Elegie

Sap o groapă în aer

un scut de umbră face răcoare îndesităaerul nu începe, nu sfârşeşte cu ea.

Sap o groapă în aer punând ce are omul de preţsufletul stă să dea înafară cum creangă tremură el, cum urzică, minunându’se că exist.

Mai sărac decat mine numai un orb, amândoi sub semnu’ îndoieliipunându’ne suflet în groapa fără început şi sfârşit.

Ca un hoţ prins la furat şi făcând riduri saplumina se prelinge pe mine şi face coajă.fiica mea stă lângă altă tâmplălumina curge în ea ca într’o căldare fără fund.

Nu mai sunt decât în închipuire, fac riduri...

E lumină şi’n groapa ce sap şi înviu fructele în ea cum scânteilecine muşcă din ele nu poate cădeasunt copt de nesomn şi tot mai uşor,

sufletul ei ţinând loc de foame şi sete.

Fragmente despre Sabasos

Ca fantă luminoasă s’a pus pe inima lui şi, viclean,noua singurătate respirând cu ochi pântecoşisingurătatea veche a prins coajă, a crăpat simţind că peste încheieturi nu mai pune lumină.

Sabasos, Sabasos,cine’ţi sapă gustul din gură?

El doarme cu umerii goi peste lacrimi, unghia se întunecă şi urzică,visează ecoul rămas după pini retezaţifăina ce curge lângă morar într’o glorie albă.

În alte lumi, ursitoarele tac,corabia pluteşte curcubeiele mării, soarbe ametiste.

Mătasea foşneşte prin somn,singurătatea face riduri pe ape ca un pojar venit la bătrâneţeîn Sabasos pune muşchi luminoşi, pune puf meşter pe el,se îngraşă, pârâie din încheieturi, ţine mişcarea de toarte.

Dar polenul ei se învecheşte, atins şi el de singurătatescade într’o glorie lipsită de fildeşchiar dacă i’a pus o lumină pe ochi cât o gramatică ascunsă,cu care lumea altfel se vede.

Pielea lui, luminată de singurătate dospeşte, face coajă Sabasos e un trup luminat.

Punând geometrii ascunse înnoptării, biruind neînţelesul.Vindecat de trădarea cu dinţii de lapte, de pulpele sclipitoarecu care a încercuit fiinţa lui, viaţa cu cine să împartă ?

Teama poate fi cântărită asemeni comorii? Cartagena este departe, răbdarea face noi riduri pe apeaura sării pe mal şi sarea pe fragmente, trezită.

sub piele Sabasos sau altul tot mai strălucitor

peste care s’a aşternut lumina pusă la îngrăşat.

Mierla de dincolo

Aveam două trupuri, unul pentru zi, altul pentru noapteeram o creangă de întâmplărizmei puteau să existe.

Mierla cânta punând căptuşeală, muşchi sonor venit de dincolo.Aveam piei nenumărate şi luminoase,tulpinile nopţii creşteau fără griji, pieliţa zilei nu avea coatele jupuite.

Fructe se legănau coapte sub stele. Ochii ei.

Acum, am un singur trup, o singură piele, sufletul copt de întâmplări,lumea nu s’a frăgezit, ci a prins blană,o măduvă oarbă fierbe pământul uitat peste lumenoaptea pune gulere moi, un ulei fără frânghii curge prin oameni.

Cel care pleacă nu mai măsoară lucruri din ochicine întârzie, cu stele, nu e primit.

O nuntă stranie se arată în cer cu miri plătitori de argint,uitarea are drumuri sărate, cremene ninsă, tainele cui au prins ecou răguşit?

Cel cu inimă e scos la mezat împreună cu darul ninsorii.

Lumea nu s'a frăgezit, ci a prins blană,zmei chiar există.

Pisica s'a făcut nisipoasă de când tot pândeşte,mierla a îmbătrânit ascultând ecoul de dincolo,biruind ca altă lumină.

Catifeaua ei nu răneşte…

Îmi mănâncă din palme, din bolta lor ziditoarepregătindu'ne pentru moarte.

Loc de pieire

Se înalţă aburi din ea ca dintr’o carafă de vin fiert.Se destramă’n inele, oaspete ce nu judecă.

