Definitie: Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în Univers și misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează.

Poezia „Plumb” de George Bacovia (1881-1957) deschide volumul de debut, cu același nume, apărut în 1916, care a trecut aproape neobservat în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în Primul Război Mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră deja publicate în revistele vremii.

Principalele volume de poezii „Plumb”, „Stanțe burgheze”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Scântei galbene” atestă influența simțirii lui Edgar Poe, dar mai ales a simboliștilor francezi, Baudelaire și Verlaine.

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespontența elementelor din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcția expresivă și estetică a simbolurilor, sunetelor și culorilor. Lirismul subiectiv se definește prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe și pronume la persoana I singular: „stam singur”, „am început”, „să strig”, „meu”, ceea ce confirmă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice.

Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenței: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veșmintele provoacă poetului tristețea, spleenul (dezgust față de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică, dezolarea.

Tema poeziei este simbolistă și exprimă condiția de damnat a poetului într-o societate închistată, sufocantă, superficială dezinteresată de valoarea artei adevărate, imagine construită prin simboluri exterioare care insinuează stări interioare depresive. Ideea profilează starea de tristețe oboseala psihică și solitudinea poetului care se simte încătușat spiritual în această lume care-l apasă și în care sufletul este închis definitiv, fără a avea vreo soluție de evadare.

Semnificația titlului. Titlul poeziei este simbolul „plumb”, cuvânt având drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice simbolizează stări sufletești, atitudini poetice:

greutatea metalului – sugerează apăsarea sufletească; culoarea cenușie – rezonează monotonia, angoasa, cenușiul existențial; maleabilitatea metalului – simbolizează labilitate psihică, dezorientare; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură vocală) inspiră inchiderea

definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire, ceea ce provoacă disperare, spaimă, dezolare.Incipitul este marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează absența trăirilor

interioare, încremenirea psihică, precum și acțiunile nefinalizate ale eului liric, întrucât „sicriele de plumb” sugerează imposibilitatea evadării dintr-un spațiu asfixiant, care înăbușă existența.

Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, apăsător în care trăiește eul liric, care poate fi societatea înăbușitoare sau mediul dezolant, propriul suflet, propria viață, destinul sau odaia. Oricare dintre aceste spații interioare este sugerat de simboluri din câmpul semantic al elementelor funerare – „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar vestmânt”, „coroanele de plumb” - , trimițând, ca stare, către evanescență și iminența morții:

„Dormeau adând sicriele de plumbȘi flori de plumb și funerar vestmânt – Stam singur în cavou... și era vânt...Și scârțâiau coroanele de plumb.”

Oximoronul „flori de plumb” are semnificații simboliste: florile constituie elementul din natură ca imagine a vieții, gingășiei, frumuseții, care, fiind „de plumb”, sugerează stări de apăsare

existențială, povară, impas sufletesc ale eului liric. Solitudinea este exprimată sugestiv prin sintagma „stam singur”, care, alături de celelalte simboluri, proiectează în simțirea poetică pustietate sufletească printr-un fenomen al naturii – „era vânt”, precum și nevroză, spleen, prin verbul auditiv „scârțâiau”.

Strofa a doua a poeziei compune spațiul poetic interior, prin manifestarea nefericită a sentimentului de iubire:

„Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, și-am început să-l strigStam singur lângă mort... și era frig...Și-i atârnau aripile de plumb.”

Primul vers al strofei dezlănțuie o stare emoțională intensă, verbul „dormea”, la imperfect, sugerează un sentiment de dragoste încremenit, tern și nefinalizat, iar epitetul „întors” semnifică „întoarcerea spre apus”, ceea ce echivalează cu moartea. O altă interpretare simbolistă se referă la neputința răsfrângerii „amorului” asupra cuiva drag, el fiind „întors” și „de plumb”, profilând crispare psihică, deprimare. Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de plumb”, cu disperarea, „strig”, provocată de viețuirea într-o solitudine morbidă, „stam singur lângă mort”, iar iubirea nu este înălțătoare, ci dimpotrivă, rece, „era frig”, fără perspective de implinire, simbolizând degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei suprimă orice speranță, aripile, ca simbol al zborului, al înălțării, atârnă și sunt „de plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, totala dezolare și prăbușire sufletească a eului liric.

Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evadării, deprimarea totală și definitivă a eului liric, care simte în profunzime disperarea neputinței de a se revigora spiritual: „Și-i atârnau aripile de plumb”.

De remarcat la cele două catrene bacoviene este simetria construită riguros prin așezarea acelorași cuvinte/sintagme concordante în fiecare vers:

- primul vers al fiecărei strofe începe cu verbul la imperfect „dormea/u” și are ca rimă simbolul „plumb”;

- versul al doilea începe cu sintagma-subiect „flori de plumb”, ca simbol al vieții degradate, deosebindu-se prin conectorul introductiv: conj. „și” – prep. „pe”;

- sintagma solitudinii „stam singur” începe versul al treilea al fiecărei strofe, care se finalizează cu manifestarea unui fenomen al naturii: „era vânt.../era frig...”;

- simetria ultimului vers se reduce la rima închisă, realizată prin simbolul „plumb”.Diferențele de la nivelul limbajului în cele două catrene se conturează destul de palid, întrucât

ele constau în cuvinte din același câmp lexical al morții: „funerar vestmânt”, „sicrie”, „cavou”, „coroane de plumb”, „mort”.

Expresivitatea poeziei este susținută de verbele aflate la imperfect, care profilează acțiuni și stări provizorii, nefinalizate, ci permanentizează nesiguranța, deruta existențială, senzația de încremenire și confuzie psihică, nevroză: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârțâiau”, „atârnau”.

Ca elemente de compoziție, relațiile de simetrie sintactică de la începutul versurilor – „dormeau/dormea”, „și flori de plumb/pe flori de plumb”, sintagma „stam singur” – sunt susținute și de prezența simbolului „plumb”, așezat ca rimă.

Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondențe muzicale, cromatice și olfactive, cu aportul definitoriu al simbolului.

Muzicalitatea poeziei este realizată prin repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la primul și ultimul vers al fiecărui catren, sugerând apăsarea sufletească, neputința eului liric de a evada dintr-un spațiu obositor, stresant, sufocant. Verbele auditive cu sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare, „să strig” sau stare de nevroză, „scârțâiau”.

Natura ca stare de spirit simbolizează, prin fenomene dezagreabile, disconfort psihic și un suflet pustiit, - „era vânt” – sau încremenire și răceală interioară, „era frig”.

Cromatica este numai sugerată în poezie, negrul, prin „funerar vestmânt”, iar policromatica florilor și a coroanelor, fiind „de plumb” devine ternă, cenușie, anulând orice formă a vitalității. Totuși, George Bacovia considera că metalul plumb are culoare galbenă, nu gri.

Olfactivul nuanțat prin simbolul „mort”, dezvăluie prăbușirea inevitabilă și definitivă a simțirii poetice.

Prozodia. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga poezie, alternând cu peonul și amfibrahul, măsura versului fiind de 10 silabe, iar rima îmbrățișată.