PERSOANA ŞI LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Ron Crisp

Ron Crisp

PERSOANA ŞI LUCRAREA DUHULUI

SFÂNT

Cu anexă despre Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu

Fundația Mantachie, O voce baptistă Bocșa, 2017

Titlu original: A Study Guide on the Person and the Work of the Holy Spiritde Ron Crisp

Traducător: Maria Elena Chivăran, Iosif Raul EnyediEditor: Mircea Sever RomanDesign copertă: Aurel Miclea jr.

Ediția a II-aBocșa, 2017

PERSOANA ŞI LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Coboară, Duh Sfânt, Porumbel ceresc Cu ale Tale puteri înviorătoare! Aprinde o flacără de dragoste sfântă În ale noastre inimi reci. Privește cum ne umilim aici jos, Îndrăgostiţi de aceste jucării de nimic Sufletele noastre nu pot nici păşi, nici zbura Pentru a atinge bucurii eterne.

În van intonăm imnuri formale Și ne forţăm să ne ridicăm. Osanalele lâncezesc în gurile noastre Și închinarea noastră moare.

Doamne drag, vom trăi de-a pururea În această stare săracă de moarte? Dragostea faţă de Tine ne este pală şi rece, Iar a Ta faţă de noi e-atât de minunată...

Vino, Duh Sfânt, Porumbel Ceresc, Cu ale tale puteri înviorătoare! Vino şi varsă-Ţi dragostea de Mântuitor, Şi aceasta o va aprinde pe a noastră.

Isaac Watts

Capitolul I O INTRODUCERE

ÎN STUDIUL DESPRE DUHUL SFÂNT

INTRODUCERE

La începutul studiilor noastre despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, este important să păstrăm atitudinile potrivite. Pentru a beneficia cu adevărat de Cuvântul lui Dumnezeu, să ne amintim următoarele:

1. Să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne înveţe (Io. 14:26; I Cor. 2:11-13);

2. Să ne supunem Scripturilor ca fiind singura noastră regulă de credinţă şi practică. În special în studiul lucrării Duhului Sfânt, mulţi s-au angajat în a considera că experienţele personale reprezintă autoritatea finală. Unii încă mai susţin că primesc revelaţii extra-biblice în numele Duhului lui Dumnezeu (II Tim. 3:16-17; Is. 8:19-20; Mat. 15:9);

3. Să credem că Dumnezeu a intenţionat ca noi să înţelegem doctrinele Cuvântului Său. Existenţa învăţăturilor contradictorii din cercurile religioase nu ar trebui niciodată interpretată ca şi cum Biblia ar fi prea obscură pentru a fi interpretată corect. Mântuitorul nostru a promis că Duhul ne va conduce în tot adevărul (II Tim. 2:15; Fap. 17:11-12; Io. 16:13);

4. Să ne amintim să începem studiul Cuvântului lui Dumnezeu cu umilinţă. Biblia nu conţine tot ceea ce vrem noi să ştim, ci tot ceea ce avem nevoie să cunoaştem. Unele adevăruri descoperite (precum

&2

relaţiile intra-trinitariene) trebuie crezute, dar nu pot fi înţelese de omul muritor (Deut. 29:29; Iov 11:7; II Pet. 3:15-16).

5. Să dorim să creştem spiritual pe măsură ce învăţăm. Cunoştinţa singură va produce numai mândrie. Cât de trist ar fi ca persoanele care învaţă despre Duhul Sfânt să nu fie pline de duh sau să nu poarte roadele Duhului Sfânt în vieţile lor (I Pet. 2:2; I Cor. 8:1; Iac. 1:22).

I. OBIECTUL STUDIULUI NOSTRU

Obiectul studiului nostru Îl constituie Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeului Triunic. Pentru început, ar fi utilă trecerea în revistă a câtorva dintre titlurile acestei Persoane dumnezeieşti.

A. Duhul (Rom. 8:23). Cuvântul „duh” este o traducere din Vechiul

Testament a termenului ebraic ruaħ şi a termenului grec pneuma din Noul Testament. De asemenea, aceste cuvinte sunt traduse şi prin „vânt” (Ps. 1:4; Io. 3:8). În acelaşi fel, aceşti termeni se pot referi la duhul uman (I Tes. 5:23), la îngeri (Evr. 1:7) sau la natura lui Dumnezeu (Io. 4:24).

Ideea generală este aceea de putere nevăzută. Cu toate acestea, Duhul Sfânt este o Persoană dumnezeiască şi nu trebuie niciodată privită ca un duh creat (ceea ce ar însemna negarea dumnezeirii Sale) sau ca fiind simpla prezenţă sau putere a lui Dumnezeu (ceea ce ar însemna negarea personalităţii Sale).

&3

B. Spiritul Sfânt (Lc. 11:13). 1

El este numit Spiritul Sfânt pentru că: 1. Natura Sa este sfântă în mod etern şi esenţial; 2. El este autorul oricărei sfinţenii omeneşti.

C. Duhul Sfânt (Mat. 1:20). 2

Cuvântul „duh” este o traducere a termenului pneuma şi are acelaşi sens ca şi „spirit”. Termenul „spirit” este de origine latină, în timp ce cuvântul „duh” este de origine saxonă . 3

D. Mângâietorul (Io. 14:16).

E. Titluri care arată relaţia Duhului cu Tatăl: 1. Duhul lui Dumnezeu (Mat. 3:16); 2. Duhul Domnului (Lc. 4:18); 3. Duhul lui Iehovah (Jud. 3:10); 4

4. Duhul Tatălui vostru (Mat. 10:20).

F. Titluri care arată relaţia Duhului cu Fiul Tatălui: 1. Duhul lui Cristos (Rom. 8:9); 2. Duhul lui Isus Cristos (Fil. 1:19); 3. Duhul Fiului Său (Gal. 4:6).

În limba engleză, Holy Spirit. N. ed.1

În limba engleză, Holy Ghost. N. ed. Ilustraţie: Unii dintre vechii 2

scriitori englezi vorbeau despre Dumnezeu ca fiind „Our ghostly Father”, Tatăl nostru spiritual sau duhovnicesc.

În limba română, termenul „duh” este de origine slavonă. N. ed.3

În limba engleză, în original. N. ed.4

&4

G. Titluri care arată atributele Sale: 1. Duhul veşnic (Evr. 9:14); 2. Duh de sfinţenie (Rom. 1:4); 3. cele şapte Duhuri (Apoc. 3:1, fapt care implică

perfecţiunea Sa).

D. Titluri care îi arată lucrarea: 1. Duhul adevărului (Io. 14:17); 2. Duh de viaţă (Rom. 8:2); 3. Duhul harului (Evr. 10:29); 4. Duh de înfiere (Rom. 8:15).

În Biblie, există circa 50 de titluri date Duhului Sfânt şi fiecare din acestea ne înfăţişează câte un aspect al Persoanei şi lucrării Sale.

II. IMPORTANŢA STUDIULUI NOSTRU

Studiul Duhului Sfânt este important datorită Persoanei şi lucrării Sale.

A. Persoana Sa. Duhul Sfânt este Dumnezeu, iar o cunoaştere

adevărată a lui Dumnezeu este fundamentul religiei.

B. Lucrarea Sa. În timp ce lumea pare a asocia Duhul Sfânt numai cu

fanatismul religios, totuşi, El este activ în toate zonele vieţii. El este Creator, lucrează prin intermediul providenţei, al naturii, al politicii, al înzestrărilor umane, al mântuirii şi al creşterii spirituale. El a inspirat scrierea Bibliei, iar acum ne luminează minţile să o pricepem.

&5

Venirea Sa în lume a fost la fel de necesară precum venirea lui Cristos. Fără Duh, religia noastră ar fi o scoică goală şi nu am avea nicio dovadă a salvării noastre (Rom. 8:9). Duhul Sfânt ne dă viaţă fizică, spirituală şi cea de după înviere (Iov 33:4; Io. 3:5; Rom. 8:11). El este Autorul tuturor lucrurilor bune şi plăcute din viaţa noastră (Gal. 5:19-23).

CONCLUZIE. Cât de dulce este Duhul lui Dumnezeu pentru creştin.

Să spunem alături de autorii Crezului Niceean: „Şi (cred) întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl (şi de la Fiul) purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul este 5

închinat şi slăvit”.

Purcederea Duhul Sfânt şi de la Fiul, aşa-numita doctrină Filioque, este 5

o adăugire ulterioară în Crezul niceeo-constantinopolitan. N. ed.

&6

Capitolul al II-lea DUMNEZEIREA DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

În studierea dumnezeirii Duhului Sfânt, ne confruntăm cu tendinţa modernă de a minimaliza importanţa doctrinei. În niciun alt loc această apatie doctrinară nu este mai periculoasă decât atunci când se referă la cunoaşterea lui Dumnezeu. A greşi în privinţa vreuneia dintre Persoanele Trinităţii înseamnă a perverti doctrina Trinităţii şi, astfel, înseamnă a te îndepărta de cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Acolo unde nu este posedată o cunoaştere de Dumnezeu, nu există mântuire sau slujire (Ier. 9:23,24; Io. 17:3; Dan. 11:32; Os. 6:6).

Studierea lui Dumnezeu este cea mai avantajoasă căutare în care se pot înscrie oamenii Domnului (Fil. 3:8). Nimic altceva nu ne va extinde gândirea şi nu ne va face umili în acelaşi timp. A învăţa despre Dumnezeu întăreşte părtăşia omului cu Dumnezeu şi umple inima lui cu linişte (Iov 20:21). Câtă bucurie şi temei de încredere oferă cunoaşterea faptului că în noi sălăşluieşte Persoana Duhului Sfânt, care este Însuşi Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne încurajeze credinţa (I Io. 4:4) şi să ne facă să fugim de păcat (I Cor. 6:18-19). Fie ca Dumnezeu să folosească această lecţie pentru a confirma în noi minunatul adevăr al dumnezeirii Duhului Sfânt.

&7

I. TRINITATEA

Biblia învaţă că există un singur Dumnezeu (Deut. 6:4), dar că în Dumnezeire fiinţează trei Persoane (Mat. 28:19; I Io. 5:7). Studiind despre dumnezeirea Duhului Sfânt, ne va ajuta să ne regândim la relaţia dintre persoanele Dumnezeului triunic.

A. Dumnezeu-Duhul Sfânt. În teologie vorbim despre Duhul Sfânt ca fiind a treia

Persoană a Trinităţii care purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Io. 15:26; Ps. 104:30; Gal. 4:6; Fil. 1:19). „Purcederea veşnică” este fraza folosită pentru a descrie relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi Fiul.

B. Dumnezeu-Fiul. Isus Cristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu. El

întotdeauna a fost Fiul Tatălui (Gal. 4:4; Io. 3:16; Is. 9:6). „Naşterea veşnică” este expresia folosită pentru a descrie relaţia lui Cristos cu Tatăl. În teologie, vorbim despre Cristos ca fiind a doua Persoană a Trinităţii.

C. Dumnezeu Tatăl. Tatăl nici nu purcede, nici nu este născut de nimeni

şi, astfel, vorbim despre El ca fiind prima Persoană a Trinităţii. Trebuie amintit faptul că aceşti termeni nu implică nicio inferioritate a Persoanelor Dumnezeirii. În timp ce aceste relaţii nu pot fi înţelese de mintea umană, ele trebuie acceptate ca atare, altfel vom rătăci curând de la doctrina trinitară la cea unitară. Poate cel mai bun lucru de făcut este să încheiem această discuţie cu un pasaj din vechea Mărturisire de credinţă baptistă din Philadelphia:

&8

În această Fiinţă divină şi infinită există trei Persoane, Tatăl, Cuvântul (Fiul) şi Duhul Sfânt, de aceeaşi substanţă, putere şi veşnicie, fiecare având plinătatea esenţei divine, dar neîmpărţită: Tatăl nici nu este născut, nici purces, Fiul este veşnic născut din Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, fiind în întregime infiniţi, fără început şi, prin urmare, fiind un singur Dumnezeu care nu poate fi împărţit în natură şi fiinţă, ci distingându-Se prin câteva proprietăţi particulare şi relative, precum şi prin relaţii personale, doctrină a Trinităţii care este fundamentul întregii noastre comuniuni cu Dumnezeu şi a unei confortabile dependenţe de El.

II. DUMNEZEIREA DUHULUI SFÂNT

Dovezile dumnezeirii Duhului Sfânt pot fi împărţite în cinci categorii.

A. Duhul Sfânt este numit Dumnezeu (Fap. 5:3-4,9; I Cor. 3:16; Efes. 2:22; II Cor. 3:17). 1. Duhul este numit Adonai (comp. Fap. 28:25

cu Is. 6:8-9). 2. Duhul este numit Iehovah (comp. Evr.

10:15-16 cu Ier. 31:32-34) . 6

B. Duhul Sfânt este asociat cu Tatăl şi Fiul, la nivel egal (Mat. 28:19). Observă că termenul „nume” din acest verset este la singular, ceea ce semnifică faptul că puterea, gloria şi autoritatea

Poate că ar trebui explicat că în versiunea King James, când se face 6

referire la Dumnezeu în Vechiul Testament, cuvântul „Domn” poate fi o traducere a unuia dintre cele două nume evreieşti ale lui Dumnezeu. Când este scris cu majuscule, indică numele Iehovah. Când numai prima literă este majusculă, reprezintă o traducere a titlului evreiesc pentru Dumnezeu, Adonai. N. a.

&9

Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt sunt una. Vezi şi I Io. 5:7; II Corinteni 13:14.

C. Atributele lui Dumnezeu sunt atribuite Duhului Sfânt: 1. Eternalitatea (Evr. 9:14); 2. Viaţa (Rom. 8:2); 3. Omniprezenţa (Ps. 139:7-8); 4. Sfinţenia (Mat. 28:19); 5. Omniscienţa (I Cor. 2:10); 6. Suveranitatea (Io. 3:8; I Cor. 12:11); 7. Omnipotenţa (Gen. 1:1-2; Io. 3:5).

D. Lucrările lui Dumnezeu sunt atribuite Duhului Sfânt: 1. Creaţia (Iov 33:4); 2. Întruparea (Mat. 1:18); 3. Regenerarea (comp. Ioan 3:8 cu I Io. 4:7); 4. Învierea (Rom. 8:11); 5. Inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu (comp. II Pet. 1:21 cu II Re. 21:10).

E. Natura păcatului de neiertat dezvăluie demnitatea dumnezeiască a Duhului Sfânt (Mat. 12:31-32).

CONCLUZIE. Importanţa acestei lecţii este bine reliefată, observând

multele secte pe care Satan le-a ridicat pentru a ataca adevărul dumnezeirii Duhului Sfânt. Fie ca acest lucru să ne motiveze la o mai mare grijă în a oferi Duhului Sfânt locul potrivit în închinare şi dragostea noastră.

&10

Capitolul al III-lea PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

Personalitatea Duhului Sfânt, calitatea Sa de persoană, este descrisă în Biblie la fel de clar precum personalitatea Tatălui şi a Fiului. Când oamenii neagă acest adevăr, aceasta este o dovadă a unei orbiri satanice. Satan, care atacă fiecare adevăr, a întreprins un atac dublu asupra doctrinei personalităţii Duhului Sfânt.

A. O negare doctrinară. Ereticul din vechime, Arius, vorbea despre Duhul ca

fiind „energia exercitată a lui Dumnezeu”, aceasta reducând Duhul lui Dumnezeu la o simplă etalare a puterii Tatălui. Această greşeală este încă făcută de mai multe secte.

B. O negare practică. Există mai mulţi oameni religioşi care, cu toate că în

crezul lor nu neagă personalitatea Duhului, în practică se pare că Îl văd mai degrabă ca pe o putere. Întrucât Duhul lucrează nevăzut, se pare că ei Îl confundă cu darurile şi lucrările Sale. De obicei, aceşti oameni se referă la Duhul lui Dumnezeu ca la un lucru, sau vorbesc despre a avea „mult din Duhul”. Autorul îşi aminteşte auzind un predicator baptist spunând: „Duhul era acolo cu mare putere”. Acest om al lui Dumnezeu s-a corectat apoi, spunând: „Duhul era acolo în putere infinită şi a manifestat putere mare”. Să fim şi noi atenţi cum vorbim de binecuvântatul Duh al lui Dumnezeu.

&11

Adunările timpurii Îl cunoşteau pe Duhul Sfânt ca pe o Persoană divină care putea fi urmată (Fap. 13:2) şi cu care se putea avea comuniune (II Cor. 13:14). Am face bine să fim atenţi la pierderea conştientizării Persoanei şi prezenţei Sale.

I. DUHUL SFÂNT ESTE ASOCIAT CU TATĂL ŞI CU FIUL

Este imposibil să înţelegi cum cineva poate să nege personalitatea Duhului, continuând să priceapă sensul multor versete (Mat. 28:19; II Cor. 13:14; I Io. 5:7). Ar menţiona cineva o simplă exercitare a „Puterii” în contextul unei înşiruiri de persoane?...

II. DUHUL SFÂNT ARE TOATE ATRIBUTELE UNEI PERSOANE

A. Duhul Sfânt gândeşte (I Cor. 2:10, 11; Fap. 15:28);

B. Duhul Sfânt simte: 1. Duhul Sfânt poate fi îndurerat (Efes. 4:30); 2. Duhul Sfânt poate fi întristat (Is. 63:10); 3. Duhul Sfânt iubeşte (Rom. 15:30. De menţionat faptul că un om nu poate întrista o persoană care nu îl iubeşte).

C. Duhul Sfânt exercită voinţă (putere de decizie; I Cor. 12:11);

&12

D. Duhul Sfânt acţionează: 1. El a inspirat Scripturile (II Pet. 1:21); 2. El ne învaţă (Io. 14:26); 3. El conduce (Rom. 8:4); 4. El vorbeşte (Fap. 8:29, 13:2); 5. El convinge (Io. 16: 8-11); 6. El regenerează (Io. 3:5); 7. El mângâie (Io. 14:16); 8. El mărturiseşte (Io. 15:26); 9. El mijloceşte (Rom. 8:26); 10. El cheamă predicatori (Fap. 13:2, 20:28); 11. El creează (Iov 33:4).

F. Duhul Sfânt nu se confundă niciodată cu darurile Sale (I Cor. 12:4; 7-11; Fap. 2:38). Toţi creştinii au darul Duhului Sfânt, dar niciun creştin nu are toate „darurile Duhului Sfânt”.

G. Cristos i-a consolat pe apostoli, promiţându-le prezenţa unei alte Persoane dumnezeieşti în absenţa Sa (Io. 14:16). Cuvântul paraclete tradus „Mângâietor” în Evanghelia după Ioan, 14:16, este tradus „avocat” în I Ioan, 2:11, şi se referă la Isus Cristos. Isus Cristos este Mângâietorul nostru, deci Duhul este un alt „Mângâietor”, adică o altă persoană divină. Cuvântul grecesc folosit în Ioan, 14:16 pentru „alt” este allos, care înseamnă „altul de același fel”, și este opus lui heteros care înseamnă „altul de alt fel, de alt gen”.

&13

H. Acţiunile oamenilor faţă de Duhul Sfânt demonstrează că El este o Persoană. 1. Oamenii blasfemiază Duhul (Mat. 12:31).

Natura păcatului de neiertat demonstrează personalitatea Duhului Sfânt. Blasfemierea unei persoane – şi nu a unui lucru – este de neiertat.

2. Oamenii mint pe Duhul Sfânt (Fap. 5:3); 3. Oamenii ispitesc pe Duhul Sfânt (Fap. 5:9); 4. Oamenii se opun Duhului Sfânt (Fap. 7:51); 5. Oamenii se supun Duhului Sfânt (Fap. 2:3).

I. Pronumele personale sunt folosite cu referire la Duhul Sfânt. În Fapte, 13:2, găsim „Mi” şi „Eu” ; în Ioan, 14:16: „El” (În limba greacă a 7

Noului Testament, ca şi în alte câteva limbi, există genuri gramaticale. Genul neutru din această limbă poate fi folosit cu referire la o persoană.)

CONCLUZIE. În următoarele lecţii vom studia darurile şi lucrările

Duhului Sfânt. Înainte să începem, vă rog să vă asiguraţi că înţelegeţi Cine este Duhul lui Dumnezeu. Ca tânăr creştin, am observat că multe adunări predicau lucrarea lui Cristos şi planul de mântuire, dar, cumva, uitau Persoana lui Cristos. Să nu facem şi noi aceeaşi greşeală în privinţa Duhului Sfânt.

În limba română, acest „Eu” este subînţeles. N. ed.7

&14

Capitolul al IV-lea DOCTRINA DESPRE DUHUL SFÂNT

ÎN VECHIUL TESTAMENT

INTRODUCERE

Aprecierea noastră pentru lucrarea Duhului Sfânt va spori mult urmărind activitatea Sa din Vechiul Testament. Chiar dacă suntem sfinţi din perioada Noului Testament, simţul nostru de dependenţă de Duhul lui Dumnezeu creşte pe măsură ce vedem plinătatea lucrării Sale în vieţile de credinţă ale eroilor Vechiului Testament.

Alt avantaj al urmăririi acestei doctrine prin ambele Testamente este acela că unitatea Cuvântului lui Dumnezeu va fi revelată în mod minunat. Chiar dacă Biblia furnizează o revelaţie progresivă, Pavel nu-l contrazice niciodată pe Moise, ci mai degrabă se referă la el pentru confirmarea doctrinei. Atât scriitorii Vechiului, cât şi ai Noului Testament Îl înfăţişează pe Duhul lui Dumnezeu ca autor al binelui din om.

I. PERSOANA DUHULUI SFÂNT ÎN VECHIUL TESTAMENT

Referiri la Duhul lui Dumnezeu sunt risipite prin întreg Vechiul Testament. În timp ce doctrina Trinităţii străluceşte întrucâtva mai puţin luminos în Vechiul Testament, cu toate acestea, personalitatea şi dumnezeirea Duhului Sfânt sunt arătate. În primul verset al Bibliei (Gen.

&15

1:1) termenul evreiesc pentru „Dumnezeu” este la plural. În Genesa, 1:2, Duhul este menţionat în mod explicit. De asemenea, Dumnezeu Se referă la Sine Însuşi folosind pluralul (Gen. 1:26; 11:7) şi cel puţin într-un loc cele trei Persoane ale Trinităţii sunt menţionate împreună (Is. 48:16). Multe dintre titlurile Duhului se găsesc în Vechiul Testament (Ps. 51:11; Zah. 12:10; Iov 33:4).

II. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN CREAŢIE

Multe dintre lucrările lui Dumnezeu sunt atribuite tuturor celor trei Persoane ale Trinităţii. Acest adevăr îl arată şi creaţia. În timp ce Tatăl şi Fiul sunt recunoscuţi în această lucrare (Fap. 4:24; Io. 1:3), totuşi, Duhul nu este în niciun caz exclus.

A. Duhul Sfânt a fost activ la crearea Universului (Gen. 1:2; Is. 40:12-13; Iov 26:13);

B. Duhul Sfânt a participat la creaţia omului (Iov 33:4);

C. Duhul Sfânt este activ în conservarea naturii (Ps. 104:10-30; Is. 40:7).

III. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN MÂNTUIRE

De la căderea lui Adam, omul a rămas într-o stare neschimbată de depravare. Separat de influenţa harului Duhului Sfânt, nu a existat niciodată vreo perioadă în care omul firesc să fi putut iubi, crede sau veni la Dumnezeu. În fiecare epocă, Duhul trebuie să convingă (Gen. 6:3), să aducă

&16

la viaţă (Ps. 119:25), să lumineze (Ps. 19:27) şi să întoarcă sufletul la Dumnezeu (Ps. 65:3-4). Duhul Sfânt a fost întotdeauna ghidul şi instructorul poporului lui Dumnezeu (Nee. 9:20).

Convingerea că unii credincioşi ai Vechiului Testament ar fi fost lipsiţi de Duhul trebuie respinsă. În timp ce nimeni nu neagă că în Ziua Cincizecimii a fost inaugurată o nouă dispensaţie a Duhului (Io. 7:37-39; 14:16-17; Fap. 1:8), totuşi, trebuie afirmat că nu a fost niciodată un copil al lui Dumnezeu cineva care nu ar fi avut Duhul. Firea păcătoasă sau carnea nu poate produce un sfânt (Io. 3:3-6; Rom. 8:7-8). În Proverbe, 1:23, înţelepciunea promite să 8

toarne Duhul Său peste cei care s-au întors la mustrarea ei. Chiar şi în timp ce Cristos reliefa coborârea viitoare a Duhului, El avea grijă să clarifice faptul că Duhul Sfânt locuia deja în ei (Io. 14:16-17).

O altă greşeală făcută uneori este învăţătura că Sfinţii Vechiului Testament ar putea să piardă Duhul. Unii folosesc cazul lui Saul (I Sam. 16:14) pentru a susţine această învăţătură, dar ei confundă lucrarea Duhului în mântuire cu lucrarea Sa de echipare a oamenilor pentru a sluji lui Dumnezeu. A sugera aceasta înseamnă a nega siguranţa poporului lui Dumnezeu (Ps. 37:24).

Înţelepciunea, în modul în care este personificată în Proverbe, pare în 8

cel mai înalt sens să fie nimeni altcineva decât Isus Cristos. Compară Proverbe, 1:23, cu Ioan, 7:37-39. Studiază în special ultima jumătate a capitolului 8 din Proverbe. De asemenea, compară cu atenţie Luca, 11:49, cu Matei, 23:34.

&17

IV. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN REVELAŢIE

După cum Cristos a promis că Duhul Sfânt va fi învăţătorul nostru, tot aşa îi învăţase Duhul lui Dumnezeu şi pe sfinţii Vechiului Testament:

A. El a inspirat profeţii (II Sam. 23:2; Ezec. 2:1-2; Mica 3:8);

B. El a insuflat Vechiul Testament (II Pet. 1:21; Fap. 1:16);

C. El a instruit poporul lui Dumnezeu (Nee. 3:20).

V. DARURI SPECIALE ALE DUHULUI SFÂNT, MANIFESTATE ÎN VECHIUL TESTAMENT

A. Daruri politice (Gen. 41:38; Num. 11:25; 27:18). Duhul lui Dumnezeu a fost cel care a dat Israelului conducători.

B. Daruri morale: 1. Curaj (Jud. 6:34; 11:29); 2. Indignare (I Sam. 11:6).

C. Daruri fizice: 1. Putere (Jud. 14:6; 15:14); 2. Îndemânări practice (Ex. 31:2-5).

Toate aceste lucruri ar trebui să ne înveţe înţelesul versetului din Zaharia, 4:6. Fără Duhul lui Dumnezeu nu-L putem sluji pe Dumnezeu.

&18

VI. PROFEŢII DIN VECHIUL TESTAMENT CU PRIVIRE LA DUHUL SFÂNT

În timp ce profeţiile Vechiului Testament cu privire la Cristos sunt studiate adesea, să nu le uităm pe acelea care au prezis venirea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

A. Profeţiile care se referă la lucrarea Duhului în timpul lucrării pământeşti a lui Cristos (Is. 61:1-3);

B. Profeţiile care se referă la lucrarea Duhului în timpul domniei lui Cristos (Is. 11:1-9);

C. Profeţia coborârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Ioel 2:28) ; 9

D. Profeţiile care se referă la lucrarea viitoare a Duhului Sfânt cu evreii (Is. 44:2-3; Ezec. 37:1-14; 39:28-29; Zah. 12:10).

Autorul precizează că el nu consideră Cincizecimea ca fiind împlinirea 9

completă a acestui verset.

&19

Capitolul al V-lea LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN RELAŢIE CU CRISTOS

INTRODUCERE

Cu toate că interacţiunea dintre persoanele Trinităţii este întotdeauna incomprehensibilă, totuşi, relaţia Duhului lui Dumnezeu cu întrupatul nostru Domn este în mod special învăluită în mister. Mântuitorul era atât Dumnezeu, cât şi Om, istovit, dar omnipotent, neştiutor, dar omniscient, capabil de creştere, dar perfect.

Ca Dumnezeu, El Îşi era suficient Sieşi, dar în starea Sa smerită, El avea nevoie de ungerea Duhului. Aşadar, să nu ne plângem de tot ceea ce nu este descoperit, ci mai degrabă să ne bucurăm de taina evlaviei (I Tim. 3:16).

I. IMPORTANŢA SUBIECTULUI

Faptul că lucrarea Duhului în viaţa lui Cristos este foarte importantă devine evident atunci când ne gândim că ambele titluri, „Cristos” şi „Mesia”, înseamnă „Uns”. Isus este „Cristosul” pentru că a fost uns cu untdelemnul Duhului într-un mod proeminent (Evr. 1:9; Io. 3:34; Fap. 10:38). Vechiul Testament are multe de spus despre Cristos ca Unsul care avea să vină:

A. Prin profeţii. De observat următoarele versete: Psalmii, 45:7, 2:6 („uns”. Un rege evreu nu era „încoronat”, ci „uns”

&20

ca rege), Isaia, 10:27, Luca, 4:16-21, Proverbe, 8:23 (din nou „aşezată” înseamnă „unsă”. Domnul nostru a fost orânduit mai înainte de creaţie a fi „Cristosul”).

B. Prin tipuri. 1. În conformitate cu cartea Leviticul, ospăţul

sacrificial (un tip al trupului fără păcat al lui Isus Cristos) era oferit cu untdelemn (un tip al Duhului).

2. Ungerile Vechiului Testament. În Vechiul Testament, oamenii erau unşi în funcţia de profeţi, preoţi şi regi. Această tipologie îşi găseşte antetipul în Mântuitorul nostru, Unsul lui Dumnezeu.

a) Profeţi: Isaia, 61:1-3; b) Preoţi: Epistola către evrei, 9:14; c) Regi: Isaia, 11:1-4; 42:1-4.

II. NECESITATEA UNGERII LUI CRISTOS

Întrebarea de ce Fiul lui Dumnezeu ar fi avut nevoie de ungerea Duhului face parte din marele mister al Întrupării. Trebuie să rămânem foarte aproape de litera Scripturii când răspundem acestei întrebări, fără a rătăci în speculaţii deşarte.

