pentru folosul privat al...

Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului Elisabeta Brănoiu

realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate

pentru folosul privat al cititorului

şi pentru scopuri necomerciale.

Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei site-ului Cronopedia

http://lenusa.ning.com Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului

şi site-ului Cronopedia.

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate

pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISBN: 973-8389-61-5

http://lenusa.ning.com/

http://lenusa.ning.com/

Elisabeta Brănoiu

IIEEŞŞIIŢŢII DDIINN EEAA,, PPOOPPOORRUULL MMEEUU!!

roman religios ortodox

Tipărit cu binecuvântarea PREA SFINŢITULUI PĂRINTE

† GALACTION EPISCOPUL

ALEXANDRIEI ŞI TELEORMANULUI

Editura Printeuro

Ploieşti

Elisabeta Brănoiu ~ Ieşiţi din ea poporul meu!

~ 6 ~

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Ieşiţi din ea, poporul Meu! Elisabeta Brănoiu ISBN 973-8389-61-5

Opiniile, corectura, precum şi toate drepturile aparţin exclusiv

autorului.

Editura Printeuro nu a intervenit în niciun fel asupra textului.


~ 7 ~

PREFAŢA Iată, mă grăbesc să mărturisesc că n-am mai scris vreo prefaţă de carte, că

de fapt nici nu cunosc metodologia întocmirii ei, mărturisesc şi recunosc că este o dovadă de mare îndrăzneală din partea unui nevrednic ieromonah să îmi revină cinstea şi răspunderea scripturistică şi duhovnicească de a face o asemenea lucrare. Iar când mă gândesc că nu este o carte oarecare, ci este UN ROMAN RELIGIOS scris din inspiraţie Dumnezeiască şi din Poruncă Dumnezeiască, mă simt încolţit şi de teama, şi de ruşinea că nu am să pot să mă ridic la înălţimea cinstei şi răspunderii acestei lucrări cu caracter prin excelenţă religioasă.

Înainte de a vorbi despre această carte, plecând de la conţinutul ei, mă simt

obligat să vă fac mai multe mărturii şi mărturisiri personale. 1. Sunt convins că este un ROMAN RELIGIOS datorită conţinutului său şi

chiar dacă nu l-ar numi aşa autoarea Elisabeta Brănoiu, l-aş defini eu însumi. Pe ce mă bazez?

a. Pe MINUNILE din VEDENII şi din VISELE dânsei, ştiu şi ce spune

Părintele Ilie Cleopa, care era străvăzător duhovnicesc, despre vise şi vedenii, dar ele se referea, zic eu, la noi, de jos, aflaţi într-o stare duhovnicească ceţoasă de nevedere a adevărului şi de aceea expuşi mereu la confuzii şi imaginaţie, şi fără discernământ, şi în primejdie de înşelare, de păcălire, de către vicleanul satana.

b. Pe TOT CONŢINUTUL DUHOVNICESC AL CĂRŢII, pe metodologia şi pe iscusinţa scriitoricească şi psihologică şi socială şi politică şi duhovnicească educativă, care nu putea fi decât de origine Divină.

c. De stilul de prezentare, istoric şi biografic şi autobiografic, veridic real, reconstitutiv pentru toţi, pentru a actualiza, a reactualiza în memorie, în minte şi în inima noastră, a întregii perioade, atât de lungi şi cu atâta consecvenţă, cu foarte multe efecte spirituale pentru toţi cetăţenii, şi tineri, şi mai puţin tineri.

d. De fidelitatea şi de iscusinţa psihopedagogică, dar şi duhovnicească cu care se povesteşte, nu numai derularea evenimentelor, cu toată complexitatea lor şi ritmul lor, dar şi a transformărilor psihologice, sociale, politice şi duhovniceşti ale personajelor, în primul rând al eroinei principale şi a familiei.

e. De iscusinţa psihopedagogică şi duhovnicească şi de tactul pedagogic cu care eroina ştie să facă educaţie religioasă, morală ortodoxă, soţului şi copiilor, după ce s-a educat în prealabil şi în continuare în paralel, şi pe sine, mereu prin intervenţie şi înţelepciune de Sus, chiar de la Domnul Hristos.

