1

COPERTE 1. Sibiu - Piața Mică (panoramă din Turnul Sfatului)Foto: Ștefan Trihenea 2. Membrii Cenaclului „George Topîrceanu” Sibiu

3. Expoziție și Lansare de carte la Cercul Militar Sibiu4. Câteva portrete – Festivalul „Cântecele Munților” ediția 2019

Ioan Gligor Stopița Editorial / Poetul George Filip la Sibiu 2Ioan Părean Gânduri despre Rapsodia 4Anca Sîrghie În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza 8Silviu Guga Cabinet de lectură – „Han al Ancuței” zilelor noastre 13Cornel Rodean Ștefan Vișan la a douăzecea carte 14George Văidean Ziua limbii române / Odinioară 15Liviu Modran Zborul 17Dorel Schor Păreri selectate 18Mihai Batog Bujeniță Virginitate cu repetiție 19Ioan Gligor Stopița „Străbunicul și strănepoata” 25Nicolae Tudor Salariu de merit 26Elena Miron Timpul, acest tâlhar hulpav 30Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (7) - In memoriam 34Vasile Spiridon Părăstasul 36Valentin Mureșanu Pianista (III) 38Rodica Nicolae Deslușire-n noapte 42Liviu Ceava Cugetări și perle 48Dan Dănilă Jurnalul lui Ulise - Unsprezece 48Gheorghe Stroia Interviu cu Milena Munteanu 51Victor Neghină Interviu Valeria Paștiu-Gușeilă 56Vicu Merlan Fenomene religioase / (I) Fenomenul Maglavit 60Rodica Nicolae Un vis, o realitate 63

POEZIE: George V.Precup (5); Aurel Domide (6); Vasile Rusu (7); Costel Simedrea (11); georgeFilip (11); Mihail Constantin (23); Katy Șerban (24); Adriana Chebac (24); Georgeta Popescu (32);Dumitru Cristănuș (33); Valeria Paștiu-Gușeilă (37); Octavian –Liviu Hulea(41); Eugen Deutsch (47);Ioan Friciu (50); Grigore Ciobică (50).

2

Editorial

Iată că am ajuns, cu ajutorul luiDumnezeu, dar și al „îngerilor” poeți,prozatori, eseiști, critici literari, care lună delună au colaborat cu revista „RAPSODIA”ajunsă la al 180-lea număr, deci de aparițieneîntreruptă a unui deceniu și jumătate.Mulțumesc tutor colaboratorilor revisteinoastre, dar mai ales celor care s-au implicatcel mai mult: Aurel Domide, președintelecenaclului literar-artistic „G.Topîrceanu”,Ștefan Vișan, vicepreședinte, Mihai BatogBujeniță din Iași, red. șef adj. al RAPSODIEI,Ovidiu Repede, secretar de redacție,redactorilor: Elena Miron, Katy Șerban, IoanTopârceanu, Vasile Cucu, Silviu Crăciunaș,Rodica Nicolae, Vasile Rusu, Victor Neghină,Ștefan Trihenea, colegiului de onoare: RaduTheodoru, Anca Sârghie, Dorel Schor, SilviuGuga, Eugen Deutsch, Dan Dănilă și GeorgePrecup. Nu trebuie să uit de toți colaboratoriirevistei, în mod deosebit de Valeria PaștiuGușeilă.

Cenaclul literar „George Topîrceanu”din Sibiu și revista „RAPSODIA” au găsit laCercul Militar o gazdă ideală pentru a-şi puteapromova ideile literare. După Revoluţia din1989, distrugerea experimentală a culturiibazată pe valorile spirituale ale poporuluiromân a devenit o prioritate pentru rinoceriinoului analfabetism global, pentru cei cepromovează inovaţia sterilă, noutatea nulă,discursul primitiv şi obscen. În acest context,iată că am avut norocul să fim primiţi cu multăînţelegere de această instituţie aparţinândArmatei Române, ca o apărătoare a culturiinaţionale şi ca o reacţie împotriva proprieidistrugeri. Viitorul aparţine celor care au şansasă afle răspunsurile cele mai profunde înproblemele existenţiale, într-o mare diversitateculturală, având acces la toate mijloacele deinformare şi de mediu adecvat pentru a pune înpractică produsul energiilor creatoare. Desigurcă printre creatorii care celebrează umanitateavieţii trăite în sensul înălţător al destinuluiuman în cadrul activităţii cenaclului nostru seaflă şi mulţi foşti sau actuali slujbaşi aiarmatei. E extraordinar să descoperi cum se potcoagula în jurul unor deziderate culturale şiliterare atâtea destine umane, generatoare detrăiri artistice şi pulsând la temperaturivizionare.

*

Aici, la „Cercul Militar” din Sibiu,creatorii de frumos au făcut apel la raţiune,luciditate, cumpătare, cooperare, întrajutorare,respect şi umanism, toţi într-o relaţie caredetermină reuşita... Am primit ajutor princonducătorii acestei instituții de până acum:col. (r) PUIU ȘARAMET, col.(r) Marcel Japieși, de curând, doamna Daniela Mariana Rusu,proaspăt manager al Cercului Militar, care apromis că se implică în mod deosebit ca revistaRAPSODIA să poată merge mai departe...

3

Poetul George Filip la Sibiu…

Pe 22 martie 2018, poetul român George Filip, a împlinit vârstade 80 de ani... Astăzi 24 August 2019, colaboratorul revisteiRAPSODIA a venit în Sibiu, împreună cu soția Maria, unde am avut uncolocviu plin de învățăminte la Cercul Militar Sibiu. Au participat: IoanGligor Stopița, red. șef al revistei RAPSODIA, Ovidiu Repede,secretarul de redacție, Ștefan Vișan, vicepreședintele cenaclului „GTopârceanu”, Lerida Buchholzer, actriță la Teatrul Național „RaduStanca” din Sibiu, Silviu Guga, prozator și critic literar, Vasile Cucu,Valeria Paștiu – Gușeilă, George Precup, dr. Vasile Hodorogea, ElenaMiron, membrii din colegiu de conducere al revistei, și alte câtevapersoane iubitoare de literatură. Poetul George Filip ne-a împărtășit dinviața sa…Trăitor pe meleaguri nord americane, în aerul rece și pur alCanadei, la Montreal, ca un proscris al țării sale, România, poartă aura

poetului străfulgerată de iubirea de neam și țară, nealterată. Ca toți surghiuniții ce trăiesc cea maimare parte a vieții lor în exil, nostalgia după meleagurile nașterii, a copilăriei și formării ca om estevie și neîntreruptă. Așa cum e și poezia sa, neîntreruptă... Poemele sale sunt fir de mărgele colorateîn tricolorul românesc, cuvintele sunt lacrimile lui ce ne droghează cu starea pură a sublimului.Viziunea poetică a acestui scrib de cursă lungă se înşurubează pe coloane astrale într-un curcubeu,pregătind o nouă morală, în poeme aprinse de lumina scursă din pană de înger sau arhanghel ce areîn mâini suliţe de crini incendiaţi de omătul singurătății. Citindu-i cărțile te cumineci cu prescuracoaptă pe vatra strămoșească, descoperi gândul vagabond și transcendental din universul ideii și alsensibilității scriitoricești, ca un neîntrerupt zbucium sufletesc ce ridică mirarea și frumusețea,blestemul și suspinul, în țeava îngustă a lacrimei unei munci de apologet spre neuitare.

Transfigurarea dorului, a iubirii şi a dreptăţii în imagini şi metafore, au forţa persuasivă şioriginalitatea ce adoptă un fel de ceremonial al iluziilor şi al ecourilor nostalgice, sublimândsentimentele. De fapt poetul e un nostalgic incurabil, aflat mai tot timpul la graniţa dintre meditaţieşi reflecţie, cu o bogată reprezentare cognitivă, care a reuşit o „unitate în diversitate” densă înaceastă lirică ideatică. Reconstrucţia universului liric are o împletitură dibace între tonul general algeneraţiilor noi şi vechi. Atunci când filtrează emoţia prin propriile aspiraţii poetice capătă unorfism cu revărsare caldă. Când devine sentimental, cântul capătă o naturaleţe aparte. Lirica sa dedragoste, prin arderile sale are un cer din care ninge fluturi albi cu aripi de argint. Călare pe inorog,săltând peste golgote de spirit bântuite de inefabil, Măriei Sale, îi cântă pricesne românești, imnurisufletești cu sensibilități eruptive pline cu valori nostalgice. Copilul și adolescentul din biologiculsău încă mai poate da relief ființei unui poet cu sfială de flutur ce suie spre iluminare și învieri înuimire.

Frate întru pierzanie, după cuvântul viril, ostenit de sensuri şi chemări, poezia este înaltulrăsturnat în sângele nostru, sentimentul cel mai profund şi mai adevărat din câte sunt pe lume. Morişi înviezi în doruri de strune cântătoare, de înviere întru frumos, de zidire pentru veşnicie înperpetuă reînnoire. Purtători a genei eminesciene am devenit fiecare, după har și puteri, opaiț lafereastra înnoptată, licurici, lumânare sau torță în labirintul din împărăția literelor. Știu că ai fostdrogat de tânăr de starea pură a sublimului eminescian, ca să poți trăi toată viața în duhul ruguluiaprins ca un mugur tăiat din alba grădină a copilăriei și altoit pe des-cântecul vertical al luminii.

Dacă poezia e nemuritoare, carnea poetului e un dor de acasă, un murmur la marginilecutezării bolborosind des-legare de blestemul singurătății exilului. Cu umerii iubirii bătuciți demuchile crucii sfântului Andrei, ocrotitorul românilor, tu, poetul dobrogean cu sânge ardelenesc dinMărginimea Sibiului, din neamul poetului Octavian Goga, te vei înfățișa la Judecata de Apoi ca untruditor al cuvântului înflorit la temperaturi vizionare. Vei primi, în schimb, sufletul ceruluialbastru, reflexie a apelor Mării Negre cu miros de veșnicie cristalizată în zăpezi de lerui-ler și de

4

pită aburindă din lanul de grâu smălțuit cu sângele macilor, de pe câmpiile Tuzlei.Neprefăcuta mea admiraţie rezidă din empatia sufletească stabilită în timpul lecturării

versurilor tale cu esenţe tari, care au adunat în ele toate furtunile şi meandrele cosmogonice umplutecu imponderabilitate. Poezia ta e aerul respirat între două bătăi de inimă, pasul desculţ în iarbaînrourată a dimineţii sub care păianjenii devin fluturi. Între vise, stă cuibul cântecului sufletului tău,ghersul ce curge de pe coardele lirei lui Orfeu...

Gânduri despre „RAPSODIA”

Ioan PăreanRedactor șef al revistei „Rezervistul sibian”

Ajunsă la cel de-al 180-lea număr și al XV-lea an de la apariție, revista sibiană „Rapsodia”, și-afăcut loc în peisajul stufos al revistelor românești de literatură. An de an, revista este tot maiapreciată și mai căutată de publicul cititor. În paginile ei au debutat prozatori și poeți sibieni și, nunumai, care acum sunt scriitori consacrați, cu numeroase cărți și care sunt cunoscuți, prinintermediul acestei reviste, atât în țară, cât și pe alte meridiane ale Lumii.

Dacă inițial, apariția revistei, părea o glumă a unor bătrânei dornici să-și vadă poezioareletipărite, acum „Rapsodia” prin conținut și prezentare grafică poate să stea alături de oricare dintrerevistele „grele” ce apar în România acestor ani.

De-a lungul timpului, scriitori din Republica Moldova, din Canada, din Israel și Franța sau dinGermania, din Austria și SUA, români cu talent scriitoricesc, de certă valoare literară, și-au publicatgândurile și, de ce nu, fragmente din opera lor în modesta, dar valoroasa noastră revistă sibiană.

Pot spune, fără să greșesc, că sufletul revistei, liantul și fermentul ei, este actualul redactor-șef,poetul și criticul literar Ioan Gligor Stopița, pe care-l identific cu revista. Când spun „Rapsodia”,spun Stopița …și când spun Stopița, gândul îmi zboară la revista noastră de literatură care apare subegida Cercului Militar din Sibiu. Sunt două nume îngemănate, care și-au făcut un loc aparte subcerul literar al Sibiului, în care fiecare stea poartă un nume ce se găsește și în paginile „Rapsodiei”.

La mulți ani, „Rapsodia”! La mulți ani, bădiță, Stopiță!

5

George V. Precup

Din Volumul „Culoarea coniacului tânăr”

Editura 2019

UITAREA NUMELUI

Zarabos era numele tău.

Purtai în raniță tăbliță de lemn,pene de vultur muiate în Dunăre.De gât călimara cât mărul, ramura de alun,o hartă ce’arată cum ajungi la sufletul omului.

Aveai încălțări din piele de bivol.Ghem pentru aduceri aminte, cu lamă curbată, sica nu.Un sul cu peceți de la marele rege întărindu’te ca poet.

Pâine și brânză,nuci și faguri de miere.Portretul cu Bendis făcut în cărbune, sul.

Bateai Dacia lată și lungă.

Pământ ascultai, pipăiai pietrele vechi,grâul copt în răbdare gustai.Respirai cânepa arsă, întâlnindu’te cu strămoșii.

Praf în suflet n’aveai.

Te spălai în izvoare să păstrezi tinerețea.

Vânt dulce usca,ierbia îmbătând cum fecioarele de pe zidul cetăților.

Ai umblat prin Egipt și Elada prin Imperiul Romanprin Britania, Galia și Țările Nordului.Țara Soarelui ai bătut, Chitaiul și Persia,în inima țărilor negre’ai ajuns.

Ai aflat frumusețea dar și partea barbară.

De azi pe mâine trăind, sufletul l’ai aflat descheiat.

Frunzar de nesomn,numărând stele până la fierbere.Fără nume rămas.

Tu.Din neamul Orfeu.

6

Aurel Domide Șănțanu

Când se ivesc zorile

Când se ivesc zorileam mulțumit luminii curatecare-mi inundă sufletul.

Când se ivesc zorileiau în brațe razele soareluiși le-nfășor cu flacăra din priviripeste covorul zilei.

Când se ivesc zorilem-așez în pragul cu arome-ntoarseși cu poeme luminate.Brazdă pentru rezervistultrecerii în visărispre ultima culme, ultima dorință,doar atunci a sosit vremeacând se ivesc și pentru tineneîntinate, zorile.

Când se ivesc zorilerăscolesc măruntaiele timpuluiși pe ramuri luminateaștern patina din zi.

DURERI

De o vreme bună-ți plângeluceafăru-n urecheiar trupu-ți cade leneșde la grumaz la șale,dureri te-ncearcă încă – povesteae mai veche –peste ce-a fost azi vremea,noi rânduieli prăvale.

Ciudate stări, i-au seama,adesea s-au extins,dar legământu-ți ceresă nu te dai învins.

GÂND

La gura sobei gândeamSurprins plăcutȘi picuram proiectul„Ce-i încă de făcut”...

TĂCEREA

Arcuind pe strune de sufletTăcerea dă cântecului glas.

CULOARE

În ochii ei verzi se legănau valurispălate de furtuni.

PREVIZIUNE

Bătrânețile-omeneștiNu vin cu parfum de nuferi,Dacă vrei să-mbătrâneștiPregătește-te să suferi.

DORINȚĂ

Bătrânețe, am de gând,Vara asta să te vând.Știu că nu va fi ușorSă găsesc cumpărător.

RUGĂ

La tine, Doamne, mă rog iar:Dă-mi viață de parlamentarȘi, te mai rog, Doamne, să-mi puiÎn contul meu salariul lui.

PRIETENIA

Prietenia niciodatăNu ține poarta încuiată,Prietenul unde se nașteLa nevoie se cunoaște,La tine vreau să ajungPrieten bun și de drum lung.

7

Vasile Rusu

PAGINA LIBERULUI CUGETĂTOR

VEDERE! (satiră dulce)

Dacă n-am un ochi de corb,deși văd – sunt, totuși, orb!

Ca să văd adâncul bolții,stelelor le pipăi colțiiși o-ntreb – pe fiecare –de ce joacă din picioare?!

Deși, io-s convins că-i fixă,o-ntreb: ce știe de eclipsă?!că prostia omenească,între noi și între stele,Doamne, ce prăpăstii cască!și le umple cu belele:că-s cu coadă....lumea – totuși – e neroadă.Țuțea zice că-i „cireadă”!

Parc-o văd, în vis, cum „rage”și de proastă și de spaimăabia ruga își îngaimă:i-o rămas... doar să se roage!

Dar pe când tot Universulstă și azi pe buza gropii,ce fac „sfinții”? ce fac popii?în genunchi, cu toți, la rugăbaliverne vechi îndrugă;în genunchi, cu toți, la stranăstau cu gândul la Satanăsă le-ndrepte Domnul mersulpe când... astronomii-n părcată-n Soare... adevăr!

toți chiorându-se la el,cum te uiți la un mișelce se joacă cu-n ... inel!

Soare, Soare ce te doarede faci striptis din picioarespecial pentru românica bezmeticii din mâini?!cine vrea să te sugrumesă te-ntunece anume?!

Tocmai TU, care ne daidulcile cireși de maipe când faci Pământul RAI!Mi te văd fierbând în spume,special pentru români,să-ți ieși mâine... din țâțâni?!

Proștii cred că te sfârșești...nu pieri TU – până proștii-i prăpădești!Pe proști și pe șarlatanicare „pocnind din dește” adună bani!știu, „PROSTIA” se plăteștemai ales pe românește!...

Dară, până a fi să fie,Soare, bagă-i în toți dracii;că mă-nchin cu totul ȚIE,precum lui Zamolxe DACII,pentru trista ROMÂNIE!...

8

Anca Sîrghie

ÎN INIMA DE FOC A SPANIEI, LA ZARAGOZA

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspreanostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea,ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totulchiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, lacare visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani dedominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia,Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele îndescinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, undeeu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-aa ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurilelumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoțiami-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. SosiserăTheodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la ouniversitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Temacomunicării mele The Romanian National Identity as reflected in Mihai Eminescu’s Poetry urma săfamiliarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate apoporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes afost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu hartaprovinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918.Încântată să-l primească a fost și organizatoareaCongresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel,care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei eraromâncă.

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era derefuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnescEbro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, sedistinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la primadescindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele suntsingurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pecând alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsăricatastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-aconsacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginatasemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plazad’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spremarile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală aAragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestațiîn situri arheologice și - atât de surprinzător - de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum esteînglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietorse odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat larăscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă.

9

Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ înpalate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta,când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțelegce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România unlaitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cubătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultămsfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele maitentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nupot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, undeliturghia este în plină desfășurare. M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor decălătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecarecu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă peo doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 șifebruarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură numă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis cecomori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoareîn fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecranimaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau altecapele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecăturacatolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pestâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje, când credincioșii formează adevărați minți deflori, marcând amintirea singurei arătări între pământeni, spune legenda, a Señorei în anul 40 d. Hr.,ea cerând sf. Iacov, căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp, să ridice o biserică închinată ei. Sus,în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya mult căutată, dar se afla preadeparte ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos,satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa natală a pictorului șicompletând cu muzeul gravurilor, ce se mândrește cu lucrări originale, și cu sala Ignacio Zuloaga,toate așezate pe aceeași Calle la Alfondiga, împodobită cu ghivece de flori. Foarte convingătoareprin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, dealtfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere căpe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite castil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe carepoetul Octavian Goga și gânditorul Emil Cioran le merită cu prisosință? Dar câte alte muzee nu suntîn România în aceeași situație de nefuncționare. Turismul românesc ar avea mult de câștigat prinreabilitarea lor.

Ca să continuu periplul primei mele zile turistice la Zaragoza, nici la Museo Pilarista dinbazilică nu am stăruit prea mult, deși merita să admir valoroase obiecte din aur, ce ilustreazăopulența lăcașelor sfinte din Spania, mare putere colonială a lumii. Revenită în imensa piațăcentrală, o altă localnică mi-a mărturisit că, de departe mai reprezentativă decât Bazilica NuestraSeñora del Pilar este Catedrala metropolitană de Seo, aflată în vecinătate.

Dar vrând să-mi creez un intermezzo, am intrat în Bursa de comerț construită în stil florentinîntre anii 1541-1551, cu joc de ogive în formă de stea și coloane mândre. Devenită de câtevadecenii un spațiu expozițional, La lonja păstrează arhitectura renascentistă aragoneză. Dar interesulvizitatorilor se orienta acum spre tema cutremurătoare a celor 40 de fotografi care ilustrau condițiatragică a omului în epoca confruntărilor, ce au traumatizat contemporaneitatea noastră. Ei, artiștiifotografi, deveneau niște modelatori de conștiințe și fiecare panou expozițional explica în ce situațieau fost făcute pozele ce în acest spațiu fast recompun tragedia epocii noastre. Ceva mai îngrozitornu mi-a fost dat să văd despre civilizația prezentului în lume!

10

Da, acum merita să respir alt aer, însă afară dogoarea își făcea de cap. Erau 41 grade Celsiusla ora prânzului, așa că nici apa din bazinele pieței nu mă mai ajuta, chiar așa cum anumeîncălțasem niște șlapi de plastic, ca să mă răcoresc la oricare fântână ivită în cale. Simțeam căasfaltul emana din belșug căldura, lăfăindu-se în lumina soarelui neiertător. O cervesa rece m-apotolit pe moment, mai ales că i-am închinat-o lui Goya, care mă privea pacient din statuia cepatrona acel colț de piață. Acum elanul meu de reintrare în lumea frumosului etern era deplin.Catedrala Metropolitană La Seo mai păstrează câteva elemente ale artei romane, ca absida centralăsplendidă din interior, amintindu-mi că edificarea catedralei începuse în secolul al XII-lea. Unîntreg perete exterior cu turla sa hexagonală ilustrează, ca veche moschee, arta mudejar, atrăgândcuriozitatea turiștilor prin îngemănarea culturilor în Spania. Expresia absolută a înglobării uneimoschei într-o catedrală catolică o admirasem cândva la Mezquita din Cordoba. În anii 1316-1319la Zaragoza s-a modelat în stil gotic noua biserică, cu materiale aduse din zonă și cu faianțaemailată, realizată în ateliere aragoneze. La alt interval, în 1491, Episcopul Alonso de Aragon adispus să se adauge vechiului lăcaș de cult două nave laterale, iar după vreo 60 de ani, subepiscopatul lui Hernando de Aragon, s-a completat structura clădirii, dându-i-se aspectul păstratpână astăzi. O imensă catedrală, așadar, copleșitoare ca frumusețe, unde s-au încoronat cu fală regiiAragonului. Pentru vizitatorul străin este greu de cuprins o asemenea bogăție artistică, întrucâtansamblul acesta, unic în spațiul Aragonului, te uimește cu cele 20 de capele dedicate unor sfinți aicatolicismului. La ele s-a lucrat câteva secole medievale, cu ce au avut înalții prelați mai bun cabogăție și ca geniu european, pe care l-au fructificat. Capela Sf. Mihai, consacrată patronuluicatedralei, are zidul de nord ornat în stil gotic mudejar, cu ceramică policromă, acolo apărândblazonul episcopului de Luna (1352-1381). Nu știi ce să admiri mai întâi, de la statui de sfinți lamorminte de episcopi, ferestre, bolți și coloane gotice. Și câtă strălucire săpată în piatră de alabastrupolicrom!

Dar minunea nu s-a terminat aici. Catedrala adăpostește Muzeul de tapiserii, o colecție ceprezintă scene istorice și mai ales religioase, datând din secolele XV-XVI. Secretul păstrăriitapiseriilor stă în climatul uscat al zonei. Totuși, nimeni n-ar putea crede că din secolul al XV-leaele au rămas intacte până astăzi. Nu! De aceea, în ultimul timp s-a decis restaurarea unor lucrăricare au fost deteriorate de vreme. Colecția a pornit de la inițiativa episcopului Alonso de Aragon(1497-1529) și a tatălui său, regele Fernando Catolicul, completată harnic și de urmași ai înaltuluiprelat sau de nobili aragonezi bogați. Esențial este că în secolul al XX-lea colecția a intrat în atențiaopiniei publice ca expoziție permanentă. Din 1985 s-au dat 5,1 milioane de euro pentru organizareamuzeului, completat cu săli noi. Astfel, s-au restaurat 22 de pânze și s-a creat un depozit modern, încare sunt adăpostite tapiseriile neexpuse. Deși am început vizita sălilor mari ale muzeului convinsăcă voi afla istoria Aragonului ,,urcată pe pereți”, cum preciza un pliant oferit la agenția de turism,surpriza a fost să întâlnesc, în fapt, cu totul altceva, anume istoria mitologică a lumii. Erau câtevamomente din istoria Israelului, reprezentată prin povestea frumoasei Estera și a regelui Persiei sauprin Moise copil luând, într-o interpretare apocrifă, coroana faraonului egiptean. Alte panouri detapet îi reprezintă pe Priam și Hecuba, pe Agamemnon și Ifigenia, pe Hector, Paris și Elena, exactașa cum îi cunoaștem din epopeile homerice și din tragediile antice grecești. Nu lipsesc zeiimitologiei eline, care încarcă până la refuz casetele din care sunt formate tapiseriile. Am urmărit de-a lungul lor povești conduse minuțios de la scene cu rol de expozițiune, până la punct culminant șideznodământ. Culorile sunt și acum strălucitoare în tonalități vii de roșu și auriu. Mai importanteste că figurile personajelor au expresivitate caracterială. Mi-a plăcut lucrarea intitulată Tapiulspadelor, unde se pregătesc de duel Paris și Menelau. Penthesilea, fiica zeului Marte, aduce spade șiscuturi oferite amazoanelor care urmau să-l ajute pe regele Priam. În centru apare Achile, alături cuMenelau, care ia o atitudine pasivă. Altundeva, minunat realizate sunt corăbiile din lucrareaintitulată Expediția lui Brutus în Aquitania, având ca protagonist pe nepotul lui Eneas. Așadar, ocălătorie prin marile mituri ale lumii, care și-au făcut loc în fantezia episcopilor aragonezi, sprecinstea lor eternă. Așadar, aragonezii au știut să iasă în universalitate și cu această colecție, care,într-un miez de zi caniculară, la Zaragoza, s-a constituit într-un neașteptat cadou, anume unul caresă-mi învingă prejudecata că văzusem totul în Spania excursiilor precedente.

11

Costel Simedrea-Reșița-

PE UN CÂMP FĂRĂ FLORI

Ne plimbăm pe un câmp fără flori,Fără iarbă şi fără copaci.Îmi mai spui un cuvânt uneori,Alteori mă priveşti... şi doar taci...

Ne plimbăm... Ne ținem de mână,Copiii nimănui, preacuminți,Într-un sfârşit ce se amână,Ca-ntr-o catedrală fără sfinți

Privim la ceas şi pare târziu,Orele-au căzut de pe cadran.Unde s-au dus? Întrebi... Eu nu ştiu!Ne plimbăm printr-un timp de catran.

Pe un câmp fără iarbă ori flori,Pe un câmp inutil şi anostÎn suflet cu maligne tumoriNoi trecem de parcă n-am fost...

NOSTALGIE DETOAMNĂ

Mai beau din vin, mai muşc din pită,Privesc pe geam şi mă-nspăimânt...Se lasă frunza ispitităDe amăgirea unui vânt...

Rămân potecile uitateŞi îngropate-n bruma groasă..Niciuna nu se mai abateSpre ceea ce a fost o casă

Prin geamurile ei murdarePrivind azi nu mai vezi nimic...Ori poate doar o lumânareCare se stinge pic cu pic...

Şi câte au fost mai demult!Acum povestea-i risipită,Cad frunze..., vântul îl ascult...,Mai beau din vin, mai muşc din pită..

George Filip-Canada-

PRIN RELATIVITATE

pe întuneric umbra mi se-ascundeprecum un fost prieten – trădător.când este soare umbra se întoarceşi mi se culcă blândă... la picior.

aşa-s şi fraţii – mă cunosc doar vara,de-i vizitez cu-arginţi în buzunar,iar iarna, dacă n-am lemne pe vatră,mă ocolesc – de mine n-au habar.