&21

A. Ungerea Domnului nostru L-a împuternicit să fie ca fraţii Săi. Legământul harului cerea ca, pentru a-Şi reprezenta poporul, Cristos să devină un slujitor şi să ia asupra Sa natura oamenilor (Fil. 2:5-11; Evr. 2:14,17). Astfel, El a devenit ultimul Adam. După cum, pentru a sluji, copiii lui Dumnezeu sunt dependenţi de Duhul Său, tot astfel şi Cristos I-a slujit lui Dumnezeu prin puterea Duhului (Fap. 10:38; Is. 61:1-3). Marcu, cel care Îl reprezintă pe Cristos ca slujitor, spune că El era condus de Duhul (Mc. 1:12).

B. Cristos avea două naturi. Ca om, Cristos avea capacitatea de dezvoltare şi, astfel, era învăţat de Duhul lui Dumnezeu (Lc. 2:40; Is. 11:1-4). Ca om, Cristos era condus de Duhul (Lc. 4:1). Chiar şi lucrările lui Cristos sunt atribuite Duhului Sfânt (Mat. 12:28). În toate acestea, Cristos nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu, adevărata Sa umanitate fiind în mod cert demonstrată.

III. STADIILE ACTIVITĂŢ I I DUHULUI ÎN RELAŢIA SA CU CRISTOS

A. Înainte-mergătorul mesianic Duhul Sfânt l-a împuternicit pe Ioan Botezătorul să-şi desfăşoare lucrarea ca înainte-mergător al lui Cristos (Lc. 1:15). Chiar şi părinţii lui Ioan erau umpluţi cu Duhul (Lc. 1:41, 67).

&22

B. Întruparea lui Cristos Duhul lui Dumnezeu a pregătit trupul uman al Mântuitorului în pântecul Mariei (Mat. 1:18-20).

C. Botezul lui Cristos Cristos a primit o nouă ungere la botezul Său (Mat. 3:13-17). Scopul acesteia a fost:

1. Să garanteze satisfacţia completă a Tatălui în ceea ce-L priveşte pe Cristos (Mat. 3:17; Ps. 45.7);

2. Să dea celorlalţi un semn (Io. 1:32-34; 6:27). Ioan a recunoscut că Isus avea întreaga putere a Duhului Sfânt (Io. 3:34).

3. Să-L echipeze pe Cristos pentru slujire (Is. 61:1-4).

D. Ispitirea lui Cristos Duhul Sfânt a fost cel care L-a mânat pe Cristos în locul încercării Lui (Mat. 4:1, Mc. 1:12).

E. Slujirea lui Cristos Cuvintele şi lucrările minunate ale lui Cristos au fost făcute prin puterea Duhului Sfânt (Fap. 10:38; Lc. 4:16-21; Mat. 12:28).

F. Moartea lui Cristos (Evr. 9:14).

G. Învierea lui Cristos (Rom. 1:4; 8:11; I Pet. 3:18). Notă. La fel ca în cazul altor lucrări, şi învierea lui Cristos este atribuită Tatălui şi Fiului. Aceasta ne ajută să ne amintim că Isus nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu sau să-Şi exercite puterea Sa divină.

&23

H. Glorificarea lui Cristos Ioan Botezătorul îi învăţa pe oameni faptul că numai Cristos putea boteza cu Duhul (Mat. 3:11). Acest botez nu putea să aibă loc decât după înălţarea lui Cristos (Io. 7:39; Fap. 2:33). Dreptul de a acorda poporului Său Duhul de viaţă şi putere i-a fost dat lui Cristos cu condiţia ca El să facă lucrarea de răscumpărare în locul lor (Gal. 3:13-14) . 10

I. Împărăţia lui Cristos pe Pământ. Biblia pune în relaţie gloria viitoarei împărăţii a lui Cristos cu puterea Duhului (Is. 11:1-4; 42: 1-4).

Când Biblia vorbeşte despre Cristos ca trimiţându-Şi Duhul nu trebuie 10

să înţelegem că, anterior, Acesta nu era prezent. Aceste referinţe vizează mai degrabă coborârea Duhului Sfânt în Noul Testament cu putere şi binecuvântare. Observă că în Evanghelia după Ioan, 14:16-17, Domnul nostru vorbeşte despre Duhul ca fiind prezent şi, totuşi, urmând a veni.

&24

Capitolul al VI-lea LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN INSPIRAŢIA SFINTELOR SCRIPTURI

INTRODUCERE

În zilele noastre, orice menţionare a Duhului Sfânt aduce în mintea multora diferiţii profeţi şi vorbitori în limbi ai Mişcării carismatice. Mulţimile cer descoperiri noi şi daruri speciale de înţelepciune şi cunoştinţă. Autorul se bucură că în ciuda tuturor acestor lucruri, noi avem „cuvântul mai sigur al profeţiei” (II Pet. 1:19-21), care este Biblia. Duhul Sfânt ne-a oferit o descoperire atât de completă a Scripturii încât lucrarea Sa este acum una mai degrabă de „iluminare” decât de „insuflare”.

Autorul este întristat la vederea atâtor oameni amăgiţi de pretenţiile profeţilor moderni, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu stă ca un far al adevărului. Biblia este o „slovă moartă” pentru aceia care nu s-au rugat niciodată cu privire la conţinuturile ei, ci care tânjesc după încântarea noului. Biblia, fiind cea mai mare lucrare a Duhului, oferă o descoperire superioară în toate aspectele sale următoarelor elemente:

A. Tradiţia (Mat. 15:1-9). B. Ştiinţa (I Tim. 6:20). Nici măcar ştiinţa adevărată,

care tratează fapte, nu poate niciodată sonda domeniile clarificate în Scriptură.

C. Închipuirile (II Tim. 4:4). Cartea Mormonilor ne oferă un exemplu de închipuiri moderne.

&25

D. Ocultismul (Is. 8:19-20). E. Lucrătorii care fac semne (Deut. 13:1-3). În timp

ce în Epistola către evrei, 2:3-4, găsim că semnele erau folosite la confirmarea Cuvântului lui Dumnezeu, totuşi semnele şi minunile mincinoase sunt de asemenea lăsate pentru a-i înşela pe acei care nu iubesc adevărul.

F. Profeţii falşi. G. Părerile (Prov. 14:12).

Lucrarea Duhului lui Dumnezeu în insuflarea Cuvântului Său poate fi rezumată spunând că noi credem în inspiraţia verbală, plenară, a Sfintelor Scripturi. Restul acestui studiu se va ocupa cu examinarea acestei afirmaţii.

I. INSUFLAREA (INSPIRAŢIA)

În II Timotei, 3:16, aflăm că Biblia este o carte insuflată. Cuvântul „insuflare” reprezintă o traducere a cuvântului grec theopneustic şi înseamnă „Dumnezeu a respirat”.

În II Petru, 1:21, aflăm că oamenii lui Dumnezeu erau mişcaţi de Duhul, după cum vântul mişcă o corabie. Chiar dacă multe părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu au fost date prin dictare (Ex. 20:1), viziune (Apoc. 1:11) sau călăuzire interioară (Lc. 1:1-3), totuşi, este clar că toate trebuie considerate ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 4:12).

Inspiraţia nu trebuie niciodată înţeleasă ca fiind o ascuţire a minţii umane. Inspiraţia asigură că fiecare cuvânt

&26

al Bibliei reprezintă gândirea Duhului. Acest lucru este dovedit de afirmaţii din Biblie (II Sam. 23:2-3; Ier. 1:9) şi, de asemenea, de faptul că unii dintre prooroci au trebuit să-şi studieze propriile scrieri pentru a înţelege ceea ce scriseseră (I Pet. 1:10-12). Sensul cuvântului „insuflare” sau „inspiraţie” este acela că Biblia a venit de la Dumnezeu. Mulţi vorbesc despre „oameni inspiraţi”, dar numai Biblia a fost inspirată şi nu autorii umani.

II. INSPIRAŢIA VERBALĂ

Când termenul „verbal” este folosit alături de „inspiraţie”, sugerează faptul că sunt inspirate exact cuvintele Scripturii.

A-i învăţa pe oameni că scriitorii Bibliei erau doar asistaţi de Dumnezeu sau că erau inspirate numai doctrinele înseamnă a nu reda întreaga doctrină a Bibliei cu privire la inspiraţie.

Dovezile inspiraţiei verbale sunt multe. Ni se spune că Duhul Sfânt a predat „cuvinte” (I Cor. 2:13). Domnul nostru a predicat că fiecare iotă şi frântură de slovă din Scriptură erau sigure (Mat. 5:18). David i-a învăţat pe oameni vorbele Domnului erau pure şi vor fi păstrate (Ps. 12:6-7). Alţii au mărturisit că inspiraţia pe care au primit-o a fost verbală (Ier. 1:9; II Sam. 23:2). Faptul că Pavel a crezut că fiecare cuvânt al Scripturii este inspirat se vede prin aceea că el a construit doctrine pe un singur rând din Sfintele Scripturi (Gal. 3:16).

&27

III. INSPIRAŢIA VERBALĂ PLENARĂ

Termenul „plenar” înseamnă deplin şi implică faptul că toată Biblia este inspirată . Biblia nu conţine Cuvântul lui 11

Dumnezeu pe alocuri, ci chiar este Cuvântul lui Dumnezeu în întregime. Aceasta este afirmat foarte limpede în II Timotei, 3:16.

Inspiraţia verbală plenară a Cuvântului lui Dumnezeu este susţinută de Domnul nostru şi de apostolii Săi. În învăţătura Sa, Cristos a folosit tot Vechiul Testament (Lc. 24:27) şi a citat cărţi ca a lui Iona sau Daniel care acum sunt atacate de critici. În Fapte, 1:16 şi 4:24,25 despre cartea Psalmilor se vorbeşte ca despre Cuvântul lui Dumnezeu. apostolul Pavel îi citează atât pe Moise cât şi pe Luca, afirmând că au autoritate egală (I Tim. 5:18). În II Petru, 3:15,16, descoperim că Petru considera epistolele lui Pavel ca fiind „Scripturi”. Adunarea primară nu cunoaştea nimic despre „grade de inspiraţie” sau porţiuni neinspirate ale Bibliei. Toate erau considerate a fi insuflate de Dumnezeu.

IV. LIMITAREA INSPIRAŢIEI

Deşi este important să demonstrăm inspiraţia verbală a Sfintelor Scripturi, este la fel de important să afirmăm că

În acest pasaj, Pavel citează atât din Deuteronomul, cât şi din 11

Evanghelia după Luca. Moise, care a scris Deuteronomul, a fost marele profet respectat de toţi. El a călăuzit Israelul afară din ţara Egiptului şi a scris primele cinci cărţi ale Bibliei. Desigur, vechimea acestor cărţi impresionează oamenii. Pe de altă parte, Luca era mai tânăr decât Pavel şi nici măcar nu era apostol. Faptul că Pavel a recunoscut scrierile ambilor bărbaţi ca având autoritate egală dovedeşte cu siguranţă doctrina inspiraţiei despre care discutăm.

&28

numai Scriptura este inspirată. A extinde astăzi inspiraţia dincolo de Biblie înseamnă a submina, de fapt, Cuvântul lui Dumnezeu ca revelaţie încheiată. Suntem avertizaţi să nu adăugăm la Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc. 22:18). Pretenţiile fiecărui profet modern reprezintă un atac la Cuvântul lui Dumnezeu.

CONCLUZIE. Unii au afirmat că accentuarea lucrării Duhului Sfânt

înseamnă a promova fanatismul. Această concluzie falsă a fost produsă de cei care caută revelaţii de la Duhul Sfânt în afara Sfintelor Scripturi. Când înţelegem că Duhul Sfânt a încheiat lucrarea Sa de inspiraţie şi acum Se ocupă de deschiderea inimilor pentru a înţelege Scripturile, suntem scăpaţi din această eroare.

&29

Capitolul al VII-lea TIPURI ALE DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

Cineva a spus că învăţătura bună „schimbă urechile oamenilor în ochi”. Acest lucru este exemplificat în Biblie prin tipurile sale, parabolele, comparaţiile şi metaforele sale. Adevărurile spirituale sunt prezentate într-o multitudine de exemple pământeşti.

Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt este ilustrată în Biblie prin multe tipuri. Un tip este un obiect, persoană sau eveniment care prefigurează alt obiect, persoană sau eveniment. În această lecţie, dorim să analizăm nişte arhetipuri ale Duhului Sfânt. Trebuie menţionat că unele lucruri sunt tipuri ale mai multor persoane sau evenimente.

I. PORUMBELUL

Din Evanghelia după Ioan, 1:32, aflăm că Duhul a coborât peste Isus în formă de porumbel. Caracteristici ale porumbelului pentru care acesta este un tip apt de a înfăţişa Duhul Sfânt ar fi: frumuseţea sa, blândeţea sa, curăţia şi faptul că poate fi uşor de întristat (Efes. 4:30). De asemenea, porumbelul este inofensiv (Mat. 10:16) şi paşnic. Alte locuri din Biblie unde este folosit acest tip sunt următoarele:

A. În Genesa, 1:2, Duhul este văzut cuibărindu-se pe creaţie ca o pasăre pe cuibul său.

&30

B. În Genesa, 8:6-12, porumbelul este trimis afară din arcă de către Noe. Aici observăm cel puţin două ipostaze ale Duhului Sfânt.

1. Porumbelul, spre deosebire de corb, refuză să rămână afară din arcă atunci când nu găseşte niciun loc curat de odihnă. Desigur că Duhul Sfânt locuieşte numai în cei care au fost spălaţi în sângele lui Cristos.

2. Porumbelul aduce înapoi o frunză de măslin, ca un semn al speranţei pentru cei din arcă. Acest tablou prefigurează pe Duhul Sfânt care aduce siguranţa mântuirii pentru cei care sunt în Cristos.

Notă. Este interesant de observat că, potrivit Leviticul, 11:15, corbul era pasăre necurată. De asemenea, în Scriptură, păsările sunt folosite ca tipuri ale duhurilor necurate (Mat. 13:4,19; Apoc. 18:2).

II. UNTDELEMNUL

Untdelemnul era un produs de mare importanţă în Palestina, fiind folosit ca mâncare, medicament, iluminare şi ungere. În mod constant, el este un tip al Duhului Sfânt în ambele Testamente.

A. În Exodul, 40:9-11, aflăm că atât cortul, cât şi mobila trebuiau unse cu untdelemn. Cortul fiind o prefigurare a lui Cristos, ungerea cu untdelemn Îl arată pe El ca fiind uns cu Duhul Sfânt.

&31

B. În Exodul, 27:20-21, observăm că interiorul cortului este iluminat cu ajutorul untdelemnului. Întrucât fiecare obiect îl prefigura pe Cristos, interpretarea este uşoară: fără iluminarea dată de Duhul lui Dumnezeu, nimeni nu ar vedea gloriile Mântuitorului nostru.

C. În Leviticul, 14:14-18, vedem că în curăţirea de lepră erau folosite două elemente: sângele şi untdelemnul. Acest lucru arată că atunci când cineva este salvat de lepra păcatului, atât sângele lui Cristos, cât şi Persoana Duhului Sfânt au o lucrare de făcut.

D. Ungerea profeţilor, preoţilor şi împăraţilor Îl prefigura pe Cristos ca profet, preot şi împărat al nostru.

E. În Leviticul, 2:1, observăm că ospăţul sacrificial (o prefigurare a stării fără păcat a lui Cristos) era uns cu untdelemn (un simbol al Duhului Sfânt).

F. În Biblie, untdelemnul este adesea asociat vindecării (Is. 1:6; Lc. 10:34; Mc. 6: 12-13). Duhul Sfânt aduce vindecare spirituală.

III. APA

Apa este un simbol comun al Duhului Sfânt în mântuire. Spaţiul nu ne permite să dezvoltăm acest simbol aşa cum ne-am dori.

A. Apa este sursa vieţii. Fără ea, lumea noastră ar fi un cimitir dezolant şi pârjolit. De asemenea, numai prezenţa Duhului Sfânt este cea care ne aduce viaţă

&32

spirituală şi roade în vieţile noastre (Gal. 5:22-23; Is. 44:3; Fap. 2:17).

B. Pământul are foarte multă apă. De asemenea, cel mântuit are resurse îmbelşugate ale puterii Duhului (Io. 7:38).

C. Apa este necesară pentru curăţire. Duhul Sfânt este cel care, prin regenerare, curăţă inima noastră şi continuă să o cureţe zilnic, când apelăm la Tatăl Ceresc.

D. Duhul Sfânt este comparat cu apa vie dintr-un izvor curgător. El este superior la toate nivelurile faţă de apele stătute şi iazurile acestei lumi. În timp ce plăcerile vieţii pălesc curând şi se termină, Duhul lui Dumnezeu este un izvor interior constant de viaţă şi bucurie (Io. 4:14; 7:37-39).

IV. VÂNTUL

Vântul este un simbol special al Duhului, odată ce „duh” poate fi de asemenea tradus „vânt” (vezi capitolul 1). Domnul nostru foloseşte vântul ca simbol al Duhului (Io. 3:8).

A. Vântul este invizibil în lucrările sale (Io. 3:8). Prin aceasta, Cristos a arătat nebunia punerii în relaţie a regenerării cu unele semne vizibile precum botezul.

B. Vântul nu este controlat de om (Io. 3:8). Duhul Sfânt este suveran în lucrările Sale.

C. Prezenţa vântului este cunoscută după influenţa sa (Ioan 3:8). În acelaşi fel, prezenţa Duhului Sfânt se face simţită după influenţa pe care o are în inimile noastre.

&33

D. Vântul este puternic (Fap. 2:1-2). Tot aşa, Duhul Sfânt poate zdrobi cea mai tare inimă.

E. După cum vântul conduce o corabie, tot aşa şi Duhul Sfânt a condus pe toţi acei care au scris Scripturile (II Pet. 1:21).

F. După cum un vânt uscat poate veşteji frumuseţea naturii, tot aşa, prin lucrarea Sa de convingere, Duhul Sfânt poate veşteji inima care se justifică a omului (Is. 40: 6-7).

V. FOCUL

A. În Fapte, 2:3, aflăm că focul este un semn al prezenţei Duhului. În Vechiul Testament, vedem că focul reprezintă prezenţa Domnului (Ex. 3:2), acordul lui Dumnezeu (Lev. 9:24) şi protecţia Sa (Ex. 13:21). Poate că toate aceste idei sunt cuprinse în Fapte, 2:3.

B. În Apocalipsa, 4:5, Duhul este simbolizat de şapte lămpi aprinse. Numărul şapte i-a încurcat pe unii, dar pare să se refere la înţelegerea perfectă dată lui Cristos ca Uns al lui Dumnezeu (Is. 11:1-4; Apoc. 5:6).

CONCLUZIE. În niciun caz nu am făcut referire la fiecare simbol al

Duhului lui Dumnezeu din Biblie şi nici nu am abordat fiecare prefigurare în tipurile tratate. Fie ca această lecţie să slujească ca ghid pentru a încuraja cititorul pentru un studiu viitor.

&34

Capitolul al VIII-lea LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN HARUL GENERAL

INTRODUCERE

Harul general poate fi definit ca bunătate nemeritată 12

a lui Dumnezeu acordată lumii, în general. Se numeşte „general” nu pentru a degrada conceptul de har, ci mai degrabă pentru a-l distinge de harul „mântuitor” sau „eficace”. Exemple de har general ar include purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale omului (Mat. 5:45; Fap. 14:17), chemarea Evangheliei (Mc. 16:15), influenţa creştină (Mat. 5:13) şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu (Rom. 9:21-22).

În timp ce fiecare din binecuvântările mai sus menţionate este externă, totuşi harul general le întrece, incluzând multe lucrări interioare ale Duhului Sfânt. Unii au presupus acest lucru pentru că, deoarece chemarea eficace este extinsă numai asupra celor aleşi şi Duhul Sfânt nu lucrează în alţii. Aceasta este o concluzie falsă. Biblia menţionează multe lucrări ale Duhului Sfânt în oameni care nu au fost niciodată regeneraţi.

I. RESTRÂNGEREA DEPRAVĂRII

Puterea de corupere a păcatului este atât de mare încât numai puterea de restrângere a Duhului lui Dumnezeu împiedică lumea de la a deveni o cloacă insuportabilă. Faptul

Sau comun. N. ed.12

&35

că în această lume este îngăduită existenţa guvernului civil, a familiei, a muncii publice şi a unui anumit grad de siguranţă, toate aceste lucruri trebuie atribuite harului general. Faptul că moralitatea şi onestitatea se găsesc printre cei necredincioşi arată că Dumnezeu ţine oamenii şi nu-i lasă în totalitate pradă depravării lor. Gândeşte-te cum ar arăta ţara noastră dacă Dumnezeu ar înceta să lucreze prin oamenii Săi, păstrând o anumită măsură de adevăr şi de decenţă. Ar mai lăsa această lume, care L-a crucificat pe Cristos, vreun credincios să trăiască, dacă Dumnezeu ar înceta să o ţină în frâu (I Tim. 2:1-2; Gen. 20:1-18)?

Această putere a lui Dumnezeu de conducere a lumii este evidenţiată prin faptul că Dumnezeu este cel care „împietreşte” inimi sau le predă păcatului. Cum Dumnezeu nu este niciodată autorul păcatului (Iac. 1:13), aceste expresii trebuie să însemne că Dumnezeu a ridicat constrângerile care, mai înainte, îi reţineau pe aceşti indivizi (Ex. 10:2; Ps. 105:25; I Sam. 2:25; Rom. 1:24,26,28). Această ridicare a constrângerilor include permiterea evenimentelor care expun natura depravată a oamenilor sau îndepărtarea conştiinţei şi a fricii de pedeapsă. Biblia, de asemenea, arată că Satana şi demonii săi vor incita oamenii să păcătuiască ori de câte ori Dumnezeu le permite aceasta (II Tes. 2: 8-11; I Re. 22:15-23; I Sam. 16:14).

Puterea de constrângere a Duhului Sfânt este o binecuvântare pentru care nu ar trebui să uităm să-i mulţumim lui Dumnezeu. Oamenii nemântuiţi, care se laudă cu o moralitate şi cultură exterioară, nici nu realizează ce adâncimi atinge depravarea care stăpâneşte chiar în inimile lor. Este un adevăr glorios că, de fapt, Dumnezeu constrânge tot păcatul care nu contribuie la gloria Sa (Ps. 76:10).

&36

II. ILUMINAREA CELOR NEMÂNTUIŢI

Biblia ne învaţă clar că oamenii neregeneraţi sunt orbi din punctul de vedere spiritual (I Cor. 1:18; 2:11-14; Efes. 4:17-18). Ochii lor sunt închişi faţă de gloria lui Cristos şi faţă de natura mântuirii. Aceasta, oricum, nu înseamnă a spune că ei sunt lipsiţi de orice cunoştinţă din sfera morală. În lucrarea Sa de har general, Domnului îi face plăcere să toarne din cunoştinţa Sa şi peste cei nenăscuţi din nou.

A. În timp ce oamenii nemântuiţi urăsc cunoştinţa lui Dumnezeu, ei niciodată nu reuşesc să şi-o şteargă din minţile lor (Rom. 1:23,28). În fiecare popor, oamenii admit existenţa Dumnezeirii. Ateismul nu a fost niciodată propriu omului. Acest lucru se întâmplă pentru că lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să-Şi manifeste existenţa Sa în mod universal (Rom. 1:19-20).

B. O altă manifestare a harului general este cunoaşterea binelui şi răului împărtăşită oamenilor. Omul firesc urăşte legea lui Dumnezeu (Rom. 8:7), dar, cu toate acestea, el nu-i poate şterge principiile. Şi acest lucru se întâmplă pentru că Duhul Sfânt i le-a scris în conştiinţă (Rom. 2:14-16). Acest verset dovedeşte că orice moralitate în cazul celor nemântuiţi trebuie atribuită lui Dumnezeu.

Aici ar trebui să se observe că legea lui Dumnezeu este scrisă atât în inimile celor mântuiţi, cât şi a celor nemântuiţi (Rom. 2:14-15; Evr. 8:10). Diferenţa dintre cele două categorii constă în faptul că oamenii mântuiţi nu numai că au o descoperire mult mai mare şi mai spirituală a legii lui Dumnezeu, ci, de asemenea, ei iubesc această lege (Rom.

&37

7:22). Cei nemântuiţi au o viziune mărginită asupra legii lui Dumnezeu care produce vină şi constrângere în locul unei ascultări pline de bucurie.

III. DARURI SPECIALE

Orice lucru bun vine de la Dumnezeu (Iac. 1:17). Duhul a fost cel care l-a întărit pe Samson (Jud. 14:6) şi cel care i-a dat lui Beţaleel priceperea sa. Oare nu ar trebui să atribuim lucrărilor Duhului lui Dumnezeu abilităţile celor care contribuie la binele societăţii astăzi?

Mergând mai departe, aflăm că Dumnezeu dă daruri spirituale şi celor nemântuiţi. Lui Balaam i-a fost dat darul prorociei şi lui Iuda puterea de a face minuni (Mat. 10:1). Saul a profeţit şi a primit putere să conducă şi să fie curajos în luptă (I Sam. 10:9-11; 11:6). În toate aceste lucruri vedem că, în timp ce trebuie să facem diferenţă între darurile spirituale şi harul mântuitor, aceste daruri trebuie primite ca binecuvântări ale lui Dumnezeu.

IV. INFLUENŢE SPECIALE

Duhul Sfânt nu-Şi restrânge activitatea la cei aleşi, ci, de fapt, uneori îi ajută şi îi protejează, influenţându-i pe cei din jurul lor. Ni se spune că Dumnezeu controlează inimile regilor (Prov. 21:1). Să ne gândim la Cirus, Artaxerxes şi Nebucadneţar. Cirus, deşi păgân, a fost numit alesul lui Dumnezeu pentru că scopul lui Dumnezeu pentru el a fost asistarea poporului evreu (Is. 45:1). Ne amintim cum Iosif şi

&38

Daniel au găsit trecere la temnicerii lor, iar Iacov a fost scăpat de mânia lui Laban. Toate aceste lucruri ne amintesc că Dumnezeu este în stare să influenţeze în bine, chiar pe cei nemântuiţi (Prov. 16:7).

CONCLUZIE. Fie că este vorba despre restrângerea păcatului, fie

despre împlinirea necesităţilor fizice, totuşi, toţi trebuie să admită că Dumnezeu este bun cu oamenii (Ps. 145:9).

Cât de mult greşeşte omul care limitează binecuvântările lui Dumnezeu numai în legătură cu cei aleşi. Mai degrabă, să imităm bunătatea lui Dumnezeu atât faţă de cei buni, cât şi faţă de cei răi (Mat. 5:43-48).

&39

Capitolul al IX-lea LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN HARUL GENERAL Partea a II-a

INTRODUCERE

Unul dintre pericolele întâlnite de cei care studiază Biblia este acela de a dezvolta o concepţie doctrinară unilate-rală. O persoană care respinge fie harul general, fie harul eficace, totdeauna va înţelege greşit nu numai Biblia, ci şi multe dintre lucrurile din jurul lui. Un pastor de şcoală veche a atribuit deziluzia multor „creştini nominali” pastorilor care nu puteau face diferenţa între harul general şi harul mântu-itor, sau acelora care credeau că harul general este suficient.

Foarte mulţi încurcă şi astăzi agitaţiile religioase cu regenerarea! Prin urmare, să începem examinarea câtorva lucrări ale Duhului Sfânt care reies din regenerare.

I. CONVINGEREA

Din Genesa, 6:3, aflăm că Duhul lui Dumnezeu pleda în oameni înainte de Potop. Fără îndoială că puterea Sa l-a făcut pe Enoh să-i îmboldească pe mulţi. Din acea zi, mulţimile, din care făcea parte şi Felix (Fap. 24:25), tremurau la Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce alţii, precum Irod, l-au primit cu atenţie şi bucurie (Mc. 6:20). Domnul nostru a promis că Duhul Sfânt va convinge lumea de păcat, dreptate şi de judecata viitoare (Io. 16:8-11). Atât din Biblie,

&40

cât şi din experienţa noastră, trebuie să mărturisim că sunt mulţi cei care nu sunt niciodată mântuiţi, deşi ei ştiu ce înseamnă să ai de-a face cu Dumnezeu.

II. INFLUENŢELE SPIRITUALE

În naşterea din nou, în duhul omului se săvârşeşte o lucrare care rămâne permanent. Inima sa este făcută să-l iubească pe Dumnezeu, iar ochii săi se deschid pentru a vedea adevărurile spirituale. Acea credinţă care este rodul regenerării nu poate fi niciodată pierdută (I Io. 5:4-5). Toate aceste lucruri trebuie atribuite puterii Duhului Sfânt (Io. 3:5).

În timp ce nimic în afară de naşterea din nou nu poate salva un păcătos, există totuşi lucrări de dimensiuni mai reduse ale Duhului Sfânt pe care mulţi le confundă cu naşterea din nou. Numai Dumnezeu ştie cât de mult au părut unii că ar fi fost mântuiţi, fără a fi fost cu adevărat aşa. Nu am cunoscut noi oameni care păreau că-L iubesc pe Dumnezeu şi adevărul Său şi, totuşi, au căzut?...

Perseverenţa pare să fie trăsătura care face distincţia între regenerare şi efectele trecătoare ale harului general. Acest lucru este atât de evident încât vechii teologi vorbeau despre influenţele spirituale ale harului general, numindu-l har temporar. Noi am vrea să observăm numai trei dintre multele versete ce demonstrează acest lucru.

A. În Evanghelia după Matei, 13:1-24, avem atât pilda semănătorului, cât şi explicarea inspirată dată de Cristos sensului ei. Această pildă îi învăţa pe ucenici la ce să se aştepte în lucrările lor de predicare şi, de atunci, a adus lumină de multe ori predicatorilor. Probabil cea mai

&41

importantă lecţie a pildei este aceea că mulţi vor primi Cuvântul lui Dumnezeu şi-L vor mărturisi pe Cristos, numai pentru ca, mai apoi, viaţa lor să se dovedească lipsită de Cristos. În timp ce, prin natura sa, omul Îl urăşte pe Dumnezeu, totuşi, unii, datorită influenţei Duhului Sfânt, vor primi Cuvântul Său cu bucurie (v. 20), însă schimbarea lor nu va dăinui. Credinţa adevărată este victorioasă, însă credinţa temporară poate fi învinsă de probleme (v. 21), ispite (v. 22) şi erezii (II Tim. 2:18). Pilda semănătorului este pretutindeni ilustrată astăzi în adunările unde se predică Evanghelia.

