare a normelor ortografice ale limbilor care pînă atunci nu au cunoscut decît forma orală. În majoritatea cazurilor s-a dat preferinţă alfabetului latin, şi nu celui rus, considerat un simbol al oprimării ţariste. La sfîrşitul anilor 20, grafia latină a fost adoptată de majoritatea popoarelor sovietice, cu excepţia ruşilor, beloruşilor, ucrainenilor, georgienilor. Popoarele care utilizau înainte de venirea puterii sovietice alfabetul arab au parcurs şi ele aceeaşi cale: de la grafia latină, pe care şi-au apropriat-o în anii 20, la cea rusă.19 Bromlei Y. V., Gurvici I. S., Terentieva L. N., Cistov C. V., Современные этнические процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977, p. 286. 20 Negru Gheorghe, Politica etnolingvistică in RSS Moldovenească, Chişinău, Prut Internaţional, 2000, p. 21.

6

de a slăbi „influenţa partidului asupra maselor truditoare din Moldova”, pentru „a rupe

Moldova Sovietică de la R.S.S.U. şi de la Marea Uniune Sovietică”.21

După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică şi crearea R.S.S. Moldoveneşti, s-a

intensificat procesul de construire a noii identităţi moldoveneşti, al cărei suport trebuia să fie

aşa-zisa limbă moldovenească. În lipsa unei intelectualităţi băştinaşe care ar fi putut opune o cît

de mică rezistenţă, dar care a fost nevoită să se salveze evacuîndu-se peste Prut, regimul

sovietic n-a întîmpinat, practic, nici un fel de greutăţi în „munca” de moldovenizare a

basarabenilor ameninţaţi cu deportări şi exterminări. În anul 1945, în Basarabia a fost

„restabilit” alfabetul rusesc, care reprezenta nu doar „reflectarea în scris a sunetelor limbii”, ci

şi noua „orientare politică”.22 În aceeaşi perioadă a început şi lupta pentru „purificarea limbii

moldoveneşti de influenţele străine” de origine latină, adică „româno-franceze”. Dar problema

cea mai controversată, care a generat numeroase dezbateri în lingvistica sovietică, era cu

privire la originea limbii moldoveneşti. Existau opinii diferite, ce susţineau atît originea latină,

cît şi cea slavă a limbii moldoveneşti, dar teoria promovată de lingviştii de la Institutul de

Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe era cea a formării

limbii moldoveneşti în rezultatul „încrucişării” elementelor latine din vest cu elementele slave

din est. Această teorie a fost contestată, odată cu aparăţia lucrării lui I.V. Stalin Марксизм и

вопросы языкознания, care a supus unei critici aspre concepţia academicianului Nicolai Marr

despre evoluţia limbilor, afirmând că din încrucişarea a două limbi nu poate să se nască o a

treia, una dintre ele trebuie să iasă învingătoare. Astfel problema originii „limbii moldoveneşti”

a ajuns să fie din nou la ordinea zilei, găsindu-şi soluţionarea la sesiunea unită a Institutului de

Istorie, Limbă şi Literatură şi a Institutului de Lingvistică de la Moscova din 1951, cînd a fost

acceptată teoria originii latine a limbii moldoveneşti, accentuîndu-se totuşi caracterul ei de sine

stătător, independent de limba română.

Politica naţională sovietică din perioada postbelică a fost reflectată în cele două poziţii

contradictorii, înaintate de N. Marr şi de I. Stalin. Academicianul Marr a dezvoltat o teorie

originală, conform căreia dezvoltarea limbii naţionale este în funcţie de structura economică a

societăţilor respective. Fiind un element al suprastructurii, limba ar trebui să se transforme în

funcţie de raporturile de producţie. Stalin a intrat în polemică, pentru a afirma priorităţile

politice strategice: limba rusă nu poate fi considerată o variabilă ce depinde de structura

socială. Ea posedă nişte caracteristici care o fac să fie substanţa identităţii naţionale,

21 Ibidem.22 Борщ M. T., Новая орфография молдавского языка, Ученые записки Института истории языка и литературы Молдавской базы Академии Наук СССР, Chişinău, 1942, p. 235.

7

conferindu-i caracter universal. Anume această specificitate a limbii ruse trebuie utilizată în

U.R.S.S. ca fundament al coeziunii interne şi ca sursă a propagării internaţionale. Astfel,

întrunind în mod conştient universalul şi particularul, identitatea rusă este suspendată între

etnic şi universal, „reunite într-un elan imperial”. 23 În discursul oficial al Partidului, limba rusă

devine „limba socialismului”.24

Exaltarea patriotismului sovietic, pe parcursul celui de-al doilea război mondial, a condus

la represiunea particularităţilor naţionale. Celebrînd victoria din mai 1945, Stalin îi conferă

poporului rus statutul de „forţă diriguitoare a Uniunii Sovietice”. Limba rusă fiind intim legată

de istoria acestui popor, Stalin le-o propune tuturor celorlalte popoare ale Uniunii Sovietice,

pentru a întări culturile lor naţionale. Mijloacele de realizare a acestei politici naţionale

staliniste erau foarte variate: utilizarea pe scară largă a limbii ruse, un rol important în această

politică revenindu-le forţelor armate, şi deplasările masive ale popoarelor atunci cînd acestea

nu erau destul de loiale faţă de centru,25 precum şi dislocarea la fel de masivă a ruşilor în

oraşele, şi mai ales în capitalele republicilor sovietice.26

După moartea lui Stalin, a urmat o politică relativ decentralizatoare. În domeniul

lingvistic s-a tins spre un compromis între principiul de asigurare a instruirii în limba maternă

pe de o parte şi menţinerea statutului limbii ruse, ca „limbă de comunicare între popoarele

URSS”. Drept rezultat, a fost înaintată propunerea de instaurare a „dualismului şcolar”. Sub

pretextul de a nu supraîncărca programele şcolare, care îi obligau uneori pe elevi să înveţe

patru limbi (limba maternă, minoritară, naţională, rusa şi o limbă străină), părinţilor trebuia să

li se ofere posibilitatea de a alege limba de instruire a copiilor: copiii care învăţau în limba

maternă puteau să nu studieze rusa, dar copiii care îşi făceau studiile în şcolile rusofone erau

scutiţi de învăţarea limbii materne. Prestigiul limbii ruse, de a cărei cunoaştere depindea într-o

mare măsură ascensiunea în ierarhia socială şi, respectiv, statutul social al cetăţeanului sovietic,

a generat situaţia în care, atunci cînd reforma din 1958 a dat părinţilor posibilitatea de a alege

şcoala pentru copiii lor, numărul şcolilor naţionale s-a redus considerabil pe parcursul unui

singur an.27

23 Atnachev T., op. cit., p.158.24 Divizarea lumii în cele două lagăre, capitalist şi socialist era însoţită şi de competiţia pentru dominarea lingvistică universală dintre engleza capitalistă şi rusa socialistă, prezisă de V.I. Lenin.25 Deportările cecenilor, inguşilor, balticilor sau ale tatarilor din Crimeea sînt rezultatul aplicării sistematice a forţei în politica naţională stalinistă.26 Această politică ce a îmbinat rusificarea prin intermediul deplasărilor etniilor cu universalizarea limbii ruse, este la originea actualei „diaspore ruse” din ţările CSI şi din statele baltice.27 Alpatov V., „Языки в советском и постсоветском пространстве”, Свободная мысль, 1995, n°4, p.87-98.

8

În 1959, republicile unionale şi cele autonome au adoptat legile privind reforma

învăţămîntului, care, printre altele, acordau părinţilor dreptul de a alege limba de studiu a

copiilor lor. Mai mult decît atît, părinţii non-rusofoni care au decis să-şi trimită copiii în şcoala

rusă puteau să hotărască dacă copiii lor vor studia sau nu limba maternă. La discreţia părinţilor

rămînea „libera alegere” a şcolii în care să-şi trimită copii şi a limbii în care aceştia îşi vor face

studiile: limba minoritară sau limba dominantă a republicii, sau poate chiar limba rusă. Astfel,

părinţii aveau ocazia să nege de două ori originea lor etnică, prima dată trimiţîndu-şi copilul

într-o şcoală rusă şi a doua oară lipsindu-l de posibilitatea de a-şi învăţa limba maternă. De

altfel, în cadrul recensămintelor sovietice se făcea distincţia dintre „naţionalitate” şi

„apartenenţă glotică”: în 1979, din cei 2525687 de moldoveni, 2437001 (96,49 %) şi-au numit

ca limbă maternă moldovenesca, şi 82451 (3,26 %) rusa.28

După anii 1960 în R.S.S. Moldovenească a început o campanie susţinută de cultivare a

limbii în publicaţii, în emisiuni radiofonice şi televizate, combătîndu-se utilizarea în limba

literară a elementelor dialectale, a rusismelor nemotivate sau greşelile în folosirea

neologismelor latino-occidentale. Adoptîndu-se o atitudine mai tolerantă faţă de aşa-zisele

românisme, registrele de cuvinte ale dicţionarelor moldoveneşti au devenit mult mai

cuprinzătoare, ca în cele din urmă să se identifice cu registrele din dicţionarele apărute în

România. Încetul cu încetul normele limbii române literare îşi croiau drum sigur în scrisul

moldovenesc, ceea ce îi îndreptăţea pe lingvişti să vorbească despre dezvoltarea şi înflorirea

aşa-zisei limbi moldoveneşti, deşi se avea în vedere repunerea în drepturile ei fireşti a limbii

române literare.

Dezgheţul hruşciovist s-a făcut simţit şi în sudul R.S.S. Moldoveneşti, unde în anul de

studii 1957-1958 au fost deschise cîteva şcoli cu predarea în limba găgăuză, pentru care a fost

adoptat, în 1957, alfabetul chirilic. Dar aceste şcoli au funcţionat doar timp de trei ani, după

care programele de studii au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Cu toate acestea, în această

peioadă şi-au făcut apariţia primele cărţi în limba găgăuză, deşi numărul lor a fost foarte

modest (pe parcursul anilor 1957-1990 au fost publicate doar 33 de cărţi în găgăuză). În anul

1964 a apărut prima culegere de versuri în limba găgăuză. Au fost efectuate şi cîteva studii de

etnografie consacrate acestei populaţii, dar ele au fost publicate în limba rusă, doar unele dintre

ele fiind traduse în găgăuză.

În perioada brejnevistă, se face din nou simţită tendinţa de centralizare a puterii.

Multitudinea popoarelor URSS îi oferă locul marelui „popor sovietic”, fapt ce îşi are

28 Heitmann K., Limbă şi politică în Republica Moldova: Culegere de studii, Chişinău, Arc, 1998, p. 67.

9

repercusiunile şi în cadrul sistemului de învăţămînt sovietic: şcolile naţionale sînt substituite cu

şcolile bilingve, supranumite şi „şcoli ale prieteniei”, de asemenea este încurajată proliferarea

şcolilor ruse şi închiderea şcolilor pentru minorităţi. Părinţii sînt nevoiţi să „aleagă”

învăţămîntul în limba rusă, aceasta fiind condiţia promovării sociale a copiilor lor, limba

studiilor superioare şi a specializării tehnice. În 1970, 61% din studenţii din învăţămîntul

superior sînt ruşi. 43% din şcolile din Kazahstan sînt rusofone şi sînt frecventate de 66% de

elevi. Numărul copiilor şcolarizaţi în limba rusă, conform „liberei alegeri” a părinţilor, este

egal (sau superior) cu 20% în Ukraina, Belorusia, Uzbekistan, Georgia, Azerbaidjan,

Turcmenia şi Estonia. El atinge 33% în Moldova şi Letonia.29 Mai puţin supuse rusificării s-au

dovedit a fi Armenia, Lituania şi Tadjikistanul.

Conform datelor obţinute în urma efectuării recensămîntului din 1970, numărul

persoanelor ce vorbeau curent limba rusă atinsese 183,7 milioane, dintre care 128,8 milioane

de ruşi şi 13 milioane de reprezentanţi ai altor naţionalităţi considerau rusa limba lor maternă,

iar 41,9 milioane de persoane au declarat-o cea de-a doua limbă pe care o cunosc.

Datele privind bilingvismul şi nivelul de studii (% în U.R.S.S.)

Naţionalitatea

În oraş În satStudii (superioare şi medii)*

Consideră rusa limbă maternă şi o vorbesc curent

Vorbesc cu uşurinţă rusa,dar nu o consideră limbă maternă

Studii (superioare şi medii)

Consideră rusa limbă maternă şi o vorbesc curent

Vorbesc cu uşurinţă rusa,dar nu o considerălimbă maternă

Ukraineni 65,5 70,9 46,9 33,8 31,4 26,3Beloruşi 62,6 85,1 48,9 28,2 54,6 49,0Uzbeci 49,7 36,4 34,5 38,4 7,9 7,8Kazahi 51,3 61,1 57,4 34,1 37,8 36,1Georgieni 73,4 40,0 37,2 45,7 9,0 8,8Azerbaidjani 53,0 34,9 31,9 34,8 6,7 6,5Lituanieni 52,0 54,1 51,6 21,2 22,8 22,1Moldoveni 54,0 76,6 60,7 29,2 31,0 29,8Letonieni 59,9 57,9 51,4 36,8 40,6 32,2Kirghizi 60,6 54,9 53,1 36,3 13,4 13,3Tadjici 46,4 33,4 32,3 36,4 9,6 9,5Armeni 59,1 48,6 37,6 37,7 17,6 16,4Turkmeni 48,8 35,4 32,0 40,4 8,0 7,9Estonieni 58,2 42,7 36,7 31,4 22,0 19,6

*Persoanele de la 10 ani în sus, ce au studii superioare şi medii.Sursa : Ю. В. Бромлей, И. С. Гурвич, Л. Н. Терентьева, К. В. Чистов, Современные этнические

процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977, p. 312.

Migrarea populaţiei, cauzată de dezvoltarea industrială şi de procesul de urbanizare, a

intensificat contactele dintre limbi şi a stimulat procesul de rusificare. În Ucraina, fiecare al

29 Datele recensămîntului din 1989 arată că 33% de elevi din RSS Moldovenească îşi făceau studiile în limba rusă, pe cînd minoritatea rusofonă constituia doar 13% din populaţia republicii.

10

patrulea locuitor era rus, iar fiecare al cincilea nu era ucrainean. Ruşii reprezentau 43% din

populaţia Kazahstanului, 25% sau chiar mai mult din populaţia Letoniei, Estoniei, Kirghiziei,

10% sau mai mult din populaţia Azerbaidjanului, Belorusiei, Moldovei, Tadjikistanului,

Turcmenistanului.

Coexistenţa mai multor limbi în cadrul statului, dar şi al fiecărei republici, necesita

elaborarea unei strategii privind planificarea lingvistică (language planing) a situaţiei existente

în societate. Obiectivul de bază al politicii lingvistice sovietive în perioada „socialismului

dezvoltat” a devenit „utilizarea multilaterală a bilingvismului”, a cărui bază trebuia să devină

„tendinţa reprezentanţilor popoarelor non-ruse spre limba rusă, în calitate de limbă de

comunicare inter-naţională”.30 Astfel apare fenomenul social al bilingvismului unilateral, căci

doar purtătorii limbilor subordonate erau bilingvi. Rezultatul acestei politici de rusificare este

faptul că doar 3% de ruşi cunoşteau, în afară de rusă, limba unei alte naţiuni din U.R.S.S.,

majoritatea dintre ei preferînd o limbă străină; în acelaşi timp, 43% de non-ruşi erau bilingvi,

cea de-a doua limbă vorbită de ei fiind rusa.31

Rezultatele recensămîntului din 1970 indică cifra de 33,8 % de moldoveni ce locuiau pe

teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi cunoşteau limba rusă (62,5 % orăşeni şi 27,8 % săteni), dar, în

conformitate cu datele obţinute în urma unei cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al

Academiei de Ştiinţe din R.S.S.M., procentul populaţiei urbane moldoveneşti, în vîrstă de la 18

ani în sus, ce poseda limba rusă ajungea pînă la 94,0 (%). Dintre aceştia, 29,0 % au afirmat că

gîndesc în limba rusă, iar 37,0 % au declarat că, deşi gîndesc moldoveneşte, vorbesc cu

uşurinţă ruseşte, pe cînd 22,0 % vorbesc în limba rusă cu anumite dificultăţi şi 7,0 % vorbesc

foarte greu ruseşte.32

Datele privind cunoaşterea celei de-a doua limbi de către populaţia moldovenească a R.S.S.M. (%)

Locul de traiÎn ce măsură cunosc cea de-a doua limbă (rusa)

Perfect (gîndesc în această limbă)

Vorbesc cu uşurinţă Vorbesc cu anumite dificultăţi

Vorbesc cu mari dificultăţi

Oraş 29,0 37,0 22,0 7,0Sat 10,7 19,2 28,6 22,5

Sursa : Arhiva Institutului de Etnografie al AŞ a URSS, revista Коммунист Молдавии, 1973, n°9, p. 15; citat de Ю. В. Бромлей, И. С. Гурвич, Л. Н. Терентьева, К. В. Чистов, Современные этнические процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977, p. 307.

30 Bromlei Y. V., op. cit., p. 305.31 Lapierre J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris, PUF, 1988.

32 Bromlei Y. V., op. cit., p. 306.

11

În situaţia creată, se produce o delimitare a sferelor de utilizare a limbilor naţionale pe de

o parte, şi a limbii ruse pe de alta. Dacă limbile naţionale reuşesc să-şi păstreze poziţiile,

aceasta se întîmplă doar în sferele de comunicare vorbită, literar-artistică şi publicistică, în

învăţămîntul secundar, pe cînd limba rusă prevalează în administraţie şi în învăţămîntul

superior. Folosirea limbii ruse în comunicarea administrativ-cancelărească (în special cea

juridică şi militară) şi tehnico-ştiinţifică a cauzat nedezvoltarea totală sau rusificarea

terminologiei naţionale.33 Lipsa unei teminologii administrativ-cancelăreşti şi tehnico-ştiinţifice

i-a obligat pe vorbitorii limbilor naţionale să apeleze în procesul comunicării profesionale sau

administrative la limba imperială, ce posedă mijloace bine adaptate pentru o astfel de

comunicare. Această situaţie a generat, în toate republicile ex-sovietice, crearea aşa-

numitatelor „jargoane-volapük, în care lexicul naţional curent este împestriţat cu termeni şi

îmbinări terminologice ruseşti”.34 Astfel are loc degradarea progresivă a limbilor indigene, care

se caracterizează prin „sărăcirea rezervelor lexicale cu compensarea lor concomitentă de pe

contul lexicului limbii imperiale, simplificarea radicală a structurii sintactice a propoziţiei cu

denaturarea concomitentă a unor raporturi gramaticale normative”.35 De aceea cea de-a treia

perioadă, cea post-sovietică, ce cuprinde anii 90, se caracterizează prin tentativele de a revigora

limbile aborigene în noile republici suverane şi în autonomiile ruseşti.

Coexistenţa mai multor limbi în cadrul Uniunii Sovietice a produs o polarizare a acestora,

limbii ruse revenindu-i statutul de limbă dominantă, iar celelalte limbi naţionale rămînînd în

postura de limbi subordonate. Degradarea limbilor naţionale, condiţionată de hegemonia limbii

ruse, a fost în centrul atenţiei intelectualilor din majoritatea republicilor unionale din primii ani

ai perestroikăi gorbacioviene; de aceea toate grupurile informale şi fronturile populare create în

acea perioadă au acţionat în vederea „mobilizării societăţii în jurul unei exigenţe înţelese de

toţi şi realizării proiectului unei inversări radicale a tendinţei”.36

Se disting două probleme, ce au fost obiectul « bătăliei lingvistice » iniţiate în fiecare

dintre republicile sovietice, prima dintre care ţinea anume de statutul social al limbilor şi

presupunea asigurarea supremaţiei limbii naţiunii titulare asupra limbii ruse şi a limbilor

minorităţilor; pentru realizarea acestui obiectiv, s-a recurs la drept: Constituţia şi legile

specifice. Cea de-a doua problemă, adoptarea noilor alfabete pentru limbile naţionale, în afară

de faptul că viza aspectul scris al limbii, avea o semnificaţie mult mai complexă, alfabetul

33 Piotrowski R., « Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova », Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1997, n° 3, p. 88-95.34 Ibidem, p. 94.35 Ibidem, p. 95.36 Carrère d’Encausse H., La gloire des nations, Paris, 1988, p. 243.

12

simbolizînd de asemenea şi noua identitate naţională pe care şi-au apropriat-o popoarele ex-

sovietice.37

2. Legislaţiile lingvistice

Pînă la mijlocul anilor 80, statutul limbilor naţiunilor titulare putea fi garantat prin

intermediul constituţiilor republicane. Armenia, Azerbaidjanul şi Georgia au consfinţit pe cale

constituţională statutul de limbă de stat al limbilor lor naţionale (armeană, azeră şi, respectiv,

georgiană) încă în 1978. Dar anii 80, marcaţi de valul de deşteptare naţională generală pe întreg

teritoriul sovietic, au arătat insuficienţa acestor garanţii constituţionale. În 1988, Lituania şi

Estonia îşi declară limbile naţionale, lituaniana şi, respectiv, estoniana, drept limbi oficiale. În

anul următor aceste republici au votat legile cu caracter lingvistic, fiind urmate de alte şapte

republici unionale. (Estonia: legea din 18 ianuarie 1989, Lituania: „ucazul” din 25 ianuarie

1989 şi decretul din 20 februarie 1989, Letonia: legea din 5 mai 1989, Tadjikistan: legea din 22

iulie 1989, Moldova: legile din 31 august şi 1 septembrie 1989, Kazahstan: legea din 22

septembrie 1989, Kirghizia: legea din 22 septembrie 1989, Uzbekistan: legea din 21 octombrie

1989, Ukraina: legea din 28 octombrie 1989, Belorusia: legea din 26 ianuarie 1990.)38

Guvernul sovietic a încercat să încadreze noile legislaţii lingvistice ale acestor republici,

adoptînd o lege generală (legea din 24 aprilie 1990).39

2.1. Experienţa statelor baltice

Estonia, Letonia şi Lituania au devenit avangarda dublei revolte împotriva comunismului

şi a hegemoniei Moscovei. Graţie unei istorii recente a independenţei naţionale, ele sînt

comparabile cu statele Europei centrale, unde republicile independente din perioada interbelică

au rămas o importantă sursă de identificare pentru disidenţi şi pentru mişcările de opoziţie în

perioada comunistă. La fel ca şi ţările Europei Centrale şi Orientale, cele trei ţări baltice au fost

socialiste doar timp de patruzeci şi cinci de ani. Astfel, moştenirea lor instituţională

antesovietică era de o importanţă mult mai mare decît în restul U.R.S.S., unde sistemul

socialist a fost instaurat de la finele primului război mondial. În ţările baltice, la fel ca şi în cele

ale Europei Centrale şi Orientale, era presocialistă a fost readusă atît la nivelul textelor, cît şi la

37 Ibidem, p. 244.38 Cea din urmă republică unională, ce a adoptat propria-i legislaţie lingvistică, a fost Federaţia Rusă (25 octombrie 1991).39 Maurais J., « Redéfinition du statut des langues en Union Soviétique », Language Problems & Language Planning, 16(1), print. 1992 : p.1-20.

