PROCESE PSIHICE COGNITIVE SENZORIALE

2). PERCEPŢIA

I. Definiţia percepţiilor: Percepţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale complexe prin care cunoaştem obiectele, în totalitatea însuşirilor lor concrete, în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor sau organelor de simţ. Asociaţionismul: Viaţa psihică este o simplă sumă de senzaţii; pe baza senzaţiilor, sub acţiunea legilor asociaţiei (prin asemănare, contrast etc.) se formează percepţiile, reprezentările şi gândirea (psihicul este un conglomerat de procese psihice). Gestaltismul: Psihicul este un ansamblu organizat la niveluri diferite de complexitate. Primul nivel este cel al percepţiei, iar la un nivel superior se află gândirea. Caracterul organizat al psihicului este înnăscut, predeterminat, structurile fiind date. → În realitate, percepţia nu e posibilă fără senzaţii şi nici nu e o simplă sumă a acestora, deoarece percepţia este un nivel superior de reflectare a realităţii, iar în imaginea perceptivă apar şi însuşiri ce nu aparţin părţilor (structura). Percepţia este un proces cognitiv senzorial care se constituie pe baza senzaţiei dar nu se reduce la aceasta.

II. Însuşirile percepţiilor: - percepţia este o imagine primară → percepţia apare sub acţiunea directă a obiectului asupra organelor de simţ; - percepţia este obiectuală → ea este întotdeauna imaginea unui obiect anume; - percepţia este bogată în conţinut → ea cuprinde atât însuşiri semnificative ale obiectului, cât şi unele de detaliu; - percepţia se realizează aici şi acum → percepţia obiectului are loc într-un anumit spaţiu şi timp, atunci când are loc

interacţiunea directă între stimuli şi organele de simţ; - durata percepţiei → corespunde duratei acţiunii stimulului; - intensitatea percepţiei → este proporţională cu intensitatea stimulului. → Prin toate însuşirile sale, percepţia îndeplineşte o funcţie informaţională specifică, mai complexă decât a senzaţiei şi are un rol reglator pentru activitatea omului. Imaginea obiectului şi a contextului în care el se află conduce desfăşurarea mişcărilor, reglează traiectoria, amplitudinea, ritmicitatea şi coordonarea acestora. Percepţiile auditive, vizuale şi tactilo-chinestezice sunt absolut indispensabile pentru realizarea vorbirii, citirii, scrierii.

III. Fazele procesului perceptiv: 1. orientarea spre stimul: direcţionarea spre stimul; 2. detecţia stimulului: sesizarea şi conştientizarea doar a prezenţei stimulului în câmpul perceptiv; 3. discriminarea stimulului: detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l deosebesc de alţii asemănători;4. identificarea obiectului: presupune două etape: identificarea categorială (informaţii minime despre însuşiri esenţiale ale obiectului); identificarea individuală (adăugarea unor informaţii de detaliu ce individualizează obiectul); 5. interpretarea obiectului: rezultă din legătura percepţiei cu activitatea şi cu comportamentul omului; altfel zis, stabilirea semnificaţiei obiectului perceput.

IV. Legile percepţiei: 1. Legea integralităţii-structuralităţii: obiectul este perceput ca întreg sau ca un ansamblu organizat, nu ca o sumă de elemente sau însuşiri. exemplu: dacă un obiect cunoscut este văzut numai parţial, subiectul se comportă faţă de el ca şi cum l-ar fi văzut în întregime.2. Legea selectivităţii : percepţia este orientată spre un anume obiect, selectat din câmpul perceptiv care este mai vast; ceea ce este de interes principal pentru om devine obiectul percepţiei (este perceput complet, clar, precis) iar ceea ce este de interes secund devine fondul percepţiei.3. Legea constanţei perceptive: percepţia e rezistentă la modificarea contextului în care este prezentat obiectul (cu ajutorul experienţei anterioare se produce o corectare a denaturărilor obiectului, a. î. acesta, între anumite limite, apare ca invariant). 4. Legea proiectivităţii / obiectualităţii: imaginea internă este permanent raportată la obiectul perceput.5. Legea semnificaţiei: ceea ce se leagă de trebuinţele, interesele, scopurile omului, devine semnificativ pentru acesta.

V. Observaţia şi spiritul de observaţie: Observaţia este activitatea perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, reglată prin cunoştinţe generale, organizată şi

condusă sistematic, conştient şi voluntar. Spiritul de observaţie este aptitudinea de a sesiza uşor, rapid şi precis: ceea ce este mai puţin intens, mai ascuns, dar

semnificativ pentru scopurile omului / ceea ce este relevant, deşi nu este foarte evident.

VI. Percepţii denaturate: a). Percepţiile denaturate „normale” – aşa-numitele iluzii perceptive:1. iluzii optico-geometrice 2. iluzii tactil-chinestezice3. iluzii de mişcare4. iluzii optico-chinestezice de greutate

b). Percepţiile denaturate patologice: Acestea ţin de patologie, sunt datorate unor deficienţe senzoriale.

* În cazuri grave, ele sunt datorate pierderii contactului cu realitatea, de exemplu, în schizofrenie.