îmi amintesc de taica şi de mama,care simţeau când vin din depărtări.chiar dacă n-aveau gaz să pună-n lampă,mâncam toţi trei – la sfinte lumânări.

că prea plecam şi mă-ntorceam arare.nici nu ştiam spre care orizont,

prin lumea mare, tâmpă, trecătoareeram poetul dârz – ca un afront.

ca stelele ce cad numai odată.ca un potop – la două mii de ani.ca ginerii, la unica lor nuntă.precum un bulibaşă – la ţigani.

nimic prin viaţă nu-i din întâmplare.nu poţi tu să decizi... că vrei să fii.aşa cum unicate sunt pe lumetăcerile din oameni morţi... sau vii.

de-o fi s-ajung la ceruri vreodată,că până una-alta nu-s decis,o să-l implor pe relativul Tată:mă ierte dacă mult prea mult am scris.

12

LA PLECARE...

mă pregătesc de-o cursă lungăspre care am să plec... subtil,când toţi convivii mei vor spune.-gata... poetu-i infantil.

voi da uitării cum mă cheamă,sau... am să spun că NERON sunt,sau... poate blând ca o gutuie,o să declar că sunt vreun sfânt.

la rândul meu... precum Ulise,iubiţii mei cotidieni,vă voi întinde cacialmaleca în povestea cu troieni...

şi voi veţi rîde... eu voi râde.toţi proştii râd la unison.îi iartă-n cer stăpânul lumii,dar îi împuşcă – Cupidon.

le dă iubire... să iubească.nu-i dragoste – nimic nu e.eu, blestematul de iubire,am scris mult despre dragoste.

şi-acum, dacă o iau la vale,cu ochii minţii mele râdşi vă anunţ: ogorul vieţiimi-a fost fecund... arid şi hâd.

dar fiindcă-s gata de plecare,mai puneţi un pahar cu vin.doi bani n-am dat pe viaţa asta,că n-am bani în chimir: AMIN...

GORUN ROMÂNESC-stejarului meu din preajmaBisericii Buna-Vestire - Montreal-

gorunul meu... flăcăul meu frumoscu peste fruntea mea de zece ori,tu te ridici spre stele majestos,spre taina infinită-a altor sori...

sămânţa mea şi-a ghindei de stejar,am altoit-o sufletului meuşi ea s-a închinat spre un altardin care glăsuieşte – DUMNEZEU.

are vreo zece cercuri în contur,contur concentric, verde şi curat.în limba mai ştiinţifică – matur.în limba noastră: un semeţ bărbat.dar ce priveşte el departe-n hău?

sparge cu ochii zările albastre.eu... la picioare-i cânt un menestreldespre sorgintea emigrării noastre.

îmi zice: tu rămâi în lumea tade tristă şi profundă-nţelepciune.legile lumii nu le cerceta,că ele-s o minune din minune.

...spre taina infinită-a altor sorigorunul demn priveşte majestuos.e peste fruntea mea de zece ori;fecior român... românul meu frumos!

POEM CU DESPRE PROŞTI-la plecarea în vacanţă, unorscumpi admiratori de-ai mei-

prostul... pare şi el că-ar fi OM,numai că-i niţel beteag la minte.astăzi am să-ncerec – sunt pus pe cafte,să vi-l muştruluiesc printre cuvinte.

iată-l!... că-i mai scund sau mai înalt.prostul dragii moşului – nu-i STASS,el o ţine-a proasta, cum i-e felulşi-l cunoşti când rage – după glas.

prostul latră vrute şi nevrute.cu prăjina nu-i ajungi la nas.bagă râtul prin literaturăşi e tandru – chiar sfrijit sau gras.

eu i-aş înhăma la o cotigă.nu cu biciul i-aş mâna – cu parul.deşi-i scumpă... le-aş da mămăligăşi prin vise le-aş pune coşmarul.

la mujicii care dau din coadăpe la foruri – cerşind doar subvenţii,le-aş da numai bolovani să roadăşi le-aş tăia pliscul – la pretenţii.

i-aş atrage chiar spre medicină,secţia de bube şi răpciugăşi de-al dracu – le-aş băga pricinăşi le-aş da tăciuni gingaşi să sugă....or să-mi zică iar – anticristul,dar travaliul meu are un rost:eu nu trec prin viaţă ca tâmpitulşi nu pot să sufăr – OMUL PROST!

13

CABINET DE LECTURĂ

„Han al Ancuței” zilelor noastre

Apariția recentă a volumului „Paharul din spatele tejghelei”, la Editura Cenaclul de laPăltiniș, a fost o surpriză pentru cei care cunoșteau activitatea literară a Elenei Moisei, autoare anumeroase poezii pe care le publica pe diverse site-uri și antologii. A debutat editorial, în 2016, cuvolumul „Am scris pe cer cu-n vârf de munte” în care, pe lângă poezii pline de locuri comune șianacronisme poetice, găsim creații ce se îndreaptă spre zările poeziei adevărate și care o detașeazăde versificatorii veleitari, chiar dacă utilizează constant dulcele stil clasic.

Ne așteptam la un nou volum de poezii în care să-și etaleze câștigurile experienței lirice, darElena Moisei ne face surpriza de a publica un volum de proză. Și nu unul oarecare, ci unul deosebitde interesant. L-aș numi un roman sui-generis, amintindu-mi că și volumul lui Mihail Sadoveanu„Hanu-Ancuței” a fost considerat de unii critici și istorici literari un roman. Volumul, cu caredebutează ca prozatoare Elena Moisei, se intitulează „Paharul din spatele tejghelei” și, dacă n-amsuficiente argumente pentru al numi roman, îl numesc un nou „Han al Ancuței”. Cititorul va aveadiscernământul să nu creadă că mă hazardez în comparații stupide de ordin valoric între ocapodoperă a literaturii noastre și un volum de debut, fie el deosebit de interesant.

„Paharul din spatele tejghelei” e un „Han al Ancuței” din zilele noastre. Hanul vestit de pedrumul dintre Roman și Fălticeni este înlocuit acum cu barul modest de pe strada Teclu din Orașulde Jos al Sibiului, iar Vechea și „Cealaltă Ancuță” sunt înlocuite acum cu doamna Lili, personajulnarator din volumul Elenei Moisei.

La barul doamnei Lili vin tot felul de oameni. „Fiecare are câte o poveste, o bucurie, otristețe” pe care doamna Lili o înregistrează în cartea sa, o carte, mai de grabă, memorialistică,mascată de ficțiune din loc în loc, greu de încadrat într-o specie literară anume.

Alexandru Vlahuță povestea în amintirile sale că „din nevoia de a studia mai bine tipuri deoameni”, I.L. Caragiale a deschis câteva berării. Afacerea a falimentat, dar operele lui au rămas.Elena Moisei n-a avut intenția studierii tipurilor umane, dar pasiunea ei pentru literatură au „împins-o” spre asta, constatând ce importantă sursă de inspirație devine... un bar.

Personajele cărții sale sunt clienții fideli ai barului care nu sunt oameni cheflii, dar nici maripovestitori, cu rare excepție narațiunile lor confesive par a unor povestitori „experimentați”. Vinînsă la barul doamnei Lili „să stea la un pahar de vorbă” și povestesc cu loialitate întâmplări uneoripicante din viața lor sau a cunoscuților. Au conștiința efemerității lucrurilor din propria viață.Subiectele politice nu prezintă prea mare interes. La un pahar de vorbă, paharul din spateletejghelei, vor să scape de imediatul cotidianului și vor, mai ales, să scape, la barul doamnei Lili, desolitudinea cei înconjoară în ceasurile lor de singurătate. Nevoia de comunicare le juxtapunemonologurile și trezește interesul pentru povestire și dialog.

Elena Moisei, prin „mixajul” pe care îl face cu poveștile subiective între care uneoriinterferează retrospecții și fragmente „obiective”, aduce deopotrivă senzația de obiectivitate și derelativizare a realității. Spontană în exprimare, chiar și atunci când vrea să filozofeze, doreștepermanent să mențină autenticitatea narațiunii indiferent de subiectul „poveștilor” personajelor sale.Chiar dacă scrierea sa pare, la prima vedere, de o acută superficialitatea și improvizația stilistică,autoarea reușește să realizeze o proză „crudă”, fără idilizări, remarcabilă prin acuratețea violentă astilului. Lipsa implicărilor de complicare narativă și stilul brut nu diminueze calitățile acestei cărți,dimpotrivă i le subliniază și determină o lectură agreabilă.

14

Ștefan-Cornel RodeanPreședintele Cenaclului Umoriștilor Sibieni „Nicolaus Olahus”

ȘTEFAN VIȘAN LA A DOUĂZECEA CARTE

Ștefan Vișan (de profesie ofițer în M.Ap.N., născutîn 1936) și-a lansat în această vară volumul de nuvele„CETINA”, apărut la Editura SALGO din Sibiu, carte cereprezintă a douăzecea apariție editorială a autorului.

A început să scrie târziu, după 65 de ani, dar apublicat cu o frecvență foarte mare, parcă pentru a recuperatimpul pierdut până atunci. Astfel, din 2003 până în prezent asemnat, după cum afirmam anterior, 20 de volume, adică maimult de unu pe an. Adăugăm aici colaborări la numeroaseziare și reviste (naționale și locale) precum și activitatealaborioasă desfășurată în cadrul celor două cenacluri literaresibiene din care face parte („George Topârceanu”, la careeste și vicepreședinte și „Nicolaus Olahus”).

Culmea este că acum, când încă este sănătos și la trupși la minte, când încă mai are inspirație, afirmă că vrea să seoprească din scris. Rămâne să vedem dacă așa va fi.

Oricum, chiar dacă nu își manifesta această opțiune,20 fiind o cifră rotundă, am putea aprecia că suntem la ceasulunui fel de bilanț așa că, înainte de a vorbi despre cartea

prezentată acum, voi scrie doar câteva cuvinte despre ceea ce mi se pare specific operei sale, îngeneral.

Remarc, în primul rând, marea diversitate de genuri și specii abordate. Practic, din creația salipsesc doar poemele lirice, altfel a scris de toate: romane, nuvele, schițe, piese de teatru, prozăsatirico-umoristică, epigrame ș.a.

În cadrul romanelor, care reprezintă cea mai mare parte a scrierilor sale, regăsim mari teme -clasice putem spune sau universale - dar și probleme de strictă actualitate, specifice spațiuluiromânesc, precum și memorialistică sau S.F.

Lăudabile, în toată proza sa, sunt preocuparea de a îmbina ficțiunea cu aspecte reale, denatură geografică, istorică, etno-folclorică, precum și grija ca, din loc în loc, să aducă în atențiacititorilor viața și activitatea unor personalități contemporane. Trebuie să subliniem că inserțiilerespective sunt foarte bine dozate și firești, ceea ce demonstrează, fără putință de tăgadă talentulscriitorului.

Volumul pe care îl prezint în această pagină cuprinde două nuvele.În opinia mea, ambele se citesc foarte ușor, sunt captivante și prezintă întâmplări care, chiar

dacă par ieșite din comun prin dramatismul lor, se pot întâmpla oricăruia dintre noi.La amândouă, măiestria prozatorului se manifestă, în primul rând, în stabilirea planurilor de

acțiune în timp și spațiu, întâi separat, apoi prin unirea parțială a acestora, disjungerea din nou și –către final – contopirea lor în filonul principal.

15

Mai ales la prima nuvelă, intitulată „CETINA”, autorul folosește preponderent dialogul îndauna narațiunii, ceea ce face lectura mai alertă, mai antrenantă. În aceeași idee, pe tot parcursulcărții, atât la prima nuvelă, cât și la „TRUP DE FEMEIE”, care este a doua, autorul nu descrie dela început personajele, în mod clasic, ci le conturează puțin câte puțin pe parcurs sau îl lasă pecititor să le descopere trăsăturile din acțiunile desfășurate.

Nu îmi permit ca în această scurtă prezentare să evidențiez și aspecte mai puțin bune detehnică literară, stilistică sau de altă natură; îmi exprim doar convingerea că, dacă această carte ar fibeneficiat și de o corectură cât de cât atentă, ca să nu spun „profesionistă”, ea ar fi arătat și maibine.

Cu scopul de a stârni și mai mult interesul pentru lectura acestui volum, să mai spunem căideea primei nuvele a pornit de la un caz real, foarte mult mediatizat de presa vremii. Utilizând cupricepere ficțiunea, autorul a corelat cazul respectiv cu alte două-trei întâmplări reale (nu chiar atâtde cunoscute ca prima); invit pe cititori să descopere despre ce evenimente a fost vorba și cine sunteroii reali care se ascund în spatele personajelor nuvelei. A doua nuvelă, care cuprinde mai multedrame personale, legate între ele cu ingeniozitate, este inspirată, de asemenea, din fapte reale și, fărăsă devoalăm prea multe, vă asigur că deși sunt pline de dramatism (chiar tragism) ambele au,parțial, și un „HAPPY-END”.

Nu cred că risc prea mult dacă afirm că, în opinia mea, ambele nuvele (cu deosebire prima)s-ar putea folosi și ca bază pentru scenariile unor filme.

Acestea fiind zise, îl felicităm pe autor, iar celor care încă nu au citit cartea le urăm „lecturăplăcută”!

George Văidean-Orăștie-

31 AugustZiua Limbii Române

Motto:Patria mea este Limba Română

Nichita Stănescu

Este încă o dată, asupra noastră, o zi care este insuficient cunoscută, pe care trebuie să o avemîn conștiință și căreia îi datorăm chiar mare parte din existență.

Ți s-a ales ziua cinstirii tale, la sfârșit de vară început de toamnă când se dă bătălia între celedouă anotimpuri plăcute, îmbelșugate și luminate.

Ai apărut pentru mine, o dată cu mine, cu nașterea mea, cu prima îmbrățișare a brațelormamei și odată cu primul supt al laptelui din sânul mamei. Te-am auzit în leagăn și apoi înîndemnul de a face primii pași pe pământ, pe acest minuscul și fascinant grăunte din univers. Amalergat odată cu tine, desculț, pe ulițele prăfuite ale copilărie, și așa am conviețuit împreunăînvrednicindu-ne reciproc. Îmi amintesc cum, mă învățai să ascult povești și să spun poezii. Cum m-ai petrecut mai târziu în universul cuvintelor ca să înțeleg și să admir mirajul sunetelor. Cefrumoasă poți fi și cât de armonioasă. Dintru-nceput m-ai făcut să înțeleg că faci parte din mine șică fără tine nu pot viețui. A renunța la tine, a te abandona pentru oricare altă limbă ar fi cea maimare trădare, ar fi o iluzie dureroasă pe care nu mi-aș putea-o ierta niciodată.

Cu regret mărturisesc că mă frământă un gând dureros. Tu ești acum în pericol, într-o maresuferință. Ești ca niciodată agresată, ignorată, ciufulită, stâlcită, sluțită, parcă siluită prin împănareacu atâtea vorbe, cuvinte care nu-ți aparțin și nu te caracterizează. Aceasta o fac indivizi de tot felul,

16

semidocți ce se vor și cred erudiți, care nu-ți cunosc originea, evoluția și perspectiva ta valorică.Am convingerea că tu vei răzbate, vei izbuti să îți arăți fața ta genială, în ciuda acestor prigonirivremelnice.

Suntem la ceas aniversar și în astfel de sărbători se fac daruri. Eu nu pot și nu am ce dar să-țifac, dimpotrivă tu-mi oferi darul de a te cunoaște mai bine cu tezaurul adâncurilor tale și de a tesluji cu umilință, pentru a scoate cu puterea mea strălucirea de diamant a frumuseții tale.

ODINIOARĂ

Cu patimile oprite și înghețate în răceala și întunecimea nopților de iarnă, când alunec dinvis către realitate, nu pot înfrâna pornirile, dar nutresc regrete pentru efemeritatea bucuriilor.

Încerc să înțeleg tăcerea pietrelor, a stâncilor, care au înfruntat atâtea nevrednicii, ”atâteavaluri și vânturi” care le-au lovit demnitatea trăiniciei lor.

La poarta inimi mele am ucis clipele de la marginea nopților, pentru că arșița timpului m-aars până la scrum. Dar chiar și așa, cineva mă iubește și mă îndeamnă să mai trăiesc deși nu estelângă mine. Iubirea ei m-a ars cu flăcări ce ard nestăvilit, pornite de fulgerele ce se petrec în ploilenecontenite a vremii de astăzi, răsturnate peste toate anotimpurile destrămate.

Ai plecat înainte de a-ți oferi ultimul vers, dar eu te păstrez neschimbată sub pleoape.Tristețile curg prin vadul vieții, rostogolindu-se în zile negre și nopți albe amestecate cu valurile ceamintesc zădărnicia treceri continue spre nesfârșit. Dacă mi-ai fi alături, ți-aș fura argintul din păr șimi-aș dezmierda privirea până în adâncul retinei, unde l-aș implanta pentru a nu-l putea pierdeniciodată. Mi dor să-ți mângâi liniștea tăcerii din privirea ta grăitoare care oprește clipele dinurzeala de vise și mă face să văd cum înfloresc cireșii în decembrie.

Într-o dragoste adevărată sufletul acoperă trupul spune Nietzeche, și așa este, dar uneori sunttentat să cred că un colb din atmosferă, cenușiu, cade peste mine acoperindu-mi tot corpul, toatedorurile și speranțele mele. Din câte am avut, mi-a mai rămas doar libertatea de a privi cerul înstelatși acolo te caut într-o stea și de a cărei lumină mi-am lipit urechea și am auzit chemarea ta șișoaptele tale de dragoste. Gândul mă duce la vremurile de odinioară.

Tu aveai sfiala mugurului de pe ramura de măr ce stătea gata pentru înflorire, aflat pe trupultău mlădios ca un pom roditor. Era primăvară și ființa ta și-a făcut cuib statornicit pentru vecie îninima mea. Apoi mă revăd lângă tine pășind amândoi, ținându-ne de mână pe câmpul îmbălsămat culacrimi de rouă și cu florile întâmpinate de fluturi, sub bolta infinitului albastru.

Altă dată, era după ploaie și cerul era brăzdat de un curcubeu al uniri cu capetele lui înfipteîn necuprins. Era aprilie și ce liber ne zburdau gândurile alături de jocul mieilor prin iarba crudă aprimăveri.

Așa ne înfrumusețam zilele serile, nopțile, visele de odinioară, urmărind căderea stelelor dinînaltul cerului, pe care eu le vedeam oprite în părul tău. Simt nevoia umărului tău care să mi sealăture pentru a învinge zădărniciile.

Acum, în freamătul de vânt din altă primăvară când tu ai plecat la stele eu am rămas săascult cântecul singuratic din profunzime de suflet și să ard pe rugul făurit de tine, aprins într-odimineață trezită de răsăritul de soare a unei duminici, în acel îndepărtat mijloc de aprilie la Ili,acum mai bine de 60 de ani.

Ce multe primăveri au trecut! Am obosit și eu dar și îngerul care mă călăuzea. Tu, petalăcăzută din primăvara vieți mele în iarna ninsorilor singurătății.

Sunt urma unei umbreÎn trecerea clipelor sumbreSunt neliniștea apei din valCe se sfarmă strivit de mal

17

Liviu Modran

ZBORULS- stewardesa, R-Richie, P – Preotul, A – Alex, M- Monica zisă Mona

S: Doriți să comandați ceva d-le?R: Pentru clasa business masa de prânz este inclusă?S: Cu siguranță! Servim peste 30 minute. Nu doriți un aperitiv?R: Zâmbiți așa dulce încât e imposibil să vă refuz.(aruncă o privire pe listă) Un J. W mare/la pahar tare!(S. fuge in spatele avionului la bar și se întoarce cu pași de fotomodel ca să -I întindă grijuliu cuamândouă mâinile paharul. Grijuliu precum un ou moale. Apoi revine cu masa rulantă.)M: Nouă ne oferiți un pahar cu apă?S: PETul de 0.5 l vă costă un euro.A: Nu e pe gratis? Nu ne-ați dat la decolare niște bomboane. Și doamnei i s-a făcut rău. Vine directde la servici.S: Personalul companiei primește instrucțiuni și se conformează.A: Doamne cât pot fii de indiferenți.M: Zgârciți mai precis. Lucrez în pizzeria unui italian.A: În bucătărie?M: Da. O prepar și o coc la cuptor.A: Nu-i cald in Palermo?M: Ce sa fac în Moldova? Toți tinerii au plecat. Soțul culege strugurii. În Dolhasca au rămasbătrânii cu copii.R: Vorbiți mai încet. Anunță tombola.M Uite ce ne lipsea. Companie aeriană cu jocuri de noroc.(S. se apropie de Richie cu un fișet cu bilete. Richie își freacă palmele, flutură din degete…)R: Good Luck. Money is my passion.(Trage, rupe sigiliul și returnează biletul.)S: Your passeport, mister. Ați câștigat un zbor gratis în Thailanda. Returul vi-l alegeți.R: Desigur clasa business. Trebuia să stric bani undeva dar nu am destul timp liber. Voi ăia dinspate nu mai vorbiți tare că nu pot lua premiul.(În clipa aceea un zgomot parcă norul de gheața transformat în aisberg scrijela fuzelajul avionului.O ceață îi învălui și blițuri multicolore jucau la motoare. Un fum se scurgea de la bot pe aripi sprecoada mașinii. Aripile dădură peste ceva tare, podeaua cu scaunele trepida, botul ba se ridica, ba seînclina spre pământ.)R: Accident! O să cădem.S: Nu vă mai agitați speriați lumea.M: Tânăro, ne așteaptă copii acasă! Ce se va alege de noi?R: O, mia madre! Nu mai contează clasa. Haideți să ne strângem în brațe. Nu vedeți cum cădem. Nuvreau să mor singur!M: Nici eu nu vreau să mor singură! Nu este vreun preot în apropiere să mă spovedesc. Suntortodoxă și…A: Vai de tinerețea mea. Să mor zdrobit sau să ard chiar amândouă într-un air crash!R: Te înfiez nu am nici un copil. Vii la Salt Lake, d-ta. Femeie, nu mai va fii nevoie să tragi lamunca de jos. Îți angajez toată familia.(Măștile de oxigen cad din suporturi și se leagănă straniu deasupra scaunelor. Pasagerii se strâng înbrațe, își lipesc obrazurile unul de celălalt și tremură.)S: Doar v-am spus și repet că nu este grav, trecem numai printr-o furtună!

18

A: Dar nu se putea ocoli?S: Ruta este prestabilită. Nu o schimbăm pentru a nu întâlni alte mașini în zbor.R: Nu putem face un pact cu Domnul? Dumnezeu al tuturor mormonilor nu-mi lua viața chiar acumîn plină glorie!S: Avem piloți foarte buni. Dacă ne salvează nu veți întreprinde nimic rău contra companiei?R: Ce credeți dvs. că suntem niște escroci. Am dat bani la tombolă, am plătit clasa business nu suntun nimeniA: După ce murim fiecare dintre noi nu mai este nimic!P: Și sufletele noastre se vor înălța spre cer….A: Dar suntem deja în cer. Problema nu este să se înalțe numai sufletele, ci avionul cu noi cu tot.P: Am zis numai sufletele nu și materie. Avionul este un mijloc de transport aerian creat de oameniide știință nu de mâna Domnului Ceresc. Numai noi, oamenii suntem creația lui.(O voce stranie ca de papagal rostește în difuzoare.)V: A fost un exercițiu de socializare. Liga pentru Concordie Socială vă reamintește: Cel mai de prețbun este viața ta. Și va recomandă: țineți aproape unul de celălalt. Numai așa vă puteți ajuta!R: O să va dau in proces blestemaților. Am hipertensiune puteam face un accident vascular.S: Doar v-am spus că avionul nu cade. Tot ce ați spus în timpul incidentului a fost înregistrat. V-ațijurat că dacă scăpați cu viață o să faceți fapte de binefacere.R: Dar nu a fost accident. S-a făcut o înscenareS: Dacă accidentul avea loc puteam muri unii sau chiar toți. Și nu vă mai puteați ține promisiunea.Acum însă puteți să o respectați!A, M (la unison): Noi ni le ținem!R: Ia să mă mai lăsați în pace voi, pârliților! Va convine nu aveți ce pierde. Dar eu cu averea mea?!După ce aterizez merg la Casa Scânteia. Fac contractual, la hotel și mâine înapoi spre New York.)

Dorel Schor- Israel –

PĂRERI SELECTATE

* Dumnezeu a umplut lumea cu ce a putut...* Tot felul de zvonuri şi bârfe circulă despre noi. Din păcate sunt adevărate.* Simpatiile şi antipatiile au geometria variabilă.* Destul de puţin? Păi, ori e destul, ori e puţin.* Opera mea o datorez femeilor, fără ele nu aş fi cunoscut infernul (Dante Alighieri).* De regulă, respectăm la alţii cea ce ne este comun şi nouă.* Importanţa oamenilor de stat depinde şi de şezut.* Nimeni nu dă mită din plăcere...* Ce examene de diferenţă trebuie să dea un chelner, dacă vrea să fie frizer?* Din paradis lipsesc tocmai oamenii interesanţi (Friedrich Nietzsche).* Istoria a început când primul şmecher a întâlnit primul fraier.* Specialiştii în Nimic dau sfaturi în Orice...* Pe câte unul nu-i bine să-l ai ca duşman. Şi nici ca prieten.* Personal, îl bag acolo unde îl va băga şi Istoria.* Moartea naturală survine când mori singur, fără ajutorul unui medic (Mark Twain).* Dacă nu ai părerile tale, poţi avea orice părere...* " A avut dreptate să-l bată, că din cauza asta a făcut după aia puşcărie" (folc.)* Deosebit de înţelept, e prost! Păi, dacă e deosebit...* Dacă iubeşti, iartă. Dacă nu iubeşti, uită! (Vicky Baum).* Nu mai râd de proşti. N-au decât să se descurce singuri.

19

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

VIRGINITATE CU REPETIȚIE

În câmpia cu aspect semisaharian aparţinând vestitului sat Dăbuleni, la umbra scheletică aunui salcâm uitat de vremuri, se afla o căruţă la care era înhămat un cal fantomatic şi foarte plictisit.În căruţă, aşezată pe nişte baloţi de paie Nuţica privea frunzele salcâmului şi încerca să numerenişte ciori care o priveau impasibile. Nu prea a reuşit deoarece era zgâlţâită de entuziasmul camdeplasat şi deloc molipsitor cu care bădiţa Mitruş, un flăcău ceva mai tomnatic, executa conştiinciosşi foarte entuziasmat un oribil viol cu deflorare. Sau, mai bine spus, aşa credea el!

Nuţica, destul de amuzată, participa la cumplita faptă şi se gândea la o băsmăluţă, plus ce vamai vedea ea acolo, la târgul din Grojdibodu unde plecase de dimineaţă, trimisă de mămica eipentru cumpărături strict femeieşti. Dată fiind aceste frumoase gânduri îl ajută cu pricepere pebădiţa Mitru, cel care va şi plăti cumpărăturile, să încheie cu bine acţiunea şi, pe când îşi ridicanădragii, să întrebe ca un prost ce era:

- Ei, te-o durut fă, aşa cum spuneai mai înainte?- Da! Sigur că m-a durut, răspunse fata dându-şi seama că uitase de acest aspect absolut

obligatoriu la o deflorare.- Păi, nu te-a auzit ţipând sau gemând…- Eee, ce ştiţi voi bărbaţii ce e-n sufletul nostru… Cu acest prilej Nuţica mimă şi nişte

lacrimi de circumstanţă, dar care-l înduioşară oarecum pe sensibilul bădiţă.- Ei lasă nu mai plânge acu’! Mai bine bucură-te că nu mai eşti fată mare şi poţi să faci ce

vrei, cu cine vrei!- Ei, nu-i chiar aşa simplu, una-două şi gata s-a dus pe apa sâmbetei floarea castităţii, aşa

cum credeţi voi!În ochii lui Mitruţ apăru o scânteiere de ciudă. Cum adică, doar el se străduise? Să nu fi

reuşit tocmai el, acela care de când venise din armată se lăuda prin tot satul că nu-i scăpase nici ofată? Era de toată ruşinea!

Nuţica, o fată care la cei şaisprezece ani ai ei dădea dovada unor reale calităţi de psiholog,văzu acea luminiţă din ochii lui, de fapt o mai văzuse de multe ori şi, în sinea ei, o umflă râsul.Avea dreptate mămica! Bărbaţii sunt nişte proşti plini de făloşenie şi cu minte numai în izmene. Dinpăcate, nici acolo câtă ar trebui!