B. În II Petru, 2:20-22, întâlnim un alt caz al celor ce sunt influenţaţi de Evanghelie și care, mai târziu, îşi arată starea neregenerată. De multe ori autorul a găsit a fi de ajutor compararea acestui verset cu II Petru, 1:3-4, pentru a evidenţia diferenţa dintre harul general şi cel mântuitor.

1. Mai întâi, să observăm caracteristicile celor din II Petru, 2:20-22, care au exper imenta t numai o sch imbare temporară. a. Au scăpat pentru o vreme de câteva

păcate mai mari (v. 20). b. Au primit o anumită măsură de lumină

(v. 20). Acesta ne amintește de Balaam care a primit o dezvăluire a lucrurilor divine care l-au făcut să exclame „O, de-aş muri moartea celor neprihă-

&42

niţi!” (Num. 23:10), murind, totuşi, fără Cristos.

c. Au căzut (versetele 20-22). Petru îi compară cu scroafe şi câini pe cei care au fost curăţaţi pentru o vreme, dar a căror natură, în cele din urmă, este dezvăluită când ei se întorc la vechile obiceiuri.

2. Să notăm caracteristicile omului regenerat în II Petru, 1:3-4: a. Nu numai că a scăpat de marile păcate,

dar îşi înfrânează poftele; b. A fost „chemat” la glorie şi virtute; c. A devenit părtaş naturii lui Dumnezeu; d. I-au fost date toate lucrurile care aparţin

vieţii şi dumnezeirii, şi nu numai anumite influenţe;

e. Nu se menţionează că ar fi căzut.

C. Ultimul pasaj pe care îl vom examina este Epistola către evrei, 6:4-6. Unii dintre evreii care Îl mărturisiseră pe Cristos erau în pericol de cădere. Autorul epistolei avertizează că aceia care Îl neagă pe Cristos după ce au experimentat influenţele atât de minunate ale Duhului lui Dumnezeu sunt într-o stare fără speranţă. Ne gândim la bărbaţi ca Balaam, Iuda, Saul, Dima şi israeliţii care au murit în pustie. Au experimentat suflarea Cerului... şi totuşi au murit pierduţi şi nimiciţi . 13

Pentru o expunere mai completă a pasajului din Evrei, 6:4-6, ar trebui 13

consultate comentariile lui John Brown, John Gill, Arthur Pink sau Adolph Saphir.

&43

III. SCOPUL HARULUI GENERAL

Poate că cititorul se întreabă ce scop are Dumnezeu în harul general. Vom observa câteva scopuri pe care Domnul nostru le îndeplineşte în această privinţă.

A. Bunătatea lui Dumnezeu este preamărită . Dumnezeu Îşi arată bunătatea Sa oferind mâncare, apă, aer şi însăşi viaţa chiar duşmanilor Săi. El îi rabdă îndelung chiar şi pe cei care-I insultă Numele. Multora dintre aceşti rebeli le trimite împăcarea prin Evanghelia Sa şi chiar lucrează în inimile lor o grijă pentru lucrurile spirituale. Chiar dacă nu sunt deloc meritate, oare nu fac toate acestea altceva decât să preamărească bunătatea lui Dumnezeu? Unii pot obiecta că harul general nu este har mântuitor şi că Dumnezeu este nesincer în oferta Lui. Această obiecţie pare să nu sesizez că acel ceva ce face harul general să nu aibă efect este păcatul omului. Dacă oamenii nu ar fi total depravaţi, ei ar putea răspunde la chemarea universală a Evangheliei lui Dumnezeu. El nu are absolut nicio obligaţie să facă ceva pentru om, dar tot ceea ce face este o manifestare a bunătăţii Sale.

B. Natura depravată a omului este cu adevărat demascată de harul general. Faptul că tot ceea ce este lipsit de învierea spirituală eşuează, descoperă cu adevărat extinderea depravării umane. Fără binecuvântări fizice, fără o Evanghelie a dragostei, nici măcar actele de galanterie ale Duhului Sfânt nu pot să se desfăşoare până ce nu este împărtăşită viaţa nouă.

&44

Notă. Acest lucru expune cu siguranţă ficţiunea arminiană, care susţine că harul general ar reprezenta harul suficient.

C. Harul general expune cu adevărat justiţia lui Dumnezeu exercitată în judecată. În Epistola către romani, 1:18-20, vedem că revelaţia lui Dumnezeu în natură a lăsat omul fără scuză. În Romani, 2:15-16, vedem că păgânii vor fi judecaţi pe baza legii scrise în inima lor. Pentru că harul, de orice fel ar fi el, este întotdeauna opţiunea lui Dumnezeu, aceasta înlătură de la om orice încercare de justificare.

D. Tratamentul plin de har al lui Dumnezeu faţă de lume în general este un exemplu dat creştinilor privitor la felul în care aceştia trebuie să-şi trateze aproapele. Dacă vom fi ca Tatăl nostru Ceresc, trebuie să-i iubim şi să le facem bine duşmanilor noştri (Mat. 5:38-48).

CONCLUZIE. Rugăciunea autorului este ca fiecare persoană care

studiază această lecţie să primească discernământ în privinţa căii lui Dumnezeu pentru om. Sunt foarte mulţi oameni care se bazează pe experienţa trecută şi au nevoie să fie treziţi la starea lor reală. Când Cristos a spus „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă”, oare nu ne avertiza El să dăm atenţie tipului de credinţă pe care îl avem? Oare nu ar trebui ca fiecare dintre cei care lucrează pentru suflete să înţeleagă aceste probleme dacă vrea să fie călăuză credincioasă a celui orb?

&45

Capitolul al X-lea LUCRAREA DE PREGĂTIRE

REALIZATĂ DE DUHUL SFÂNT ÎN MÂNTUIRE

INTRODUCERE

De obicei, există o lucrare pregătitoare regenerării care are loc în inima păcătosului. Trebuie să ne aşteptăm la aceasta, pentru că mântuirea este o lucrare morală, dar şi legală. Cei care se bucură veşnic de beneficiile credinţei în Cristos sunt făcuţi mai întâi să vadă nevoia lor de El. Duhul care se justifică pe sine al omului trebuie frânt, pentru ca Mântuitorul să primească toată gloria în mântuire.

Înainte de a începe acest capitol, să avem grijă să ne amintim că Duhul Sfânt este agentul suveran în mântuire. El lucrează după cum doreşte, iar experienţa unei persoane nu poate fi model pentru ceilalţi. Unii oameni îşi petrec luni întregi simţindu-se mustraţi pentru păcat, în timp ce alţii sunt aduşi la asigurare deplină (Fap. 8:26-39; 16:25-34). Unii, precum Pavel, Îl găsesc pe Domnul, chiar dacă nu-L căutau (Rom. 10:20). Se pare că, înainte de a găsi pacea, unora le este dat să vadă prăpăstiile propriilor depravări, în timp ce alţii sunt conduşi înspre conştientizarea propriilor păcate după mântuire. Să ne bucurăm că, după cum numai Dumnezeu ne cunoaşte inima, tot aşa, numai El ştie cum să lucreze cu fiecare dintre copiii Săi. Fiind atenţi să reţinem lucrurile mai sus menţionate, să studiem câteva dintre lucrările de pregătire a Duhului Sfânt în mântuire.

&46

I. TREZIREA

Nimeni nu poate supraestima pericolul în care se află cei nemântuiţi (Io. 3:1-8; Evr. 10:31), totuşi, Biblia îi descrie ca adormiţi, orbi, morţi şi inconştienţi. Cel nemântuit consideră că moartea, păcatul, judecata şi veşnicia nu sunt reale (Is. 28:15). Oamenii dormitează pe marginea Iadului. În procesul de trezire a păcătosului, Duhului lui Dumnezeu îi întipăreşte acestuia în minte realitatea veşniciei şi a judecăţii. Păcătosul devine conştient că este în pericolul de a se afla sub mânia lui Dumnezeu. Lucrurile spirituale devin importante. Nu toţi cei care sunt treziţi sunt mântuiţi. Unii sunt legănaţi până adorm la loc, făcând o mărturisire goală a credinţei lor sau fiind atraşi de lume (Fap. 24:25).

II. ILUMINAREA

În timp ce numai cei născuţi din nou sunt „înnoiţi în cunoştinţă” (Col. 3:10), totuşi, şi cei nemântuiţi pot primi o anumită măsură de lumină. Când un păcătos este convins de păcat, el poate fi ignorant în privinţa naturii credinţei, însă el vede clar pericolul păcatului şi gravitatea eternităţii. Pentru prima dată sufletul său devine important. Oare toate aceste lucruri nu demonstrează o măsură de iluminare? Chiar şi omul păcătos poate fi făcut să se teamă de Iad şi să-şi facă griji pentru binele veşnic. Această lumină este, desigur, diferită de lumina regenerării care poate face un om să-L iubească pe Dumnezeu. Această iluminare este pur şi simplu o stârnire a minţii fireşti a omului, pentru ca el să vadă pericolul păcatului şi al judecăţii.

&47

III. CONVINGEREA

În timp ce „trezirea” vizează în primul rând pericolul, totuşi, „convingerea” este lucrarea lui Dumnezeu prin care ne este arătată cauza pericolului nostru. În procesul de convingere, omul este convins şi mustrat cu privire la starea sa păcătoasă. Numai acest lucru poate da păcătosului dorinţa de a-L cunoaşte pe Cristos.

O înfăţişare de cuvinte, oricât de curate, Nu pot salva un suflet Duhul Sfânt trebuie să facă rana Şi să înzdrăvenească pe rănit.

A. Domeniile de convingere. În Evanghelia după Ioan, 16:8-11, găsim trei domenii

în care sunt convinşi oamenii. 1. Oamenii sunt convinşi cu privire la păcat.

Dumnezeu convinge oamenii de păcate mari pe care le-au comis (Fap. 2:36-37), de păcatul original, de eşec în respectarea îndatoririlor şi de păcatul necredinţei.

2. Oamenii sunt convinşi cu privire la neprihănire. Oamenii sunt convinşi de neprihănirea lui Cristos şi de nevoia lor după neprihănirea Lui (Mat. 5:6).

3. Oamenii sunt convinşi cu privire la judecata viitoare. Adesea, judecata se referă la conducere. Oamenii sunt convinşi că, după cum Satan va fi învins, tot astfel Cristos este regele care va veni,

&48

iar împotrivirea este nebunească. Puterile răului nu vor avea nicio şansă de câştig, ci, în final, toţi oamenii vor ajunge înaintea lui Dumnezeu.

B. Nevoia de convingere. 1. Fără convingere, oamenii nu ar fi gata să

recunoască totala lor pângărire, nici să vină la Cristos ca nişte cerşetori neajutoraţi. Cristos este totul (Col. 3:11) în mântuire, iar Dumnezeu va face astfel încât cei răscumpăraţi să înţeleagă acest lucru. Prin urmare, convingerea pregăteşte sufletul pentru credinţa în Cristos.

2. Convingerea pregăteşte calea spre pocăinţă. Întristarea după voia lui Dumnezeu (II Cor. 7:10) precedă pocăinţa, care este o schimbare permanentă a inimii şi a gândirii în privinţa păcatului.

C. Mijloacele de convingere. În timp ce convingerea este o lucrare a Duhului lui

Dumnezeu, totuşi, Lui Îi face plăcere să folosească anumite adevăruri în această lucrare. După cum de multe ori El foloseşte adevărul mâniei lui Dumnezeu pentru a trezi păcătoşii, tot aşa, în lucrarea Sa de convingere El foloseşte următoarele:

1. Legea (Rom. 3:19,20; 7:7-13). De obicei, oamenii se judecă pe ei înşişi comparându-se cu faptele celor de lângă ei, dar când sunt convinşi de Duhul Sfânt, ei înţeleg că sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu.

&49

2. Bunătatea lui Dumnezeu (Rom. 2:4). Mulţi oameni au mărturisit că ceea ce i-a convins de păcatul lor a fost splendoarea bunătăţii lui Dumnezeu.

D. Semnele unei convingeri reale. 1. Convingerea adevărată îl determină pe om să îşi

accepte vina (Ps. 51:4; Lc. 18:9-14); 2. Convingerea adevărată distruge convingerea de

sine (Lc. 18:9-14; Is. 64:6); 3. Convingerea adevărată vede păcatul ca fiind

împotriva lui Dumnezeu (Ps. 51:4; Lc. 15:18); 4. Convingerea adevărată îl conduce pe om la

Cristos și nu într-o disperare lumească (II Cor. 7:10).

Lucrarea de convingere poate nu este una plăcută, însă este o lucrare necesară. A ne vedea pe noi aşa cum suntem este o condiţie necesară pentru a-L vedea pe Cristos. În primele patru binecuvântări (Mat. 5:3-6), Domnul nostru ne explică faptul că numai cei care au experimentat o astfel de convingere sunt cu adevărat binecuvântaţi.

IV. O DORINŢĂ DUPĂ MIJLOACELE HARULUI

Înainte ca un suflet să fie mântuit, de cele mai multe ori Duhul Sfânt va produce în el o dorinţă de a se ruga şi de a auzi cuvântul lui Dumnezeu.

&50

CONCLUZIE. Sperăm că fiecare persoană care studiază Cuvântul

lui Dumnezeu poate să vadă acum desluşit că scopul lucrării pregătitoare a Duhului Sfânt în mântuire este pregătirea păcătosului pentru a-L aprecia pe Domnul Isus Cristos. Fiecare lucrare a Duhului conduce păcătosul mai aproape de realizarea faptului că numai credinţa în Cristos poate să îi mântuiască sufletul.

Orice ne face să ne mândrim Sau să ne lăudăm, În afară de Isus crucificat, Nu vine de la Duhul Sfânt. Duhul binecuvântat evită să vorbească Despre ceea ce a făcut El Şi îndeamnă sufletul luminat al păcătosului să caute Mântuirea în Fiul. El niciodată nu face un om să spună «Slavă Domnului că am devenit atât de bun!» Ci îi întoarce privirea în altă parte: Spre Isus şi sângele Său. Minunate sunt harurile date de El, Dar toate în Numele Lui Isus; El cu bucurie dictează, cu bucurie aude «Salvarea este a Mielului.»

Joseph Hart.

&51

Capitolul al XI-lea LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

ÎN REGENERARE

INTRODUCERE Cuvintele „născut din nou” au devenit astăzi foarte des folosite în cercurile religioase. Ştiind că Satan este ma-estru în redefinirea termenilor biblici, ne revine nouă datoria de a afirma necontenit sensul scriptural al acestor cuvinte.

I. NECESITATEA NAŞTERII DIN NOU

A. În Evanghelia după Ioan, 3:3,5, Domnul nostru ne arată clar faptul că regenerarea este necesară mântuirii. Nu numai că omul are nevoie de iertare pentru a putea avea părtăşie cu Dumnezeu, dar toată natura lui are nevoie de înnoire. Omul căzut este firesc (I Cor. 2:14, Rom. 8:5-7), senzual (Iuda, 19), şi nu spiritual (I Cor. 2:15). Cristos ne arată faptul că există o diferenţă de neschimbat între omul născut din carne şi omul născut din Duh. Carnea poate fi religioasă, rafinată, educată şi morală în exterior, dar tot carne este (Io. 3:6).

B. Fiecare parte a omului natural este pângărită de păcat. Mintea lui este înceţoşată faţă de lucrurile lui Dumnezeu (I Cor. 1:18; 2:14; Efes. 4:18). Inima lui este într-o stare de duşmănie faţă de Dumnezeu (Rom. 8:7; Ier. 17:9). Dorinţa are numai libertatea de a îndeplini dorinţele naturii sale depravate (Io.

&52

1:13; Rom. 9:16; Fil. 2:13). Carnea a devenit cu totul nefolositoare faţă de lucrurile lui Dumnezeu (Io. 6:63).

II. NATURA NAŞTERII DIN NOU

A. Definirea regenerării Schimbarea cerută de sufletul omului care-l

capacitează pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu se numeşte „naştere din nou” (Tit 3:5), a fi „născut din nou” (Io. 3:3), sau a fi „născut din Duhul” (Io. 3:6). Regenerarea este o lucrare instantanee făcută de Duhul lui Dumnezeu şi sufletului îi este dăruită o dispoziţie sfântă. Sunt înnoite afectele, în dragoste faţă de Dumnezeu, iar mintea este iluminată şi devine capabilă să înţeleagă mediul spiritual. După cum schimbarea care are loc în mediul milenar se numeşte regenerare (Mat. 19:28), tot astfel naşterea din nou este o înnoire a sufletului omului.

B. Ilustrarea regenerării Minunata schimbare care are loc în procesul de

regenerare este ilustrată în multe feluri. Să examinăm o parte a terminologiei aplicată naşterii din nou, pentru a ilustra mai bine natura sa.

1. Regenerarea sau „naşterea din nou”. Nu sunt aceste cuvinte doar comparaţii umane care au loc în minunea din sufletul omului? În naşterea fizică, viaţa cea nouă este împărtăşită şi se produce asemănarea cu familia. Oare nu sunt aceste adevăruri ceea ce face naşterea un tablou minunat al lucrării lui Dumnezeu în om?

&53

2. O înviere (Efes. 2:1,5); 3. O înnoire (Col. 3:10); 4. O strămutare (Col. 1:13); 5. O inimă nouă (Ezec. 36:26); 6. Scrierea Legii în inima omului (Evr. 8:10); 7. O făptură nouă (II Cor. 5:17); 8. Dăruirea luminii (II Cor. 4:6); 9. Un pom bun (Mat. 7:17); 10.O creaţie (Efes. 2:10).

C. Experimentarea regenerării Regenerarea nu este experimentală (ceea ce poţi

experimenta), ci are loc la un nivel superior conştiinţei umane. Nu spunem că naşterea din nou nu este niciodată însoţită de emoţii puternice, ci mai degrabă că regenerarea însăşi nu este ceva simţit, ci este recunoscută după roadele sale în viaţa omului. Convertirea este un rezultat al naşterii din nou şi aceasta este ceea ce experimentăm. Regenerarea este o lucrare a lui Dumnezeu, dar covertirea este un act al omului, produs de naşterea din nou.

III. AGENTUL REGENERATOR

Regenerarea nu este produsă de botez, nici de voinţa umană (Ioan 1:13) şi nici de vreo lucrare omenească, ci este o lucrare directă a lui Dumnezeu asupra sufletului. Precum vântul (puternic, incontrolabil şi invizibil), această lucrare nu este absolut deloc cauzată, controlată sau înţeleasă de om (Io. 3:8). Această lucrare, care este deseori atribuită Duhului Sfânt, este un act instantaneu şi complet al lui Dumnezeu

&54

asupra sufletului. În timp ce Dumnezeu foloseşte mijloace în salvarea celui ales, totuşi, trebuie precizat faptul că regenerarea însăşi nu este un efort conjugat. Biblia prezintă naşterea din nou ca un imperios necesară, dar nu ca pe o poruncă (Io. 3:3).

Acest fapt ne aduce problema importantă a locului Evangheliei în regenerare. Cuvântul lui Dumnezeu este deseori menţionat în legătură cu naşterea din nou (I Cor. 4:15; Iac. 1:18; I Pet. 1:23; Ps. 11:9). Ce rol joacă Evanghelia în această lucrare? Unii merg prea departe susţinând că mulţi sunt regeneraţi fără a fi auzit vreodată Evanghelia. Să luăm în considerare acest lucru . În primul rând, ar trebui să 14

înţelegem că în timp ce regenerarea este o lucrare directă a lui Dumnezeu în sufletul omului, totuşi, prin propria sa natură, ea este săvârşită în relaţie cu Evanghelia. Regenerarea produce credinţa, iar credinţa este imposibilă fără Evanghelie (Rom. 10:17). Cum poate cineva să creadă într-un Mântuitor despre Care nu a auzit niciodată (Rom. 10:14)? Regenerarea, de asemenea, ne dăruieşte o inimă cu care să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu (Ier. 24:7). Acest lucru implică o cunoştinţă scripturală a Fiinţei lui Dumnezeu. Dacă regenerarea nu are loc fiind relaţionată la Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea nu poate produce nici credinţă, nici dragoste, sfinţire sau înţelegere spirituală.

În I Tesaloniceni, 1:4-5, îl găsim pe Pavel spunând tesalonicenilor creştini despre a căror alegere ştia prin faptul că Evanghelia a venit la ei cu putere. În regenerare, Dumnezeu împuterniceşte Evanghelia prin deschiderea inimii care să o primească (Fap. 16:14). Mulţi oameni care

Aici nu luăm în discuţie cazul copiilor mici care mor.14

&55

şi-au petrecut viaţa în adunare au mărturisit că atunci când Dumnezeu i-a salvat, au simţit ca şi cum ar fi auzit Evanghelia pentru prima dată. Cei care susţin că naşterea din nou poate să se producă separat de Evanghelie par să se teamă că aceia care sunt diferiţi de ei vor recunoaşte predicatorului Evangheliei o parte a meritului pentru lucrarea lui Dumnezeu. Ei numesc poziţia noastră „regenerarea prin Evanghelie” şi par să creadă că noi am redus regenerarea la o biată lucrare de convingere morală. Aceste temeri bineînţeles că sunt neîntemeiate: noi considerăm regenerarea ca o lucrare suverană şi directă a lui Dumnezeu asupra sufletului, însă nu schimbăm Scriptura, afirmând că oamenii ar putea să aibă parte de ea separat de Evanghelie. Această situaţie ar fi ca şi când Dumnezeu ar da omului abilitatea de a vedea, însă nu ar crea lumina pe care să o vadă acesta. Aceasta ar fi o insultă faţă de înţelepciunea lui Dumnezeu.

IV. ROADELE REGENERĂRII

Întrucât regenerarea poate fi stabilită după roadele sale, să vedem ce efecte produce regenerarea în om. Cum altfel am putem şti dacă suntem născuţi din nou sau doar înşelaţi? Să enumerăm câteva dintre harurile produse în suflet de către regenerare.

A. Credinţa (I Io. 5:4-5; Evr. 12:2; I Pet.1:3; Fap. 18:27. Cititorul nu trebuie să înţeleagă că, temporal, regenerarea ar avea loc înainte de credinţă. Regenerarea precede credinţa numai ca şi cauză a sa. Credinţa este produsă instantaneu de puterea

&56

regeneratoare a lui Dumnezeu şi, astfel, este simultană cu regenerarea în ceea ce priveşte timpul. Acest lucru poate fi ilustrat în felul următor: un glonţ tras printr-un zid produce instantaneu un orificiu. Din punct de vedere al timpului, acţiunea glonţului care loveşte zidul nu poate fi separată de efectul produs, şi totuşi glonţul este cauza orificiului. Harul regenerator produce instantaneu credinţă, însă o precedă, ca în cazul de mai sus.)

B. Pocăinţa (II Tim. 2:25); C. Dragoste faţă de Dumnezeu (I Io. 4:19); D. Dragoste faţă de alţi sfinţi (I Io. 4:7; 3:14); E. Perseverenţă (Fil. 1:6; I Io. 5:4-5).

CONCLUZIE. Suntem convinşi că am ajutat cititorul să înţeleagă

naşterea din nou. O, cât de mulţi confundă vreo sărmană experienţă religioasă cu această minunată lucrare a harului! O cunoaştere a naşterii din nou nu este doar necesară pentru noi, pentru a ne consolida propria chemare şi alegere, ci şi pentru a depune o adevărată mărturie faţă de alţii.

&57

Capitolul al XII-lea LOCUIREA INTERIOARĂ A DUHULUI

SFÂNT

INTRODUCERE

La menţionarea morţii şi plecării lui Cristos, apostolii erau plini de durere şi de confuzie. În noaptea dinaintea crucificării Sale, Mântuitorul i-a întărit vorbindu-le despre un alt Mângâietor (Io. 14:16-17). Acest Mângâietor nu numai că îi va însoţi prin viaţă, ci chiar va locui în ei. Faptul acesta încă reprezintă o alinare şi un sprijin pentru sfinţi. Mântuitorul nostru nu este cu noi fizic, în fiecare zi când trecem prin necazuri, dar în noi este Unul mai mare decât lumea (I Io. 4:4).

I. AFIRMAREA DOCTRINEI SCRIPTURALE

Noul Testament învaţă că trupul fiecărui sfânt este locuinţa Duhului lui Dumnezeu (I Cor. 6:19; Io. 7:38-39). Locuirea Duhului nu trebuie confundată cu lucrările Lui pline de har din viaţa creştinului. Regenerarea şi darurile Duhului trebuie să fie distinse de însuşi darul Duhului Sfânt (I Cor. 12:4; Fap. 2:38).

II. O CONCEPŢIE FALSĂ

A. Nici un adevăr biblic nu a scăpat nepervertit de către om. Cea mai frecventă greşeală în privinţa

&58

locuirii Duhului Sfânt în sfinţi este că această binecuvântare nu ar fi împărtăşită tuturor credincioşilor. Mulţi rostesc învăţătura că mântuirea trebuie să fie suplimentată de o altă experienţă înainte ca o persoană să se poată bucura de prezenţa şi puterea Duhului Sfânt. Această experienţă ar fi numită cea de-a doua binecuvântare, sfinţirea sau botezul cu Duhul Sfânt. În timp ce felurite grupuri adaugă propria lor răstălmăcire, totuşi, ideea generală rămâne aceeaşi.

B. Defectul fundamental al acestei învăţături este acela că mântuirea ar trebui suplimentată. În Cristos, credinciosul are parte de toate binecuvântările (Col. 2:10; Efes. 1:3; I Cor. 1:30). Când oamenii ne distrag atenţia de la Cristos, ei greşesc. Darul Duhului ne este împărtăşit prin mântuirea lui Cristos şi nu ca o suplimentare a ei (Rom. 8:32; Io. 7:39). Duhul Sfânt a venit să-L preamărească pe Isus Cristos, nu să atragă atenţia asupra Sa.

III. DOVEDIREA DOCTRINEI SCRIPTURII Adevărurile biblice implică de asemenea locuirea Duhlui Sfânt în fiecare sfânt.

A. Duhul Sfânt este primit prin credinţă. Condiţia mântuirii şi a primirii Duhului este aceeaşi (Efes. 2:8; Io. 7:38-39; Fap. 11:16-17; Gal. 3:2; Efes. 1:13).

B. Cei care nu au Duhul, nu sunt mântuiţi (Rom. 8:9; I Cor. 2:9-15; 12:3; Iuda 19).

&59

C. Prezenţa Duhului Sfânt este necesară pentru învierea sau strămutarea credinciosului (Rom. 8:11).

D. Duhul este un dar (Fap. 10:45). E. Siguranţa mânuirii se bazează pe faptul că avem

Duhul Sfânt (I Io. 4:13; 3:24; Rom. 8:15-16; 5:5). F. Sfinţii sunt învingători (I Io. 4:3-4). G. Dumnezeu ne dă Duhul pentru că noi suntem fii

(Gal. 4:6). Însăşi ideea de a fi creştin fără a avea Duhul Sfânt este în contradicţie cu tot ceea ce învaţă Biblia despre mânuire.

IV. PROBLEME REZOLVATE

Să acordăm câteva momente câtorva versete folosite pentru a examina perspectiva eronată a acestei doctrine.

A. Epistola către efeseni, 5:18: „Umplerea” cu Duhul Sfânt şi locuirea Sa în noi nu trebuie confundate. Nu ni se porunceşte niciunde să fim „locuiţi” de Duhul lui Dumnezeu.

B. Fapte, 5:32: Ascultarea menţionată aici este pur şi simplu credinţa în Cristos. (II Tes. 1:8; Io. 6:28-29; 7:39.)

C. Pentru pasaje care fac referire la botezul cu Duhul Sfânt, vezi capitolul al XX-lea.

&60

Capitolul al XIII-lea LUCRAREA DUHULUI

ÎN ASIGURAREA MÂNTUIRII

INTRODUCERE

Domnul doreşte ca poporul Lui să se bucure de siguranţa mântuirii. În timpul lucrării Sale pământeşti, Mântuitorul nostru i-a asigurat cu propria gură pe cei care credeau în El (Io. 14:1-3; Lc. 23:43). Înălţându-se la Cer, Mântuitorul nostru ne-a trimis un alt Mângâietor. Duhul Sfânt are acum de făcut o lucrare foarte concretă, aceea de a garanta siguranţa mântuirii. Înainte de a începe studiul lucrării Duhului Sfânt în privinţa siguranţei mântuirii, vom recapitula câteva adevăruri în ceea ce priveşte acest subiect. De acestea vor beneficia cei care nu au studiat niciodată acest subiect.

I. DOCTRINA SIGURANŢEI MÂNTUIRII

A. Posibilitatea siguranţei mântuirii. 1. În trecut, oamenii lui Dumnezeu au beneficiat de

această siguranţă a mântuirii (Ps. 23:6; II Cor. 5:1; Evr. 11:13; Fil. 1:21; I Io. 4:16).

2. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că noi putem avea siguranţa mântuirii (I Io. 5:13; 3:14).

3. Dumnezeu ne porunceşte să căutăm siguranţa mântuirii (II Pet. 1:10; II Cor. 13:5).

&61

4. Harul lui Dumnezeu stă la baza siguranţei (Rom. 4:16). Cei care afirmă că, parţial, mântuirea depinde de faptele omului, nu pot predica siguranţa în Cristos. Acest fapt este ilustrat în toate grupurile care învaţă că omul trebuie să ajute la câştigarea sau păstrarea mântuirii sale.

B. Necesitatea siguranţei mântuirii Siguranţa mântuirii este necesară atât pentru bucuria

sfântului, cât şi pentru slujirea sa. Baza bucuriei noastre este siguranţa mântuirii noastre (Lc. 10:20; Rom. 5:2). Slujirea creştină, de asemenea, nu este motivată de frică, ci mai degrabă de siguranţă (Rom. 8:15; Gal. 4:5-7). Noi nu Îl slujim pe Dumnezeu ca nişte sclavi care tremură de frică, ci ca nişte copii bucuroşi. Credinţa noastră lucrează din dragoste (Gal. 5:6). Poate că nu fiecare sfânt are siguranţa deplină şi nu toţi sfinţii se bucură de ea din plin şi totdeauna, însă fiecare creştin ar trebui să caute „să îşi întărească chemarea şi alegerea” (II Pet. 1:10).

