“Politica între națiuni -

Lupa pentru putere și lupta pentru pace”

Hans J. Morgenthau

“Politica între națiuni – lupta pentru putere și lupta pentru pace” este o lucrare de bază în

domeniul relațiilor internaționale, prin care Hans J. Morgenthau analizează, explică și

clarifică în același timp probleme importante în ceea ce privește politica internațională și

tot ce presupune aceasta.

Cartea urmărește două concepte fundamentale, în jurul cărora sunt create, practic, relațiile

internaționale, adică puterea și pacea. În secolul XX, asistăm, după cum afirmă și

Morgenthau, la “o acumulare fără precedent de putere distructivă”, ceea ce înseamnă că

fiecare dintre marile puteri ale lumii dorește din ce în ce mai mult, iar ca obiectiv

principal, ele își propun supremația mondială. În condițiile în care lupta se dă între state

cu nivele de putere asemănătoare, competiția este acerbă, iar problema principală care se

ridică este aceea a păcii, căci ea se află în pericol.

Încă de la început, autorul face diferența între două teorii importante, apărute în istoria

politicii moderne. Prima dintre ele suține bunătatea umană înnăscută și constantă, susține

principiul evoluției prin educație, prin reformă și prin ameliorarea defectelor societății.

Cea de-a doua teorie însă, susține faptul că lumea este imperfetă din punct de vedere

rațional și că, pentru ca ea să devină mai bună, trebuie lucrat în acest sens; de asemenea,

această teorie presupune “o preocupare pentru natura umană așa cum este ea și pentru

procesele istorice așa cum se petrec de fapt”, fiind astfel o teorie realistă.

Înțelegem deci că politica internaționlă reprezintă mai mult decât evenimentele petrecute

recent și cele în curs de desfășurare, mai mult decât reforme și drept internațional. Ea este

un domeniu foarte complex, iar pentru o mai bună funcționare a acesteia este nevoie ca

relațiile internaționale să fie înțelese exact așa cum sunt, să fie private realist și obiectiv;

nu este suficientă o privire superficială, ci e nevoie de perspective profunde, de corelarea

evenimentelor curente cu cele din istoria mai îndepărtată și analiza atentă a raportului

dintre ele. La toate acestea trebuie adăugate însușirile ființei umane, ea stând, practic, la

baza întregului mecanism. Realismul propune înțelegerea profundă și cunoașterea

obiectivă a lumii, și nu crearea unei lumi noi, considerată ideală; acest lucru înseamnă că

o lume mai bună nu trebuie neapărat să fie una nouă. O lume mai bună poate fi, de fapt,

rezultatul analizei tuturor detaliilor din care este ea constituită și perceperii clare a

acestora, urmate de evoluția firească, datorată identificării clare a problemelor și

rezolvării acestora. Problemele de ordin internațional sunt extrem de complexe, pentru că

presupun praticiparea mai multor state, adică a unor puteri importante (în acest context,

nu în sensul de puteri economice, ci din punctul de vedere al numărului mare de oameni

care le constituie). Așadar, este imposibil să fie aduse soluții simple, lipsite de

compromisuri și general acceptate. Cercetătorii relațiilor internaționale nu pot să prevadă

felul în care vor decurge lucrurile în viitor, oricât de bine pregătiți ar fi. Ei pot să compare

situațiile cu care se confruntă în prezent cu cele asemănătoare din trecut, pot face anumite

supoziții, dar concluziile la care ajung ei nu sunt neapărat conforme cu realitatea; chiar și

în cazul evenimentelor asemănătoare, apar adesea întorsături radicale de situație, tocmai

pentru că fiecare eveniment este, de fapt, unic.

Pentru a înțelege ce înseamnă puterea politică, trebuie să știm că aceasta nu implică

violență fizică, pentru că atunci ar fi vorba despre putere militară. Puterea politică este

dată de capacitatea și posibilitatea unui stat de a face un alt stat să acționeze conform

voinței sale și de a-l influența. Astfel, un stat mai puternic ajunge să-și impună dominația

față de un stat mai puțin puternic, acesta din urmă devenind dominat și respectând, înr-o

măsura mai mare sau mai mică, regulile impuse de statul dominant. Hans Morgenthau

notează, de altfel: “puterea politică este o relație psihologică între cei care o exercită și

cei asupra cărora este exercitată. Ea le oferă primilor controlul asupra unor acțiuni ale

celorlalți prin efectul pe care îl produc asupra minții lor. Efectul derivă din trei surse:

anticiparea beneficiilor, teama de dezavantaje și respectul sau atașamentul față de oameni

sau instituții. Poate fi exercitată prin ordine, amenințări, autoritate sau charisma unui om

sau a unei funcții, sau a unei combinații între cele două.”