Mmm, poate că aici ar trebui căutată sursa acelui etern mister feminin despre care vorbescde milenii bărbaţii fără să reuşească dezlegarea lui…

Căruţa porni din nou la drum şi în lipsa unei conversaţii rămaseră fiecare cu gândurile lui.Mitruţ cu unul singur, iar Nuţica derulând nişte amintiri recente. Ea, cu o seară înainte, fusesedezvirginată ultima oară în fundul grădinii unde se întâlnea de o vreme cu Nelu, un fermecătortânăr, foarte bine dotat, dar cu care mămica ei nu era de acord fiind el foarte beţivan şi fără căpătâi.Spre dimineaţă, căzuse lată de oboseală, în patul ei virginal şi adormise atât de brusc de parcă ocălcase un elefant. Mde, somnul celor fără de păcat, cum bine spunea bunică-sa care la cei patruzecişi cinci de ani ai ei era încă foarte curtată de bărbaţi mai ales că bunicul, mai imprudent el, îndrăgeamult mai mult ţuica decât bucuriile unui trup de femeie sănătoasă şi cu chef de viaţă.

După vreo două ceasuri de somn, maică-sa o trezise destul de brusc şi-i spusese că trebuie săplece la târg fiindcă, aşa cum auzise ea, au acolo nişte basmale, o frumuseţe, ştiut fiind că laGrojdibodu vin oameni din toată lumea să se uimească de bogăţiile şi frumuseţile de acolo…

- Păi, cum să ajung la târg că nici cursa nu merge decât o dată pe săptămână, îngăimase eacu speranţa vagă că va mai prinde un ceas-două de somn.

20

- Lasă că am vorbit io cu nen-tu Dumitru şi merge el cu căruţa că are de luat nişte coceni dela unu’ de-acolo, răspunse maică-sa foarte fermă pe poziţie.

Aşa că, nu mai avea ce să facă!? S-a dat jos din pat, s-a spălat peste tot, la fântână, cu aşa-zisa apă neîncepută, aia care în basme face numai minuni şi, zglobie ca o vrăbiuţă, s-a urcat încăruţa vecinului Mitruţ care o aştepta deja la poartă, cu un rânjet pe care doar el îl credeaindescifrabil.

Mămica a ajutat-o să urce şi să se aşeze pe capră lângă Mitruţ, le-a urat drum bun, le-arecomandat să fie cuminţi şi atenţi la drum, apoi a băgat colţul basmalei în gură şi părea călăcrimează de emoţie. Mde, mama, ca toate mamele, plină de grijă faţă de copila ei dragă!

Şi-au făcut chiar semne cu mâinile până când căruţa a dispărut în colbul ridicat de calul care-şi târâia copitele.

Dar nici nu au ieşit bine din sat că Mitruţ, cum îi dezmierda ea în gând, a început să-i bagemâna ba pe la ţâţişoarele ei bine îmbobocite, ba printre picioare, în fine peste tot locul şi tot trăgeade ea spunându-i că de mult e el cu ochii pe ea, că o place şi că… În fine, ştia repertoriu că doar îlauzise de atâtea ori în ultimii doi ani…

Numai că ea i-a spus să se astâmpere, că e fată mare şi nu se cade să facă prostii, mai ales căar putea să îi vadă cine ştie cine şi s-o pârască lu’ tac-su, iar acela, tâmpit şi beţiv cum era, s-osmintească din bătaie.

Ştia desigur de forţa mobilizatoare a conceptului de fată mare, aşa că nu s-a mirat deloc defaptul că, plin de râvnă, Mitruţ a răsturnat-o pe paiele din căruţă, iar ea, grijulie, şi-a descheiatrochiţa ca să nu i-o şifoneze măgădăul. Apoi lucrurile au decurs aşa cum se aştepta, doar că eranevoită să recunoască faptul că vorbele care circulau despre făloşenia bădiţei erau doar atât: vorbe!

Eii, dar cum o fată trebuie să fie suspusă şi ascultătoare a trecut cu discreţie peste aceste miciabateri de la aşteptări…

***Acum, după ce căruţa pornise din nou la drum şi Mitru era cuprins de negre îndoieli, iar

conversaţia părea intrată în eclipsă totală, tot ea a fost nevoită să ia unele măsuri de remediere asituaţiei. Aşa că, plină de candoare, mai ales că mai văzuse un salcâm pe drum rosti dulce:

- Bădiţă, să mai lăsăm puţin calul să se odihnească…- Pfuuu, mare bou sunt, gândi suspect de autocritic bădiţa Mitru! Asta-i schema, frate!Aşadar, plin de compasiune pentru cal, opri sub salcâm şi repetă exerciţiul anterior, cu mult

mai mult entuziasm mai ales că de data asta Nuţica îşi descheiase complet rochiţa cu ceva timpînainte pentru că era o fată foarte grijulie cu garderoba ei.

Ca să fim sinceri de data aceasta, având antrenamentul actualizat, Mitruţ pricepu că are cutotul alte performanţe, iar fata dădea semne că este mult mai interesată de ceea ce se întâmplă. Înconsecinţă, ca un bou, aşa cum pe bună dreptate se considera, la sfârşit mai trânti o nerozie:

- Păi, să nu zici şi-acu’ că tot fată mare eşti!- Eii, bădiţă, ce ştii matale, află că mai sunt puţin…Mitru simţi că-l iau damblalele, îşi trase pantalonii, scuipă cu necaz în ţărână şi dădu bice

bietului cal care chiar nu avea nici o vină.Ajunseră cu bine la târg, iar ea, veselă şi fericită de tot ce vedea şi-a luat şi băsmăluţa pe

care o dorise, a mai luat una şi pentru maică-sa, plus nişte zdrăngănele din metal sclipitor, dar şi ocingătoare frumoasă cu ţinte. Oricum, de plătit a plătit Mitruţ, nu pentru că ar fi fost el un generos,ci pentru că Nuţica îi dăduse de înţeles că dacă nu vine cu banu’ jos spune la toată lumea ce a făcutşi mai ales cum a făcut. Jale! Mândria lui de taur comunal era la pământ!

Prin urmare, mai rase nişte ţuici la o tejghea, dar luă şi pentru drum o ladă cu sticle de bere.În cap îi vâjâiau gânduri negre de răzbunare…

După târguieli, Nuţica îi spuse că-i era puţin foame aşa că să vină iute şi cu nişte mici dinaceia care sfârâiau pe un grătar şi umpleau aerul de miresme greu de definit, plus o bere pentru eacă doar nu era să bea apă, acum când lucrurile sunt atât de frumoase…

21

Mitru, care se dovedea a fi totuşi mult mai nătâng decât părea, mai înjură în gând, maiscuipă de ciudă, dar de executat s-a executat fără crâcnire. Gândurile negre se îmbogăţiră şi cu niştescheme de răzbunare…

În sfârşit, după vreo două ceasuri se urcară din nou în căruţă, ea foarte expansivă şiîmbujorată de fericire, iar el mârâind de furie şi dor de a-şi pune planurile în aplicare…

Prin urmare, până la salcâmul cunoscut bădiţa încercă un galop ceea ce nu i-a reuşit sub nicio formă, dar imediat cum au ajuns s-a repezit să-şi pună planurile în aplicare. Nici nu a observat căNuţica era deja în poziţie şi îşi scosese şi papucii din picioare ca să nu-i cadă lui în cap pe timpulacţiunii. O fată de mare caracter totuşi!

Mitru intră cu o oarecare disperare în focul luptei, hotărât fiind să-şi recupereze onoarea camterfelită. Poate din cauza acestei încrâncenări nici nu a observat că Nuţica îl ajuta în toate felurile,ba mai mult, îi oferea şi alte variante de răzbunare una mai interesantă decât alta.

Spre norocul lui, încins cum era, dacă nu ar fi avut sticlele de bere la îndemână probabil căar fi luat foc, mai ales că soarele ardea, iar bietul salcâm abia putea să ofere ceva răcoare doarcalului, cel care, foarte înţelept, se trăsese cu capul mai la umbră.

În fine, transpirat de parcă ar fi tras la jug, abia trăgându-şi sufletul, Mitruţ avu doar oîntrebare de pus:

- Îîî, nici acu’ nu te-am dezvirginat, fă!?Calmă şi foarte relaxată, Nuţica îşi recupera doar papucii fiindcă rochiţa şi-o putea lăsa

descheiată pe căldura asta, răspunse:- Bădiţă, dar tu crezi că e aşa uşor!? Păi, trebuie muncit, nu glumă cum am făcut noi până

acum!Spre norocul lui, Mitruţ nu se bucura de o excesivă irigaţie sanguină în zona cerebrală aşa că

a evitat plesnirea vreunei artere în creier, dar a reintrat în colapsul conversaţional cunoscut însăcompensat acum de gâlgâitul alte sticle de bere. Nuţica, fată foarte bine educată aşteptă să fieinvitată şi ea la o bere. Zadarnic! Dar precum bine ştia, bărbaţii, la capitolul maniere sunt varză, maiales după… În fine, şi-a luat singură berea, a desfăcut-o cu dinţii şi plină de satisfacţii numai de eaînţelese, a băut cu sete, încântată de spuma care i se prelingea pe piept şi amintea de… Mă rog, fărăimportanţă!

În zare se arăta deja celălalt salcâm…- Bădiţă, să mai lăsăm calul să se odihnească, poate-i dai şi lui un pumn de ovăz, dar şi mie o

sărutare că, uite, berea asta mi-a făcut o poftă…Un observator mai atent ar fi observat în ochii bădiţei un fel de spaimă, desigur iraţională.- Păiii, făăă, daaa…- Las-că mă ocup eu de amănunte, tu ai grijă de restul, rosti zâmbind cam parşiv Nuţica.

Oricum, la salcâm luă iniţiativa, opri calul şi îl rostogoli ea pe bădiţă pe fundul căruţei fără să bagede seamă că acesta se lovise cu capul de lada cu sticle de bere şi încerca să se vaiete. Ei, să vadă şibărbaţii ce înseamnă să fii dedesubt!

Cert este că şi această rudă se desfăşură corespunzător chiar dacă bietul cal nu a primi nicimăcar un pai cu care să-şi mai alunge plictiseala…

Prostia obişnuită, corelată poate şi cu lovitura de la cap îl făcură din nou pe Mitru să punăaceeaşi întrebare idioată:

- Ş-acum fă tot fată mare? Hă, hă, hăăă!- Ei, cum nu, tot, dar ceva mai puţin!Dacă bădiţa nu s-a sufocat de oftică poate fi explicat doar prin procentul de îmbibare

alcoolică provocat de mixtura rachiului cu berea. Prin urmare, s-a urcat din nou în căruţă vărsându-şi nervii pe bietul cal, care chiar dacă ar fost un strălucit logician, nu putea înţelege acestcomportament absolut deviant, atât de specific celor care se autointitulează homo sapiens. Homo, armai merge, dar şi sapiens…

Dar, după numai jumătate de oră ajungeau în faţa casei, iar bădiţa scoase un indescifrabil:pâlllll, boală!

22

Înţeleptul cal a priceput însă corect mesajul şi se opri fără să bage de seamă sau să bârfeascădespre cum capul stăpânului se bălăngănea de colo-colo ca al unei păpuşi stricate.

Nuţica sări sprinţară din căruţă, îşi luă cumpărăturile, spuse foarte cuminte: săru-mâna bădiţăşi o îmbrăţişă pe mămica ieşită acum şi ea la poartă îngrijorată ca să nu cumva să uite fata ceva dinminunăţiile aduse de la Grojdibodu. Intrară vesele în curte în timp ce calul demara spre casa luiMitru, cel mai probabil cu speranţa unei găleţi de apă, că de ovăz sau paie nu prea se vedea a mai ficazul…

Ajunsă la fântână fata începu să se spele de zor, la fel ca dimineaţă, peste tot, cântând uncântecel învăţat la şcoală în clasa întâi, despre o fată care culege ciupercuţe prin pădure. Maică-sa,destul de mirată, se uita la ea cu o privire cam bănuitoare, dar nu rezistă prea mult şi o întrebă cu odulceaţă prefăcută în glas:

- Da’ nu cumva te-o fi atins nen-tu Mitru, că prea te văd veselă şi fericită?- Vai mămico, dar cum crezi tu una ca asta!? E drept că la plecare mi-a tot pus mâna pe la

ţâţişoare şi-mi tot spunea că vrea să ne căsătorim acolo pe câmp, în căruţă, da’ eu odată i-am spus,tare şi răspicat: Bădiţă, eu floarea castităţii nu o dăruiesc decât celui ce-mi oferă, el mai întâi,cununa de lămâiţă!

De uimire, mămica hăpăi un ţoi de trăscău şi abia apoi reuşi să îngaime:- Da’ de unde ştii tu, mamăăă, vorbe de-astea că doar eu una nu te-am învăţat aşa ceva!?- Dintr-un film turcesc pe care l-am văzut la cămin!- Şi bou’ ceala de Mitru ce-a zis?- Pe loc s-a cuminţit şi apoi am mai stat de vorbă aşaa, fără să mai pună mâna pe mine sau să

încerce să mă sărute!- Maree, minune, Doamne, nu mi-aş fi închipuit una ca asta, mai rosti mămica fără să se

lămurească asupra sensului celor spuse!- Hai să mergem la masă, că uite, deja-i seară!Mâncară lapte cu mămăligă, ceva foarte tradiţional, iar pe la mijlocul mesei apăru şi tăticul

care de obosit ce era abia se mai târa. De altfel, a ignorat prezenţa lor şi s-a dus direct la culcare peo laviţă aflată pe prispă.

După cină, fata spuse că şi ea ar vrea să doarmă afară că e aer curat şi e cald, iar ea arenevoie de toate acestea pentru ca să crească voinică precum mămica şi bunica ei…

- Păcatele mele, cum să dormi afară!? Nu ţi-am spus de atâtea ori că Zburătorul simteimediat mirosul de fecioară şi una-două te trezeşti grea şi habar nu ai de unde-ţi vine? Tu nu vezicâte se-ntâmplă pe aici?! Nu-i de glumă, mamă!

- Ce Zburător, mamă, acela era pe vremea voastră, acu’ nu mai zboară pe deasupra satuluinici măcar ciorile că nu mai au ce să mănânce!

- Taci, spurcat-o, şi treci în casă că acu’ pun mâna pe măturoi şi vezi tu ce-nseamnă să nuasculţi de mine!

Nuţica, fată deşteaptă, îşi dădu seama că pe prispă va dormi maică-sa şi nu era cazul să-istrice somnul aşa că, aparent îmbufnată, intră în casă şi se trânti în pat gândindu-se că atunci cândva miorlăi Neluţu o să sară pe geam şi se descurcă ea că doar o mai făcuse de atâtea ori. Că, fievorba între noi, era el, Nelu, un beţiv, dar avea un talent nemaipomenit să facă precum motanul…Ce mai râdeau împreună, cât era noaptea de lungă, acolo în fundul grădinii…

Însă, aşa cum se mai întâmplă uneori, biata fată, ajunsă de oboseala zilei, a adormit, iarNeluţu a miorlăit el ca tâmpitu’ vreo două ceasuri pe la geamuri, dar degeaba…

Mămica ei însă, plină de griji, mde, mamă, înainte de a adormi, s-a gândit că, uite, nici dedata asta nu-i ieşise schema cu Mitru, că doar ea-l alesese pentru fată, avea ceva avere, cal, căruţă,boi şi capre în grajd, aşa că trebuia să se cam grăbească fiindcă timpul trece şi fata ei care la anulîmplinea şaisprezece ani trecea în rândul fetelor bătrâne pe care nu le mai caută nimeni şi te trezeşticu ea în pragul casei de te dai cu capul de toţi pereţii… Şi ce vorbe în mintea aia a ei?! Auzi tu,soro! Floarea virginităţii! Parcă n-ar fi din neamul lor, Doamne Fereşte! Să ştii că o avea biata de eacununiile legate că prea pare proastă… Hotărî să meargă a doua zi, dimineaţă, la părintele Sofian

23

să-i citească din carte să vadă ce are de făcut… Că părintele era el om tânăr, dar foarte învăţat şipriceput la treburi din acestea! Apoi, auzi tusea lui Gheorghe pe la gard şi ieşi tiptil să mai stea devorbă cu el, la portiţă, aşa cum făceau şi înainte de a se mărita…

Tilican al ei dormea dus…A doua zi, încă din zori, mămica se afla la fântână şi se spăla şi ea, temeinic, cu miraculoasa

apă neîncepută. Apoi îşi trase rochia bună, o pereche de pantofi şi plecă spre biserică cu gând să afletaina ce se strecurase perfidă în casa lor.

Îl găsi pe părintele Sofian lucrând la prisacă, îi spuse sfioasă: săru-mâna părinte şi-l rugă săîntrerupă puţin lucrul că are să-i spună un necaz. Părintele o privi şi nu putu să nu observe prindeschizătura rochiei pieptul ei generos şi ferm, dar şi curbura ispititoare a coapselor. O invită încamera unde se aflau recipientele cu miere şi faguri, îi oferi un mied delicios şi îi ascultă povestea.Numai că, ispita… tot ispită! Nu se lăsa dusă şi nici el nu abuză de rugăciuni în privinţa asta. Bamai mult, îşi aduse aminte de acele învăţături care spun că ispita trebuie înfruntată fiindcă numaiaşa te întăreşti. Părintele era deja destul de întărit aşa că intră cu mult curaj în confruntare mai alescă şi Aneta, mama Nuţicăi deci, îi mulţumi fierbinte asigurându-l că-şi face mare pomană fiindcăTilican al ei, mai aşaaa, din Paşte în Crăciun… Iar când lucrurile s-au potolit, ea i-a sărutat mâna şi,plină de speranţă, l-a întrebat cam când ar mai putea veni la o spovedanie.

- Păi, dimineaţa, Anuţă, dimineaţa, că-s şi eu mai liber şi altfel îţi merg treburile când începiziua cu bine…

Înţelept părintele…- Şi cu fata cum rămâne, părinte îşi aduse aminte Aneta de scopul iniţial al vizitei?- Care fată?- Fata mea, despre care am vorbit, părinte…- Aaa! Anuţă, ai puţină răbdare şi multă credinţă! Nu uita nici scripturile care vorbesc de

miracolul Imaculatei Concepţiuni, dar nici de faptul că la noi în sat astfel de miracole se petrecfoarte des, dar uite, că nimeni, în zilele noastre păcătoase nu le mai ia în seamă. Mergi dară cuDomnul, că El ştie cel mai bine cum trebuie să se petreacă lucrurile pe pământ…

În drum spre casă, Aneta a simţit aşa ca o iluminare! Păi, chiar aşa! Dacă se produce şi încasa lor un miracol, iar proasta de Nuţica rămâne grea cu Sfântul Duh, toată beleaua cade pe capulnetotului de Mitruţ, care va fi pârât părintelui, iar acesta ştie ce are de făcut… La urma-urmei, aveael, Mitru, ceva cheag, dar minte… La fel ca toţi ceilalţi!

Mihail Constantin

DOR DE ŢARĂ

Trecând prin timp, mai rătăcesc şi-acum,Cu-aceleaşi vise blânde de copil,Cu dor nespus peregrinez pe drum,Pătruns de unda unui gând subtil.

Rând pe rând trec prin livezi şi crânguri,Pe tainice cărări cândva umblate,Sunt strânse toate ale mele gânduri,Într-un album de amintiri păstrate.

E ţara mea de dor şi mult iubită,Un vis de suflet şi de căpătâi,Atât de crunt de vremuri urgisită,Acesta este crezul meu dintâi.

Păduri şi sate, târguri şi oraşe,Pământ iubit şi mărginit de două ape,Cetăţi bătrâne, încă stau trufaşe,E BASARABIA! de inimă aproape.

24

Katy Șerban

Pentru Maica Sfântă

Pentru Tine - Maică SfântăIubirea din cer cuvântăȘi tăcerea-i strivită de noriCu soarele ivit în zori.

Pentru Tine - Maică Sfântă,Mai săpăm fântăn-adâncăZilnic să vedem pe îngeriCe cunosc ziduri de plângeri...

Pentru Tine - Maică Sfântă,Verdele din jur cuvântă.Crește încă dalbii criniCe s-au înroșit de spini...

O rugă...

Ne lasă Doamne, sub aripi de lumină,În care-orice celulă se bucură de viu;Învață-ne pe toți muzica cea divinăPe care și îngerii păzitori o mai știu...

Izbăvirea-o așteptăm de când ne-am născutȘi am venit de bună voie pe Pământ...Unde pomi de speranțe mari am crescutȘi-am coborât cu toți din raiul sfânt.

Ne lasă doar bucuria de atrăi frumos,Fără de întunecimi teribiledin minte...Sămânța umană prinsă-n rod generosLimpezească ape din sufletul cuminte!

Începând de azi...

începând de aziîmi voi zburatoate apusurile din ochica să rămână doar privirea taîn timp cesingurăvoi vrea să mă cuibărescpe-un braț disponibilde lunăși să dispar apoicu amintirea ta.

în pământul selnetulburatdin mine...

Adriana Chebac

ÎN NOI

Aud în noi fântâni îndepărtateSub care-şi duc subţirea unduireIzvoarele, descânt şi răsucire,Tot mai aproape, tot mai încercate.

Febrile de adânc şi limpezireClopot de ape, cântecul lor bateÎn ritmuri transparente, tulburateDe-aceleaşi unde-n inversă rotire.

Curând vom fi o singură fântână.Tu, cel departe, ruga mi-o amână.Eu, cea aproape, cântecul să-ţi tremurCum ne-am zidit fântâna împreună.Acolo, anii i-am lăsat să curgă…

25

Ioan Gligor Stopița

STRĂBUNICUL ȘI STRĂNEPOATAo carte de copii scrisă de Nicolae Munteanu și Irina Fleșer

Maestrul Nicolae Munteanu, nonagenar, în longeviva sa viață a ajuns aproape un scriitordesăvârșit, care a atins toate genurile literare cunoscute, mai ales al poeziei în formă fixă. Spun că„aproape un scriitor desăvârșit”, pentru că am crezut că a epuizat tot ce se poate scrie poetic înliteratură. Dar m-am înșelat. Iată că vine cu ceva inedit: o carte pentru copii, pentru cei mai mici, ceicare de-abia învață să scrie și să citească.

Străbunicul și strănepoata, Nicolae Munteanu și Irina Fleșer și-au unit talentele artisticecomune: poezia și desenul. Străbunicul, entuziasmat de frumusețea naivă a desenelor strănepoateilui, a fost inspirat și a încercat să scrie versuri pe măsura lor. Nu vreau să fac aprecieri prin care săfavorizez pe unul dintre autori. Amândoi sunt la înălțimea cititorilor, mari și mici, tineri sau bătrâni.Totuși, să mă ierte confratele meu mai mare și mai talentat, desenele m-au umplut de bucuria uneivieți fără crepuscule: copilăria. M-am reîntors la vremea când desenam, chiar înainte de a învăța săscriu, așa cum au făcut-o strămoșii noștri pe când trăiau în peșteri, azi minunându-ne de începuturileartistice prin desenele rupestre descoperite. Nu știm cu certitudine ce a fost mai întâi, oul sau găina?Dar știm cu precizie că mai întâi a fost desenul și mai apoi a fost scrisul, poezia... așa că, n-am ceface, trebuie să concluzionez că, din nou, autorul versurilor e pe locul doi și cel al desenelor pelocul întâi. Dar îi felicit pe amândoi, deopotrivă, pentru talentul lor, pentru minunatele clipe trăitecitind această carte, bucurându-mi sufletul și inima avide de frumusețe și candoare.

O carte în care două destine, unul crepuscular, al nonagenarului Nicolae Munteanu, celălaltluminos și în devenire, al copilului Irina Fleșer, se înfășoară pe axul ce duce spre cerul despletit încurcubeie, peste orizonturile omenești, în nemoarte.

„Dragi copii,Am învățat alfabetul și alcătuirea cuvintelor. Acum pot să

scriu și să citesc. Mă bucur că pot să mă adresez vouă și săvă spun ce mare bucurie este să poți citi.

În această cărticică, străbunicul meu, vă prezintă versuri,iar eu, am plăcerea să vă prezint desene.

Irina

„La cireșe”

26

Nicolae Tudor

SALARIU de MERIT

Când eşti „şef” şi ai colegi în subordine, este foartegreu să fii imparţial. Fiecare persoană în parte are temperamentul ei, plus alte probleme specifice deordin familial, de care trebuie să ţii seamă.

Ca exemplu aveam pe cineva, care atunci când îi spuneam să facă o anumită activitateprofesională care ieşea din rutina obişnuită, mai întâi vocifera, dar în final rezolva problema că n-avea de ales. Altcineva în schimb, accepta „din prima”, dar până la urmă te lăsa cum se spune cu„fundul în baltă”. Trebuia să fii foarte atent cu fiecare. Am păţit-o de câteva ori.

Se spune că „fiecare şef, îşi are şeful lui”! Nicăieri nu există libertate totală. Suntemîngrădiţi de un hăţiş întreg de constrângeri din toate părţile. Trebuie să faci un adevărat slalom între„obligaţie” şi „libertate”.

După părerea mea, nu-i nici o plăcere să fii „şef”, pentru că oricum nu poţi împăca pe toatălumea, şi vor apare între colegi, tot felul de animozităţi şi neînţelegeri care toate se sparg în capultău. N-am dorit funcţia asta, dar domnul doctor Bardac m-a rugat s-o accept. Nu ştiu cum dânsul arezistat atâţia ani ca „Inspector Şef”! Cred că din toată ţară, a fost cel mai longeviv în funcţiarespectivă!

Lunea dimineaţa toţi şefii de laboratoare şi de igiene, participam la şedinţa de informare şistabilirea programului pe săptămâna în curs.

Odată la prima şedinţă de-nceput de an, „inspectorul şef” ne informează că MinisterulSănătăţii a aprobat atribuirea procentuală a unor aşa zise „salarii de merit” ca stimulent material,anumitor colegi care au o activitate mai susţinută în domeniul sănătăţii.

Nu ştiu precis cum a sunat decretul Ministerului, dar cred că şi pentru doctorul Bardac afost ca un şoc. Dacă-i întrebi pe fiecare, toţi vor spune că se spetesc cu munca. Aşa că, dânsul dupăo lungă chibzuinţă, a hotărât ca din fiecare sector să fie numită o persoană care timp de şase lui săprimească un spor la salariu. Isteţ cum este domnul director, aşa cum îl mai numeam noi, s-adescurcat elegant. A căzut măgăreaţa pe şefii de laboratoare să numească persoana din subordinecare să beneficieze de stimulentul material respectiv, iar dânsul va nominaliza doar pe unul din„şefi”, care oricum erau mai puţini, şi oameni de-nţeles. Cu ei se descurca mai uşor.

Iată cum o veste care ar fi trebuit să bucure pe toată lumea, în schimb aplicarea ei înpractică, genera mai mult zâzanie decât bucurie.

Plec de la şedinţă cu „morcovul altoit” înfipt în părţile sedentare. Şi aşa mă străduiam cudestulă dificultate să întreţin o atmosferă cât de cât echilibrată printre colegi, iar acum „na pacoste”!Cum împac eu aşa cum se spune, varza cu capra, mai ales că atunci nu se ştia cât va ţine minunea cuaşa zisul „salariu de merit”? Putea să ţină doar şase luni sau cel mult un an, şi gata! Care apuca să-lia, de bine, care nu, Dumnezeu cu mila. Şi aşa după „revoluţie” era un vacarm în finanţele ţării.Inflația îşi luase zborul pe culmi nebănuite, ridicându-se la cifre cu două zerouri după cum afirmaufinanţiştii.

De obicei, eu le spuneam colegilor cam ce se discuta în mare la şedinţele de luni dimineaţa,dar de data asta, am făcut atletism peste informare. Am zis să nu le spun încă nimic. Să las să„treacă o noapte peste eveniment”! Poate-mi va veni vreo idee ceva mai trăsnită. Să nu tulbur„apele” degeaba înainte de vreme. Şi bine am făcut. Cine a spus că „noaptea este un sfetnic bun”mare perlă a scos. În laboratorul de toxicologie eram în total la vremea aceea, şase persoane. Peoricare l-aş fi nominalizat, ceilalţi patru s-ar fi întors cu fundul la mine. Ar fi zis mai mult ca sigur :

27

„S-a pus bine cu şefu! L-a mituit cu ceva! Nu se poate!” Că aşa era atmosfera atunci. Poate că şi-acum!

Toţi doreau să ciupească un ban în plus. Nu puteam spune că unul muncea mai mult decâtaltul. Toţi ne făceam treaba în mod echilibrat, chiar dacă mai apăreau din când în când şi micidisfuncţionalităţi, ca peste tot.

Am tot „clocit” ideea asta câteva zile. Doream să mă interesez cum au procedat şi ceilalţişefi de laboratoare şi de igiene. Dar investigând discret situaţia, am auzit că deja apăruse unelediscuţii neprincipiale. De fapt era chiar de aşteptat. Fiecare dorea să se înfrupte primul din „tortul”ministerului.