C. Baza siguranţei „Se bazează siguranţa noastră pe Cuvântul lui Dumnezeu sau pe experienţa noastră?”

Această întrebare duce în eroare pentru că pune în discuţie experienţa creştină faţă de Biblie. În timp ce este o greşeală să ne bazăm siguranţa noastră creştină pe experienţe care nu au temei biblic, pe măsură ce înaintăm în studiu, vom vedea că va deveni evident că experienţa noastră creştină joacă, totuşi, un rol în siguranţa mântuirii.

&62

Mulţi oameni din zilele noastre, cărora li s-a spus să „meargă prin credinţă”, nu au beneficiat niciodată de vreo lucrare a harului şi, la sfârşit, se vor trezi înşelaţi. A respinge învăţăturile biblice legate de experienţa creştină în ceea ce priveşte siguranţa nu înseamnă încredere pusă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci mai degrabă ignoranţă faţă de el. Prin urmare, să înţelegem că Scriptura este baza credinţei noastre şi judecătorul (şi nu înlocuitorul) experienţei noastre.

II. LUCRAREA DUHULUI ÎN SIGURANŢA MÂNTURII

Lucrările Duhului în producerea siguranţei sunt multiple. Pentru a le facilita înţelegerea, le vom împărţi în trei categorii. La acestea ne putem referi denumindu-le „cele trei niveluri de siguranţă”.

A. Termenii Evangheliei (Fap. 20:21; Io. 3:16; Lc. 13:3; Fap. 10:43; 17:30; Lc. 24:46 – 47). În mod cert, orice persoană care doreşte să aibă siguranţa mântuirii ar trebui să caute să vadă dacă s-a conformat termenilor în cadrul cărora Dumnezeu oferă iertarea păcatelor. Aceştia sunt, desigur, pocăinţa şi credinţa. Să ne amintim că, în pofida faptului că ambele, atât pocăinţa, cât şi credinţa, sunt fapte ale omului, ele sunt realizabile prin puterea Duhului Sfânt. 1. Pocăinţa. Pocăinţa evanghelică nu trebuie

confundată cu penitenţa sau reformarea. Pocăinţa este o „schimbare a gândirii” care implică: a. O convingere de păcatul personal;

&63

b. O întristare după voia lui Dumnezeu din cauza păcatului (II Cor. 7:10);

c. O dorinţă de a fi iertat şi curăţit de păcat. Adevărata pocăinţă implică mai mult decât o dorinţă

după iertare. Păcătosul pocăit cu adevărat doreşte scăpare de pedeapsa păcatului, de sub puterea şi de sub prezenţa acestuia.

Pocăinţa nu trebuie confuzată cu întoarcerea de la păcat, întoarcerea la Dumnezeu sau credinţa în Cristos. Aceste lucruri totdeauna urmează pocăinţei şi îi probează prezenţa, însă trebuie distinse de aceasta (Mc. 1:15; Fap. 26:20; 3:19; Mat. 3:8).

2. Credinţa. Credinţa mântuitoare nu trebuie confundată cu vreo sărmană încuviinţare rostită odinioară (Iac. 2:19) sau cu vreo experienţă emoţională de moment. Credinţa adevărată implică:

a. O convingere spirituală privitoare la adevărul Evangheliei (I Cor. 2:15; I Tes. 1:4-5; 2:13);

b. O aşteptare din toată inima a mântuirii venite de la Cristos (Rom. 10:8-10; Fap. 16:30-31).

Unii poate se întreabă de ce noi nu închidem discuţia despre mântuire în acest moment. Problema este că Biblia are mult mai multe de spus despre siguranţă şi acest lucru arată că o persoană se poate pocăi cu adevărat şi se poate încrede în Cristos, fără ca, totuşi, să aibă deplina siguranţă a mântuirii. Siguranţa nu face parte din esenţa credinţei. A

&64

căuta mântuire la Cristos nu este acelaşi lucru cu mântuirea însăşi (I Io. 5:13; II Cor. 13:5). De obicei, cei care au devenit creştini de curând se tem că nu ar avea o credinţă mântuitoare. Îndoielile cu privire la starea lor şi experienţă îi pot tortura. Cei care predică faptul că credinţa şi siguranţa sunt acelaşi lucru îi încurcă pe mulţi. Ei spun adesea: „Dacă te-ai încrezut cu adevărat în Cristos, atunci nu poţi avea nicio îndoială”. Acest lucru presupune să-ţi bazezi siguranţa pe experienţa siguranţei, iar acest lucru este foarte deconcertant pentru copilul lui Dumnezeu slab şi tremurând. Aceasta presupune să predici că trebuie să credem că suntem salvaţi pentru a fi salvaţi.

Doctrina scripturală este aceea că siguranţa este reflexul natural sau consecinţa credinţei. Siguranţa ar trebui să urmeze credinţa ca rezultat al examinării de sine şi al studiului Scripturilor (I Io. 5:13).

Trecând în revistă această problemă, să trecem la alte niveluri de siguranţă. Prin acestea, cei care au devenit creştini de curând ajung la siguranţa deplină.

B. Rodul regenerării Cum ştie o persoană că, într-adevăr, credinţa sa este

„credinţa aleşilor lui Dumnezeu”? Întreaga carte I Ioan a fost scrisă pentru a răspunde la această întrebare (I Io. 5:13). Astfel, vedem că o persoană care a fost născută din nou cu adevărat va avea în viaţa sa anumite dovezi ale acestui fapt. După cum „Răţuşca cea urâtă” şi-a învăţat adevărata sa identitate văzându-şi reflexia, tot astfel şi credinciosul ajunge la o mai mare siguranţă, observând semnele regenerării, nu numai pe paginile Scripurii, ci produse în inima sa. Duhul

&65

adevereşte împreună cu duhul nostru siguranţa statutului nostru de fii (Rom. 8:16).

Nu constituie mărturia duhului nostru conştientizarea personală că Duhul Sfânt ne-a făcut făpturi noi în Cristos (II Cor. 5:17)?

Domnul nostru a spus că un pom după roade se cunoaşte (Mat. 7:17-20). Pavel ştia că tesalonicenii erau aleşi datorită lucrării Duhului existentă în viaţa lor (I Tes. 1:4-6). În continuare, găsim câteva semne ale regenerării pe care credincioşii adevăraţi le vor vedea în propriile vieţi.

1. O conştienţă a păcătoşeniei personale (I Io. 1:8,10; Mat. 5:3-4; Rom. 7:22-25);

2. O dorinţă nouă de a asculta de Dumnezeu (I Io. 2:3; 5:2-3; 3:18-19; Rom. 8:14);

3. O dragoste pentru poporul lui Dumnezeu (I Io. 3:14-15);

4. O credinţă durabilă (I Io. 5:4); 5. O ureche deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu (I

Io. 4:6); 6. O dragoste pentru Dumnezeu (I Io. 4:19); 7. O atitudine nouă faţă de sistemul lumesc (I Io.

2:15).

Permiteţi-mi să închid această secţiune amintind cititorului că semnele naşterii din nou nu ne mântuiesc, ci mai degrabă dovedesc mântuirea noastră. Partea spirituală a mântuirii se numeşte „naştere din nou” pentru că produce în noi o asemănare cu Tatăl nostru ceresc (II Pet.1:4; Col. 3:10). Sunt aceste caracteristici manifestate în viaţa ta?

&66

C. Mărturia Duhului Sfânt În Epistola către romani, 8:16, găsim faptul că Duhul

Sfânt are o mărturie pe care o poartă faţă de mântuirea noastră. Aceasta este coroborată, dar diferită, de mărturia născută de duhul nostru vieţii noi în Cristos. Această mărturie a Duhului este o mărturie interioară a dragostei lui Dumnezeu pentru noi şi acceptării noastre prin Cristos.

În Biblie, Duhul Sfânt este uneori numit „duhul înfierii” (Rom. 8:15; Gal. 4:6-7). Acest lucru se întâmplă pentru că El cu adevărat îl face pe sfânt să se simtă ca un copil al lui Dumnezeu şi îl determină să-L caute pe Dumnezeu în rugăciune. Cei care se încred în Cristos sunt liberi de duhul de robie şi Îl privesc pe Dumnezeu ca fiind „Tatăl” lor într-un fel foarte natural. Astfel, Duhul ne face să strigăm „Abba”, „Tată”.

Abba era un cuvânt ce însemna „tată”, pe care sclavii nu aveau voie să-l folosească faţă de oamenii liberi. Acest fapt arată noul duh de libertate pe care îl simte credinciosul. Duhul Sfânt îi împuterniceşte ca el să se simtă mai degrabă fiu decât slujitor al lui Dumnezeu (Gal. 4:5-7).

Mai presus de aceasta, „mărturia Duhului” implică o manifestare directă a dragostei şi prezenţei lui Dumnezeu în sufletul credinciosului. În Epistola către romani, 5:5, unde contextul este siguranţa mântuirii, vedem că Duhul lui Dumnezeu împrăştie dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. Noi chiar putem experimenta dragostea lui Dumnezeu faţă de noi (I Io. 4:16). Cristos a promis să se manifeste faţă de cei care-l iubesc (Io. 14:21).

El cinează cu cei care se deschid spre El (Apoc. 3:20). În timp ce este posibil să nu ne bucurăm tot timpul de aceste manifestări ale dragostei lui Dumnezeu, totuşi, ca şi

&67

mireasa din Cântarea lui Solomon, ar trebui să ne rugăm ca Duhul să ne aducă aceste semne de dragoste (Cânt. c. 1:2; 2:3-6). Mărturia Duhului este cea mai înaltă formă de asigurare şi fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să dorească să o experimenteze cu o claritate şi o putere mereu crescândă. „Apropie-te de Dumnezeu şi El se va apropia de tine” (Iac. 4:7).

CONCLUZIE În studiul unui subiect precum acesta, să nu fim mulţumiţi cu dobândirea unei simple înţelegeri intelectuale a adevărului. Ce folos ar aduce să ştim despre siguranţă şi să nu o avem?

De ce copiii unui Rege Jelesc mereu, mereu? Mângâietor Măreţ, coboară şi adă Semne ale harului Tău. Nu locuieşti tu în toţi sfinţii, Pecetluindu-i ca moştenitori ai Cerului? Când vei izgoni plângerile mele Şi-mi vei arăta păcatele mele iertate?

Asigură-mi conştiinţa de partea sa În sângele Răscumpărătorului, Şi poartă în inima mea mărturia Că sunt născut din Dumnezeu. Isaac Watts.

&68

Capitolul al XIV-lea DUHUL SFÂNT CA MÂNGÂIETOR

INTRODUCERE La ultima cină, Domnul nostru a vorbit despre

trădarea Sa, precum şi despre viitoarea Sa moarte şi plecare. Cu toate că Cristos vorbea apostolilor Săi despre aceste lucruri de ceva timp (Mat. 16:16-21), totuşi, se pare că numai atunci şi-au dat ei seama de această realitate. Gândul unei vieţi fără Isus în mijlocul lor îi zdrobea. În timp ce Cristos continua să vorbească despre persecuţiile viitoare (Io. 16:1-4), inimile lor erau pline de durere (Io. 16:6).

Apostolii vedeau adunându-se nori de necazuri, dar se simţeau în siguranţă în prezenţa lui Cristos. Mântuitorul nostru potolise fiecare furtună, hrănise mulţimile când erau neajutorate şi scosese draci pe care ei nu putuseră să-i scoată. El fusese ghidul şi profesorul lor infailibil. Acum, ei se simţeau ca nişte orfani neajutoraţi. Împotriva trecutului întunecat a vremelnicii Sale plecări, Domnul nostru a spus cuvintele mângâietoare din Evanghelia după Ioan, capitolele 14-16. În acest context le-a făcut promisiunea unui alt Mângâietor (Io. 16:7).

Printre creştinii din zilele noastre care nu l-au cunoscut pe Cristos în carne şi oase (II Cor. 5:16), fricile, temerile apostolilor pot părea slăbiciuni. Noi avem tendinţa de a uita că toată puterea şi călăuzirea vine din faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. În această lecţie, am dori să cercetăm această misiune a Duhului de Mângâietor al nostru. Această lucrare este atât de minunată încât era necesară plecarea lui Cristos pentru ca Duhul să poată fi trimis (Io. 16:7).

&69

I. CE ÎNSEAMNĂ MÂNGÂIEREA?

În timp ce mângâierea este o experienţă plăcută, ea implică, totuşi, prezenţa necazului. Lumea aceasta este un loc de necazuri, persecuţii şi lacrimi pentru copilul lui Dumnezeu. Înainte de plecarea Sa, Cristos i-a asigurat pe apostoli că vor avea necazuri în viaţă (Ioan 16:1-4), astfel încât un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să aştepte încetarea necazurilor, ci mai degrabă mângâiere în timpul acestora.

II. NEVOIA DE MÂNGÂIERE

Creştinul care trece prin viaţă ca şi cum ar fi un orfan nefericit, cu siguranţă trăieşte sub nivelul privilegiilor sale. Intenţia lui Dumnezeu faţă de copiii Lui este ca aceştia să aibă mângâiere şi bucurii în această lume (Io. 14:27; 16:33; Rom. 14:17; Io. 14:18) Un creştin nefericit este vinovat de necredinţă (Rom. 15:13) şi este o mărturie proastă.

Bucuria Domnului este puterea noastră şi cheia succesului în slujire (Nee. 8:10; Ps. 51:12-13).

Notă. Ar trebui menţionat faptul că bucuria creştină nu este incompatibilă cu un anumit grad de durere cauzată de lupta cu păcatul şi cu o dorinţă arzătoare după Rai. Noi primim mângâiere în necazurile noastre şi ne putem bucura în ele (Iac. 1:2).

III. MÂNGÂIETORUL

Cuvântul grecesc pentru „Mângâietor” este paraklet, care înseamnă „cineva chemat alături”. Duhul Sfânt ca şi mângâietor ne este ajutor, sfătuitor, avocat.

&70

În I Ioan, 2:1, Cristos este menţionat ca paraclet al nostru. În Ioan, 14:16, Cristos a spus că El va trimite un „alt” mângâietor. Cuvântul de origine greacă pentru „alt” este allos, care înseamnă „altul de acelaşi fel”. Astfel, Duhul Sfânt este – după cum era şi Cristos – o Persoană divină care are grijă de noi în timpul absenţei fizice a lui Cristos. Fiind omniscient, El ne poate învăţa voia lui Dumnezeu. Fiind omnipotent, El ne susţine în lume (I Io. 4:4). El ne iubeşte în acelaşi fel în care o face şi Cristos şi are părtăşie cu noi (Rom. 15:30; II Cor. 13:14).

IV. CUM MÂNGÂIE DUHUL SFÂNT SFINŢII

A. Duhul îi învaţă pe creştini. Cristos Şi-a învăţat apostolii Săi tot timpul, în timpul lucrării Sale pământeşti şi, totuşi, la plecarea Sa, ei tot mai aveau mult de învăţat, astfel că El le-a promis un „alt Mângâietor”, care va continua să îi înveţe (Io. 14:26; 16:13-14). Din acest punct de vedere , Duhul Sfânt es te numit „Duhul Adevărului” (Io. 14:17). Duhul le-a dat şi cuvinte potrivite când erau traşi la răspundere în faţa tribunalelor (Mat. 10:17-20). În timpurile apostolice, El dădea învăţături prin descoperire şi iluminare. De la încheierea scrierii Noului Testament, lucrarea Sa este mărginită la iluminare.

&71

B. Duhul mijloceşte pentru creştini. În Epistola către romani, 8:26-27 , vedem că 15

Duhul Sfânt face o lucrare de mijlocire pentru noi şi pentru rugăciunile noastre. Această lucrare nu trebuie confundată cu lucrarea de mijlocire a lui Cristos, care ne este singurul avocat (paraklet) înaintea Tatălui (I Io. 2:1). Pe baza lucrării de răscumpărare încheiate, El mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui. Deci, Duhul Sfânt nu mijloceşte în mod direct pentru noi, ci o face învăţându-ne cum să ne rugăm. Lucrarea Sa trebuie asemănată cu cea a unui avocat care îşi învaţă clientul ce să spună în faţa curţii de justiţie. Ce este foarte interesant în această privinţă, este faptul că termenul „paraclet” are o conotaţie legală şi se traduce „avocat” în I Ioan, 2:1. Cât de minunat este să ştim că atunci când îngenunchem pentru a ne ruga avem un călăuzitor care cunoaşte voia lui Dumnezeu şi care ne poate conduce în toate dorinţele şi petiţiile noastre (Rom. 8:27; Zah. 12:10; Efes. 6:18). Notă. Autorul nu poate să nu reflecteze la faptul că Domnul nostru Şi-a învăţat ucenicii să se roage în timpul vieţii Sale pământeşti. Duhul Sfânt este cu adevărat „alt mângâietor” de acelaşi fel.

În versetul 6, cuvintele „cu suspine negrăite” au creat confuzie. Ele se 15

referă la emoţiile înflăcărate ale sfântului care simte remuşcare pentru căderi sau care doreşte să devină mai asemănător cu Cristos. Uneori, aceste dorinţe sunt atât de puternice încât sunt exprimate în suspine, ci nu în rugăciuni verbale. Dumnezeu le aude şi le înţelege, aşa cum face o mamă care aude suspinele unui copil bolnav sau însetat. Bineînţeles, Duhul Sfânt este Cel care produce astfel de dorinţe în inima creştinului.

&72

C. Duhul pecetluieşte creştinii. În Epistola către efeseni, 4:30, citim că sfinţii sunt pecetluiţi de Duhul până în ziua răscumpărării. Faptul că Duhul care locuieşte în credincioşi nu se depărtează niciodată de aceştia a fost folosit de Cristos ca o bază puternică de consolidare (Io. 14:16-17). Aceste versete par să contrasteze prezenţa remanentă a Duhului lui Dumnezeu cu natura temporară a prezenţei fizice a lui Cristos.

D. Duhul asigură creştinii de dragostea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt mângâie poporul ales al lui Dumnezeu făcând cunoscută sufletelor lor dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de ei (Rom. 5:5). Duhul ne descoperă tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi (I Cor. 2:9-10) ca rezultat al dragostei Lui.

E. Duhul produce credinţă în creştini. Duhul Sfânt este cel care produce toată credinţa şi speranţa în credincios. El susţine aceste graţii care acţionează ca o ancoră pentru sufletele noastre (Rom. 15:13; Gal. 5:22).

F. Duhul produce bucurie în creştini (Rom. 14:17; Gal. 5:22).

G. Duhul sfinţeşte creştinii. Duhul Sfânt mângâie credinciosul, întărindu-i harurile şi dăruindu-i izbândă asupra păcatului.

&73

Duhul nu va lăsa lucrarea de regenerare începută să fie învinsă sau distrusă de Satan (Fil. 1:6; Rom. 6:14).

H. Duhul împuterniceşte Evanghelia. Duhul Sfânt mângâie sfântul dăruindu-i acces la lucrarea sa în Marea Trimitere. Noi nu suntem lăsaţi singuri să facem o sarcină imposibilă, ci suntem însoţiţi de puterea cerească (Fap. 1:8; I Pet. 1:12; I Tes. 1:5).

I. Duhul echipează Adunarea. Duhul Sfânt este o mângâiere şi un ajutor pentru oamenii lui Dumnezeu, punând în adunări darurile necesare pentru edificare (I Cor. 12:1-31; Efes. 4:11-12). Data viitoare când vom fi binecuvântaţi prin lucrarea altui sfânt, să ne aducem aminte Cine i-a dat puterea de a fi o binecuvântare.

CONCLUZIE. Însuş i Mântu i to ru l a numi t Duhul Sfân t

„Mângâietorul” nostru şi a făcut acest lucru cu câteva minute înainte de Calvar. Pentru a aprecia beneficiile pe care le primim zilnic de la Paracletul nostru ceresc, să medităm la sentimentele pe care le-au avut apostolii în acea tristă noapte. Cât erau de neajutoraţi şi de părăsiţi!...

Oare nu apreciem noi prea puţin binecuvântările pe care le primim de la aşteptarea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii?...

&74

Capitolul al XV-lea DUHUL SFÂNT CEL PROMIS

INTRODUCERE

În timp ce lucrarea Duhul Sfânt în naşterea din nou ne asigură că oamenii lui Dumnezeu sunt în siguranţă (Fil. 1:6), totuşi, El are altă parte în asigurarea mântuirii. În Epistola către efeseni, 1:13, El este numit „Duhul făgăduinţei” pentru că însăşi prezenţa Sa este o promisiune a siguranţei sfinţilor. În această privinţă, El este văzut atât ca pecete, cât şi ca arvună. De vreme ce aceste două concepte sunt foarte diferite, ele sunt studiate împreună, pentru că ambele au legătură cu siguranţa credinciosului (Efes. 1:13-14; II Cor. 1:22).

I. DUHUL SFÂNT CA PECETE

Un sigiliu este folosit pentru exprimarea apartenenţei. Prezenţa Duhului într-un individ este o dovadă că el aparţine lui Dumnezeu. De asemenea, sigiliul este folosit pentru a confirma autenticitatea sau veritabilitatea unui lucru. Găsim un exemplu al acestui fapt în lucrarea pământească a Mântuitorului nostru (Io. 6:27; Is. 42:1-4). Sfântul adevărat este recunoscut după faptul că Duhul Sfânt locuieşte în El (I Io. 3:24).

Conceptul principal al sigiliului este, deci, siguranţa. Observă acest lucru în următoarele versete: II Timotei, 2:19;

&75

Evanghelia după Matei, 27:66; Apocalipsa, 20:3, Compară Apocalipsa, 7:4 şi 14:1.

Copiii lui Dumnezeu sunt pecetluiţi până în ziua răscumpărării (Efes. 4:30).

Ar fi putut Pavel să se refere la altceva decât la faptul că credincioşii vor fi păstraţi până la întoarcerea Domnului lor, când vor fi glorificaţi? Să observăm că această pecete este atât de sigură încât, în loc să-i ameninţe pe efeseni cu pierderea ei, Pavel îi provoacă la sfinţenie datorită siguranţei ei.

A. Pecetea. În Epistola către efeseni, 1:13, vedem că Duhul Sfânt Însuşi este pecetea. Este important de observat aceasta pentru că unii au încercat să predice că suntem pecetluiţi prin lucrarea Duhului Sfânt, mai degrabă decât prin prezenţa Sa.

B. Natura pecetluirii. Cei care dau ca învăţătură că credinciosul este pecetluit printr-o lucrare specială a Duhului fac ca pecetluirea să fie experimentală. Ei confundă „pecetluirea cu Duhul” cu lucrarea Sa în procesul sfinţirii şi asigurării creştinilor. Pe de altă parte, Biblia nu descrie niciodată pecetluirea ca pe o experienţă. Duhul poate lucra pentru a produce experienţe creştine, dar prezenţa Sa este pecetea. Aşadar, pecetluirea cu Duhul Sfânt nu trebuie considerată ca o experienţă specială.

&76

C. Obiectul pecetluit. Dacă vom confunda pecetluirea cu asigurarea mântuirii, atunci am crede că sfinţii fragili nu sunt pecetluiţi încă. Totuşi, Biblia presupune că fiecare sfânt este pecetluit (II Cor. 1:22; Efes. 1:13; 4:30). Acest lucru este confirmat în mod suplimentar de faptul că nimeni nu a fost învăţat niciodată să caute această sigilare. Ea este considerată ca un fapt de care se bucură toţi credincioşii.

D. Scopul pecetluirii. Creştinii sunt pecetluiţi pentru a-i asigura. Pecetluirea este baza siguranţei, nu cunoaşterea sa. Duhul Sfânt este o pecete minunată datorită puterii Sale (I Io. 4:4) şi pentru că lucrarea Lui în mântuire ne asigură că El nu ne va părăsi niciodată (Fil. 1:6; Io. 7:38,39; 4:14; 14:16).

E. Timpul pecetluirii Credincioşii sunt pecetluiţi atunci când primesc Duhul Sfânt. Aceasta se întâmplă când ei se încred în Cristos (Gal. 3:14; Io. 7:38,39; Efes. 1:14).

II. DUHUL SFÂNT CA ARVUNĂ

Asigurând mântuirea noastră, Duhul Sfânt nu este considerat numai pecete, ci şi arvună a moştenirii noastre (Efes. 1:13,14; II Cor. 1:22; 5:5). O arvună este o plată în avans care asigură baza de încredere în intenţiile plătitorului.

&77

A. O arvună este parte dintr-un întreg. Mântuitorul nostru a murit pentru a dobândi pentru noi tot felul de binecuvântări spirituale (Efes. 1:3). Prin credinţă, primim Duhul Sfânt care ne este dăruit ca dar din harul venit prin lucrarea lui Cristos (Fap. 2:32,33; Io. 7:39).

B. O arvună este o promisiune cu privire la viitor. O arvună funcţionează ca un zălog care spune că va veni şi restul achiziţiei sau al preţului său. Mântuitorul nostru a achiziţionat pentru noi o mântuire minunată (I Pet. 1:3,4). Aceasta include un trup glorificat şi un cămin în Ceruri. Putem fi siguri că, întrucât avem arvuna Duhului, cu certitudine va veni şi restul moştenirii noastre (Efes. 1:13,14; Rom. 8:23). Odată ce este dată arvuna, plătitorul nu se poate retrage. Denumind Duhul „arvună”, Dumnezeu ne oferă garanţia deplină a intenţiei Sale de a glorifica pe fiecare dintre oamenii Lui.

În Epistola către romani, 8:23, ni se spune că avem primele roade ale Duhului. Aceasta este o expresie foarte potrivită pentru arvună şi, cumva, o ilustrează. Primele măsline care se coc în măslin sunt primele roade. Ele confirmă că restul recoltei este aproape. După cum acum Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dă o natură nouă, tot astfel, cândva vom primi un cămin nou şi un trup nou. Faptul că este implicată ideea siguranţei se poate vedea prin aceea că din înviere, Cristos este primul rod (I Cor. 15:20). Întrucât El a înviat, şi cei în El trebuie să învie. Primele roade trebuie considerate arvuna recoltei.

&78

În afaceri, arvuna dă omului siguranţa şi pacea sufletească. Să ne bucurăm de aceasta cu privire la moştenirea noastră. Dumnezeu nu ne ţine în suspans, ci mai degrabă ne dă toate asigurările că moştenirea noastră este „păstrată în Ceruri” (I Pet. 1:4).

CONCLUZIE. Această lecţie ar trebui să ne ajute să vedem

sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în noi nu numai ca sursa noastră de viaţă şi putere din prezent, ci şi ca o nădejde sigură în ceea ce priveşte viitorul.

&79

Capitolul al XVI-lea DUHUL SFÂNT CA ÎNVĂŢĂTOR

INTRODUCERE

Din mulţimea de religii ale lumii, numai creştinismul are un învăţător supranatural. Nicio aptitudine pământească nu ar putea să capaciteze pe cineva să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să folosească această lecţie pentru a ne reaminti de marea noastră nevoie de un învăţător divin şi de privilegiul pe care îl avem pentru că avem pe Duhul Sfânt ca învăţător. El este cu adevărat „Duhul Adevărului” (Io. 15:26).

I. INSPIRAŢIA BIBLIEI

Biblia, fiind manualul nostru infailibil de credinţă şi practică, a fost inspirată de Duhul Sfânt. Cu siguranţă, inspiraţia Noului Testament constituie o parte mare din promisiunea lui Cristos în ceea ce priveşte venirea Duhului Sfânt ca învăţător al nostru (Io. 14:26).

II. REGENERAREA

Oamenii nemântuiţi sunt într-o stare de totală ignoranţă spirituală (II Cor. 4:3-4; Io. 3:3; Efes. 4:18). Biblia îi descrie ca orbi, adormiţi, nebuni şi plini de întuneric. Această condiţie nu trebuie privită ca o absenţă a cunoştinţei, ci mai degrabă ca o incapacitate firească de a aprecia, înţelege şi primi adevărul spiritual. Păcătoşii pot fi foarte buni cunoscători ai Bibliei fără ca, totuşi, să poată vreodată

&80

să discearnă cu adevărat lucrurile lui Dumnezeu (I Cor. 1:18-21; 2:9-16).

O mare parte a lucrării Duhului săvârşită în regenerare constă în aducerea în faţa celui ales o învăţătură adevărată a lucrurilor spirituale (Col. 3:10; I Cor. 1:23-24). Naşterea din nou este comparată de Pavel cu crearea luminii (Gen. 1:3; II Cor. 4:6). Sfinţii au fost chemaţi „afară din întuneric la minunata lumină” (I Pet. 2:9). Fiecare creştin a fost învăţat în mod personal de Dumnezeu (Io. 6:45). Mulţi vor depune mărturie că au stat în biserici (sau chiar au predicat la amvoane) ani întregi şi, cu toate acestea, ei au fost morţi spiritual până când Dumnezeu i-a salvat.

NOTĂ. Probabil cel mai trist gând al acestui subiect este acela că o persoană neregenerată nu este conştientă de propria orbire. Orbul va încerca să călăuzească alt orb (Mat. 15:14).

III. VIAŢA CREŞTINĂ

Creştinii beneficiază de o ungere care îi învaţă ceea ce nu poate fi învăţat de la om (I Io. 2:20,27; II Cor. 1:21). Această ungere este comunicarea Duhului către ei (compară Is. 61:1 cu Evr. 1:9). Numai prin învăţăturile Duhului poate cineva să trăiască viaţa creştină.

A. Duhul Sfânt deschide credincioşilor Biblia. Duhul Sfânt luminează mintea credincioşilor ca ei să înţeleagă Biblia. Cristos a promis apostolilor că, deşi El urma să plece, Duhul va veni şi le va da

&81

învăţătură (Io. 14:26). Împlinirea acestei promisiuni se vede în mai multe feluri: 1. În cartea Faptelor, vedem că apostolii au ajuns să

înţeleagă multe dintre învăţăturile lui Cristos faţă de care erau orbi în timpul lucrării Sale pământeşti;

2. În scrierea Noului Testament şi a manifestării darurilor profeţiei în perioada apostolică;

3. În luminarea dată astăzi sfinţilor când studiază Cuvântul lui Dumnezeu.

B. Duhul Sfânt conduce credinciosul. Duhul Sfânt conduce credinciosul şi îl abilitează să cunoască voia lui Dumnezeu (Rom. 8:14; Prov. 3:5-6).

C. Duhul Sfânt Îl glorifică pe Cristos. Duhul Sfânt în învăţătura Sa are scopul de a aduce glorie lui Cristos. Duhul ne învaţă despre Cristos şi-l face drag nouă (Io. 15:26; 16:14-15).