De asemenea, puterea politică a unui stat este folositoare în condițiile în care este

valorificată în plan internațional și comparată cu cea a altor state. Astfel, politica externă

funcționează relativ pe baza acelorași principii ca și politica internă; ambele categorii –

internă și externă – se bazează pe o anumită strategie, realizată, gândită în funcție de

scopurile și interesele pe care fiecare stat le urmărește. De aceea, sunt identificate trei

tipuri principale de strategii, reprezentate de “trei politici internaționale tipice”: politica

statu-quo-ului, practicată de statele care nu urmăresc în plan extern să-și extindă

dominația și puterea, ci să-și păstreze puterea deja existentă. Al doilea tip este reprezentat

de dorința de expansiune, de creștere a puterii deținute de un stat la un moment dat, în

cazul acesta implementându-se politica imperialistă. Imperialismul presupune supremația

globală, continentală sau locală a unei singure puteri și poate fi de ordin militar,

economic sau cultural, în funcție de mijloacele folosite pentru atingerea obiectivului. Al

treilea tip de politică este politica de prestigiu, referitoare la reputația pe care un stat o are

și la felul în care este el văzut în sfera internațională; în funcție de prestigiu, un stat poate

deveni influent în raport cu alte state, lucru care nu poate fi decât benefic.

Vorbind despre politicile practicate în scopul menținerii sau creșterii puterii unui stat,

este necesar să înțelegem în ce constă această putere națională. Morgenthau face diferența

între factorii relativ stabili și cei care se modifică în mod constant, aceștia contribuind la

gradul de putere al unui stat. În primul rând, unul dintre cei mai importanți factori stabili

este geografia, de la așezarea statului pe glob, la suprafață și forme de relief. Apoi,

resursele naturale, precum hrana, materiile prime, petrolul, joacă un rol esențial, pentru

că, de exemplu, un stat cu reurse bogate de hrană este mult mai puternic decât unul nevoit

să importe, fiind amenințat constant de delanșarea foametei, care ar genera, în mod

evident, vulnerabilitate în plan internațional. În ceea ce privește pregătirea militară, este

clar că tehnologia este elementul principal, care face diferența între state; este firesc ca un

stat bine pregătit din punct de vedere militar și cu o tehnologie de război avansată să

reprezinte o amenințare bine întemeiată față de un stat care nu se ridică la același nivel.

Cu toate acestea, în lipsa unei conduceri militare de calitate, un stat nu își poate menține

superioritatea militară; un exemplu pe care îl dă Morgenthau este cazul lui Napoleon,

când, datorită lui, armata prusacă este distrusă în anul 1806, deși era extrem de bine

pregătită, însă fără o conducere pe măsura lui Napoleon. Nu în ultimul rând, populația are

un cuvânt important de spus în ceea ce privește viitorul unui stat; ea reflectă caracterul

național, din care derivă și moralul național, elemente ce reprezintă diferențele culturale

dintre state; acestea se manifestă prin reacția populației în anumite condiții, reacție care

va contribui la felul în care se vor desfășura evenimentele ulterioare, decizând, în acest

fel, soarta națiunii respective. Opinia publică are totuși nevoie de îndrumare, iar pentru ca

populația unui stat să fie unită și să ajungă la un acord comun, este nevoie de o guvernare

profesionistă, care să ajute la atingerea obiectivelor favorabile poporului. Cu toate

acestea, resursele materiale și umane ale unei țări pot duce la creșterea puterii, atât în plan

intern, cât și internațional, numai dacă țara beneficiază de un corp diplomatic de calitate;

acesta este cel care trasează direcțiile de dezvoltare ale statului pe timp de pace,

folosindu-se de resursele existente și asigurând legăturile dintre state. Dimplomația

urmărește să stabilească o poziție favorabilă în plan internațional, având în vedere

interesele naționale și urmărind să le satisfacă. Conform autorului, “diplomația de înaltă

calitate va armoniza scopurile și mijloacele politicii externe cu resursele disponibile ale

puterii naționale”.