Probabil instituţia centrală, neavând bani să le dea la toţi, din puţinul pe care-l avea ladispoziţie, s-a gândit să-l împartă aşa „pe sărite”. Decât nimic, era bun şi-atât.

Aşa au trecut câteva zile cu creierul încins la maximum! Dar nici nu puteam s-o lălăi preamult, că vestea a circulat rapid. Se afla precis de la celelalte sectoare. Nu atât partea bună, cât maiales animozităţile.

Cred că şi Inspectorul Şef cu „antenele” lui, a ştiut mai de mult chestia asta, dar a frecat şiel motanul la mustăţi, tot cugetând cum s-o aplice ca să iasă mulţumitor. Bănuia ce rumoare se vacrea în instituţie, când trebuie să-i alegi pe cei mai buni, dintre cei foarte buni! Nici dânsului nu-iplăceau turbulenţele inutile în instituţie.

Afară de asta, serviciul contabilitate, aştepta şi el nerăbdător nominalizările să le poatătrece pe ştatul de plată pe luna în curs, că eram deja în prima decadă a lunii ianuarie.

Şi apropo de „sfatul nopţii”, într-o dimineaţă mă trezesc din vis, c-o idee trăsnită. Stăteamîn pijama pe marginea patului, şi-o rumegam discret în „cerebel”. Soţia chiar m-a întrebat :

– Ce faci dragă, nu te-mbraci? Este deja şase şi zece.În fine, mă echipez urgent, şi plec spre servici. Cum mergeam perpedes, în jumătate de oră

cât făceam de-acasă până-n Parcul Astra, aveam tot timpul să pritocesc ideea. Mă gândeam cum săfac, ca din acest supliment pecuniar, să beneficiem „simultan” toţi şase câţi eram în laboratorul detoxicologie, că nu se ştia cât va dura minunea.

Respectivul supliment la salariu, se încasa la „lichidare” şi nu la „avans”. Omul când îşiridica de la casierie retribuţia, nu se mai îndura să-l împartă la toţi! Şi la urma-urmelor, cât ar firevenit la fiecare? Câţiva lei acolo! Mai nimic! Cum se spune :„mai mare daraua decât ocaua ”!

Trebuia să găsesc o formulă care să fie nu numai agreată de toţi, dar şi interesantă aşa caidee!

Pentru armonizarea colectivului, eu mai antrenam colegii, odată la două-trei luni, la câte-un local la o fripturică şi-o halbă de bere pentru destindere, dar bineînţeles plata se făcea „fifty-fifty”. În dimineaţa respectivă, tocmai asta visasem. Parcă eram la o grădină de vară cu totcolectivul şi ne cinsteam cu tot felul de bunătăţi. Cu ideea asta în cerebel, sosesc la servici, fiindcurios să văd cum reuşesc să-i conving s-o punem în practică.

Când i-am văzut pe toţi adunaţi la cafeluţa şi ţigara de dimineaţă, emoţionat deschid şi eu„şedinţa”.

– Dragilor, sunt sigur c-aţi auzit de „plăcinta” oferită de minister, dar am amânat discutareaei, pentru a găsi o formulă care să împace pe toată lumea. Mai bine zis, să ne delectăm toţi din acest„deliciu” ministerial, mai ales că nu se ştie precis cât va dura minunea. De fapt cum mă aşteptam,am aflat că în celelalte laboratoare, s-au şi creat deja unele animozităţi, care pe mine nu mă încântădeloc. Nu-mi place discordia între colegi. Jumătate din viaţă o cam petrecem aici la locul de muncă,şi este bine s-o facem cât mai suportabilă, dacă nu chiar agreabilă.

– Da şefule, şi noi de când tot aşteptăm să-ţi aflăm decizia, ziseră ei aproape în cor.– După cum ştiţi, este foarte greu să alegi pe cel mai bun dintre cei foarte buni”! Dar să

vedeţi ce propunere am eu ! Noi din când în când, mai ieşim aşa la un pahar de bârfă pe undeva, darplătim de obicei „fifty-fifty”. Vă simţiţi bine în aceste mici evadări?

– „O-la-la”! Cum să nu! au apreciat toţi cu entuziasm.– N-aţi dori s-o facem mai des?

28

– Dacă se poate chiar în fiecare zi ar fi grozav, spun ei în glumă.– Nici aşa, că se bagatelizează minunea, şi nu mai are nici un haz. Dar odată la două

săptămâni, parcă ar merge! Ce ziceţi?– Desigur! Cine ne opreşte?– Ne cam opreşte „bugetul”. Fiecare stă cu monetarul pigulit la maximum. Dar să vedeţi ce

rezolvare am găsit eu! Cel care va fi nominalizat, îşi calculează ce-a primit în plus la „lichidare” şiaceia vor fi banii „colectivului”. Ei nu fac parte integrantă din bugetul fiecărei familii. Deci acasă,„ciocu mic”! Veţi alege pe cineva care va fi „casierul” nostru, şi el va face plata consumaţiei. Suntsigur că ne va ajunge să ne delectăm aşa cam odată la două săptămâni. Ce părere aveţi de ideeamea?

Trei au fost de acord din prima, chiar entuziasmaţi şi-au votat „pentru” cu-amândouămâinile. Doi au mai cugetat un pic. Ardelenii, nu-s chiar aşa spontani, mai ales când este vorba dedistracţii, cum sunt regăţenii. Dar cei doi fiind în minoritate, şi văzând ce exuberanţă s-a creatprintre colegi, în final au acceptat şi ei.

– Dragilor, asta este „părerea” mea, dar nu spun că-i cea mai grozavă! Dacă aveţi şi alteidei, le putem discuta. Am auzit că la celelalte sectoare au apărut deja unele discuţii. Şi nu mă-ncântă deloc. Acum mai trebuie stabilit modul de selectare a persoanei respective. Dacă minunea vaţine vreo doi-trei ani, poate vom gusta fiecare din „tortul” ministerului.

– Vreau să se ştie, că salariul „de merit” se calculează procentual la baza de încadrare. Deci„suplimentul” va fi mai mare sau mai mic în funcţie de salariul tarifar. După părerea mea, primulales ar trebui să fie acela care dintre voi, are retribuţia cea mai mare.

– Dar vă rog, ce-am discutat acum, rămâne aici între noi. Nu-i bine să batem „toba”, că secreează invidie, sau poate chiar să ne interzică aplicarea acestei metode, considerând că nu-istimulativă cum a gândit ministerul! Este drept, n-o fi ea „stimulativă” dar este liniştitoare încolectiv şi nu tulbură apele pentru câţiva lei în plus.

Până la urmă, majoritatea a fost nu numai de acord, dar chiar încântată de ideea mea. Ladouă săptămâni după program, ieşeam cu toţii la un local. Casier m-au numit tot pe mine. Nufăceam cine ştie ce dezmăţ culinar! Drămuiam banii, să ne ajungă măcar bilunar. Dar nu ne duceamla acelaşi local, să nu bată la ochi. Să zică invidioşii : „Uite, sanepidiştii, când îi cauţi tot timpulprin localuri!” Nuuuu! Le luam aşa pe sărite. Dădeam bună ziua pe la fiecare. În vreo trei ani cât aţinut minunea, le vizitasem cam pe toate care erau aşa mai de mâna a doua. Nu ne avântam nici lalocaluri de lux.

În anul următor, mă cheamă „şeful ăl mare” şi-mi spune :– Nicule, următoarele şase luni, te-am nominalizat şi pe tine ca şef de laborator pentru

salariul de merit. Nu te bucuri?– Cum să nu! Mulţam fain! Cine nu se bucură să primească un ban în plus! Ştii cum se

spune : „mănânci calule ovăz?”Nu ştiu dacă „şeful” aflase de şmecheria noastră internă, dar n-a-ncercat să mă tragă de

limbă. Îmi este greu să cred că n-a aflat! Faptul că nu mi-a reproşat nimic, s-ar putea să-i fi părut şilui interesantă rezolvarea mea, că era cum se spune „om de comitet”, şi că la noi în laborator, erapace, linişte şi voie bună! N-a răsuflat nici o rumoare printre colegi, ca la celelalte sectoare. Cândvin în laborator, iau o mimică foarte serioasă şi le spun :

– Dragilor, în semestrul ăsta, nu mai nominalizez pe nimeni.Las special o anumită pauză de gândire să văd cum reacţionează colectivul. Se obişnuise

cu-aceste „ieşiri”, iar acum bănuiau „ca-nțărcat Joiana”. Am văzut imediat cum a căzut „cortina” pefeţele lor, şi-mi spune :

– Vai şefule, ce ne facem? Tocmai acum când ne spurcasem şi noi la niţică deconectarebilunară!

Aveam de gând să nu le spun nimic până nu luam lichidarea, dar văzând dezolarea de pefeţele lor, n-am vrut să-i chinui mai mult. Abia atunci mi-am dat seama că din întâmplare găsisem

29

cea mai ideală rezolvare a problemei. Pentru că aşa cum se spune, „omul nu apreciază apa, decâtatunci când seacă izvorul!”

– Dragii mei, v-aţi întristat cam prematur. Nu m-aţi lăsat să-mi termin ideea. De faptdoream să vă spun, că în semestrul următor, domnul director, m-a nominalizat pe mine cu „salariude merit” din cadrul Laboratorului de Toxicologie.

Deodată o explozie de bucurie a cuprins tot colectivul. O colegă de-alături de la chimiaalimentaţiei, a şi dat fuga să vadă ce s-a-ntâmplat la noi, de-i atâta exuberanţă.

– Nu s-a-ntâmplat nimic colega îi spun eu. N-am avut de lucru, şi-am debitat o anecdotăcam deocheată. Nu mă pune s-o repet că nu se cade. Aici „în familia noastră” ne mai permitemunele extravaganţe. Şi aşa nu prea am talent la spus bancuri.

Ei, dar de data asta suma a fost ceva mai consistentă, că dintre toţi, eu aveam salariul celmai mare. Nu-i vorbă, aveam şi ceva vechime mai multă faţă de ei. Am făcut socoteala, cheltuindtot aşa de moderat, ne-ar ajunge să ieşim chiar săptămânal. Şi aşa domnilor, șase luni de zile, dupăprogram, săptămână de săptămână, noi semnam condica la un local oarecare.

Chiar descoperisem unul mic şi cochet pe strada Tribunei undeva aproape de PiaţaArmelor. Avea acolo pe lângă altele, o şampanie grozavă la preţ redus. L-am tot vizitat până le-amterminat stocul. „Dezmăţ în toată regula! De fapt ulterior s-a şi închis localul. Nu ştiu de ce a datfaliment, că noi i-am cam făcut vânzare onorabilă.

Cred că vreo trei ani, am dus-o cam tot aşa. A fost grozav! Toţi şi-aduc aminte cu plăcerede „lunile de miere” din vremea aceea.

Ca un făcut, exact când m-am pensionat eu, aşa zisul „salariu de merit”, a fost introdus latoată lumea în retribuţia tarifară, şi a dispărut distracţia.

Vechii colegi care au mai rămas pe baricade prin laboratoare după pensionarea mea, uniiau fost trecuţi „în rezervă” iar alţii şi-au găsit alte „joburi” sau au plecat chiar „afară”, dar au fost şicâţiva disponibilizaţi. Din şase câţi eram altădată, acum au mai rămas doar „doi”! Tot atâţi câţieram în anul „1971” când mi-am început eu activitatea. Dovadă clară că istoria se repetă.

Acum când mai trec prin laborator ca bătrân pensionar, ne reamintim cu nostalgie de zilelefrumoase de altădată! Iată cum poţi deveni „nostalgic” fără să vrei!

Exact cum a fost întrebat un bătrân de către un ziarist :– Nene, care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumitale?– Aceea care a fost odată mai de mult, domnule!– De ce nene, eşti nostalgic? Ţi-a plăcut aşa de mult comunismul?– Nu domnule, dar atunci eram tânăr şi puteam „iubi”! Acum nu mai sunt bun de nimic!Nu ştiu de ce, şi eu când stau şi rumeg trecutul, parcă şi mie mi se pare mult mai interesant

decât prezentul. Poate prin faptul că şi eu fiind tânăr, mă fofilam mai uşor printre necazuri şi erammai nepăsător faţă de greutăţile vieţii.

Totuşi dacă printr-o minune m-ar îndemna cineva să parcurg de la-nceput aceiaşi viaţă pecare am trăit-o, nu m-ar încânta deloc! Au fost ce-i drept şi momente plăcute, dar şi destuleneplăcute. Dacă aş putea să le selectez doar pe cele agreabile, ar fi o sfârâială. Dar să iau „la pas”din nou toată viaţa mea anterioară, mai bine mă lipsesc. O mai târâi p-asta aşa cum este, cât mă vamai tolera „Cel de Sus”, chiar dacă sănătatea a început să cam scârţâie şi să dea rateuri prin unelelocuri. Iar în continuare, nu mă aştept la cine ştie ce evenimente grozave! Bătrâneţea vine în generalcu „pesimism”. „Optimismul”, este calificativul tinereţii. Viaţa este grozav de conservatoare. Exactcum spunea cineva: „când mă aflu într-un cimitir, mi se pare absurd să-mi mai fac planuri deviitor!

30

Elena Olaru Miron

Timpul, acest tâlhar hulpav

Supremaţia întregii vieţi pe pământ cred că o constituie TIMPUL, cel care creează şidistruge. O maşinărie neobosită şi indiferentă. Roade cu răbdare şi ură, ca şi un car, tot ce-i iese încale, renăscând, totodată, alte noi vlăstare de tot felul. Acesta-i marele şi puternicul timp. Mut şi orbîşi îndeplineşte această menire de veacuri. Şi aşa va rămâne.

Dacă omenirea ar fi înţeles încă de la începuturi că totul este supus trecerii timpului şi că, înacest fel, pare că însăşi viaţa nu-i decât o iluzie, un vis trecător supus timpului, s-ar fi străduit,poate, să-şi condenseze întreg periplul astfel încât să aibă timpul necesar a-i afla toate ascunzişurileşi, cine ştie cum ar fi fost atunci, pe această planetă, evoluţia omenirii.Mai întâi, se născuse credinţa în divinitate (creştinismul primitiv) care aducea după sine miturile,vrăjitoriile, mistificările. Apoi, încet, religiile luară avânt şi astfel dogmele bisericeşti impuse şi, dince în ce, mai aspre, făcură să se nască binecunoscuta vrajbă între popoare care dusese la războaiefără sfârşit, mai ales, la sfârşitul secolului XVII – începutul secolului XVIII când apăruseră şiiluminiştii.

Credinţa, cu riturile ei nenumărate, devenise atât de puternică şi insinuant-radicală chiar,încât părea că lipsea alt spaţiu pentru o culturalizare generală a maselor. Totul, absolut totul, se bazape mitologie. Nu era posibil a se pune de acord, mulţi ani, ştiinţa cu obscurantismul clerical.Tinerele vlăstare „înregimentate” dintru început erau obligate să frecventeze şcoli înfiinţate debiserici (erau unicele şcoli) conduse de preoţi şi de învăţători care accentuau existenţa istorică aunor personaje tradiţionale din evanghelii. De altfel, aproape întreaga lor viaţă, oamenii încă dinvremuri străvechi fuseseră supuşi nenumăratelor criterii instituite şi impuse de biserică.

Astfel, timpul curgea fără ca oamenii acelor vremi să fie conştienţi de faptul că, în scurta lorviaţă, nu rămăsese loc pentru a trăi pur şi simplu bucurându-se de tot ce întâlnesc, ci erau permanentînspăimântaţi de anatemele care-i pândeau fiind expuşi acestora pentru feluritele păcate pe careadeseori din inconştienţă le săvârşeau.

Abia târziu, privind în urmă realizară că viaţa le trecuse pe dinainte şi nu înţeleseseră nimicdin ea, că nu le mai rămăsese mult timp de trăit pentru a putea vedea şi înţelege şi alte aspecte.Puţinele satisfacţii obţinute înţeleseseră că nu le mai erau suficiente şi o uşă fermecată pe care odeschiseseră făcu să li se dezvăluie lumea în toată goliciunea ei. Abia atunci, treziţi constatară căexistă o mulţime de aspecte şi semnificaţii pe care nu le cunoscuseră. Că nimic nu era întâmplător înacea viaţă plină de vrajă, că există o multitudine de taine de neînţeles ce necesită a fi dezlegate.Timpul, însă, părea a nu le acorda posibilitatea de a pătrunde în miezul lucrurilor aflându-le tâlcul.Nedumeriţi, revoltaţi se întrebau: Când au trecut anii şi ce am obţinut? Astfel, poate că din dorinţade a spera că viaţa nu se termină definitiv în momentul morţii se născuseră anumite credinţe care îiîndreptăţeau să creadă că omul şi după ce moare mai există într-un fel sau altul. În contextulrespectiv apăruse şi cultul morţilor. În ce priveşte mirajul în sine al acestei întregi lumi pământene,din nefericire, fusese descoperit mult prea târziu. Timpul limitat nu le îngăduise să afle totul. Elpândea zâmbind sarcastic şi tâlhar la frământările omenirii. Şi acum continuă să se ţină de astfelde... ghiduşii.Legat de timpul care „zboară” neaşteptat de alert, îmi amintesc de următorul aspect:

O verişoară de-a mea, devenită bunică pentru întâia dată în acea vară, îmi ceruse să-i boteznepoţica. Deoarece familia ei şi a fiicei sale se afla în Republica Moldova, iar deplasarea la aceadată stabilită nu era posibilă, botezul a fost oficiat în lipsa naşei. Trecuseră câţiva ani şi nu-mivăzusem fina. Câţi or fi trecut? Nu puteam preciza întrucât dintotdeauna am fost duşmanca cifrelor,

31

iar în ce priveşte timpul, zicala prin care se spune că timpul nu există părea că o luasem în serios.Oricum, se mai spune că cei care au meteahna scrisului sunt mai neatenţi, cu picioarele mai puţin pepământ, mai zăpăciţi, uneori.

Într-o bună zi, catadicsisem să mă învrednicesc a face rost de anumite produse, mai ales,articole de îmbrăcăminte în ideea de a i le transmite finuţei mele nevăzute.Coletul ajunsese cu greu, dar ajunsese. Prin telefon, verişoara mea mi-a spus:

- Am primit coletul şi îţi mulţumim. Totuşi, nu pot să nu te întreb: Ştii câţi ani are fina ta?Ei bine, află că are nouăsprezece ani, iar îmbrăcămintea trimisă de tine poate îmbrăca un

copil de 7-8 ani. Oricum, îţi mulţumim! Le vom oferi şi noi altora.Rămăsesem fără grai întrebându-mă în gând: Cum este posibil să fi trecut atât de mulţi ani

când eu eram ferm convinsă că avusesem în vedere să-i ofer copilei o îmbrăcăminte mai mare decâtcredeam că era necesar? Eram de-a dreptul stupefiată de hoţia timpului prădalnic.

Altădată, hotărâsem ca noi, câţiva foşti colegi deveniţi pensionari, să ne revedem într-unlocal şi să ne mai deşertăm din amintiri. Ne întâlniserăm şi, pe când tocmai eram serviţi cu niscaivaaperitive, un coleg întrebă:

- Dar unde-i Minodora? De ce n-o fi venit?Cineva îi răspunse:- Tu nu ştii că ea era întotdeauna adepta vizitelor şi deplasărilor? Cine ştie în ce colţ de oraş

se află, dacă, nu cumva, este plecată în... judeţ? Poate că obiceiul acesta şi l-a păstrat din vremeacând era salariată.

- Bine, dar cu cine îşi lasă copilul?Noi, ceilalţi am amuţit, în clipa următoare, după care un hohot de râs s-a slobozit în cor.Cineva răspunse:- Dragul meu coleg, „copilul” Minodorei este acum avocat! Nu ştiai?Ruşinat, bietul de el, se înroşise şi-şi lăsase privirea în jos.Iată aşadar, tâlharul de timp cum ne fură... timpul şi ne fură până şi memoria, uneori.Totodată, realizăm că, adeseori, şi în zilele noastre se petrec aceleaşi fenomene ca în

vremurile străvechi cu deosebirea că, în contemporaneitate, preocupările s-au înmulţit iar temele deabordare s-au diversificat neaşteptat de mult. Cât priveşte timpul, acesta pare că, în ultima vreme,curge mai alert şi nu mai are răbdare şi îngăduinţă. În mod aproape fugar suntem nevoiţi să trăimmai concentrat şi mai accelerat fiecare clipă, realizând că suntem de-a dreptul bombardaţi cu preamulte informaţii şi trăiri diferite. Acestea, uneori, au o intensitate halucinantă ceea ce face să ni semacine existenţa şi să nu avem răgazul să beneficiem de toate câte ne sunt puse la dispoziţie aşacum s-ar crede. Totodată, capacitatea noastră de triere şi asimilare nu mai reuşeşte să facă faţă.

În ultima vreme, pare, iată, că timpul, eternul farsor, se furişează mai dihai decât oricândtrăgând după sine destine pe care le tăvăleşte cum îi place. În cele din urmă, regretăm că totul paresuperficial, vulnerabil şi cine ştie, dacă nu chiar inexistent, iluzoriu doar.

Se zvoneşte că timpul, în ultima vreme, ca orice bătrân, şi-ar fi pierdut din înţelegere. Ar filuat-o de-a dreptul la goană văduvit de o oarecare logică. O mulţime de aspecte nu mai pot fiacceptate. Este de-a dreptul halucinant să asistăm la acest adevărat spectacol în care întregul convoide diverse lucruri şi întâmplări care se petrec în fiecare clipă se perindă lăsând în urma lor undezastru neînţeles. Şi mai totul este dirijat de neobositul timp care devorează şi nimiceşte cu unapetit din ce în ce mai puternic, mai greu de imaginat, dorind, se pare, să facă să dispară cât maicurând viaţa pe pământ: planete, animale, insecte, oameni. Dacă ieri trandafirii abia îmbobociseră,dimineaţa erau învolţi, despletiţi în toată splendoarea lor, spre seara aceleiaşi zile petalele cădeauuna câte una. Acum iernile se amestecă ori sunt, pur şi simplu, suprimate sau se preschimbă de azipe mâine în primăveri. Verile pârjolesc, după două zile, pe neaşteptate, peste noapte se instalează otoamnă rece. Potopurile ne împing din urmă spre alte destine predestinate.

Ideea că somnul şi moartea ar fi fraţi gemeni ne displace deşi, constatăm că bătrânii ceiaproape răpuşi de timp şi care mânaţi din urmă de acest năprasnic vrăjmaş se apropie de pragultrecerii spre cealaltă lume, în diferite împrejurări adorm şezând. În restul timpului picotesc a

32

adormi, iar timpul hain le împlineşte grăbit adeseori sorocul. De aceea se mai spune că viaţa nu-idecât un vis? Deoarece, cumva se apropie prin visul somnului de fratele său vitreg, moartea? Şiatunci ca şi miile de întrebări cari ni se ivesc în faţă şi nouă celor din zilele noastre, ne întrebăm:

Ce rămâne din noianul de trăiri ce cuprind nenumăratele acţiuni şi simţiri? O simplăflăcăruie care pâlpâie anemic şi se stinge apoi la prima adiere, desigur. Revelaţia este categoriczguduitoare realizând că toate zbaterile, toate succesele se sting cu atât de multă repeziciune şi nurămâne nimic în urmă. Absolut nimic.

Ei, rămâne totuşi ceva: TIMPUL. Năucitorul timp care veşnic va pândi hain pe la colţuri.

„Ce-s zilele vieţii?... Ca florile albeCe poartă mirosul speranţelor dalbeCa florile albe... o zi... apoi morCa triste speranţe în ore de dor.” (Mihai Eminescu)

Georgeta Popescu

Mama

Acolo unde timpul ȋncetineşte molcomCa să respir ȋn tihnă, cu suflet suspendat,Când clipa se târăşte, sorbind liniştea lacom,Acolo este matca, din care am plecat.

E locul unde mama mă mângâia pe creştetȘi mă-nvelea cu grijă, să-mi fie somnul lin...Unde şi tata-n tindă mă ridica c-un zâmbet,Iar casa se umplea de râset cristalin!

Ades am căutat, pierdut ȋn lumea largă,Ca să respir parfumul, din amintiri pierdut...Să-mpiedic acea clipă ce nebuneşte-aleargăSă redevin copil, să uit cât am crescut!

Dar viața m-a constrâns, ȋn chinga neputinţeiSă ȋi urmez făgaşul plin de-ncercări amare...Și-am ars lumini și umbre cu-nflăcărarea fiinţeiSă-mi ȋmplinesc menirea, cu cinste și onoare.

Mi-e dor de clipa tandră, de tihnă părintească,Să simt miros de turte sau iz de mere coapte,Să văd zâmbetul mamei, gutuia din fereastră,Poveşti la gura sobei să mă adoarmă-n şoapte!

Dar uite! M-am ȋntors! Cu suflet tremurândPăşesc cu evlavie, să nu tulbur magia!

Cu ochi strălucitori, un trup firav, plângând,Mi-afundă capu-n poală, sființindu-şi bucuria!

Și-n braţele-i plăpânde, m-am regăsit ȋn rai!Mă simt iar ocrotit, copilul răsfăţat!Și mulțumesc la ceruri că ȋncă avea graiȘi pot să-i mângâi anii, cu sufletu-mpăcat!

Regăsire

Mă simt frunză uscată, ce vântul i-a dat brânci,Căzută ȋn torent plutind ameţitorÎn apă-nvolburată, izbindu-mă de stânci,Purtată de şuvoaie ce curg asurzitor.

M-a smuls furtuna vieţii de pe copacul meu,M-a rătăcit prin lume-n nisipuri mişcătoare,Să uit de mine ȋnsămi, să nu am Dumnezeu,Să-mi fure tot străinul cel suflet de candoare!

Dar ȋn vâltoarea vieţii mi-am căutat copacul,L-am strâns la pieptul meu, m-am agăţat de-unram,Pe care-n primăvară voi ȋnflori, ca macul,Să mă simt iar acasă, când raiul respiram!

33

Dumitru Cristănuș

Versuri din noul volum de poezii: Livada Nopții

* * *

în dimineațacolii albe de hârtieființa unui sunet dumnezeiescpune spre încolțirefructul luminiicuvintele vin din urmăca un pluton de execuțierisipirea clopotelor în văzduhîmi animă nemurireaspiritul poemuluiultima ofrandăîn gura unui pește uriaș.

în dimineațacolii albe de hârtiecerul livezii nopții șicerul lui Dumnezeuîntâia oară împreunăla slujba de înviere a poemuluise citea evanghelia luminiiîn jurul bisericii de cuvintetata cosea otava lumii de apoimama cu o greblă adunarăsăritul soareluiîn urma lor șapte îngerigâfâiau înhămați la un norîncărcat cu veșnicie

* * *

în moartea cea de toate zilelenu se aude niciun fâlfâit de aripipragul nopții nu scârțâieîntunericul trece dintr-olumină în alta și nu mă vedeîn văzduhul livezii nopțiinu bat clopote, nu ticăie ceasornicediminețile nu mă întinerescîn ochii oamenilorlivada, cu toată ființa ei, mă privește fixunica vedereDumnezeu se uită prin mineîngerii îmi pun cerul luminii pe fațăa înviat moarteaa treia zi după ce am murit

* * *

intrat în livada nopțiibătăile inimii vin ca o pedeapsăprintre fluturi de întunericport amintirea din icoana unui morturiaș în fața morțiinumele meu stă scrispe umbra unui drapelincinerat în lătratulcâinelui la lunălivada mă desparte de sufletfiecare parte cu hotarul eidupă chipul și asemănarea ierbiipictate de soarele altui anotimpla doi metri înaintede a fi atins de nemuriredin adâncul ascuns într-un izvormoartea scoate în căușul palmelorapa care învie oglinzileîn care nu mă pot vedeanumai dacă aș fi muritmai devreme decât amurgulunei zile de vară

pe întinsul livezii mergândca printr-un inel de logodnănu este lumină și întunericbine sau rău numaio lună uriașă în cerculei de aur mă cuprinde

* * *

e prima noapte a meaîn livada nopțiiveșnicia intră în sufletca într-o peșterăîn copilărie aveamo pasiune pentru întunericîn jurul luniiîngerii dintre cuvintemă priveau vorbinddespre mine în limba lorși mă țineau în echilibruîntre lumină și întunericîntre copilărie și naștere

34

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (VII)

7. In Memoriam

Marea lui Atlas, 41,46 latitudine nord, 50,14 longitudine vest.În urmă cu 19 ani, exact în acest loc, căpitanul Wilhelm oprise motoarele unei alte nave

Bremen, a treia din serie.Tristeţe, neputinţă, consternare. Erorile omului, impetuozitatea naturii, hazardul presărat pe

axa timpului erau pictorii unui tablou care copleşea sufletul, tulbura mintea, storcea vlaga fiinţei.Ochii ar fi vrut să privească, dar trupurile se chirceau pe punţi, copleşite în faţa voinţei divine.Părintele Ludvig Gassel îşi răsfrângea credinţa în murmurul unei rugi. Ce rugăciune ar fi pututnăscoci mintea omului în faţa unui tablou martor al nepăsării sale infinite? Un altar barbar aabsorbit oare miile de glasuri care îi cereau îndurare, iar El nu a mai auzit jeluirea sufletelor,scâncetele nevinovate ale copiilor? Valuri îngemănate în creste de spumă, legănau trupuri sau bucăţide trupuri valsând în muzica vântului. Soarele arunca raze îngheţate peste iubiri încleştate într-unultim sărut. O femeie care îşi strângea copilul la piept nu mai dorea decât ca El să lase un sufletpăcătos să ducă dragoste, dincolo de viaţă, unui suflet nevinovat.