Mie, duhovnicului mi-a cucerit şi mintea şi inima şi conştiinţa tocmai această iscusinţă pe care eu nu am mai aflat-o la nici o altă soţie şi mamă, din toate cărţile citite până acum şi din toată experienţa mea duhovnicească cu sute şi mii de soţii şi mame.

La concret, este vorba despre adevăratele Legi majore ale educaţiei moral-crestin ortodoxe de luminare şi inspiraţie Divină, la care eu însumi am ajuns abia după aproape treizeci de ani, de profesor şi diriginte la copii, la elevi şi în urma întregii activităţi de educaţie religioasă ortodoxă, dobândită ca duhovnic, şi anume:


~ 8 ~

I.Cultivarea de convingeri moral religioase ortodoxe adevărate, reale, puternice, durabile, desprinse din Simbolul credinţei, din Psalmi, din PORUNCILE EVANGHELICE şi din Scrierile Sf. Părinţi, nobile şi înnobilatoare.

II.Formarea şi cultivarea de calităţi duhovniceşti, ca virtuţi, singurele mântuitoare, ca roade ale Pocăinţei, trăind zilnic o adevarată viaţă după Poruncile Evanghelice, cu caracter de Pocăinţă mântuitoare. Adică să ajungi să cugeţi nu cu mintea, cu cugetare raţională, mintală, ci cu o cugetare Evanghelică, morală, după Poruncile Evanghelice, singura mântuitoare, în inimă şi în conştiinţă, mereu cu cenzura morală a conştiinţei, ca: dragostea de Dumnezeu şi de semeni, chiar de duşmani, de toată creaţia lui Dumnezeu; mila; bunătatea; răbdarea; dărnicia şi celelalte.

III.Formarea de DEPRINDERI PRACTICE DE VIAŢĂ EVANGHELICĂ ORTODOXĂ, cu frecventarea regulată a bisericii, cu Postul după calendar, cu Rugăciuni sistematice, cu spovedanie deasă şi împărtăşanie, după dezlegarea de la duhovnic.

f. Cartea este un Roman Religios şi prin caracterul său de model pedagogic, pentru orice persoană şi orice familie şi prin conţinutul ei şi cugetările eroinei, poate fi pedagogică şi pentru conducătorii ţării, de la toate nivelele, şi pentru patroni, şi oameni bogaţi şi chiar specialişti, ca medici ş.a.m.d.

2. ROMANUL ACESTA RELIGIOS este după aprecierea mea şi original şi

unic în toată istoria tuturor timpurilor, care nu va putea fi egalat niciodată. 3. El este pe langă altele, mereu actual, prin conţinutul său Dumnezeiesc,

prin cele ce relatează, despre apropierea emoţionantă şi tulburătoare a lui Dumnezeu Domnul Hristos, până la înălţimea omului, a alesei sale şi a soţului ei, văzut desigur doar de dânsa.

4. El este, aş zice eu, unic în istoria neamului omenesc, prin minunata şi negrăita lucrare a lui Dumnezeu ATOTŞTIUTOR DINAINTE, chiar în vremea noastră contemporană, a ales, a călăuzit, a povăţuit, a învăţat, a înţelepţit, a îmbogăţit şi actualizat perioada atât de lungă de timp, de răbdare Dumnezeiască nepricepută şi nepreţuită de noi.

5. El are o importanţă şi o valoare de necuprins în cuvinte, naţională, românească, arătând căt de mult ne iubeste Dumnezeu pe noi românii, dar şi cât de îndurerat este că ne-am abătut atât de mult de la Biserica Lui, de la „Poruncile”, de la viaţa ortodoxă, singura POCĂINŢĂ mântuitoare.