13

cel al personalului politic. Continuitatea textelor a fost subliniată şi în procesul restaurării, de

către cele trei parlamente baltice, a constituţiilor din perioada interbelică. Generaţiile în vîrstă,

care au supravieţuit războaielor şi deportărilor, păstrînd în memorie o altă ordine socială, au

asigurat şi continuitatea personală; această continuitate este vizibilă atunci cînd sînt aleşi

descendenţii personalităţilor politice din perioada interbelică.

Deşi „maratonul legislativ” din republicile sovietice a fost iniţiat cu scopul promovării

limbilor naţiunilor titulare şi al apărării acestora de dominarea limbii ruse, nu putem vorbi, la

această etapă, de instaurarea unilingvismului în nici una dintre ele. Chiar şi republicile baltice

Estonia şi Lituania, care au elaborat textele cele mai drastice, au adoptat totuşi calea

bilingvismului, ca o etapă de trecere spre unilingvism.40 Articolul 2 al legii estoniene asigură

dreptul tuturor cetăţenilor de a comunica în estoniană cu statul, întreprinderile, instituţiile şi

organizaţiile, pe cînd articolul 3 extinde acest drept şi asupra limbii ruse. Această strategie se

explică prin consideraţii demografice: naţiunea titulară a Estoniei constituia 98 % din populaţie

în 1945, dar această proporţie s-a redus la 64,7 % în 1979 şi 61,1 % în 1989. Limba estonă era

cunoscută de doar 12-13 % din populaţia rusofonă a republicii, aceasta din urmă trebuia deci să

suporte consecinţele impunerii bilingvismului.

Compoziţia demografică a Letoniei, de asemenea, nu a permis, la acea etapă, adoptarea

unei politici a unilingvismului. Letonienii constituiau doar 52 % din populaţia republicii lor; 80

% dintre ei erau bilingvi; doar 21,2 % din totalitatea minorităţii ruse, care reprezinta 34 % din

populaţie, dar în unele oraşe ea depăşeşte numeric populaţia de limbă letonă, era bilingvă. În

aceste condiţii, impunerea bilingvismului semnifică mai întîi de toate impunerea rusofonilor de

a învăţa letona, ca o primă etapă în procesul de restituire a statutului de limbă majoritară limbii

letone.41

Exigenţele lingvistice menţionate în legea estonă au fost precizate în directiva de pe lîngă

decretul n° 10 din 14 iulie 1989.42 Sînt stabilite şase nivele de cunoaştere a limbii estoniene, de

la nivelul A, care presupune o cunoaştere a limbii vorbite şi scrise, cu un minim de 800 de

cuvinte din vocabularul curent, pînă la nivelul F, care cere o cunoaştere completă a limbii

oficiale şi capacitatea de a comunica în estoniană şi în afara cadrului profesional („уметь

общаться на государственном языке также вне своей профессии”). Directiva enumără de

40 Ibidem. 41 Alte republici, cum ar fi Tadjikistanul şi Kazahstanul, au optat pentru multilingvism. Astfel, legea tadjică prevede o singură limbă oficială, dar acordă un statut juridic şi altor patru limbi: rusa, uzbeka, kirghiza şi turkmena. În Kazahstan, se face distincţie între limba de stat şi limba oficială şi se permite declararea „limbilor oficiale locale”; este vorba deci de un trilingvism oficial la nivel local, deoarece utilizarea limbii de stat (kazahă) şi a limbii relaţiilor dintre naţionalităţi (rusă) este obligatorie.42 Maurais J., op. cit., pp.1-20.

14

asemenea categoriile personalului vizat de aceste exigenţe lingvistice. Această reglementare ar

fi trebuit să conducă spre situaţia cînd cunoaşterea estonei va deveni o condiţie pentru a accede

la posturile mai bine remunerate. Astfel, legislatorul a mizat pe o ameliorare a statutului socio-

economic al estonienei pentru a ridica prestigiul acestei limbi: cei care nu o vorbesc nu vor

avea o altă soluţie decît s-o însuşească dacă vor să obţină o promovare.

De la 1 aprilie 1995, în Estonia a intrat în funcţiune noua lege Cu privire la limba de stat.

Spre deosebire de legea din 1989, care era una de compromis, actuala lege îi conferă limbii

ruse statutul de limbă străină, declarînd că persoanele ce nu posedă limba estonă pot comunica

cu funcţionarii de stat şi cei municipali într-o limbă srăină (rusa) doar în cazul ajungerii la un

acord cu funcţionarul eston, în caz contrar, persoanele pot comunica cu el doar prin intermediul

unui traducător, cheltuielile pentru remuneraţia traducătorului fiind suportate de partea ce nu

cunoaşte limba de stat.43 A fost adoptată de asemenea legea cu privire la educaţie, al cărei

obiectiv este estonizarea învăţămîntului liceal şi a celui superior. Astfel, instruirea în limba

rusă e posibilă doar pînă în clasa a noua, pe cînd studiile ulterioare pot fi continuate în limba

estonă. Cu toate acestea, este permisă instruirea cu plată, la orice nivel, „în limbi străine”.

O situaţie asemănătoare este şi în Letonia. Învăţămîntul superior este organizat în limba

letonă. Dacă în anul 1994 în şcolile ruse îşi făceau studiile 41,2% din elevii Letoniei, începînd

cu anul de studii 1995/1996 aceste şcoli urmau să fie finanţate de stat doar pînă în clasa a noua.

În conformitate cu articolul 26 al Codului încălcărilor administrative, în Letonia a fost introdus

sistemul de amenzi „pentru nivelul insuficient de cunoaştere a limbii de stat”.

Lituania, unde rusofonii nu constituiau decît 12% din populaţia ţării, a adoptat o politică

naţională liberală.44 Prima Lege cu privire la cetăţenie, adoptată de guvernul lituanian la 3

noiembrie 1989, a permis să devină cetăţeni lituanieni tuturor persoanelor care au imigrat în

Lituania în perioada sovietică şi care îşi aveau rezidenţa permanentă în această ţară timp de cel

puţin doi ani, dacă aceştia depuneau cererea respectivă timp de doi ani după data intrării în

vigoare a prezentei legi. Astfel, mai mult de 90% din populaţia de origine etnică non-lituaniană

43 „Люди не владеющие эстонским языком теперь могут устно общаться с государственными и муниципальными служащими на иностранном языке (русском) только при достижении соглашения. Если соглашение с эстонским чиновником не достигнуто, люди смогут поговорить с ним только с помощью переводчика. Причем все расходы на оплату толмача покрывает сторона, не владеющая государственным языком.”44 Dintre cele trei ţări baltice, doar Lituania dispune de o îndelungată istorie statală. În anii puterii sovietice, conducătorii lituanieni au reuşit să-şi menţină poziţia mai bine şi să-şi asigure dominarea pînă în momentul independenţei. Interesele naţionale au fost prezervate mai ales pînă în 1974 de către Antanas Sniececkus, care a reuşit să evite industrializarea masivă şi imigrarea care ar fi rezultat din aceasta. Un factor important ce a contribuit la o mai mare rezistenţă a lituanienilor a fost cel religios. Autonomia bisericii catolice lituaniene a jucat un rol decisiv în rezistenţa în faţa hegemoniei străine, în particular în timpul ocupaţiilor ruseşti ale ţării, pe cînd biserica protestantă letonă şi estonă n-a reuşit să menţină o poziţie similară în timpul ocupaţiei sovietice.

15

au optat pentru cetăţenia lituaniană. Noua Lege cu privire la cetăţenie, adoptată de către

Parlamentul lituanian în 1991 şi modificată în 1997, a devenit mai restrictivă. Conform

articolului 12 al acestei legi, pentru a pretinde la cetăţenia lituaniană e nevoie de zece ani de

rezidenţă în ţară, un serviciu permanent sau o altă sursă de venit stabilă, cunoaşterea suficientă

a limbii lituaniene (să ştie să citească şi să scrie). Pretendenţii la cetăţenie trebuie de asemenea

să susţină un examen de competenţă lingvistică şi unul de cunoaştere a dispoziţiilor

fundamentale ale Constituţiei lituaniene.45 Cu toate acestea, Lituania este singura dintre cele

trei ţări baltice, în care 98% de rezidenţi rusofoni au fost naturalizaţi. Altfel s-au desfăşurat

lucrurile în Estonia şi Letonia, unde estonienii constituiau 62% din populaţia ţării lor, iar

letonii – doar 52%, majoritatea „minoritarilor” fiind ruşi.

Urmînd exemplul leton, Estonia s-a declarat succesorul istoric al republicii independente

cu acelaşi nume, care a existat între anii 1918 şi 1940. Inspirîndu-se dintr-o lege din 1939,

guvernul estonian a limitat posibilităţile de obţinere a cetăţeniei estoniene. În conformitate cu

legislaţia din 1992, toate persoanele care şi-au avut reşedinţa în Estonia înainte de 1940 şi

descendenţii lor au devenit cetăţeni estonieni, indiferent de apartenenţa lor etnică. Persoanele

ce au imigrat în ţară după 1940 şi urmaşii lor au fost supuşi unei proceduri de naturalizare, care

presupune o perioadă de reşedinţă şi, mai ales, cunoaşterea limbii ţării, a instituţiilor politice şi

a constituţiei acesteia. În ianuarie 1995, Parlamentul eston a adoptat Legea cu privire la

cetăţenie, cu mult mai restrictivă decît cea din 25 februarie 1992. Conform articolului 6 al noii

Legi cu privire la cetăţenie, persoanele ce pretind obţinerea cetăţeniei estone, în afară de faptul

că trebuie să fi depăşit vîrsta de 15 ani şi să fi trăit în Estonia în calitate de rezident permanent

cel puţin cinci ani înainte de data depunerii cererii pentru cetăţenia estonă şi un an după data

cererii de înscriere, trebuie de asemenea să cunoască Constituţia ţării şi Legea cu privire la

cetăţenie, să aibă un venit legal, permanent şi suficient pentru a satisface necesităţile proprii şi

ale persoanelor pe care le întreţine, să dea dovadă de loialitate republicii estone.46

Articolul 8 al Legii cu privire la cetăţenie include exigenţele lingvistice înaintate

persoanelor ce solicită obţinerea cetăţeniei estone:

- să fie capabil să înţeleagă, în limba estonă, declaraţiile şi documentele oficiale,

avizele de pericol sau de securitate, noutăţile actualităţii, descrierile evenimentelor;

- să fie capabil să susţină o conversaţie în estonă, sau să povestească ceva, să

formuleze întrebări, explicaţii, ipoteze, să dea ordine, să exprime opinii sau cereri personale;

45Leclerc Jacques, „Lituanie”, L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 30 aprilie 2002, http://www.tlf.ulaval.ca/axl/europe/lituanie.htm.46 Leclerc J., „Estonie”, L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 27 noiembrie 2001, http://www.tlf.ulaval.ca/axl/europe/estonie.htm.

16

- să fie capabil să citească în estonă documentele cu carater public, avizele,

formularele simple, articolele de ziar, mesajele, cataloagele, modurile de utilizare,

chestionarele, raporturile şi ghidurile;

- să fie capabil să întocmească în estonă cereri de candidatură, scrisori oficiale,

texte explicative, curriculumuri, chestionare, formulare standard, etc., şi să completeze un

test.47

Gradul de cunoaştere al limbii estone este evaluat printr-un examen de competenţă

lingvistică, în urma căruia persoanele ce reuşesc să-l treacă cu succes obţin un certificat de

confirmare. Persoanele care şi-au urmat studiile primare, secundare sau post-secundare în

limba estonă sînt scutite de examenul de competenţă lingvistică.

Cu toate că a promovat o politică naţională foarte asemănătoare cu cea estonă, Letonia a

întîmpinat mult mai multe dificultăţi în procesul de edificare a statului. Deşi minoritatea

rusofonă din Letonia nu era cu mult mai numeroasă decît cea din Estonia (în 1995 în Estonia

erau 64,2 % de estonieni etnici şi în Letonia erau 54,8 % de letoni), între aceste două ţări

existau diferenţe calitative importante. Într-o perspectivă de lungă durată, aceasta se poate

explica printr-o mai mică rezistenţă a letonilor la rusificarea de dinaintea independenţei, cînd

naţionaliştii letoni au preferat Rusia influenţei germane şi poloneze. Şi în anii puterii sovietice

Letonia a fost republica baltică cea mai integrată în cadrul U.R.S.S. Dacă minoritatea rusofonă

a Estoniei era constituită în cea mai mare parte din reprezentanţi ai cîmpului forţei de muncă,48

în Letonia acestea aparţineau elitei economice a ţării, astfel încît, deşi, odată cu proclamarea

independenţei, rusofonii şi-au pierdut drepturile politice, o mare parte a economiei a rămas în

mîinile lor.49

Minorităţile rusofone sînt instrumentalizate de către Rusia, pentru a-şi putea menţine

prezenţa în zonă. Posibilităţile autorităţilor ruseşti de a exploata existenţa minorităţilor

rusofone sînt diverse, prima dintre ele fiind ameninţarea cu o intervenţie militară în scopul

apărării cetăţenilor ruşi aflaţi în străinătate, dar şi a rusofonilor de orice altă naţionalitate ; cea

de-a doua posibilitate este favorizarea manifestaţiilor destabilizatoare pentru apărarea

drepturilor politice şi economice a minorităţilor şi utilizarea rusofonilor ca forţă de sprijin

47 Ibidem.48 Pot fi distinse două tipuri de imigrări ce au avut loc în perioada sovietică în Estonia: în perioada brejnevistă, această republică, mai puţin sovietizată şi cu un înalt nivel cultural, a devenit punctul de atracţie pentru numeroşi intelectuali ruşi, care s-au integrat rapid în comunitatea intelectuală a ţării; cea de-a doua categorie de imigranţi erau muncitorii necalificaţi (рабсила), instalaţi în regiunile frontaliere ale ţării, dar şi în marile oraşe estone (În 1992, în Narva locuiau doar 5% de estonieni, în Paldiski – 3,2%, în Sillamae – 4,3%, doar 40% din populaţia capitalei este de origine estonisnă).; Sokologorsky Irène, „Les Russes en Estonie”, Hérodote, 1er trimestre 1992, n°64, p. 148-159.49 Matias E., « Dix ans d’indépendance balte D’une Union à l’autre?», Les études du CERI, n°76, mai 2001.

17

pentru a controla capitalul unei întreprinderi ; o ultimă posibilitate, cea mai subtilă, constă în

încurajarea unui partid radical opus integrării rusofonilor (acest partid populist poate acumula

cu uşurinţă voturile alegătorilor şi contribui la crearea imaginii de intoleranţă a ţării).50

În 1992, Moscova a început să critice deschis statele baltice pentru violarea drepturilor

omului în politicile lor cu privire la cetăţenie. Cu toate acestea, cerecetările efectuate de către

Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei nu au validat aceste acuzaţii. În orice caz, ele

nu sînt mai stricte decît cele ale Germaniei sau ale Elveţiei. Aceste măsuri drastice de

„protecţie etnică” au avut drept scop stoparea eroziunii lingvistice, care ar fi putut cauza

„dispariţia popoarelor eston şi leton”.51 În această situaţie marcată de „traumatismul istoric

originar”, logica „recuperării naţionale” legitimează recursul la o „definire restrictivă” a

cetăţeniei pentru o perioadă de timp, ce ar permite stabilizarea identităţii naţionale.

2.2. Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova

Legea moldovenească Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoiul Republicii

Moldova, la fel ca şi legislaţiile lingvistice adoptate în acea perioadă de republicile unionale,

declară limba naţiunii titulare în calitate de limbă de stat, acordînd în acelaşi timp un statut

juridic şi limbii ruse. Dacă în textele juridice ale republicilor baltice bilingvismul este

promovat ca o etapă de trecere spre unilingvism, legislaţia moldovenească pare să urmărească

mai degrabă legitimarea utilizării limbii române/moldoveneşti în sferele politică, economică,

socială şi culturală ale republicii, fără ca aceasta să excludă limba rusă, ci mai degrabă pentru a

instaura „bilingvismului real naţional-rus şi rus-naţional” (articolul 3). Legea este ambiguă în

ceea ce priveşte statutul limbii ruse pe teritoriul R.S.S.M. Declarată „limbă de comunicare între

naţiuni” în cadrul U.R.S.S., rusa îşi extinde această funcţie şi pentru Republica Moldova

(articolul 3), cu toate că în articolul 1 al prezentei legi funcţia de limbă de comunicare între

naţiuni i se atribuie românei, în calitate de limbă de stat. Statutul special ce i se conferă limbii

ruse poate fi observat şi din articolul 21 al legii examinate, care declară că în instituţiile de

învăţămînt de toate nivelurile este asigurată studierea, în calitate de obiect de studiu, a limbii

române - în clasele şi grupele cu instruirea în limba rusă sau într-o altă limbă - şi a limbii ruse -

în clasele şi grupele cu studierea în limba română şi în alte limbi. Este preconizată de asemenea

şi susţinerea unui examen la limba română şi, respectiv, rusă de către absolvenţii instituţiilor de

învăţămînt, cu scopul de a asigura astfel lărgirea sferelor de comunicare a populaţiei pe întreg

50 Ibidem. 51 Dieckhoff Alain, La nation dans tous ses Etats. Les identités nationales en mouvement, Flammarion, 2000, p. 212-218.

18

teritoriul republicii (articolul 21). Cerinţa de cunoaştere, pe lîngă limba de stat, a limbii ruse de

către lucrătorii organelor puterii şi administrării de stat, ai organizaţiilor obşteşti, precum şi de

către lucrătorii întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor care, în cadrul activităţii lor

profesionale, comunică cu cetăţenii, este inclusă în articolul 7 al Legii Cu privire la

funcţionarea limbilor pe teritoiul Republicii Moldova.

Drepturile şi obligaţiile cu privire la utilizarea limbilor pe teritoriul unui stat

multinaţional se pot baza pe unul dintre cele două principii: principiul teritorialităţii sau

principiul personalităţii. Dacă în primul caz utilizarea unei limbi este „prescrisă, autorizată sau

interzisă doar pe un anumit teritoriu”, în cel de-al doilea „prescripţiile, autorizaţiile sau

interdicţiile se aplică tuturor persoanelor ce aparţin unei anume categorii sau comunităţi”.52

Principiul personalităţii, care stătea la baza politicii lingvistice sovietice, era susţinut prin

numeroase dispoziţii ce garantau libera alegere în materie lingvistică. Principiul liberei alegeri

este menţionat în preambula Legii URSS din 24 aprilie 1990; în textele juridice ale republicilor

unionale, adoptate în perioada 1989-1990, acesta se aplică în următoarele două domenii: limba

de serviciu şi limba de învăţămînt. În general, legile lingvistice garantează cetăţeanului

(consumatorului) dreptul de a beneficia de servicii în limba sa. Articolul 6 al legii

moldoveneşti indică foarte clar această libertate a alegerii, garantînd libera alegere de către

cetăţenii Republicii Moldova a limbii de comunicare (româna sau rusa) cu organele puterii de

stat, cu întreprinderile şi organizaţiile ce se află pe teritoriul republicii. Utilizarea celorlalte

limbi ale minorităţilor naţionale este asigurată mai degrabă în baza principiului teritorialităţii,

astfel încît în localităţile unde populaţia majoritară este de naţionalitate găgăuză, ucraineană,

bulgară ş.a. reprezentanţii ei pot să beneficieze de servicii în limba lor maternă sau într-o altă

limbă acceptabilă (articolul 6). Acelaşi principiu este promovat şi atunci cînd e vorba de

funcţionarea limbilor în activitatea organelor conducerii de stat, a organizaţiilor obşteşti, a

întreprinderilor şi instituţiilor. Româna este declarată limba de lucru a acestora, fiind asigurată

şi traducerea în limba rusă, dar în localităţile a căror populaţie majoritară se constituie din

găgăuzi, ucraineni, ruşi, bulgari ş.a. limba de lucru poate fi limba de stat, limba maternă a

populaţiei respective sau o altă limbă acceptabilă (articolul 9).

Tendinţa legislatorilor de a proteja limba română poate fi sesizată în aticolele ce

reglementează „vizibilitatea” limbilor (articolele cu privire la afişaj, firme, toponimie). Aceste

texte prezintă un interes deosebit şi din considerentele că sînt destinate să fie oferite vederii

52 Lapierre J-W., op. cit., p. 35.

19

publicului şi de aceea se poate considera că ele reprezintă situaţia lingvistică ideală în

concepţia legislatorului; pe de altă parte, e vorba de nişte situaţii bine delimitate, care pot fi

uşor reglementate şi controlate. Felul în care legislatorul regulează utilizarea limbilor în afişaj

este un bun indiciu, cel puţin de ordin simbolic, al statutului care i se rezervă diferitor limbi.