— Iartă-mi, Doamne, păcatele, ai milă de sufletul sufletului meu!Mai încolo, o doamnă, în drumul ei spre cunoaşterea vieţii, şi-a revărsat ultima dragoste

asupra unui câine, care a urmat-o cu supunere spre nefiinţă.Vasul se lăsa purtat de valuri printre trupurile azvârlite din cabinele Titanicului, un grandios

gând uman, umbră palidă a puterii omului, ascuns ruşinat în abisul oceanului. Iar undeva, înmarginea tabloului, spre orizont, se profila, indiferentă, spre înaltul cerului, strălucirea albă degheaţă.

Cu patru zile în urmă, zvonul dezastrului se răspândise rapid printre călătorii aflaţi peBremen, dar nimeni nu a bănuit că oceanul îi va pune, cu atâta nepăsare, în faţa unui tablou caredepăşea orice putere de înţelegere.

Ajunşi la New York, relatările lor amplificară emoţia prezentă pe cele două continente.Domnişoara Johanna Schunke declara:

Era puţin trecut de ora 4 după amiază, sâmbătă 20 aprilie, când de pe nava noastră am zăritun imens iceberg. Pe măsură ce ne apropiam, de la tribord puteam observa puncte mici carepluteau în jur. Un sentiment de durere şi de teamă a cuprins toţi pasagerii. (...) Am văzut corpurileatât de clar, încât ne dădeam seama de hainele pe care le purtau, dacă erau bărbaţi sau femei. (...)Am zărit o femeie în rochie de noapte ţinând un copil strâns la piept. Unii pasageri au leşinat. Oaltă femeie, complet îmbrăcată, avea braţele încrucişate în jurul trupului unui câine pletos. (...) Ungrup de bărbaţi, atât de îngheţaţi că păreau vii, agăţaţi de un scaun, într-un ultim efort de a-şipăstra vieţile.

Într-un articol publicat de Chicago Daily Tribune în 25 aprilie 1912, căpitanul Wilhelmdescria scena care înconjura vasul Bremen.

Între 150 şi 200 de corpuri, bărbaţi, femei şi copii, purtând veste de salvare, împietriţi prinîngheţare în plin efort de a se salva sau de a salva, pluteau în jurul vasului. Am explicatpasagerilor, care cereau să culegem trupurile, că un alt vas, Mackay-Bennett, se afla la doar douăore de locul catastrofei şi era trimis special pentru acest lucru.

La îmbarcare, toţi pasagerii cursei rapide spre New York primiseră un bilet. Raul ReuvenMassel a citit:

35

În urmă cu 19 ani, fiind căpitanul vasului Bremen 3, plecat în cursă spre New York, am fostmartorii tragediei Titanicului. Doresc ca, la locul tragediei, să aducem un omagiu celor care aupierit. Vă invit să vă alăturaţi acestui moment de reculegere. Eu, Raul Reuven Massel, îl rog pebunul Dumnezeu să-l primească pe supusul său William T. Stead în Împărăţia Sa.

Căpitan WilhelmAcelaşi mesaj îl primise și Johanna, doar că numele era altul: Ann Elisabeth Isham.Raul şi Johanna cunoşteau istoriile celor doi din relatările presei. În plus, William T. Stead se

numărase printre scriitorii săi preferaţi. Ziarist şi scriitor, el a reuşit, în urma unor investigaţii, săoblige parlamentul englez să voteze o lege pentru protecţia copilului. Angrenat în presa vremurilorprin acţiunile sale umanitare, pionier al jurnalismului de investigaţie, înfiinţează în 1890 o revistă derecenzii intitulată Review of Reviews. Autor al unor cărţi de succes, el scria în 1886, eseul „Cum s-ascufundat vaporul de corespondenţă în mijlocul Atlanticului”, presentiment a ceea ce va trăi 26 deani mai târziu. Subiectul unei alte povestiri, datând din 1892 şi intitulată „De la Lumea Veche cătreLumea Nouă”, era vasul Majestic care participa la salvarea supravieţuitorilor unei nave lovite de uniceberg. Întâmplare sau premoniţie? Nava aparţinea companiei maritime White Star Line, companiecu care va călători spre Lumea Nouă 20 de ani mai târziu. A militat pentru crearea Statelor Unite aleEuropei. Cunoscut pacifist, a fost invitat de către William Howard Taft să participe la un congres înCarnegie Hall. După ce a ajutat femei şi copii să urce în bărcile de salvare, s-a retras în salonul defumători, preferat pentru stilul georgian, unde, aşezat pe un scaun de piele, şi-a petrecut ultimeleclipe ale vieţii citind o carte.

Ann Elisabeth Isham, o femeie de 50 de ani, se reîntorcea în America după 9 ani petrecuţi înEuropa. Fratele ei, Edward, o invitase să-şi petreacă vara cu familia sa la New York, unde spera să oconvingă să-şi refacă viaţa.

Un cer nehotărât se juca cu razele soarelui, lăsând dâre de umbră şi lumină pe suprafaţavasului. Pasagerii, vizibil marcaţi de încărcătura momentului, se adunaseră pe puntea superioară.Cuprinşi de compasiune, îşi îndreptară privirile spre largul oceanului, o întindere atât de liniştită şiprietenoasă. Nimic din atmosfera despre care citiseră în presă. Valurile răspândeau un cântec surd,izbindu-se de coca vasului încremenit în centrul unui cerc perfect trasat de linia orizontului. Soareleîşi alina drumul spre odihna nopţii, undeva, la provă. Din înaltul punţii, privirile ţintuiau apusulurmând dâra roşiatică care şerpuia în unduirile oceanului. Toate motoarele de pe Bremen erauoprite, ancorele şi apele clocotite îşi disputau cu înverşunare vasul.

— Contact!O comandă scurtă şi elicea hidroavionului prinse a zvârli valuri de aer răcoros. Câteva

momente de intensitate sonoră, după care, aruncat de catapultă, avionul se avântă spre larg. Maiîntâi pierzând înălţime, apoi ridicându-se maiestuos spre înaltul cerului. Reveni atât de aproape deocean, încât dâre tremurânde de apă îi urmau zborul în jurul vaporului. Părea că se contopeşte cuumbra sa atingând oglinda oceanului. Câţiva marinari, aflaţi într-o barcă lăsată la apă, se lanseazăînotând spre nicăieri. Renunţând să mai producă cercuri în jurul navei, avionul ia înălţime şi seîntoarce spre grupul de oameni aflaţi în voia valurilor. Câteva veste de salvare, aruncate din avion,sunt culese de marinari. Un exerciţiu de salvare, preludiu al comemorării.

O torţă uriaşă, lansată din barcă, fixată într-un inel gonflabil, începu să arunce o lumină abiazărită în prag de înserare. Alte 200 de torţe, de acelaşi tip, au fost coborâte cu ajutorul unor pârghiişi împinse de jur împrejurul vasului. În depărtare, orizontul îndemna oceanul să muşte cu sete dindiscul soarelui. Nefiresc de repede, lumina se pierdu în semiobscuritatea serii făcând vizibile torţelecare pluteau pe valurile care păreau a naşte umbre încărcate de trăire. În vorbele pline de evlavie,revărsate din piepturile a peste o mie de călători, Ave Maria împăca cele 1517 suflete cu destinullor. Apoi, din torţă în torţă, o linie de foc cuprinse întreg conturul vasului. Glas după glas, în neantulnopţii, într-o ultimă chemare, nume după nume, martirii domnului erau pomeniţi sub cupola cerului,acelaşi cer care le-a refuzat supravieţuirea.

(Va urma)

36

Vasile Spiridon

PĂRĂSTASUL

Unii oameni cu simțirea plină de recunoștință pentru înaintașii meritoși trecuți în rândulmorților, au fost și sunt interesați de readucerea lor în amintirea celor care mai trăiesc. Morții careau avut norocul să lase o urmă benefică în societatea în care au trăit sunt pomeniți, rememorați șidupă moarte, de istorie. Ceilalți, marea majoritate a oamenilor morți sunt uitați, scoși din memoriacelor vii după una, două generații. Și nu-i va mai ști nimeni, ca pe o furnică strivită sub sandale,chiar dacă au fost meritoși în viața lor pământeană. Dar, urmașii dotați cu recunoștință față deînaintașii lor morți, au găsit procedura de a-i mai pomeni, de a-i mai aduce în memoria celor vii prinPărăstase. Această procedură o aplică urmașii plini de respect pentru morții lor, adresându-seBisericii creștine. Ei scriu numele celor morți pentru a le fi iertate păcatele și pentru a fi pomeniți,rememorați pe o listă dată preoților. Doar că, la cererea Bisericii, pe liste sunt trecute numai numelede botez ale morților. Se apreciază, doar, că Divinitatea poate identifica persoana reală la care sereferă solicitantul, din miile de miliarde de oameni care au trăit, până atunci pe Pământ. Preotul faceo rugăciune către Divinitate, rugând-O să le ierte păcatele săvârșite de cei morți, trecuți pe listă, înviața lor pământească și să le reamintească celor care mai sunt în viață că, cei citiți de pe listă autrăit cândva în această lume. Dacă rugăciunea a fost primită, sau nu, nu se știe. Pe liste sunt trecutenumai numele de botez într-o anumită ordine. Chiar oamenii din asistență nu mai identifică,totdeauna, care este persoana din înșiruirea aceluiași nume de mai multe ori, citită de preot. Altedate biografice nu se dau. Pentru ei persoana concretă devine secretă.

Ce răsplată poate fi mai bună, adusă morților, decât această rugăciune de amintirea lor șipentru iertarea păcatelor lor. Dar, cei care nu au urmași așa vrednici și nu fac Părăstase, morții lorrămân ne pomeniți și cu păcatele ne iertate. Ce vină au ei? Mulți ar fi meritat să li se mai împuținezepăcatele. Este o inegalitate, poate, un drept de care nu se bucură toți morții. Deci, ori tuturor, orideloc.

Părăstasul se referă doar la cei de pe listă, cerută de unii cetățeni și citită de mai multe ori.Ar fi bine doar pentru ei, dar Biserica știind că nu pentru toți morții se va ruga mai mult, căci nu toțiurmașii vor cere încă o rugăciune, face o diferențiere între morți. Pentru unii se va ruga mai puțin.Dacă are vreo implicare, nu vom ști niciodată.

Ca slujba să fie primită mai bine, acești cetățeni invită în biserică și alți cunoscuți șineamuri, să se roage împreună. Unii nu identifică toate persoanele, le lasă întâmplării. Toți morții,spune biserica, au dreptul să fie pomeniți, rememorați. Rămâne la aprecierea urmașilor, vii.

Morții de care nu-și mai amintesc urmașii lor, deci nu-i mai pomenesc la Părăstase vor fiiertați mai puțin? Ce se întâmplă cu cei ne cuprinși la părăstase? Pentru ei nu se mai roagă nimeni.Ei n-au dreptul la iertare, la readucerea lor în amintirea celor vii? Se pare că n-au. Dacă la nașterenu suntem egali, măcar la moarte, la judecare să fie egalitate. Se pare că nici la moarte nu suntemegali. Pentru unii nu se mai roagă nimeni și rămân cu păcate mai multe. La fel este și cu păstrarea înamintire, cu pomenirea morților mai departe. Cei pomeniți numai de istorie rămân cu păcateleneîmpuținate, dacă nu se va ruga pentru ei tot Biserica.

Pentru cei pomeniți se cântă la Părăstas: „În veci pomenirea lor”, cel mai frumos cântec.Morții să nu fie uitați, măcar două generații. Se pare că iertarea divină se obține ușor, dacăîmpricinații recunosc și regretă. O fi, sau nu adevărat?

37

Valeria Paștiu- Gușeilă

Pelerinaj la vatra strămoșească(Fragmente)

Nepoților și strănepoților mei,

Motto: „Ce-i mai frumos ni-i dat numai o dată,căci chiar păzit cu drag în amintire,doar umbră e, mereu tot mai subțire,a clipei ce, prin firea ei, se gată.” Răzvan Codrescu (sonet XVII-Rug aprins)

Dragilor, iubiții mei,Dorința-mi e: viața-n Pojorta, în vatra străbună s-o descriuîn verdele ei viu, în gri ori purpuriu,fără să mă las furată,de îndemnul minții de-a fi diplomată,sacrificând totul adevăruluichiar și propriul simț al amorului,pentru că orice tristețe ca bucuria dispare,pentru că orice bucurie ca amintirea răsare,pentru că sunt una din fiicele sale,pentru că viața m-a adus, în curtea lui Marin din Vale.

Noi, patru mlădițe la părinți eram,și-s multe feluri de-arata cum se adună verdele pe ram,și-s multe feluri să compui ” ne plămădeam ”„ Și-n zi de aprilꞌ, era-n azur și verde afarăși-o înflorire-n vânt venea ușoară ” 1mamei i-a fost hărăzit să aducă pe lume, primul băiatdupă datină, trebuia să poarte numele ultimului (din familie) - plecat.De Sfântul Dumitru, un an mai târziu, apar și eu. Ei, și ce?„ repede-repede și sunând din încheieturi ca din bice ”prea mulți cu acest nume sub sfeșnice!Tot într-o primăvară, când îmbobocea lămâițase sparse mugurul durerii-n trei – venea Victorița!cum să nu-și pună în alegerea numelui și nănașa dorința ?Peste câțiva ani, când veni pe lume și fratele Ghițăspre odaia cea mare, ne era ochiul, auzul sfredelițăeram deja mari, dar ne făceam că jucăm șopron la portiță.„ Cântă ciocârliile – Imn de veselie ”Era un cântec ce-l cântam voioși în drumeție.Fiori mă iau și azi, și-aș vrea să-l duc în veșnicie!La fel aș vrea să duc cu minemiresmele de flori și serile seninetot murmurul -necat al râului cu unde albastreși-ntregul farmec al copilăriei noastre.

Cum nici nu luai seama prea binede unde aceste idei împletite în rimece acum le –am așternut pe hârtie,mă gândesc care dintre voi dragii mei, le veți rescrie ?Totodată, mă-ntreb cine-a vrut ce scrisei să-mi inspire:asta-i poemoterapie sau e, poate iubire?

38

Valentin-Lucian Mureșanu

PIANISTA (III)(continuare din nr. trecut)

Doamna Mina (de fapt o prescurtare a numelui ei nemțesc Wilhelmina), sau Frau Mina –cum îi spuneau unii – (dar mie nu-mi plăcuse să-i zic astfel), te primea cu multă bunăvoinţă şisinceră simpatie, totdeauna prietenoasă şi încurajatoare. Iar din când în când avea ceva bun, oprăjitură, o felie de cozonac, sau odată, o bomboană de-alea rotunde, de ciocolată cu o vişină dulce,cu un gust minunat ce se termina ascuţit şi răspundea cu o căldură plăcută în gât.

La oră era pretenţioasă, dar avea o autoritate blândă, convingătoare care-ţi spunea că eşti înstare, dar îţi lipseşte doar dorinţa de a încerca și tenacitatea de a exersa mai mult, cele maicomplicate efecte. Cred că simţea cât poţi şi te punea să lucrezi până ce reuşeai să-ţi dai măsura.(„Pregătirea şi «antrenamentul» pentru pian sunt mai grele decât la sportul de performanţă” – îmispunea Doamna Mina – iar mamei i-a amintit că: „Ar fi fost bine să fi început la 5 ani, căci«antrenamentul» durează apoi toată viaţa. Problema grea vine însă la începerea şcolii, căci mulţipărinţi renunţă, chiar mai uşor decât copiii…”).

Nu uita niciodată să te încurajeze, cu aceeaşi voce convingătoare şi să te laude când reuşeai.Nu un „Bravo!” formal, ci cu entuziasm, cu aplauzele ei spontane, urmate de reluarea părţii izbutiteşi de explicarea, spre a le conştientiza, a mişcărilor de mână, degete, tuşeu de clape… pe care le-aifăcut oarecum spontan sau nimerindu-le din întâmplare. Povestea despre legătura dintre corp şiminte în interpretarea muzicală, efortul fizic continuu al pianistului, exerciţiile la care trebuiesupuse degetele, braţele, umerii şi spatele pentru a trece proba grea a unui concert. Mi-a spus apoică există un fel simultaneitate între memoria ochiului și a mâinilor, memorie care intră în funcțiedupă îndelungi reluări şi exersări ale unei piese muzicale și astfel, cei mai buni interpreți și toțimarii pianiști, reușesc să nu-și mai îndrepte atenția asupra mâinilor, să nu mai controleze claviaturacu ochii, ci cu urechea, adică să urmărească interpretarea, concentrându-se asupra sunetelor, nuasupra execuției fizice, a eforturilor mecanice… Şi mai povestea pe scurt, câte ceva despre mariipianişti şi marea lor artă. («Ai câştigat Jocurile Olimpice ale octavelor» i-a spus într-o zi Rubinsteinlui Horowitz, pe care îl invidia pentru performanţele interpretative.). Mi le-a explicat totdeauna peînţeles, cred că de-aceea le-am şi reţinut. De multe ori mi-am adus aminte de Doamna Mina de-alungul vieţii mele de elevă şi mai ales la mate’, unde algebra, geometria şi trigonometria mi-au datdureri de cap fiindcă nu am avut profesoare ca ea…

Am încetat totuşi orele de pian atunci, la 10 ani, puţin înainte de a începe clasa a-IV-aprimară, altfel de cum ar fi dorit Doamna Mina, care credea că ar fi trebuit să urmez şcoala demuzică. A avut totuşi doi elevi care au ajuns pianişti de reputaţie…

Acum, cu cele trei mâini, amintindu-mi şi cele învăţate în copilărie, m-am mirat cât derepede reuşeam să prind mişcările din degete şi braţe, mai ales ce uşor îmi venea să cânt cu o mânăşi să mă acompaniez cu cealaltă / celelalte, chestie ce-mi păruse deosebit de grea pe când luasemlecţii cu Doamna Mina.

M-au transferat la liceul de muzică fără examene de diferenţă fiindcă ajunsesem unfenomen. Am avut multe de învăţat la clasa de pian a liceului, mai ales în materie de tehnicăinterpretativă. Profesoara aceea „Tovarășa Lovrescu” mi-a explicat chestiuni importante despremişcarea mâinilor, trupului, felul cum sunt folosiţi muşchii în funcţie de compozitor, „…căci nu sepune mâna pe clape la fel când se cântă Bach sau Bartók – îmi spunea profesoara – Puterea cerutăde Chopin vine în principal din degete şi partea anterioară a braţelor, în timp ce pentru Liszt suntmai solicitaţi muşchii umerilor şi spatelui, iar Beethoven cere o mai mare varietate de poziţii ale

39

mâinilor decât Mozart.” (cf.Charles Rosen). Şi după numai jumătate de an, am reuşit să interpretezfoarte bine diverse partituri considerate grele şi pentru „avansaţi ”…Atunci mi-am dat seama că defapt pianiștii, nu numai că interpretează, ci uneori chiar gândesc şi cu mâna! Mă uimea rapiditatea,uşurinţa cu care memoram lucrările şi, un fapt incredibil chiar pentru mine însămi, era senzația căaveam tehnica în degete. Mâinile îmi mergeau singure după dorinţele şi intenţiile mele, fără să facprea mari eforturi de voinţă şi atenţie. Ba mai târziu căpătasem o asemenea dexteritate şi rapiditate,încât reuşeam să cânt cu cele trei mâini ale mele, lucrări compuse pentru patru mâini…

Trebuie să fii rea şi să devii dură când ajungi vedetă, căci toţi trag de tine, te admiră, teagasează cu prezenţa, cu dorinţa de a te descoase, cu intimidarea şi emoţia inhibantă care-i cuprindecând le eşti în preajmă, linguşiri şi cereri de tot felul, invazia de trepăduşi ce-ţi oferă prietenia, alţiicare vor să-ţi facă servicii (inclusiv să-ţi cumpere pantofi!) şi de care, tocmai de-aceea, te fereşticăci nu ştii ce vor pretinde în schimb mai târziu. Dar mai ales fojgăiala informatorilor şi turnătorilordeghizaţi în toate ipostazele cameleonice ale solicitanţilor şi ofertanţilor ce-ţi stau ciorchine în jur(despre aceştia mă avertizase – culmea! – tot doctorul Vasiliu).

Mi-am adus aminte de gluma pe care tata mi-o spusese în copilărie, întrebându-mă ce vreausă mă fac atunci când voi fi mare, iar înainte ca eu să răspund, adăugase zâmbind: „Sau tu ai vrea săte duci la şcoala de regine şi de prinţese?...” Era mai adevărat decât credeam, fiindcă nu e vorba defast, capricii și bogăție, că pentru a fi rege, prinţesă, vedetă, star public, trebuie să faci o adevărată şigrea şcoală, spre a-ţi însuşi comportamente, atitudini şi obiceiuri „regale”. De la a vorbi cu oamenii,a refuza, a ştii să asculţi şi urmezi un sfat bun fără a-ţi ştirbi prestigiul, de a porunci şi până laobişnuinţa de a avea permanent slujitori, valeţi, cameriste, suită… ce te însoţesc peste tot, când teplimbi, sau mănânci sau vrei să citești… şi dacă ar putea, ţi-ar sta alături când te trezeşti, te speli, teîmbraci, poate şi când te duci… la baie. După doi ani mă săturasem de faimă, căci eram tot maisolicitată la concerte, la fel de fel de sindrofii, interviuri şi mese de protocol, având tot mai puţintimp de pian și de şcoală… Singura realizare după atâtea eforturi, a fost, că cu banii câştigaţi,părinţii mei au reuşit să achite cu un mare avans şi dobândă minimă, preţul apartamentului în carelocuiam. Am înţeles mai târziu că acele concerte de senzaţie aduceau bani mulţi, dar… nu ştiu undedispăreau nici din ce motive, eu și părinții mei, primeam atât de puţini.

Dar la un moment dat, la „Sala Radio”, în prima pauză, după ce am interpretat concertul deCeaikovski şi în partea a doua urma Simfonia fantastică de Berlioz, am fost anunţată de impresar, cămă caută o doamnă în vârstă:

„Nu mă mai recunoşti domnişoară, nu-i aşa?” „Ba da, cum să nu, Doamna Mina! Mă bucursă vă revăd.” „Eu nu te-aş mai fi cunoscut dacă nu ţi se vehicula numele! Îmi era undeva rătăcit înminte şi m-am tot gândit până mi-am adus aminte «Mi-a fost elevă!», mi-am zis şi apoi privindu-ţichipul la concerte, la tv… ți-am regăsit în memorie trăsăturile de odinioară, acum puţin schimbate,mai mature, în sfârşit, înţelegi tu…” „A Doamna Mina!... am realizat imediat că dumneavoastrăsunteţi… Ştiţi, n-am avut aşa de mulţi profesori ca dumneavoastră… Nici chiar la instrument şi văţin bine minte… ” Îmbătrânise, părul îi era complet alb şi o mulţime de riduri fine se ascundeau substratul subţire de fond de ten. Dar îşi păstrase ţinuta dreaptă, cu acea distincţie firească ce-miplăcuse încă din copilărie, şi avea aceeaşi privire blândă, dar ascuţită şi inteligentă, pe care o simţeaistudiindu-te sub o mie de lentile şi filtre, citindu-te parcă fără voia ta, ba şi împotriva voinţei tale dea i te dezvălui: „Am să renunţ la partea a doua şi fiindcă tot ne-am revăzut – deşi au trecut vreo 6-7ani – dacă nu ai nimic împotrivă, sau nu ai altă treabă mai importantă, te invit la o cafea, aiciimediat lângă sala de concerte”. Am ieşit în boarea serii şi de cum ne-am aşezat la masă, m-aîntrebat plină de nerăbdare şi curiozitate: „Ştiu că pentru tine sunt acum enervantă şi indiscretă, darspune-mi totuşi draga mea, ce-i cu această mică şarlatanie sau minune cu cele trei mâini?” „Să văspun drept, nici eu nu știu.” I-am arătat cele două mâini gemene, iar ea le-a studiat cu atenţie şi aatins dublura, apoi mi le-a strâns pe toate trei pe rând şi cu o mirare sinceră, a spus zâmbind cu unfel de discretă autoironie, că aşa ceva nu există, nu poate să creadă, deşi pare totuşi realitatea ceamai concretă: „Am stat cu ochii pe tine la concert, să mă conving şi mai ales să văd cum reuşeşti să

40

desfăşori partitura cu toate cele trei mâini, când ea e compusă pentru două… E de necrezut ! Darapropo, să interpretezi fără să le foloseşti pe toate, ai încercat ?” I-am spus că reuşesc, dar cred că ofac mai slab, fiindcă m-am obişnuit să intervin cu cea de-a treia, atunci când partitura e mai dificilă.„Oricum, va trebui să te mai caut o dată, ca să îmi povesteşti cum ţi-a apărut această mână şi oarecum s-ar putea face să o aibă şi alţi pianiști.” I-am spus să îmi dea telefon de fiecare dată când vreasă vină la concert, căci îi voi trimite imediat o invitaţie, dar încercarea mea de a o convinge că nicieu nu ştiu ce mi s-a întâmplat, nu a reuşit.