Trece pe lângă mine cum trece raiul prin evadat.Îi sorb vara curgându’i pe trup.

Îi respir în scut magneziile inimiiteama legând’o cu ceară bogată, neştiind că o privesc din umbră transparent şi setos.

Mă tot uit la ea ca la o hartă magică şi fluidă,o însoţesc în bucle amare prin setea ce pune căpriori

la nesfârşit, fără să ştie, transparent şi mustos.

Dinţii de lapte uitaţi

Mă tot subţiez pe dinăuntru simţind cum dau afară asemeni apelor uneori,nu mai am casă, nu mai am masă, sare puţină,fulgerul negru în mine respiră coroane subţiri.

Tu îmi eşti casă, durere şi masă, sare cât vrei aşteptându’mă fără mănuşi…Ţi’ai uitat dinţii de lapte şi ai dat de vânat răsplătindu’mă după faptele cuicând drepţi şi nedrepţi cu toţii suntem?

Ce bun gust are omul, frunzişul său proaspăt revărsându’te ca verdeaţa în mine dând bucurie, cum eu amarul, mai bătrână ca Dumnezeu!

Trebuia să te simt întrebându’mă cine sunt dacă nu sunt,de unul singur, încălzindu’mă,am să învăţ logosul tău, stelele violete, transversaliile

şi umerii mei vor umbla cu dreptate.

Oare şi în tine merii se coc, înfioraţi şi năframele fără cheisuflul mercurului, sudoare verticală şi în tine?

O, fiinţa mea, nu te mai iluminezimi’ai aprins călcâiele cum valurile de soare cojitezicându’mi, amărăciune ţi’e steaua unde întunericul prinde culoareîntrebând, cine eşti dacă nu eşti?

Noapte să fie.De trupul mi’l tot subţiezi şi’l umpli de cearcăne.

Dar trupul tău vânatul cui este, durere, dar inima ta, în care sapă taninulde pui margini în mine scriind alt alfabet.

De harfă desferec în tine, lăsând miezul meu, muritor,

unul în altul, durere, despărţindu’ne apele de uscat până vei prinde aromă de om…

Arta fugii

Ei

S’au scorojit tristeţile vecine cuarţului dând de întreg,veghea a prins cheag şoptitoraliniate pe cingători s’au topit peceţile şi’n ea am intrat ca într’o Americăînmulţind foşnetul alunecarea de curbede smirnă ne’am devenit şi ecou.

Femeie pe lângă care cădeau mări se topeau mărgăritarelămăiul plăcându’i mai mult decât ierieu scriam cu cretă de aursimţind logosul ca un început de lapte.

Dimineaţă să fie.

Dar ea în străinătatea ei plecând

şi cât voiam să îmbătrânească în carnea measă mă pătrundă mireasma părului de miere ascunsăsă rămânem fără porunci.

În risipă stau combinaţiile, catifeaua încifrată, splendoarea apusălumile verzi întorcându’se în raiîn risipă mătasea bogată ce coace şi crapă.

Ce să fie această mână care mă scrie ca un fur,sufletul pe care calcă nimicul

cum să cunoşti omul, dacă nu cunoşti părţile din care e alcătuit întregul,cum cel care scrie îşi are geamănul ce nu moare cu el

omul, care se dezbracă după moarte de riduri.

Dar lucrurile în colţuri înverzite, cum să le văddacă nu o mai văd pe ea, pierdută în volte.

În aşteptare stă inima mea pe ape plutindcum pietrele mov

dar lumea, din nou, va începe.

Canope

Deasupra va apărea steaua Canope dintr’o menghină stelarăse va lumina de ziuă în marginile eiîn rest va fi seară ca scoasă din minţicum pe scoarţa de copac, triumfătoare.

Se va pune arşiţă pe noicurgând nobil şi de neînchipuit, steaua Canope.

Nici cât încapă într’un sâmbure nu va sta locului, nici în coajă,vântul solar începând să ţipe cum mâinile noastre.

Se vor mai lumina odată marginile eiîn rest va fi seară scoasă din minţi aproape neomenească

şi va curge doar pentru noi steaua Canope.