Notă. Este foarte important ca noi să înţelegem că Duhul Sfânt nu a venit ca să atragă atenţia sau gloria asupra Sa. Duhul Sfânt nu ne cere să I ne închinăm (chiar dacă este un Obiect al închinării), ci mai degrabă ne indică spre Cristos, pentru a-L lăuda. În învăţătura Sa, El deschide adevăruri pe care Cristos le-a predicat mai înainte (Io. 14:26; 16:13-14) şi aduce glorie lui Cristos ca Mare Învăţător. Seminţele întregului adevăr din Noul Testament pot fi găsite în învăţăturile lui Cristos.

&82

Cititorul să nu înţeleagă că Duhul Sfânt este inferior Fiului lui Dumnezeu, ci trebuie să înţelegem că, în legământul harului, fiecare Persoană a Trinităţii are o lucrare diferită în mântuire. Duhul a venit să îndrepte oamenii spre Cristos.

D. Duhul Sfânt protejează sfântul de eroare. Sfântul este în siguranţă în Cristos pentru că Duhul îl face conştient de pericol. Decât să fie atraşi de duhul lui anticrist, sfinţii rămân în Mântuitor pentru că aşa sunt învăţaţi de Duhul (I Io. 2:18-20, 26, 27).

E. Duhul Sfânt îl învaţă pe sfânt despre starea de binecuvântare în Cristos.

Duhul Sfânt arată credincioşilor măreţia moştenirii lor şi minunile dragostei şi puterii lui Dumnezeu manifestate în mântuirea lor (I Cor. 2:9-16; Efes. 1:15-19; 3:14-19).

CONCLUZIE. În calitate de creştini, este datoria noastră să studiem Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl ascultăm predicat. Să nu uităm să ne adresăm Duhului Sfânt pentru înţelegerea reală.

Am ascultat predicatorul: Adevăr ne-a arătat. Dar noi vrem un Învăţător mai măreţ De la tronul veşniciei! Aplicarea Este numai lucrarea lui Dumnezeu.

&83

Capitolul al XVII-lea UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT

INTRODUCERE

Fiecare copil al lui Dumnezeu se află sub porunca „fiţi plini de Duh” (Efes. 5:18). Astfel, să nu ne mulţumim doar să învăţăm despre o doctrină, ci să mergem mai departe în ascultare şi să experimentăm de fapt această „umplere”.

I. CE NU ÎNSEAMNĂ A FI PLIN DE DUHUL.

A. A fi plin de Duhul nu înseamnă a primi o măsură mai mare de Duh. Fiecare copil al lui Dumnezeu este locuit de Duhul Sfânt. Pentru că Duhul Domnului este o Persoană, este cel puţin nepotrivit să vorbeşti despre ea ca şi cum ar putea fi primită în mai multe cantităţi.

B. A fi plin de Duhul nu înseamnă creştere

spirituală. Creştinii pot fi umpluţi cu Duhul Sfânt la fiecare stadiu de maturitate. Un nou-născut în Cristos poate fi plin de Duh, iar în acelaşi timp un creştin matur poate intra într-o perioadă de secetă în acest domeniu. Viaţa unei persoane umplute cu Duhul Sfânt trebuie văzută mai degrabă ca o poziţie de sănătate spirituală. În timp ce sănătatea poate fi

&84

experimentată la orice vârstă, totuşi, lipsa sănătăţii este un obstacol, atât la nivel spiritual cât şi fizic.

C. A fi plin de Duhul nu trebuie confundat cu alte lucrări ale Duhului. Experienţele „umplerii cu Duhul” şi „botezului cu Duhul” au fost de multe ori confundate. După cum era de aşteptat, umplerea a însoţit botezul din Fapte, capitolul 2, dar faptul de a le confunda reprezintă o greşeală serioasă care sfârşeşte prin a perverti ambele adevăruri. Botezul cu Duhul a fost dat în Ziua Cincizecimii, în timp ce chiar înainte de naşte-rea lui Cristos existau oameni umpluţi cu Duhul. Ni se porunceşte „să fim plini de Duh”, dar nimănui nu i s-a poruncit vreodată să fie „botezat cu Duhul”. Cu siguranţă, ele reprezintă două experienţe diferite.

II. CE ÎNSEAMNĂ A FI PLIN DE DUHUL

A fi plin de Duh înseamnă pur şi simplu a fi umplut de El în fiecare domeniu al vieţii tale. Uneori – direct sau indirect – această experienţă este comparată cu beţia (Efes. 5:18; Lc. 1:15; Fap. 2:13). După cum vinul îl controlează pe beţiv şi îl face curajos şi vorbăreţ, tot astfel se întâmplă şi cu individul plin de Duh, aflat sub controlul Duhului Sfânt. El devine curajos din punct de vedere spiritual şi este în stare să depună mărturie pentru Domnul său. Experienţele celor ce au fost umpluţi cu Duhul par să varieze foarte mult. În viaţa creştină normală, sfântul este umplut zilnic dacă îşi mărturiseşte greşelile şi se supune lui

&85

Dumnezeu. Atunci umplerea nu este atât o experienţă emoţională, cât este o continuare a părtăşiei cu Dumnezeu. Alteori, umplerea a coborât peste un individ care nu a căutat-o sau a venit prin semne speciale. Observă variatele circumstanţe ale umplerii în următoarele versete: Evanghelia după Luca, 1:15,41,67; 4:1; Fapte, 2:4; 4:8,31; 7:55; 9:17; 11:24; 13:9,52. Aceste versete clarifică faptul că experienţa umplerii cu Duhul nu urmează vreun model, după cum au arătat circumstanţele. Experienţa a avut loc atât înainte de Cincizecime, cât şi după aceea, atât cu semne vizibile, cât şi fără ele, şi pentru multe feluri de oameni, de la Mântuitorul nostru până la bebeluşi nenăscuţi. Experienţa este asociată cu lauda, câştigarea de suflete şi judecata (în cazul Bar-Isus). Observând toate acestea, ar trebui să avem grijă să ne amintim că indiferent de evenimentele înconjurătoare, umplerea cu Duhul Sfânt este pur şi simplu preluarea controlului asupra vieţii unui om de către Dumnezeu. În propriile vieţi se poate să avem perioade de umplere cu Duhul care par a fi experienţe de pe culmi, dar putem avea şi perioade în care strigătul nostru la Dumnezeu să ne producă o bucurie tăcută şi o pace zilnică a trăirii creştine. Indiferent de prezenţa sau absenţa anumitor experienţe, să fim siguri că fiecare creştin poate fi umplut în fiecare zi. Numai Dumnezeu cunoaşte lucrarea privată ce trebuie făcută şi, prin urmare, numai El poate determina circumstanţele care vor înconjura umplerile noastre zilnice.

&86

III. CONDIŢIILE UMPLERII CU DUHUL SFÂNT

Pentru că ni se porunceşte „să fim plini de Duh” (Efes. 5:18), este evident că există condiţii ce trebuie împlinite în condiţii normale. Creştinul ce doreşte să fie plin de Duh ar trebui să ia în seamă următoarele:

A. Să nu stingă Duhul (I Tes. 5:19); B. Să nu întristeze Duhul (Efes. 4:30); C. Să umble în Duhul (Gal. 5:16). Aceasta este

umplerea Duhului mai degrabă decât puterii firii; D. Să se roage (Fap. 4:31; Lc. 11:13).

Fiecare creştin ar trebui să se roage zilnic pentru o

mai apropiată umblare cu Dumnezeu şi pentru o mai mare ungere a Duhului în viaţa sa. Cât de trist este pentru fiecare copil al lui Dumnezeu să-şi dezonoreze Domnul permiţând firii să-i păteze mărturia (I Cor. 3:3). Dumnezeu îi foloseşte pe cei ce sunt „plini de Duh”.

IV. REZULTATELE UMPLERII CU DUHUL

A. Predicarea cu îndrăzneală (Lc. 1:15-16; Fap. 4:8,31; 9:7-20; Is. 61:1);

B. Bucuria (Fap. 13:52; Efes. 5:18-19); C. Unitatea (I Cor. 3:1-3; Efes. 4:3); D. Lauda (Efes. 5:19-20); E. Creştere spirituală: când Dumnezeu este la cârma

vieţii noastre ne putem aştepta să creştem zilnic în harul şi cunoştinţa Domnului nostru (II Pet. 3:18);

&87

F. Comportamentul adecvat în relaţiile cu ceilalţi: în Epistola către efeseni, 5:21; 6:9. Pavel tratează diverse îndatoriri ale soţului, soţiei, copilului, părintelui, angajatului şi angajatorului. Să observăm contextul care este acela al umplerii cu Duhul Sfânt (Efes. 5:18). Nu predică oare Pavel că numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu ne putem îndeplini cum trebuie variate roluri?

CONCLUZIE Fie ca fiecare dintre noi să o privim ca pe o datorie sacră să fim zilnic „plini de Duh”. Plinătatea Duhului Sfânt trebuie privită ca o experienţă creştină normală, ci nu ca un privilegiu păstrat celor câţiva aleşi.

&88

Capitolul al XVIII-lea ROADELE DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

Din Epistola către galateni, 5:17, aflăm că în sfânt coexistă două puteri antagonice: pe de-o parte, există Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în toţi credincioşii şi-i conduce (vs. 18) în neprihănire şi, pe de altă parte, există firea (vechea natură) care, desigur, îi conduce în sensul opus Duhului Sfânt şi a noii naturi. Acest fapt produce o luptă constantă în viaţa tuturor creştinilor (Rom. 7:15-23) şi îi determină să dorească eliberarea de firea păcătoasă (Rom. 7:24,25; 8:23).

Pavel merge mai departe şi învaţă că ambele puteri vor produce anumite caracteristici şi lucrări în viaţa individului care i se supun (Gal. 5:19-23). În timp ce într-o viaţă creştină pot fi produse atât „faptele firii”, cât şi „roadele Duhului”, totuşi, Pavel clarifică faptul că sfinţii sunt caracterizaţi de cele din a doua categorie. Într-un creştin, firea nu este moartă, dar a fost răstignită (Gal. 5:24). Termenii „crucificare” şi „moarte” sunt folosiţi în Biblie pentru a descrie moartea lentă şi slăbirea puterii firii în viaţa creştinului. Persoanele ale căror vieţi sunt permanente panorame de fapte fireşti nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:21).

&89

I. SURSA ROADEI CREŞTINE

Creştinii se întreabă uneori de ce le-a fost lăsat să se războiască cu firea în această viaţă. Nu este oare pentru ca Dumnezeu să ne înveţe că tot binele spiritual este de la El? Vechea noastră natură nu poate produce altceva decât spini şi pălămidă. Orice faptă pe placul lui Dumnezeu pe care o face un creştin este numită „roadă a Duhului”. Astfel, creştinul nu poate produce roadă bună decât în ascultare de Duhul Sfânt. Pe măsură ce ne supunem Lui, aceste caracteristici se vor produce şi în vieţile noastre. Acest adevăr este ilustrat de Mântuitor în Evanghelia după Ioan, 15:4-5, unde El vorbeşte despre El ca fiind „viţa”, iar creştinii fiind „mlădiţe”. Fără o legătură spirituală cu Cristos prin Duhul Său nu poate exista suflare de viaţă în copilul lui Dumnezeu.

II. IMPORTANŢA ROADEI DUHULUI

Importanţa roadei Duhului într-o viaţă creştină poate fi observată prin compararea cu „roadele Duhului”. Cu toate că ambele sunt produse de Dumnezeu, este clar faptul că „roada Duhului” este mult mai importantă, ca test al adevăratei spiritualităţi.

A. „Darurile Duhului” nu oferă nicio dovadă de mântuire pentru că ele uneori au fost dăruite şi la persoane nemântuite (Balaam, Iuda). Roada Duhului, bineînţeles, poate fi produsă în viaţa acelora în care locuieşte Duhul Sfânt.

&90

B. „Darurile Duhului” pot fi folosite ca mijloc de glorificare personală mai degrabă decât pentru edificarea comună. Însăşi natura „roadelor Duhului” previne folosirea lor greşită, pentru scopuri egoiste (I Cor. 12-14).

C. „Darurile Duhului” sunt împărțite în mod suveran de către Dumnezeu, în timp ce orice creştin poate produce „roada Duhului”. Uneori, darurile spirituale sunt plasate în vieţile oamenilor mândri şi egoişti, dar roada spirituală poate fi produsă de ascultare şi consacrare creştină.

D. Dragostea (o roadă a Duhului) este arătată evident ca superioară „darurilor Duhului” (I Cor. 12:31 – 13:13). Darurile Duhului trebuie să fie reglementate de dragoste, ori altfel vor claca în atingerea scopului lor de a edifica poporul lui Dumnezeu. Să nu se înţeleagă aceasta ca o denigrare a darurilor spirituale: ele au scopul lor menit de Dumnezeu. Ideea ce trebuie amintită este aceea că „roadele Duhului” dezvăluie relaţia noastră cu Dumnezeu şi ne formează caracterul nostru creştin. Fără duhul asemănător cu Cristos produs în noi prin ascultarea de Dumnezeu, orice altceva este în zadar şi mărturia noastră este nefolositoare.

III. NATURA ROADEI DUHULUI

În Epistola către galateni, 5:22-23, găsim nouă haruri care se manifestă ca „roadă a Duhului”.

&91

A. Dragostea. Aceasta este afecţiune faţă de Dumnezeu şi de oameni. Ea este produsă de naşterea din nou (I Io. 4:7,8) şi este descrisă de Pavel în I Corinteni, 13:1-8. Putem iubi numai în măsura în care suntem controlaţi de Duhul lui Dumnezeu.

B. Bucuria. Aceasta este voioşia sfântă provenită din cunoaşterea lui Dumnezeu şi a încrederii în promisiunile Sale. Ea este necesară pentru slujirea creştină (Deut. 28:47; Ps. 51:12,13) şi este un atribut al creştinului plin de Duh.

C. Pacea. Aceasta este dispoziţia paşnică a minţii şi a inimii care provine din siguranţa că am fost iertaţi şi că Dumnezeu este în stare să împlinească toate nevoile (Fil. 4:6,7).

D. Îndelunga-răbdare. Aceasta este trăsătura unui creştin care nu se lasă ofensat sau provocat cu uşurinţă.

E. Bunătatea. Aceasta vizează un spirit blând şi binevoitor întâlnit la cei care umblă cu Dumnezeu.

F. Binefacerea. Aceasta este o virtute morală generală care nu are motive ascunse.

&92

G. Credincioşia. Întreaga credinţă autentică este produsă de Duhul lui Dumnezeu, fie că este credinţa mântuitoare, fie că este credinţa pusă în promisiunile lui Dumnezeu în mod zilnic, pe măsură ce apar nevoile şi încercările.

H. Blândeţea. Aceasta este dispoziţia de a îndura produsă de conştienţa propriei păcătoşenii (Mat. 5:4,5).

I. Înfrânarea poftelor. Aceasta reprezintă stăpânirea de sine şi cumpătarea găsită în aceia care trăiesc numai pentru gloria lui Dumnezeu.

IV. UNITATEA ROADEI DUHULUI

Autorul îşi aminteşte că a văzut un chestionar în care creştinilor li se cerea să spună care din roadele Duhului se manifestă în vieţile lor. Această întrebare poate avea câteva implicaţii greşite. În timp ce sfinţii pot avea numai un dar spiritual, totuşi, în cazul „roadelor Duhului”, lucrurile nu stau la fel. Creştinii plini de Duh vor avea toate „roadele Duhului”, pentru că în ei există gândirea lui Cristos (Fil. 2:5). Pe măsură ce sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, ei vor deveni mai asemănători cu Cristos în fiecare domeniu al caracterului lor.

Unitatea roadelor Duhului este văzută în faptul că toate pot fi incluse în prima trăsătură, care este dragostea. În

&93

Epistola către romani, 13:8-10, găsim că dragostea împlineşte legea. Toate datoriile omului pot fi incluse în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni. Ar fi un studiu util pentru cel ce studiază Cuvântul lui Dumnezeu să mediteze la descrierea dragostei din I Corinteni, 13:1-8. Va observa imediat că fiecare roadă a Duhului este manifestată în dragoste.

CONCLUZIE Aproprierea din relaţia noastră cu Duhul Sfânt se poate vedea lesne prin manifestarea „roadei Duhului” din vieţile noastre. Fie firea, fie Duhul, ne formează caracterul în fiecare zi.

&94

Capitolul al XIX-lea PĂCATELE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

În măreţul plan al răscumpărării, fiecare dintre Persoanele Sfintei Trinităţi are de făcut o lucrare distinctă. Din cauză că lucrările şi modul lor de manifestare sunt diferite, observăm că păcatele pot fi săvârşite împotriva Persoanelor separate ale Dumnezeirii (Mat. 12:32).

Duhul Sfânt are lucrarea particulară de a interacţiona cu inimile oamenilor şi a-i determina să primească beneficiile mântuitoare ale lucrării lui Cristos. El locuieşte în sfinţi şi este prezent în adunările Domnului. De asemenea, El este cel care îi convinge de păcat pe cei nemântuiţi şi pledează în faţa păcătoşilor. Datorită lucrării Sale în vieţile noastre şi în mijlocul nostru, Biblia menţionează anumite păcate care se comit împotriva Lui, în timp ce El Îşi îndeplineşte lucrarea Sa specială. Fie ca Dumnezeu să folosească această lecţie şi să ne facă pe fiecare dintre noi mai sensibili la pericolul de a întrista Duhul lui Dumnezeu.

I. MINŢIREA DUHULUI SFÂNT

În Fapte, 4:34-5:11, găsim povestirea cu Anania şi Safira minţind pe Duhul Sfânt. Păcatul lor nu a constat în faptul că au păstrat o parte din bani, ci în faptul că au pretins că i-au dat pe toţi ca să primească laudă pentru sacrificiul pe care l-au făcut. Ei sunt părinţii tuturor celor ce caută laudă pentru consacrarea pe care, de fapt, nu o posedă.

&95

Păstrarea unei astfel de înşelăciune în adunare este un păcat împotriva Duhului Sfânt. A încerca să înşeli adunarea este ca şi cum l-ai înşela pe Duhul Sfânt, care este administratorul omniscient al adunării. Oamenii uită că a te juca cu Casa Domnului înseamnă a te juca cu Dumnezeu. În împlinirea păcatului lor, Anania şi Safira l-au ispitit pe Dumnezeu (Fap. 5:9), iar credinţa lor stă ca mărturie pentru cei ce vor călca pe urmele lor.

II. ÎNTRISTAREA DUHULUI SFÂNT

În Epistola către efeseni, 4:30, Pavel ne porunceşte să nu întristăm Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Faptul că Duhul poate fi întristat, implică faptul că El iubeşte poporul lui Dumnezeu. Îi putem întrista numai pe acei a căror dragoste şi bunătate nu le-o întoarcem. Această idee despre dragoste a Duhului este folosită de Pavel ca motiv pentru a nu Îl întrista. Faptul că ne pecetluieşte ne arată faptul că dragostea Lui Îl face să locuiască în noi, să ne ajute şi să ne binecuvânteze. Pecetea Lui pusă până în ziua răscumpărării ne arată faptul că nu ne va uita niciodată. În lumina unei astfel de iubiri şi bunătăți, ne mai putem noi dori să păcătuim şi să-L întristăm?

Duhul Sfânt este întristat de păcat în vieţile credinciosului. Trupurile noastre sunt templul Lui şi ar trebui să ne temem să le pângărim. El este perfect sfânt şi păcatul îl ofensează.

Moduri variate în care Duhul poate fi întristat sunt menţionate în contextul din Efeseni, 4:30.

&96

A. Cuvinte păcătoase (Efes. 4:29,31; 5:4); B. Atitudini păcătoase (Efes. 4:31); C. Fapte păcătoase (Efes. 5:3).

Dumnezeu să ne ajute să umblăm cu grijă, amintindu-ne de prezenţa Sa.

III. STINGEREA DUHULUI SFÂNT

În Epistola către tesaloniceni, 5:19, noi suntem avertizaţi să nu stingem Duhul. Aceasta se întâmplă când, pentru un timp, un sfânt îşi împietreşte inima faţă de conducerea Duhului Sfânt.

Să ne temem să ignorăm vocea Duhului lui Dumnezeu. Oameni ca David, Avraam şi Iona se pare că au stins Duhul pentru o perioadă şi au plătit scump. Acest păcat cu siguranţă va aduce pedeapsa şi ne lasă loc să facem multe greşeli prosteşti. Feluri comune în care Duhul este stins sunt după cum urmează:

A. Prin neascultarea faţă de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu cum este scris în Biblie sau cum a fost transmis în timpurile îndepărtate oral, de profeţi (I Tes. 5:20);

B. Prin înăbuşirea mustrărilor Duhului atunci când L-am întristat;

C. Prin neascultarea de conducerea Duhului în vieţile noastre.

&97

IV. NEASCULTAREA DE DUHUL SFÂNT

În Fapte, 7:51, Ştefan i-a acuzat pe Evrei de neascultare de Duhul Sfânt, după cum au făcut şi părinţii lor. (Evr. 3:7-10 şi Is. 63:10). În Genesa, 6:3, Dumnezeu vorbeşte despre Duhul care pleda cu poporul înainte de potop. Unii au încercat să interpreteze aceste versete ca făcând referire numai la rebeliunea oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Ei concluzionează în mod fals că, întrucât lucrarea Duhului în cel ales este eficientă, El nu lucrează în inimile celor care nu sunt mântuiţi în final. Sigur că a te împotrivi Cuvântului lui Dumnezeu este echivalent cu a te împotrivi Duhului Sfânt, însă nu avem nici un motiv pentru care am putea afirma că El nu interacţionează niciodată cu cei care nu sunt mântuiţi niciodată. Cum se întâmplă şi cu alte binecuvântări ale harului comun (de exemplu, chemarea Evangheliei), imboldurile Duhului sunt lipsite de eficacitate numai din cauza depravării inimilor lor.

V. BLASFEMIA ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

În Evanghelia după Matei, 12:22-32, avem povestirea despre unele persoane care au comis un păcat de neiertat. Aceşti farisei L-au acuzat pe Cristos că lucrează prin puterea lui Satan. Făcând acest lucru, ei L-au blasfemiat pe Duhul Sfânt prin a cărui putere lucra Cristos (Fap. 10:38). Domnul nostru spune că acest păcat nu se iartă.

În timp ce toate aceste lucruri sunt simple, totuşi, când oamenii încep să aplice aceste precepte zilelor noastre, se creează o mare confuzie. Unii au spus că acest păcat nu

&98

poate fi comis în zilele noastre, iar alţii l-au definit constând în a muri fără Cristos (această părere din urmă confundă problema neiertării cu problema păcatelor neiertate în această lume şi în cea care va veni). Autorul s-a întrebat uneori de ce nu putem să acceptăm simpla afirmaţie a lui Cristos, aceea că păcatul de neiertat este acela de a blasfemia, profana, abuza şi insulta în mod conştient pe Duhul Sfânt. Acele persoane nemântuite care de bună voie rănesc Duhul lui Dumnezeu, nu vor primi niciodată darul puterii Sale regeneratoare.

&99

Capitolul al XX-lea BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

INTRODUCERE

„Ce este botezul cu Duhul Sfânt?” „Ar trebui să caut această experienţă?” Aceste întrebări devin din ce în ce mai comune pe timp ce multe biserici moderne propagă opiniile lor conflictuale în privinţa acestei doctrine. Cu siguranţă fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să dorească să se întoarcă la Biblie pentru o nouă privire asupra subiectului . 16

I. CONSEMNAREA BIBLIEI

Biblia nu conţine atâta informaţie despre botezul cu Duhul Sfânt pe cât am crede. Există mai multe menţiuni ale profeţiei că Domnul nostru va boteza cu Duh Sfânt şi o menţiune în cartea Faptelor a împlinirii acestei profeţii. Epistolele doctrinare ale Noului Testament nu conţin nicio poruncă pentru cineva să caute acest gen de experienţă şi, de fapt, ele nici nu o menţionează.

Desigur că acest fapt aruncă o lumină interesantă asupra învăţăturii care spune că fiecare creştin trebuie să caute această experienţă.

În studiul privitor la ceea ce scrie în Biblie, ar trebui să observăm că Noul Testament conţine cinci menţionări ale

Pentru o analiză completă a subiectului, recomandăm cartea Botezul în 16

Duhul Sfânt de Mark Fenison, Editura Gratia Dei, Cluj Napoca, 2015.

&100

profeţiei conform căreia Domnul nostru va boteza cu Duhul Sfânt (Mat. 3:11-12; Mc. 1:8; Lc. 3:16-17; Io. 1:33; Fap. 1:4-5). Este interesant de observat că această profeţie este menţionată câte o dată în fiecare carte istorică a Noului Testament (Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte). 17

În cartea Faptelor avem patru exemple de grupuri care au fost botezate cu Duhul Sfânt. În Fapte, 2:1-11, avem un eveniment care poate fi identificat în mod clar cu Botezul cu Duhul Sfânt (Fap. 1:5; 2:33). Evenimentele din Fapte, 10:44-46, pot fi văzute de asemenea, ca un botez cu Duhul Sfânt în lumina cuvintelor lui Petru, adresate adunării din

O greşeală comun întâlnită la mulţi predicatori moderni este pretenţia 17

că I Corinteni, 12:13, se referă la botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie numai să citeşti cu atenţie versetul şi naivitatea acestei pretenţii este expusă. În Botezul cu Duhul:

1.Cristos este cel care botează. 2.Duhul este elementul în care are loc botezul.

În I Corinteni, 12:13: 1.Duhul botează. 2.Trupul lui Cristos este „elementul” în care suntem botezaţi. Contextul din I Corinteni, 12:13 este adunarea locală. Oameni cu daruri variate şi diferite sunt adăugaţi adunării locale ca să poată funcţiona ca trup. Pavel foloseşte ilustraţia corpului uman cu variatele sale membre pentru a ilustra modul în care operează adunarea locală. Botezul prin care sunt adăugaţi membrii la adunare este evident „botezul în apă”.

Acest fapt nu contrazice în nici un fel afirmaţia din I Corinteni, 12:13, că Duhul face botezul. În Ioan, 4:1, ni se spune că botezătorul este Cristos, însă versetul 2 continuă să ne explice că actul efectiv al botezului a fost făcut de către apostoli. În esenţă, Ioan spune că actul botezului a fost îndeplinit de conducerea şi autoritatea lui Cristos. Tot astfel, I Corinteni, 12:13, se referă la botezul cu apă, fiind administrat de conducerea Duhului. Numai El poate, prin naşterea din nou, să facă dintr-un om candidat pentru botez şi numai El poate conduce o adunare să boteze o astfel de persoană.

&101

Ierusalim (Fap. 11:15-17). Cu siguranţă, considerăm şi evenimentele din Fapte, 8:14-17 şi Fapte, 19:1-7, ca fiind de aceeaşi natură.

Cercetând Biblia nu ne putem opri de la observaţia că în fiecare caz circumstanţele au fost foarte diferite. Sunetul unui vânt puternic şi limbile de foc au fost manifestate numai la Cincizecime (Fapte, capitolul 2).

Fapte, capitolele 2, 10 şi 19 oamenii au vorbit în limbi, însă nu şi în Fapte, capitolul 8. În capitolele 8 şi 19, botezul este asociat cu punerea mâinilor, dar nu şi în capitolele 2 şi 10. Circumstanţa comună fiecărui caz este aceea că, în fiecare exemplu, Duhul a fost turnat peste un grup distinct. Fiecare turnare a fost însoţită de semne care au confirmat primirea Duhului Sfânt de acel grup. Să examinăm acum scopul botezului.

II. BOTEZUL: O NOUĂ DISPENSAŢIE A 18

DUHULUI

Botezul cu Duhul a fost o împărțire iniţială a Duhului în puterea şi binecuvântările Noului Testament variatelor grupuri menţionate în Biblie (Lc. 24:49). Ioan Botezătorul a predicat că numai Mesia putea boteza cu Duhul (Mat. 3:11). Aceasta pentru că darul Duhului trebuia să fie achiziţionat pentru noi de către Domnul Isus. Lucrările Duhului Sfânt în inimile noastre sunt o mare parte din mântuirea lui Cristos. Trimiterea Duhului Sfânt a fost dovada că lucrarea de

Pentru că în teologie termenul „dispensaţie” este folosit în moduri 18

diferite, ar trebui explicat faptul că noi folosim cuvântul cu sensul lui de bază care este împărţire sau distribuire.

&102

ispăşire a fost încheiată şi acceptată de Tatăl şi că Isus Cristos a fost glorificat în Cer (Fap. 2:33; Gal. 3:13-14).

În fiecare caz de botez cu Duhul menţionat, un grup diferit primeşte această binecuvântare. În Fapte, capitolul 2, a fost revărsat peste sfinţii evrei. În Fapte, capitolul 8, credincioşii samariteni au fost astfel botezaţi. Samaritenii erau dispreţuiţi de evrei, îi considerau corcituri. În Fapte, capitolul 10, Neamurile au primit botezul cu Duhul. Fapte, capitolul 19, scrie cum Duhul s-a coborât peste acei ce cunoşteau numai botezul lui Ioan . 19

III. BOTEZUL CA SEMN

Botezul cu Duhul Sfânt nu a fost numai un dar al Duhului, ci şi un semn important. Ioan Botezătorul a clarificat că Mesia putea fi recunoscut după capacitatea Sa de a boteza cu Duhul. Cum am mai spus, botezul cu Duhul Sfânt a dovedit că Isus este Domnul cel înviat şi glorificat (Fap. 2:33).

Să observăm acum că botezul cu Duhul Sfânt nu numai că a verificat pretenţiile lui Cristos, ci şi autoritatea adunării locale.

În ziua Cincizecimii, Sărbătoarea primelor roade, evreii din tot Imperiul Roman se adunau să se închine lui Dumnezeu în Ierusalim (Fap. 2:1-11). Acolo ei au instituit prima adunare alcătuită din umilii apostoli ai lui Cristos. Templul evreiesc, care fusese Casa Tatălui (Mat. 21:13, 23:38) era acum părăsit de Dumnezeu, din punct de vedere spiritual. Adunarea creştină era acum Casa lui Dumnezeu (I

Vezi Anexa 1, pag. 138.19

&103

Tim. 3:15). În comparaţie cu grandoarea Templului lui Irod, micul grup de apostoli nu era impresionant. Cine ar fi crezut că această mică adunare devenea acum locul închinării divine ordinate?

