Din volumul Iubiri discrete

Congresul necuvintelor

De congrese-avurăm parteînainte cu toptanul –

iară azi, cu altă soarte,congreseşte cam tot omul...

Deci, văzând c-aşa-i fasonul,care demos mi se cheamăcând din kratos vine tonul

spre democraţia-mamă,

necuvintele sunarăîntrunirea în congres –în doi timpi se adunarăşi aflară ce-i de dres,

când raportul fu cititde alesul preşedinte:

“Vrem, le spuse el stârnit,să nu fie ca-nainte.

Altă lume să durăm,ce nelume să se cheme

- după chipul ce-l avem –şi-unde omul fi-va vierme!”

Când elanul se mai stinseşi ei toţi se aşezară,

mulţumiţi că se atinseunanimul de-altă oară,

un sfrijit luă cuvântul- neica nimeni în congres –şi le spuse: “Sunt cu totul

uluit de-acest demers.

Ce vreţi voi? O altă lumesă rimeze-n necuvinte?

O avem cu vechiul numeşi cu oameni fără minte!”

Făr-a fi aplaudat,vorbitorul a pus punctulşi la ţanc a demonstrat

că-s neoameni în tot locul...

Veni-va zi!

Când soarele s-a stins pe cerpentru acei ce temniţa-nfundară,

părea că-n lumea asta pierdoar netovarăşi goi pe dinafară.

Şi braţul bolşevismului-narmatpăzea-nchisori secrete cât o ţară,ca nici un plâns tăcut şi sugrumat

să nu se furişeze înafară.

După detenţii maratonde ani şi ani cu zeghea-n spate,

doar firile oţel-betonse mai nutreau cu libertate

şi-n grele clipe când la “neagra”,şi timp şi spaţiu se poci,

doar inima în piept striga:“Veni-va zi! Veni-va zi!”

Urări de noul an

Sfârşit e anul şi îmi parecă ne-a tratat ca pe duşmani –

deşi ni-i datoria mare,urez un sincer “La mulţi ani”!

N-avem motive să ne-ncredemcă-n noul an n-om fi sărmani –cu toate astea-n legi prevedem

belşug în case pe mulţi ani.

Ne-am oploşit în Europacu cete de milogi ţigani

şi nu ne-a deranjat sincopacu romi pribegi şi fără bani.

Dar cum pe lume se plăteştetot răul scurs din bădărani,

românilor li se acreştecu descendenţa din romani...

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:popor statornic de ţărani,

ce îşi doresc ca mai demultcomori în suflet şi mulţi ani.

Atâta doar că-n aste vremurischimbară plac-ai noşti faliţi,încât urez printre îndemnuri:Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!

Destul!

Destul ne-am chinuit şi-am plânscând cizmele la uşi băteau,iar groaza nefiind de-ajuns,ai nopţii oameni scotoceau

pe sub podeleşi saltele,

cu-n animalic zel nestins.

Şi-apoi în dube azvârleaude-a valma trupuri şi boccele

şi prea puţin se sinchiseauc-acei baloţi sunt ei sau ele,

când îi băteauşi-i suduiau,

căci ei cei tari destinu-ntruchipau.

Destul mai plângem şi acum,când ţara-ntreagă-i o ruinăşi visele ni-s toate scrum,

iar pomul vieţii din grădinăs-a pricăjit

şi ofilitîn greu miros de vraişte şi fum.

Destul! v-o zicem noi cei mulţi,vouă ce mulgeţi astă ţară –ne-am săturat de falşii culţi,

fardaţi cu şarm pe dinafară,dar fără jenă

alogenă,căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.

Balada eurociobanului

S-au lenevit ciobanii noştrişi oile s-au boierit,

de când prin legi îi obligarăsă progreseze-n oierit.

La şcoli ciobanii fură daţi,iar oile la reciclări,

ca să priceapă ce-i vitalîn biodiversificări.