Duplicat

Te aşterni pe mine luând formă de trup bărbătescţeşi arome din mările ceaiului, zici,au început să dospească ceruri în noiluni cu margini stinghere.

Curgi ca uleiul, vii cu mac din străvechie mai sălbatică firea aromelor grele de sens.

Cine’i zugravul ce aşterne punte sărutului ce scapă vederii...

Timpul e străinul cel mai de preţ, dar bolta lui nu ne ajungeun pămînt e întotdeauna în dezlegare.

Cei ca noi se pot mântui....

Vom da alt nume sângelui aspru până noaptea va fi scăpătatcând mă voi aşterne pe tine luând formă de trup femeiesc.

Despre îndoială

Trupul îndoielii am să’l dau ca hranăsă îl aştern pe alt umăr, şlefuit,să îl pătrundă cum pătrunde febracurgând prin el, urzeală’n asfinţit,

simţind cum în lămâi începe somnuldrept la început, apoi, în curbe, lin,iar îndoiala curgă’n trupul nopţiipelin în somn, cum vrejul rău în vin.

Curat să mă trezească şaua adâncănumită dimineaţa albită’n trandafir,ademenind oglinda toată aburde lupta îndoielii ce’a încercat alt fir,

ieşind în cercuri care duce’n centrulcelei mai mari oglinzi, să fiu scăpat,de îndoiala nouă ce’n amiazănăscându’se rănită de altul ea a dat .

Luna de cobalt

Mă înfășez în subțire, dar stridii îmi rod spaima rotitoarepatimi rămase idee , tribut așteptând pictez fresca setei de sete ...Tot mai mult sacru moare în mineun întuneric de cupru încheagă cântul mierlei.

Dacă nu e adevărată lumea pe care o trăiesc, spune tu, jumătate plecatăceai pus semn violetsplendoare de porțelan cu care ființa mea înconjor.

Nepictată mi'e furia și plin de crestături trupul păcatuluicine aude când steaua sângelui adulmecă palidul și lâncezește pe mine lumina,o catifea înnegrită sunt vibrând tot mai negrudar tălpile mele pe spini dau floare.Trăiesc o absență de Dumnezeu ca un copil nenăscut și cât mi'am dorit timpul să opresc.Dacă are smalț sufletul și dă să crape , ceai face,prin mâini văd stringurile păcatului.

De nicăieri venită steaua și nefolositorezonele palide ale inimii dau de un septembrie de sticlă , visele norilor n'au mișcare și inima sării încearcă .

Dacă și calcarul poate învia, noi nu, noi nu ? Vino'n ferigi, aminteșteți că eșticarnea ta foșnind mai mult dulce decât amar,mă pieptăn într'o sticlă amară, auzul mi'e rar

calcă prin tise începuturi de iarnă .Pune cuvintele moarte pe țărm, le învie,vor da foc liniștii vor acoperi cu năvoadele umede dragostea noastrăÎncearcă !Eu nu măsurîndumi singurătatea cum pe migdală, petrec.Rod puțin mai au mâinile. O să'l aflu, stufos, dar ce duce la aur trece ca aburul.

Fie .Voi pune pe foc mările, cerul care'n aripi țipădar aromele dintre ape pot să le uit, nătângul de mine ?

Tu, tresărind bei o cană cu ceai verde'n Vancouver mâna ta dreaptă face un gest de'a alunga vedeniabând cu înghițituri mici tot mai șterse, adormi, întâlnindu'ne în vis.

Iar luna de cobalt se va stinge.

Și ochii tăi pentru care aș ucide depărtarea dintre suliți și din păcat aș ieșigazelele gleznelor luminând întunericul umerii pentru care și'ar da duhul bărbații să'i mângâiesânii mamei ce ești acum copți peste fireși mâinile amintind înălțarea cocorilor când țipă de înfioară păduri.

Ai două fete, dar regi nu'ți mai umblă prin sânge.

Iar steaua e tot acolo poate mai palidă.

Eu, născând fericirea în straturi, la scrierea ta,zgâriu cu sete, rănesc când mi'e lumea mai dragăpun nod dureros amintirii, faptele mele se încheagă cum ceara,prin geamul albastru respir pentru doi.