Botezul cu Duhul Sfânt al primei adunări cu siguranţă a verificat pretenţiile membrilor săi. Sunetul unui vânt puternic a oferit dovada audibilă a Duhului Sfânt care coboară peste adunare. Apariţia focului a fost un simbol al prezenţei lui Dumnezeu. Limbile au constituit de asemenea, un semn pentru evreii cei necredincioşi (I Cor. 14:21 -22). Aceste semne au acreditat adunarea Domnului şi i-au lăsat pe evrei fără scuze şi fără posibilitatea să respingă pretenţiile lor privitoare la Evanghelie (Evr. 2:1-4) . 20

Botezul cu Duhul din Fapte, 8:14-17 şi Fapte, 10:44-46, a constat în turnarea Duhului peste samariteni şi peste Neamuri. Din nou, botezul este un semn, însă de această dată este pentru evreii mântuiţi. Acest lucru era necesar deoarece chiar evreii mântuiţi ai perioadei respective limitau mântuirea, fiind numai pentru poporul lor.

Autentificarea Adunării lui Cristos prin botezul cu Duhul poate fi 20

ilustrată clar prin compararea istoriei Adunării cu istoria Templului lui Solomon. 1. David a strâns materialele pentru Templu; Ioan Botezătorul a strâns

materialele pentru Adunare. 2. Solomon a construit templul; Cristos a construit Adunarea; 3. Solomon a consacrat Templul cu o jertfă; Cristos a răscumpărat

Adunarea prin sacrificiul Său; 4. După dedicare, simbolul prezenţei lui Dumnezeu a început să

manifeste acceptarea Templului de către Dumnezeu şi intenţia Sa de a locui acolo. După moartea lui Cristos, Duhul Sfânt a coborât la Cincizecime pentru a arăta că Adunarea era casa lui Dumnezeu.

&104

Botezul cu Duhul Sfânt atribuit samaritenilor şi Neamurilor a oferit dovada divină că şi ei pot fi mântuiţi şi adăugaţi adunărilor lui Cristos fără a deveni evrei prozeliţi. Acest lucru este uşor de observat în apărarea gestului său, pe care o explică Petru în faţa adunării din Ierusalim. (Fapte 11:1-19).

El folosea botezul Duhului în Fapte, capitolul 10, ca dovadă a faptului că Neamurile erau părtaşe aceloraşi binecuvântări pe care le primeau şi evreii creştini. În cazul în care casa lui Corneliu nu ar fi primit Duhul Sfânt în acelaşi fel în care îl primim noi azi, atunci nici Petru şi nici adunarea din Ierusalim nu ar fi fost convinşi că ei erau părtaşi binecuvântărilor Evangheliei. În această privinţă, vedem că limbile erau un semn nu numai pentru necredincioşi şi nemântuiţi, ci şi pentru evreii mântuiţi care nu credeau în mântuirea şi altoirea neamurilor.

CONCLUZIE În concluzie, să rezumăm câteva puncte aduse în această lecţie şi să tragem nişte concluzii din aceste puncte.

1. Botezul cu Duhul Sfânt era turnarea Duhului asupra anumitor oameni.

2. Această împărțire a Duhului a fost posibilă datorită lucrării încheiate a lui Cristos. Într-adevăr, Cristos a administrat botezul (Fap. 2:33).

3. Botezul nu a fost dat zilnic indivizilor, ci mai degrabă unui anumit grup într-un anumit timp.

4. Odată dat Duhul Sfânt, experienţa nu era repetată, pentru că revărsarea Duhului Sfânt peste un grup era permanentă.

&105

Semnele care însoţeau orice botez erau suficiente pentru a acredita acel grup o dată pentru totdeauna (Fap. 11:15-18). Autorul acestui studiu, de exemplu, nu a căutat niciodată botezul cu Duhul Sfânt, pentru că neamurile l-au primit cu mai mult de 1900 de ani în urmă, după cum scrie în Fapte, capitolul 10. A fost însoţit şi atestat de suficiente semne la acel moment.

5. Nimeni nu a urmărit această experienţă şi nici nu a fost nimănui poruncit să o caute. A fost dăruită de Dumnezeu în timpul său (De observat cum în Fapte, 8 şi 10, atât Filip cât şi Petru au fost abordaţi de Dumnezeu pentru o anumită lucrare într-un anumit timp coroborat cu botezul).

6. Această experienţă nu este posibilă în zilele noastre, cu excepţia cazului în care cineva poate dovedi că face parte dintr-o anumită rasă care nu a primit niciodată botezul cu Duhul Sfânt. Însă, cum evreii, neamurile şi creştinii samariteni au primit deja botezul, acest lucru este imposibil.

&106

Capitolul al XXI-lea DARURILE DUHULUI SFÂNT

INTRODUCERE

În această lecţie vom recapitula darurile Duhului.

I. DEFINIREA DARURILOR SPIRITUALE

Darurile Duhului sunt abilităţi şi înzestrări dăruite unei persoane prin lucrarea interioară a Duhului Sfânt (I Cor. 12:4-11). Ele trebuie deosebite de darul iniţial al Duhului (Fap. 2:38; 10:45; 11:17; I Cor. 12:4). Darurile spirituale de asemenea, nu trebuie confundate cu abilităţile fireşti sau cu talentele. O persoană se naşte cu anumite puncte forte ce pot fi dezvoltate. Darurile spirituale, pe de altă parte, nu sunt un produs al naşterii, ci al puterii Duhului Sfânt.

II. TIPURI DE DARURI SPIRITUALE

Darurile spirituale sunt enumerate în următoarele pasaje: Epistola către romani, 12:5-8; Epistola către efeseni, 4:11-12; I Corinteni, 12:8-10,28,29. Anumite clasificări care au fost sugerate sunt:

A. Semnul administrativ – funcţional;

&107

B. Edificare – autenticitate; C. Permanenţă – efemeritate.

Unele daruri (limbile, minunile, vindecările etc) au fost date ca semne. Alte daruri (ajutorări, conducere) capacitează adunarea să opereze într-o manieră ordonată sau să-i binecuvânteze pe cei cu nevoi speciale (făcând milostenie). O mare parte a darurilor au legătură cu lucrarea Cuvântului (predare, profeţie etc.). Aceste daruri au fost date pentru a împlini nevoi specifice ale adunărilor apostolice, fiind, desigur, efemere. Prin aceasta mă refer la toate darurile-semne şi la orice alt dar care implica revelaţie directă în afară de cea a Bibliei. În enumerarea variatelor tipuri de daruri spirituale, ar trebui să menţionăm anumite tipuri de oameni înzestraţi care sunt de asemenea menţionate (I Cor. 12:28-29). Oamenii la care ne referim au fără îndoială mai multe daruri pentru a-şi îndeplini lucrarea. Ei înşişi sunt daruri pentru adunare (Efes. 4:7-12). Anumite astfel de daruri, precum cel de apostol sau profet, au fost temporare.

III. SURSA DARURILOR DUHULUI

Darurile Duhului Sfânt au origine dublă. A. Au fost date de Cristos (Efes. 4:7-11); B. Sunt date de Duhul Sfânt (I Cor. 12:4-11).

&108

Aceste două puncte pot fi reconciliate prin înţelegerea faptului că Duhul a fost turnat peste Adunare de către Cristos. Duhul a fost numit „darul înălţării” făcut de Cristos Adunării (Fap. 2:33; Io. 7:39). Duhul trimis la noi lucrează în noi capacităţi spirituale necesare.

IV. DONATARII DARURILOR DUHULUI SFÂNT

În timp ce toţi sfinţii au daruri spirituale (I Pet. 4:10; I Cor. 12:7), totuşi este corect să spunem că darurile au fost date Adunării. Nu toţi creştinii sunt membri într-una din adunările Domnului, dar voia revelată a Domnului este aceea ca ei să devină membri într-una din aceste adunări. Adunarea este sfera potrivită pentru a exercita darurile Duhului. Darurile au fost date Adunării pentru creşterea sa spirituală (Efes. 4:8-12, vezi versetul 12; I Cor. 12:14-31, vezi versetele 27-28).

Darurile sunt date anumitor sfinţi pentru ca toată adunarea să fie binecuvântată.

Relaţia darurilor Duhului cu Adunarea poate fi urmărită în conceptul Noului Testament de Adunare ca Templu al lui Dumnezeu şi ca Trup al lui Cristos. În timp ce regenerarea ne transformă în „pietre vii” (I Pet. 2:5), darurile Duhului sunt acelea care determină aceste pietre vii să formeze un templu al lui Dumnezeu care să fie „bine închegat” (Efes. 2:21). După cum un trup omenesc are multe membre care contribuie la binele său general ca întreg, tot aşa, adunarea locală, ca trup al lui Cristos, este binecuvântată cu orice funcţie necesară prin varietatea darurilor membrilor săi (I Cor. 12:12-28; Efes. 4:16). Darurile Duhului au fost date Adunării pentru că este responsabilitatea sa să

&109

promoveze creşterea spirituală a poporului lui Dumnezeu (Efes. 4:11-16).

Poate că ar fi bine de menţionat aici faptul că acel concept carismatic care spune că oamenii primesc daruri spirituale pentru binele personal este în întregime fals. Fiecare dar este pentru Trupul lui Cristos ca întreg . Noi nu 21

primim daruri pentru binele personal, ci pentru cel al Trupului. După cum este cazul cu trupul uman, între membre trebuie să existe interdependenţă. Binele întregului trup trebuie să fie factorul de control în exercitarea oricărui dar spiritual. Acesta este tema centrală a lui Pavel din I Corinteni, capitolele 12 – 14.

V. REGLEMENTAREA DARURILOR DUHULUI

De vreme ce darurile spirituale sunt date pentru beneficiul întregului corp, ele trebuie administrate într-un mod în care să fie posibilă atingerea acestui deziderat. Bineînţeles că sunt date reguli specifice (I Cor. 14:27-35), totuşi conceptul general este să permitem ca dragostea pentru ceilalţi să ne controleze acţiunile. Dragostea este atât de importantă în exercitarea darurilor spirituale încât cea mai mare expunere a dragostei din Biblie se găseşte în mijlocul unei discuţii despre darurile spirituale (I Cor. 13:1-13). Una dintre regulile cu privire la darurile spirituale este să observăm faptul că acele persoane care au daruri spirituale le controlează (I Cor. 14:32-33). Cei care deranjează serviciile de închinare cu acţiune necontrolate nu pot atribui comportamentul lor puterii Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Adică al adunării locale. N. ed.21

&110

VI. TREBUIE RÂVNITE DARURILE SPIRITUALE?

În zilele noastre mulţi oameni sunt învăţaţi să se roage şi să râvnească anumite daruri spirituale. Acest fapt constituie o greşeală naivă şi periculoasă. Persoana care dă o astfel de învăţătură dă dovadă de o totală lipsă de înţelegere în privinţa darurilor Duhului. Să medităm la următoarele lucruri:

A. Nimeni din Biblie nu a fost vreodată învăţat să râvnească sau să se roage pentru daruri spirituale;

B. Toţi creştinii au două sau mai multe daruri spirituale (I Cor. 12:4-11);

C. Aceste daruri sunt date de Duhul Sfânt după dorinţa Sa suverană (I Cor. 12:11). Adunarea, ca un trup uman, este făcută de Dumnezeu (I Cor. 12:18-28). Noi nu ne putem alege locul nostru în trupul lui Cristos;

D. Membrii trupului lui Cristos au diferite daruri (I Cor. 12:14-20). Ce naivă este ideea ca toţi să caute acelaşi dar;

E. Creştinii sunt învăţaţi să fie mulţumiţi cu darurile lor (I Cor. 12:14 -16, 29 -30).

Unii au conchis în mod eronat că I Corinteni, 12:31, 14:1, învaţă că noi trebuie să căutăm daruri spirituale. Ceea ce spune Pavel cu adevărat este că acele daruri care sunt binecuvântări pentru ceilalţi trebuie preţuite mai mult de adunare decât să dorească glorificarea de sine, sfinţii ar trebui să dorească să aibă acele daruri cu care să-i poată

&111

binecuvânta pe ceilalţi. În adunarea din Corint nu puteau fi toţi profeţi (I Cor. 12:29), însă acest dar era râvnit sau invidiat de ceilalţi pentru că era o binecuvântare pentru ceilalţi. Adunarea, ca întreg, se bucura de acele daruri edificatoare . 22

O, ce binecuvântare ar fi dacă toţi ar avea această atitudine!

VII. PERICOLUL DARURILOR SPIRITUALE

Chiar dacă darurile Duhului au fost date pentru a fi o binecuvântare, se poate abuza de ele. Spre deosebire de roada Duhului, ele pot produce mândrie. Uneori, unde este o mulţime de daruri spirituale, este foarte puţin har (compară I Cor. 1:7 cu 3:13). Să medităm la următoarele puncte:

A. Darurile spirituale sunt date unei persoane pentru binele altora. Este, astfel, un fapt precis că primirea unui dar spiritual nu asigură binecuvântarea personală;

B. Darurile spirituale nu sunt un semn sigur că o persoană este copil al lui Dumnezeu. Atât Iuda, cât şi Balaam au primit daruri spirituale;

C. Posedarea darurilor spirituale, spre deosebire de posedarea roadelor Duhului, nu dovedeşte în nici un

În I Corinteni, 12:31 şi 14:1, Pavel pare că vorbeşte Adunării ca întreg. 22

Ideea pare să fie că Adunarea, trupul, dorea ca Dumnezeu să ridice bărbaţi care pot fi o binecuvântare pentru toţi. Acest fapt este totalmente diferit de individul care caută să fie înzestrat cu un anumit dar el însuşi.

&112

fel faptul că viaţa noastră creştină ar fi plăcută înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 13:1-3). Cei care arată roadele Duhului sunt cei care umblă aproape de Dumnezeu. Dar, totuşi, nu putem întotdeauna să afirmăm acest lucru nici cu privire la cei ce au daruri spirituale;

D. Darurile spirituale ne pot expune la anumite ispite când nu sunt conduse de dragoste. Corintenii îşi foloseau darurile pentru a se glorifica pe ei înşişi.

Prin afirmaţiile anterioare nu am dorit sub nicio formă să denigrăm darurile spirituale, ci am intenţionat să atenţionăm pe cei care le-ar folosit greşit sau s-ar încrede în ele ca dovadă a acceptării lor de către Dumnezeu.

&113

Capitolul al XXII-lea DARURILE TEMPORARE ALE DUHULUI

SFÂNT

INTRODUCERE

Din punct de vedere istoric, baptiştii au crezut în existenţa unor daruri spirituale (şi rânduieli) care aparţineau adunării primare. Acest fapt a fost unul normal, rezultând din înrădăcinarea lor în Sfintele Scripturi. Ei au ţinut la sintagma „regulă de credinţă şi practică”. Această poziţie au avut-o şi protestanţii sănătoşi doctrinar. Pe de altă parte, catolicismul şi majoritatea sectelor au pretins tot timpul că au daruri miraculoase. Prooroci inspiraţi, revelaţii noi şi vindecări miraculoase şi semne, au fost lucruri cu care aceste grupuri s-au lăudat mereu. În timpurile noastre, o mişcare religioasă intitulată „Înnoirea carismatică” pretinde că, în cadrul său, darurile miraculoase sunt restaurate. De acum, această mişcare este inter-confesională şi a experimentat o creştere extraordinară. Întrucât accentul modernismului se pune pe miracole, ne putem întreba dacă nu cumva se pregăteşte calea spre venirea lui Anticrist (II Tes. 2:8-12). Venirea sa va avea loc într-o perioadă în care se va pune mare accent pe miraculos (Mat. 24:24; 7:22-23). Este de datoria poporului lui Dumnezeu să cerceteze tot în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

&114

I. CELE NOUĂ DARURI TEMPORARE

În I Corinteni, 12:8-10, avem enumerate nouă daruri pe care le aveau adunările apostolice. Aceste daruri (precum şi slujba de apostol şi proroc) erau temporare. Planul nostru este ca, mai întâi, să definim aceste daruri, iar apoi să demonstrăm că ele nu au fost date de Dumnezeu ca o înzestrare permanentă.

A. Cuvântul înţelepciunii. Aceasta era abilitatea de a lua decizii sau a vorbi în mod supranatural, fără a fi studiat, ci prin lucrarea directă a Duhului Sfânt asupra minţii (Fap. 6:8-10; Mat. 10:19-20). (De ce acei ce pretind că au acest dar angajează avocaţi când sunt implicaţi în litigii?)

B. Cuvântul de cunoştinţă. Aceasta era abilitatea de a şti lucruri şi de a înţelege situaţii prin virtutea directei revelaţii de la Duhul Sfânt (Fap. 5:1-10; II Re. 5:25-26).

C. Darul credinţei. Aceasta este ceea ce am putea numi credinţa „lucrătoare de minuni” (I Cor. 13:2; Fap. 3:1-9). Această credinţă nu au avut-o toţi sfinţii, ci au fost distribuită de Dumnezeu, după cum a crezut El potrivit (I Cor. 12:11). Nu trebuie confundată cu credinţa mântuitoare care este comună tuturor sfinţilor.

&115

D. Darurile de vindecare. Aceasta era abilitatea de a vindeca la dorinţă (Fap. 9:32-35). Vindecarea era făcută ca un semn (Io. 10:38; Fap. 4:29:30).

E. Facerea de minuni. Aceasta era abilitatea de a face minuni ca semn sau confirmare că mesajul unei persoane era din partea lui Dumnezeu (Evr. 2:3-4).

F. Profeţia Aceasta era abilitatea de a primi şi a transmite celorlalţi mesaje sau doctrine care veneau prin descoperire directă de la Dumneuzeu. Biblia a fost scrisă de profeţi.

G. Deosebirea duhurilor. Aceasta era abilitatea de a discerne dacă acei ce pretindeau că exercită daruri spirituale erau de la Dumnezeu sau de la Cel rău. Adunările primare nu aveau un Nou Testament complet pe baza căruia să poată examina învăţăturile sau pe aşa-numiţii profeţi.

H. Vorbirea în limbi Aceasta era abilitatea de a traduce în mod supranatural pentru cei ce vorbeau în limbi (I Cor. 14:27).

I. Traducerea limbilor Aceasta era abilitatea de a tălmăci în mod supranatural pentru cei ce vorbeau în limbi (I Cor. 14:27).

&116

II. FAPTE CARE ATESTĂ NATURA TEMPORARĂ A ACESTOR DARURI

În această secţiune, dorim să dovedim că unele daruri au fost temporare. Spunând acest lucru, trebuie să înţelegem că nu încercăm să demonstrăm că Dumnezeu nu mai vindecă sau că nu mai face minuni, că nu mai conduce şi luminează pe poporul Său. Fiecare creştin se bucură de o rugăciune ascultată. Există, totuşi, o diferenţă între Dumnezeu care vindecă, ca răspuns la rugăciune, şi un om care are darul de a vindeca, ca şi semn. Ceea ce spunem este că acele daruri au fost temporare. Să analizăm câteva motive pentru care această poziţie este într-adevăr corectă.

A. Adunările primare aveau nevoi speciale. În mod evident, adunările apostolice aveau nişte nevoi pe care adunările contemporane nu le mai au. 1. Ele nu aveau un Nou Testament complet şi,

astfel, aveau nevoie de anumite descoperiri divine.

2. Ele aveau nevoie de semne pentru pecetluirea descoperirii primite (Evr. 2:3-4).

Niciunul dintre motivele invocate de carismaticii moderni pentru presupusa noastră nevoie de aceste daruri miraculoare nu este biblic. Ei presupun că aceste daruri vor face ca adunarea să devină mai spirituală, însă darurile nu au avut neapărat acest efect asupra adunării apostolice (Compară I Cor. 1:7 cu I Cor. 3:1-3). Ei afirmă că, de vreme ce oamenii lui Dumnezeu se îmbolnăvesc, tot va mai fi nevoie

&117

de darul vindecării. Acest fapt descoperă o înţelegere eronată, faptul că darurile vindecării erau date ca semn pentru necredincioşi. Dumnezeu, însă, vindecă după voia Sa, dar nu ca semn. Nu există niciun motiv scriptural pentru care adunările care au Noul Testament întregit şi pecetluit ar avea nevoie de aceste nouă daruri miraculoase.

B. Mărturia istoriei Adunării

Istoria Adunării confirmă că învăţătura acestor daruri miraculoase este rezervată timpurilor apostolice (Evr. 2:3-4). Ioan Crisostom (345-407 d.Cr.), faimosul predicator din Antiohia, a spus cu privire la I Corinteni, capitolul 12: „Acest loc este foarte obscur, însă obscuritatea este produsă de ignoranţa noastră faţă de lucrurile la care se referă, și de încetarea lor, căci ele obişnuiau să apară atunci, însă acum nu mai au loc”. Carismaticii pretind că pentru pierderea acestor daruri sunt responsabile lipsa credinţei şi trăirea firească. Acest lucru contrazice totuşi alte fapte: 1. Adunarea din Corint era carnală (I Cor. 3:1-3),

însă membrii săi aveau din belşug daruri; 2. Darurile sunt împărţite de Dumnezeu în mod

suveran (I Cor. 12:11). Dacă ele au încetat vreodată aceasta s-a întâmplat pentru că aşa a fost voia lui Dumnezeu, nu pentru că sfinţilor le-a lipsit credinţa.

&118

3. Cristos a avut tot timpul adunări sănătoase, care au primit aceste daruri când au fost disponibile (Mat. 16:18).

C. Mărturia apostolului Pavel

În I Corinteni , 13:1-13, Pavel arată importanţa dragostei şi superioritatea sa faţă de daruri. Pentru a demonstra superioritatea dragostei, el spune câteva importante adevăruri în legătură cu natura temporară a darurilor miraculoase. Să trecem în revistă câteva dintre aceste adevăruri. 1. În I Corinteni, 13:10, este citat un principiu de

bază. Ni se spune că nedesăvârşitul va fi eliminat de perfecţiunea care urma să vină. Descoperirea incompletă a versetului 10 se referă cu siguranţă la darurile miraculoase (vs. 9) şi nu credem că Biblia este ceea ce numim perfect. Acestea fiind spuse, versetul 10 evident va învăţa faptul că canonul complet al Noului Testament depăşeşte şi încheie etapa darurilor miraculoase. Unii au încercat să evite această logică făcând astfel încât „ceea ce este perfect” să pară că se referă la a doua venire a lui Cristos. Această interpretare se respinge din următoarele motive: a. Termenul perfect se aplică unui obiect neutru.

Este greu de crezut că Pavel ar fi făcut referire la Cristos adresându-se cu „acela”.

b. Contextul nu tratează întoarcerea lui Cristos, ci diferitele grade de completare a revelaţiei.

i. Revelaţia parţială – Daruri spirituale (vs. 9);

&119

ii. Revelaţia completă – Cuvântul lui Dumnezeu;

iii.Scriptura trebuie interpretată contextual. c. În Epistola lui Iacov, 1:25, Biblia este numită

„desăvârşită”. 2. În I Corinteni, 13:11, se insinuează faptul că

darurile miraculoase erau datorită lipsei de maturitate a adunării.

3. În I Corinteni, 13:8-13, Pavel pare că doreşte să compare permanenţa relativă a credinţei, nădejdii şi dragostei cu darurile miraculoase. a. Dragostea nu va pieri niciodată (vs. 8). Este

un har de care ne vom bucura chiar şi în ceruri, în veacurile viitoare;

b. Credinţa şi dragostea pălesc când sunt comparate cu darurile miraculoase (vs.13, 8-10). Să ne amintim oricum că dragostea este încă superioară credinţei şi speranţei, pentru că acestea vor dispărea la venirea lui Cristos (Rom. 8:24);

c. Darurile miraculoase au fost doar temporare (vs.8). Ele nu sunt veşnice precum dragostea şi nici nu vor continua până la întoarcerea lui Cristos, cum este cazul credinţei şi dragostei.

CONCLUZIE

Odată ce adevăratul scop al darurilor miraculoase este înţeles, cel ce studiază nu ar trebui să întâmpine vreo problemă în înţelegerea naturii lor temporare. Astăzi, în

&120

adunări nu mai există niciun dar care să implice vreo descoperire directă din partea lui Dumnezeu. După cum darurile au fost date pentru a justifica noi revelaţii, tot aşa au şi încetat. Cei care cred că aceste daruri sunt încă în funcţiune nu pot spune: „Biblia este singura noastră regulă de credinţă şi practică”. Pentru ei, Biblia este o revelaţie nedesăvârşită. Adunările scripturale, pe de altă parte, cred că Biblia este descoperirea încheiată a lui Dumnezeu.

&121

Capitolul al XXIII-lea SĂNĂTATEA ŞI DARUL VINDECĂRII

INTRODUCERE

Mulţi au greşit incluzând toată tematica vindecării divine în „darurile de vindecare” (I Cor. 12:9). Darul vindecării a fost un dar-semn de vindecare şi constituie numai o parte a subiectului vindecării divine. Din cauza confuziei care înconjoară „darurile de vindecare” şi „vindecarea divină”, în această lecţie vom încerca să tratăm ambele subiecte.

Cei care dau ca învăţătură că darul vindecării este funcţional îi acuză pe predicatorii sănătoşi doctrinar că ar crede că Dumnezeu nu mai ascultă rugăciunile. Acest lucru este, desigur, o acuzaţie nefondată susţinută de cei ce refuză să cerceteze Biblia. Oamenii care suferă dureri, frică de moarte sau plâng pentru un apropiat bolnav, sunt deseori la mila acelor oameni care pretind să aibă darul vindecării. Cu siguranţă că fiecare sfânt trebuie să fie bine ancorat în învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu în ceea ce priveşte sănătatea şi vindecarea.

I. BINECUVÂNTAREA SĂNĂTĂŢII

După cum creştinii doresc să-şi vadă fraţii sănătoşi (III Io. 2), tot astfel şi binevoitorul nostru Dumnezeu a făcut multe provizii pentru binele poporului Său. În mod normal, ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu aduce o sănătate mai

&122

bună. Creştinul este sfătuit să evite îngrijorarea, stresul nejustificat, teama, ura, lăcomia şi beţia. Toate acestea sunt duşmani ai sănătăţii. Observă chiar promisiunea de viaţă lungă ataşată uneia dintre cele zece porunci (Ex. 20:12).

Cu mulţi ani în urmă, înaintea descoperirii ştiinţei moderne, naţiunii Israel i-a fost dat un program solid pentru o stare de sănătate superioară. Poruncile lui Dumnezeu inclu-deau curăţirea, ţinerea în carantină a celui bolnav, spălările în ape curgătoare şi odihna de sabat. Interzicerea imoralităţii sexuale a constituit un obstacol pentru nenumăratele boli care ne infestează ţara în zilele noastre. Toate acestea arată că, cu toate că prima dorinţă a lui Dumnezeu privitoare la poporul Său este sfinţirea, totuşi, atunci când a dat poruncile, El s-a îngrijit şi de binele lor fizic.

II. MOTIVUL ÎMBOLNĂVIRII

Părerea noastră despre boală va fi în mare parte influenţată de părerile pe care le avem în privinţa scopului bolii. Vindecătorii prin credinţă moderni ne fac să credem că toată boala este rezultatul necredinţei şi că nicio persoană nu trebuie să fie bolnavă. Într-o lume unde suferă atât cei buni, cât şi cei răi, această concepţie contrazice experienţa noastră, precum şi Biblia. Când privim în Cuvântul lui Dumnezeu, descoperim că boala poate avea mai multe cauze.

A. Boala poate fi o pedeapsă a Domnului Să ne gândim la plăgile care au căzut peste Egipt, sau la lovirea cu orbire, a vrăjitorului de către apostolul Pavel. Este interesant că în aceste cazuri, boala a fost un semn, cum a fost şi vindecarea în alte cazuri.

&123

B. Boala poate fi permisă pentru gloria lui Dumnezeu (Io. 9:1-3). Dumnezeu a permis ca acest individ să se nască orb, ca Domnul Cristos să fie glorificat în vindecarea lui. Fără îndoială că Dumnezeu permite boala ca sfinţii să-L glorifice pe Dumnezeu în exersarea răbdării creştine în timpul necazurilor. De observat este fap-tul că apostolul credea eroarea evreiască potrivit că-reia boala este întotdeauna rezultat al păcatului per-sonal. De asemenea, dacă bolnavul nu este vindecat, vindecătorii moderni îl învinovăţesc pe acesta.

C. Boala se poate manifesta pentru a-i ţine umili pe creştini (II Cor. 12:7-10);

D. Boala poate fi dată pentru a-i mustra pe sfinţi (I Cor. 11:29-31);

E. Uneori, motivul bolii nu este explicat (I Tim. 5:23). De multe ori, copilul lui Dumnezeu trebuie să creadă promisiunea din Epistola către romani, 8:28, chiar dacă nu ştie motivele pentru îmbolnăvirea sa.

F. Boala este uneori produsă de circumstanţe. În Epistola către filipeni, 2:30, întâlnim un om care s-a îmbolnăvit punând importanţa lucrării lui Dumnezeu mai presus de propria sănătate.

G. Boala poate fi de la Satan. În Evanghelia după Luca, 13:16, găsim o femeie pe care Satan a legat-o cu boală. Alte versete vorbesc despre demoni care provoacă dizabilităţi fizice şi mentale.

&124

III. DARUL VINDECĂRII

Darul vindecării era abilitatea de a vindeca la dorinţă prin puterea lui Dumnezeu. Acesta era un dar-semn care acredita lucrarea lui Dumnezeu şi a apostolilor Săi (Mat. 11:2-5; Mc. 16:17-18; Fap. 2:22; 4:29-30; Evr. 2:3-4). Apostolii din perioada timpurie predicau Evanghelia şi vindecau. Vindecarea era pentru a atrage atenţia şi a verifica adevărul Evangheliei (spre deosebire de vindecătorii moderni care scot în evidenţă şi predică vindecarea ca scop în sine).

Darul vindecării a încetat când Biblia a devenit completă, iar mesajul acreditat pe deplin. Cât despre darea Legii pe Muntele Sinai, Evanghelia nu are nevoie de acreditare continuă. În cărţile mai recente ale Noului Testament observăm o descreştere în privinţa menţionării vindecărilor şi o creştere a numărului de boli nevindecate (I Tim. 5:23; II Tim. 4:20; Fil. 2:25-30). Este interesant de observat că în această privinţă creştinii Noului Testament totdeauna au privit vindecarea ca pe un semn şi niciodată ca o binecuvântare personală. Chiar şi adunarea din Corint, atât de cunoscută pentru darurile-semne posedate, era plină de oameni bolnavi care erau mustraţi (I Cor. 11:30).