6. El are şi o importanţă duhovnicească cu caracter mondial, căci prin însăşi conţinutul său atât de concret, atăt de actual, de convingător, ne arată clar că EL este numai Dumnezeul ortodox, dar că EL recunoaşte numai şi numai, Religia ortodoxă, adusă de El de la Dumnezeu Tatăl pentru toţi oamenii. Din păcate însă, din anul 1054 s-au rupt de ortodoxie şi de ortodocşi, s-au separat modificând Sf. Canoane şi Sf. Taine, iar după ei s-au luat şi alţii şi atâta L-au sfâşiat pe Domnul Hristos, că astăzi se află peste 1000 de confesiuni, peste 1000 de firi ale Sărmanului Hristos.

Avem dovezi concrete, directe, că Dumnezeu şi Maica Domnului recunosc numai şi numai Religia ortodoxă, comunicate de El chiar unei catolice din Covasna, Iulia Rozalia. Cugetând şi cercetând cu atenţie, am descoperit că un fel de fir roşu, călăuzitor, ca un fel de filon de aur duhovnicesc, care străbate acest Roman Religios de înălţime Dumnezeiască, covârşitoare, un adevăr biografic în persoana eroinei Sofia, o fiică a unui soţ şi tată credincios şi patriot, purtător de Dumnezeu,


~ 9 ~

venită pe lume, al şaselea copil, ca o viitoare moştenitoare şi purtătoare de Dumnezeu, aleasă de El încă de la zămislire, pe care odată ales, după PLANUL SĂU CEL TAINIC, şi ca să o facă vrednică de acest PLAN DUMNEZEIESC, pentru ca să o ridice la cea mai înaltă cinste Dumnezeiască pe Pământul României, a trecut-o, zic eu, prin cele mai grele încercări şi ispite de tot felul, întocmai cum citim în Psalmi şi în Prooroci, prin FOC şi prin APĂ.

A trecut prin cele diferite şi primejdioase boli, atât de multe, încât ai zice că a fost destinată pentru tot neamul românesc, şi a dus-o de atâtea ori pană la ultima clipă de viaţă, încât se discută despre iminenta sa îngropare şi de acolo, din PORŢILE MORŢII, a ridicat-o EL, Cel cu BRAŢ ÎNALT şi cu MÂNA TARE, a scos-o la viaţă şi iarăşi la alte şi alte PĂTIMIRI.

A cunoscut şi a suferit ea însăşi prigoana şi persecuţia regimului păgân, ateist al păgânului Ceauşescu şi al soţiei sale, unelte ale lui satan şi premergători ai anticristului în România, grav abătută de la vadul strămoşesc al credinţei ortodoxe şi a vieţii ortodoxe, singura mântuitoare.

Abia când a ajuns ea însăşi victima nevinovată, ţinta persecuţiilor şi a urmărilor, a slugilor păgâne ale păgânului, dictatorului criminal Ceausescu, abia atunci a ajuns sărmana SOFIA să se dezmeticească, să se trezească din rătăcire diavolească, amăgitoare şi primejdioasă, în care rătăcise încă din copilărie, când urma şcoala, şcoala românească, unde devenise din ortodoxă a Lui Dumnezeu, o şcoală ateistă, diavolească, învăţând despre om, că nu este creat de Atotputernicul şi Singur Creator şi Stăpân al Cerului şi al Pământului Dumnezeu, ci că este fiul maimuţei, în viziunea drăcească a păgânului Ceauşescu.

Aşadar, a trebuit ca ţara şi neamul românesc să treacă cu toţii prin PORŢILE

IADULUI CEAUŞIST, să guste toată MIEREA OTRĂVITĂ DE AMĂGITOAREA FĂGĂDUINŢĂ a păgânului Ceauşescu, că el va construi O LUME FERICITĂ fără Dumnezeu, ca să ne trezim cu toţii îmbătaţi de aceste diavoleşti făgăduinţe, din somnul cel de MOARTE în care dormeam cu toţii, la fel şi Sofia, căci numai astfel va ajunge încă şi după alte şi alte încercări, să fie vrednică de cunoaşterea PLANULUI DOMNULUI.

