Poezii Pentru Bac

5/16/2018 Poezii Pentru Bac - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/poezii-pentru-bac 1/28

LUCEAFARUL de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,A fost ca niciodată,Din rude mari împărăteşti,O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţiŞi mîndră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfinţiŞi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţiEa pasul şi-l îndreaptăLîngă fereastră, unde-n colţLuceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe măriRăsare şi străluce,Pe mişcătoarele cărăriCorăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,Astfel dorinţa-i gata;El iar, privind de săptămîni,Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzimaVisînd ale ei tîmple,De dorul lui şi inimaŞi sufletu-i se împle.

Şi cît de viu s-aprinde elÎn orişicare sară,Spre umbra negrului castelCînd ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Ţesînd cu recile-i scînteiO mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,



I-atinge mînile pe piept,I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminişPe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătînd închişiPe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adînc în visDe suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,Oftînd din greu suspină:- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu ? Vină !Cobori în jos, luceafăr blînd,Alunecînd pe-o rază,Pătrunde-n casă şi în gîndŞi viaţa-mi luminează !

El asculta tremurător,Se aprindea mai tareŞi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzutÎn cercuri se roteşte,Şi din adînc necunoscutUn mîndru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe pragPe marginea feresteiŞi ţine-n mînă un toiagÎncununat cu trestii.

Părea un tînăr voievodCu păr de aur moale,Un vînăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.

Iar umbra feţei străveziiE albă ca de ceară -Un mort frumos cu ochii vii



Ce scînteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greuCa să-ţi urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborît cu-al meu seninŞi m-am născut din ape.

O, vin` ! odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Şi toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,Luceşti fără de viaţă,Căci eu sunt vie, tu eşti mort,Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

*

Trecu o zi, trecură treiŞi iarăşi, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele-i senine.

Ea trebui de el în somnAminte să-şi aducăŞi dor de-al valurilor domnDe inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,Alunecînd pe-o rază,



Pătrunde-n casă şi în gîndŞi viaţa-mi luminează !

Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;

În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Şi din a chaosului văiUn mîndru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare,Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe,El vine trist şi gînditor Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţiLucesc adînc himeric,Ca două patimi fără saţŞi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ş-acuma,Şi soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;

O, vin` odorul meu nespus,Şi lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin`, în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mîndră decît ele.

- O, eşti frumos cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschis



N-oi merge niciodată !

Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde,Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor ?Au nu-nţelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Şi tu eşti muritoare ?

- Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe -Deşi vorbeşti pe înţeles,Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămîntSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pămînt,Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să ştii asemeneaCît te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce împle cupele cu vinMesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesii rochii,



Băiat din flori şi de pripas,Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,

Se furişează pînditor Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcuŞi mîndră, arz-o focul;Ei Cătălin, acu-i acuCa să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.- Da` ce vrei, mări Cătălin ?

Ia du-t` de-ţi vezi de treabă.- Ce voi ? Aş vrea să nu mai staiPe gînduri totdeauna,Să rîzi mai bine şi să-mi daiO gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe -O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mînia,Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîngLa păsărele laţul,Cînd ţi-oi întinde braţul stîngSă mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcătoriSub ochii mei rămîie...De te înalţ de subsuoriTe-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,În sus rămîi cu faţa,Să ne privim nesăţios



Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplinIubirea cunoscută,Cînd sărutîndu-te mă-nclin,

Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaşUimită şi distrasă,Şi ruşinos şi drăgălaş,Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: - Încă de micTe cunoşteam pe tine,Şi guraliv şi de nimic,Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsăritDin liniştea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,Căci mi le împle plînsulCînd ale apei valuri trecCălătorind spre dînsul;

Luceşte cu-n amor nespus,Durerea să-mi alunge,Dar se înalţă tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi şi-n veciVa rămînea departe...

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe,Dar nopţile-s de-un farmec sfîntCe nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...Hai ş-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleŞi nu ne-or şti de nume,



Căci amîndoi vom fi cuminţi,Vom fi voioşi şi teferi,Vei pierde dorul de părinţiŞi visul de luceferi.

*

Porni luceafărul. CreşteauÎn cer a lui aripe,Şi căi de mii de ani treceauÎn tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.Şi din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dentîi,Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul...El zboară, gînd purtat de dor,Pîn` piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte,Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi eO sete care-l soarbe,E un adînc asemeneaUitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,Părinte, mă dezleagăŞi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,Dar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor eşti de vieţi



Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimbŞi focul din privire,Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărutŞi m-aş întoarce-n chaos...Şi din repaos m-am născut,Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuniCare n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,Cu ei să te asameni ?Dar piară oamenii cu toţi,S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vîntDeşerte idealuri -Cînd valuri află un mormînt,Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu norocŞi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc,Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieriTrăieşte azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare;

Părînd pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,Căci toţi se nasc spre a muriŞi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîiOriunde ai apune...Cere-mi cuvîntul meu dentîi -Să-ţi dau înţelepciune ?



Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cîntareSă se ia munţii cu păduriŞi insulele-n mare ?

Vrei poate-n faptă să arăţiDreptate şi tărie ?Ţi-aş da pămîntul în bucăţiSă-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lîngă catarg,Oştiri spre a străbatePămîntu-n lung şi marea-n larg,Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori ?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pămînt rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă.

*

În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarseŞi, ca şi-n ziua cea de ieri,Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţitŞi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniştitŞi tremurînd din apă

Şi împle cu-ale ei scînteiCărările din crînguri.Sub şirul lung de mîndri teiŞedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sîn,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninŞi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reciGîndirile străbate-mi,Revarsă linişte de veci



Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîiDurerea mea de-o curmă,Căci eşti iubirea mea dentîi

Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de susUimirea-n a lor faţă;Abia un braţ pe gît i-a pusŞi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintiiŞi cad, o dulce ploaie,Pe creştetele-a doi copiiCu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blînd,Alunecînd pe-o rază,Pătrunde-n codru şi în gînd, Norocu-mi luminează !

El tremură ca alte dăţiÎn codri şi pe dealuri,Călăuzind singurătăţiDe mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul:- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul ?

Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.

(1833, aprilie)



ODA (IN METRU ANTIC) de Mihai Eminescu

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,Ochii mei naltam visatori la steaua

Singuratatii.

Când deodata tu rasarisi în cale-mi,Suferinta tu, dureros de dulce...Pân-în fund baui voluptatea mortii Ne'nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.Ori ca Hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toateApele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari...Pot sa mai re'nviu luminos din el caPasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,Vino iar în sân, nepasare trista;Ca sa pot muri linistit, pe mineMie reda-ma!



FLOARE ALBASTRA de Mihai Eminescu

- "Iar te-ai cufundat în steleSi în nori si-n ceruri nalte ?De nu m-ai uita incalte

Sufletul vietii mele.In zadar rauri în soareGramadesti-n a ta gandireSi campiile AsireSi intunecata mare;

Piramidele-nvechiteUrca-n cer varful lor mare Nu cata în departareFericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,Dulce netezandu-mi parul.Ah ! ce spuse adevarul;Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,Und-izvoare plang în vale,Stanca sta să se pravaleIn prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,Langa bolta cea senina

Si sub trestia cea linaVom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povestiSi minciuni cu-a ta gurita,Eu pe-un fir de romanitaVoi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui calduraVoi fi rosie ca marul,Mi-oi desface de-aur parul,Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie,Căci va fi sub palarie -S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vara,



Mi-i tinea de subsuoara,Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,Apucand spre sat în vale, Ne-om da sarutari pe cale,Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,Vom vorbi-n intunecime;Grija noastra n-aib-o nime,Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Inc-o gura - si dispare...Ca un stalp eu stau în luna !Ce frumoasa, ce nebunaE albastra-mi, dulce floare !

............................

Si te-ai dus, dulce minune,S-a murit iubirea noastra -Floare-albastra ! floare-albastra !...Totusi este trist în lume !



Octavian Goga – DE DEMULT

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strunga...Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme lunga.

Într-un sfesnic ard pe masa doua lumânari de ceara,Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara:

"Patru juzi din patru sate, de la Muras mai la vale,Cu supunere se-nchina astazi înaltimii-tale,

Luminate împarate! Scriem carte cu-ntristare, Ne-au luat pasunea domnii, fara lege si-ntrebare...

Semne-avem, si-n miezuine1 le-au fost pus de mult batrânii,De pe când în tara asta numai noi eram stapânii...

Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfarmat dusmanul,Si pe Ionut al Floarii ni l-au prapadit, sarmanul.

Ne mor vitele-n ograda si ni-e jale noua foarteSi, -naltate împarate, noi n-am vrea sa facem moarte!

Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mort dreptate!Ale înaltimii-tale slugi supuse si plecate,

Am trimis aceasta carte si, precum ca sa se stie,

Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.

Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si scrisoarea,Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi plânsoarea."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

La fereastra-s zori de ziua si patrund încet în casa,Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masa.

O nadejde lumineaza fetele nemângâiete;

A-ntarit scrisoarea popa: la tot coltul o pecete.

Mos Istrate se ridica si, cu mâna tremurata,Pune cartea în naframa, de trei ori împaturata...

Întolit de drum, jitarul Radu Roata se iveste,Vechi caprar din catanie, stie carte pe nemteste.



El asaza-n sân ravasul si saruta mâna popii,Juzii strâng o data mâna, le mijesc în gene stropii.

