PESC IN UE

Politica externă și de securitate comună (abreviat PESC) este stabilită în Titlul V al Tratatului Uniunii Europene. Astfel, PESC a înlocuit Cooperarea politică Europeană (CPE); pe termen lung este planificată și o politică comună în domeniul apărării, care ar putea conduce la un moment dat la alcătuirea unei forțe de apărare comune.

Obiectivele acestui al doilea pilon al Uniunii sunt stabilite în Articolul 11 (fostul Articol J.1) din Tratatul UE, fiind urmărite prin intermediul propriilor instrumente legale (acțiune comună, poziția comună a Consiliului), adoptate prin vot unanim de către Consiliul Uniunii Europene. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea dispune de un nou instrument, de așa numita strategie comună (noul Articol 12). În plus, a fost creată și funcția de Înalt reprezentant pentru PESC.

Începând din 1999, în urma mai multor sesiuni ale Consiliului European s-a decis — având în vedere provocările la nivel extern (Kosovo, atacurile teroriste etc.) — dezvoltarea în direcția unei politici europene de securitate și apărare (PESA). Această hotărâre s-a regăsit în Tratatul de la Nisa.

Tratatul de la Lisabona urmăreşte să consolideze rolul Uniunii Europene (UE) pe plan internaţional. Reformele introduse prin tratat au astfel ca obiectiv îmbunătăţirea coerenţei şi sporirea vizibilităţii politicii externe şi de securitate comună (PESC) a UE.

În acest scop, Tratatul de la Lisabona introduce două inovaţii majore:

Crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi Serviciul European de Acţiune Externă;

dezvoltarea politicii de securitate şi apărare comună.

Pe lângă aceste două inovaţii, Tratatul de la Lisabona aduce şi alte schimbări, de mai mică importanţă, în special în ceea ce priveşte modalităţile de punere în aplicare a PESC.

ELIMINAREA CELUI DE-AL 2-LEA PILON AL UE

PESC constituia înainte cel de-al 2-lea pilon în vechea structură a UE. Acesta era reglementat de cooperarea internaţională, în cadrul căreia deciziile erau luate în principal în unanimitate de către Consiliu sau de către Consiliul European.

Tratatul de la Lisabona reformează vechea structură a UE prin eliminarea distincţiei între cei trei piloni (fişa „repartizarea competenţelor”). Această fuziune nu afectează însă modalităţile de luare a deciziilor în ceea ce priveşte PESC. Se menţin astfel rolurile predominante ale Consiliului European şi ale Consiliului UE, precum şi principiul unanimităţii.

În plus, fuziunea pilonilor are ca efect dispariţia Comunităţii Europene, care este înlocuită cu UE. Drept urmare, UE primeşte personalitate juridică, ceea ce era anterior un atribut specific numai Comunităţii Europene. Această personalitate juridică îi conferă UE noi drepturi pe plan internaţional. De exemplu, UE este acum în măsură să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii sau la convenţii internaţionale.

INSTRUMENTELE PESC

Tratatul de la Lisabona modifică tipurile de acte adoptate în domeniul PESC. Instrumentele anterioare, cum sunt strategiile comune, poziţiile comune şi acţiunile comune, sunt înlocuite. De acum înainte, Consiliul European şi Consiliul UE adoptă numai decizii referitoare la:

interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii;

acţiunile care trebuie întreprinse de către Uniune;

poziţiile care trebuie luate de către Uniune;

modalităţile de punere în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor Uniunii.

Trebuie reamintit că niciun act legislativ nu poate fi adoptat în domeniul PESC.

PROCESUL DE LUARE A DECIZIILOR

Tratatul de la Lisabona nu aduce modificări semnificative procesului de luare a deciziilor în domeniul PESC. Astfel, Consiliul European este instituţia responsabilă de definirea orientărilor generale şi a strategiilor UE. Pe această bază, Consiliul UE este apoi responsabil de elaborarea şi de punerea în practică a măsurilor de aplicare.

În materie de PESC, statele membre şi Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate posedă dreptul de iniţiativă. Înaltul Reprezentant exercită acest drept cu sprijinul Comisiei. În plus, Înaltul Reprezentant informează şi consultă în mod regulat Parlamentul European cu privire la punerea în aplicare a PESC. Acesta trebuie îndeosebi să se asigure că opiniile Parlamentului sunt luate în considerare în mod corespunzător.

Mai mult, unanimitatea rămâne regula generală pentru adoptarea deciziilor în Consiliu şi în Consiliul European în ceea ce priveşte PESC. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona introduce o clauză pasarelă specifică care se aplică la PESC în ansamblu, excepţie făcând deciziile cu implicaţii militare sau luate în domeniul apărării. Datorită acestei clauze pasarelă, Consiliul European poate autoriza Consiliul să hotărască cu majoritate calificată în favoarea adoptării anumitor măsuri.

De asemenea, articolul 31 din Tratatul privind UE prevede alte patru excepţii în cazul cărora Consiliul se pronunţă cu majoritate calificată.

ROLUL CURŢII DE JUSTIŢIE

Tratatul de la Lisabona menţine necompetenţa de principiu a Curţii de Justiţie în domeniul PESC (articolul 24 din Tratatul privind UE). Cu toate acestea, el prevede două excepţii în care Curtea de Justiţie poate exercita un control jurisdicţional:

controlarea legalităţii măsurilor restrictive luate de Uniune împotriva persoanelor fizice sau juridice (articolul 275 din Tratatul privind funcţionarea UE);

controlarea prevăzută în articolul 40 din Tratatul privind UE şi cea referitoare la respectarea atribuţiilor instituţiilor europene în momentul aplicării PESC.

Mai mult, articolul 218 din Tratatul privind funcţionarea UE prevede că un aviz al Curţii de Justiţie poate fi obţinut în ceea ce priveşte compatibilitatea unui acord internaţional cu tratatele fondatoare ale UE.

FINANŢAREA PESC

Tratatul de la Lisabona nu aduce modificări în ceea ce priveşte finanţarea cheltuielilor legate de PESC: cheltuielile care au implicaţii militare sau în domeniul apărării sunt finanţate de statele membre; toate celelalte cheltuieli sunt finanţate din bugetul UE.

În schimb, Tratatul de la Lisabona introduce două noi mecanisme în vederea garantării unei finanţări rapide a acţiunilor mai urgente:

acţiunile urgente care depind de bugetul Uniunii vor beneficia de proceduri de finanţare rapidă, ale căror modalităţi vor fi stabilite de Consiliu;

acţiunile urgente care depind de finanţarea statelor membre vor beneficia de un fond de lansare alimentat prin contribuţiile statelor membre.