Schimbările care se produc în domeniul afişajului „pot fi percepute în mod direct de fiecare

vorbitor, demonstrîndu-i că ameliorarea statutului limbii sale este posibilă şi permiţîndu-i să-şi

depăşească sentimentul de neputinţă în faţa amplorii misiunii determinate de trecerea, în cadrul

unei societăţi, de la limba dominantă de odinioară la limba majorităţii”.53

În majoritatea legislaţiilor lingvistice ale fostelor republici sovietice este declarată

obligatorie prezenţa limbii naţiunii titulare a republicii în afişaj, fără a exclude posibilitatea

existenţei unei traduceri într-o altă limbă. În cazul Lituaniei, Letoniei şi Estoniei legea lasă să

se înţeleagă faptul că bilingvismul trebuie să fie excepţional. Dispoziţiile diverselor republici

demonstrează o anumită ezitare între toleranţa bilingvismului (plurilingvismului) şi voinţa de

a-i acorda un statut special limbii naţionalităţii titulare a republicii, această voinţă

manifestîndu-se mai ales în tentativa de a impune unilingvismul în toponimie. Toponimele din

Republica Moldova au o singură formă oficială, care nu este tradusă şi nici adaptată (articolul

24), dar indicatoarele ce conţin aceste toponime se efectuează în limba română şi rusă, dar în

localităţile corespunzătoare – în română, găgăuză şi rusă (articolul 28). Voinţa de a ridica

statutul limbii principale a republicii se manifestă de asemenea în cerinţele cu privire la

prezentarea vizuală a afişelor şi a panourilor. În cazul afişajului bilingv, textul în limba romînă

trebuie să ocupe partea stîngă sau cea superioară. Atunci cînd afişajele sînt trilingve, textul în

limba română trebuie să ocupe partea centrală şi cel rusesc trebuie să figureze la dreapta sau în

partea inferioară, textele în două sau mai multe limbi trebuie să fie scrise cu caractere de

aceeaşi grosime.54

Compartimentul consacrat funcţionării limbilor în sferele învăţămîntului public, ştiinţei şi

culturii promovează învăţămîntul polilingvistic şi policultural în republică. Articolul 18 al

Legii Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoiul Republicii Moldova garantează

respectarea dreptului cetăţenilor de a beneficia de educaţia preşcolară, studii medii generale,

medii speciale, profesional-tehnice şi superioare în limbile română şi rusă, precum şi a

dreptului la educaţie şi instruire în limba maternă al cetăţenilor de alte naţionalităţi, ce locuiesc

pe teritoriul republicii. Pentru a asigura implementarea în viaţă a „ideilor de învăţămînt

53 Matias E., op. cit.54 Indicaţii asemănătoare referitor la prezentarea vizuală a informaţiei există de asemenea în Belorusia, Kazahstan, Kirghizia şi Ukraina.

20

polilingvistic”, precum şi pentru „elaborarea programului şi crearea condiţiilor optime pentru

păstrarea conştiinţei naţionale a reprezentanţilor etniilor minoritare, a limbii şi culturii lor, cît şi

educarea în spiritul patriotismului faţă de ţara noastră comună”55, în anul 1990, în cadrul

Ministerului Învăţămîntului, Tineretului şi Sporturilor, a fost creată Direcţia învăţămînt pentru

minorităţile naţionale.

O altă structură statală, creată în această perioadă, Departamentul de Stat pentru

Asigurarea Funcţionării Limbilor Vorbite pe Teritoriul Republicii Moldova, pare să acorde un

loc central asigurării „funcţionării limbii de stat în viaţa politică, economică, socială şi

culturală a Republicii Moldova şi respectării alfabetului latin ca expresie grafică a limbii de

stat”.56 Trebuie totuşi să menţionăm, că în atribuţiile funcţionale ale acestui departament intră

şi: „crearea condiţiilor optime pentru însuşirea de către cetăţeni a limbii române, decretate

totodată drept limbă de contact interetnic pe teritoriul Republicii Moldova”, precum şi

„organizarea controlului asupra cursurilor de studiere a limbii de stat pentru adulţi,

coordonarea muncii de elaborare a manualelor, dicţionarelor, îndreptarelor şi a altor materiale

de limbă română pentru adulţi, avizarea şi publicarea lor operativă”. Concomitent cu

posibilitatea ce li se oferă reprezentanţilor minorităţilor naţionale de a studia limba de stat şi de

a se integra în viaţa socială a republicii, acestora li se garantează, de asemenea, „asigurarea

funcţionării nestingherite, în condiţiile legii, a celorlalte limbi vorbite în localităţile populate de

principalele minorităţi naţionale din Moldova”.57

În pofida politicii lingvistice de compromis, adoptate de autorităţile moldave şi de

încercarea acestora de a pune bazele funcţionării unui stat de drept, în conformitate cu

standardele internaţionale, problemele de natură etno-lingvistică au servit drept motiv pentru

declanşarea unui dublu proces secesionist, în estul şi în sudul republicii, proces care a culminat

cu declanşarea unui conflict armat pe malul stîng al Nistrului. Opinia conform căreia „la baza

conflictului din Transnistria s-ar afla disensiuni etnice, nerespectarea drepturilor minorităţilor

etnice şi lingvistice” a fost contestată de legislativul moldav, care şi-a exprimat convingerea că

aceste „pseudoprobleme interne” vin să justifice „un atentat la suveranitatea şi integritatea

Republicii Moldova”.58

55 „Studierea limbilor – o politică statală. Interviu cu Tatiana Stoianov, şeful Direcţiei învăţămînt pentru minorităţile naţionale”, Făclia, 17 ianuarie 1998, p.2.56 Hotărîrea Guvernului Republicii moldova Cu privire la funcţiile de bază, structură, personalul scriptic şi Regulamentul Departamentului de Stat pentru Asigurarea Funcţionării Limbilor Vorbite pe Teritoriul Republicii Moldova, Monitor, n°2, 1992, p. 39-43.57 Ibidem.58 Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea stîngă a Nistrului, Monitor, n°5, 1992, p. 18-22.

21

Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al

persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului

armat din raioanele din partea stîngă a Nistrului prezintă acţiunile legislativului ţării în

vederea creării premizelor funcţionării statului de drept pe întreg teritoriul naţional: instituirea

prin constituţie şi prin alte legi a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor în conformitate cu

standardele internaţionale în materie, aderarea la cele mai relevante instrumente juridice

internaţionale referitoare la drepturile omului (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

Pactele internaţionale ale drepturilor omului, Documentele C.S.C.E. ş.a.). Dreptul

minorităţilor de a-şi exprima, păstra şi dezvolta identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi

religioasă este asigurat atît prin aderarea republicii la actele internaţionale, cît şi printr-o serie

de măsuri legislative distincte adoptate de parlamentul ţării. Dreptul minorităţilor etnice şi

lingvistice de a folosi limba lor maternă atît în particular, cît şi în public este garantat de Legea

Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoiul Republicii Moldova. Principiul liberei alegeri a

limbii de studii, declarat în legislaţia lingvistică din 1989 şi statuat în Documentul Reuniunii de

la Copenhaga, potrivit cărui persoanele aparţinînd minorităţilor, independent de faptul că ele

vor trebui să înveţe limba oficială a statului, vor avea posibilitatea să înveţe limba lor maternă

sau să primească instruire în ea, este reflectat în sistemul de învăţămint din republică:

„În virtutea acestor prevederi legale, pe teritoriul Moldovei funcţionează următoarele

instituţii de învăţămînt:

a) preşcolare – în limba moldovenească (614), rusă (1333), în moldovenească şi rusă

(373), evreiască (1);

b) preuniversitare – în limba moldovenească (1032), rusă (429), moldovenească şi rusă

(132), bulgară (11 clase), găgăuză (44 clase) ucraineană (174 clase), evreiască (o şcoală);

c) universitare – în cele 11 instituţii de învăţămînt superior 1/3 din studenţi studiază în

limba rusă, iar din numărul total de cadre didactice (4257) 783 sînt ruşi, 395 ucraineni, 56

bulgari, 41 găgăuzi.”59

Parlamentul a constatat de asemenea respectarea altor prevederi ale Documentului

reuniunii de la Copenhaga, potrivit căror persoanele aparţinînd minorităţilor au dreptul să

difuzeze şi să schimbe informaţii în limba lor maternă şi totodată să aibă acces la aceste

informaţii: „în anul 1992 pe teritoriul republicii se editează şi se difuzează 3 ziare în limba

moldovenească, 4 în limba rusă, 5 bilingve (moldovenească şi rusă); iar dintre reviste 16 sînt în

59 Ibidem.

22

limba moldovenească, 3 în limba rusă, 2 în limba ucraineană, 2 în găgăuză, 1 în bulgară, 14 în

moldovenească şi rusă, 1 în idiş şi rusă, 1 în rusă şi găgăuză. La aceasta se adaugă ziarele şi

revistele editate în Rusia şi Ucraina, al căror acces pe teritoriul Moldovei este neîngrădit.

Politica de editare a cărţilor s-a materializat, bunăoară în 1991, în 402 titluri de cărţi în

limba moldovenească cu un tiraj de peste 9 milioane exemplare, 107 titluri de cărţi în limba

rusă cu un tiraj de peste 6 milioane şi 11 titluri de cărţi în limbile găgăuză şi bulgară cu un tiraj

de peste 100 mii exemplare.

În programele televiziunii naţionale sînt realizate zilnic, în medie, 5 ore de emisie în

limba rusă din 15 ore de emisie, cîte 3 ore pe lună de emisie în limba ucraineană, găgăuză şi

bulgară şi 1,5 ore în idiş. O situaţie similară este la radioul naţional.”60

În situaţia descrisă, devine evidentă inconsistenţa argumentelor opozanţilor legislaţiei

lingvistice din 1989, precum şi discrepanţa dintre esenţa actelor adoptate şi reflectarea lor în

mass-media. De altfel, de invaliditatea justificării regimului neconstituţional de la Tiraspol prin

existenţa disensiunilor etnice şi-au dat seama şi liderii separatişti, care au invocat ulterior

argumente de altă natură, ce au variat în dependenţă de conjunctură.61 În pofida acuzaţiilor

neîntemeiate aduse autorităţilor de la Chişinău în ceea ce priveşte politica lingvistică din

Republica Moldova, Tiraspolul nu se sinchisea să promoveze o politică de discriminare a

populaţiei sale majoritare. Deşi în această regiune au fost declarate trei limbi oficiale (rusa,

ucraineana şi moldoveneasca), limba rusă a rămas dominantă în toate sferele vieţii sociale şi

politice. În limba rusă sînt întocmite toate actele şi documentele oficiale, rusa este limba de

comunicare în cadrul manifestărilor oficiale şi neoficiale (sesiuni, congrese, conferinţe,

mitinguri). Fondurile bibliotecilor sînt completate în cea mai mare parte cu literatură rusă, pe

cînd la chioşcurile din oraşe şi din centrele raionale nu există ziare sau reviste în limba română,

publicate la vest de Nistru, iar „unicul ziar de limbă română moldovenesc este sub orice nivel,

adică este de « limbă moldovenească »”.62 Spaţiul rezervat limbii române la radiodifuziunea şi

la televiziunea locală este mai degrabă simbolic.

Situaţia limbii române în învăţămîntul mediu general din republica moldovenească

nistreană nu este nici ea de loc încurajatoare. Şcoala naţională îi cedează locul celei ruse mai

ales în oraşele transnistrene. Astfel, în anul de învăţămînt 1992 situaţia se prezenta după cum

urmează:

60 Ibidem.61 Boţan Igor, Armonizarea relaţiilor interetnice – sfidări şi oportunităţi, IPP, 2002.62 Cotelnic Teodor, « Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria », Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1998, n°1, p. 89.

23

Oraşul

Numărul total

de şcoli

şi elevi

Şcoli cu predarea

în limba rusă

şi contingentul

de elevi

Şcoli cu predarea

în limba română

şi contingentul

de elevi

Şcoli mixte şi

contingentul

de elevi

Numărul total

al elevilor

cărora li se

predă în limba

rusă

Numărul total

al elevilor

cărora li se

predă în limba

română

Tiraspol 25 24 1 -

28724 28603 221 28603 221

Dubăsari 7 5 2 -

4829 3925 903 3925 903

Rîbniţa 13 11 1 1

10719 9075 243 1401 10154 565

Tighina 19 11 2 6

15997 8049 1449 6899 14269 1728

Sursa: Teodor Cotelnic, „Limba română in contextul sociolingvistic din Transnistria”, Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 1998, nr. 1, p. 89.

Tendinţa de rusificare a învăţămîntului mediu de cultură generală e proprie şi raioanelor

în care populaţia vorbitoare de limbă română este repartizată relativ uniform în localităţile

rurale63:

RaioaneleNumărul general

de şcoli şi

contingentul de elevi

Şcoli cu predarea înlimba rusă şicontingentul de elevi

Şcoli cu predarea înlimba română şicontingentul de elevi

Şcoli mixte şicontingentul de elevi

Numărul total

de elevi cărora

li se predă

în limba română

Numărul total

de elevi cărora

li se predă

în limba rusăCamenca 31 13 12 6 5010

(57,1%)3763(42,9%)8773 3554 3321 1996

Dubăsari 26 19 4 3 7336(85,6%)

1231(14,4%)8577 6143 569 1865

Grigoriopol 20 8 11 1 4392(47,5%)

4767(52,5%)9159 4210 4146 803

Rîbniţa 25 6 17 2 1296(28,4%)

3095(71,6%)4391 1215 2704 472

Slobozia 35 5 24 6 3741(20,4%)

14801(79,6%)18342 2562 12258 3512

Sursa: Teodor Cotrelnic, „Limba română in contextul sociolingvistic din Transnistria”, Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, 1998, nr. 1, p. 89.

După 1991 situaţia socio-lingvistică din regiunea transnistreană s-a agravat: în Tighina,

unde populaţia românofonă reprezintă 40% din locuitorii oraşului, a ramas o singură şcoală cu

predarea în limba română. În doar 20% din şcolile transnistrene copiii învaţă in limba română,

63 În raionul Camenca moldovenii alcătuiesc 62,3% din populaţie, în raionul Dubăsari – 88,9%, în raionul Grigoriopol – 62,7%m în raionul Rîbniţa – 47,2%, în raionul Slobozia – 42,5%.

24

pe cînd altele 77% utilizează în procesul educativ limba rusă, minorităţilor naţionale

revenindu-le doar 3% din şcolile Transnistriei.

Trebuie menţionat nu doar numărul din ce în ce mai mic al şcolilor cu predare în limba

română, ci şi nivelul nesatisfăcător al acestora, cauzat de insuficienţa de cadre, de manuale şi

materiale didactice: „Acum, aceste şcoli, în care învaţă peste 30 mii de elevi, fiind izolate prin

frontiere cu arme şi vămi de spaţiul lor firesc de dincoace de Nistru (Republica Moldova,

România), se află într-o degradare continuă: concepţii de studii deformate, programe

trunchiate, manuale învechite ori chiar lipsa acestora, reflux de profesori pe motive de prigoană

şi sărăcie şi multe altele. Însă cel mai grav element în această degradare îl constituie alfabetul

străin.”64

În anul 1996, în cele 60 de şcoli transnistrene îşi făceau studiile 35 mii de copii

românofoni, şi doar şapte mii dintre ei utilizau manualele şi programele Republicii Moldova.

Nici trecerea unui şir de şcoli din partea de est a republicii sub jurisdicţia guvernului de la

Chişinău nu a condus la vreo schimbare, dat fiind faptul că autorităţile locale s-au opus

vehement utilizării alfabetului latin în cadrul procesului instructiv din aceste şcoli.65 Astfel au

fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cît şi ale Pactului

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, conform căror „Părinţii au

dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţămînt pentru copiii lor” (art. 26), iar autorităţile

au obligaţia „să respecte libertatea părinţilor şi, atunci cînd este cazul, a tutorilor legali de a

alege pentru copiii lor instituţii de învăţămînt, altele decît cele ale autorităţilor publice” (art.

13).

Copiii românofoni din Transnistria nu întotdeauna pot concura cu semenii lor din dreapta

Nistrului la examene de admitere în şcolile superioare din Republica Moldova sau din

România, fiind astfel privaţi de dreptul de a-şi continua studiile în limba maternă. Guvernul

Moldovei rezervă în fiecare an, în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior, 10% din locurile

finanţate din bugetul ţării pentru absolvenţii şcolilor transnistrene, dar mulţi dintre copiii

românofoni din Transnistria preferă să-şi facă studiile (medii şi pe urmă superioare) în limba

rusă.

Problema manualelor şcolare s-a simţit acut, la începutul anilor 90, şi la vest de Nistru,

dat fiind faptul că manualele „sovietice” nu mai corespundeau nivelului necesar, ele fiind

64 Soltan Petru, „Tancuri contra literelor latine”, Literatura şi arta, 1991, n° 1, 1 ianuarie.65 Tabunscic Tudor, „Atentat asupra şcolii naţionale din Transnistria”, Arena politicii, 1996, http://www.ecst.csuchico.edu/~din...itical_Arena/textonly/scoala.html.

25

foarte ideologizate. Pe de altă parte, trecerea limbii române la alfabetul latin şi introducerea, în

acelaşi an, a limbilor naţionale ale minorităţilor ca obiect de studiu de bază din clasa întîi pînă

la a unsprezecea necesita aprovizionarea şcolilor naţionale cu manuale noi. Între anii 1990 şi

1995, în Republica Moldova au fost doar reeditate manualele „sovietice”, înlocuind grafia

chirilică cu cea latină, dar fără vreo modificare la nivel de conţinut.66 Au fost primite şi donaţii

importante de manuale din România şi Rusia, dar şi acestea erau foarte ideologizate. Pentru

predarea limbilor bulgară şi ucraineană au fost utilizate manuale din ţările respective, cu toate

că acestea nu corespundeau întotdeauna realităţilor moldoveneşti.67 Turcia a oferit şi ea loturi

de manuale pentru copiii găgăuzi, dar ele au fost primite cu anumite rezerve, motivul fiind nu

doar divergenţele ce există la nivelul limbii, ci şi cele determinate de apartenenţa la două religii

diferite, căci manualele turceşti adesea sînt pătrunse de „tonalitatea musulmană”, străină

copiilor găgăuzi.68 Primele manuale de limbă găgăuză au fost elaborate odată cu introducerea

acestei limbi în şcolile din sudul republicii în calitate de disciplină şcolară (1988), dar pentru

studierea celorlalte obiecte în şcoala găgăuză au fost utilizate în continuare manuale în limba

rusă. Aceeaşi situaţie domină şi în celelalte şcoli ale minorităţilor naţionale: Proiectul de

reformare a învăţămîntului general din Republica Moldova (1996) prevede editarea tuturor

manualelor pentru şcolile alolingve în limba rusă, excepţie făcînd manualele de limbă

ucraineană, găgăuză şi bulgară.69 Astfel, atît limbile naţionale, cît şi româna sînt studiate în

aceste şcoli doar în calitate de discipline şcolare, pe cînd instruirea se face în limba rusă.

Repartizarea elevilor în şcoli după limba de studiu (Chişinău)

Limba de studiu

1991/

1992

1992/

1993

1993/

1994

1994/

1995

1995/

1996

1996/

1997

1997/

1998

1998/

1999

1999/

2000

Română Şcoli 42 47 54 59 63 75 79 82 93

Elevi 37462 42510 47461 50464 59319 64899 68896 73174 78800

Rusă Şcoli 42 49 34 33 36 35 41 44 46

Elevi 46429 43616 33693 33194 33010 31172 36243 35141 31732

Română

şi rusă

Şcoli 16 17 20 19 12 15 15 16 20

Elevi,

dintre ei :

14374 15465 16994 17472 12402 12170 11241 10956 13930

66 Gîrneţ Gheorghe, Asigurarea cu manuale în învăţămîntul general obligatoriu, Chişinău, Institutul de Politici Publice, 2002.67 „Studierea limbilor – o politică statală. Interviu cu Tatiana Stoianov, şeful Direcţiei învăţămînt pentru minorităţile naţionale”, Făclia, 17 ianuarie 1998, p.2.68 Gangloff Sylvie, « L’émancipation des Gagaouzes, turcophones chrétiens de Moldavie », Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, n° 23, ianuarie-iunie 1997.69 Gîrneţ Gheorghe, Asigurarea cu manuale în învăţămîntul general obligatoriu, Chişinău, Institutul de Politici Publice, 2002, p. 30.

26

Română 7362 7948 8735 10998 7530 7588 7289 7041 8623

Rusă 7012 7517 8259 6474 4872 4582 3952 3915 5307

Ucraineană

şi rusă

Şcoli - - 5 5 6 6 - - 1

Elevi - - 5567 5692 5626 6094 - - 574

Bulgară

şi rusă

Şcoli - - - - - - - - 1

Elevi - - - - - - - - 221

Ebraică Şcoli - - 2 2 2 2 2 2 2

Elevi - - 450 486 309 531 557 615 653

Turcă

şi engleză

Şcoli - - - - - - 1 1 1

Elevi - - - - - - 154 161 205

Numărul

total

de elevi

Română 44824 53458 56196 61462 66849 72487 76185 80215 87423

Rusă 53441 511333 41952

47519

39668

45360

37882

43508

35754

41848

40195 39056 37039

37834

Două treimi dintre studenţii instituţiilor de învăţămînt superior din republică îşi fac

studiile în limba română, pe cînd altele 31% învaţă în limba rusă. În situaţia creată, mulţi dintre

absolvenţii instituţiilor de învăţămînt superior din Moldova nu cunosc la nivelul cuvenit limba

de stat, fapt care le limitează şansele de încadrare în activitatea profesională. Această stare de

lucruri vine în contradicţie cu prevederile Concepţiei dezvoltării învăţămîntului din Republica

Moldova: „Vor fi create structurile şi condiţiile necesare de însuşire temeinică a limbii oficiale

a statului, de reintegrare culturală şi multiculturală, pentru a oferi tuturor celor care învaţă

posibilităţi egale de încadrare profesională şi socioculturală în viaţa republicii. Se va acorda

atenţie sporită studiului limbii materne la toate nivelurile învăţămîntului general.”70

Varianta optimă, promovată de Direcţia învăţămînt pentru minorităţile naţionale,

„pornind de la funcţiile fiecărei limbi în societatea noastră de astăzi şi din punctul de vedere al

ştiinţelor pedagogice şi psihologice, este instruirea bazată pe limba maternă, iar în baza limbii

materne – studierea limbii de stat, a limbii ruse ca obiect de studiu şi a unei limbi străine”.71 De

aceea soluţionarea problemelor limbii materne şi a limbii de stat trebuie văzută în ansamblu: la

prima etapă, în şcoala primară, se promovează învăţămîntul în limba maternă, dar cu studierea

limbii de stat în calitate de disciplină şcolară, astfel încît la etapa gimnazială să se poată trece la

predarea unor obiecte în limba română, ceea ce ar permite continuarea studiilor liceale sau

profesionale, iar apoi şi a celor superioare în limba de stat.