Stau cu popa-n pragul portii, ochii lor spre drum se-ndreaptaCând, cu traista subsuoara si toiagu-n mâna dreapta,

În sclipirea diminetii, care rumeneste satul,Radu Roata pleaca-n lume, cu scrisoare la-mparatul.



ACUARELA de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămânăOrăşenii, pe trotuare,Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,De sub vechile umbrele, ce suspinăŞi se-ndoaie,Umede de-atâta ploaie,Orăşenii pe trotuarePar păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuareDecât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând

În gândCadenţa picăturilor de ploaie,Ce coboară din umbrele,Din burlaneŞi din cer Cu puterea unui ser Dătător de viaţă lentă,Monotonă,InutilăŞi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămânăUn bătrân şi o bătrână -Două jucării stricate -Merg ţïnându-se de mână...



TESTAMENT de Tudor Arghezi

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,Decât un nume adunat pe o carte,În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,Prin rapi şi gropi adânciSuite de bătrânii mei pe brânciŞi care, tânăr, să le urci te-aşteaptăCartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.Ea e hrişovul vostru cel dintâi.Al robilor cu săricile, plineDe osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oarăSapa-n condei şi brazda-n calimarăBătrânii au adunat, printre plavani,Sudoarea muncii sutelor de ani.Din graiul lor cu-ndemnuri pentru viteEu am ivit cuvinte potriviteŞi leagane urmaşilor stăpâni.Şi, frământate mii de săptămâniLe-am prefecut în versuri şi-n icoane,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreaga dulcea lui putereAm luat ocara, şi torcând uşureAm pus-o când să-mbie, când să-njure.Am luat cenuşa morţilor din vatrăŞi am făcut-o Dumnezeu de piatră,Hotar înalt, cu două lumi pe poale,Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amarăO grămădii pe-o singură vioară,Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.Din bube, mucegaiuri şi noroiIscat-am frumuseţi şi preţuri noi.Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinteSi izbăveste-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor.E-ndreptăţirea ramurei obscureIeşită la lumină din padure



Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negiRodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă faurităÎmparechiate-n carte se mărită,Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.Robul a scris-o, Domnul o citeşte,Făr-a cunoaşte ca-n adîncul eiZace mania bunilor meï.



PLUMB de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,Si flori de plumb si funerar vestmint --Stam singur în cavou... si era vint...

Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --Stam singur lânga mort... si era frig...Si-i atirnau aripile de plumb.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII de

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucidcu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea meaîn flori, în ochi, pe buze ori morminte.Lumina altorasugrumă vraja nepătrunsului ascunsîn adâncimi de întuneric,dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -şi-ntocmai cum cu razele ei albe lunanu micşorează, ci tremurătoaremăreşte şi mai tare taina nopţii,aşa înbogăţesc şi eu întunecata zarecu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-căci eu iubescşi flori şi ochi şi buze şi morminte.



RIGA CRYPTO SI LAPONA ENIGEL de Ion Barbu

-- Menestrel trist, mai aburitCa vinul vechi ciocnit la nuntă,De cuscrul mare dăruit

Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult -- îndărătnic menestrel,Un cântec larg tot mai încearcă,Zi-mi de lapona EnigelSi Crypto, regele ciupearcă !

Nuntas fruntas !Ospătul tău limba mi-a fript-o,Dar cântecul, tot zice-l-as,Cu Enigel si riga Crypto.

-- Zi-l, menestrel !Cu foc l-ai zis acum o vară ;Azi zi-mi-l stins, încetinel,La spartul nuntii, în cămară.

*

Des cercetat de păduretiÎn pat de râu si-în humă unsă,Împărătea peste bureti

Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă !-- Dar printre ei bârfeau buretiiDe-o vrăjitoare minătarcă,De la fântâna tineretii.

Si răi ghioci si toporasiDin gropi ieseau să-l ocărască,Sterp îl făceau si nărăvas,Că nu vroia să înflorească.

În tări de ghiată urgisită,Pe acelasi timp trăia cu el,Lapona mică, linistită,Cu piei ; pre nume -- Enigel.

De la iernat, la păsunat,În noul an, să-si duca renii,



Prin aer ud, tot mai la sud,Ea poposi pe muschiul crudLa Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeata,Când lângă sân, un rigă spân,Cu eunucul lui bătrân,Veni s-o-imbie cu dulceată :

-- Enigel, Enigel,Ti-am adus dulceată, iacă,Uite fragi, tie dragiIa-i si toarnă-i in puiacă.

-- Rigă spân, de la sân.

Multumesc Dumitale.Eu mă duc să culegFragii fragezi, mai la vale.

-- Enigel, Enigel,Scade noaptea, ies lumine,Dacă pleci să culegi,Incepi rogu-te cu mine.