Nu s-a mai ivit însă acea ocazie, nici nu ne-am mai întâlnit să povestim, fiindcă la primaieşire în străinătate, un profesor de muzică, un boşorog scârbos pe care nu îl cunoşteam m-a însoţitpeste tot, fiind pus probabil, să mă păzească. În acel turneu de trei concerte la Madrid, mă exasperacu suspiciunile şi pornirile lui libidinoase, aşa că după ultimul dintre ele, l-am trimis la toţi dracii.Deşi eram certaţi de nici nu mai voiam să vorbesc cu el şi nu mai răspundeam la sâcâitoarele luiîntrebări, la plecarea de la hotel spre aeroport, m-a rugat stăruitor, aproape implorator, să-i ajut să-şiducă bagajul. Am refuzat la început, dar apoi am făcut greşeala de a accepta şi m-am trezit cărândvaliza mea şi pe a lui, pe când el îşi ducea doar o geantă de umăr uşoară. După ce am umblat ca la ojumătate de oră încărcată ca un hamal, am protestat şi i-am trântit valiza jos: „Nu mai pot şi nu maivreau. Nici măcar nu ați luat bagajul meu ca să îmi fie mai ușor să-l car pe al dumneavoastră. De cenu luaţi un taxi? O duceţi singur, sau o las aici! Da´ ce-s eu, hamalul fi-te cui? ” Şi am pornit înaintecu bagajul meu, urcând în autobusul spre aeroport, fără să mă întorc să văd ce face. M-a ajunsrepede din urmă, dojenindu-mă cu un aer blajin-viclean-sever şi aproape smiorcăit: „Tinerii de azicare nu mai au politeţea de altădată… Puteai să schimbi cu două mâini bagajul meu şi cu a treia să-lduci pe al tău… Să mă pui pe mine bolnav, la aşa un efort…” I-am răspuns răstit, deja enervată:„Dacă sunteţi bolnav să fi stat acasă. Îmi stric mâna de interpret pe geamantanul lui taica…nimeni.Nu mi-aţi fost de nici un ajutor. Aţi venit doar în excursie şi aş fi curioasă să aflu cine v-a trimis şicu ce rost!” Bănuiam că tot Secu îl pusese pe lângă mine și mă gândeam că sunt niște idioți dacă îșiînchipuiau că aș putea rămâne în străinătate, așa luându-mi lumea în cap de la prima ieșire…

În avionul de întoarcere mâna a început să mă doară tot mai tare şi el observând m-a întrebatce am, dar m-am strâmbat de durere spre hublou întorcându-i spatele. I-am ghicit totuşi zâmbetulmefistofelic, răutăcios şi satisfăcut, când a observat că am dureri. N-am mai scos nici un cuvântpână la sosirea pe aeroportul din București, unde m-au aşteptat ai mei. La despărţire, pe când elsaluta onctuos şi fals, am plecat fără să-i mai dau ostentativ nici o atenţie, de au observat şi părinţiişi m-au întrebat de ce această impoliteţe. Le-am povestit toate şicanele ce mi le făcuse, stând pas cupas după mine şi chiar insinuând propuneri dubioase… „E probabil un securist infect şi n-am de cesă fiu politicoasă cu el, după ce m-a făcut să mă doară mâna. Şi văd că de-acum mă doare tot maitare…”

Cum mâna aceea mi-a apărut brusc peste noapte cu doi ani în urmă, după ce am luat uncalmant puternic şi un somnifer uşor ca să pot dormi, a doua zi… avem din nou două mâini ca oriceom obişnuit. M-am mirat foarte, ca şi atunci când a apărut cea de-a treia, dar cel mai ciudat erafaptul că în noaptea aceea n-am simţit nimic şi nici măcar nu mă trezisem din somn, nu visasemceva deosebit… În prima clipă m-a cuprins o mare bucurie că am scăpat de mâna buclucaşă, mai cuseamă că nu îi simţeam lipsa şi acum devenisem din nou un omobișnuit. „Bine că mi s-a întâmplataceasta când nu aveam vreun concert programat, fiindcă se încheiase stagiunea. Organizatoriiturneului de la Madrid mi-au trimis presa despre concert şi așa am aflat despre succesul avut. Ceimai mulţi se mirau de a treia mână, iar un cronicar muzical, după ce a subliniat foarte bunainterpretare, a încheiat afirmând şi el, ca Doamna Mina, că ar fi bine să se găsească modalitatea de aavea mai mulţi pianişti cu o astfel de fericită anomalie. Au fost în cursul acelei săptămâni de turneuşi propuneri ale unor mari doctori şi antropologi să studieze ciudăţenia mea, dar bătrânul scârbos,dându-se protectorul meu, nu a lăsat pe nimeni să se apropie de mine. Aşa a rămas fenomenulnestudiat şi ca să nu mai fiu iarăși sâcâită cu întrebări (Cum a dispărut, ce ai simțit, cum s-aîntâmplat…?), am început să spun peste tot, celor ce mă agasau cu indiscreţia lor curioasă, că nueram eu aceea cu trei mâini. Nici mie nu mi-a venit să cred că dispariţia „minunii” s-a petrecut atât

41

de repede şi de… firesc. Însă după câteva zile, am început să-i regret dispariția, fiindcă măobișnuisem cu ea și ajutorul ei mi-a lipsit un pic. Dar normalitatea a revenit și de-aceea am numit-oca la poker, „mâna mea moartă”, uitând-o repede. Problema mai complicată a fost aceea că dincauza pianului, concertelor, turneelor, am neglijat mult învăţatul şi toceala, așa că eforturile pentruBacalaureat au fost foarte grele și intense, mai cu seamă fiindcă eram obosită după performanţeleconcertistice din ultima vreme. Iar a treia mână mi-a dispărut tocmai cu două luni înainte de acelexamen, care la liceul de muzică, firește, are ca probă de bază instrumentul studiat de-a lungulanilor de şcolarizare. Norocul meu, că din pură ambiţie am vrut uneori să exersez şi fără a treiamână, iar la examen, comisia era formată din profesori veniţi de la conservator şi de la alte licee demuzică din ţară. Aceștia nu ştiau, ori anume nu m-au întrebat de… mâna miraculoasă, așa că eu amfăcut faţă cu brio la toate probele obținând nota 9 (nouă). Am urmat cei 5 ani de conservator, darfără performanţele spectaculoase de mai înainte, iar după absolvire m-am mulţumit cu postul liniştitşi stabil de profesoară de pian la liceul de muzică din oraş. Mi-a părut bine că zarva din jurul celeide-a treia mâini s-a potolit destul de iute şi am fost lăsată în pace, pe urmă nimeni nu cred că și-amai amintit de mine… Doar când rareori, mă mai întâlnesc cu bătrânul doctor Vasiliu, el mă mustrăcă nu l-am mai căutat pe vremea aceea, ca să fi aflat amândoi secretul acelei der driete Hand, cum îispunea el.

Totuşi, între 16 şi 18 ani devenisem o pianistă relativ celebră, iar acum băiatul meu a începutpianul încă de la 5 ani, deşi… n-are trei mâini!

Şi atunci a sunat ceasul… Abia am reușit să mă trezesc din somn și amețeală…

Octavian-Liviu Hulea

NOI TREI (acrostih)

La Sovata gândurile suntInima ce bate-nebunităVersurile care mușcă din avântIerburile pline de ispităUrma adierilor de vânt.

Zilele cu stele, nopți de jarOchi vrăjiți de focul milenarRânduit să pună sub pecețiActul minunatei tinereți.

Mai presus de ele eu nu suntInima bătându-mi c-o furtunăOmul viu din mine-și ia avântAtrăgând comori și-n ele adunaRaiurile toate pe pământAm scris doar ca-orcine poate să spună.

42

Rodica Nicolae-București-

Desluşire-n noapte

- Te-ai întors? Unde ai dispărut atâtea zile? îl întâmpină femeia pe bărbatul care bătuse lauşă cu insistenţă mai bine de cinci minute.

Era miezul nopţii, iar Iarina aţipise în sufragerie, tot sperând că Doru se va întoarce. De treizile nu-i mai dăduse niciun semn de viaţă. Se temea că i se întâmplase ceva. În căsnicia lor de 25 deani, nu mai lipsise niciodată atât de mult fără să ştie soţia lui unde a plecat.

Intră abătut, nebărbierit şi parcă slăbit. Văzându-l, Iarina nu mai putu continua să-l ia laîntrebări. „Bine că-i aici!” îşi spuse şi-l lăsă pe soţul ei să treacă pe lângă ea, fără să-i adresezevreun cuvânt, fără să clipească măcar, de parcă n-o vedea, sau părând că o consideră un obiect pecare-l ocoleşti, de teamă să nu te loveşti de el.

Doru avea în privire ceva străin, iar strălucirea ochilor lui verzi, ce o încântase mereu, numai exista, se estompase, lăsând în loc o lumină palidă, tristă. „Ce s-o fi întâmplat cu el?” se întrebăfemeia care începea să se sperie de apariția stranie a soţului ei.

Cu câteva zile în urmă, hotărâseră să sărbătorească împreună, la o cină romantică, împlinireaa 25 de ani de căsătorie. Îşi făcuseră planul ca, în week-end, să se repeadă la Braşov, la fiica lor,care tot trimitea mesaje şi-i chema pe la ea. Le era tare dor de minunea lor, dar munca zilnică laserviciu, oboseala acumulată, au făcut să amâne de fiecare dată împlinirea promisiunii făcute fiiceilor. Ea trecuse pe la ei cu trei săptămâni în urmă şi se cuvenea să fie rândul lor acum, mai ales căfata intenţiona să le facă o surpriză şi să-i ducă la Poiana Braşov, să petreacă acolo câteva oreîmpreună.

În seara cu cina planificată, Doru nu a ajuns acasă. Chiar dacă rămânea deseori pesteprogram, el avea întotdeauna grijă s-o anunţe pe Iarina şi să-şi ceară scuze că avea să întârzie. Dacăn-o suna, ea nu-şi făcea, totuşi, griji că nu va veni până la urmă acasă. De obicei, nu se necăjea căîntârzie. Ştia bine că era nevoie să fie şi asta. Şi ei i se întâmpla să mai rămână până târziu laserviciu, iar el o înţelegea. Era o înţelegere tacită între ei: să nu reproşeze niciodată celuilalt acestlucru, mai ales că, în zilele noastre, programul este adesea depăşit, iar cerinţele sunt din ce în ce maimari.

În seara cu planurile de aniversare, Iarina s-a supărat cumplit. De ziua lor, Doru a dispărutpur şi simplu. L-a aşteptat toată noaptea cu masa pe care se aflau deja felurile de mâncare preferateale soţului ei. Cumpărase şi şampanie. A dat telefoane peste telefoane, lui, prietenilor, cunoştinţelor,şefului lui, care spunea că a plecat foarte devreme şi că era neînchipuit de vesel, repetând toată ziuacă vrea să-i facă o surpriză soţiei de aniversarea lor.

A doua zi, Iarina trebui să meargă la serviciu. Acolo a fost foarte agitată. A încercat denenumărate ori să-l apeleze, însă părea că telefonul era descărcat. Când s-a întors acasă şi nu l-agăsit, a intrat în panică. Gânduri negre i-au trecut prin minte: că zace pe undeva rănit, că a fostjefuit, că a fost răpit. Se gândea să sune la Poliţie, însă ceva o oprea. „Să mai aştept! Cine ştie?Poate a aflat vreo veste rea şi îi este greu să-mi spună. Octavia este bine. Cel puţin aşa mi-a spuscând am întrebat-o dacă a trecut tatăl ei pe la ea.”

Înainte să-l vadă intrând pe uşă cu privirea aceea ciudată, se hotărâse ca, a doua zi, să sunela Poliţie. Trecuseră mai bine de 72 de ore de când nu mai ştia nimic de el. Oricine altcineva ar fisunat imediat la Poliţie dacă i s-ar fi părut că întârzierea nu era normală.

Se aşeză pe canapeaua pe care aţipise mai înainte şi aşteptă. Îşi imagina că soţul ei s-a dus săfacă un duş, apoi va veni vesel în faţa ei şi-i va explica ce s-a întâmplat cu el atâtea zile. Aşteptă

43

mai bine de o oră, însă el nu apărea. Se hotărî să meargă în dormitorul lor şi să lămurească lucrurileo dată pentru totdeauna. Locuiau într-un apartament cu trei camere. Intră în dormitorul conjugal şivăzu patul neatins, aşa cum îl lăsase ea dimineaţa trecută.

- Nu-i aici! Unde s-a dus oare? O fi în baie.Ciocăni uşor la uşa băii. Nu primi niciun răspuns. Apoi observă că lumina de la baie era

stinsă, ceea ce însemna că acolo nu era nimeni.Se îndreptă spre dormitorul mic. Deschise uşa uşor şi-l văzu pe Doru trântit, îmbrăcat,

peste pătura mătăsoasă ce acoperea patul. Era îndreptat cu faţa către perete. Iarina se miră văzându-lacolo. De obicei, ţineau camera aceea pentru oaspeţi. Ei nu au dormit niciodată în acea încăpere.

- Ce-o fi căutând aici? se întrebă Iarina. Oare a făcut ceva rău şi îi este ruşine sauteamă să spună?

Se apropie de pat şi se aşeză pe margine, privindu-şi soţul insistent. Acesta nu schiţăniciun gest.

- Ce faci, Doru? De ce stai aici?Niciun răspuns.- De ce nu vorbeşti cu mine?Bărbatul oftă fără să răspundă întrebărilor soţiei lui.Iarina se ridică, ocoli patul şi se postă în faţa lui. Avu o tresărire. Bărbatul care stătea

întins părea că nu era soţul ei. Avea aceeaşi expresie a feţei ca a lui, aceeaşi culoare a ochilor. Părulera tot castaniu şi puţin ondulat la frunte, sprâncenele erau foarte stufoase, iar mâinile parcă eraumai fine şi mai lungi. Iarina se sperie. Oare să se fi schimbat atât de mult în câteva zile?

- Doru? Tu eşti Doru?Ce bizar suna să-i pună această întrebare. Observa însă că omul din camera aceea nu era

soţul ei. Era altcineva, cu trăsături asemănătoare lui.Inima începu să-i bată puternic. În liniştea încăperii, zgomotul ei se auzea foarte clar.Cel mai mult o frapa privirea lui dusă departe. În verdele ochilor, ea descoperea nişte nuanţe

albastre pe care soţul ei nu le avea. Convingerea ei că bărbatul ciudat nu era soţul ei se întărea dince în ce mai mult. Se ridică, aprinse toate luminile de la lustră şi-l privi cu un curaj de care nu secredea în stare.

- Cine eşti? Tu nu eşti Doru. De ce ai venit aici?Omul parcă se însenină dintr-odată. Se ridică în capul oaselor, se sprijini pe o pernă

moale şi-o privi fix în ochi pe Iarina.- Nu-ţi cunoşti soţul? spuse el cu un glas pe care Iarina nu-l recunoscu.- Tocmai că-l cunosc foarte bine. Cine eşti şi ce cauţi la miezul nopţii în casa mea?- Tu mi-ai dat drumul.- Este adevărat! Însă, în primul moment, am crezut că eşti Doru.- Nu prea sunt.- Dar cine eşti?- Eu sunt fratele lui geamăn.- Ce frate geamăn? El nu are nici un frate.- Nu ţi-a vorbit niciodată de mine?- Nu! După câte ştiu, este singur la părinţi. I-am cunoscut părinţii foarte bine şi nu mi-

a spus niciunul niciodată că mai au un fiu.- Desigur! Cum să spună? Le era teamă.- De ce le era teamă?- De soţul tău.- Ce are soţul meu? El nu a fost niciodată agresiv.- Aşa crezi tu. Înseamnă că a ascuns bine acest lucru.

Iarina nu mai ştia ce să spună. Îi era teamă că soţul ei, schimbat de anumite eveniment, oluase razna. Deşi înţelegea foarte bine că omul din faţa ei nu era, totuşi, bărbatul cu care trăise 25 deani.

44

- Unde este soţul meu? Ce i-ai făcut?- Nu i-am făcut decât ce mi-a făcut el mie.- Ce ţi-a făcut?- M-a ţinut captiv într-o casă părăsită dintr-un sat de munte şi m-a lăsat acolo în grija

unui om sălbatic care mă încuia într-o cameră în care exista un pat şi o fereastră prin care zăreamsoarele şi ştiam când se făcea ziuă. Când ieşeam la toaletă, îmi lega picioarele cu o funie groasă, sănu fug. Avea o privire aspră care mă înspăimânta. Mă hrănea cu mâncarea pe care o aducea zilnic obătrână. O dată, am zărit-o trecând pe lângă fereastră şi am strigat-o. S-a uitat temător la mine, apoia plecat cu paşi repezi.

- Cum ai scăpat?- Omul care mă păzea a fost sfâşiat de un urs. Am reuşit cumva să sparg geamul îngust

prin care m-am strecurat cu greutate afară. Când am ieşit, nu se vedea ţipenie de om şi habar n-aveam unde mă aflam. Am coborât muntele, ascunzându-mă de fiarele pădurii. Când am ajuns la undrum, mi-am dat seama că scăpasem. Eram atât de slăbit încât abia mă târam. Un om cu o căruţă m-a dus până la şoseaua principală, unde am găsit o ocazie care m-a adus până în acest oraş.

Am luat apoi legătura cu o verişoară care m-a primit în casa ei şi m-a îngrijit. L-am urmăritpe fratele meu mai mult timp şi i-am învăţat obiceiurile. Acum trei zile, i-am apărut în faţă. S-asperiat foarte tare când m-a văzut. A vrut să fugă, însă eu l-am imobilizat. Îmi recăpătasem forţele şiam reuşit să-l duc la cea mai apropiată secţie de Poliţie. A venit şi verişoara noastră care ştia că eudispărusem de ani de zile. Fratele meu îi ameninţase pe părinţii noştri că, dacă îţi vor spune cevadespre mine, îi va închide într-un ospiciu şi nu vor mai ieşi niciodată de acolo.

Iarina asculta cu uimire. Nu-i venea să creadă că ceea ce spunea era un adevăr sau trăia uncoşmar.

- Şi, unde este acum?- Este arestat pentru sechestrare şi rele tratamente.- Nu se poate! Doru nu ar face niciodată aşa ceva!- El nu este Doru!- Cum aşa?- Eu sunt Doru!- Pe el, cum îl cheamă?- Pe el îl cheamă Dan. Şi-a însuşit şi identitatea mea.- De ce-ar fi făcut asta?- Pentru …- Pentru ce?- Pentru tine.- Cum pentru mine?- Păi… eu sunt cel pe care l-ai luat de bărbat acum 25 de ani.- Cum… ce spui?- A fost mereu invidios pe realizările mele şi pe faptul că aveam mai mult succes la

fete decât el. Când a văzut că mă iubeşti şi m-am căsătorit cu tine, şi-a pus planul diabolic înfuncţiune. Avea să preia tot ce realizasem eu. Pe atunci, semănam foarte mult. Şi părinţii noştriaveau mari probleme să ne deosebească.

Iarina începu să plângă. Trăise o viaţă în minciună.- Şi… când s-a întâmplat înlocuirea?- Atunci când ai aflat că eşti însărcinată.- Vrei să spui că Octavia nu este fiica lui?- Da, aşa-i! Mi-a furat viaţa, mi-a furat casa, soţia, fiica.- Ce nenorocire! spuse ea privind persoana care spunea că este soţul ei adevărat.

Era foarte bulversată.- Nu cred nimic din ce spui. De ce-ai venit aici să-mi răscoleşti viaţa? Eram fericită!

Nimic nu mi-a arătat că soţul meu nu era cel care credeam eu că era.

45

- Te voia doar pentru el pentru că erai a mea şi nu suporta asta.- Dar, nu mi-a arătat niciodată că nu mă iubea.- Ce a făcut ca să-ţi arate că te iubea?- Era atent, sensibil şi se purta frumos cu Octavia.- Aşa s-a transpus în rolul de tată, încât a început să creadă că Octavia era cu adevărat

fiica lui.- Nu! Nu se poate ca un om să se ascundă atâţia ani şi să nu se trădeze puţin.- Nu l-ai cunoscut pe fratele meu.- Dar, dacă este adevărată povestea ta, de ce nu mi-ai spus, când ne-am cunoscut, că

mai ai un frate?- Părinţilor mei le era ruşine cu el pentru că-i făcuse de multe ori de râs. Ei m-au rugat

să mai las timpul să treacă, apoi să-ţi spun despre el.- Dar unde era când ne-am căsătorit?- Era într-o închisoare din Marea Britanie. Fusese prins furând nişte tablouri scumpe,

împreună cu alţi doi. Te cunoştea din facultate. Ştia că suntem împreună. Aflase că mă căsătorisemcu tine. Invidia l-a ros atât de tare, încât, imediat ce a fost eliberat, a venit în ţară să-mi fure viaţa.

- Cum de nu şi-a dat seama nimeni că nu eşti tu?- Mulţi au crezut la început că se află într-o pasă proastă. Apoi, cu îndârjire, s-a pus la

punct cu tot ce trebuia să ştie despre jobul meu şi m-a înlocuit foarte bine. Doar făcuse şi el ofacultate.

- Ce dovezi ai avut la Poliţie?- Pentru a mă identifica, am avut actele mele în original, inclusiv certificatul de

căsătorie, pe care nu a reuşit să mi le găsească. Le ascunsesem, imediat ce am intrat în cămăruţa cemi-a fost temniţă, sub duşumea. Certificatul ce se află în casa voastră este un duplicat. În plus, amtrimis-o pe verişoara mea s-o aducă pe bătrânica care-mi pregătea mâncarea. Deşi foarte în vârstă, aspus tot ce ştia despre sechestrarea mea.

- Pe mine, cum mă convingi?- Sunt unele lucruri de care, sunt sigur, nu ţi-a vorbit niciodată Dan.- De exemplu?- Îmi amintesc foarte bine care a fost propoziţia pe care am rostit-o când te-am zărit

prima oară. Ai auzit-o vreodată de la Dan?- Nu! Nu vorbea despre asta. Care era? Să te-aud!- Ei, bine! Când te-am văzut prima oară în rochia aceea subţire, bleu-ciel, pe care o

purtai la începutul facultăţii, eu am fost foarte impresionat şi am spus cu voce tare, trecând pe lângătine: „Pur şi simplu diafană!”

- Da! Este adevărat! El nu şi-a amintit când l-am întrebat o dată.- Pot, dacă vrei, să-ţi spun când şi unde am făcut prima dată dragoste.- Asta o ştiam doar eu cu Doru.- Adică tu şi cu mine. Era o seară tare ploioasă de început de septembrie. Ne

cunoşteam de doi ani şi ieşisem în oraş să sărbătorim evenimentul. Până în acel moment, fuseseîntre noi o iubire nevinovată, cu săruturi furate ici-acolo, sau cu unele pătimaşe, când ne ştiamsinguri. În seara aceea, voiam să fim doar amândoi. Am propus să dăm o fugă la Sinaia. Tu ai camezitat, spunând că mama ta nu ar fi de acord, însă, până la urmă, i-ai spus mamei tale că pleci cu oprietenă în afara oraşului. Când am ajuns la Sinaia, se întunecase de-a binelea. În tren, am stat lipiţiunul de altul tot drumul. Ne-am găsit două camere la hotel. Tu nu voiai să stai cu mine în aceeaşicameră. După ce ne-am cazat, am mers să mâncăm într-un restaurant tare aglomerat. Abia neauzeam unul pe altul din cauza zgomotului făcut de instrumentiştii cuprinşi de zel. Am ieşit şi ne-am plimbat pe străzi. Se făcuse răcoare. Ne-am hotărât să ne întoarcem la hotel. La uşa camerei tale,ne-am spus noapte bună. Ne-am sărutat uşor, apoi din ce în ce mai pătimaş. Simţeam că ne doreamfoarte mult. Te-am ridicat în braţe şi am intrat aşa, amândoi în cameră. Te-am aşezat uşor pe pat.

46

Parcă pluteam într-un vals lent. Acolo a fost prima noastră noapte de dragoste, pe care n-am uitat-oniciodată. M-a ţinut în viaţă atâţia ani în care nu mai speram că te voi mai revedea.

Iarina îşi aminti şi ea de noaptea aceea în care dragostea ei pentru Doru se împlinise. Nu-lauzise niciodată pe soţul ei vorbind despre acele momente. Nu i s-a părut ciudat. S-a gândit că poatenu vrea să-şi descopere sufletul şi că trăia în interiorul lui acea noapte de neuitat.

- Nu ştiu ce să spun.Iarina ezită o clipă, apoi întrebă:- De ce-ai venit acum la mine? Ce se poate schimba? Viaţa noastră nu mai poate fi

aceeaşi.- Voiam să te văd şi să-ţi arăt că ai trăit atâţia ani în minciună. Ştiu că nu se mai poate

schimba ceva, deşi eu vreau să-mi reiau viaţa mea adevărată. Nu am meritat ceea ce mi s-aîntâmplat. Nu-l urăsc pe Dan. De fapt, nici nu ştiu ce sentimente să am faţă de o astfel de persoană.Singurul meu gând era să-l dau în vileag. Nimic nu mă putea opri, odată ce puteam face acest lucru.Acum, am să plec. Sunt conştient că ce-a fost nu va mai fi. Aş dori, însă, ca Octavia să afle că eusunt tatăl ei. Nu o oblig să mă iubească. Vreau doar să ştie că exist.

Se ridică cu greutate, de parcă purta pe umeri o piatră imensă pe care abia o suporta. Iarina,avu intenţia să-l oprească. Renunţă repede. Ce putea face? Sentimentele ei erau tare confuze. Nu-ivenea să creadă că viaţa ei fusese o farsă.

Bărbatul ieşi la fel de misterios precum intrase. Nu-şi făcea iluzii că totul se va schimba, căviaţa îi va fi redată, că Iarina va fi din nou soţia lui ca la început, că Octavia îi va spune vreodată„tată”. Era fericit că o văzuse pe soţia lui şi că era liber. Poate că libertatea îi va oferi un dar pe carecaptivitatea i-l răpise.

Iarina rămase cu privirea la uşa întredeschisă. Auzea încă paşii greoi ai bărbatuluiîndepărtându-se, coborând treptele, ieşind pe uşa scării ce scârțâii în noapte.

- La mulţi ani, Doru! spuse ea în şoaptă şi lacrimi fierbinţi se prelingeau pe obrajii încătineri.

Liniştea

E liniştea aici, chiar lângă mine,O simt de parcă m-ar mângâiaPe cap, pe pielea-mi aşteptând,Să o salut deodată-mi vine,chemând-o mai aproape,aş vrea să stea.

Cât mi-o doresc? E-atât de greu s-o spun,Poate mai mult decât aş recunoaşte,Căci zbuciumul continuu şi nebunMă face să o caut tremurând,în orice clipă, zi şi noapte.

De o găsesc, cu braţe largi o-ntâmpinŞi-ncep să conversez cu ea normal,I-aud suflarea-i caldă şi suspinCând mă transportă-ntraiul meu real.

Lumea de azi, dezlănţuită-n zgomot,Cam urcă şi coboară-n ritm dezastruos,Ocean prea mare, adesea dând în clocot,Ce-nghite liniştea sorbităde-adâncul cel întunecos.

O …linişte, ce bine că exişti!Deşi prea rar apari, îţi preţuiesc ivirea,Mă regăsesc în tine, atunci când mă primeşti,Mă simt în largul meu, gândesc,Ştii tu, doar tu,să-mi luminezi privirea.

Liniştea e zâna mea cea bună,Ea, cu a ei baghetă fermecată,Alungă ce-i balast în mintea-mi plină,Lăsând în loc o linişte deplinăIar ce-a fost răupare c-a fost odată!

47

Eugen Deutsch- Iași -

Poezii din volumul „PRIN LABIRINTUL CUVINTELOR”

CUVINTELE DIN LABIRINT

Uneori cuvintele se visează flori,Într-un labirint de culori,devenind adevărate comori,aromate, delicate,dorindu-se dezmierdate,sfioase, graţioase, misterioase,seducătoare, fremătătoare, tulburătoare,

inventând noi imagini boeme,reflectate de diamantele geme,Cântări ale Cântărilortrimise depărtărilor,dând ocol pământuluipe-aripile vântului...

Dorind să ajungă cât mai sus pe piscuriînfruntă orişice riscuriîncrustând pe invizibile obeliscuriimagini inventate de visurisculptate-n înscrisuriprevestind paradisuri...

De multe ori cuvintele-florievoluează-n acel labirintde splendori - uneori dătător de fiori –

înveşmântate în argintşi îmbătate de-absint,lansându-se într-un sprintcătre magicii sori...

Astfel pot apare noi poemepurtând mici diademeoferite de o fecioarăplină de har, sprinţarăşi cu ochii de jar,care ar deveni astfel o muzăcare mereu se amuzăatunci când dansează goală,sacerdotală,la întâlnirea de galăcu fantezia, cu poezia şi cu... ironia!!

INTRAREA ÎN LABIRINT

Păşesc timid prin poarta cea stelarăSpre labirintul marilor iluzii,Ce are drept jaloane doar confuzii.Făcându-mi aventura temerară.

Mă pot alege chiar cu mici contuziiDin şocul cu poteca prea bizarăÎntortocheată, dură şi... hilarăCând nu-nţeleg subtilele-i aluzii.

Hăţişuri cu metafore ciudateBlochează orice drum de referinţăCu flori de cactus oarecum ingrate;

E greu să desluşeşti acele coduri,Ascunse printre spini cu rea credinţă,Iar firul Ariadnei... are noduri!

SONETELE DIN LABIRINT

În labirintul vorbelor ce-aşteaptăSă se-ntrupeze-n lumea ce cuvântă,SONETELE sunt cele ce se-avântăSă-i cheme pe rivali la luptă dreaptă.

Acea titanică, neostoită, trântăCe-ar vrea să schimbe orice gând în faptăŞi să transforme-n tunete o şoaptăMereu pe toţi poeţii îi încântă.

Terenul dur de luptă e o coalăPe care sunt cărări nenumărateCe duc spre-aceeaşi fază triumfală;

Arbitrii ce privesc de sus, din nori,Dau doar decizii cam controversate:Toţi combatanţii sunt învingători!!