Cine mai ești? Cât mai ești? Cum mai ești?

Fericirea nu se explică, inima ploiii da.Cât poate un atom să iubească, nu știu, un om da...pune via ce urcă în cer și uită curbura pământului nu uita , în noi a fost raiul ...

Eu stau lângă un gard de nuiele, fragede, vii ,stridii de aer respir, exist între cei care sunt și cei ce nu sunt .Mușchiul inimii cui a zis nu ?

Dar dacă întâlnind întâmplarea ai da bir nevăzutuluinimic pentru noi așteptând regii cristalului.Dealuri urcă mai lin când te apropii, curg mai sfătospoezia mea amintește via ce urcă la cer

steaua mai palidă și luna de cobalt .

Lumina sărată

El era Alexandros şi topea pentru ea piele albastrăce nu s’a văzut şi un liliac cu umeri sfioşiunui arbore de tutun spunându’i abur, cafea,începutul subţire şi galben văzându’l ca îngerul lunii.

Nu plăcea falsului unghi şi capcanele ei le topea cu privirea, el era Alexandros ispitind necuprinsul,dar femeia visa altceva.

În timpul acela, era luminos.

Boarea şoldului ei tot mai zgârcită, tot mai crude luminilefoşnet în urmă lăsa şi curgere îndesată,mânerele nu le mai atingea.

Dar plinul s’a copt, platină peste nori nu mai era,ea cu totul pleca, respirul lui cine fiinţa să’i bea, să’l îmbrace cu vorbe chiar de urzică,eu răsturnând curbe la marginea stridiilor.

El era Alexandros,viclenia mai tare ca vinul cu picioare de pâslă trecea,

lumina căzând altfel pe el şi pe mine.

Visul ce da înafară

Simt zvon de răcoare pe tâmple.Doamne, eşti Tu , sau e searăsau un înger hoţeşte coboară spre sufletul meu

sau pitici ce spre cer să’l ducă îi fac scarăsau cel ce nu’l ştiu cât clipeşte o boare

sau zvonul e semn că’ i tîrziu sau seara în care iubita se uită la cer şi înfioară

Doamne, eşti Tu, sau e seară ,

sau visul ce dă înafară ...

Jupuind îndoiala

Trupul ei nu mai miroase zările tigruluicoace în mine tainică absenţă care mă spală de păcateîndoaie amintirea asemeni arcuşului treaz, scorţişoara îmi este acum mai aproape şi înnoadă himere.

Trupul ei străbate frunzişuri canade dar carnea nu i se învecheştesare atârnă pe el ca mărgăritarultrupul ei desfăcându’se pe fragmente cum plăcile continentaleamintind mai mult geometria începutului decât rugăciunea.

Gol am intrat în ea, gol am ieşit ca într’o vie venită din miraculos,i’am mâncat şi i’am băut răcoarea cladită pe semneîntr’un timp bun de mâncat şi băut,dar cu cât o beam şi o mâncam, se înmulţea.

Adio, vinuri cu meştere buze.

Trupul meu a îmbătrânit, nu mai e inocent, tot mai greu se trezeşterespiră aluatul în care dospeşte noaptea,nu mai poartă carbon în seminţe, iarba nu’i este străină.

Umblă zvon, cine trădează va trăda mai departe!Stau cu prietenii sub cerul rămas fără steaua Canopeamurguri pietroase dau semn că trupul mai este în floarebem tristeţe cu muşchi jupuind îndoiala,cine se pune între noi să ne soarbă, nu poate, cine pune tăiş pe sine se taie şi picură până moare.

Dacă i’aş înşira pe’o rază purtându’i în jurul sufletului, n’aş muri.Să strige cine’i mai viu decît noi, cu vene orfane.

Ea stă între curbele pline şi nu mă visează, nici o culoare între noi.Cărţi îi poartă amprenta, unele colţuri brume celeste.Sunt străveziu ca matasea bătrână, văd curcubeie ieşind din inel,

Mâinile se pot vindeca, sufletul, nu.

Între scorţişoară şi sare ceva mai presus decât firea îndoind amintire asemeni arcuşului treaz.

Cine a uitat, nu mai poate uita!