-- Te-as culege, rigă blând...Zorile încep să joace

Si esti umed si plăpând :Teama mi-e, te frângi curând,Lasă. -- Asteaptă de te coace.

-- Să mă coc, Enigel,Mult as vrea, dar, vezi, de soare,Visuri sute, de măcel,Mă despart. E rosu, mare,Pete are fel de fel ;Lasă-l, uită-l Enigel,În somn fraged si răcoare.

-- Rigă Crypto, rigă Crypto,Ca o lamă de blestemVorba-în inimă-ai înfipt-o !Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă în iarnă sunt făcută,Ursul alb mi-e vărul drept,



Din umbra deasă, desfăcută,Mă-închin la soarele-întelept.

La lămpi de ghiată, supt zăpezi,Tot polul meu un vis visează.

Greu taler scump, cu margini verzi,De aur, visu-i cercetează.

Mă-închin la soarele-întelept,Că sufletu-i fântână-în pieptSi roata alba mi-e stăpânăCe zace-în sufletul-fântână.

La soare, roata se măreste,La umbră, numai carnea cresteSi somn e carnea, se desumflă,

-- Dar vânt si umbră iar o umflă...Frumos vorbi si subtirelLapona dreaptă, Enigel.Dar timpul, vezi, nu adăsta,Iar soarele acuma staSvârlit in sus, ca un inel.

-- Plângi, prea cuminte Enigel !Lui Crypto, regele ciupearcă,Lumina iute cum să-i placă ?

El se desface usurel !De Enigel.De partea umbrei moi să treacă...

Dar soarele, aprins inel,Se oglindi adânc în el ;De zece ori, fără sfială,Se oglindi in pielea-i chială ;

Si sucul dulce inăcreste !Ascunsa-i inimă plesneste,

Spre zece vii peceti de semn,Venin si rosu untdelemnMustesc din funduri de blestem ;

Că-i greu mult soare să îndureCiupearcă crudă de pădure,Că sufletul nu e fântânăDecât la om, fiară bătrână,



Iar la făptură mai firavăPahar e gândul cu otravă.

-- Ca la nebunul rigă Crypto,Ce focul inima i-a fript-o,

De a rămas să rătăceascăCu alta fată mai crăiască :

Cu Laurul-BalaurulSă toarne-în lume aurul,Să-l toace, gol la drum să iasă.Cu măsălarită-mireasă,Să-i tie de împărăteasă.

ACI SOSI PE VREMURI de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.Iar hornul nu mai trage alene din ciubucDe când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Nerăbdător bunicul pândise de la scarăBerlina legănată prin lanuri de secară.Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe pereteTe vezi aievea numai în ştersele portrete.Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.



Subţire, calci nisipul pe care ea sări.Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eramCând ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

CATRE GALATEEA de Nichita Stanescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurileşi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tăuce cutremur au şi ce culoare anume,şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,şi bluza ta, şi inelul tău, şi secundaşi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietreşi mă rog de tine,naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,atât de departe, încât nu mai există aproape -după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...şi tot ce e dincolo de ele,şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.Şi mă rog de tine,naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spuicopacii - umbre de lemn ale vinelor tale,

râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu, pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,naşte-mă. Naşte-mă.



IN DULCELE STIL CLASIC de Nichita Stanescu

Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară.Dintr-o frunză verde, pală

pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnişoară.Dintr-o pasăre amară pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundăeu l-am fost zărit în undă.El avea roşcată fundă.Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău parcă pe timpanul meu blestemat şi semizeucăci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,Domnişoară, mai nimic pe sub soarele piticaurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.



LECTIA DESPRE CUB de Nichita Stanescu

Se ia o bucată de piatrăse ciopleste cu o daltă de sânge,se lustruieste cu ochiul lui Homer,se răzuieste cu raze până cubul iese perfect.După aceea se sărută de nenumărate ori cubulcu gura ta, cu gura altorasi mai ales cu gura infantei.După aceea se ia un ciocansi brusc se fărâmă un colt de-al cubului.Toti, dar absolut toti zice-vor :-Ce cub perfect ar fi fost acestade n-ar fi avut un colt sfărâmat!

din vol "Opere imperfecte" (1979)



POVESTE de Marin Sorescu

Sufletul tău funcţionează cu lemne,Iar al meu cu electricitate.

Dragostea ta umple cerul de fum,A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreunăO bună bucată de pământ,O bună bucată de cer,O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbăŞi pentru lac,Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gurăŞi vom ţine un moment de reculegerePentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra meaCare merge înainte, Ne vom lua după primul gând, Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în caleSfânta Vineri

Să ne spună printre alteleCă nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum Nici electricitatea pentru flacără, Nici lemne pentru fum.

* Din "Moartea ceasului"(1966).

Poezii Pentru Bac

Documents

Transcript of Poezii Pentru Bac