Şi ce de lucruri învăţară,fără de care stâna-i seacă:cum oilor să le vorbească

în limbi străine câte-oleacă!

Doar astfel ei pot să probezecă sunt ciobani continentali,când în discuţii cu străiniiîi vor întrece pe batali...

Cu diploma de specialistîn păstorit şi alte cele,

precum e boala-ntre românila pungăşii şi la belele,

oierului i se acreştecu gubă, bâtă şi cu straiţă,

să cânte-n fluier, ori să facămereu aceeaşi transhumanţă,

ce-i imprimată mioriticîn românescul fel de-a fi –

o milenară împăcarecu trebuinţa de-a muri...

Aşa că eurociobanul- sătul de-atâta poezie –

se dovedeşte om pragmaticcând doar prezentul vrea să-l ştie.

La ce i-ar folosi trecutulcu rătăciri şi ascunzişuri?!

Azi bani de ai, le ai pe toateşi nu-ţi dai duhul prin desişuri...

Balada parlamentarului

M-aţi condamnat la Parlamentcu votul vostru-n băşcălieşi vă simţiţi cam ofensaţide lozul din democraţie.

Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţişi firul să-l crăpaţi în patru –

suntem popor folclorizat,unde isteţu-i musai hâtru.

Ce vă rămâne de făcutde mă-ntrebaţi, vă spun îndată:

Mult haz să faceţi de necaz,c-atunci îi lesne viaţa toată!...

N-am datorii la nimenea,nici angajări primejdioase,

deci liber sunt şi-ndependentsă ling caimacul de pe oase.

De fapt, e cazul să o spuncum că-n politică-i prostiesă te declari independentcând flerul la unire-mbie.

Cu-atât mai abitir în criză,parlamentarul e dator

să-şi demonstreze sie însuşică-i demn de clanul zis popor.

Adept al cumpătării suntşi-oi fi întreaga mea viaţă –

să nu te-nfigi la caşcaval,e ne-ncetata mea povaţă,

ci să ciupeşti doar puţintelsub ochiul legii somnolente,

şi nimeni nu te va luala întrebări prea insistente!

Faţada bine machiatăfiind un vrednic emisar,

n-am teamă că-ntr-un nou mandatn-oi fi un bun parlamentar.

Balada boschetarului

Cum fii suntem ai sorţii oarbeşi voia noastră-i doar părere,din faş-am fost menit stăpân

peste speranţele mizere.

Olatul nostru-i necuprinsprin parcuri, beciuri şi canale,

unde doar lipsa preamărimca demni supuşi ai vrerii sale.

Avem mândria s-aparţinemunei fraterne obşti unite,

ca-n creştinismul de-nceputuri,în care ferm erau ţintite

supreme-nfăptuiri umane,precum iubirea slobodă, egală,

ori preafrumosul ajutordat neputinţei fără fală.

Aşa şi noi ne ducem traiulcu contribuţii voluntare

în jeg, păduchi şi toate celece-s părţi din vieţile amare...

Desigur, nu-s doar bucuriiîn lumea asta prost făcută,chiar dacă-n vis suim la cerşi-o desluşim cât e de slută.

Fiind deci viaţa curviştinăcu fericirea omului,

nu strică dacă-i pedepsităprin sila boschetarului.

Atâta doar că în binomulformat din om şi din viaţă,

pedeapsa omului revinecând se transformă în paiaţă.

Din volumul Testimonii lirice

Festinul Morţii

(Dialog supratemporal)

Festinul Morţii prelungitîn silă se preface-n urmă,

încât bolnavă de urât,ea simte dorul cum o scurmă.

Vrea să se scape de povaravieţilor înăbuşite,

ce mii de veacuri i-au hrănitorgoliul sorţii ne-ngrădite.

Se-ntrezăreşte făr-astâmpărîntr-un trecut nemărginit,

trăgând cu coasa brazde lateprin viul din divin ţâşnit;

retează vieţi de sus şi jos, căci ei de nimeni nici că-i pasă –

femei, bărbaţi, copii se stingşi locul altora îl lasă.