Dumnezeu nu a promis niciodată poporului Său sănătate perfectă în această viaţă (Apoc. 21:4). Cei care pretind că au darul vindecării în prezent, nu numai că fac o afirmaţie falsă, ci sunt foarte ignoranţi în privinţa naturii scopului acestui dar. A predica faptul că vindecarea este totdeauna voia lui Dumnezeu înseamnă a-i înşela şi a-i chinui cu cruzime pe cei în suferinţe, cauzând confuzie în mintea sfântului care suferă după voia lui Dumnezeu.

&125

IV. ARGUMENTELE VINDECĂTORILOR PRIN CREDINŢĂ

Cei ce pretind că au darul vindecării şi cei ce predică faptul că vindecarea este totdeauna voia lui Dumnezeu oferă variate argumente pentru doctrina lor. Satan tot timpul a fost adeptul citatului din Scriptură. Să examinăm câteva din aceste argumente.

A. Vindecarea a fost obţinută în ispăşire. În timp ce faptul că Isus Cristos a murit pentru a ne răscumpăra trupurile muritoare este un mare adevăr, este de asemenea adevărat că încă nu am beneficiat de răscumpărarea trupului (Rom. 8:23; I Cor. 15:22-54). O mare parte a binecuvântărilor mântuirii noastre sunt viitoare şi nici cea mai mare credinţă (sau mai degrabă presupunere) nu va schimba asta. Creştinii vor continua să se îmbolnăvească şi să moară până la întoarcerea lui Cristos.

De asemenea, este de luat în calcul şi faptul că acele versete folosite pentru a susţine că ispăşirea aduce vindecare în prezent, au fost aplicate greşit.

Compară Isaia, 53:4 cu Evanghelia după Matei, 8:16-17 (această parte din Isaia a fost împlinită în timpul lucrării pământeşti a lui Cristos).

Compară Isaia, 53:5 cu I Petru, 2:24-25 (această parte din Isaia se referă la vindecarea sufletului de păcat).

&126

B. Cristos nu se schimbă niciodată (Evr. 13:8) Epistola către evrei, 13:8, afirmă că Isus Cristos este acelaşi în natura Sa divină şi în minunata Sa dragoste. Nu dovedeşte în niciun fel faptul că programul lui Cristos este acelaşi în fiecare epocă. Cei care citează acest verset pentru a dovedi că darul vindecării încă mai există, uită faptul că în primii săi treizeci de ani de viaţă pe Pământ Cristos nu a vindecat pe nimeni. Se observă, de asemenea, faptul că nici înaintemergătorul Său nu a vindecat pe nimeni (Ioan 10:41).

V. MAI VINDECĂ DUMNEZEU ŞI ASTĂZI?

În timp ce sfântul care cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu respinge cu dezgust pretenţiile vindecătorilor mo-derni, totuşi autorul nu a întâlnit un singur creştin care să fi negat faptul că Dumnezeu încă vindecă. Chiar dacă zilele semnelor şi a darurilor-semn sunt apuse, totuşi Dumnezeu este Cel care rămâne făcător de minuni. Afirmăm cu bucurie faptul că Dumnezeu încă vindecă toate formele de boală. Poate nu vom şti niciodată dacă este sau nu voia lui Dumnezeu să vindece, dar nu ne putem îndoi vreodată de capacitatea Sa. Mulţi pot mărturisi experienţa puterii vindecătoare a lui Dumnezeu.

&127

VI. R E S P O N S A B I L I T A T E A N O A S T R Ă PRIVITOARE LA SĂNĂTATE

A. Noi ar trebui să avem mare grijă de binele nostru fizic. A deteriora sănătatea fără rost înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu.

B. Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu când suntem bolnavi (II Cor. 12:7-9; II Cron. 16:12).

C. Ar trebui să ne cercetăm inimile de păcat când suntem bolnavi. Uneori, boala este un rezultat al curăţirii de păcat (I Cor. 11:30-31; Iac. 5:16).

D. Ar trebui să cerem ajutorul altora să se roage pentru noi când suntem bolnavi. (Iac. 5:14-16. Observă că aceştia sunt bătrânii şi nu vindecătorii prin credinţă, la care se referă chemarea. Boala pomenită pare a fi rezultatul unei mustrări.)

E. Ar trebui să folosim mijloace adecvate pentru vindecare (I Tim. 5:23; Col. 4:14; Lc. 10:33-34).

F. Ar trebui să ne supunem voii lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu vindecă tot timpul poporul Său. Uneori li se oferă oportunitatea să-L glorifice pe Dumnezeu prin demonstrarea unui comportament cu adevărat creştinesc în timpul necazurilor (I Tes. 5:18; II Cor. 11:27 şi 12:1-10)

Observăm faptul că adevărata credinţă poate fi demonstrată atât în boală cât şi în vindecare (Compară Evr. 11:33-35a cu Evr. 11:35b-39).

&128

Capitolul al XXIV-lea DARUL VORBIRII ÎN LIMBI

INTRODUCERE

Interesul în darul limbilor a avut o creştere fenomenală în ultimii ani. Acum, mulţimi de oameni pretind că au acest dar. Ca întotdeauna, copiii lui Dumnezeu „cercetează toate lucrurile” (I Tes. 5:21) printr-un studiu aprofundat al Cuvântului lui Dumnezeu.

I. CE SPUNE BIBLIA DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

Darul limbilor este menţionat doar în trei cărţi ale Noului Testament (Mc. 16:17-20; Fap. 2:1-13; 10:45-46; 19:6; I Cor. 12:1-14:40). Este interesant de observat cât de puţine cărţi ale Bibliei menţionează limbile. Din douăzeci şi una de epistole ale Noului Testament în care mântuirea, bucuria creştină, creşterea spirituală, trimiterile în lucrare şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu sunt tratate, totuşi, numai într-una dintre cărţi sunt menţionate limbile. Acest lucru ar fi inexplicabil dacă ar fi să vedem darul limbilor aşa cum este văzut de mişcarea modernă a limbilor (Ar trebui observat că atunci când este folosită într-o epistolă, a fost pentru a mustra îngâmfarea şi folosirea greşită a acestui dar).

&129

II. NATURA LIMBILOR

Darul limbilor constă în capacitatea supranaturală de a vorbi într-o limbă care nu a fost învăţată prin studiu. Nu există nici un motiv biblic să credem că această limbă ar fi fost altceva decât o limbă omenească existentă. În Fapte, 2:1-11, apostolii au vorbit în limbile native ale multor evrei străini prezenţi la Ierusalim din Cincizecime. În I Corinteni, 14:16, 23, corintenii sunt atenţionaţi asupra faptului că cei ce sunt neînvăţaţi nu pot înţelege limbile. Aceste afirmaţii ar fi fără sens dacă limbile nu ar fi de origine umană, deja ştiute de unii oameni. În I Corinteni, 14:21, Pavel citează o profeţie a Vechiului Testament privitoare la scopul limbilor. Această profeţie are de-a face cu limba omenească, arătând din nou natura limbii din Corint. Conceptul modern al limbilor cereşti sau al discursului extatic are dublă origine.

A. Aproape orice formă de păgânism, din timpurile străvechi până în prezent a fost caracterizată de vorbire extatică. Chiar şi în multe dintre sectele care au negat practicile de bază ale creştinismului, au existat pretenţii de vorbire în limbi cereşti (mormoni, shaker-i/ „tremurici”). Este de prisos să spun că Adunarea creştină a considerat tot timpul aceste activităţi demonice (Is. 8:19).

B. Conceptul de limbi biblice, ca formă de vorbire extatică, a fost introdus în teologia creştină de către teologii germani raţionalişti. Pentru a justifica natura miraculoasă a darului, aceştia au popularizat credinţa că limbile biblice nu erau de origine umană.

&130

III. SCOPUL LIMBILOR

Domnul nostru clarifică şi afirmă faptul că limbile au fost date ca semn (Mc. 16:17). Când adunarea din Corint a început să folosească limbile ca mijloc de glorificare de sine, li s-a spus că trebuie să se maturizeze şi să înveţe că limbile trebuie folosite ca semn (I Cor. 14:20-22). Să examinăm acest punct important în detaliu.

În I Corinteni, 14:21, Pavel citează din Isaia, 28:11, ca dovadă a faptului că limbile erau un dar-semn. În Isaia, capitolul 28, îl găsim pe Isaia mustrând pe bătrânii lui Iuda pentru păcatul lor (I Cor. 14:20-22). Ei nu s-au pocăit, ci mai degrabă au ocărât predica lui Isaia ca fiind sub nivelul lor intelectual (versetele 9-10). Isaia rosteşte apoi profeţia că Dumnezeu le va vorbi în alte limbi despre invazia armatei asiriene. De aici, Pavel concluzionează că limbile sunt date ca semn. De asemenea, am putea menţiona că limbile nu constituiau un semn pentru toţi necredincioşii, ci doar pentru necredincioşii evrei. Acest lucru îl vedem în Isaia, capitolul 28 şi în Noul Testament. În fiecare caz scris în cartea Faptelor, darul limbilor era un semn pentru evrei. De asemenea, este interesant de reamintit că adunarea din Corint a luat naştere fără o sinagogă evreiască (Fap. 18:7). Poate acest fapt explică parţial prevalenţa darului în acea adunare. În continuarea examinării scopului limbilor, ar trebui să observăm că limbile au acţionat ca un semn de confirmare pentru cel puţin trei adevăruri biblice distincte.

A. Adevărul Evangheliei Limbile au fost date ca şi confirmare a adevărului Evangheliei (Mc. 16:17-20; Evr. 2:3-4). Vedem acest fapt ilustrat în Fapte, 2:1-41.

&131

B. Primirea Neamuri lor în Împărăţ ia lui Dumnezeu. În Fapte, 10:44-48, limbile au acţionat ca semn de confirmare a faptului că Dumnezeu a dat Neamurilor pocăinţă. Acest lucru a fost primit ca dovadă de adunarea din Ierusalim (Fapte 11:1-8).

Unii se pot întreba cum ar putea fi limbile un semn pentru evreii credincioşi în lumina versetului din I Corinteni, 14:22. Răspunsul este că în timp aceşti evrei credeau în Cristos, totuşi limbile acţionau ca semn într-un alt domeniu, în care ei erau vinovaţi de necredinţă (adică posibilitatea de convertire a neamurilor).

C. Judecata viitoare. În Isaia, 28:11, limbile erau un semn al judecăţii. Mulţi sunt de părere că limbile reprezentau un avertisment adresat Israelului cu privire la invazia romană din anul 70 d.Cr., eveniment care a pus capăt existenţei Israelului ca naţiune timp de aproape nouă sute de ani. După ce am trecut în revistă adevăratul scop al limbilor, suntem acum într-o poziţie mai bună din care putem trata câteva greşeli care se fac pe această temă. Pentru început, am putea menţiona faptul că unii spun că limbile au fost date să ajute predicarea Evangheliei. Pentru această idee în Noul Testament nu există nicio dovadă. Limbile, ca semn, au justificat Evanghelia, însă nu au fost niciodată folosite pentru a ajuta la răspândirea ei: oameni precum Pavel, care era poliglot, nu avea nicio problemă de comunicare în

&132

Imperiul Roman. Chiar şi în Fapte, 2:1-41, nu există nicio dovadă a faptului că darul limbilor aveau alt rol decât acela de semn. Observă că în Fapte, 2:6-12, evreii străini se minunau de darul limbilor. Aceste persoane vorbeau cel puţin două limbi. Limbile nu au fost date ca ei să înţeleagă Evanghelia, ci mai degrabă ca să o creadă. Mulţi dintre aceştia au fost convertiţi şi au rămas în adunarea din Ierusalim, dar comunicarea nu a fost niciodată o problemă.

Un alt concept fals este învăţătura modernă populară conform căreia limbile au fost date pentru edificarea personală a celui care le foloseşte. Acesta, desigur, este în opoziţie cu învăţătura scripturală despre scopul limbilor şi, de asemenea, cu adevărul conform căruia darurile sunt întotdeauna pentru Trupul lui Cristos, ca întreg. Mai mult, este greu de crezut că Dumnezeu ar păstra numai pentru unii un mijloc de creştere spirituală. Nu scrie niciunde în Noul Testament că limbile ar fi fost folosite în particular.

Să examinăm nişte versete folosite pentru a învăţa că limbile ar trebui folosite la rugăciune şi închinare privată.

I Corinteni, 14:2. Acest verset nu descrie o rugăciune. Motivul pentru care un om care vorbeşte în limbi netraduse Îi vorbeşte lui Dumnezeu este pentru că „niciun om nu-l înţelege”. Pavel nu vorbeşte despre rugăciunea privată, ci despre greşeala de a folosi limbi netraduse într-un serviciu divin. Dacă eu aş folosi limba spaniolă într-o adunare vorbitoare de limba engleză, numai Dumnezeu ar înţelege, iar adunarea nu ar putea fi ajutată.

&133

I Corinteni, 14:3-5. Pavel vorbeşte despre superioritatea profeţiei faţă de vorbirea în limbi într-un serviciu divin public al adunării. Cel ce prooroceşte zideşte adunarea, dar cel ce vorbeşte în limbi se zideşte pe el. Nu se menţionează aici nimic de vreun act privat de devoţiune.

Dacă un englez depune mărturie într-o adunare rusească, inima lui va fi binecuvântată, însă adunarea nu va beneficia de experienţa sa. Acelaşi principiu era valabil şi în exerciţiul limbilor. Observaţi, de asemenea că în versetele 4 şi 5, Pavel vorbeşte despre o situaţie unde vorbitorul în limbi îşi putea traduce propriile cuvinte. Persoana care vorbea într-o limbă pe care nu o înţelegea nu putea nici măcar ca să fie binecuvântată, decât dacă cineva i-ar fi tradus.

I Corinteni, 14:14-15. Pavel vorbeşte aici despre rugăciunea făcută într-o limbă necunoscută, dar numai pentru a respinge practica. Rugăciunea trebuie corelată cu înţelegerea (vs. 15). Aceasta ar interzice ideea de a te ruga într-o limbă pe care cineva nu o înţelege. Cuvântul battalogeo, tradus „care foloseşte repetiţii fără noimă”, în Evanghelia după Matei, 6:7, înseamnă „a bolborosi fără a gândi”. Nu ar trebui să se roage nimeni aşa.

I Corinteni, 14:27-28. Pavel nu lăuda practica vorbirii în limbi în privat. Scopul său este interzicerea folosirii limbilor netraduse în adunare. Aceste principii erau folosite de oameni ai lui Dumnezeu în zilele apuse pentru a respinge practica romano-catolică de a ţine servicii religioase în limba latină. Oamenii se pot ruga în orice limbă pe care o înţeleg oamenii în particular. Nu trebuie să se roage într-o limbă pe care nu o înţeleg în orice loc. În public trebuie să se vorbească într-o limbă înţeleasă de adunare sau să fie tradus.

&134

Conceptul carismatic privitor la limbi, ca un ajutor în devoţiunea privată este contrar tuturor lucrurilor învăţate de Biblie despre limbi.

IV. REGLEMENTAREA VORBIRII ÎN LIMBI

Neregulile apărute în Corint l-au determinat pe Pavel să scrie nişte reguli. Aceste reguli trebuie urmate de toţi care susţin că sunt spirituali (I Cor. 14:37-38).

A. Totul trebuie să se desfăşoare într-un mod ordonat (I Cor. 14:32-33,40);

B. Limbile nu trebuie căutate (I Cor. 12:18). Adunarea, ca întreg, trebuie să dorească să fie găsite printre membrii ei cele mai bune daruri (cele edificatoare) (I Cor. 12:31). Limbile erau unul dintre cele mai puţin importante daruri (I Cor. 14:5);

C. Limbile trebuie traduse (I Cor. 14:28); D. Trebuie să vorbească o singură persoană o dată (I

Cor. 14:27,30); E. La un serviciu divin, numai trei persoane pot vorbi

în limbi (I Cor. 14:27); F. Femeile să nu vorbească în adunare (I Cor.

14:34-35); G. Limbile nu trebuie interzise (I Cor. 14:39).

Pavel s-a temut că învăţătura sa despre inferioritatea limbilor ca modalitate de edificare a Adunării va ajunge să interzică vorbirea în limbi. (Desigur că acest verset nu se mai

&135

aplică după ce limbile au încetat. Adunările baptiste au dreptul de a interzice imitarea modernă a acestui dar).

V. ÎNCETAREA VORBIRII ÎN LIMBI

În I Corinteni, 13:8, ni se spune că limbile vor înceta. Acest lucru s-a întâmplat probabil în 70 d.Cr., când Israel, ca naţiune, şi-a pierdut existenţa corporativă. Darul a încetat definitiv prin anul 95 – 96 d.Cr., când scrierea Bibliei s-a încheiat. (Pentru mai multe informaţii, vezi lecţia despre darurile temporare).

VI. VORBIREA ÎN LIMBI, ASTĂZI

Unii s-ar putea întreba cum vom explica fenomenul vorbirii în limbi din mişcarea carismatică. Cum aceste „limbi” moderne contrazic învăţătura Bibliei în ceea ce priveşte natura, scopul, durata şi regulile limbilor, ele nu pot proveni de la Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi contrazice Cuvântul (I Cor. 14:37; Mat. 5:17-18). Existenţa vorbirii în limbi în vremurile moderne poate avea mai multe explicaţii:

A. Poate fi falsă. B. Poate fi indusă psihologic. Contrar Noului

Testament, apărătorii limbilor moderne îi învaţă pe oameni cum să vorbească în limbi. O mare parte a acestui proces pare a fi o formă de auto-hipnoză, în care creierul este scurtcircuitat, ca să spunem aşa.

C. Poate fi de provenienţă demonică.

&136

Există multe cazuri în care demonii vorbesc prin cel posedat. Creştinii au considerat totdeauna discursul extatic al păgânilor ca fiind demonic. Când te gândeşti la unele doctrine şi la roadele demonice provenite din pentecostalism, devine evident faptul că, într-adevăr, demonii sunt la lucru (Is. 8:19).

&137

ANEXA 1 FAPTE, 19:1-7

INTRODUCERE

Aceste versete au furnizat câmpul de luptă al unor controverse. Pe această porţiune din Sfintele Scripturi s-au fondat două erori majore.

A. Botezul lui Ioan nu ar fi fost valid pentru această dispensaţie şi, prin urmare, aceşti oameni au fost rebotezaţi.

B. După ce un om este mântuit, el trebuie să caute o a doua experienţă în care să primească Duhul Sfânt.

I. INFORMAŢII DE FOND

Pentru a înţelege versetele 1-7, trebuie cunoscute câteva date:

A. În timpul desfăşurării acţiunii, Ioan Botezătorul era mort de peste 20 de ani.

B. Efes se afla la o mare distanţă de Iudeea, unde se desfăşura lucrarea de slujire a lui Ioan.

C. În timp ce trăia, Ioan primise autoritate din Ceruri (Io. 1:6; Mc. 11:30) pentru a boteza. Această autoritate nu a fost predată discipolilor lui. Cristos şi apostolii Săi au fost botezaţi de Ioan şi Cristos este Cel care a dat discipolilor Săi autoritatea de a boteza (Io. 4:1,2; Mat. 28:28,29).

&138

D. Unii dintre cei care s-au alăturat influenţei mari a lui Ioan nu au rămas cu el pentru a deveni discipoli ai lui Cristos. Aceşti oameni nu ştiau despre venirea Duhului (Fap. 2) şi despre alte adevăruri.

E. După aceea, ani întregi aceşti oameni au încercat să-i înveţe pe alţii în timp ce ei înşişi aveau o înţelegere imperfectă. Unii chiar şi-au asumat botezarea altora, aşa cum o făcuse Ioan.

II. EXPUNERE VERSET CU VERSET

A. Versetul 1. Pavel a ajuns în marea cetate a Efesului. Aici a început o lucrare care, în cele din urmă, i-a afectat pe toţi cei din Asia Mică (v. 10).

B. Versetul 2. În Efes, Pavel s-a întâlnit cu anumiţi oameni care fuseseră învăţaţi eronat şi botezaţi de cineva care nu avusese autoritatea aceasta, un urmaş al lui Ioan Botezătorul (Apollo?). Este evident că aceşti oameni nu îl cunoscuseră pe Ioan, pentru că ei nu cunoaşteau botezul Duhului Sfânt şi nici alte adevăruri pe care le predicase Ioan (Mat. 3:11; Io. 1:26-30).

C. Întâlnindu-i, Pavel observă că acestora le lipsea ceva. Întrebarea lui şi răspunsul lor a revelat ignoranţa acestora cu privire la următoarele lucruri:

1. Persoana Duhului Sfânt care sălăşluia în inimile credincioşilor;

2. Semnul botezului cu Duhul Sfânt, prevestit de Ioan. Acesta fusese deja primit de sfinţii evrei

&139

(Fap. 2), de sfinţii samariteni (Fap. 8) şi de Neamuri (Fap. 10). (Pentecostalii au pervertit înţelesul rostirii lui Pavel pretinzând existenţa unei a doua binecuvântări. Atât Cristos Isus cât şi Pavel au predicat că Duhul Sfânt este primit prin credinţă (Io. 7:38,39; Gal. 4:6). Cunoscătorii de limbă greacă ştiu că întrebarea lui Pavel sugerează că Duhul Sfânt vine să sălăşluiască în momentul în care credem şi nu cândva, mai târziu. Participiul se referă la acelaşi timp ca şi verbul.)

C. Versetul 3. Orice botez se face „întru” doctrina şi autoritatea cuiva (I Cor. 10:2). În botez ne identificăm cu cineva şi cu un sistem de doctrine. Pavel, auzind răspunsurile ignorante, i-a întrebat întru ce sau cu ce botez fuseseră ei botezaţi. Ei au răspuns că fuseseră botezaţi întru autoritatea şi învăţătura lui Ioan. Ei nu au pretins că fuseseră botezaţi de Ioan în mod personal.

D. Versetul 4. Atunci Pavel a explicat acestor oameni că ei fuseseră informaţi greşit. Ei nu cunoscuseră nici măcar scopul botezului lui Ioan şi păreau ignoranţi cu privire la multe din cele referitoare la Cristos.

E. Versetul 5. Pavel nu îi boteza pe aceşti bărbaţi pentru că botezul lui Ioan ar fi fost neavenit. Cristos Isus, Capul Adunării, avusese parte de botezul lui Ioan. Apostolii iniţiali avuseseră parte numai de botezul lui Ioan. Prima adunare fondată de Cristos în timpul slujirii Sale pământeşti era alcătuită din

&140

oameni care avuseseră parte numai de botezul lui Ioan. Niciunul din ei nu fusese vreodată re-botezat. Este adevărat că, pe atunci, Adunarea se afla într-o stare subdezvoltată. Cu toate acestea, nu există motiv pentru a respinge botezul lui Ioan. A face una ca aceasta înseamnă a „de-boteza” toate adunările adevărate. Botezul nostru provine de la Ioan prin Cristos. Aceşti bărbaţi au fost re-botezaţi din următoarele motive:

1. Fuseseră botezaţi de un administrator neautorizat.

2. Botezul este un act de ascultare de adevăr. Aceşti bărbaţi nu cunoscuseră adevărul. În conformitate cu v. 4, ei nici măcar nu ştiuseră scopul botezului lui Ioan.

F. Versetele 6, 7. Fiind botezaţi de Pavel, aceşti bărbaţi au primit semnul botezului cu Duhul Sfânt. Aminteşteşte-ţi că acest botez era semnul care oferea dovada exterioară că Duhul Sfânt venise peste un norod. Acesta este ultimul exemplu al vreunui grup din cartea Faptele apostolilor care primeşte acest semn. El a fost dat celor doisprezece bărbaţi ca dovadă că învăţătura lui Pavel dată lor era adevărată. Acum, aceşti bărbaţi ştiau cu certitudine adevărul predicat de Ioan. Ei L-au urmat pe Mesia predicat de Ioan şi au primit botezul cu Duhul Sfânt despre care profeţise Ioan.

&141

ANEXA 2 Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu

Capitolul I O istorie succintă a revelaţiei divine

A vorbit Dumnezeu? Cum a vorbit El? Ce a spus? A spus deja tot ce a intenţionat să spună? Unde putem găsi o consemnare exactă a revelaţiei Sale pentru om? Cei ce caută să Îl cunoască pe Dumnezeu, să i se închine şi să Îl slujească nu pot evita aceste întrebări.

Creştinii afirmă că Dumnezeu a vorbit într-o varietate de feluri. După cum muzica şi arta sunt forme de auto-exprimare, la fel creaţia lui Dumnezeu este un act de auto-revelare.

1Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. Psalmii, 19:1

19Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi.” Epistola către romani, 1:19-20

Dacă nu ar fi fost inimile oamenilor întunecate de păcat, orice privire spre pădure, cer sau mare ar fi o predică.

Chiar şi în inima omenească Dumnezeu nu s-a lăsat fără mărturie. Într-o măsură limitată, conştiinţa vorbeşte

&142

despre legea lui Dumnezeu şi judecata ce va veni. Chiar şi hoţul ce îşi justifică lăcomia vede clar răul hoţiei când el însuşi îi cade vitcimă. La judecată, Dumnezeu nu va avea nici o dificultate să demaşte ipocrizia celor care repudiază cunoştinţa binelui şi răului.

Teologii se referă la astfel de forme de dezvăluire divină ca „revelaţie naturală”. În vreme ce revelaţia naturală este în fiecare aspect vrednică de cel Atotputernic, totuşi eşuează să suplinească nevoia omului în starea sa căzută. Creaţia exclamă despre Creator, dar nu îi poate aduce pe oameni să i se închine sau măcar să Îi recunoască existenţa. Conştiinţa vorbeşte despre legea lui Dumnezeu dar nu poate produce ascultare. Nici nu poate găsi o modalitate de iertare pentru călcătorul de lege. Cineva poate studia volumul naturii întreaga viaţă, şi nu va reuşi să citească:

8Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Epistola către romani, 5:8

Dumnezeu, în harul Său, ne-a suplinit nevoia. În revelaţie, El a trecut dincolo de natural, la supranatural. La ordinar, a adăugat specialul. În revelaţia specială, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, voia Sa şi planul milostiv de răscum-părare prin Isus Cristos. Acest dar al revelaţiei este suficient pentru mântuire şi ca îndrumător pentru închinare şi slujire.

Biblia pretinde a fi o consemnare inspirată şi infailibilă a revelaţiei speciale. Creştinii acceptă această pretenţie. Ei cred că Biblia este „Cuvântul lui Dumnezeu”.

&143

Faptul că Dumnezeu ar produce o carte nu este deloc o surpriză. Oamenilor trebuie să li se vorbească folosind vehiculul limbajului uman. Memoria noastră fiind limitată şi failibilă, această consemnare trebuia scrisă. Aveam nevoie de o consemnare exactă, completă şi permanentă. Aveam nevoie de o carte! Observaţi cuvintele pe care profeţia le pune pe buzele lui Cristos: „Atunci am zis: ,Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine.” (Ps. 40:7)

Istoria revelaţiei consemnate în Biblie arată că revelaţia a fost progresivă în natura ei. Călătoria din Eden la Calvar a fost una lungă şi plină de evenimente. Pe măsură ce veacurile veneau şi treceau, Dumnezeu a revelat tot mai mult despre Sine şi despre planul Său. Progresul a fost sporadic, dar nu întâmplător. Fiecare pas a condus spre ţintă. Fiecare cuvânt era o pregătire pentru ultimul Său cuvânt. Acum aproximativ două mii de ani, Dumnezeu ne-a vorbit ultimul cuvânt. Soarele revelaţiei şi-a ajuns zenitul.

Epistola către evrei ne oferă o schiţă succintă a acestui subiect. Am putea numi aceste versete „o istorie succintă a revelaţiei speciale”.

1După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. Epistola către evrei, 1:1-2

Ioan Calvin ajunge la inima acestor versete în scurta sa tabulare a pasajului din Evrei, 1:1-2: „Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeţi – acum prin Fiul; Atunci părinţilor –

&144

dar acum nouă; Atunci în multe rânduri – acum, la sfârşitul vremurilor.” 23

Privind la Evrei, 1:1-2, înţelegem de ce Biblia are două părţi majore: Vechiul şi Noul Testament. Aceste părţi ale Scripturii se numesc „testamente” deoarece ambele sunt centrate pe câte un legământ divin. Vechiul Testament înregistrează istoria şi detaliile legământului încheiat de Dumnezeu cu Israelul la muntele Sinai. Noul Testament vorbeşte despre istoria şi expunerea Noului Legământ intrat în vigoare prin moartea lui Isus Cristos.

Vechiul Testament, deci, consemnează istoria şi conţinutul revelaţiei speciale înainte de venirea lui Cristos. Aceasta a venit într-o varietate de forme şi prin intermediul multor indivizi. Profeţi, preoţi, regi, soldaţi, femei şi chiar prunci l-au auzit pe Dumnezeu vorbind. El i-a vorbit lui Adam în grădină şi lui Moise la rugul aprins. I-a vorbit lui Mica despre Betleem, lui Isaia despre Calvar şi lui Ioel despre Cincizecime. Dumnezeu a vorbit despre creaţia Sa, legea Sa sfântă, naţiunea aleasă şi detaliile legământului Său cu Israel. A vorbit în mod repetat despre un Mântuitor care va veni, a cărui apariţie va introduce ultimele zile ale unui legământ nou.

Această perioadă iniţială a revelaţiei divine s-a întins de la Adam până la încheierea lucrării profetului Maleahi. Consemnarea acestei activităţi revelatoare este înscrisă în primele 39 de cărţi ale Bibliei. Aceste cărţi sunt ceea ce noi numim „Vechiul Testament”.