Reiau FILONUL DE AUR DUMNEZEIESC şi ajung să dezvălui cele mai de neacceptat veşti Dumnezeieşti pentru noi păcătoşii de români, care deşi ne-am purtat ca nişte laşi şi fricoşi faţă de „FIARA COMUNISTĂ, că SOFIA noastră, deoarece a pătimit mai mult decât toţi şi pentru toate, a avut mai multe VISE şi VEDENII Dumnezeieşti, arătate dânsei în spaţiul geografic şi spiritual românesc, ca nimeni altul, şi pe care vă invit să le citiţi şi să le recitiţi, ca pe nişte, nu numai DOVEZI TULBURĂTOARE pentru orice pământean păcătos, dar şi de IMPORTANŢA SALVATOARE şi MÂNTUITOARE şi PROFETICĂ, mai ales pentru noi românii contemporani cu SOFIA. Căci citirea lor şi cugetarea şi meditarea repetată asupra lor, aduce şi îmbogăţire şi luminare şi înţelepţire şi dragoste şi credintă şi nădejde şi Frica de Dumnezeu şi o stare de smerenie şi în general o stare de „imobilitoare sufletească”, pe care o socotesc de o importanţă mântuitoare pentru orice cititor.

Iarăşi reiau filonul de aur duhovnicesc, văzut în cugetarea mea de duhovnic,

că iată SINGURUL şi ADEVĂRATUL şi PREAPUTERNICUL şi ATOTŞTIUTORUL DUMNEZEU, FĂCĂTORUL şi BINEFĂCATORUL NOSTRU, MÂNTUITORUL şi SUPREMUL NOSTRU JUDECĂTOR, atât de mult ne-a iubit pe noi românii, că El


~ 10 ~

ne-a încreştinat, ne-a făcut ortodocşi ai Lui, prin primul său Apostol Andrei, că EL ne-a apărat şi glia şi limba şi poporul nostru ortodox şi credinţa noastră ortodoxă de două mii de ani, de toate năvălirile barbare.

El ne-a dăruit atâţia Sfinţi şi Sf. Moaşte şi Sf. Locaşuri ca să ne întărim credinţa şi încrederea în El, prin care să ne dea şi binefaceri.

El ne-a dat atâtea dovezi de minuni, când ne-am aflat în mare nevoie, prin aleşii Săi, ca Sf. Ierarh Calinic şi alţii.

El l-a învrednicit pe un ţăran român din jud. Argeş, să fie răpit la Cer de către Sf. Arhanghel Mihail, unde a văzut Raiul şi L-a văzut pe Domnul Hristos şi a avut convorbiri călăuzitoare şi sfaturi cu El, dar despre ce oare?

Tot despre abaterea poporului român de la viaţa şi educaţia ortodoxă, de la Rugăciuni cu metanii la pământ, de la milostivire, de la smerenie, de la Post după calendar. Dar iată, fraţilor români că Acest Mare Dumnezeu tot nu şi-a luat Preasfintele Sale Mâini de pe noi şi încă odată a ales de data aceasta o fică ortodoxă a neamului nostru, iarăşi abătut grav de la credinţa şi viaţa ortodoxă, atât de grav, că am ajuns să trăim ca păgânii, adică am ajuns să-i slujim lui satan, care ne va duce la Iad.

Aşadar, aceste vise şi vedenii de care s-a făcut vrednică, de fapt de care a făcut-o Domnul Hristos vrednică şi pe Sofia, sunt o continuare a arătării Dragostei, Milei, Bunătăţii şi Dorinţei Domnului Hristos de a scoate încă o dată din Porţile Iadului şi ale Morţii, în care am ajuns de bună voie, din cauza trufiei, lăcomiei, a bogăţiei, a poftelor trupeşti, înrobitoare de suflet, este, şi încearcă să ne aducă iarăşi la vadul ortodoxiei Dumnezeieşti, singura mântuitoare.