48

Liviu Ceava

CUGETĂRI ȘI… PERLE

-Dușmanii țării mele și al neamului meu sunt neființe rătăcite.-Ploaia de vară este cântecul rădăcinilor.-Cucul este o pasăre singuratică, dar nu este singură…-Simfonia furnicilor este munca-Numai ouăle trebuie să fie clocite-Astăzi la amiază m-am împotmolit în soare-Fructele născute de crengile copacilor sunt chilimbarul vieții-Când dușmanii vor să la calce în picioare sufletul, românii își schimbă sumanul în zale de stejar.-La trecătorile din Carpați stau de pază durerea și iubirea românilor-Pământul pe care am călcat o viață întreagă îmi este încălțăminte-Când mă va chema eternitatea, lăsați-mi liberă primăvara-Patria este inima mea din inimă-Dacă nu ai greșit în viață, înseamnă că nu ai trăit-Babele din munții Bucegi sunt moașele dacilor.

Dan Dănilă-Germania-

Din volumul JURNALUL LUI ULISE

- UNSPREZECE –

Nici nu se inventaseră hărţile când noi puneam degetul pe rană spunând: iată, de aici vompleca, acum cât sângele este încă senin, acum, până când se mai străvede siajul, câtă vreme maidomneşte liniştea. Vom ajunge aici, sau poate aici, pe unde nu au fost încă oamenii, oricum merităsă mori pentru arta secretă a tauromahiei din peşteră, a treptelor strălucind pe sub ape, pentruultimele porturi cu făclii. Corabia noastră nu va avea nume, dar vântul se va semna pe vele cusângele tuturor albatroşilor, noi nu vom uita nici un val, nici o nuanţă de albastru dintr-o mie. Insulădacă va fi, ne va fi îndeajuns, dar s-ar putea deschide înspre altă lume, doar ştii, oricare ţărmuri auforme vii, de oase. Vom avea poveşti la întoarcere şi poate o dezamăgire vitală fără de care nici numai poţi să trăieşti, etalonul secret care face intrarea în cotidian. Simetria petalelor nu ne poate opri,culorile se diluează în ceaţa privirii. Pătrunzi în dimineaţă cu trupul încordat, ca un semeţ matadorcare îşi prezintă profilul, iar cornul taurului îţi atinge foarte uşor, ca o adiere, vesta brodată cu fir deaur, exact la înălţimea inimii. Doar o scurtă amânare. Supravieţuitorii încrezuţi se cred nişte aleşi,privesc de sus în gropile proaspete, aproape fără prezent în artere, fără imaginaţie, adulmecă discret.Câteodată sângele se amestecă fără voie. De câte ori ai trecut pe lângă moarte (definiţia oricăreivârste perisabile) ca să pricepi că poţi trece uneori cu ochii închişi printre oameni şi lucruri, poţi

49

chiar alerga, ca urmărit de demoni, dacă rutina ţi-e cea mai bună prietenă. Orgoliul nebun alînsinguratului, de a dispreţui o păpădie ca aurul pur, ţâşnind prin rana minusculă din asfalt. înfiecare dimineaţă, chiar înainte să deschid larg toate ferestrele, ceva foarte uşor şi mătăsos mi seînfăşoară în jurul încheieturilor, senzaţia unei mângâieri, un fel de materie neîncepută care seiroseşte odată cu ultimele umbre. Rămâne doar o căldură, certitudinea că nu eram foarte singur, deşinimeni, demult nu mă mai visează grăbit. Peste drum, blândul rebel înconjurat de obiecte inutile,nemeritatul destin al unui artist învecinat, bărbatul lunatic şi mut de la mansardă, care cântă lavioara fără corzi. Părul lui, o mare tristeţe plutind după un geam. Strada, o veşnică despărţire denimic, pulsul ei prăfuit, tot mai lent şi ascuns, e momentul să pornesc spre parc. Plutesc sau revăd înoglinda ruginie fiecare treaptă tocită, oricare pasaj, castanii, aleile, tot drumul înapoi. Un huruit vinetot mai aproape, ca un bătrân avion, mereu mai uşor, pipăindu-şi atent urma rece de fum pe care numai vrea să se culce. Scrisoare ermetică sau emblemă a sufletului oprit în prag să cercetezeinteriorul, inundaţii îndelung aşteptate sau preziceri. într-o lume scufundată de abia mai descifrezidesenele dăltuite în cremenea atlanţilor, umbra fiecăruia în trecere ei piezişă, regretul depărtărilor.Lovind conturul ca o insectă prinsă în abajurul lămpii, păcălită în fiecare seară. Doar un cuvântconjurând anotimpul, fiinţa aşteptată, stelele tale mereu aprinse, statornice, o ultimă ţigară înaintede a plonja în carnea versului, marea necunoscută, un ultim gest de năier trăgând plasele,dezbrăcarea lentă a iubitei, despletirea ei îngrijorată peste marginea beznei, cu multă gelozie, cusentimentul despărţirii iminente. O cruzime aproape de neimaginat, o gară în care toate încep şisfârşesc, frigul ce scutură florile lui april, planetele rupte ca nişte foi de hârtie. Sub lună am totvăzut ramuri alunecând încet peste tavan, pădurea mută a umbrelor, am mai privit argintul eistrecurat, luna tremurând ca o copilă la scaldă, alb în alb, iar peste cenuşa stafiilor un fel de aurăcare ţi se lipeşte de suflet. La ferestre văd femei îndrăgostite, privirile lor neadormite, toatesomnambulele lunii. Speranţele ţin ochii larg deschişi, se ridică pe vârfuri, tot mai uşoare. Toatedrumurile duc spre tine acum, ca o trompetă sugrumată e liniştea, ca un revolver descărcat în tăcere.Perdelele noi se deşiră spre zori, te-am iertat că eşti prea curioasă: glonţ de argint, încă mai zbori?încotro alergaţi, nori călători, când o să evadeze luna din casă? Băuturile amare nu vindecă nimic,calvarul acoperă linia orizontului, lumina se decojeşte strat după strat. Umblu cu vina legată înlanţuri, tu mă dezbraci pentru dulcele bici. Ne vom semna şi noi pe peretele camerei de hotel, cufalangele arse, oceanul ni-e martor şi este încă discret, vorbesc în somn şi numai în rime, aveam unfrate şi nu mi-1 amintesc, da, fugeam de labirintul cu păsări spre o plajă deja în descompunere.Descifrează-mi iar coastele bandajate, şiroind de urmele îngerilor subţiri, aburi, goluri, nopţiobosite, sânge, rune din toate vieţile celelalte. Eu îţi voi descrie uitarea ca pe un scrum dinspre rugspre ultimul anotimp, dinspre poezie spre azimele arse, tu ai voie să taci, ai voie să taci. Avemlibertatea uitării, iubirea inundă aleile din mierlă în mierlă, din copac în copac, se răsfrânge ca oflamură, se zbate lent, mărturisind. Aproape la unison respiră stelele, aproape e destrămarea aripilorfluturelui; doar visul unei flăcări este de ajuns, prea mult loc de întoarcere nu mai avem. Poateculorile sunt melancoliile pietrei, străvechile ei melancolii - sub frescele de granit să adormi îmbătatde culori, hipnotizat de o flacără, prin meandrele viselor vâslind cu palmele goale ca un pictoramnezic care îşi uită mereu paleta la ţărm. Să cazi nedureros cu fiecare pasăre, cu fiecare frunză, cutoate cele, dar în oricare direcţie mai rămân verticalele încă nevăzute ale reînălţării; oglinda inversăeste o amintire a cerului întors în somn peste tine. în care peisaj ai dori să mai rămâi, mai aproapede tine ca o limită a blândeţii, oriunde ai fi, chiar dincolo de aceste orizonturi care nu limiteazănimic, chiar nimic, doar deschid o uşă uitată.

50

Ioan Friciu

CERŞETORUL

Cu haine zdrenţuite stă în stradă,Cu mâna dreaptă-ntinsă tremurândŞi nimeni nu îl crede că-i flămând;Mulţimea trece fără să îl vadă.

El în nevoi a început să cadăŞi asta nu e doar din vina lui,E jocul vieţii şi destinuluiÎn care prins a fost ca într-o nadă.

În lume cerşetori sunt o grămadă;Dorim ca ei din mediu să dispară,Prezenţa să le fie cât mai rară,Dar pentru asta trebuie în ţară,

Să fie și un corn de abundenţă,Să nu intrăm cumva în decadenţă.

Grigore CiobicăPreşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Brăila

EŞTI ULTIMA MEA FLOARE

Eşti ultima mea floare din câte-am tot cules,Înveşmântată-n rochii, dantele şi-artificii,Răspunsul din destin nu poate fi ales,Eşti singurul meu vis mai blând, fără capricii.

Parcurg cu tine zone de lumi abandonate.Întind doar braţele. Cuvintele-s tăcere.Vreau roua dimineţii s-o torn dacă se poate,În ochii tăi adânci, să nască înviere.

Culeg din jur doar maci şi flori multicolore,O răzmeriţă poate, împotriva firii;Tăcerea e totală. Cuvintele sonore,Nu-şi au destinul tocmai, când se sărută mirii.

Privesc în urma ta şi văd cum creatorul,Ţi-a pus pe umeri albi, căldură şi mătase.

Şi paji ce-ţi duc cu rândul peste ani ulciorul,Să nu cumva să crape, ca la alte case.

Te am în gând mereu, când doruri se adună,Iar în apus de zi te colorez cu soare,Târziu în noapte, te-mbrac cu razele de lunăŞi-n părul mătăsos, timid, îţi prind o floare.

De vrei să te apropii şi mai mult de mine,Ca semn, să-ţi laşi cosiţele să zburde,Purtate de zefirul dorinţelor prea plineŞi-a viselor ascunse în cetăţi absurde.

M-aplec în faţa ta, cum marea-şi cată malul.Şi-mi domolesc adâncul ce-n mine clocoteşte;Vreau tu să-mi fii speranţa când mă îneacăvalulŞi umbra unui nuc, să dorm împărăteşte.

51

În dialog cu inima... Milena Munteanu(Un interviu luat de Gheorghe A. Stroia)

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale,prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii săvă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte... cinesunteți?

Milena Munteanu: Stimate Domn, amândoi părinții sunt ardeleni din Mărginimea Sibiului.Mama este din Poiana, sat de oieri, tata este din Săliște, care a dat numeroși academicieni și oamenide frunte ai țării. În anii tinereții părinților mei se investea masiv in Oltenia, din motive cunoscute.Tatăl meu lucra în construcții și i s-a oferit o poziție de director la Institutul de Proiectări JudețeneDolj. Eu m-am născut în capitala olteană și am văzut orașul crescând sub ochii mei. Țin minte căîntr-o compunere școlară am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu sania pe derdelușulconstituit din muntele de pământ din care avea să se construiască Teatrul Național…

Deși părinții nu plănuiseră să stea așa mult, până la urmă au locuit la Craiova treizeci de ani,cu alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei fuseseră străini. S-au întors la Sibiu lapensie, doar după ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Eu sunt crescută și educată laCraiova. Am respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu un oltean.

Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-auimpresionat profund și au ajuns să mă influențeze în feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.

Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om - ne formăm deprinderipentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă faceplăcere să rememorați acele vremuri?

Milena Munteanu: La Craiova am fost mai întâi la Liceul de muzică, apoi la Liceul ElenaCuza (secția franceză, unde am fost foarte interesată de subiecte cu profil umanist) și am absolvitliceul Nicolae Bălcescu (acum Liceul Carol). Mă fascinau tot felul de topici, de la muzică, laliteratură, matematică și fizică. Mă bucuram să aflu, cred că am fost curioasă din fire, așa că îmiplăcea școala. Totuși învățătoarea mea își aduce aminte că eram tare emotivă. Eu cred că eramsensibilă la perturbațiile din jur, percepeam tensiunea cu acuitate, dar și frumosul – vedeamfrumusețe acolo unde puțini îl întrezăreau și aflam semnificații care rămâneau ascunse altora. La unconcurs de recitări care era jurizat de alți copii de-o seamă cu mine, eu îmi alesesem o poezieserioasă, cu diverse subînțelesuri, care n-a fost apreciată de colegii mei. Țin minte ca a intervenitînvățătoarea care mi-a spus ce mult îi plăcuse recitarea mea. M-a sfătuit să nu mă supăr că ea n-afost gustată de alți copii, să știu însă că adulții o plac. Cred că de atunci datează convingerea mea căm-am născut matură, cred că eram prea serioasă pentru vârsta mea. La o lecție de lucru manual,când tricotam cu ochelarii pe nas și cum eram și știrbă, am fost poreclită bunicuța. E interesant că lașase ani eram mai gravă, mai serioasă decât sunt acum. Mai mult, am impresia că mă înseninez pemăsură ce trece timpul. Acum iau viața mai în joacă decât în copilărie, de abia acum am început s-odau și eu pe glumă.

52

Am o amintire legată de lectura unei cărți despre expediția lui Emil Racoviță în Antarctica șipe măsură ce o parcurgeam, subliniam cuvintele necunoscute, neologismele și tot felul de alte vorbedespre care credeam că trebuiesc reținute. Pe unele le subliniam cu linie dublă, pe altele cu linieîntreruptă, aveam o întreagă legendă despre cum să analizez textul, așa că lectura acelei cărți a durattare mult… de parcă desțeleneam textul. Poate am și învățat câte ceva, nu știu… Mergeam rar să măjoc cu copiii dar experiența era totdeauna memorabilă și transformatoare. Cu toate acestea, nusimțeam că sunt acceptată în mijlocul lor. Copiilor nu le place să se joace cu cei ce seamănă cubunicuței lor.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcăsă o mențină vie. Dar... cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentrudumneavoastră scânteia scrisului?

Milena Munteanu: Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor afost tatăl meu, care deși avea o formație inginerească era un cititor pasionat, împătimit chiar.Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră tehnică desucces, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/ filozoficăașa cum rar am întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el era un filozof înnăscut cuun interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman(ultimii laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita câte unprieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispussă-și împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că eraudespre doctoratul la care lucra, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu volume rare ce seciteau cu sfințenie, nici nu mă surprinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. Elfusese inspirat de spiritualitatea sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În carteamea “Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despredrumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului.Spuneam că în vacanțele petrecute acolo mă comparam cu un fir de apă ce de abia izvora, care deșinu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați începutsă scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ceaduc nou scrierile dumneavoastră?

Milena Munteanu: Trecerea tatei la cele veșnice a fost momentul când am simțit căexprimarea mai largă a durerilor, dar și a bucuriilor pe care viața le aduce, merită poate să fiecomunicate mai larg. Atunci am început să scot din sertar scrieri pe care le expuneam timidjudecății altora.

De atunci temele abordate au variat vast în funcție de interesul de moment în topicarespectivă, mergând de la critică literară, muzicală și de film, la eseu.

Apoi, am scris reportaje literare. Pe mine m-a mânat curiozitatea în viață. Fiind din neam deciobani, cred că aveam transhumanța în sânge. Am călătorit cu ochii deschiși, interesată să înțelegce suntem noi, de fapt… așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce mi-au stat la îndemână să măîntreb ce-am fost, ce suntem și ce am putea noi deveni. Uneori simțeam că frecam pereții lumilor pecare le vizitam întrebându-mă neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea învăța de laalții? Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre primele mele articole se intitula

53

“Miracolul din noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne reconstrui dinăuntru, ca o formăde purificare. Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite obiceiuri spre a învăța mersul înainte– pe baze noi de înțelegere, încredere, demnitate și respect. Foloseam lecții aflate în lumea largă pecare le credeam aplicabile și posibile, de ce nu, și la noi.

Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari călători, unii pe care nici nu i-am citit. Dinliteratura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la lansarea cărții “Din Țara Soarelui Răsare” s-afăcut o paralelă cu Dinicu Golescu, a cărei operă îmi este străină. Alții au făcut referiri la AristideBuhoiu, sau la „Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Iar alții la Bruce Chatwin și EduardoGaleano. Poate că mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă este cât se poate de diferită. Ce autoate în comun, poate, este chiar magia călătoriilor: descoperirea ce stâmpără curiozitatea și apoiuimirea, ce rezultă ca urmare a satisfacerii setei de cunoaștere. Se pare că oamenii au nevoie sămărturisească această stare de entuziasm în fața minunilor lumii. Poate că am fost doar norocoasă săcaptez rezonanțele mele la frumusețea și misterele vieții.

Ce aduce nou scrisul meu? Scrisul meu pune mai multe întrebări decât aduce răspunsuri. Îmiplace să cred că aduc perspective noi, o răstălmăcire a semnificațiilor vieții, puncte de vedere careîmi poartă semnătura. Cartea mea japoneză a cucerit multe inimi și diverși cititori mi-au spus călectura cărții le-a relevat farmecul țării. Nu există nici un dubiu că Japonia e fascinantă și că își aremisterele ei, dar aș vrea să se înțeleagă că ceea ce se relevă în cartea mea nu e în mod necesarminunea japoneză, ci amprenta ei asupra mea. Concluziile mele pot fi – și sunt – doar ale mele șipot fi diferite de realitatea niponă, ele rămânând păreri subiective. Împreună însă ele reprezintă operspectivă originală, scrisă din punctul de vedere al românului călător, sau doar al unui româncălător. Sunt uimită să constat ce multă lume rezonează la această nouă înțelegere, la aceastărăstălmăcire.

Pentru că întrebați despre noutatea adusă de scrierile mele, poate trebuie să mă refer la cumsunt ele percepute, așa că voi aminti profesioniștii scrisului cărora le sunt recunoscătoare şi lemulțumesc pentru îngăduința lor din cuvintele lor critice despre scrisul meu.

Deosebit de binevenite, calde și oportune au fost recenziile doamnei Elena Buică, care ausetat tonul.

Apoi, dna. Cezarina Adamescu, dl. Ștefan Dumitrescu, prof. dr. Crina Bud, prof. dr. IoanaNarcisa Crețu, prof. dr. Anca Sârghie, prof. dr. Ștefan Vlăduțescu, prof. dr. Dan Ionescu, etc. -membri ai Uniunii Scriitorilor – s-au aplecat asupra cărților mele. Am fost surprinsă cât de divers șibogat au știut citi și interpreta, uneori adăugând valențe și semnificații noi textului analizat.

Regretatul Prof. Dr. Anton Soare de la Montréal s-a exprimat despre articolul „În Sfântul GraiRomânesc” cu surprinzătoare generozitate: „De mult, de foarte de mult, nu am mai citit prozăromânească de aşa calitate. Evocare concisă, precisă, percutantă, nici-un cuvânt în plus. Episodul cuautobuzul este fabulos, îl situez pe undeva între Rebreanu şi Ferdinand Céline.”

Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ceanume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

Milena Munteanu: Nu îmi reproșez și nu reproșez nimănui nimic. După părerea mea scrisule o continuă aventură de autocunoaștere și de descoperire a lumii. Dacă n-ar fi așa, nici n-aș fiatrasă de el. Eu nu sunt o persoană preocupată de punct și virgulă, ci mai degrabă de ideileîntemeietoare și ziditoare de conștiințe.

54

Gheorghe A. Stroia: Despre scris știm că e uneori perceput ca o nevoie personală,individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că semai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastrăfavorită?

Milena Munteanu: Părerea mea este că se citește foarte mult și astăzi, doar că se citeștealtfel. Cred că se citește pentru informare (cărți care aduc expertiză în diverse domenii), dar șipentru impact, pentru degustarea artei scrisului.

Iubesc prea multe cărți să am una favorită. Mă întorc la unele și le recitesc, stau cu ele devorbă și le savurez pe îndelete, descoperind la fiecare trecere alte frumuseți.

Intuiesc că am o carte mare în mână când aduce o perspectivă nouă, memorabilă, care ajungesa-și lase amprenta, care (te) urmărește. Care transformă. Apoi, am remarcat că o carte mare rezistăla recitiri repetate, nu se ieftinește după prima lectură. Nu e ca un roman pe care, după ce i-ai aflatdeznodământul, îl poți lăsa din mână, că nu mai are nimic de spus. O carte mare are adâncimi, escrisă cu nuanțe, o poți privi din mai multe perspective... iar deliciile literare reluate capătă alteînțelesuri și valențe – pe măsură ce le recitești și regândești.

Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, maiales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ațiputea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititoriinoștri?

Milena Munteanu: Nu cred că mă promovez suficient și deși am făcut pași în aceastădirecție, n-am făcut-o diligent, profesional. Mai degrabă trebuie să tac și să ascult, sperând să învățși eu de la alții.

Din fericire, la mine scrisul e legat de plăcere, eu am alte moduri de a-mi câștiga existența.Chiar și așa, cărțile mele se află la librăria Mihai Eminescu din capitală și se vând pe Amazon. Așvrea să le fac cunoscute și în limba engleză, sau să încep să scriu direct în franceză și engleză, căciasta mi-ar permite să ajung la mult mai mulți cititori.

Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când amîncercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului,celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

Milena Munteanu: Am auzit un literat recomandând unui începător să nu mai strice hârtiadacă nu-i iese un scris de calitate profesională, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nudescurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scriepe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară,eu aș recomanda oricui visează să scrie: să experimenteze, să se lase mânat de curiozitate, carepoate duce chiar la inovație în exprimare.

Apoi i-aș recomanda să fie el însuși. Mă uit la scris ca la o mică aventură de suflet. Părereamea e că nu poți deveni un scriitor important decât dacă aduci ceva din tine și dacă originalitateațâșnește dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii. Descoperi șite descoperi. În plus, afli ce merge și ce nu. Cred că numai așa poți deveni o voce care merităascultată, când inovezi, dacă scrisul e proaspăt, cross-polinat cu idei din alte domenii, ce prezintăperspective și înțelegeri originale. Cred că acestea sunt condiții necesare dar nu și suficiente pentrureușită. De asemenea, există o artă a scrisului ce nu se lasă ușor explicată.

55

Altă recomandare este ca scriitorul să savureze momentul, să se bucure de însuși actulcreației, căci el este marea recompensă. Aș spune chiar că astfel scrisul are mult mai multe șanse săse impună în spațiul inovației literare; în plus, prea-plinul sufletesc transpare în scris, el esteperceput de cititor.

Pentru că cititul cere efort, scriitorul n-ar trebui să se aștepte ca cineva să-și investeascătimpul în lectura cărților sale decât dacă au valoare – fie prin utilitatea informației, fie prin valoareaestetică ori prin amândouă – pentru ca să merite efortul lecturii. Mai cred că fiecare scriitor trebuiesă-și câștige dreptul de a fi citit.

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momentede inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum seaplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Milena Munteanu: Eu nu pot scrie decât când am ceva de spus. Nu o pot face doar de dragulartei, nici nu știu să bat apa-n piuă. Pentru mine scrisul este un vehicul de comunicare de ideitransformatoare și încerc să-l rafinez la punctul că este concis, precis și nuanțat în așa fel încâtexperiența lecturii să nu fie doar benefică, ci şi memorabilă, să producă emoție. Cred că acestea suntunele dintre caracteristicile ce diferențiază arta scrisului de un scris oarecare.

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ațiputea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Milena Munteanu: Eu scriu proză scurtă, eseu, reportaj literar, etc. Ataşez câteva selecțiuni,ca exemple:

• Din volumul „Departe de Țara cu Dor”

„Eu mi-s umblată precum portiţa grădinii, puţin încoace şi puţin încolo”, mi a spus odată LiţaNuţa. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viaţa în jurul casei saledin Săliştea Sibiului. Poate că se referise şi la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitatea delângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale.”

• „Bănuiesc că fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper,un loc pe care-l poartă în suflet, oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde am făcut umbrăpământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portiţagrădinii Liţei Nuţa. Mai ştiu că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre cesuntem, încotro ne îndreptăm şi ce am putea deveni. Am gândit răspunsuri la aceleaşi întrebări dinunghiuri diferite, influenţată de perspectiva locului de unde am privit.”

• Unitate în diversitate „Canada este cunoscută pentru diversitatea sa etnică. Ea estecomparată de unii cu un melting pot, un creuzet în care culturile se contopesc, de alţii cu un mosaiccultural, în care deosebirile se armonizează, coexistă. Fără să mă refer la imigranţii recent veniţi dinChina, India sau alte colţuri ale lumii, mă gândesc acum doar la naţiunile fondatoare şi la limbilelor: franceza şi engleza. Quebecul e majoritar francez; Ontario e majoritar englez. Deosebirileculturale sunt evidente pe mai multe planuri, dar nimic nu mi se pare mai grăitor decât diferenţaîntre mottourile celor două provincii învecinate. Mottoul Quebecului „Je me souviens” (Îmiamintesc), este orientat spre trecut, istorie, tradiţie. Mottoul provinciei Ontario, „Yours to discover”,adică provincia Ontario e a ta, să o descoperi, e orientat spre viitor şi invită contribuţia fiecăruia înparte şi a tuturor la un loc. Acest ultim motto nu vorbeşte nici despre francofoni, nici despreanglofoni, ci despre tine, noul venit, oricine ai fi tu. Şi astfel provincia Ontario devine a ta, pentru afi descoperită. Şi nu numai.”

56

• ACASĂ “Era o zi caldă, însorită, de octombrie. Ne bucuram de natura generoasă, deculorile ruginii ale pădurii în lumina soarelui, de frunzele roşii de arţar şi de adierea vântului. Eram,aşadar, martori la spectacolul desfrunzirii pădurii, în Algonquin Park, o rezervaţie naturalăcanadiană, situată lângă o apă curgătoare ce îmi amintea de Râul Negru, care trecea prin faţa caseibunicii din Săliştea Sibiului. Constat că apa i-a atras atenţia şi lui Marin, căci numai ce îl audzicând: „Dă-mi un râu şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Pe el gândul îl purta la Olteţ, care treceaaproape de casa în care a copilărit el, în Vâlcea. Absorbiţi cum eram de priveliştea superbă, nu neam dat seama că mai erau şi alţii în jur, când auzim pe cineva spunând în spatele nostru: „This riverreminds me of...” („Râul acesta îmi aminteşte de...”). Mă întorc şi văd o doamnă în vârstă, mergândîn urma noastră pe potecă. Râul îi aducea aminte de tatăl şi bunicul ei, tăietori de lemne, caretransportau buştenii pe râu: „Pe vremea aceea buştenii nu se puteau transporta decât pe apă”, spuneaea. Marin şi cu mine ne-am uitat unul la altul, zâmbind. Acest loc stârnise amintiri dragi, esenţiale,în fiecare dintre noi. Memoria afectivă ne purta însă pe fiecare în altă parte, acolo unde eram, defapt, ancoraţi. Fiecare, la el acasă.”

Victor Neghină

INTERVIU cu Valeria Paștiu-Gușeilă

Moto: În mine zac dorinți neîmplinite (Valeria Paștiu-Gușeilă)

Numele scriitoarei Valeria Paștiu-Gușeilă este nelipsit în paginile revistei Rapsodia, iarpoeziile sale sunt citite cu sufletul la gură de colegii săi din cenaclu. Ele încântă și bucură sufleteleacestora. Momentul culminant în activitatea sa l-a constituit venirea în fața colegilor de cenaclu cuprima ei carte de poezii și proză, Pașii gândului meu, lansarea acestui volum constituind un momentde desfătare pentru toți colegii săi din cenaclu. Valențele scriitoricești și profunzimea sufletească aversurilor sale, înmănuncheate în cartea Pașii gândului meu, se regăsesc și în prefața cărții semnatăde poetul Ion Gligor Stopița, cu frumosul titlu Urcușul pe calea sufletului.

Consider deosebit de potrivit ca în introducerea acestui interviu să redau câteva paragrafedin această prefață, care îngemănează tot ceea ce gândește și scrie colega noastră de cenaclu,Valeria Paștiu-Gușeilă:

Prin acest volum de debut, Valeria Paștiu-Gușeilă vine, odată cu primăvara, să ne arategrădina semănată din toamnă, acum răsărită și înflorită. Pașii gândului ei au urcat pe caleasufletului pentru a ne împărtăși marea ei iubire tăinuită de decenii – poezia. Dar și să se confesezeîn povestiri sentimentale, adevărate documente de viață, acum devenind plăzmuire de răgazsufletesc. O poezie, zic eu, plină de strălucire, înflorită de lirism îngeresc și poartă taina dinadâncuri de icoane unse cu mir ce murmură dragoste. Între iubire și împlinire, gând și faptă, într-osimbioză aducătoare de izbândă, trăiește cu toată ființa sa drumul înflorit în versuri, de la Rumi șiHăviz la Blaga și Nikita. Folosindu-se de oxigenul trudei, descoperă și ne descoperă nouă,cititorilor, mărgăritare de boabe de sudoare, ca o albină ninsă de polenuri, vine spre noi ca orândunică din raiul satului transilvănean, pe vântul exigențelor etice. De aceea, poezia a devenitpentru Valeria Paștiu-Gușeilă un templu magic în care, ca o adevărată preoteasă peste care a

57

coborât duhul poetic, săvârșește tainele devenirii ființiale ale creatorului de frumos. Melancoliculei suflet feminin, sub amenințarea timpului, oscilează între efemeritate și transfigurare, vibrație șiconvenție așa cum flacăra cu impeziotatea ei oximoronică implică un sens ascensional spreadâncime. Melancolia sufletului ajunge să dogorească numai acolo unde sufletul intră, în sufletulperegrinării sale, în vastitatea cea mai vastă a propriei sale esențe.