Înfofolită-n neştiutulcu iz de haos şi nefire,

aleargă Moartea-n lung şi latmânând a răului oştire,

ca jalea să nu ostoiascăîn astă lume-a suferinţii,

unde neviu-n viu se schimbăprin legi ce-s peste rangul minţii.

*Din ziua când fu răstignit

Acela care-avu ca vinăcă oamenii i-a îndrăgit

mai mult ca viaţa Lui divină,

chiar Moartea se simţi lezată- în nesimţirea-i infinită –de-a rabinilor îndârjire.

“Ce crimă rece, calculată”,

îşi spuse ea cu indignare,gândindu-se cu nostalgiela Cela care-ntâia oarăfăcut-a morţii să învie.

“Sunt terminată şi-s pe ducăcând vrerea mea e afectată:ba morţi sustraşi şi înviaţi,ba răstigniţi şi fără pată.

Te rog, de-aceea, bun Părinte,să mă dezlegi de ce-s legată,

iar sarcinile mele ia-lecu nemurirea deodată.

Nu munţi de vreme mă apasă,ştiut fiind că-s peste timpuri,

căci tatăl meu se cheamă haos,iar mama-i noaptea din adâncuri.

Mă obosesc peste măsurăaceşti tirani şi asasini,

ce teatru joacă-ntreaga viaţăcu perfidie de haini.

Se laudă că-s democraţişi binele îl au ca ţintă,

dar sunt hapsâni şi inumanişi se mândresc că ştiu să mintă.

E drept, o fac politicosşi fără urmă de regrete,

cum numai nişte inşi şcoliţipun adevărul la perete.

Bolnav e omul şi din els-a molipsit toată suflarea,

încât pământu-i strâns ca-n cleştede plaga zisă poluarea.

Cum omu-i condamnat să piarădintr-un exces de-nfumurare,consider că mă pot retrage,

ca să sfârşeşti a Ta lucrare...”

Răspunse Tatăl de îndată:“Nu ştii nici tu, nici nimeni altulcând va suna ceasul din urmă!

O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul...

Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,cum planul să Mi-l schimb din mers;

ce-am stabilit aşa rămâneşi nu admit nici un demers.

Sunt Cel ce sunt din veac în veacşi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!N-am zămislit ca să distrug,ci doar să curăţ partea rea.

Iar tu să-ţi vezi de rostul tăupână-n minutul de pe urmă,când va dispare tot ce-i rău

şi când puterea ţi se curmă...”

Interpelare

Doamne,de la aleşi am învăţat

cum poţi primi răspunsuri claredoar prin interpelare.E drept că ele nu ajutăo viaţă-atâta de coruptă

încât apare ca sucită,dar orişicât avem dovada

că plugul şi-a pornit lucrareaîn minţi, deprinderi şi-obiceiuri,

să are democratic ţaracu zelul din agricultură,

unde ţăranii reciclaţimuncesc cu spor la-nfulecat

de când au document la mânăcă sunt şomeri calificaţi.

*Te-ntreb atunci ceresc Părinte,cum l-ai făcut pe om de-i şui

şi unde este mintea luicând rosturile şi le uită

împins de forţa egoismului?C-o mână doar ai dăruit,

altfel cum naiba se explicăcă omul pare-un zăpăcit:

ba şoricel flămând de tainedosite-n scrinul vrerii Tale,ba frunză smulsă de păcate

din pomul vieţii fără moarte,ce de furtuni e-nvârtejităşi-apoi în tină azvârlită...

Crăiasa zăpezilor

Mai alb ca neaua şi luminae al crăiesei trup divin,

înveşmântat în văluri dalbeşi-n toate aducând a crin.

Miros de crini ea răspândeştela fiecare gest regal –zeiţă e, dar şi femeie

cu părul lung şi-obrazul pal.