Pe scurt, aceasta vreau să spun fraţilor întru Hristos, că eu nu am cunoscut, şi nu am citit o asemenea carte, Roman Religios, şi nici nu am auzit vreodată că ar exista o asemenea carte, şi nici nu cred că se va mai scrie o asemenea carte, căci iată, acum se lucrează Taina fărădelegii, cu participarea noastră inconştientă şi de bună voie, tocmai prin viaţa aceasta păgână pe care o trăim, într-o goană nebunească „spre nici unde”, prin care noi înşine pregătim şi grăbim venirea lui Antihrist, şi vai!!! ce va fi atunci cu noi cu toţi, de nu ne vom întoarce, ca în vremea Sf. Prooroc Ilie, de la viaţa idolească?

În această minunată carte religioasă, găsim, dacă ştim să căutăm răspuns,

la toate întrebările nostre, găsim sfaturi, mărturii, Evanghelice, avertismente şi chiar modele duhovniceşti vrednice de urmat.

Aşadar, să citiţi cu toată încrederea şi convingerea, cartea religioasă „IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU!” a scriitoarei noastre ortodoxe românce Elisabeta Brănoiu.

Doamne, binecuvintează pe poporul Tău! Sfinţeşte-l prin Lucrarea Duhului Sfânt şi desăvârşeşte-l după orânduirea „Marelui Tău Plan Divin”. Luminează, mântuieşte, ocroteşte de necazuri şi tămăduieşte de toate bolile, pe toti locuitorii lui. † AMIN †

nevrednicul Ieromonah NiIL Efrim, Mănăstirea Mărcuş – Covasna


~ 11 ~

„Şi am auzit un glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele

ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei”… (Apocalipsa, Cap. 18 - 4)

12 martie 1944 Înconjurat numai de dealuri şi păduri, întretăiat de ape curgătoare,

într-o privelişte încântătoare, se întindea în vale un sătuc, numit Matiţa, ai cărui locuitori erau oameni simpli şi cinstiţi. Apele ce se adunau furioase din topirea zăpezilor sau din negura revărsată a norilor de ploaie furau mereu bunurile agonisite cu greu în micile lor gospodării, astfel că îi vedeai adesea plini de griji şi de nevoi, plini de sărăcie.

Pe 12 martie 1944, într-o frumoasă zi de primăvară, în casa unor oameni harnici, Ioan şi Elena, se mai născu o fată, al şaselea lor copil. La puţine zile, când războiul era pe sfârşite, în amurg, apăru la geam o faţă înăsprită, nebărbierită, şi foarte slabă.

- Mamă!... e un moş cu barbă la noi, la fereastră! zise unul din copii. - E tata!... strigă alt fiu, mai mare. Deodată, liniştea serii dispăru şi toţi, care mai de care, bucuroşi, se

năpustiră asupra uşii, gata fiind să sară de gâtul tatei şi să-i ureze bun venit acasă, când el, rămas pe prispă cu o mână ameninţătoare, îi opri brusc, păstrându-i la distanţă.

- Nu vă apropiaţi, copiii mei!... Sunt plin de păduchi. Puneţi apă la încălzit şi aduceţi-mi un chibrit, să dau foc hainelor.

Nimic mai frumos pe lume, nimic mai încântător, ca atunci când se aflau ei toţi împreună, sănătoşi şi fericiţi, binecuvântându-L pe Dumnezeu că trăiesc iar în linişte şi pace.

Într-o copăiţă, pe pat, lângă perete, înfăşată într-o cămaşă veche şi ruptă a tatei, dormea mezina familiei. Era înfăşată astfel, că aşa cerea acest obicei strămoşesc. Demonstra legătura de iubire şi mai profundă dintre tatăl şi copiii lui, dar şi pentru că războiul sărăcise prea mult ţara,


~ 12 ~

copiii umblând mai mult flămânzi, desculţi, cu haine rupte şi, uneori şi murdare. Uneori tragedia era şi mai sfâşietoare la acele familii, atunci când de pe front vestea dispariţiei tatălui lor aducea numai tristeţe şi durere. Şi erau destui în acest popor, cei care mâncau această pâine atât de amară.