Întrucât fiecare stat-națiune este preocupat de propria putere, dorind fie să și-o mențină,

fie să și-o extindă, este important ca, la nivel mondial, în relațiile internaționale, să existe

modalități de limitare a puterii, pentru ca echilibrul natural de care întreaga lume are

nevoie să nu dispară. Balanța de putere, așa cum arată Hans Morgenthau, face parte din

acest echilibru, ea constând, în fond, chiar în menținerea echilibrului dintre state. Balanța

de putere se manifestă, așadar, fie printr-o opoziție directă, deci prin rivalitatea exprimată

dintre două sau mai multe state, fie prin competiție. Printre modalitățile de balansare a

puterii se numără principiul divide et impera – caz în care un stat puternic urmărește

dezintegrarea sau împiedicarea unificării unui stat pe care îl consideră o potențială

amenințare, principiul compensațiilor, reprezentat, în general, de compromisurile la care

se ajunge în urma negocierilor diplomatice, înarmarea și alianțele, acestea din urmă fiind

cea mai importantă manifestare istorică a balanței de putere”.

O altă manieră de limitare a puterii este prin moralitatea internațională; ea constă în faptul

că diplomații se bazează, în acțiunile lor, și pe alte principii, în afară de cele materiale,

adică pe cele morale. Așa se face că apar situații când anumite acțiuni, care, în primă

instanță, par realizabile și dezirabile, nu sunt înfăptuite, pentru că nu sunt considerate

morale. Moralitatea internațională are ca scop principal împiedicarea comiterii crimelor

rasiale sau din alte motive, altfel spus, militează pentru protejarea vieții oamenilor,

devenind, astfel, o formă de limitare a puterii internaționale. Nu în ultimul rând, dreptul

internațional funcționează pe baza unui set de reguli, menit a face dreptate în planul

internațional, în măsura în care aceste reguli sunt aplicate tuturor statelor, dar în raport cu

alte state, lucru dovedit și de existența mai multor instituții internaționale; “asemenea

organizații includ Crucea Roșie Internațională, Curtea Internațională de Justiție, agenții

specializate ale Organizației Națiunilor Unite, precum Organizația Internațională a

Muncii (OIM), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite

pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Uniunea Universală a Poștei, Fondul

Monetar Internațional (FMI) și multe altele”.

După cum am văzut, există destul de multe forme de putere, aceasta fiind, de altfel, miza

principală a relațiilor internaționale dintre state, fiecare dintre marile puteri vizând să

dobândească supremație. În aceste condiții, Morgenthau are dreptate când afirmă că

“două războaie mondiale pe parcursul unei generații și amenințarea războiului nuclear au

făcut ca instaurarea ordinii internaționale și menținerea păcii internaționale să reprezinte

principalele preocupări ale civilizației occidentale.” De-a lungul timpului, au fost gândite

diferite măsuri, care, odată adoptate, să pună capăt temerilor legate de agresiunile

militare. Una dintre aceste măsuri ar putea fi dezarmarea, care are ca scop, bineînțeles,

prevenirea războiului. Apariția anumitor insituții internaționale, care promovează

dialogul cultural între popoare, precum și relațiile amicale și de într-ajutorare a acestora,

contribuie la menținerea păcii și a securității în lume, sau cel puțin așa își propun. Este,

de exemplu, cazul unor instituții de tipul Ligii Națiunilor, înființată chiar în urma

primului război mondial, ONU și chiar UNESCO.

Se observă, așadar, că, indiferent dacă este vorba despre planul individual, personal, sau

despre cel mondial, internațional, lupta pentru putere va fi în permanență prezentă, din

dorința oarecum firească a umanității de a se dezvolta, de a evolua, de nu rămâne pe loc

pentru prea mult timp. Tocmai de aceea, pacea mondială este precară, întrucât nu se știe

cu certitudine până unde se va merge în această luptă, aparent interminabilă. Dincolo de

acestea însă, lucrarea lui Hans J. Morgenthau este un punct de referință pentru toți cei

care vor să studieze felul în care funcționează lucrurile în relațiile internaționale, dar și

pentru cei pasionați sau pentru cei care vor să afle, pur și simplu, în ce punct se află

omenirea.

Consider că analiza lui Morgenthau este una de o mare valoare, întrucât este realizată în

detaliu, autorul răspunzând unei game foarte largi de întrebări pe care un cunoscător al

domeniului relațiilor internaționale sau, pur și simplu, un cititor interesat și le-ar putea

pune.