John Calvin, New Testament Commentaries; A New Translation 23

(volumul Evrei și I și II Petru), tradus de W.B. Johnson, Grand Rapids, Eerdmans Publishing Co., retipărit în 1974, p. 5

&145

În aceste revelaţii preliminare, Dumnezeu pregătea calea pentru ultimul Său cuvânt. Dând legea Sa sfântă, Dumnezeu a expus păcatul oamenilor şi nevoia lor de un Mântuitor. Profeţiile mesianice au asigurat faptul că atunci când Isus va veni, va avea mărturia lor pentru revendicările Sale. Tipurile, slujbele, ceremoniile şi chiar oamenii din Vechiul Testament au ilustrat concepte şi au produs un limbaj care a făcut posibilă înţelegerea noastră a persoanei şi lucrării lui Cristos. Ajungând în vremea lui Maleahi să 24

spună tot ce dorea, mai puţin ultimul Său cuvânt, Dumnezeu nu a mai spus nimic timp de patru sute de ani. 25

Trecând la a doua perioadă a revelaţiei speciale, vom observa din nou „schiţa succintă” dată în Evrei, 1:1-2.

1După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu ne-a fost dat prin Isus Cristos. Atât de semnificativă a fost venirea Sa, încât ne-a împărţit atât calendarul cât şi Biblia. Cristos Isus este anti-tipul tuturor tipurilor legământului vechi, subiectul profeţilor şi obiectul credinţei Israelului ce privea spre viitor.

Atât de măreaţă a fost revelaţia făcută prin Fiul, încât El este numit „Cuvântul”.

Luați aceasta în considerare data viitoare când vă gândiți la Cristos ca 24

Miel al lui Dumnezeu, jertfă pentru păcat sau ca Marele nostru Preot.

Perioada de timp între încheierea canonului Vechiului Testament și 25

venirea lui Cristos este deseori numită „cei patru sute de ani de tăcere”.

&146

1La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2El era la început cu Dumnezeu. Evanghelia după Ioan, 1:1-2

14Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Evanghelia după Ioan, 1:14

Cine ar putea cumpăni pe deplin gloria celui ce putea într-adevăr să spună „Eu sunt lumina lumii ”? Ce adevăr ar 26

mai putea fi adăugat la revelarea Aceluia care „este adevărul ”? Are nevoie de argumentare teologia care 27

vorbeşte despre „Dumnezeu arătat în trup ”? 28

Viaţa lui Cristos pe pământ este singurul nostru exemplu perfect. Alţii trebuie urmaţi doar în măsura în care ei Îl urmează pe Cristos. Învăţăturile Sale sunt esenţa oricărui adevăr nou testamentar; mugurele din care s-a deschis floarea expunerii apostolice. Lucrarea Sa mântuitoare este „vestea bună” ce trebuie proclamată tuturor. El este desăvârşirea revelaţiei lui Dumnezeu în această epocă. El este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu.

Cât de frumos este exprimat acest adevăr de răposatul F.F. Bruce în expunerea sa pe Evrei, 1:1-2:

Faza mai timpurie a revelaţiei a fost dată într-o varietate de feluri: Dumnezeu a vorbit prin lucrările Sale pline de

Evanghelia după Ioan, 8:1226

Evanghelia după Ioan, 14:627

Întâia epistolă către Timotei, 3:1628

&147

putere despre îndurare şi judecată şi a făcut cunoscut prin servii Săi, profeţii, înţelesul şi scopul acestor lucrări; ei au fost admişi într-un sfat secret şi au aflat dinainte despre planurile Sale. El a vorbit în furtună şi tunete lui Moise, într-o voce şoptită lui Ilie. Celor care nu au luat aminte la pârâul Şiloh, care curgea uşurel, El le-a vorbit prin potopul fluviului Eufrat. Preot şi profet, înţelept şi cântăreţ au fost fiecare în felul său purtătorii Lui de cuvânt; totuşi, toate actele succesive şi modurile diferite de revelare din veacurile dinaintea venirii lui Cristos nu au ajuns să fie plinătatea a ceea ce Dumnezeu avea de spus. Cuvântul Său nu a fost rostit pe deplin decât atunci când a venit Cristos; dar când a venit Cristos, cuvântul vorbit în El a fost într-adevăr ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. În El, toate promisiunile lui Dumnezeu se întâlnesc în răspunsul ‚Da!’ care le pecetluieşte împlinirea pentru poporul Său şi evocă acestuia răspunsul ‚Amin!’ Naraţiunea revelaţiei divine este o naraţiune ce progresează până la Cristos, dar nu mai există progresie după El. Tocmai ‚la sfârşitul acestor zile’ ne-a vorbit Dumnezeu în El, iar prin această expresie autorul înţelege mai mult decât ‚recent’; este o redare literală a expresiei ebraice folosite în Vechiul Testament pentru a denota epoca în care cuvântul profeţilor va fi împlinit, iar utilizarea sa aici înseamnă că apariţia lui Cristos ‚la sfârşitul veacurilor’ (Evrei, 9:26) a inaugurat acel timp al împlinirii. Purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu de dinainte erau servii Săi, dar pentru proclamarea ultimului Său cuvânt adresat omului, L-a ales pe Fiul Său. 29

F.F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, Grand Rapids, Eerdmans 29

Publishing Co., 1973, pp. 2,3.

&148

Capitolul II – Apostolii lui Cristos

Isus Cristos este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Care a fost atunci scopul apostolilor în planul revelaţiei 30

speciale al lui Dumnezeu? Deoarece venirea lui Cristos a fost un eveniment istoric, nu se poate oare afirma că ei au fost martorii, istoricii, prezentatorii dar şi proclamatorii acestui eveniment? Prin ei ne-a fost transmisă consemnarea ultimului cuvânt al lui Dumnezeu:

1Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, 2(pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată); 3deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos. Întâia epistolă a lui Ioan, 1:1-3

3cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, 4în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! Epistola către evrei, 2:3-4

În studiul nostru ne referim doar la Apostolii lui Cristos. Cuvântul 30

grecesc tradus „apostol” este folosit și într-un sens mai general în Noul Testament. În II Corinteni, 8:23, cuvântul este tradus „mesageri” [sau „trimiși”, n. ed.] și se referă la oameni trimiși ca reprezentanți ai adunărilor individuale. Cuvintele grecești traduse prin „bătrân” sau „diacon” sunt exemple de alte cuvinte folosite atât într-un sens oficial, cât și într-unul general.

&149

Observaţi cum Cristos în rugăciunea Sa de Mare Preot leagă credinţa generaţiilor care se vor succeda de lucrarea apostolilor:

6Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe cari Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. 7Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine dela Tine. 8Căci le-am dat cuvintele, pe cari Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că dela Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Evanghelia după Ioan, 17:6-8

20Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Evanghelia după Ioan, 17:20

Putem sublinia şi mai mult natura lucrării apostolice arătând că ei reprezentau veriga dintre Domnul nostru Isus (Cuvântul întrupat) şi Noul Testament – porţiunea finală a cuvântului scris al lui Dumnezeu. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost scrise fie de apostoli fie de oameni aflaţi sub influenţa lor. Noul Testament este consemnarea scrisă a ultimului cuvânt al lui Dumnezeu.

Nu e de mirare că credinţele creştinilor sunt descrise în Faptele Apostolilor, 2:42 ca „învăţătura apostolilor”. Toate adunările scripturale sunt zidite pe învăţătura lor.

20fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. Epistola către Efeseni, 2:20

&150

Natura lucrării lor, de a aşeza o temelie, este scoasă în evidenţă în viziunea pe care Ioan a avut-o despre Noul Ierusalim.

20Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Apocalipsa, 2:20

Deţinând această poziţie critică, apostolilor li s-au dat înzestrări speciale. Dumnezeu i-a echipat pe deplin pentru lucrarea lor. În primul rând, ni se dau asigurări că ei erau martori oculari ai lui Cristos Isus.

1Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, 2(pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată) Întâia epistolă a lui Ioan, 1:1-2

27Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început. Evanghelia după Ioan, 15:27

16În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. A doua epistolă a lui Petru, 1:16

Petru a fost specific în privinţa acestei condiţii când s-a căutat un înlocuitor pentru Iuda.

&151

21Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, 22cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui. Faptele Apostolilor, 1:21-22

În al doilea rând, Apostolii şi-au primit mesajul direct de la Cristos. Spre deosebire de predicatorii din generaţiile care li s-au succedat, ei nu erau dependenţi de mărturia sau învăţătura altora. Pavel îşi apără apostolia când a fost atacată în Galatia.

11Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; 12pentru că, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos. Epistola către Galateni, 1:11-12

În al treilea rând, ca instrumente inspirate ale revelaţiei, ei au fost acreditaţi de capacitatea lor de a face semne. Acestea pot fi numite „acreditările apostolice”.

1Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. Evanghelia după Matei, 10:1

3cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, 4în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” Epistola către Evrei, 2:3-4

&152

12Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni cari au fost făcute între voi. A doua epistolă către corinteni, 12:12

În al patrulea rând, ca martori şi istorici ai ultimei şi celei mai mari revelaţii a lui Dumnezeu, li s-a promis infailibilitate a memoriei.

26Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Evanghelia după Ioan, 14:26

Putem avea încredere în corectitudinea relatării Noului Testament.

În ultimul rând, ca prezentatori şi interpreţi ai ultimului cuvânt al lui Dumnezeu, li s-a promis o înţelegere deplină.

13Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul… Evanghelia după Ioan, 16:13

În timpul şederii pe pământ a lui Isus Cristos, apostolii au fost deseori limitaţi în înţelegerea lucrurilor spirituale. Aceasta s-a schimbat odată cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Au fost călăuziţi în tot adevărul. Observaţi, vă rog, că Noul Testament este depozitarul inspirat al acestui „adevăr”. Existenţa lui este împlinirea promisiunilor lui Cristos faţă de apostoli.

&153

În acest moment, să detaliem o problemă la care s-a făcut deja aluzie. Tot ce au învăţat apostolii şi a fost consemnat în Noul Testament a avut rădăcinile în cuvintele şi lucrarea lui Cristos. El, şi nu apostolii, a fost ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Duhul a venit nu pentru a le descoperi lor lucruri noi, ci pentru a le aminti ce a învăţat şi făcut Cristos. Nu au fost lucruri noi, ci au fost iluminaţi să înţeleagă acele lucruri.

26Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Evanghelia după Ioan, 15:26

13Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. 14El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. 15Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Evanghelia după Ioan, 16:13-15

Cititorul este provocat să ia în considerare cât de fundamentale sunt cuvintele şi lucrarea lui Cristos în mesajul apostolic. Puneţi timp deoparte pentru a observa cum doctrinele Noului Testament îşi au originea în cuvintele lui Cristos. Pentru emfază, să repetăm ceea ce s-a spus anterior: „Învăţăturile Sale sunt esenţa oricărui adevăr nou testamentar; mugurele din care s-a deschis floarea expunerii apostolice.”

&154

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să înţelegem importanţa şi finalitatea muncii apostolice. A nega inspiraţia şi autoritatea apostolilor înseamnă a pierde consemnarea despre Cristos, Domnul nostru. A trece peste apostoli în căutarea adevărului înseamnă a trece peste Cristos. Adevărul despre Isus este „învăţătura apostolilor” (Faptele Apostolilor, 2:42). Despre „credinţă” sau „corpul de învăţături creştine” se spune că a fost dat „odată pentru totdeauna” pentru că a fost transmis într-o singură generaţie de apostoli.

3Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Epistola după Iuda, 3

Fără apostoli, noi niciodată nu am fi auzit ultimul cuvânt al lui Dumnezeu!

&155

Capitolul III „Sola Scriptura”

Am urmărit istoria revelaţiei speciale din timpul lui Adam până la consumarea sa în Cristos Isus. Locul apostolilor în Cuvântul final al lui Dumnezeu a fost explicat. Care este atunci implicaţia acestor lucruri pentru noi, care vrem să auzim astăzi ceva din partea lui Dumnezeu?

„Sola Scriptura” a fost o expresie latină inventată în timpul reformei, şi înseamnă „numai Scriptura”. Expresia a fost intenţionată să afirme că doar Scriptura este sursa revelaţiei pentru creştinii post-apostolici. Credem că o înţelegere corectă a istoriei revelaţiei speciale va conduce spre această credinţă. A spune că Cristos este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu înseamnă a spune „Biblia este singura noastră normă pentru credinţă şi practică”.

Explicând adevărul doctrinei „Sola Scriptura”, trebuie tratate mai multe aspecte:

1. „Sola Scriptura” este o afirmare a suficienţei Bibliei ca şi ghid spiritual. Ca revelaţie, nu are nevoie de alte adăugiri. Aceasta se afirmă în Scriptură în repetate rânduri:

15din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Cristos Isus. 16Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, 17pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. A doua epistolă a lui Pavel către Timotei, 3:15-17

&156

105Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea. Psalmii, 119:105

2. „Sola Scriptura” este o afirmare a finalităţii Scripturii. Aceasta este legată în mod logic de suficienţa Bibliei. Ceea ce este suficient nu are nevoie de adăugiri. Vechiul legământ promitea un legământ nou. Cristos, aducând legământul nou, a adus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu:

17căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. Evanghelia după Ioan, 1:17

Nu există un legământ mai nou decât cel al lui Cristos. Creştinii, posedând o Biblie completă, nu aşteaptă şi nu au nevoie de un alt cuvânt al lui Dumnezeu. A adăuga la consemnarea apostolică înseamnă a adăuga la revelaţiile pe care Dumnezeu le-a dat prin Fiul Său. Înseamnă a nega caracterul complet şi final al lui Isus ca şi „Cuvânt”.

În legătură cu finalitatea Scripturilor se află faptul că Biblia are două părţi majore. Ne aşteptăm la exact acest lucru, amintindu-ne că istoria revelaţiei speciale are două părţi majore. Atât Cristos cât şi iudeii ortodocşi au acceptat primele 39 de cărţi ale Scripturii ca şi consemnare inspirată a primului legământ . Nu este astfel nicio surpriză că odată cu 31

Conținutul canonului evreiesc a fost exact același cu al Vechiului 31

Testament al nostru și nu a inclus niciodată apocrifele. Domnul nostru nu a citat niciodată apocrifele, ci a acceptat și folosit cu consecvență canonul evreiesc ca normă de autoritate.

&157

venirea lui Cristos şi a unui nou legământ, a apărut un nou corp de scriptură. Este recunoscut că aşa au stat lucrurile. În vremurile apostolice, cărţilor Noului Testament li s-au acordat, pe măsură ce erau scrise, autoritate egală cu Scriptura vechiului legământ . Întorcându-ne acum la 32

finalitatea Bibliei, afirmăm: La fel cum istoria revelaţiei speciale are două părţi, tot aşa ne aşteptăm ca Scriptura în forma ei completă şi finală să aibă de asemenea două părţi. Biblia noastră în două părţi este completă şi finală.

Cu riscul de a ne repeta, vom încheia această secţiune a studiului nostru trecând în revistă faptele care ne conduc spre a afirma „Sola Scriptura”. Este imposibil de a supra-estima această problemă. Iată o schiţă a şirului nostru de argumentare:

1. Vechiul Testament a fost primit de Isus Cristos ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu şi consemnare inspirată a revelaţiei speciale până la lucrarea lui Maleahi.

2. Isus Cristos, venind în lume, a fost ultimul cuvânt al lui Dumnezeu; plinătatea a ceea ce Dumnezeu avea de spus.

3. Apostolii lui Cristos au fost martorii şi prezentatorii ultimului cuvânt al lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel citează atât scrierea lui Moise cât și cea a lui Luca ca 32

având autoritate egală (I Timotei, 5:18). Petru a recunoscut epistolele lui Pavel ca „Scripturi” (2 Petru, 3:15-16). [Pentru o discuție detaliată despre modul în care s-a format canonul Noului Testament, despre autoritatea Scripturii și despre Tradiție, a se vedea Sola Scriptura? de Raul Enyedi, Fundația Mantachie, Bocșa, 2014. N.ed.]

&158

4. Acestor bărbaţi li s-a promis infailibilitate a memoriei în ceea ce avea legătură cu Cristos, cât şi deplinătate a înţelegerii. Au fost călăuziţi în tot adevărul.

5. Urmând modelul profeţilor Vechiului Legământ, ei au produs un corp de scriptură ce conţinea plinătatea revelaţiilor primite.

6. Apostolii, în producerea Noului Testament, au consemnat în timpul vieţii lor ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. De aceea vorbeşte Iuda, 3 despre credinţa sau corpul de doctrine dat „odată pentru totdeauna”.

7. Pentru că apostolii au murit, iar promisiunile lui Cristos au fost împlinite, cuvântul lui Dumnezeu este acum complet. Noul Testament conţine „învăţătura apostolilor”, „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, „tot adevărul” şi „toate lucrurile” aduse aminte.

8. Orice încercare de a adăuga la Noul Testament este o încercare de a merge dincolo de Cristos ca şi cuvânt final al lui Dumnezeu.

&159

Capitolul IV Doctrina „Sola Scriptura” aplicată practic

Predicarea doctrinară trebuie urmată de aplicaţiile practice. După ce am afirmat suficienţa şi finalitatea Scripturii, ne întrebăm apoi cum se aplică acestea zilelor noastre. Procedând astfel, urmăm exemplul nu doar al apostolilor inspiraţi, asemeni lui Pavel, ci şi a predicatorilor înţelepţi din toate veacurile. Ascultaţi, de exemplu, cuvintele lui Ioan Calvin care după ce a prezentat Evrei, 1:1-2 a făcut o impresionantă aplicaţie practică pentru vremurile sale:

Când spune ‚la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit’, autorul vrea să spună că nu există nici un alt motiv pentru care să avem îndoieli despre aşteptarea vreunei revelaţii noi. Cristos nu a adus o parte a Cuvântului, ci încheierea Cuvântului. În acest sens înţeleg apostolii ‚vremurile de pe urmă’ şi ‚zilele de pe urmă’. Aceasta este ceea ce Pavel înţelege când scrie ‚peste care au venit sfârşiturile veacurilor’ (1 Corinteni, 10:11). Dacă Dumnezeu ne-a vorbit acum ultimul Său Cuvânt, este corect să înaintăm până la El, la fel cum este corect să ne oprim paşii atunci când ajungem la El. Este foarte necesar ca noi să recunoaştem ambele aspecte, căci a fost o mare pierdere pentru iudei că nu au luat în considerare posibilitatea ca Dumnezeu să amâne o învăţătură mai completă pentru un alt timp. Erau mulţumiţi cu propria lege, şi nu s-au grăbit spre ţintă. Pe de altă parte, de când a apărut Cristos, şi răul opus a început să lucreze în lume. Oamenii încearcă să treacă dincolo de Cristos. Ce altceva este sistemul papistaş decât încălcarea limitelor fixate de apostoli? Prin urmare, după cum Duhul lui Dumnezeu îi invită pe toţi în acest pasaj să înainteze până la Cristos, la fel El le interzice să păşească dincolo de Acela despre care vorbeşte. Pe scurt,

&160

limita înţelepciunii noastre este plasată aici, în Evanghelie. 33

Urmând astfel de exemple, îi chemăm pe oameni astăzi să se supună Domniei lui Cristos prin recunoaşterea Sa ca ultim cuvânt al lui Dumnezeu. Există un mare pericol în neglijarea Evangheliei lui Cristos.

3cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, 4în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” Epistola către evrei, 2:3-4 18Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Evanghelia după Ioan, 3:18

Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. El a murit pentru a plăti pentru păcate şi a înviat pentru a dovedi că a făcut într-adevăr acest lucru. El este singura cale spre Tatăl, şi singurul mijloc de a primi iertarea. Fără Cristos eşti fără Dumnezeu şi fără speranţă. Dumnezeu te cheamă să te pocăieşti şi să crezi în Fiul Său.

10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Întâia epistolă a lui Ioan, 5:10

John Calvin, New Testament Commentaries; A New Translation 33

(volumul Evrei și I și II Petru), tradus de W.B. Johnson, Grand Rapids, Eerdmans Publishing Co., retipărit în 1974, p. 6

&161

Prietenilor noştri evrei, le amintim că a-L respinge pe Isus ca şi Cristosul înseamnă a ne astupa urechile faţă de ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Moise şi profeţii I-au pregătit calea. El este mijlocitorul noului legământ despre care au vorbit profeţii voştri. El este speranţa lui Israel, profetul asemenea lui Moise, sămânţa lui David şi Împăratul lui Israel. Să ferească Dumnezeu ca El să stea ca lumină a Neamurilor în vreme ce voi sunteţi lăsaţi în întuneric.

În al treilea rând, şi ultimul, vrem să îi avertizăm pe oameni cu privire la pericolul de a trece dincolo de Cristos. Gândiţi-vă la musulmani, care Îl recunosc pe Cristos ca profet, iar apoi trec dincolo de El la Mahomed. Asemenea lor, mormonii cred că îl cinstesc pe Cristos, dar se grăbesc să treacă dincolo de El la Joseph Smith. La fel stau lucrurile într-o mulţime de mişcări religioase. Ei schimbă lumina Fiului pe licărul lumânării gândirii omeneşti sau înşelării satanice.

Chiar şi printre cei ce pretind a fi creştini există pericolul de a trece dincolo de Cristos Isus. Luaţi aminte la erorile romano-catolicismului. La Vechiul Testament ei adaugă apocrifele. La Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru ei adaugă tradiţia, infailibilitatea papală şi o mulţime de viziuni şi apariţii ale Mariei în decursul anilor. Cea mai fundamentală din sistemul acesta de erori este credinţa că apostolii au succesori în persoana papei. Negând suficienţa şi finalitatea Scripturilor, ei au o revelaţie deschisă, în loc de „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Nu este de mirare că doctrine noi au fost şi sunt adăugate sistemului catolic de credinţă. Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu îşi pierde finalitatea.

&162

La urmă, mă voi adresa prietenilor noştri non-cesaţionişti . Din punct de vedere istoric, evanghelicii au 34

crezut că darurile spirituale ce implică revelaţii directe sau

Un cesaționist este o persoană care crede că anumite daruri ale Duhului 34

au încetat odată cu moartea apostolilor. Un non-cesaționist neagă acest lucru. Nici una dintre părți nu neagă existența supranaturalului sau necesitatea multor daruri spirituale pentru zilele noastre. Într-adevăr, fără daruri spirituale adunarea nu poate opera ca trup. Controversa privește doar darurile care implicau revelații directe și cele care produceau semne. Cesaționiștii le privesc ca fiind strict apostolice în vreme ce non-cesaționiștii cred că ele au un scop continuu. La urma urmei, dezbaterea ajunge în punctul: „Ce spune Biblia despre subiect?” Putem dovedi cu Scriptura că anumite daruri erau doar temporare? La prima vedere, cesaționistul pare a avea un dezavantaj. Puțin din Scriptură pare potrivit arsenalului său. Dar așa să stea lucrurile? Ca și cesaționist, răspund că trebuie să avem grijă la ideile preconcepute despre cum trebuie Biblia să învețe ceva. Permiteți-mi să ilustrez printr-o întrebare: Unde spune Biblia că canonul Noului Testament trebuie să se încheie odată cu moartea apostolilor? Deși nu există nicio afirmație explicită, nu se găsește aceasta prin implicație în promisiunile pe care Cristos le face apostolilor? (Vezi capitolul Sola Scriptura). Nu implică aceleași promisiuni încetarea oricărui dar ce ține de revelația directă? Fie Cuvântul lui Dumnezeu este complet, fie nu. Este oare mai rațional să întrebăm: „Unde spune Biblia că profeția trebuie să înceteze odată cu moartea apostolilor?” decât să întrebăm „De unde știm că canonul s-a închis odată cu scrierea cărții Apocalipsa de către Ioan?” Nu pun la îndoială că mulți non-cesaționiști sunt dedicați finalității și perfecțiunii Scripturii. Ceea ce pun la îndoială este consecvența poziției lor. Poate că ați auzit proverbul arab despre nasul cămilei [proverbul este o fabulă în care o cămilă cere călătorului ceva nesemnificativ, să o lase să își bage nasul în cortul său. Fiind un lucru nesemnificativ, călătorul îi dă voie, și, pornind de la nas, cămila ajunge să intre cu totul în cort. De aici, proverbul: „Atenție la nasul cămilei!” N. ed.]. Non-cesaționismul care permite „nasului” limbilor și profeției să intre în cort nu este în teorie atât de diferit de non-cesaționistul care permite să intre în cort întreaga cămilă a tradiției catolice și infailibilității papale. Mergând mai departe, observăm că non-cesaționiștii sunt de acord că slujba de apostol a ținut de așezarea unei temelii și a fost temporară. În vreme ce ne bucurăm că acest lucru este înțeles, pare ciudat că în Efeseni,

&163

alte daruri ce acţionau ca semne pentru a autentifica aceste revelaţii au avut, prin natura lor, un caracter de aşezare a temeliei şi au încetat odată cu moartea apostolilor. Existenţa acestor daruri a fost considerată inutilă pentru cei ce posedă o Biblie completă. Când afirmaţi că aceste daruri sunt încă în uz, gândiţi-vă şi în tovărăşia cui vă aflaţi. Cei mai mulţi Penticostali/Carismatici/Oameni ai celui de-al Treilea Val s-ar ghemui de teamă la gândul de a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu, dar este greu de evitat această acuzaţie . Nu 35

pretind profeţii voştri că vorbesc „Cuvântul lui Dumnezeu”?

4:8-11, apostolii sunt clasați ca „daruri”. Chiar și non-cesaționiștii dedicați Scripturii trebuie să devină un fel de cesaționiști. În final, doresc să amintesc prietenilor non-cesaționiști ceea ce pare evident. Adunările apostolice aveau nevoi pe care noi nu le avem. După înălțarea lui Cristos, a trecut o perioadă de aproximativ șaizeci de ani până la terminarea Noului Testament. Imaginați-vă adunările apostolice operând cu o mică parte din Noul Testament, sau în întregime fără el. Cum puteau ei primi adevărul noului legământ fără lucrarea apostolilor și profeților? O astfel de lucrare a fost, desigur, însoțită de semne care să le autentifice revelațiile date (Evrei, 2:2-3). Dumnezeu le-a suplinit nevoia într-un fel minunat. Dar, rămâne întrebarea, de ce mai au nevoie adunările de astăzi ce posedă o Biblie completă de profeții și semne? O adunare care are toate cele șaizeci și șase de cărți ale Sfintelor Scripturi este cu adevărat mai echipată decât adunarea înzestrată cu cele mai multe daruri din vremurile apostolice. Noi am tratat doar pe scurt acest subiect. Celor ce doresc un studiu mai detaliat, le recomandăm cartea Va urma? de Samuel Waldron, Editura Multimedia, Arad, 2011.

Non-cesaționiștii au încercat să evite această acuzație afirmând 35

posibilitatea existenței profețiilor care au calitate necanonică sau sub-scripturală. În vreme ce diferite forme ale acestei învățături au fost susținute chiar și de erudiți însemnați, întregul ideal pare complet neconvingător. Din nou, ni se aduce aminte de catolicism, unde se spune despre papă că este vorbitorul lui Dumnezeu, dar nu poate crea scriptură canonică. Pentru mai multe informații, cititorul este din nou îndrumat spre cartea lui Samuel Waldron.

&164

De câte ori aţi auzit „Dumnezeu mi-a spus” în serviciile voastre? Există oare vreo diferenţă între un papă care pretinde că vorbeşte „ex catedra” şi un profet care îşi asigură audienţa că mesajul său este direct de la Dumnezeu? Nu sunt ambele cazuri o negare a suficienţei şi finalităţii Scripturii? Mai este ceva de spus dincolo de ce a spus Dumnezeu prin Fiul Său? După ce apostolii au terminat consemnarea inspirată despre Cristos, nu s-a închis uşa revelaţiei? Nu suntem noi sfătuiţi bine să păstrăm uşa încuiată?

Cesaţionismul nu ţine de un stil de închinare. Nu este o negare a supranaturalului sau a nevoii noastre de Duhul lui Dumnezeu. În adevăr, are de a face cu felul în care privim Scriptura, pe apostoli şi în final, pe Cristos Isus. Cesaţionismul nu este o limitare a Celui Atotputernic, ci o înălţare a lui Cristos ca şi ultim Cuvânt al lui Dumnezeu.

1După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. Epistola către evrei, 1:1-2

13Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Apocalipsa, 19:13

&165

CUPRINS

I. O INTRODUCERE ÎN STUDIUL DESPRE DUHUL SFÂNT ……………………………………….. 2

II. DUMNEZEIREA DUHULUI SFÂNT.……………..….. 7

III.PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT ..…….….…..11

IV.DOCTRINA DESPRE DUHUL SFÂNT ÎN VECHIUL TESTAMENT ..…………………………… 15

V. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN RELAŢIE CU CRISTOS …………………………………………. 20

VI.LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN INSPIRAŢIA SFINTELOR SCRIPTURI .……………. 25

VII.TIPURI ALE DUHULUI SFÂNT …………………… 30

VIII.LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN HARUL GENERAL .…………………………..……… 35

IX.LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN HARUL GENERAL (partea a II-a) ………………..…. 40

X. LUCRAREA DE PREGĂTIRE REALIZATĂ DE DUHUL SFÂNT ÎN MÂNTUIRE .……………….. 46

XI.LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN REGENERARE ..52

XII.LOCUIREA INTERIOARĂ A DUHULUI SFÂNT .… 58 XIII.LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN

ASIGURAREA MÂNTUIRII .……………………..…. 61

XIV.DUHUL SFÂNT CA MÂNGÂIETOR …….……….. 69

XV.DUHUL SFÂNT CEL PROMIS …..………………… 75

&166

XVI.DUHUL SFÂNT CA ÎNVĂŢĂTOR ……………….. 80

XVII.UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT ….…………….. 84

XVIII.ROADELE DUHULUI SFÂNT ..…………………. 89

XIX.PĂCATELE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT..…… 95

XX.BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT ..………………… 100

XXI.DARURILE DUHULUI SFÂNT .………………… 107

XXII.DARURILE TEMPORARE ALE DUHULUI SFÂNT ………………………………………..……… 114

XXIII.SĂNĂTATEA ŞI DARUL VINDECĂRII ……….. 122

XXIV.DARUL VORBIRII ÎN LIMBI…..………………. 129

ANEXA 1: FAPTE,19:1-7 ………………………………. 138

ANEXA 2: ULTIMUL CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU .142

&167

Pentru lista publicaţiilor gratuite şi informaţii suplimentare

contactaţi-ne la următoarea adresă:

Fundaţia Mantachie O voce baptistă în România

str. Izvor nr. 3 Bocşa, Caraş-Severin

325300 România

sau

e-mail: raule@xnet.ro

tel. 0721 262 013 www.abaptistvoice.com

EXEMPLAR GRATUIT