Dar Dumnezeu îngădui ca cei din această casă să se bucure de prezenţa tatălui lor. Tatăl strângându-i pe fiecare cu mult drag la piept, întinse uşor gâtul peste capetele celorlalţi şi o întrebă şi pe mezina, ca şi cum copila l-ar fi înţeles:

- Tu ce faci?... Eşti sănătoasă? - Dar de unde ştii că e fată? îl întrebă mama, mirându-se. O cheamă

Sofia... Ai trecut mai întâi pe la rude sau ţi-a spus altcineva din sat? - Nu!… Ştiam de pe front… datorită ei... trăiesc! - Ei!!!... Cum aşa?... Ce vrei să spui? - O ţigancă mi-a ghicit… S-a ţinut după noi, eram trei bărbaţi. Adică,

le-a ghicit lor. Eu... nu am vrut, dar... n-am scăpat de ea. Mi-a spus multe! - Oare?!... Dar ce a putut să-ţi spună? Şi tu... ai crezut-o? - Nu!... da!… adică, împrejurările m-au făcut s-o cred. Mi-a spus

şoptit: “Cei doi vor muri, iar tu vei pleca acasă. Uite, eşti lăsat la vatră. Acasă, ţi s-a născut un copil!... Va fi o fetiţă norocoasă… Are un semn la mâna dreaptă... datorită ei trăieşti!”.

- Da... are un semn la mâna dreaptă... o floare! O muşcată roşie, am furat-o de la Nenea când coboram pe cărare, şi... era ea, încă în pântece... nu mi-am adus aminte! Acesta era unul dintre multele obiceiuri strămoşeşti, O mămică ce purta în pântece un făt, încă de la zămislirea lui, avea o mare responsabilitate. Când fura o floare sau altceva, trebuia să-şi amintească de cel din pântecele ei, să il apere Dumnezeu să nu vină el cu semnul pe lume. Sau dacă deasemenea privea la o altă fiinţă cu un handicap trebuia să-şi amintească de cel ce-l purta în pântece şi să zică, scuipând de 3 ori: “Tu să fi ca tine copilul meu ca mine!” Nu ştim ce valoare aveau aceste tradiţii dar mamele dacă purtau atâta grijă de pruncii lor, chiar că şi Dumnezeu le îndeplinea această dorinţă. Acum Elena mirată, desfăşându-şi copilul, îi arătă mânuţa dreaptă, ce purta o floare frumoasă, roşie, imprimată pe piele.

- Ei, vezi!...Uite, aşa m-a făcut şi pe mine să cred, după ce i-am văzut pe cei doi murind, la doi paşi de mine în urma exploziei unei bombe. La scurt timp, mi s-a spus că pot pleca acasă. Am făcut un mare păcat, dar am aflat astfel că şi satan, cunoaşte foarte bine viitorul şi… chiar... îi poate induce în eroare pe mulţi cu învăţătura lui, bineînţeles, pe cei slabi de înger!

- Da... ai dreptate, măi române! îi răspunse Elena profund impresionată. Având Sfânta Scriptură totdeauna deschisă pe masă, căută şi găsi următorul verset la pilda „Demonizatului din Ţinutul Gădărenilor: “Şi, strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui


~ 13 ~

Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta”. (Marcu 5; 7).

Iată, diavolul îl recunoaşte pe Fiul Omului, şi îl declară “Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu!”

„Măi române” şi acesta era un frumos obicei al româncelor noastre a-şi alinta bărbatul. Cu acest nume scotea în evidenţă calităţile şi mai distinse ale acestuia: bărbăţia, curajul, putera de a ieşii învingători în multele lor războaie cu turcii, iar acum în acest “război mondial” obţinând victoria erau şi mai lăudabili. “Dacă nu întorceam noi... românii... armele, contra nemţilor... n-ar fi învins ruşii!!! Noi am fost un pinion foarte important, am jucat un mare rol, şi... acum tot noi le dăm tribut!?”... povesteau cu atâta mândrie când se adunau toţi la un pahar de vorbă.

Tatăl luă copila în braţe, alintând-o, văzu că are trăsături care-i seamănă şi-i admiră drăgălăşenia. