PSIHOLOGIE MEDICALĂ 9 6 IANUARIE 2003

PSIHOLOGIE ŞI SUICIDOLOGIE

Suicidul constituie cea mai impresionantă enigmă a psihologiei şi psihopatologiei ale cărei implicări în primul rând medicale, sociologice şi juritice, vizează ansamblul ştiinţelor antropologice. Cunoscut în istoria umană şi în toate civilizaţiile, suicidul îşi ilustrează astfel incidenţa pe măsura creşteii morbidităţii psihiatrice, a alienării sociale şi a slăbirii legăturilor interpersonale. Condiţiile medicale, în primul rând psihiatrice şi cauze sociologice şi economice, se înscriu actualemnte cu o pondere variabilă în etiologia plurifactorială a suicidului care apare ca un fapt cvasi-cotidian, infiltrând literatura, teatrul şi cinematografia (la 1,5min o persoană se suicide). Cu toată complexitatea problematicii sale, suicidul se înscrie în aria preocupărilor medicale ,constituind cea mai importantă condiţie psiho-patologică şi cea mai frecventă urgenţă psihiatrică ce pune sub semnul întrebării existenţa, aducând în faţa medicului perspectiva pierderii pacientului. În istoria modernă a medicinei, suicidul a fost considerat ca un flagel care prin înalta sa incidenţă s-a înscris printre principalele cauze de deces. Astfel, în prima jumătate a sec. XX, mortalitatea prin suicid era comparată cu aceea determinată de bolile infecţioase în general şi de tuberculoză în special, actualmente comparaţia se face cu incidenţa deceselor pin maladii neoplazice, coronariene, cerebro-vasculare sau accidente rutiere. În ierarhia cauzelor de deces, în anii 60, suicidul se clasa pe locul 8. Prin 1980 era pe locul 4. În privinţa tinerilor între 15-19 ani, suicidul este pe locul 2. Sub aspect psiho-sociologic, suicidului I se acordă semnificaţii multiple ca aceea a curmării singurătăţii (în despărţire, divorţ, deces al partenerului, etc). a răzbunării, a neacceptării schimbării radicale a statutului social, a suicidului ca unică soluţie a unei situaţii intolerabile sau a înlăturării dependenţei, menţinerea onoarei. Alte semnificaţii sunt supuse analizei şi explicaţiilor unor doctrine filosofice de sorginte existenţialistă care tind să acrediteze ideea că suicidul ar fi un act de afirmare a propriei voinţe, un act suprem de libertate sau de manifestare a libertăţii individuale. În funcţie de conţinutul lor, semnificaţiile suicidului pot fi înscrise pe o axă morală la ai cărei poli întâlnim: suicidul altruist ce poartă marca sacrificiului de sine şi suicidul egoist a cărui intenţie şi semnificaţie nu corespund scopurilor grupului social şi se manifestă în detrimentul acestora sau în opoziţie cu el. La această extremă se înscrie şi suicidul anomic (Durckheim) caracterizat din perspectivă socială ca urmare a pierderii statutului. 1. Suicidul ca singura manifestare clinică a unei psihoze cu evoluţie subclinică. În aceste condiţii,

persoana respectivă nu este cunoscută ca având o boală psihică, iar suicidul care surprinde atât de puternic grupul socio-familial este interpretat ca anomic după cum poate rămâne neînţeles în tendinţa logic-raţionalistă de a acorda o explicaţie unor fapte immediate, cei din jurul individului suicidar supradimensionând situaţiile şi evenimentele psiho-traumatizante din antecedentale celui în cauză, investindu-le ca motive determinante ale actului suicidar. Astfel, un suicid de sorginte psihopatologic este explicat printr-un fapt circumstanţuial, ca o pierdere sau frustraţie de ordin familial sau profesional şi inventariat ca fiind de natură socio-genetică. O investigare atentă a suicidului consumat sau o anamneză a suicidantului salvat, poate reliefa existenţa unei afecţiuni psihotice cu evoluţie subclinică.

2. Suicidul ca epilog al unei boli depresive. Suicidul poate fi întâlnit nu numai ca act de debut a pusse-ului psihotic ci şi ca act final al acestuia. Riscul suicidar nu scade odată cu ameliorarea depresiei ci se manifestă mai intens după ce pacientul a traversat episodul depresiv. Privite din afara clinicii aceste cazuri se înscriu în cadrul suicidelor anomice întrucât cu greu se poate considera că acest act final poate constitui expresia unui ansamblu simptomatic depăşit care a evoluat, pacientul respectiv fiind în mod real ameliorat. Din punct de vedere psihopatologic, fenomenul se explică prin faptul că pulsiunea suicidară presupune atât iniţiativă cât şi un anumit fundal motivaţional care se întâlnesc mai degrabă la omul aparent sănătos. Pulsiunea şi iniţiativa suicidară se manifestă la debutul pusseului psihotic, la apariţia primelor simptome când persoana prezintă pulsiuni şi iniţiative sau în finalul pusseului psihotic, atunci când, în contextul ameliorării stării psihice, pulsiunile, şi în plan comportamental iniţiativele reapar cunoscând o înviorare, câştintgând forţă de maifestare.

3. Suicidul ca expresie a unei străi psihotice ce se manifestă sub aparenţa unei fenomenologii somatice. Numeroase stări depresive evoluează sub o simptomatologie somatică ca o depresie mascată de manifestările somatice care păstrează în fundal acelaşi înalt potenţial suicidar. Şi în aceste depresii, care la o analiză psihopatologică se dovedesc a fi la fel de autentice ca şi depresiile psopriu-zise, apar numeroase acte suicidare care nu sunt corelate cu starea psihică şi nici cu fenomenologia somatică. Manifestarea suicidară, de aici, este eronat considerată ca anomică întrucât analiza clinică evidenţiază natura ei psihopatologică.