Cu prilejul lansării cărții Pașii gândului meu, autoarea s-a confesat: în mine zac dorințineîmplinite, afirmație care a devenit subiectul acestui interviu.

1. Mult distinsă și prețuită scriitoare Valeria Paștiu-Gușeilă, în debutul interviului vărog să vă prezentați cititorilor cartea dvs. de vizită, cu cele mai semnificative momente dinbiografia dvs.

Niciodată să nu spui niciodată… Da, se cunoaște este expresia culturii britanice care crede înînceputuri și riscuri asumate. Este și melodia pe care o cântă Andra, devenită hit. Și ce hit! Vămulțumesc pentru această prezentare prețioasă. Cu atâtea elogii nu mă îndoiesc că cititorul acestuiinterviu se așteaptă la un palmares literar grozav, de mare anvergură a „scriitoarei” Valeria PaștiuGușeilă. Or, nu este așa. În cazul meu, strict, pentru acest dialog, pot spune ca țăranul român : Cândne-om mulțumi cu cele de trebuință, atunci la mare avere nici n-am mai gândi. Averea mea bagajulde literă tipărită – e modest. Cuprinde, cred, cele de trebuință sufletului meu, inimii mele,curiozității mele pentru ce înseamnă natură, mister, credință, iubire, ce înseamnă să fii om...Important este cred, să fii om treabă! Să fii cinstit, onest, să fii om bun, căci atunci cu siguranțăCreatorul Universului oferă fiecăruia locul și timpul lui. Iar tu, om de treabă vei putea spune : suntautorul poveștii mele de viață, care e specială, ca oricărui alt om, cu dorinți împlinite sau mai puținîmplinite.

M-am născut sub zodia Scorpionului de soare. Expresia „de soare” nu-mi aparține, dar amîmprumutat-o. Mi-a plăcut și cum sună, și persoana care a spus-o. E născută în aceeași zi cu mine,și se referea cred, la faptul că acea zi, (sfârșit de octombrie) e zi de sărbătoare. Sunt ce de-al doileacopil, din cei patru frați, doi băieți și două fete, câți eram în casa părintească, a unei familii dețărani, oameni de treabă – îmi place să cred. Privind acum, din perspectiva timpului trecut, la satulîn care m-am născut, fericesc șansa de a mă fi născut acolo, unde sunt începuturile noastre arhaice,locul în care poți simți efortul omului de a se ridica din tină, de a aspira spre înălțimi. Pojorta senumește acest sat și aparține de comuna Lisa, din Țara Făgărașului. Am fost un copil care și-a iubitșcoala, învățătorii, profesorii, dăruit cărții. Învățam de la tata căruia îi plăcea mult să citească că,prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru a accede la comorile spiritului - este lectura. În caleaevoluției intelectuale a tatălui meu, pentru care avea toate premisele, n-a stat decât istoria. În pofidavremurilor grele, anii de după război, instalarea comunismului, colectivizarea, părinții noștri făceautot posibilul ca nouă copiilor să ne fie mai bine. Nu cred că este nevoie să vorbesc acum prea multdespre evenimentele petrecute în satele de la poalele Munților Făgăraș, din acea epocă. S-auîntâmplat lucruri care au adus suferințe mari în multe familii din satele din împrejurimi, inclusiv înPojorta. Dar să revin la cele mai semnificative momente din biografia mea: Anul 1966- terminarealiceului teoretic în Făgăraș; Anul 1968- venirea la Sibiu cu ocazia reorganizării administrative ajudețelor; Anul 1975- dobândirea diplomei de economist, dar și anul în care a decedat iubitul meufrate, Dumitru. Avea doar 27 de ani împliniți. Apoi,o perioadă lungă rânduită pentru o veșnicăneschimbare, de parcă nimic nu avea să mai fie cum a fost. După suferința pierderii fratelui mamas-a îmbolnăvit grav. Mi-am canalizat toată energia în munca cu cifrele și în îngrijirea mamei. Amprofesat în domeniul financiar –contabil, fiind pe rând economist, șef de birou, șef de serviciu;Anul 1996 - anul pierderii mamei; 1 aprilie 1998, ziua în care l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină soț ; Anul 2006 - plecarea Dincolo a tatălui, și totodată trecerea într-o nouă etapă a vieții–aceea de pensionară. Pensionară aspirantă la postul de contabilă de dimineți senine, și revenirea lamarea mea iubire, tăinuită de decenii - Poezia.

58

Despre începuturile mele în ale scrisului am mai vorbit în câteva rânduri. În „ Discurs liber -Cum am devenit poet care promite” , într-un alt interviu și tangențial în mai multe proze scurte, careau apărut în revista Rapsodia , de aceea nu vreau să plictisesc cititorii, repetându-le. Cred că una dinparticularitățile mele dintotdeauna a fost să îmi îmbunătățesc obiceiurile, să nu le las monotone. Amînvățat să-mi iau energie din contemplarea naturii, din rugăciune, iertare, compasiune, iubire…Nuuit nicio zi celebrul dicton al lui Goethe –(ce surprinde foarte bine principiul Scorpionului) ” Morica să devii ” și învăț să flirtez cu moartea, iar asta îmi dă motiv de trăit.

2. Care au fost și au rămas scriitorii dvs. preferați din literatura română și universalăși care dintre aceștia și-a lăsat amprenta pe genurile scriitoricești preferate?

Din literatura română, ca prozatori numesc pe: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, MirceaEliade, Emil Cioran, Octavian Paler ; dintre poeți îi numesc pe Tutor Arghezi, Vasile Voiculescu,Nichita Stănescu, Lucian Blaga, și evident pe mentorul meu Ioan Gligor Stopița, pe care l-ambotezat „Luminatorul”. Din literatura universală - nu știu pe care să-i numesc mai întâi. Mariscriitori ruși, francezi, britanici: Lev Tolstoi, Feodor Dostoieschi, Stenhal, Marcel Proust, surorileEmily și Charlotte Bronte, James Clavell… În grupa poeți cuprind pe : Charles Baudelaire, DanteAlighieri, Konstantinos Kavafis, Rainer Maria Rilke.

O să vă surprindă, dar la poeți români vreau să mai adaug două nume. E vorba de poetacreștină Zorica Lațcu Teodosia ( 1917-1990) și Marius Tucă. Pe marele realizator de talk showMarius Tucă l-am descoperit de curând – ca poet. Cartea lui „Cea mai frumoasă întâlnire” sedeschide cu un motto superb! Spune așa: Cea mai frumoasă întâlnire / Dragostea mea anonimă /Aceasta dintre noi e / Întâlnirea dintre eu, cuvânt /și tu, lumină.”

Nu știu să spun care dintre scriitori, și-au pus cel mai mult amprenta în scriitura mea. Poatedespre acest lucru s-ar putea pronunța criticii, psiholingviștii. Cert este că scrisul bun este înțeles cuochii minții, iar eu asta caut în lecturile mele.

3. Ce ați găsit frumos și benefic sufletește în pasiunea pentru poezie și proză scurtă?Cred că în mare răspunsul l-am dat deja. Scrisul e, în sine, un act explorare, de căutare a

sinelui, apoi de deschidere a inimii în fața oamenilor, un meșteșug care are menirea de a trezi înpotențialul cititor ceea ce zace în adormire în el. Perfecționarea acestui meșteșug se spune că estebine să fie făcut prin lecții predate de profesioniști, apoi cultivat prin practică. Eu cred însă că, sepoate realiza și altfel, de unul singur dacă ești înnăscut cu calități de autodidact. Sufletul cere iarcerurile aud. Poate că nu degeaba cele două cuvinte – cer – sună la fel. Trebuie să ai curaj să ceri șicerul îți va răspunde! Cu siguranță însă actul misterios de a scrie este facilitat de delectarea cucapodoperele maeștrilor și dorința de a te apropia de excelența acestora. Îmi vine în minte ceva spusde către magistrul Pound: „înțeleg prin - marea artă - și ceva ce se înrudește cu inovația: creatorultrebuie să fi descoperit ceva nou: fie viața în sine, fie în mijloacele de exprimare”. Ca o concluzie –am găsit în pasiunea pentru poezie și proză scrisă – un spațiu blând, o academie, care m-a primitcum m-ar îmbrățișa.

4.Când ați trăit momentul de debut public și ce a urmat după acest debut?Nu știu dacă se poate considera debut - acela de a avea un blog de poezii pe internet și a

apărea pe o pagină web. Dacă răspunsul este Da - atunci spun că debutul meu public s-a realizat înanul 2011, iar primii mei cititori au fost români stabiliți în Italia. Nepoata mea Rodica, (fiica frateluiDumitru) care locuiește în Roma, mi-a făcut blogul și mi-a trimis câteva poezii la publicația„Români pentru români ”.

Dar debutul adevărat îl consider acela legat de Cenaclul George Topîrceanu și revistaRapsodia. Evenimentul s-a produs în aprilie 2012 și de atunci public aici constant, fie poezie, fieproză scurtă. Am mai publicat puțin și în câteva reviste din țară: În revista Lumea Credinței, înVatra Veche care apare la Târgul Mureș, în Alba Iulia Cultural și în revista Lohanul care apare laHuși.

5. Volumul de poezie și proză scurtă intitulat răscolitor Pașii gândului meu a întrunitaprecieri excepționale din partea colegilor din cenaclu. Vă rog să ne dezvăluiți substanța luiliterar sufletească.

59

Mă bucur să aflu acest lucru și să mulțumesc pentru această formulare - aprecieriexcepționale. Despre substanța literar sufletească a cărții mai mult decât ați spus dumneavoastră laînceputul interviului aproape că nu ar mai fi nimic de adăugat. Doar că meritul pentru realizareaacestui volum de debut, nu este pe deplin al meu. Este și meritul celor care m-au „ împins”, e formade generozitate a celor care au văzut că efortul pe care îl fac este pe direcția cea bună. De aceea, îndedicația cărții am scris: Celor de lângă mine și din depărtări care m-au ajutat și încurajat să-mimărturisesc tăinuita iubire. Și celor dragi, plecați Dincolo, care mi-ai călăuzit pașii gândului.

6. Mai aveți pe masa de lucru și alte proiecte literare de viitor?Da. Am ceva proiecte. Nimic nu oferă mai multă satisfacţie, decât posibilitatea de a te

deschide spre ceva nou, dar cum sunt în faza incipientă și nici nu scriu prea repede, nu doresc săvorbesc acum despre acest lucru. Îngăduiți-mi însă, să mai fac o trimitere la una dintre prozele melescurte. La „Dor și împlinire”. A apărut în „Rapsodia” din ianuarie 2017 . Scriam, mă întrebam :Oare dacă toate aşteptările noastre, toate dorinţele ne sunt împlinite, am fi oare mai fericiţi? Acolounde totul este împlinire, dorul nu este oare anulat? Răspunsul meu era - da. Este şi acum la fel.Dorul este anulat. Unde nu mai rămâne nimic de dorit, acolo abundenţa, slăbeşte sentimentul vital,ameninţă să sufoce trăirea. Şi apoi, mai cred că, cu cât distanţa dintre dor şi împlinire este mai lungăcu atât imaginaţia este mai activă, creaţiile de orice fel sunt mai robuste, mai puternice. Pe acestdrum viaţa capătă savoare, iar tu ești copilul memoriei tale.

Vă mulţumesc dumneavoastră pentru onoarea ce mi-aţi acordat şi vă doresc multă sănătateşi multe alte interviuri pe viitor. Mulţumesc cu recunoştinţă şi colegiului redacţional al revisteiRapsodia, celor din conducerea cenaclului George Topîrceanu, colegilor de cenaclu. Mulţumescpotenţialilor cititori de pretutindeni.

*Consider că, prin structura interviului, am reușit să abordăm cele mai semnificative aspecte

privind valențele literare și sufletești ale scriitoarei. Propun să ne oprim aici, deși ar mai fi multerepere de discutat despre scriitoarea Valeria Paștiu-Gușeilă. În numele colegilor de suflet și aiCenaclului Literar George Topârceanu, vă adresez sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ațiacceptat acest interviu. Vă dorim sănătate și har scriitoricesc. Vă așteptăm cu o nouă carte prin caresă ne răscoliți sufletele și să ne bucurăm împreună.

60

Vicu Merlan- Huși -

Fenomene religioase cu impact spiritual puternic asuprapopulaţiei româneşti:Maglavit, Prislop, Sihla-Sihăstria, Petru Vodă, Techirghiol, Rarău

Din cele mai vechi timpuri oameni au fost inspiraţi sau avertizaţi spre a ţine un curs liniar îndinamismul evolutiv spiritual. Sunt documentate numeroase minuni, apariţii angelice, profeţii etc.Toate acestea aveau rolul de a centra fiinţă umană faţă de valorile divine, faţă de adevărulDumnezeiesc, ori de câte ori faptele acestuia devia spre exteriorizarea valorilor, spre materialism şiignoranţă. Revelațiile nu sunt cuantificate după necesităţi intelectuale ci dimpotrivă, acestea s-aumanifestat în general unor oameni simpli, puri, altruişti, ce aveau o ardoare Dumnezeiască deneegalat.

(I) FENOMENUL MAGLAVIT

În acest context se înscrie Fenomenul Maglavit,fenomen ce a avut o efervescenţă spirituală de neegalatpână la această dată în România. În anul 1935 unui ciobananalfabet, surd şi bâlbâit, Petrache Lupu din localitateaMaglavit, judeţul Dolj, în drumul său spre stână, îi aparemiraculos, ca un fulger, materializat sub forma unui moş cubarbă albă îmbrăcat într-o robă albă, chiar Dumnezeu.Speriat de această apariţie fulgerătoare, imediat dupămaterializarea Moşului, Petrache Lupu a trăit o stare depace inefabilă, o linişte şi o armonie Dumnezeiască denedescris. Apariţia s-a făcut în Lunca Dunării în trei vinerila rând.

În locul numit La Buturugi a avut loc conversaţiahierofanică, transformată într-un apel-profeţie, pecare Petrache Lupu trebuia să-l transmită românilor.Speriat de misiunea spirituală ce urma s-oîndeplinească, Petrache se poticneşte, nepunând înaplicare planul lui Dumnezeu, motivând că esteanalfabet, bâlbâit şi fricos.

În urma acestei îndoieli, instantaneuPetrache începe să vorbească şi să aibă o altăatitudine faţă de lumea din jur. Chiar şi aşa, încămai manifesta urme de îndoială în timp ce mergeacu oile la stână. Ca urmare Dumnezeu îşi faceprezenţa într-o manifestare teribilă, fapt care îlsperie pe Petrache, vărsând găleata cu lapte în timp

ce mulgea oile. Din acel moment îşi ia misiunea în serios, iar în drumul săuspre sat este însoţit de Dumnezeu până la biserică, dorind ca primul pas să-l facă prin înştiinţareapreotului satului Maglavit.

Prezenţa lui Dumnezeu era percepută doar de către Petrache Lupu. Atât preotul cât şi săteniau crezut în spusele ciobanului deoarece, chiar acestuia, i se petrecuseră o minune prin vindecarea

61

instantanee a bâlbâieli.Luat în armată, după o perioadă scurtă de timp a fost lăsat la vatră, deoarece, după

consultaţia medicală adecvată, verdictul era inapt. Timiditatea dobândită în urma traumelorfamiliale, fiind orfan, abandonat, l-a marcat ulterior, până la apariţia miraculoasă a Moşului.Petrache fugea de lume preferând compania animalelor, a naturii, deoarece în lume era înpermanenţă ţinta batjocorei şi a bătăilor.

Autoizolarea, dar centrarea pe valorile spirituale autentice, precum credinţa de nezdruncinatîn Dumnezeu, respectul profund faţă de misterioasa manifestare a Dumnezeirii, în naturaînconjurătoare, l-a făcut un vas pur de manifestare a logosului divin manifestator. Cu ajutorulnesfârşit şi neîntrerupt al Moşului (DUMNEZEU) Petrache Lupu a ţinut prelegeri în faţa a mii deoamenii, a vindecat, atât trupeşte cât şi spiritual, o mulţime de fiinţe ce îşi căutau refugiul înDumnezeu. Efectul de avalanşă, obiectivat prin susţinerea ocultă, fără de egal, a dat naştere unuifenomen religios de neegalat până atunci.

În istoria creştinismului astfel de manifestării divine sunt rare(Moise, Noe, Sf. Ilie, Sf. Metatron, Sf. David etc). Pe piatra demormânt a lui Petrache Lupu scrie: Petrache Lupu omul care a vorbitcu DUMNEZEU. Atitudinea meritorie a lui Petrache Lupu îl situează peacesta în rândul sfinţilor.

Dacă la început s-a simţit jenat de handicapul său fizic, dupăvindecarea sa miraculoasă, a impulsului haric, încă de la primul săudiscurs, devine electrizant şi convingător.

Maglevit a constituit şi încă constituie unul din cele maiimportante locuri de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, dar şipentru celelalte neamuri.

Unii autori numesc Maglavitul un Lourdes sau Fatimaromânesc, noi credeam însă că Maglavit este cu mult mai mult,deoarece Dumnezeu, o coborât în manifestare întrupat ca om. PrezenţaDumnezeirii este percepută în manifestare, în tot şi în toate formele deviaţă şi energie, însă materializarea lui Dumnezeu pe vibraţia noastră,se petrece rar şi miraculos. Puterea de vindecare insuflată omuluiPetrache Lupu nu a fost întâmplătoare, acest suflet evlavios, vindecat el

însăşi prin miracol divin, a constituit un reper important pe care divinitatea îl acordă neamuluiromânesc.

Nu întâmplător la câţiva ani a început cel de al Doilea Război Mondial, apoi a venittăvălugul comunist, expansiunea ateismului şi materialismului, care nu s-a stins odată cu stârpireacomunismului, ci îşi arată o altă faţetă prin ruptura pe care o face în continuare între ştiinţă şispiritualitate, între valorile morale şi cele dogmatice globaliste de astăzi.

Pe locul numit La Buturugi s-a ridicat o biserică impunătoare, începută din perioadainterbelică, dar finalizată recent.

62

Întruna din relevaţiile sale, Petrache Lupu l-a văzut pe Dumnezeu însoţit de Maica Domnului.Pentru Petrache Lupu mesajele lui DUMNEZEU au fost porunci DUMNEZEIEŞTI. Salciaplângătoare din Lunca Dunării picura stropi pe care cei suferinzi îi foloseau ca apă vindecătoare.Fântâna de lângă salcie avea şi are o apă tămăduitoare, dar îi vindeca miraculos doar pe cei carepetreceau nopţile în rugăciune, alături de alesul lui DUMNEZEU, el însăşi fiind vindecat,revenindu-i auzul şi glasul, dar şi puterile dumnezeieşti de a vindeca.

În cadrul celei de a treia întâlnire cu Dumnezeu, Petrache primeşte o vorbă mare, pe caretrebuia să o spună lumii când avea permisiunea. Vremurile vitregi ale ateismului comunist, dar şiale capitalismului intruziv, globalist, nu au permis relevarea acestuia, ducând-o cu el în mormânt lacei 87 de ani ai săi, în 1993, lăsând în urmă o mare enigmă.

Chiar şi astăzi la Maglavit, se petrec vindecări miraculoase (cazul familiei JugăreanuLaurenţiu, căreia şi-a refăcut miraculos timpanul în timp ce mama sa se ruga cu ardoare înbiserica de la Buturugi).

Despre Petrache Lupu a scris şi pr. Dumitru Stăniloaie, în care explica postura Moşului înrelevaţiile acestuia.

Regimul comunist l-a presecutat pe Petrache Lupu în mai multe moduri, fiind chiar închis operioadă la Jilava, apoi i s-a interzis activitatea de misticism. Cu toate acestea, zeci şi sutede români veneau pe ascuns la ruinele biserici de la Maglavit, La Buturugi, La Salcie şi La Stână.

Pentru orice român, Maglavitul trebuie trecut în agenda pelerinajelor, deoarece încărcăturavibraţională divină din acel loc, schimbă din temelii structura emoţională volitiva a fiecăruiacredincios.

Astăzi, datorită instalării materialismul capitalist, încet, dar insidios, se răspândeşte ca omolimă în toată lumea, ateismul şi goana după efemer. Cu toate acestea, România încă maiconstituie o fortăreaţă creştină, centrată pe valorile naţionale şi pe o cultură autentică, mai ales înmediul rural (la sate).

Maglavitul este uitat intenţionat de oficiali, alături de multe alte locuri cu rezonanţespirituale. Cu toate acestea vin în pelerinaj creştini de pretudindeni, unii de la Muntele Athos, alţiide prin alte locuri ortodoxe ale Europei şi nu numai.

La Maglavit s-a construit după 1990 o comunitate monahală ortodoxă în jurul bisericii de laButurugi, fiind alcătuită din 6 călugăriţe îndrumate de stareţa Maria. Curăţenia, hărnicia şi mai alesconştientizarea faptului că pe acel loc a păşit Dumnezeu, fac ca acestea să-şi ia în serios menireaspirituală pe care o au pe acele locuri sfinte româneşti.

(Va urma)

63

Rodica Nicolae

Un vis, o realitate

Oamenii mari îi întreabă deseori pe cei mici, poate din curiozitate, sau poate pentru a încropio conversaţie cu ei, ce vor să devină când vor fi mari. La o astfel de întrebare, aveam cam acelaşirăspuns: „Vreau să mă fac profesoară.” Mai târziu, nerenunțând la primul gând, am vrut să fiu, perând, jurnalist, avocat, traducător. Dar cel mai mult tânjeam să am o bibliotecă uriaşă, să fiuînconjurată de mii de cărţi, să le ating, să simt mirosul de cerneală tipografică pe care o emanau, săle citesc şi să-mi descopăr o lume proprie, în care să-mi aleg singură personajele din viaţa mea, înfuncţie de cât de generoase şi simpatice erau.

Deşi una sau chiar două dintre dorinţele mele privind cariera mi s-au împlinit, un gândfrumos nu-mi dădea pace : acela de a publica ceva scris de mine, original, nu impus, folosind stilulpropriu şi cuvintele mele, aşa cum se revărsau ele din mintea mea.

Şi, iată că a venit şi ziua aceea. Am întâlnit nişte oameni speciali care s-au născut pe acestPământ să dea speranţe, să ofere, sincer şi dezinteresat, posibilitatea visătorilor să-şi vadă gândurileşi trăirile publicate şi să se întrebe: „Oare eu am scris asta?” sau „Eu sunt cel care a putut scoate laiveală lucruri ce pot fi citite şi, poate, apreciate?”

A fost momentul în care, în viaţa mea a intrat un personaj important: Revista RAPSODIA.Sonoritatea acestui cuvânt mi-a creat o energie greu de descifrat şi de explicat. Când rosteştiRAPSODIA, se trezesc în fiinţa ta acordurile neasemuite ale unei orchestre simfonice, mai întâi mailente, apoi, din ce în ce mai dinamice şi mai vesele, ce-ţi amintesc, desigur, de binecunoscuteleRAPSODII ale inegalabilului compozitor George Enescu.

Chiar m-am întrebat dacă fondatorii revistei au ales acest titlu pentru că are atâtamuzicalitate şi gândindu-se la George Enescu, ţinând cont de poemele recitate de rapsozi în GreciaAntică, sau fiind inspiraţi de melodiile de inspiraţie folclorică.

Titlul poate reprezenta, după opinia mea, un simbol al creaţiei literar-artistice, pe care opoate realiza oricine simte că are capacitatea şi responsabilitatea să aştearnă pe hârtie imagini,observaţii, trăiri trecute prin filtrul sufletului şi al minţii. Ca şi în creaţiile populare, oricine poateavea acces în „Cetatea RAPSODIA”, cum o numesc eu. Chiar şi atunci când porţile par înalte,asemenea celor specifice zonei Ardealului, ele pot fi deschise cu uşurinţă dacă sinceritatea, dorinţa,iubirea de literatură îţi dau ghes să devii un contribuitor al îmbogăţirii spiritului şi culturiiromâneşti.

Când mi s-a publicat prima nuvelă, am avut nişte emoţii extraordinare. Am citit-o de maimulte ori înainte şi tot mi se părea că ceva nu sună bine, că nu se potriveşte acolo, că nu mă potridica la nivelul celor care erau veterani ai scrierii şi, pe deasupra, foarte talentaţi. Am primit primarevistă în care apărea nuvela mea şi-mi era teamă că voi descoperi ceva nelalocul lui. Îmi era greusă deschid imediat la pagina la care mă aflam. A fost un examen dificil pentru mine, un debut cuinima strânsă şi cu multe îndoieli. De atunci, totul s-a schimbat. A fost şi-un imbold care m-adeterminat să scriu mai mult, poate şi mai bine. Nu ştiu exact, însă sunt convinsă că primii paşi suntcei mai dificili.

Acum, când stau să mă gândesc ce a însemnat RAPSODIA pentru mine, pot spune că a fostrealizarea visului nemărturisit. Înainte, credeam că, dacă voi spune cuiva ce am în minte, voi deveniridicolă sau mi se va spune: „Fii serioasă! Acolo scriu cei foarte talentaţi, cei care au început detineri să facă acest lucru şi care au deja o performanţă recunoscută. N-ai nicio şansă!”

64

Se pare că şansa mea a fost întâlnirea cu această revistă, mai apoi apartenenţa mea la ea, şi,nu în ultimul rând, încurajarea pe care am primit-o de fiecare dată de la redactorul-şef, poetul IoanGligor Stopiţa, precum şi de la col. Ioan Părean, editor la Editura SALGO. Apoi, am cunoscut alţioameni de litere de la care am învăţat o mulţime de lucruri folositoare.

RAPSODIA este un început, o trambulină care te propulsează spre un vârf la care eu nu tind,dar la care oricine poate visa, o pepinieră din care pleacă şi se dezvoltă viitorii scriitori de succes.

Imboldul, încurajarea, încrederea, ajutorul primite de la redactorul-șef Ioan Gligor Stopiţa auînsemnat enorm pentru mine. Datorită dumnealui, reuşesc să fac ceea ce îmi este, pe lângă familiamea, cel mai drag pe lume: să scriu. Prin scris, mă regăsesc, mă relaxez, socializez, cunosc oamenideosebiţi, am o motivaţie puternică să trăiesc aşa cum îmi doresc.

Deşi sunt doar câţiva ani de când am intrat în rândul membrilor Revistei RAPSODIA, ştiufoarte bine că este recunoscută şi apreciată atât în ţară, cât şi în străinătate şi că, dintre cei carepublică în ea, sunt mulţi scriitori din Diaspora care îşi iubesc ţara foarte mult şi ţin astfel legătura cuRomânia.

La împlinirea celor 15 ani de la înfiinţarea revistei, doresc să-i felicit pe toţi cei care aucontribuit la existenţa ei, pe cei ce-i pot numi colegi, urând publicaţie să dăinuie mulţi ani de acumînainte şi să descopere în continuare talente veritabile care vor duce mai departe cultura româneascăautentică.

La mulţi ani, RAPSODIA!

Cetatea

O picătură de noroc, un pic de ireal sau adevărS-au scris în bună zi pe pagini albe,Un vers, o frază, o simţire, poate-un gândS-au răzlețit în fraze sfios citite-n şoapte.

Şoaptele-s prinse din văzduh cu har,În clipe de trăire profundă, efemeră,Strângându-se, se naşte-un giuvaierÎntr-o colecţie de pietre preţioase.

Prin şlefuirea pretenţioasă, creatoare,Bijutierul îmbogăţeşte colecţia de visuri,Aliniind în intrinseca ei valoareGeneratorii de frumos în spaţii siderale.

Preasfântă îmbinare de-artişti în armonieCe-şi etalează simţăminte, dorinţe, îndoieli,Prinos de sunete febrile-n glas de RAPSODIE,Speranţe, certitudini ce-alungă şovăieli.

Un pas de uriaş, ca primul pas pe lună,Un adevăr concret, cuprinde-un univers,O poartă se deschide, un drum nou se formează,Cetatea RAPSODIA din profunzimi vibrează.