70 Concepţia dezvoltării învăţămîntului din Republica Moldova, Monitorul oficial, n°7, 1994.71 „Studierea limbilor – o politică statală. Interviu cu Tatiana Stoianov, şeful Direcţiei învăţămînt pentru minorităţile naţionale”, Făclia, 17 ianuarie 1998, p.2.

27

Pentru a pregăti cadrele didactice pentru şcolile minorităţilor naţionale, au fost create

şcoli pedagogice cu predarea în limbile etniilor care locuiesc compact pe teritoriul Republicii

Moldova: la Lipcani, Comrat, Taraclia şi la Chişinău îşi fac studiile viitorii pedagogi ai

grădiniţilor şi şcolilor primare ucrainene, găgăuze, bulgare şi ruse. La facultăţile de filologie

ale universităţilor pedagogice din republică au fost create specialităţi duble, unde limba şi

literatura ucraineană (Universitatea Pedagogică „A. Russo” din Bălţi), bulgară, găgăuză şi rusă

(Universitatea Pedagogică „I. Creangă” din Chişinău) se studiază în paralel cu limba şi

literatura română, fapt ce ar trebui să faciliteze, ulterior, predarea mai eficientă a limbii române

în şcoala alolingvă, căci una dintre strategiile dezvoltării învăţămîntului, enunţate în cadrul

Concepţiei dezvoltării învăţămîntului din Republica Moldova, este „crearea condiţiilor

necesare pentru studierea aprofundată a limbii oficiale a statului de către alolingvi la toate

nivelurile de învăţămînt, conform legislaţiei privind funcţionarea limbilor”.

În acelaşi document se acordă atenţie unei alte probleme importante ce ţine de politica

lingvistică din republică, şi anume „asigurarea predării şi studierii temeinice a limbilor străine

la toate nivelurile de învăţămînt.”72 Dar implementarea tuturor acestor directive este adesea

ineficientă, căci ierarahia în care limba maternă este urmată de limba de studiu (rusa), apoi de

limba de stat (româna) nu lasă loc şi pentru limbile străine. Conform Barometrului opiniei

publice realizat în anul 200273, doar 1% din reprezentanţii populaţiei minoritare a republicii (în

afară de ruşi şi ucraineni) au afirmat cunoaşterea limbii franceze, în aceeaşi situaţie fiind şi

limba engleză. În cadrul aceleiaşi categorii a populaţiei Republicii Moldova, 46% se consideră

cunoscători ai limbii moldoveneşti, iar 10% - ai limbii române, în schimb 98% vorbesc limba

rusă. Rusa este vorbită de 97% de ucraineni şi 91% de moldoveni/români, pe cînd franceza o

cunosc doar 3% de ruşi, 4% de ucraineni şi 13% de moldoveni/români, dar engleza o posedă

căte 8% de ucraineni şi de moldoveni/români şi 15% de ruşi. Franceza este o limbă

necunoscută pentru 90%, iar engleza – pentru 92% de intervievaţi. Situaţia nu e de loc

îmbucurătoare, cu atît mai mult că Republica Moldova îşi anunţă din ce în ce mai ferm

aspiraţia de a se integra în structurile europene, dar aşa cum stau lucrurile, acest stat se prezintă

mai degrabă ca „o provincie în decolonizare a marelui despot geopolitic din Răsărit şi

nicidecum un aspirant serios la procesul de integrare europeană”.74

72 Concepţia dezvoltării învăţămîntului din Republica Moldova, Monitorul oficial, n°7, 1994.73 Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002. 74 Serebrian O., „Francofonie, rusofilie, egofobie”, Politosfera, Chişinău, Cartier, 2001, p. 215.

28

3. Limbă şi identitate

În toate statele post-coloniale se înregistrează o luptă psiholongvistică între limbile

imperiale şi cele aborigene, ale cărei rezultate sînt adesea contradictorii. Un exemplu

consecvent ni-l pot oferi Irlanda şi Finlanda, două state ce au o istorie similară, ambele fiind

create recent (1918, 1920), în rezulatul separării de un stat vecin, mai puternic, a cărui prezenţă

se mai face simţită prin limba sa naţională, utilizată pe larg şi după declararea independenţei.

Ambele ţări au declarat două limbi oficiale, una dintre ele fiind considerată ca limbă

„naţională”, simbol al naţiunii (acesta e cazul finlandezei pentru Finlanda şi al irlandezei

pentru Irlanda) şi cea de-a doua fiind o limbă „străină” (suedeza în Finlanda şi engleza în

Irlanda). Cu toate acestea, statutul celor două limbi naţionale e foarte diferit. În ambele state,

bilingvismul este menţinut doar ca o „ficţiune juridică”, fiind imposibilă instaurarea unei

singure limbi oficiale.75 Dacă limba naţională a Finlandei a ştiut să ocupe o poziţie importantă,

cu toate că „raporturile lingvistice internaţionale” au influenţat oficializarea suedezei în această

ţară, în Irlanda limbii naţionale i se rezervă mai degrabă un statut simbolic. Conform

rezultatelor recensămîntului din 1971, 28% din populaţia Irlandei au declarat că posedă limba

irlandeză. Cu toate acestea, într-un sondaj efectuat în 1983, două treimi de irlandezi estimează

că Irlanda nu ar mai fi Irlanda dacă nimeni n-ar mai vorbi acolo limba galică: fără această

limbă, cunoscută doar de o minoritate a populaţiei, naţiunea şi-ar pierde identitatea culturală.

Ceea ce nu împiedică trei sferturi de irlandezi să opteze pentru un învăţămînt în engleză pentru

copiii lor, irlandeza fiind doar un obiect de studiu (pe care 63% de respondenţi şi-l doresc

obligator).

Posibilitatea irlandizării limbilor naţionale din statele ex-sovietice a fost examinată de

sociolingvistul rus Vladimir Alpatov.76 Autorul consideră că o situaţie similară cu cea

irlandeză, în care limba oficială a statului are mai degrabă o valoare simbolică decît

comunicativă, este în Belorusia. Deşi procentul vorbitorilor de belorusă în această ţară e mult

mai mare decît cel al irlandofonilor din Irlanda, conştiinţa naţională a beloruşilor e mult mai

puţin dezvoltată decît cea a irlandezilor.

Un factor important ce determină vivacitatea unei limbi este prestigiul ei sau al limbii cu

care concurează. Irlandeza, spre deosebire de finlandeză, a avut o concurenţă mult mai

puternică, limba engleză fiind una dintre limbile cele mai utilizate pe plan mondial. Prestigiul

politico-cultural şi tehnico-ştiinţific al limbii ruse este extrem de evident în majoritatea statelor

75 Baggioni D., Langues et nations en Europe, Paris, Payot, 1997.76 Lingvistul rus R. Piotrovski, în unul din interviurile sale acordate presei moldoveneşti, vorbea despre posibilă „irlandizare” a limbii române din Republica Moldova: „Ne aşteaptă oare „irlandizarea” limbii?”, Făclia, 6 noiembrie 1999.

29

din ex-U.R.S.S. şi în epoca post-sovietică, dar cu toate acestea statutul limbilor naţionale în

republicile ex-sovietice este diferit. Limbile nu dispun de unele şi aceleaşi mijloace de apărare.

Protecţia unei limbi poate fi asigurată de diferiţi factori: importanţa demografică a populaţiei

care o vorbeşte, factorul cultural şi religios, susţinerea din partea statului. De aceea şansele cele

mai mari de a-şi menţine poziţiile le au aşa limbi ca lituaniana, georgiana, armeana, uzbeca,

graţie unei îndelungate tradiţii literare, şi faptului că sînt practicate de o populaţie numeroasă

şi concentrată. O şansă de supravieţuire pentru limba tătară, deşi vorbită de o populaţie puţin

numeroasă, este religia musulmană a acesteia. Pentru limba română din Republica Moldova o

posibilitate de supravieţuire este faptul că această limbă o vorbesc peste 20 de milioane de

români de dincolo de hotarele tînărului stat ex-sovietic, pentru care problema identităţii

lingvistice este una de prim ordin.

Alte două republici ce se confruntă cu această problemă şi a căror limbi naţionale sînt

într-o stare catastrofală sînt Belorusia şi Ucraina. Deşi limbile belorusă şi ucraineană aveau

acelaşi statut ca şi celelalte limbi naţionale ale republicilor unionale, funcţiile acestora au fost

foarte restrînse. Un factor important care a contribuit la degradarea acestor limbi a fost

înrudirea lor cu limba rusă. În condiţiile bilingvismului, era foarte dificil de a utiliza ambele

sisteme lingvistice, fără a le melanja; un rol important l-a jucat şi faptul că numeroşi ucraineni

şi beloruşi, fără a se dezice de identitatea lor naţională, se identifică şi cu cultura rusă. Cu toate

că au o populaţie numeroasă, aceasta este foarte rusificată, dată fiind înrudirea limbilor

belorusă şi ucraineană cu limba rusă, precum şi faptul că împărtăşesc aceeaşi istorie şi religie

ortodoxă. În cazul acestor două republici un rol determinativ în susţinerea limbii naţionale îl

poate juca politica lingvistică a statelor respective.

Dacă în perioada 1991-1994 s-au făcut nişte tentative de a fortifica statutul limbii

beloruse, după investirea lui A. Lukaşenka în postul de prezident al Belorusiei situaţia s-a

schimat. Doar la un an după alegeri prezidentul ţării a afirmat că « Limba belorusă nu poate

exprima nimic măreţ. Belorusa este o limbă săracă. În lume există doar două limbi mari – rusa

şi engleza. »77, dînd dovadă de o poziţie unică în felul său a unui prezident faţă de limba de stat

a ţării sale. Tot în 1995 a fost organizat un referendum, unde printre altele a fost pusă şi

problema conferirii limbii ruse statutului de cea de-a doua limbă de stat. Această iniţiativă fiind

77 „По-белорусски нельзя выразить ничего великого. Белорусский язык - бедный язык. На свете есть только два великих языка - русский и английский.” (Citat de Alpatov V. M., 150 âzykov i politika: 1917-1997: sociolingvističeskie problemy SSSR i postsovetskogo prostranstva, Moskva: Institut vostokovedeniâ RAN, 1997.)

30

acceptată de majoritatea participanţilor la referendum, procesul de trecere la limba belorusă a

fost stopat.

3.1. Problema limbii şi a identităţii în Ucraina

Politica lingvistică a Ucrainei a fost de asemenea determinată de problema identităţii

naţionale a populaţiei băştinaşe. Cercetătorul american Dominique Arel distinge două categorii

de ucraineni, pe de o parte cei ce vorbesc ucraineana şi îşi definesc identitatea în opoziţie cu

cea rusă (locuitorii părţii centrale şi de vest a Ucrainei), iar pe de altă parte cei ce vorbesc rusa

şi consideră că cele două culturi sînt complementare (locuitorii din zonele de est şi de sud ale

ţării).78 La cea de-a doua categorie se adaugă şi o puternică minoritate rusă79 şi formează

populaţia rusofonă a republicii. Cu toate acestea, politica moderată adoptată de Ucraina în

primii ani de independenţă a permis o anumită stabilitate socială. De altfel, modelul etno-

cultural al identităţii, adoptat în primii ani ai independenţei de majoritatea noilor state ex-

sovietice, a fost moştenit de la fostul imperiu şi se sprijinea pe concepţiile tradiţionale ale

politicii naţionale sovietice, care a creat republicile unionale anume pe baza principiului

naţional, dînd prioritate unei etnii majoritare şi promovînd limba şi cultura acesteia.80 Acest

model, a cărui bază o constituie concepţia utilizată chiar din 1989 de Ruh-ul ucrainean, trebuia

să fie „cu sateliţi”, astfel încît deşteptarea naţională a poporului ucrainean să determine acelaşi

proces şi în cadrul celorlalte grupuri etnice din Ucraina.81 Tot Ruh-ului îi aparţine şi ideea

„naţiunii politice ucrainene”, al cărei nucleu este poporul ucrainean.82

Declararea limbii ucrainene drept singura limbă de stat n-a suscitat schimbări radicale în

domeniul funcţionării limbilor pe teritoriul republicii şi nu a provocat nici o reacţie din partea

minorităţilor. Dimpotrivă, Declaraţia drepturilor naţionalităţilor din Ucraina (1 noiembrie

1991) a contribuit la aceea că, în cadrul referendumului din decembrie 1991, 70% din

populaţia rusă a ţării au votat în favoarea independenţei Ucrainei. Chiar şi Crimeea rebelă,

78 Dominique A., “Language politics in independent Ukraine: towards one or two state languages?”, Nationalities Papers, 1995-09, vol.23, n°3, pp. 597-692.79 Populaţia Ucrainei este constituită din 37,4 milioane de ucraineni şi 11,4 milioane de ruşi, celelalte grupuri etnice (românii (moldovenii), polonezii, evreii, tatariidin Crimeea) reprezentînd mai puţin de un procent din populaţia ţării.80 Conform recensămîntulzui din 1989, ucrainenii constituiau 73% din populaţia republicii, 22% fiind reprezentate de ruşi şi 5% de alte etnii. Aceasta a legitimat declararea limbii ucrainene în calitate de limbă de stat a republicii.81 Wilson A., „Национальная идентичность в Украине”, Политическая мысль, Kiev, n°3, 1999, p.115-124.82 Modelul identităţii etno-culturale a fost prezentat de către politologul ucrainean Vladimir Kulik astfel: „Statul ukrainean trebuie să acţioneze aşa de parcă ar fi un stat naţional al naţiunii ucrainene..., dar în acelaşi timp aşa ca să ajungă la această situaţie care deocamdată e doar imaginară.”( Кулик В., Украïнський нацiоналiзм у незалежнiй Украïнi, Киïв, Киево-Могилянська Академiя, 1999, p. 25, citat de Wilson A., op cit., p. 116.)

31

unde ucrainenii reprezentau mai puţin de 25% din populaţie, a dat mai mult de jumătate din

voturile sale pentru independenţa republicii. Această declaraţie a fost urmată, în 1992, de legea

ucraineană Cu privire la minorităţile naţionale, care respecta Carta Europeană a limbilor

regionale şi minoritare.83

Primii paşi în direcţia implementării noii politici lingvistice, ce avea drept scop investirea

limbii ucrainene în calitate de limbă a administraţiei, a şcolii şi a mass-media, au avut loc abia

în 1992, contribuind la scindarea societăţii ucrainene după principiul lingvistic şi incitînd

interesul cercetătorilor ucraineni şi a celor occidentali, astfel încît unii dintre ei nu excludeau

chiar posibilitatea « québequizării » Ucrainei, în cazul în care drepturile ruşilor, mai ales în

domeniul limbii, ar fi fost lezate, „nu doar în mod real, ci şi imaginar”.84 În anul 1994, în sudul

şi în estul Ucrainei au fost organizate numeroase acte de protest împotriva instituirii

hegemoniei limbii ucrainene pe întreg teritoriul ţării. Circa 90% dintre alegătorii regiunilor

industriale ale Donbasului s-au pronunţat, în cadrul unui referendum, pentru proclamarea

limbii ruse în calitate de cea de-a doua limbă de stat. Această iniţiativă, de a declara rusa drept

a doua limbă de stat la nivel regional, a fost inclusă şi în platformele electorale ale mai multor

partide politice din Ucraina. Astfel, bilingvismul asupra căruia insista populaţia rusofonă a

Ucrainei trebuia să aibă un caracter teritorial: dacă limba ucraineană era dominantă în centrul şi

în vestul ţării, în sud şi în est se solicita asigurarea dreptului de a utiliza limba rusă. 85

Limba, fiind « cel mai politizat factor al modelului etno-cultural al identităţii

ucrainene »,86 a divizat electoratul la alegerile prezidenţiale din 1994 : 70% din populaţia

ucrainofonă şi-a dat votul pentru preşedintele anterior Kravciuc, dar 72% din populaţia

rusofonă l-a susţinut pe Kucima. Politica lingvistică a lui Kravciuc a fost unul dintre factorii ce

au determinat eşecul său la alegerile din 1994.87 Adepţii lui Kucima constituie de fapt acea

categorie a populaţiei ucrainene, care nu acceptă bazele conceptuale ale modelului etno-

83 Spre sfîrşitul anilor 90, politica naţională ucraineană şi-a schimbat orientarea. În 1998 a fost emis un proiect de lege, care prevedea închiderea şcolilor pentru minorităţile naţionale din Ucraina şi care a provocat numeroase acte de protest din partea societăţilor naţionale ale minorităţilor. Un alt proiect, referitor la legislaţia ucraineană cu privire la minorităţi a suscitat atenţia opiniei publice în 2001. Acest proiect pervedea anularea tuturor drepturilor minorităţilor naţionale, declarate în 1992. Dreptul la utilizarea limbii materne de către minorităţile lingvistice a devenit mult mai restrictiv în comparaţie cu prevederile legii cu privire la minorităţile naţionale din 1992. Proiectul interzicea asociaţiilor minorităţilor etnice din Ucraina să obţină ajutorul conaţionalilor lor din alte state pentru a-şi satisface necesităţile lingvistice, culturale şi spirituale. Legea discutată prevedea de asemenea interzicerea dreptului asociaţiilor sus-numite de a colabora cu organizaţiile guvernamentale ale altor ţări, fiind prevăzute un şir de condiţii pentru reglementarea relaţiilor acestor asociaţii cu organizaţiile non-guvernamentale. (Ştefan Broască, „De la europenism la nationalism exclusivist. Legislaţia ucraineană despre minorităţi : un pas înainte, doi înapoi”, Ziua, 23 decembrie 2001.)84 D.I.Vidrin, « Les Russes en Ukraine lors du référendum sur l’indépendance », Hérodote, 1er trimestre 1992, n°64, p. 97. 85 Această situaţie a fost instaurată în regiunea Crimeii, unde ucrainenii constituie doar 25% din populaţie. 86 Wilson A., „Национальная идентичность в Украине”, Политическая мысль, Kiev, n°3, 1999, p. 117.87 Ibidem.

32

cultural al identităţii ucrainene, dar sînt mai degrabă adepţii identităţii duble „ucraino-

ruseşti”.88 Conform rezultatelor sondajului opiniei publice (10211 respondenţi), efectuat de

Centrul de cercetări politice şi conflictologie de la Kiev în preajma alegerilor din 1998,

jumătate dintre persoanele de naţionalitate rusă (10/22) şi a cincea parte dintre ucraineni

(16/73) s-au identificat anume în cadrul acestei categorii. Această identitate dublă, pe care şi-a

însuşit-o populaţia rusofonă a Ucrainei, nu a permis o scindare totală a societăţii ucrainene şi

formarea unei diaspore ruseşti. În Ucraina nu au existat grupări social-politice rusofone

durabile, de tipul interfronturilor din ţările baltice sau din Moldova, dar fără astfel de grupări

tensiunea interetnică nu putea să se transforme într-un conflict politic.

Înrudirea limbilor şi a culturilor ucraineană şi rusă, precum şi unitatea religioasă a

majorităţii ruşilor şi ucrainenilor au determinat politica naţională a Ucrainei.89 Proximitatea

limbii ucrainene cu cea rusă ar putea facilita învăţarea limbii de stat de către minoritatea rusă,

problema e dacă reprezentanţii acestei minorităţi, dar şi ucrainenii rusofoni vor avea

convingerea necesităţii însuşirii limbii de stat a Ucrainei. Pe de altă parte, asimilarea lingvistică

şi culturală, care a durat timp de secole, ar putea duce la eliminarea limbii ucrainene în anumite

regiuni ale ţării.90

4. Limbă, alfabet, identitate

Pentru multe dintre republicile ex-sovietice „revoluţia lingvistică” a însemnat nu doar

repunerea în drepturi a limbii naţionale, ci şi revenirea acesteia la alfabetul său tradiţional, dar

uneori şi la un alt alfabet. Şi această dimensiune a politicii lingvistice a fost determinată de

problema identităţii naţionale, căci „Identitatea naţională nu implică doar aderarea la o limbă

care este cea a naţiunii, dar şi însuşirea unui alfabet tradiţional care o leagă de un grup cultural

mai larg din care aceasta face parte.”91

Alfabetul pe care şi l-au însuşit limbile naţionale a fost determinat într-o mare măsură de

apartenenţa religioasă a naţiunilor respective: creştinii ortodocşi utilizau grafia rusă (cu

excepţia georgienilor, care aveau alfabetul lor tradiţional), luteranii şi catolicii – alfabetul latin,

musulmanii – alfabetul arab, evreii îşi aveau alfabetul lor tradiţional. În perioada sovietică,

aproape în tot spaţiul U.R.S.S. a fost instaurat alfabetul rus, doar limbile letonă, lituaniană,

88 Ibidem.89 Biserica ortodoxă ucraineană ce se supune Patriarhiei de la Moscova rămîne cea mai mare biserică din Ucraina din punct de vedere organizaţional: ea întrunea în 1998 un număr de 7286 de parohii, pe cînd Patriarhatul Kievului e constituit din doar 1901 de parohii, Biserica Ortodoxă autocefală – 1063 parohii, şi Biserica Greco-catolică – 3151 parohii.90 Arel D., op. cit.91 Carrère d’Encausse H., La gloire des nations, Paris, 1988, p. 244.

33

estoniană, carelă92 şi cele ale popoarelor vest-europene mai făceau uz de grafia latină,

georgiana şi armeana şi-au păstrat scrisul lor tradiţional, iar alfabetul arab i-a cedat locul celui

rus.93

În perioada restructurării, popoarele musulmane ale Uniunii Sovietice au început să

difuzeze alfabetul arab prin intermediul publicaţiilor şi ziarelor, chiar înainte ca acesta să fie

autorizat pe cale legislativă, Uzbekistanul fiind prima dintre republicile asiatice care a

consfinţit prin lege restaurarea scrisului arab.94 Dar factorul religios s-a dovedit a fi insuficient

şi influenţa politică a Turciei în regiune a făcut ca demersurile acestei ţări la adresa republicilor

turcofone de a-i urma exemplul şi de a „reveni” la grafia latină, adoptînd alfabetul utilizat de

limba turcă în calitate de model, s-a încununat cu succes, astfel încît grafia latină a fost

adoptată şi de celelalte republici turcofone: Uzbekistan, Azerbaidjan, Turcmenia şi Republica

Autonomă Tatarstan, aceasta din urmă fiind prima republică din componenţa Federaţiei Ruse

care şi-a latinizat scrisul.

În pofida „componentei turce” a identităţii uzbece, procesul de trecere a limbii naţionale a

acestei republici ex-sovietice la alfabetul latin s-a dovedit a fi anevois, fiind marcat şi de

relaţiile inter-statale turco-uzbece. Cu toate că decizia de trecere a limbii uzbece la grafia latină

a fost adoptată, la insistenţa principalului partid de opoziţie ce susţinea identitatea turcă a

populaţiei majoritare a ţării, în 1993, alfabetul uzbec în baza grafiei latine a fost remaniat şi

durata tranziţiei a fost prelungită, amînînd termenul acesteia de la anul 2000 la 2005.95

Caracterul politic al campaniei de latinizare a scrisului în republicile turcofone ale fostei

U.R.S.S. a fost subliniat de profesorul Alexandr Baskakov, care consideră că înlocuirea

alfabetului chirilic cu cel latin în aceste republici este unul dintre elementele cheie ale politicii

Turciei în vederea diminuării influenţei limbii ruse. Profesorul rus a prezentat politica acestei

92 Situaţia limbii carele este similară cu cea a „limbii moldoveneşti”: autorităţile sovietice au făcut tot posibilul de a o diferenţia de limba finlandeză, carela fiind o variantă regională a acesteia. La fel ca şi în cazul moldovenesc, crearea noii identităţi lingvistice a fost însoţită de crearea unei autonomii teritoriale, Republica Autonomă Carelă. (Claude Hagège, Le souffle de la langue Voies et destins des parlers d’Europe, Editions Odile Jacob, 1992.)93 Bromlej Y. V., Gourvitchi I. S., Terentieva L. N., Tchistov C. V., Современные этнические процессы в СССР, Moscova, Nauka, 1977.94 Carrère d’Encausse H., La gloire des nations, Paris, 1988, p. 247.95 După ce, în anul de studii 1993-1994, alfabetul latin a fost studiat de profesorii de limbă uzbecă, iar aceştia l-au predat colegilor lor, profesori de alte discipline, pentru ca în 1994-1995 acest alfabet să fie introdus şi în unele şcoli din republică (în regiunea Fergana, cea mai sensibilă la problema naţională şi cea a identităţii turce), în 1995 a fost aleasă o nouă versiune a alfabetului uzbec în baza grafiei latine. A urmat o perioadă în care erau utilizate concomitent mai multe versiuni, dar în 1996 a demarat un proces de tranziţie gradual. (Uhres Johann, „Ouzbékistan. Une langue officielle difficile à imposer” , Le courier des pays de l’Est, n°1018, septembrie 2001, p. 18-26.)

34

ţări ca pe una de intervenţie în ţările CSI şi în republicile turcofone ale Federaţiei Ruse,

învinuind Turcia de încercarea de a instaura hegemonia lingvistică în aceste regiuni.96

În Republica Moldova, chiar la începutul anilor 90, a fost sesizată tendinţa guvernului

moldav de a susţine procesul de „renaştere” a identităţii turce a populaţiei turcofone a acesteia,

cu scopul „derusificării” ei, acceptînd „ajutorul cultural” acordat de către Turcia.97 Dacă în

1989, odată cu adoptarea legislaţiei lingvistice moldoveneşti, liderii găgăuzi au căutat suportul

Moscovei, deja în 1991, fiind decepţionaţi de atitudinea ambiguă a Rusiei, ei şi-au întors faţa

spre Turcia, care adoptase rolul de mediator politic, susţinînd menţinerea integrităţii Moldovei

şi statutul autonom al regiunii găgăuze, obţinînd astfel încrederea guvernului moldav şi a

majorităţii populaţiei turcofone a ţării. Turcia s-a angajat de asemenea să le acorde găgăuzilor

„ajutor cultural” în domeniul educaţiei, al difuzării limbii lor naţionale şi mass-media. Cu toate

acestea, procesul de construcţie identitară a populaţiei turcofone a Republicii Moldova s-a

dovedit a fi dificil, căci, deşi recunosc originea turcă a limbii lor, găgăuzii insistă asupra

identităţii lor distincte, ce se bazează în primul rînd pe religia creştină ortodoxă.98 Această

tendinţă de susţinere a propriei identităţi i-a făcut pe găgăuzi să-şi creeze propriul alfabet în

baza grafiei latine, deşi procesul de implementare a acestuia nu a fost de loc uşor. Săptămînalul

Ana Sözü, apărut în 1988 ca supliment la cotidianul Советская Молдавия şi editat în limba

găgăuză cu grafie chirilică, apoi devenit, în 1991, o publicaţie independentă, finanţată de

ambasada Turciei, trece la grafia latină din septembrie 1993,99 dar alfabetul utilizat de Ana

Sözü era diferit de cel adoptat de guvernul găgăuz local şi de cel aprobat de guvernul central

moldav.100 Cu excepţia denumirilor lunilor anului, care erau proprii limbii găguze,

hebdomadarul chişinăuian apărea în întregime în turca standardizată. Cît priveşte ziarele

regionale, acestea nu s-au grăbit să treacă la grafia latină, cu toate că aceasta a fost aprobată

oficial de Comrat. Cotidianul Haberlär, organul oficial al guvernului şi parlamentului găgăuz,

a continuat să utilizeze grafia chirilică pînă în vara lui 1996, mai mult chiar, ziarul apărea

aproape integral în limba rusă, excepţie făcînd doar titlul şi două-trei articole mici în limba

96 Kostzyuk Yelena, Koyhukhova Nadezhda, „Linguistic War Rages On in CIS Countries”, Moscow News, n°9, 11 martie 2002.97 Gangloff Sylvie, « L’émancipation des Gagaouzes, turcophones chrétiens de Moldavie », Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, nr. 23, ianuarie-iunie 1997, p. 242.98 Unii cercetători pun la îndoială pertinenţa noţiunii de „turci creştini”, căci, după cum susţine profesorul B. Lewis, generalizarea cuvîntului „turc” pentru tot grupul turcilor s-a identificat cu islamul, astfel încît expresia „turc creştin” este absurdă şi contradictorie. (Lewis Bernard, Islam et laïcité – La naissance de la Turquie moderne, Paris, Fayard, 1989, p. 9.)99 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova „Pentru trecerea scrisului limbii găgăuze la grafia latină” a fost adoptată la 13 mai 1993.100 King Charles, „Minorities policy in the post-Soviet republics: the case of the Gagauzi”, Ethnic and Racial Studies, vol. 20, n°4, octombrie 1997, p. 738-752.

35

găgăuză. În cele din urmă găgăuzii şi-au definit propriul alfabet, în baza grafiei latine, dar care

include cîteva semne diacritice specifice.

Cu toate acestea, găgăuzii s-au dovedit a fi mult mai receptivi la ajutorul acordat de

Turcia decît alte popoare de origine turcă din spaţiul ex-sovietic.101 Începînd cu anul 1991, un

ajutor financiar şi educativ esenţial a fost acordat populaţiei găgăuze din republică de către

guvernul Turciei. În anul de învăţămînt 1992-1993, pentru studenţii găgăuzi au fost rezervate

178 de locuri în universităţile Turciei, iar în anul de studii 1993-1994 acest număr a crescut

pînă la 200. În conformitate cu un program de schimb special, studenţi şi profesori turci au

venit să înveţe şi să predea la Universitatea din Comrat.102 Această universitate, creată în 1991,

a beneficiat şi de un ajutor material substanţial oferit de autorităţile turce. Oamenii de afaceri

turci au finanţat de asemenea crearea unui colegiu turc-englez la Ciadîr-Lunga.

4. Republica Moldova: alfabet, limbă, identitate

Republica Moldova a fost prima dintre statele ex-sovietice care a adoptat trecerea limbii

sale naţionale de la alfabetul chirilic la cel latin. Pentru Moldova trecerea la alfabetul latin

semnifica reconfirmarea originii latine a limbii naţionale şi identitatea ei cu limba română, fapt

ce a fost confirmat în Legea Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii

Moldova. Dacă teza cu privire la originea latină a limbii populaţiei majoritare a republicii era

greu de contestat, atunci problema identităţii lingvistice a acestei populaţii a suscitat opinii

contradictorii. Un apărător fidel al limbii moldoveneşti şi al aspectului ei grafic, impus de

autorităţile sovietice, a fost Partidul Comunist al R.S.S.M. Cu toate că au acceptat teza cu

privire la originea latină comună a limbilor moldovenească şi română, liderii comunişti n-au

putut să accepte unicitatea acestora, afirmînd că asemănările dintre diferitele limbi ale unei şi

aceleiaşi familii nu sînt un motiv pentru a renunţa la una dintre ele în favoarea celeilalte.

Partidul Comunist al R.S.S.M. s-a pronunţat în favoarea păstrării alfabetului rusesc, afirmînd

că trecerea la alfabetul latin ar putea cauza analfabetizarea populaţiei republicii, menţionînd

totodată şi pierderile materiale esenţiale legate de schimbarea veşmîntului scris al limbii.103 Cu

toate acestea, procesul de trecere a limbii române vorbite pe teritoriul Republicii Moldova de la

grafia chirilică la cea latină a fost facilitată de mai mulţi factori. În primul rînd trebuie

menţionat faptul că acest proces a constituit o revenire la alfabetul utilizat în Basarabia

101 „Identitatea turcă” a popoarele Asiei Centrale a fost strîmtorată de influenţa economică a Iranului şi de prezenţa semnificativă a minorităţilor rusofone.102 În anul 1991 studenţii găgăuzi constituiau doar 43% din totalitatea studenţilor înmatriculaţi în această universitate, în 1994 a fost atinsă cifra de 70%, pe cînd doar 60% din profesorii angajaţi la această instituţie de învăţămînt superior cunosc limba găgăuză.103 King Charles E., “The language of politics and the politics of language: Moldavian identity and the Soviet-Romanian relations, 1985-1991”, Revue roumaine d’études internationales, 26(2), martie-aprilie 1992, p.138-155.

36

interbelică, astfel încît putem vorbi de o continuitate, al cărei pilon a fost memoria colectivă a

generaţiilor pentru care alfabetul latin este veşmîntul firesc al limbii române. În Republica

Moldova nu a fost necesară elaborarea unor norme ortografice noi, căci recunoaşterea

identităţii limbii moldoveneşti cu cea română a presupus unificarea lingvistică ce s-a realizat în

primul rînd la nivelul ortografiei.104

Unificarea lingvistică spre care a tins intelectualitea basarabeană la sfîrşitul anilor 80 a

fost interpretată ca o tendinţă de unificare statală dintre Republica Moldova şi România, astfel

încît procesul de „românizarea limbii moldoveneşti”, al cărui prim pas a fost trecerea acesteia

la grafia latină, a servit drept pretext pentru secesiunea regiunilor din estul şi din sudul

republicii. Fiind dictat de necesitatea de a aplana tensiunile interetnice din Moldova, caracterul

de compromis al legislaţiei lingvistice moldoveneşti adoptate în 1989 (legile Cu privire la

revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină, Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S.

Moldoveneşti, Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti) a

provocat o agravare a crizei identitare profunde care a marcat populaţia titulară a Moldovei. Cu

toate că documentul final al Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989 Despre suveranitatea

statală şi despre dreptul nostru la viitor cerea „să fie restabilite: numele istoric al poporului

nostru pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor – (...) numele de român – denumirea limbii

lui – limba română”, articolul 701 al Constituţiei R.S.S. Moldoveneşti a fost completat avînd

următorul conţinut: „Limba de stat a R.S.S. Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de

stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi fumcţionează în baza grafiei

latine”.

La doar un an după adoptarea legislaţiei ligvistice, la congresul al II-lea al Frontului

Popular din Moldova, formaţiune politică ce s-a plasat în avangarda mişcării de renaştere

naţională, a fost emisă rezoluţia Cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului „popor

român” şi glotonimului „limba română” prin care Parlamentului Moldovei i se înainta cerinţa

„să facă amendamentele de rigoare la Legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul

republicii”. În cadrul aceluiaşi congres a fost adoptată şi rezoluţia Cu privire la denumirea

republicii, prin care Parlamentului Moldovei i se propunea „să schimbe denumirea formaţiunii

statale româneşti de la răsărit de Prut, numind-o oficial Republica Română Moldova”. Această

rezoluţie, în care de altfel se menţiona faptul că „e alogic şi păgubitor să se conteste existenţa

104 La doi ani după adoptarea legislaţiei lingvistice moldoveneşti, au apărut totuşi anumite divergenţe în ceea ce priveşte normele ortografice ale limbii române utilizate pe cele două maluri ale Prutului. În 1991, Academia Română a introdus unele modificări în sistemul de scriere românesc. Deşi acestea nu au fost acceptate la nivel oficial de Republica Moldova, noile norme ortografice sînt utilizate pe larg în învăţămîntul moldovenesc, de mass media din republică etc.

37

de facto a două state suverane româneşti în Europa – România şi Republica Moldova”, a

devenit obiectul unei critici virulente din partea Partidului Comunist al R.S.S. Moldoveneşti,

care a acuzat Frontul Popular de „reorientare politică principială” spre extrema dreaptă şi de

promovarea unei politici „antipopulare”, de „intenţia revizuirii hotarelor Europei”, care ar fi

condus la „escaladarea situaţiei de conflict din republică” (Declaraţia Biroului C.C. al

P.C.R.M. Cu privire la atitudinea faţă de documentele Congresului al II-lea al FPM).105

Dacă problema statutului limbii naţionale a servit drept factor unificator pentru populaţia

românofonă a republicii şi a reuşit să-i pună de comun acord pe noii politicieni şi

intelectualitatea republicii, nu putem spune acelaşi lucru şi despre problema denumirii limbii,

determinată de cea a identităţii. Aceasta a devenit motivul unei scindări profunde în cadrul

elitei politice şi intelectuale a ţării în două grupări, una de orientare „pro-română”, pentru care

termenul „moldovenesc” indică doar o identitate regională în cadrul României Mari

reconstituite, şi alta „moldovenistă”, care susţine că Moldova, cu toate că împărtăşeşte cu

România aceeaşi limbă şi cultură, a fost „condamnată să fie stat”.106 Prima grupare era

monitorizată de Frontul Popular din Moldova, care în anul 1990 s-a declarat în opoziţie faţă de

conducerea republicii, care a pus baza celei de-a doua grupări. Odată cu demiterea lui Mircea

Druc din postul de Preşedinte al Guvernului şi investirea în această funcţie a liderului

Partidului Democrat Agrar din Moldova, Andrei Sangheli, se încearcă re-orientarea politicii

naţionale a ţării de la principiul naţional la cel civic, multietnic.107 În aceeaşi peroadă apare şi

necesitatea formulării unei „idei integratoare” pentru societatea moldovenească.108 Astfel

începe construcţia unei noi identităţi naţionale, care ar fi putut servi drept bază pentru o

conciliere interetnică. Este emblematică în acest context organizarea congresului „Casa noastră

– Republica Moldova”, in cadrul căruia limba moldovenească, alături de istoria Moldovei, au

fost prezentate ca argumente forte pentru legitimarea tinărului stat. Opoziţia fermă pe care au

manifestat-o reprezentanţii elitei intelectuale basarabene, contestînd identitatea ce li se

impunea şi considerînd-o drept insultă pentru adevărata identitate a majorităţii etnice a

republicii, nu a reuşit să influenţeze poziţia făuritorilor neamului moldovenesc. Astfel,

glotonimul limba moldovenească este oficializat şi de noua Constituţie a Republicii Moldova

105 Enciu Nicolae, „Frontul Popular Creştin Democrat”, Arena politicii, http://www.ecst.csuchico.edu/~din...tical_Arena/textonly/frontul.html106 King Charles E., “Moldovan identity and the politics of Pan-Romanianism”, Slavic Review, 53(2), 1994, p.345-368.107 Hegrty T.J., « The Politics of Language in Moldova », Language, Ethnicity and the State , vol. 2, Palgrave, 2001, pp. 123-153.108 Boţan I., Armonizarea relaţiilor interetnice – sfidări şi oportunităţi, IPP, 2002, p.46-48.

38

(1994), al cărei articol 13 declară că limba de stat a Republicii Moldova este limba

moldovenească.

Problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema identităţii

lingvistice a naţiunii titulare, a produs o profundă scindare în cadrul populaţiei republicii.

Această discordanţă se manifestă şi la nivelul cel mai înalt, ea provocînd o adînca fisură între

elita politică si cea intelectuală a Moldovei.109 Este remarcabilă inconsecvenţa unor politicieni

moldoveni ce se situează pe poziţii de-a dreptul contradictorii în disputa cu privire la

denumirea limbii de stat a Republicii Moldova. Unul dintre cei care, în 1989, i-au conferit

limbii române statutul de limbă de stat, Mircea Snegur, în 1994 se pronunţă în favoarea

glotonimului limbă moldovenescă, iar în 1995, în calitate de preşedinte al statului, înaintează

parlamentului iniţiativa legislativă privind denumirea corectă a limbii oficiale, provocînd o

reacţie ostilă din partea majorităţii parlamentare. Parlamentul a apelat totuşi la părerea

academicienilor moldoveni, care şi-au expus ferm punctul de vedere: „Istoria ne demonstreză

printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeuna denumirea limbii coincide cu denumirea

statului. În cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la

proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea cu

România). Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv

România. Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din

circulaţie a termenului limba română. Doar e bine cunoscut faptul că terminologia elaborată

pe parcursul timpului, fixată şi folosită astăzi la noi în toate actele oficiale, chiar şi în noua

Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative, în economie, inclusiv în

industrie şi, desigur, în ştiinţă, este parte componentă inalienabilă a limbii române literare. Fără

utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o societate modernă, civilizată şi nu

poate fi scrisă nici o lucrare ştiinţifică.

Convingerea noastră este, de aceea, că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut

în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmînd a fi formulat în felul următor: „Limba de stat

(oficială) a Republicii Moldova este limba română”.110

În pofida recunoaşterii unităţii limbii române si a celei moldoveneşti de către oamenii de

ştiinţă, dar şi de majoritatea politicienilor, limba ramîne un argument politic pentru legitimarea

noului stat moldovenesc, dar şi un argument electoral şi un motiv de tensionare a societăţii.

109 King Ch., « The language of politics and the politics of language : moldavian identity and soviet-romanian relations, 1985-1991 », Revue roumaine d’études internationaels, XXVI, 2(118), Bucureşti, 1992, pp 137-155.

110 „Răspuns la solicitarea Parlamentului republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi de la Academie acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului A.Ş.M.), Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1995, n°1, p. 131-132.

39

Manifestaţiile de protest, care aveau drept lozinci reabilitarea limbii române şi a istoriei

românilor au fost reluate în anul 1996, şi apoi în 2002, dar de fiecare dată rezolvarea

problemelor ce ţin de identitatea naţională a românilor basarabeni se amînă, acestea rămînînd

un motiv de discordie. În 2002 aceste manifestaţii au luat amploare, culminînd cu un „război

diplomatic” dintre Republica Moldova şi România, care a fost învinuită de „aprovizionarea

deschisă a adepţilor ideilor unioniste cu literatură, cu bani pentru editarea unui mare număr de

tipărituri sub formă de ziare şi reviste” şi de „intervenţia ideologică” pe care o efectuează

instruindu-i „gratuit pe studenţii noştri, insuflîndu-le în timpul studiilor mai mult spiritul

românesc decît cunoştinţe”.111 Opinia promovată de guvernanţii ţării nu şi-a găsit susţinerea

nici de data aceasta printre intelectualii republicii.

„Dacă a reuşit ceva la noi de la 1990 încoace, aceasta a fost reforma în învăţămînt,”

afirmă scriitorul Vladimir Beşleagă, unul dintre scriitorii de limbă română din Republica

Moldova ce şi-au expus punctul de vedere în chestionarul cu genericul „Limba română atacată

în Basarabia” propus de revista Contrafort112 în perioada protestelor de la Chişinău, căci „a

apărut o nouă generaţie, cu o conştiinţă naţională nedeformată, cu vectorii spirituali orientaţi

spre Europa şi lumea civilizată”, susţine Arcadie Suceveanu, dar „prin ofensiva furibundă

declanşată împotriva Limbii şi a Istoriei se încearcă, de fapt, demolarea şcolii româneşti din

Basarabia”, crede Vasile Romanciuc. Această ofensivă împotriva identităţii naţionale este

prezentată de Vladimir Beşleagă drept încă o încercare de a justifica însăşi existenţa statului

moldovenesc: „Nu de istorie are nevoie conducerea actuală, cu atît mai mult de una a

Moldovei, ci de o ideologie de stat, spre a „justifica” şi „consolida” această

„pseudoformaţiune” statală ce se numeşte R.M., trup din trupul neamului şi al Ţării

Româneşti.” După opinia lui Nicolae Spătaru, anume limba română şi istoria românilor pot

servi drept piloni pentru noua formaţiune statală: „Un alt atribut pentru fortificarea unui stat e

să-şi poată crea un popor. Acest lucru a fost început doar. O parte a basarabenilor a înţeles că

limba română este limba lor maternă şi că ei se pot regăsi ca naţiune doar în istoria românilor.”

Dar noua campanie de rusificare (obligativitatea studierii limbii ruse din clasele primare) a fost

caracterizată de scriitoarea Maria Şleahtiţchi drept „erodarea psihiotronă a conştiinţei etnice a

românilor din Republica Moldova şi aceasta se produce subtil (de la presă, radio şi TV pînă la

oficializarea limbii altui stat, limbă care nu a încetat niciodată să fie oficială, de facto), aşa cum

ştiu să o facă serviciile secrete foarte abile.” Scriitorii sînt unanimi în ceea ce priveşte

caracterul inoportun al introducerii limbii ruse în calitate de obiect de studiu obligatoriu în 111 „Preşedintele României califică drept nereale şi incorecte afirmaţiile lui Vladimir Voronin”, Accente, n° 36, 14 martie 2002.112 „Limba română atacată în basarabia”, Contrafort, 1-3 (87-89), ianuarie-martie 2002.

40

şcoala naţională, criticînd în acelaşi timp faptul că „pe parcursul unui deceniu, alolingvii au

boicotat în marea lor masă cunoaşterea limbii române ca limbă oficială, ceea ce s-a făcut cu

asentimentul tacit al guvernanţilor” (V. Beşleagă). Cu toate acestea, este recunoscută

necesitatea unui dialog cu populaţia rusofonă a republicii: „Nu ne-am propus să atragem

rusofonii de partea noastră, să dialogăm cu ei în vederea consolidării societăţii. Aceasta pentru

că politica conducătorilor noştri, oricît de paradoxal ar părea, a fost deopotrivă sămănătoristă şi

prorusă. La ce bun să te înţelegi cu ruşii din Moldova, dacă scopul tău este să devii vasalul

ruşilor din Kremlin sau să furi banii statului?” (Iulian Ciocan).

Lipsa acestui dialog cu minorităţile naţionale, precum şi politica naţională ambiguă au

provocat o scindare a societăţii moldoveneşti, fapt confirmat şi de rezultatele sondajelor opiniei

publice efectuate în Republica Moldova. Conform datelor furnizate de sondajul efectuat în anul

2001, 58% de intervievaţi consideră că oamenii pot vorbi orice limbă, dar limba de stat trebuie

sa rămînă doar moldoveneasca/româna, pe cînd 33% sînt adepţii declarării a două limbi de stat,

moldovenească/română si rusă, această variantă fiind promovată de 71% de ruşi.113 Aceeaşi

discordanţă domină şi în problema studierii obligatorii a limbii ruse. Conform sondajului din

primăvara lui 2002, procentul celor care au optat pentru o singură limbă de stat şi a celor care

au pledat pentru oficializarea limbii ruse se egalează (46%).

Limba vorbită acasă Limba cunoscută NecunoscutăMoldovenească 69% 15% 16%Română 8% 21% 72%Moldovenescă/Română 75% 16% 9%Rusă 26% 67% 7%Ucraineană 4% 20% 76%Găgăuză 4% 2% 95%Engleză 8% 92%Franceză 10% 90%

Problema denumirii limbii de stat este una controversată atît pentru populaţia

românofonă a republicii, cît şi pentru cea alofonă. Majoritatea celor intervievaţi dau preferinţă

termenului de limbă moldovenească: dacă limba moldovenească nu este cunoscută de 16%

dintre respondenţi, româna este străina pentru 72% de subiecţi intervievaţi.114 Doar 36% de

moldoveni/români consideră româna limba lor maternă. Procentul celor care se consideră

vorbitori de limbă română creşte proporţional cu nivelul de educaţie (de la 19% printre

deţinătorii de studii medii la 40% printre cei cu studii superioare). Se poate observa de

asemenea o diferenţă de opinie de la o generaţie la alta : procentul celor care consideră că

113 „Revolta anticomunistă de la Chişinău a consolidat comunismul!”, Evenimentul zilei, 18 aprilie 2002.114 Barometrul opiniei publice 2002, Institutul de Politici Publice, 2002.

41

limba vorbită in Republica Moldova este româna creşte odată cu descreşterea vîrstei celor

intervievaţi. Dacă limba moldovenească este vorbită de 62% de ruşi, 75% de ucraineni şi 46%

de reprezentanţi ai altor naţionalităţi, doar 21% de ruşi, 28% de ucraineni şi 10% dintre

reprezentanţii altor naţionalităţi se consideră vorbitori de limbă română.

Proporţia persoanelor care

cunosc limba (ca limbă vorbită

sau ca limbă cunoscută) Mol

dove

neas

că

Rom

ână

Rus

ă

Ucr

aine

ană

Găg

ăuză

Eng

leză

Fra

ncez

ă

Sex Masculin 85% 28% 95% 26% 4% 6% 8%Feminin 83% 29% 91% 23% 6% 10% 12%

Mediu de reşedinţă

Urban 76% 28% 97% 27% 5% 15% 14%Rural 89% 29% 89% 22% 6% 3% 7%

Vîrstă18-29 ani 82% 36% 97% 22% 5% 20% 19%30-44 ani 84% 33% 97% 20% 4% 9% 10%45-59 ani 85% 25% 95% 31% 6% 3% 8%60+ ans 82% 19% 82% 26% 6% 1% 3%

Naţionalitate

Moldovean/Român 91% 31% 91% 18% 1% 8% 13%Rus 62% 21% 97% 24% 2% 15% 3%

Ucrainean 75% 28% 97% 74% 3% 8% 4%

Alta 46% 10% 98% 21% 56% 1% 1%

Educaţie

Studii mediiincomplete 85% 19% 79% 18% 9% 2% 2%Şcoală generalăsau profesională 90% 29% 98% 24% 4% 5% 7%Liceu, şcoalăpost-liceală 75% 33% 99% 30% 3% 15% 21%Studii superioare 69% 40% 97% 32% 6% 23% 25%

Nivel socio-economic

Scăzut 89% 24% 85% 16% 5% 1% 5%Mediu 84% 31% 95% 27% 5% 7% 9%Ridicat 77% 31% 98% 32% 5% 16% 17%

Sursa: Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-

aprilie 2002.

5.4. Limbă şi naţiune

Majoritatea statelor europene îşi au propriile lor limbi naţionale, dar identificarea limbii şi a

naţiunii nu este totuşi o lege universală. Astfel, două state europene au cîte o limbă naţională

unică pe care o împart cu cîte un alt stat din lume (Olanda, Spania), patru posedă cîte o limbă

naţională unică pe care o împart cu alte state europene (Germania, Austria, Italia, Olanda) şi

două au cîte o limbă unică pe care o împart cu alte state din Europa şi din lume (Franţa şi Marea

42

Britanie).115 Aceasta nu-i împiedică pe germanofonii din Germania, Austria, Belgia, Elveţia,

Luxembourg şi Liechtenstein să recunoască unicitatea limbii germane, fără a nega existenţa

diferitor dialecte locale. În Elveţia, germana standard este limba comunicării scrise, a activităţilor

”culturale” (teatrul, învăţămîntul general şi superior, predicile ecleziastice), a relaţiilor cu

străinătatea încă din secolul al XVII-lea.

În anul 1860 în Elveţia germanofonă s-a dezvoltat o mişcare pentru normalizarea unui

dialect „pur” şi pentru utilizarea acestuia în calitate de limbă literară. Această mişcare s-a

consolidat în secolul al XX-lea, datorită preocupării de a se opune pan-germanismului şi

nazismului, şi a generat o variantă lingvistică proprie elveţienilor, Schwyzertütsch, care trebuia să

fie diferită de varianta Hochdeutsch, vorbită în Germania.116 Cu toate că în Elveţia actuală poate

fi observată utilizarea din ce în ce mai frecventă a unui dialect mai mult sau mai puţin „pur” în

biserică, la radio şi televiziune, precum şi în cadrul reuniunilor politice, germana standard rămîne

limba scrisă a documentelor publice şi a actelor politice. Germana standard, pe care constituţia o

declară oficială, este foarte diferită de mozaicul dialectal care constituie una dintre cele patru

limbi naţionale, cea a majorităţii elveţienilor. În aceste condiţii, devine foarte dificilă

comunicarea dintre reprezentanţii diferitelor comune elveţiene. Locuitorii comunelor francofone,

care au studiat la şcoală limba germană literară, întîmpină dificultăţi în comunicarea cu

reprezentanţi ai comunelor germanofone ce fac uz de dialectele locale, adesea foarte diferite de

germana standard.117

Cantoanele francofone au intrat în componenţa Confederaţiei elveţiene abia la începutul

secolului al XIX-lea, adică după reforma protestantă şi după ce revoluţia franceză a interzis

utilizarea dialectelor locale, substituindu-le cu franceza standardizată şi normalizată la Paris.

Deşi limba franceză vorbită în Elveţia îşi are de asemenea particularităţile sale, care se manifestă

mai ales la nivel de vocabular (utilizarea unor arhaisme din franceza standard şi a unor

germanisme), cărţile şi ziarele editate la Geneva sau la Lausanne nu prezintă nici o dificultate

pentru cititorul francez. Această unitate lingvistică a Elveţiei francofone, minoritară din punct de

vedere demografic, reprezintă o forţă în raport cu majoritatea germanofonă, în situaţie de

diglosie şi divizată în numeroase dialecte.118

115 Baggioni D., Langue et nations en Europe, Paris, Payot, 1997.116 Acest particularism lingvistic îşi are originea în secolul al XIV-lea, cînd, după Pacea de la Bâle (1499), Confederaţia devine independentă de Sfîntul Imperiu roman germanic. Dar acestă tendinţă a fost stopată de reforma luterană, care a favorizat utilizarea germanei standard.117 Cunoaşterea dialectului local este o cerinţă pentru candidaţii la cetăţenie în majoritatea comunelor germanofone.118 Lapierre J-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris, PUF, 1988, p.61.

43

Standardizarea limbilor naţionale, prin intermediul oficializării unui singur dialect, a fost

efectuată în majoritatea cazurilor în procesul de construcţie a statului unitar, limba fiind şi ea un

instrument al puterii, ce trebuia să contribuie la unificarea noilor unităţi statale: „Spre deosebire

de dialect, limba oficială, această « limbă care a reuşit », a beneficiat de condiţiile politice şi

instituţionale (existenţa unui stat, a unei birocraţii, a unui sistem şcolar, etc.) necesare pentru

impunerea şi inculcarea ei : astfel recunoscută şi cunoscută de ansamblul « subiecţilor » unei

naţiuni, ea contribuie la întărirea unităţii politice care consolidează dominaţia ei, asigurînd

minimumul de comunicare dintre toţi membrii acestei unităţi, ceea ce este condiţia producţiei şi

chiar a dominaţiei simbolice.”119

Altfel s-au petrecut lucrurile în cazul limbilor naţionale ale Belgiei, care la momentul

creării sale, în anul 1830, era un stat unitar şi avea o singură limbă oficială, franceza, deşi

articolul 23 al Constituţiei belgiene stipula libertatea utilizării limbilor. Pentru a-i da un statut

limbii populaţiei majoritare a acestui stat, a fost nevoie să se efectueze normalizarea acesteia.

Primele încercări de standardizare a limbii neerlandeze, adoptînd reforma ortografică (1864), au

fost făcute în provincia flamandă a Belgiei, cu douăzeci de ani mai devreme decît în Olanda.

Standardizarea urmărea distanţarea acestui grai de dialectele flamande şi apropierea lui de

neerlandeza vorbită în Olanda. Astfel s-a constituit „neerlandeza literară comună”, care nu

exclude totuşi anumite diferenţe dintre formele „olandeze” şi „flamande”. Această activitate de

unificare lingvistică nu s-a oprit aici, astfel încît şi în anul 1955 guvernul Belgiei şi al Olandei au

mai legiferat o serie de propuneri ale comisiei de lingvişti.

Cu atît mai paradoxală se prezintă tendinţa naţiunilor ce au ieşit din componenţa U.R.S.S.

şi a Yugoslaviei de a-şi proclama propriile limbi naţionale, în conformitate cu ecuaţia « o limbă

= o naţiune ». Un caz antologic este cel al limbii sîrbo-croate, prezentată în 1968 ca fiind prima

limbă în « republicile autonome Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia. Ea serveşte

în calitate de cea de-a doua limbă pentru comunităţile slovene şi macedoniene, precum şi pentru

minorităţile etnice non-slave ale ţării ».120 Cu toate că erau recunoscute trei dialecte ale sîrbo-

croatei şi în pofida faptului că pentru scrierea ei erau utilizate două alfabete diferite (croaţii

catolici au adoptat scrisul latin, dar sîrbii ortodocşi îl utilizau pe cel chirilic), aceasta se considera

o singură limbă. Odată cu dezmembrarea Yugoslaviei sîrbii, bosniacii şi croaţii au început să

declare că vorbesc limbi diferite. Apare astfel întrebarea, care este totuşi hotarul dintre limbă şi

dialect, cînd o limbă « încetează să fie aceeaşi »? Lingvistica funcţională consideră că aceasta se

119 Bourdieu P., „Le fétichisme de la langue”, Actes de la recherche en Sciences Sociales, 1975, nr.4, p. 3.

120 Verguin J., „La situation linguistique du monde contemporain”, Le Langage, coord. A. Martinet, Paris, Galimard, 1968, p. 1138, citat de Calvet L-J., Pour une écologie des langues du monde, Plon, 1999, p.249.

44

întîmplă atunci cînd nu mai există înţelegere între vorbitorii diferitelor dialecte. Din acest punct

de vedere, dat fiind că sîrbii şi croaţii se înţeleg, s-ar putea conchide că sîrbo-croata este o

singură limbă. Dar, în afară de acest punct de vedere « obiectiv » asupra « obiectului limbă »

sociolingvistica cercetează şi poziţia subiectivă a vorbitorilor asupra situaţiei obiective. « Cu alte

cuvinte, în afară de întrebarea Sîrbo-croata este o singură limbă sau două? mai apare una :

Sîrbii şi croaţii cred că vorbesc sau vor să vorbească aceeaşi limbă? »121 Şi aici este foarte

importantă poziţia statului, care are funcţia de a legifera recunoaşterea unei limbi naţionale sau

de a-i da statut oficial unui dialect, căci « o limbă oficială nu se impune doar prin forţa sa

intrinsecă. Politica este cea care îi dă limitele sale geografice şi demografice, aceste frontiere

tranşate pe care frontierele politice le fac puţin cîte puţin să existe. »122

Ideea unităţii limbii şi a naţiunii a dominat spiritele romantice din a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, principiul naţionalităţii devenind motivaţia dominantă a vieţii politice din

Europa. Transformarea statelor teritoriale în state-naţiuni a condiţionat promovarea limbilor

comune în rolul de limbi naţionale, acest proces a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, iar

pentru unele „naţionalităţi” s-a extins şi în secolul al XX-lea.123 Adesea « crizele identitare » ale

naţiunilor ieşite din comunism sînt caracterizate drept nişte « pasiuni tribale » sau « delir

identitar », dar trebuie luat în consideraţie faptul că « numeroaselor popoare din Europa centrală

şi orientală istoria nu le-a permis să-şi trăiască destinul naţional aşa cum le-a permis altor

popoare din Occident. Doar atunci cînd naţiunile ţărilor din est îşi vor fi alimentat pînă la

saţietate dorinţa de a fi ele însele, va putea avea un sens pentru ele aspiraţia supranaţională. »124

Consolidarea identităţii naţionale române a început odată cu constituirea statului românesc,

în 1862. Populaţia Basarabiei, care la acea dată făcea parte din Imperiul rus, nu a participat la

procesul de construcţie identitară a naţiunii române. De aceea, dintre toate teritoriile anexate la

România Mare în 1918, Basarabia a creat cele mai multe probleme politicii naţionalismului

cultural român. Românii bucovineni, deşi locuiau într-o regiune ce a fost anexată de Imperiului

austro-ungar încă în 1775, graţie politicii naţionale liberale a acestuia, şi-au dezvoltat identitatea

naţională română cu mult înainte de marea unire de la 1918. Graţie politicii naţionale liberale a

monarhiei bicefale, în Bucovina a existat chiar o elită românească, mult mai puţin asimilată decît

elita rusificată a Basarabiei.125 În perioada sovietică românii din Bucovina şi-au păstrat

identitatea, aceasta fiind o strategie adoptată de politica naţională a U.R.S.S., al cărei scop era

121 Calvet L-J., Pour une écologie des langues du monde, Plon, 1999, p.250.122 Bourdieu P., „Le fétichisme de la langue”, Actes de la recherche en Sciences Sociales, 1975, nr.4, p. 2.123 Baggioni D., Langue et nations en Europe, Paris, Payot, 1997.124 Hagège C., Le souffle de la langue Voies et destins des parlers d’Europe, Editions Odile Jacob, 1992.125 Livezeanu I., Cultură şi naţionalism în România mare 1918/1930, Bucureşti, Humanitas, 1998.

45

separarea etnică a românilor bucovineni de cei basarabeni.126 De aceea procesul de renaştere

naţională în Republica Moldova este marcat de încercarea populaţiei autohtone de a-şi defini

propria identitate: „Pînă şi lupta de eliberare naţională a fost generată de criza identitară.

Românii basarabeni nu s-au ridicat la luptă ca estonienii sau letonii pentru suveranitate naţională,

ci pentru identitate naţională. Noi n-am condamnat comunismul ca sistem, ci ca instrument al

perversiunii identitare căruia i-am fost supuşi. Noi n-am făcut reforme structurale, ci am discutat

despre cine sîntem.”127

Calificată de cercetătorul David Laitin ca o „mişcare politică al cărei scop este de a smulge

controlul asupra teritoriului de la regimul pe care liderii mişcării îl consideră „străin” acestui

teritoriu”128, „renaşterea naţională” din cadrul republicilor ex-sovietice avea drept scop

naţionalizarea teritoriului respectiv, prezentat ca o zonă aparţinînd unui grup cultural particular,

acordîndu-i acestui grup dreptul de a defini reglementările cu privire la cetăţenie şi un şir de

practici culturale standard, inclusiv limba administraţiei, justiţiei, educaţiei publice în cadrul

acestei zone. Măsura în care a reuşit consolidarea acestor proiecte de naţionalizare a depins în

mare parte de capacitatea noilor lideri de a obţine susţinerea celor care se consideră membri ai

naţiunii titulare. De aceea scindarea care s-a produs chiar în sînul populaţiei băştinaşe din

Republica Moldova nu putea să nu influenţeze desfăşurarea de mai departe a acestei mişcări

politice. Dar, atîta timp cît nu există o coeziune în cadrul acestui grup cultural, ce se vrea nucleul

noului stat, cu atît mai dificilă este pentru Moldova cea de-a doua problemă ce se pune în faţa

tuturor republicilor ex-sovietice, şi anume integrarea în cadrul „naţiunilor renăscute” a

populaţiilor non-titulare.129

126 Cu toate că era un tabu pentru R.S.S. Moldovenească, româna era totuşi considerată una dintre limbile vorbite pe teritoriul U.R.S.S., fiind limba maternă a românilor din regiunile Transcarpatică şi Cernăuţi, ce aparţineau Ucrainei. Dintre cei 90485 de români care locuiau în regiunea administrativă Cernăuţi, doar 22458 şi-au numit ca limbă maternă româna, pe cînd dintre ceilalţi 2160 au numit rusa, 11567 – ucraineana şi 54300 au numit „alte limbi”. În aceeaşi regiune au fost înregistraţi 85027 moldoveni, dintre care 81082 consideră în calitate de limbă maternă moldoveneasca. Dacă în regiunea Transcarpatică statistica sovietică nu înregistrează moldoveni, ci numai români (27155 persoane, dintre care 25590 au numit drept limba lor maternă româna), în regiunea Odesa, dimpotrivă, au fost atestaţi doar moldoveni (143109 persoane, dintre aceştia 117134 numind moldoveneasca drept limbă maternă), românii fiind lipsă. Criteriul de bază pentru delimitarea moldovenilor de români era, după cum se menţiona şi în introducerea lui Udler la Atlasul lingvistic moldovenesc, cel geografic (limita dintre naţionalitatea moldovenească şi cea română coincidea aproximativ cu Prutul), dar se lua în consideraţie şi factorul istoric, ce a determinat constituirea identităţilor naţionale. Deşi era recunoscută oficial existenţa unei populaţii româneşti, limba învăţămîntului din şcolile pentru românii din Ucraina era numită oficial moldovenească; tot moldovenească era considerată şi limba în care apărea ziarul Glasul Bucovinei, fiind editat la Cernăuţi cu litere ruseşti. Totodată, limba românilor din Bucovina şi Ucraina Transcarpatică constituia obiectul de studiu al Atlasului lingvistic moldovenesc. (Heitmann K., Limbă şi politică în Republica Moldova: Culegere de studii, Chişinău, Arc, 1998.)127 Serebrian O., „Basarabia: geopolitica unei identităţi în derivă”, Politosfera, Chişinău, Cartier, 2001, p. 141-142.128 Laitin D., « Language and nationalism in the post-Soviet republics », Post-Soviet Affairs, 1996-01/03, vol.12, n°1, p. 5.129 Ibidem, p. 4.

46

6. Politică lingvistică şi construcţie statală

Tentativa moldovenească de a construi noul stat dupa modelul statului-naţiune, al cărui

nucleu este naţiunea titulară, cu limba şi cultura acesteia, a provocat o opoziţie puternică din

partea minorităţilor sale naţionale. « Pericolele imaginare » ale unirii tînarului stat moldovenesc

cu România şi al discriminării conform criteriului etnic sau al celui lingvistic au creat condiţii

favorabile pentru provocarea unui dublu proces secesionist, în estul şi în sudul republicii, proces

care a culminat cu declanşarea unui conflict armat pe malul stîng al Nistrului. Fiind încurajată de

instituţiile internaţionale, preocupate de rezolvarea paşnică a problemei secesionismului

transnistrean, Moldova a adoptat o strategie de « reanimare » culturală a diferitelor comunităţi ce

locuiau pe teritoriul său.130 Această poziţie liberală este confirmată de legea moldovenească Cu

privire la cetăţenie (1991), care oferă dreptul de a deveni cetăţeni ai acestui stat tuturor

rezidenţilor săi permanenţi, şi de Constituţia Republicii Moldova (1994).

Deseori se face distincţia dintre naţionalismul „civic” sau „constituţional” al SUA şi

naţionalismul „etnic” antiliberal. Totuşi, este eronată afirmaţia că, în conformitate cu principiul

liberal, apartenenţa naţională trebuie să se bazeze doar pe acceptarea principiilor politice ale

democraţiei şi ale dreptului, ci nu pe integrarea într-o cultură particulară. Imigranţii care se

instalează în SUA trebuie nu doar să dea jurămîntul de fidelitate principiilor democratice, ei

trebuie să înveţe de asemenea limba şi istoria societăţii adoptive. Ceea ce distinge naţiunile

„civice” de naţiunile „etnice” nu e atît absenţa elementului cultural inerent identităţii naţionale,

cît posibilitatea, oferită fiecărui, de a se integra în cultura comună, independent de rasă şi de

culoarea pielii.131

Procesul de integrare, prin intermediul căruia unităţile sau elementele unei societăţi intră

într-un acord cu activităţile şi obiectivele grupului dominant din această societate132, trebuie

diferenţiat de procesul de asimilare, care presupune adoptarea practicilor culturale ale societăţii

dominante133. În acelaşi timp, integrarea în statul naţionalizat este imposibilă fără asimilarea

130 Dressler W., Le second printemps des nations : sur les ruines d’un Empire, questions nationales et minoritaires en Pologne (Haute Silésie, Biélorussie polonaise), Estonie, Moldavie, Kazakhstan, Bruxelles, Edition Bruylant, 1999.131 Kymlicka Will, La citoyenneté multiculturelle. Une théorie libérale du droit des minorités, Paris, Editions La Découverte, 2001, p. 42.132 Schermerhorn R.A., Comparative Ethnic Relations, Chicago, University of Chicago press, 1970, p. 14.133 Laitin D., „Marginality: A Micro Perspective”, Rationality and Society, 7, ianuarie 1995, p. 35,

47

lingvistică a minorităţilor, căci acestea nu vor putea să participe în activităţile statului fără a fi

apţi să vorbească limba naţională.134

Naţionalizarea noilor state ex-sovietice i-a pus în gardă pe reprezentanţii minorităţilor

imperiale, conştienţi de posibilitatea excluderii sociale bazate pe criteriul limbii, a blocării

mobilităţii sociale ascendente şi a accesului la poziţiile sociale de prestigiu. De aceea în

majoritatea republicilor „fronturile populare” întîmpină o opoziţie acerbă din partea

„interfronturilor”, care au contestat virulent încercările de a diminua statutul limbii imperiale.

Interfrontul din Republica Moldova a iniţiat de asemenea o luptă împotriva românismului,

apărînd „conştiinţa de sine naţională moldovenească”, etnonimul „moldoveni” şi glotonimul

”limba moldovenească”.135 Cu scopul de a se detaşa de imaginea unei formaţiuni preponderent

alolingve şi pentru a îngloba în aria susţinătorilor săi şi o parte a electoratului de origine română,

Interfrontul moldovenesc devine Mişcarea Unitate-Edinstvo, care creează, împreună cu Partidul

Socialist din Moldova, prima coaliţie a forţelor de stînga136 din republică („Unitatea Socialistă”).

În rezultatul alegerilor parlamentare din 1994, blocul „Unitatea Socialistă” devine a doua forţă,

ca pondere, după PDAM, în legislativul ţării. În cadrul parlamentului, fracţiunea „Unitatea

Socialistă” a cerut partidului de guvernămînt anularea testării cunoştinţelor funcţionarilor la

limba de stat, obţinînd amînarea realizării acestei examinări pentru anul 1997. Realizarea de vîrf

a activităţii acestei fracţiuni parlamentare este participarea la elaborarea şi adoptarea Constituţiei

Republicii Moldova, care acordă o atenţie deosebită minorităţilor etnice.

Articolul 111 al Constituţiei adoptate la 27 iulie 1994, a stabilit statutul special de

autonomie al unor localităţi din stînga Nistrului şi din sudul republicii: « Localităţile din stînga

Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova le pot fi atribuite forme şi

condiţii speciale de autonomie, după statute speciale adoptate prin legi organice. » Aceste

prevederi constituţionale, urmate de Legea cu privire la statutul juridic special al Unităţii

Teritorial Administrative Gagauz Yeri (23 decembrie 1994) păreau să fi soluţionat problema

găgăuză, dar evenimentele ulterioare au demonstarat că « această autonomie, cu un nivel de

competenţe redus, a devenit un mecanism de autoizolare, de închistare şi chiar de contrapunere

celeilalte părţi a societăţii moldoveneşti ».137 Această autoizolare se manifestă şi la nivel 134 Laitin D., « Language and nationalism in the post-Soviet republics », Post-Soviet Affairs, 1996-01/03, vol.12, n°1, p. 6.135 Oprunenco A., „Mişcarea Unitate-Edinstvo”, Arena politicii, http://www.ecst.csuchico.edu/~din...ical_Arena/textonly/edinstvo.html136 De altfel, după cum menţiona politilogul Oleg Serebrian, „La noi „stînga” şi „dreapta” nu au atît semnificaţie politică, cît geografică –un discurs pozitiv spre stînga Nistrului sau spre dreapta Prutului.” (O. Serebrian, op. cit., p. 141)137 Nantoi O., Conflictul din zona de Est a Republicii Moldova - o încercare de abordare nouă, Institutul de Politici Publice, 2002.

48

lingvistic şi cultural, nu atît prin afirmarea limbii şi culturii găgăuze, ci mai degrabă prin

conservarea statutului privilegiat al limbii ruse şi neglijarea limbii române. Articolul 3(1) al Legii

cu privire la statutul juridic special al Unităţii Teritorial Administrative Gagauz Yeri declară trei

limbi oficiale pe teritoriul acestei regiuni: găgăuza, moldoveneasca si rusa. E discutabil modul

cum se realizează de fapt aceste declaraţii, căci, dacă oficializarea limbii găgăuze este susţinută,

cel puţin la nivel declarativ, şi de articolul 13(3) al prezentului document, care stipulează

necesitatea cunoaşterii limbii găgăuze de către candidaţii la postul de preşedinte al Gagauz Yeri,

limba de stat e republicii este neglijată atît în actele legislative ale acestei regiuni, cît şi în

activitatea instanţelor oficiale ale Unităţii Teritorial Administrative. Astfel, şi după treisprezece

ani de la adoptarea legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova, liderii găgăuzi nu pot asigura

cetăţenilor acestei republici dreptul legal de a utiliza limba de stat în comunicarea cu autorităţile

publice locale.138

Experienţa moldovenească în domeniul soluţionării problemei găgăuze demonstrează

ineficienţa acesteia, fapt ce îi face pe analiştii politici să afirme că „oferirea zonei de est a

Republicii Moldova unui „statut juridic special”, unei „autonomii largi” sau transformarea ei

într-un subiect al eventualei federaţii va aduce la conservarea spiritelor izolaţioniste existente, va

permite folosirea în continiare a acestei regiuni în calitate de instrument de manipulare politică a

Republicii Moldova în ansamblu”.139

6.1. Federalismul teritorial şi multinaţional

Federalismul este una dintre strategiile la care se recurge cel mai frecvent pentru a satisface

revendicările minorităţilor naţionale, cu atît mai mult că „federaţia popoarelor” se bazează pe o

federaţie politică. Însă nu întotdeauna această relaţie este reciprocă, majoritatea statelor federale

optînd pentru federalismul teritorial. Federalismul S.U.A. ar fi putut servi la respectarea

drepturilor la autonomie a minorităţilor naţionale, dacă ar fi fost create, în secolul al XIX-lea,

state dominate de navajos, de portoricani sau de polinezieni, dat fiind faptul că, la momentul

incorporării lor în Statele Unite ale Americii, aceste grupuri constituiau o majoritate pe teritoriile

lor de origine. Cu toate acestea, s-a decis în mod deliberat de a le acorda statutul de stat doar

teritoriilor unde aceste grupuri erau minoritare. Astfel, nici unul din cele 50 de state americane n-

a oferit vreunei minorităţi naţionale posibilitatea de a se autoguverna, autonomia guvernamentală

138 Nantoi O., Relaţiile Comrat - Chişinău. Aspectul juridic, Institutul de Politici Publice, 2002.139 Nantoi O., Conflictul din zona de Est a Republicii Moldova - o încercare de abordare nouă, Institutul de Politici Publice, 2002, p. 10.

49

existînd doar în cadrul instituţiilor politice situate în interiorul statelor existente sau chiar în afara

teritoriului lor. Datorită afluxului masiv al coloniştilor, astăzi este imposibilă o redefinire a

frontierelor care ar putea duce la crearea unui stat, a unei provincii sau a unui teritoriu ce ar

poseda o majoritate indigenă.140

În ceea ce priveşte politica lingvistică, statele federale îşi exercită puterea de a-şi institui

limbile oficiale, pe cînd Constituţia federală nu declară nici o limbă oficială. Constituţia statului

New Mexico, de exemplu, confirmă bilingvismul (limbile engleză şi spaniolă) fondat în baza

clauzelor tratatelor de anexare (1848, 1854). Un alt stat oficial bilingv este Porto Rico, spaniola

fiind aici limba dominantă. Totuşi, majoritatea statelor federale au declarat în calitate de limbă

oficială engleza americană. În anul 1880 a fost creată o Asociaţie pentru protecţia limbii

americane, considerată diferită de engleza britanică. Tendinţa de unificare a ţării prin intermediul

limbii se face simţită în discursul Prezidentului Theodore Roosevelt, care declara în 1917: „Noi

trebuie să avem o singură limbă, limba Declaraţiei de independenţă, a alocuţiunii de adio a lui

Washington, a marilor discursuri ale lui Lincoln.”141

Politica de naturalizare a imigranţilor, elaborată în anul 1906, a favorizat utilizarea englezei

în detrimentul oricărei alte limbi. În acelaşi an a fost emisă o lege federală, Nationality Act, care

a înaintat imigranţilor cerinţa de cunoaştere minimă a limbii engleze. Deşi între anii 1964 şi

1975, au fost emise un şir de legi federale care autorizau bilingvismul în domeniul public, în

exerciţiul drepturilor civice şi la alegeri, în serviciile publice (Civil Rights Act, Bilingual

Education Act, Voting Rights Act), scopul acestora era favorizarea procesului de integrare a

imigranţilor şi de asimilare lingvistică a acestora. Prezidentul SUA, Ronald Reagan, declara în

1981 că „este absolut nefast şi contrar ideii americane de a avea un program bilingv, destinat în

mod deschis prezervării limbii materne a imigranţilor.”142 Cu toate că imigrarea masivă în SUA

(de la 800000 pînă la 1200000 persoane pe an) asigură menţinerea pluralismului lingvistic,

acesta este un pluralism „de tranziţie”, menit să dispară odată cu integrarea noilor generaţii de

imigranţi. Aceasta este paradoxul american: o societate plurilingvă, relativ tolerantă faţă de

idiomurile străine, dar care asigură, graţie concepţiei visului american, sistemului educativ şi

mass media moderne, dominarea limbii engleze şi a monolingvismului de stat.

Ideea construirii unei naţiuni bilingve a fost promovată în anii 60 de guvernul canadian.

Această strategie era dictată, în primul rînd, de necesitatea corectării injustiţiilor sociale faţă de

140 Kymlicka Will, op. cit., p. 48-49.141 Lapierre J.-W., op. cit., p. 203.

142 Ibidem, p. 205.

50

minoritatea francofonă care au fost comise în trecut, iar în al doilea rînd pentru a crea o identitate

canadiană distinctă de cea a SUA, dată fiind îngrijorarea crescîndă a canadienilor anglofoni

provocată de influenţa economică şi culturală americană.143 Factorul cel mai important care a

contrubuit la promovarea principiului naţiunii bilingve era dezvoltarea naţionalismului în

regiunea Québec şi pericolul secesiunii acesteia.

Utopia federală a unei naţiuni bilingve a eşuat în primul rînd din considerente de ordin

sociologic: este ireală funcţionarea simetrică a două limbi în cadrul unuia şi aceluiaşi teritoriu.

Singura strategie de supravieţuire acceptabilă pentru o limbă minoritară pe plan naţional este

concentrarea sa într-o zonă teritorială restrînsă. Bilingvismul durabil poate fi instaurat doar în

urma separării spaţiului teritoriilor lingvistice. De aceea politica Ottawei, care se baza pe

principiul personalităţii, care presupune recunoaşterea pe întreg teritoriul ţării a drepturilor

lingvistice ale tuturor cetăţenilor, nu a fost acceptată în Québec, unde era promovat principiul

teritorial. Valoarea prioritară pentru francofonii din Québec (care reprezintă aproape 90% din

canadienii francofoni) era instaurarea supremaţiei limbii franceze. Între anii 1969 şi 1977,

guvernele de la Québec au pus în lucru o politică consecventă de amenajare lingvistică,

motivată de patru factori principali: asimilarea lingvistică a minorităţilor francofone din afara

Québecului, declinul natalităţii în provincia francofonă, tendinţa crescîndă a imigranţilor de a

se asimila minorităţii anglofone, controlul economiei şi al industriei din Québec de către

anglofoni. Proiectul naţional al Québecului se baza în mod exclusiv pe întîietatea limbii:

impunînd franceza drept singura limbă a învăţămîntului public pentru noii imigranţi anglofoni

şi alofoni, guvernul acestei regiuni a reuşit teritorializarea disputei lingvistice şi a asigurat

astfel viitorul limbii franceze într-o provincie marcată de un puternic declin demografic.

Separarea teritoriilor lingvistice a avut drept urmare reducerea sentimentului apartenenţei la

naţiunea federală şi crearea unei naţiuni mai mici în marea naţiune canadiană. Idealul naţiunii

canadiene a fost infirmat şi de modificările constituţionale, prin care au fost introduse

formulele „canadieni anglofoni” şi „canadieni francofoni”. Dacă anglofonii sînt ataşaţi de

identitatea lor canadiană, atunci mulţi dintre francofoni se consideră mai întîi cetăţeni ai

Québecului, şi apoi ai Canadei.

Ideea coexistenţei a două naţiuni constitutive ale statului a persistat şi în Belgia, chiar în

perioada cînd aceasta era un stat unitar. Socialistul Jules Destrée îi scria, în 1912, regelui

143 „Cînd un american vă întreabă care este diferenţa dintre Canada şi Statele Unite, răspundeţi-i în franceză!” declara în anii 60 primul ministru Lester Pearson. (McRoberts K., „Les politiques de la langues au Canada: un combat contre la territorialisation”, La politique du Babel. Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris, Editions Karthala, 2002, p. 166)

51

belgienilor: „Sire, nu există belgieni... Dumneavoastră domniţi asupra două popoare.”144

Hegemonia limbii franceze, instaurată odată cu crearea statului belgian (1830) şi asimetria

economică dintre Flandra şi Walonia, a impus adoptarea bilingvismului de către elitele politice

şi economice flamande. Dar, odată cu inversarea acestei asimetrii în favoarea Flandrei, urmată

de dezvoltarea mişcării naţionale flamande, ia naştere o tendinţă de separatism lingvistic, fixat

pe o bază teritorială solidă.145

Primele reforme majore vizînd democraţia lingvistică au intervenit la începutul anilor

1930. În anul 1932, guvernul Belgiei a adoptat legile cu privire la administraţie şi învăţămînt,

ce aveau menirea să substitue bilingvismul iluzoriu (adoptat în anul 1898 prin legea Egalităţii,

bilingvismul de stat belgian era aplicat de facto doar provinciilor flamande) cu unilingvismul

regional. Doar cele 19 comune din regiunea Bruxelles au rămas bilingve, pe cînd în toate

celelalte comune limba administraţiei şi a şcolii a devenit limba majorităţii locuitorilor, în

conformitate cu ultimul recensămînt.146 Legea din 14 iulie 1932 instaurează limba maternă ca

bază a învăţămîntului în Bruxelles, pe cînd în Flandra şi în Walonia această funcţie îi revine

limbii regionale.147 Această lege stă la baza tuturor legislaţiilor lingvistice belgiene din cea de-a

doua jumătate a secolului al XX-lea.

Începînd cu anul 1970, în Belgia a început un îndelungat proces de revizuire a

Constituţiei statului, care a condus la regionalizarea, şi apoi la federalizarea lui. Federalizarea

progresivă, efectuată de guvernul Belgiei în perioada 1970-1993, reprezintă un mod de

guvernare, impus de dorinţa de a menţine statul belgian şi de a-l apăra de naţionalismele

centrifuge. Federalismul multinaţional a permis instituţionalizarea naţionalismelor şi

contrabalansarea tendinţelor secesioniste prin paritatea instanţelor reprezentative. Cu toate că

este recunoscută fragilitatea sistemului federal belgian şi riscul scindării Belgiei în două naţiuni

rivale, există totuşi o serie de motive complexe ce contribuie la menţinerea acestui stat.

Clivajul lingvistic, care a determinat construcţia statului federal belgian,148 este depăşit de

prezenţa unei dispute ideologice şi a unui sistem de partide care nu sînt divizate teritorial şi

144 Lapierre J.-W., op. cit., p. 159.145 Busekist A., „Nationalisme contre bilinguisme: le cas belge”, La politique du Babel. Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris, Editions Karthala, 2002, pp. 191-225.146 Aceste legi au recunoscut o frontieră lingvistică fără a o fi fixat, astfel încît ea putea varia de la un recensămînt la altul. În anul 1954, partidul flamand reconstituit a cerut fixarea frontierei lingvistice, care a fost efectuată prin legea din octombrie 1962. Guvernul belgian a suprimat totodată întrebările cu privire la utilizarea limbilor din cadrul recensămintelor. (Lapierre J.-W., op. cit., p. 150-154.)147 Buzekist A., La Belgique : politique des langues et construction d’Etat, Paris, 1998.148 Constituţia federală a Belgiei stipulează: „Belgia conţine trei comunităţi: comunitatea franceză, comunitatea neerlandeză si comunitatea germanofonă.” De notat, că aceste denumiri se bazează pe criterii pur lingvistice (nu e vorba de comunităţile walonă, flamandă si germană), ceea ce indică faptul că limba primează în stabilirea entităţilor federale ale acestui stat.

52

lingvistic. Existenţa unei importante enclave francofone (Bruxelles) pe teritoriul Flandrei, rolul

unificator al monarhiei belgiene şi tradiţia istorică defavorabilă politicilor autoritare de

francizare sau de neerlandizare sînt factorii ce asigură longevitatea statului belgian.149

Aşa dar, nu trebuie supraestimată importanţa factorilor limbă şi cultură în analiza

problemelor interculturale, aşa cum o fac diferitele curente ale multiculturalismului, căci o

coabitare armonioasă a diferitor comunităţi culturale şi lingvistice în cadrul unui singur stat

presupune prezenţa obligatorie a trei componente:

1. identitatea culturală

2. comunicarea interculturală

3. o cultură politică comună pentru toate aceste comunităţi lingvistice şi culturale. 150

Astfel, factorii unificatori al Elveţiei, care are o populaţie de circa 7 milioane de locuitori,

patru limbi naţionale, şi deci patru comunităţi culturale diferite, îi constituie structura federală a

statului, autonomia largă a cantoanelor şi a comunelor, practicile unice ale democraţiei directe

(iniţiativa populară şi referendumul) şi o veritabilă cultură politică naţională.

Majoritatea studiilor demonstrează că elveţienii împărtăşesc un puternic sentiment al

identităţii naţionale, al cărei element esenţial este diversitatea lingvistică. Plurilingvismul

Elveţiei, care este „una dinre trăsăturile identitare principale ale statului”, este subliniat în

Constituţia elveţiană, care enumără patru limbi autohtone care sînt vorbite în Elveţia şi le

califică drept limbi naţionale (Landessprachen).151 Limbile germană, franceză şi italiană sînt

declarate limbi oficiale ale statului, menţionîndu-se totodată că romanşa este de asemenea o

limbă oficială pentru raporturile Confederaţiei cu persoanele de limbă romanşă.152 Cele trei

limbi oficiale sînt utilizate în activitatea legislativă, în cadrul deliberărilor Adunării federale,153

iniţiativele populare sînt prezentate de asemenea prezentate în trei limbi. Cele trei versiuni ale

actelor legislative se consideră ca avînd valoare egală, dar atnci cînd ele prezintă divergenţe, se

face apel la versiunea în limba în care a lucrat primul autor al textului, considerîndu-se că

celelalte variante sînt de fapt nişte „traduceri” şi că originalul exprimă mai bine sensul unei

fraze decît textele care încearcă să-l traducă.

149 Busekist A., „Nationalisme contre bilinguisme: le cas belge”, La politique du Babel. Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris, Editions Karthala, 2002, pp. 191-225.150 Windisch U., „Multiculturalisme et plurilinguisme: le cas suisse”, La politique du Babel. Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris, Editions Karthala, 2002, p. 229.151 Aubert J.-F., Le cas de la Suisse, http://www.droitcompare.org/,2001.152 O persoană a cărei limbă maternă este franceza se poate adresa administraţiei federale în franceză, germană sau italiană, ea n-o poate face în retoromână, pe cînd o persoană pentru care retoromâna este limba maternă poate utiliza, după voia sa, una dintre cele patru limbi.153 Dat fiind faptul că deputaţii italofoni de obicei cunosc perfect celelalte două limbi, dezbaterile au loc aproape în exclusivitate în germană şi în franceză. În Consiliul naţional (camera cea mai numeroasă a Parlamentului) există şi un serviciu de traducere simultană.

53

Determinarea limbii oficiale a cantoanelor este lăsată la discreţia acestora, dar ea nu se

face arbitrar, ci respectînd „repartizarea teritorială tradiţională a limbilor” şi avînd în

consideraţie minorităţile lingvistice autohtone. Dat fiind faptul că doar limbile naţionale sînt

vorbite în mod tradiţional pe un teritoriu dat, aceste sînt singurele ce pot fi instituite în calitate

de limbi oficiale ale cantoanelor.

În Elveţia există de fapt de un monolingvism teritorializat şi de un plurilingvism

instituţional la nivelul federal. Alegerea locului de reşedinţă determină limba administraţiilor

cu care va trebui să comunice persoana respectivă şi limba de şcolarizare a copiilor. Din cele

26 de cantoane elveţiene, dintre care 17 sînt unilingve germanofone (sau unde se vorbeşte un

dialect germanic), patru sînt unilingve francofone, unul este unilingv de limbă italiană, trei sînt

bilingve de limbă germană şi franceză şi unul este trilingv, de limbă germană (majoritară),

retoromână şi italiană. Caracterul bilingv sau trilingv al cantoanelor nu trebuie să creeze nici o

iluzie, căci utilizarea limbilor oficiale în comunicarea cu autorităţile administrative şi judiciare

locale este compartimentată riguros, conform aceluiaşi principiu al teritorialităţii. Astfel, în

cantonul Fribourg, care este bilingv, există un district germanofon şi unul cu o puternică

majoritate germanofonă, celelalte cinci districte fiind francofone sau majoritar francofone.

Dacă un germanofon se prezintă în faţa unui tribunal dintr-un district francofon, el trebuie să

vorbească în franceză sau să recurgă la serviciile unui traducător.

Regiunile lingvistice elveţiene sînt protejate graţie principiului teritorialităţii, care se

concretizează cel mai frecvent în susţinerea unui monolingvism şcolar. În cantoanele care au o

singură limbă oficială aceasta devine şi limba de studiu în învăţămîntul public. În cantoanele cu

două sau trei limbi oficiale, dat fiind faptul că vorbitorii acestor limbi sînt de obicei grupaţi din

punct de vedere teritorial, limba de studiu este cea a teritoriului respectiv. În afară de limba şi

literatura teritoriului respectiv, de obicei în şcoli se predă şi o a doua limbă naţională, în

majoritatea cazurilor cea mai importantă: în şcolile din partea francofonă a ţării se predă

germana, iar în şcolile din partea germanofonă se predă franceza, italiana fiind predată mai

degrabă ca cea de-a treia limbă. Studierea celei de-a doua limbi naţionale se introduce după

cîţiva ani de şcolaritate şi are drept obiectiv facilitarea „înţelegerii dintre comunităţile

lingvistice”. Deşi rezultatele unei astfel de organizări nu întotdeauna corespund aşteptărilor,

însuşirea unei alte limbi naţionale este o componentă a culturii elveţiene. Cu toate acestea, în

unele cantoane germanofone se simte tendinţa de a preda în şcolile publice, în calitate de cea

de-a doua limbă, engleza, şi doar apoi urmînd să fie studiate franceza sau italiana. Această

alegere poate fi justificată din punct de vedere al utilităţii, dar nu poate contribui la coeziunea

naţională. A devenit faimos adagiul elveţian „Ne înţelegem bine pentru că nu ne cunoaştem”.

54

Ataşamentul elveţienilor faţă de cultura comunelor sau cantoanelor particulare, existenţa

unui patriotism lingvistic, dar totodată protecţia regiunilor lingvistice după principiul

teritorialităţii asigură vitalitatea limbilor naţionale ale acestui stat. Exemplul elveţian vine să

confirme eficacitatea teritorializării limbilor pentru instaurarea stabilităţii lingvistice, dar şi să

demonstreze necesitatea existenţei altor factori integratori pentru viabilitatea statului

multinaţional.

Numeroşi cercetători menţionează în primul rînd importanţa existenţei unor valori

politice comune, bazate pe un anume concept al justiţiei, pentru păstrarea integrităţii statului.

Cu toate acestea, practica internaţională ne demonstrează că nu întotdeauna valorile politice

comune sînt suficiente pentru a păstra integritatea unui stat multinaţional. Este concludent în

această ordine de idei exemplul Norvegiei, care s-a separat în 1905 de Suedia, în pofida

faptului că ambele state sînt adeptele unei democraţii liberale. Nici convergenţa valorilor

împărtăşite de anglofonii şi de francofonii canadieni nu pare să asigure integritatea acestui stat.

Pe lîngă valorile comune împărtăşite de diversele grupuri naţionale, mai e nevoie şi de o

identitate comună. Dacă în cazul statelor-naţiune această identitate comună îşi are izvorul în

istoria, limba şi religia poporului, în statele multinaţionale anume aceştia sînt factorii de

divergenţă dintre majoritatea şi minorităţile etnice. Pentru multe state multinaţionale istoria

este un motiv de resentimente şi de divizare dintre grupurile naţionale astfel încît adesea

recursul la istorie necesită o rescriere a acesteia. Ernest Renan consideră că identitatea

naţională presupune în acelaşi timp amintirea şi uitarea trecutului. Uitarea este unul din

elementele constitutive ale naţionalismului, căci selectarea unor elemente istorice în

detrimentul altora presupune uitarea. Edificarea sentimentului identităţii comune într-un stat

multinaţional necesită exerciţiul unei memorii încă mai selective.

Un factor important în crearea solidarităţii într-un stat multinaţional este respectarea

principiului diversităţii profunde.154 Contează nu doar diversitatea grupurilor culturale, ci şi

diversitatea modalităţilor de participare a membrilor acestor grupuri la viaţa politică în

integritatea sa. Will Kymlicka, în monografia sa dedicată cetăţeniei multiculturale, distinge

minorităţile naţionale (societăţile distincte şi apte să exercite o autonomie guvernamentală în

cadrul statului) de grupurile etnice (imigranţii care şi-au părăsit comunitatea naţională pentru a

se instala într-o altă societate), fiecare dintre ele avîndu-şi drepturile specifice.155 Astfel, doar

limbile vorbite în mod tradiţional pe un anume teritoriu al ţării beneficiază de protecţia statului

elveţian, chiar şi imigranţii interni fiind obligaţi să se asimileze lingvistic ; închiderea culturală 154 Taylor Charles, „Shared and Divergent Values”, în Ronald Watts, D. Brown (dir.) Options for a new Canada, Universty of Toronto Press, Toronto, 1991, p. 53-76.155 Kymlicka Will, op. cit., p. 36.

55

şi lingvistică din Québec i-a afectat în primul rînd pe imigranţi, căci aceştia au fost privaţi de

libertatea de a alege limba de studiu a copiilor. Astfel, imigranţii, spre deosebire de minorităţile

naţionale, pot pretinde doar la posibilitatea de a avea acces la cultura dominantă.

6.2. Republica Moldova : concluzii şi recomandări

Numeroasele studii şi cercetări dedicate problemei separatismului din Republica

Moldova au demonstrat caracterul non-etnic al conflictului transnistrean.156 Cu toate acestea,

soluţia propusă de OSCE pentru rezolvarea acestei probleme presupune federalizarea ţării.

Articolul 14 al Proiectului de acord cu privire la federalizarea Republicii Moldova (lansat în

iulie 2002) recunoaşte statutul de limbă de stat al limbii moldoveneşti şi acordă entităţilor

teritorial-statale dreptul de a-şi instaura propriile limbi oficiale.157 În prevederile proiectului de

acord ce ţin de utilizarea limbilor au fost incluse principiile etno-federale de constitutire a

statului, fără a nominaliza însă numărul entităţilor federale.158

Federalismul este deseori considerat drept o cale eficientă pentru reconcilierea unităţii şi

diversităţii, cel puţin în statele multinaţionale unde naţiunile îşi au baza lor teritorială. În

Republica Moldova e dificil să defineşti teritoriul unei singure limbi, dat fiind faptul că

geografia sa etnică este foarte complicată, arealurile etnice nu sînt de loc compacte şi continue,

ci sînt împrăştiate şi de cele mai multe ori mixte. Deşi putem vorbi de o anume « organizare »

teritorială în cazul minorităţilor bulgară şi găgăuză, situate în partea de sud-vest a Moldovei,

comunităţile rusă şi ucraineană, care reprezintă un sfert din populaţia republicii (circa 1,1 mil.

persoane), sînt prezente pe tot teritoriul ţării.

În Republica Moldova a fost făcută o tentativă de a proteja limba unei minorităţi etnice159

prin intermediul teritorializării acesteia, dar rezultatul nu a fost nici pe departe cel scontat.

Oficializarea celor trei limbi în unitatea teritorial-administrativă Gagauz Yeri a contribuit doar

la perenizarea situaţiei lingvistice instaurate în această regiune în perioada sovietică. Soluţia

celor trei limbi oficiale putea fi acceptată doar pentru o perioadă de tranziţie, fapt ce ar fi

permis derusificarea găgăuzilor. În realitate însă limba rusă nu numai că şi-a păstrat hegemonia

în administraţia regională, dar este promovată în continuare în cadrul sistemului de învăţămînt,

156 Serebrian O., op. cit., pp. 129-133.157 „Proiectul de acord cu privire la federalizarea Republicii Moldova”, Moldova Suverană, 9 iulie 2003.158 Coppieters B., Emerson M., Comentarii pe marginea proiectului de acord cu privire la federalizarea Republicii Moldova, Institutul de Politici Publice, 2002.159 În literatura de specialitate se face distincţia dintre minorităţile etnice, nişte grupuri restrînse, izolate şi concentrate din punct de vedere geografic, ce sînt într-o situaţie de dublă periferie şi minorităţile naţionale, care constituie nişte grupuri mai largi, deseori dispersate pe teritoriul mai multor ţări şi care sînt, de cele mai multe ori, prelungirea unor state suverane. (Dieckhoff Alain, op. cit., p. 328).

56

aceasta fiind de facto limba de studiu nu doar a minorităţii găgăuze, ci şi a tuturor celorlalte

minorităţi de pe teritoriul republicii. Cu atît mai neîntemeiată a fost iniţiativa actualului guvern

de a introduce, în şcolile republicii, studiul obligatoriu al limbii ruse începînd din clasa a doua.

Experienţa canadiană a demonstrat imposibilitatea creării unei naţiuni bilingve, astfel încît

excesul de universalism al pan-canadismului a stimulat procesul de fragmentare identitară,

existent deja în societatea canadiană.

Federalismul este eficient atunci cînd liniile de decupare interne nu sînt foarte profunde,

şi în primul rînd atunci cînd « naţiunea plurală » se bazează pe clivaje încrucişate, adică pe

fracţiuni multiple, care nu se suprapun. Federalismul elveţian a fost instituit în anul 1848, în

urma războiului civil în care au fost implicate, pe de o parte, cantoanele catolice conservatoare,

iar pe de alta, cantoanele liberale protestante. Dar acest conflict religios nu se suprapunea pe

clivajul dintre cele două grupe lingvistice de bază, germanofonii şi francofonii. Consolidarea

partidelor moderne a contribuit la o nouă repartizare a elveţienilor, în funcţie de convingerile

lor politice. Nici apartenenţa la anumite cantoane nu este echivalată cu apartenenţa la un grup

lingvistic, ci funcţionează mai degrabă ca un fel de cetăţenie. Această multiplicitate a clivajelor

este esenţială pentru o bună funcţionare a federalismului, majorităţile politice constituindu-se

de fiecare dată după diferite configuraţii, în funcţie de tipul problemei puse.160

Clivajul etnic ce determină într-o mare măsură viaţa socială şi politică a Republicii

Moldova presupune anume o polarizare a societăţii moldave în românofoni şi alofoni, care, de

altfel, în majoritatea cazurilor sînt rusofoni. Forţele politice de dreapta, care au iniţiat mişcarea

de deşteptare naţională, nu şi-au propus, asemeni RUH-ului ucrainean, să mobilizeze în jurul

lor şi minorităţile naţionale. Unificarea minorităţilor naţionale din republică a fost efectuată de

forţele politice de stînga. Acestea nu au făcut altceva decît să consolideze minoritatea

imperială, cu toate caracteristicile sale, inclusiv ataşamentul faţă de limba imperială şi dorinţa

de re-integrare în spaţiul ex-sovietic.161 Partidul comuniştilor a reuşit performanţa să includă în

rîndul susţinătorilor săi şi o parte din românofonii ce se consideră moldoveni şi cărora nu le

este străină nostalgia perioadei sovietice. Pe de altă parte, şi Partidul Popular Creştin Democrat

din Moldova, care îşi confirma dintotdeauna orientarea pro-română, în ultimii ani a deplasat

accentul în favoarea integrării europene a Republicii Moldova, adresîndu-se tot mai des

electoratului rusofon. Cu toate acestea, încă nu putem vorbi, în cazul Republicii Moldova,

160 Alain Dieckoff, op. cit., p. 239.161 Fenomenul creării unei noi identităţi a rusofonilor a marcat toată diaspora ex-sovietică. (Laitin D., „Identity in formation: the russian-speaking nationality in the post-Soviet diaspora”, Archives européennes de sociologie, 1995, vol. 36, n°2, pp. 281-316.)

57

despre un sistem de partide care ar fi depăşit clivajul etnic, dar nici de nişte valori politice

comune.162

Tendinţa de regionalizare a statului nu este caracteristică pentru Europa de Est în general.

Pentru a stopa tendinţele centrifuge, statele est-europene insistă asupra unităţii indivizibile a

naţiunii, recunoscînd în acelaşi timp drepturile particulare ale membrilor colectivităţilor

minoritare prin intermediul textelor legislative particulare. Se face distincţia dintre drepturile

politice şi cele culturale ale minorităţilor naţionale, o atenţie deosebită acordîndu-li-se

drepturilor culturale.163 Insistenţa asupra drepturilor culturale se justifică dublu : în primul rînd,

pentru că dimensiunea culturală a jucat un rol esenţial în procesul de identificare colectivă în

Europa orientală, termenul « naţiune » semnificînd mai degrabă o comunitate culturală decît

politică. Pe de altă parte, în democraţiile avansate, drepturile culturale se prezintă ca o nouă

dimensiune a cetăţeniei, care nu se mai reduce doar la participarea politică. Aprofundarea

democraţiei în societatea post-industrială acordă prioritate subiectului, în personalitatea şi

cultura sa.164 De aceea cetăţenia include şi drepturile culturale, favorizînd promovarea

referenţilor culturali, consideraţi esenţiali pentru definirea de sine. Recunoaşterea drepturilor

culturale ale minorităţilor (studierea limbii minoritare în cadrul unui sistem şcolar propriu,

utilizarea ei în spaţiul public, prezervarea identităţii culturale prin intermediul publicaţiilor,

emisiunilor radio şi de televiziune) nu are sens decît în cazul cînd statul asigură realizarea lor.

Întîietatea în domeniul protecţiei lingvistice şi a promovării studierii limbilor îi aparţine

Ungariei, care a recunoscut oficial treisprezece minorităţi naţionale.165 Fără a resimţi

necesitatea de a impune o limbă oficială, politica ungară favorizează utilizarea altor limbi în

sistemul educativ în general, dar mai ales în regiunile populate de reprezentanţii minorităţilor

naţionale. Cu toate că nici o lege nu proclamă ungara în calitate de limbă oficială, ea este

utilizată în toate instanţele politice, economice, sociale, educative. Legea ungară cu privire la

învăţămîntul public (1993) prevede studierea limbii ungare de către minorităţile naţionale, în

scopul omogeneizării naţionale, precum şi studierea altor limbi străine de către toţi cetăţenii

ungari (inclusiv minorităţile), pentru a asigura o deschidere universală.166

162 Ceea ce trebuie menţionat în primul rînd, este absenţa unei culturi politice. Conform rezultatelor obţinute de Barometrul opiniei publice, o majoritate importantă (57%) crede că ar trebui să existe un singur partid în ţară. Iar la întrebarea „Care partid ar putea să scoată ţara din criză?”, cei mai mulţi sînt nehotărîţii şi cei care afirmă că nici un partid (34% şi, respectiv, 26%).163 Alain Dieckoff, op. cit., p. 204-210.164 Touraine A., Critique de la modernité, Paris, Fayard, 1992.165 Ungaria are o tradiţie îndelungată în materie de protecţie a minorităţilor naţionale, ea fiind primul stat european care a adoptat, în anul 1868, o lege cu privire la minorităţi.166 Leclerc J., ”Europe centrale. Comment concilier langue officielle et langues minoritaires”, Le courrier des pays de l’Est, n°1018, septembrie 2001.

58

Minorităţile croată, germană, română, serbă, slovacă şi slovenă posedă fiecare un sistem

educativ complet (de la nivelul preşcolar pînă la şcoala generală), minoritatea germană

dispunînd şi de opt instituţii de învăţămînt superior, abilitate să decerneze diplome de limbă şi

pedagogie germană. Minoritatea poloneză girează mai multe şcoli duminicale din nouăsprezece

localităţi repartizate pe teritoriul întregii ţări, rutenii au o şcoală primară şi una duminicală,

bulgarii dispun de o instituţie de educaţie preşcolară, o şcoală primară şi una medie generală,

armenii şi ucrainenii posedă cîte cinci şcoli primare şi una duminicală, dar grecii au fost dotaţi

cu o şcoală de limbă şi cîteva şcoli duminicale. Trebuie de menţionat faptul că instituţiile de

învăţămînt destinate elevilor aparţinînd unei minorităţi nu sînt deschise şi pentru celelalte

persoane decît în cazul dacă mai rămîn locuri disponibile după satisfacerea tuturor cererilor

minorităţii respective. În orice caz, studierea ungarei, în calitate de cea de-a doua limbă, este

obligatorie, asigurîndu-se astfel o bună cunoaştere a acesteia de către majoritatea populaţiei

statului. Astfel se explică şi lipsa oricărei dispoziţii cu privire la limba ungară din Constituţia

din 1997, căci limba majorităţii fiind în afara oricărui pericol, „părea superfluu de a proclama

de jure caracterul său oficial”.167

Analizînd politicile lingvistice promovate de statele central-europene, Jacques Leclerc

menţionează că adoptarea legilor cu privire la limba oficială a fost influenţată şi de importanţa

minorităţilor naţionale din cadrul fiecărui stat. Primul dintre statele central-europene care a

adoptat legislaţia lingvistică a fost Letonia, unde 54,5% din populaţie vorbea limba letonă,

fiind urmată de Estonia şi Lituania, unde estona şi lituaniana erau vorbite de 61,5% şi,

respectiv, 75,5% din populaţie. În statele baltice, la fel ca şi în Republica Moldova,

oficializarea limbii populaţiei titulare a fost necesară pentru a o proteja de fosta limbă

imperială şi apoi de a o promova. Toate aceste state au adoptat de asemenea şi dispoziţii

speciale cu privire la limbile minoritare, care fie că au fost integrate în legislaţia cu privire la

limba oficială, fie în cea cu privire la minorităţile naţionale.

Legea moldavă cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova, care

a a avut în centrul atenţiei şi problema limbilor minorităţilor naţionale, a fost completată de

hotărîri speciale ale Parlamentului şi Guvernului referitoare la măsurile pentru îmbunătăţirea

studierii limbilor rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară, idiş.

Respectarea drepturilor culturale ale minorităţilor nu trebuie să fie un impediment pentru

integrarea lor în societate, ceea ce se poate produce doar dacă reprezentanţii acestor minorităţi

167 Ibidem, p. 5.

59

cunosc limba oficială a statului.168 Cunoaşterea limbii oficiale este un factor de coeziune

socială şi este capabilă să le ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita ansamblul

drepturilor omului, în condiţii de egalitate cu ceilalţi cetăţeni ai statului. Anume acesta este

motivul din care este absolut necesară studierea obligatorie, de către alolingvi, a limbii oficiale,

în calitate de cea de-a doua limbă, la toate nivelurile sistemului de învăţămînt. Există diferite

modalităţi de a alterna limba oficială cu cea a minorităţii în cadrul sistemului de învăţămînt:

* limba minoritară poate fi utilizată ca limbă de studiu pentru toate disciplinele, totodată

fiind obligatorie şi studierea limbii oficiale;

* limba minoritară poate fi limba de studiu doar pentru unele discipline, altele fiind

predate în limba oficială (este vorba de învăţămîntul bilingv);

* limba minoritară poate fi utilizată la studierea unor discipline particulare, cum ar limba

şi literatura, toate celelalte obiecte fiind studiate în limba oficială.

Este paradoxală situaţia din Republica Moldova, unde limba de studiu în şcolile

minorităţilor găgăuze, bulgare, ucrainene este limba unei alte minorităţi, şi nu cea oficială.

Astfel, limbii oficiale i se rezervă doar al treilea loc în succesiunea limbilor studiate de aceste

minorităţi, ceea ce creează dificultăţi la asimilarea limbii de stat.

Exemplul Ungariei demonstrează diversitatea posibilităţilor de studiere a limbii materne

de către minorităţile naţionale, în dependenţă de ponderea numerică a acestora. Totuşi, în

majoritatea cazurilor, studierea în limba maternă este asigurată la etapa preşcolară, în şcoala

primară şi cea medie generală. De aceea este foarte important ca în acest răstimp să se ajungă

la o bună cunoaştere a limbii oficiale de către copiii alolingvi, ceea ce le-ar da posibilitate să-şi

continuie studiile în limba de stat şi, ulterior, să se integreze profesional. Astfel, toate cele trei

posibilităţi de alternare a limbilor minoritare cu limba oficială ar putea fi utilizate la diferite

etape de studiu: în şcoala primară trebuie utilizată limba maternă, în şcoala medie se poate

trece la învăţămîntul bilingv, pentru ca la nivelul liceal şi cel post-liceal limba de studiu să fie

cea de stat. Totodată, nu trebuie neglijată necesitatea din ce în ce mai stringentă de cunoaştere

de către cetăţenii acestui stat a limbilor străine, ceea ce constituie una dintre condiţiile

primordiale pentru intrarea sa în „Europa limbilor”.

168 Experienţa Ungariei ne demonstrează că adesea declararea drepturilor minorităţilor naţionale de a-şi utiliza limba maternă în diversele sfere ale vieţii sociale şi politice a ţării nu întotdeauna este eficientă, căci aplicarea acestora pune o serie de probleme de ordin practic. Astfel, este practic imposibilă utilizarea unei alte limbi decît ungara în Parlamentul ţării, deoarece aceasta ar necesita introducerea unui sistem complicat de traducere simultană din cele 13 limbi declarate oficial minoritare. De asemenea este cu neputinţă de a găsi judecători capabili să dea sentinţe în toate aceste limbi, căci adesea nici în statele care au declarat două limbi oficiale prezenţa judecătorilor bilingvi nu este asigurată în toate regiunile.

60