Stă singură-n al ei palatdurat din gheaţă şi din neaşi un suspin i se strecoară

din pieptul palpitând abea...

De gheaţă fu până mai ieri,când la hotarul dinspre sud

văzu sărind din floare-n floarezeul Amor gingaş şi nud.

De-atunci îl vede şi-l tot vedecum tumbe face-n văi şi lunci,

iar inima i-a prins a batemai altfel ca şi pân-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,dor de verdeaţă şi căldură,

de dragoste mistuitoare

cu-aromă dulce de-aventură,

încât scârbită ea se simtede tron şi-a sa împărăţie;

ar vrea ca totu-n schimb să deanumai iubita lui să fie.

Dar cum să schimbi ce ţi-i sortitde Cel ce-n mâna Lui închide

destine şi atâtea morţiba exemplare, ba mai hâde?!

De-aceea stă îndureratăgândindu-se că nemurireao fi ea bună-n linii mari,

dar are şi o parte rea:

Când nemuriţii nu au voiesă facă ce fac muritorii,

e semn că-n veşnicii e-o hibăcu piesa şi cu toţi actorii!

Părul tău

Noptosşi greu de-mbătător miros,

părul tău- o, preafrumoaso -e puntea aruncată

de oarba întâmplarepeste torenţii sorţii mele,

pe care se duc şi se tot duc

speranţele iubirii nepereche,strânsă ca-ntr-un cleşte

de dor şi disperare.

Glasul clopotelor

În fiecare zi-i orgiede voci iscate în aramă –e-a clopotelor tânguire

după eternul ce pe om îl cheamă.

Şi glasul clopotelor Parcepeste oraş aleanul şi-l presară,

ca omului să-i dea de ştirecă viului sortit îi e să piară.

Apoi coloana vocilor unitese-nalţă ajungând la cer,

ca-n sus să ducă doruri multeşi-n jos s-aducă blândul ler.

Noul an

Din trupul timpului desprinsşi din al său avan capriciu,

intrat-a-n lume noul anspre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive să-l dorimori să-l cinstim ca pe-un amic –

aidoma-i cu fraţii luice văd în om doar un nimic.

Dar ne-amăgim să tot sperămcă noul an va fi altfel,

când megaplanuri zămislimşi când ne cramponăm de el.

Românii-n speţă au talentsă se-amăgească-n fel de fel

prin cincinale şi-anualedurate c-un politic ţel.

Atâta doar că timpul râdede-ale politicului mofturi,văzând în ele nostimada

cu broasca şi-ale ei avânturi,

ce pusu-s-a să bea la apăpână cât leul va ajunge,dar a crăpat mai înainteca brotăceii s-o alunge.

Balada disperaţilor

Ni se părea în comunismcă rău mai mare-i peste poate –

azi, după douăzeci de ani,speranţele ni-s toate moarte.

Visam după Decembriadăla lapte îndulcit cu miere

şi prea puţin ne sinchiseamcă bunăstarea-i doar părere

atâta timp cât suntem aşidoar la consum şi la şutit.

“Nu pregetaţi”, ne îndemnau aleşii ce ni i-am dorit:

“Luaţi – c-al vostru este totul –să nu mai ştiţi ce e nevoia,

căci voi trudit-aţi zi şi noapteînfulecând salam cu soia...”

Iar oamenii i-au ascultat,şi-aşa dezastrul s-a pornitîn codrii, fabrici, ceapeuri,

până ce ţara-a sărăcit.

Atunci din hău au apărutmiliardari de mucava,

cu ifose de buni românişi aere că-s cineva

în aste vremuri de restriştepentru sărmana noastră ţară,

când toţi străinii s-au unitca să ne facă de ocară,

că România-ar fi codaşăîn Europa unitară,

când patrioţii ştiu prea binec-om fi ce fost-am altăoară.

Tocmai de-aceea guvernanţii- fideli în ţelul lor ratat

şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –doar datorii au contractat.

Şi-acum când ţara stă să moară,tot nevoiaşul e silit

prin legi, decrete şi-alte acte

să-şi dea obolul pricăjit

spre-a statului înzdrăvenire,după ce alţii mii şi mii

continuă să-i sugă vlagacu lăcomie de harpii.

Nu-i greu să iei de la săracicând şeful statului susţinecă legile-s de hoţi făcute

pentru fârtaţi şi al lor bine.

Cu-asemenea mentalităţişi practici vechi, fanariote,

ajuns-a România azifără pingele la ciubote.

La ce i-ar folosi de faptţinuta mândră şi prosperă,când ea ţinteşte să ajungăo demnă ţară bananieră?

Fatalismul românesc

Nimic din ce-a fost altădatămotiv de stimă şi mândrie

nu-nseamnă astăzi la românimai mult de-o jalnică trufie

pentru pretinşii patrioţicu sentimente ipocrite,

ce românismul şi-l clameazăcând vreri de clan sunt urmărite.

Deşi-s în spirit cerşetorişi braţele li-s cetluite

când vine vorba de poporşi-a sale vise zdrenţuite,

ei se arată generoşiîn vorbe şi promisiuni,

ba şi-n pomeni electoralecu izul greu de stricăciuni.

După ce-aleşii s-au văzutcu sacii-n carul guvernării,

din spusa lor rămâne-n urmădoar semnul tipic al mirării:

“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,“de ne-am lăsat din nou prostiţi,când ştim prea bine că-s totuna

şi-n furtişaguri sunt uniţi?!

Decât cu-asemeni democraţice promovează lichelismul,

mai bine fără de aleşi,c-atunci reducem fatalismul...”

Bătuta pe loc

Nu-ncape nici o îndoialăcă-n România-s transformăride când românii s-au văzutîn NATO unşi ca plătitorişi-n Europa manglitori:

Alta-i mâncarea şi maşina- bogate-n euri şi dichisuri –aşa cum ferm ni se impune

prin comisari şi în înscrisuri;şi casele-s schimbate azi

de când românii voiajează –copiii vor doar internet,

maşini de lux şi şcoală niet,în vreme ce părinţii lor

ba trag în jug, ba divorţează...Dar au rămas bătute-n cuienăravurile-n gropi dosite,

cu cerşetori printre gunoaieşi cu dezbateri prelungitedespre politici fel de fel,

încât bătuta tot pe locrămâne-al nostru vajnic ţel.

Hora dezbinării

Înţelepciunea româneascăîn ziceri este încrustată,

precum aceea-n care omulconstată că-i e capra moartă,

şi-atunci condus de bunătateşi de-o iubire creştinească,

înalţă rugi ca şi vecinulcu capra lui să păgubească.

Aşa fiind mentalitatea,nu-i de mirare că românii

din ţară şi din diasporăse au precum se au duşmanii.

Cum dezbinarea-i la tot pasulşi consecinţa evidentă

chiar când ei pacea o doresc şi a unirii horă cântă,

ca la recenta sărbătoaredin dulcii Iaşi şi din Focşani

unde românii se-njurarăaidoma unor ţigani,

nu ne rămâne decât rugade-a dobândi o altă karmă,

în care toţi să folosimmintea românului din urmă.

Schimbarea la faţă

De când intrat-a-n Uniuneschimbatu-s-a la faţă România

cu mii de europlăcuţeîn coadă-i atârnate,

prin care- ne-o demonstrează creditorii -

avem tot dreptul democraticacordat cobailor

cu vechi state de serviciusă ne spânzurăm

sau să ne schimbăm

până la deplina uitarea ceea ce-i o profanarepentru istoria neamului,dar cu toţii să-nvăţămşi-n veci să nu uitămc-a soarelui cărarede la Apus răsare

deasupra ţestelor plecate,ce sabia le taie

din palme cât ai bate.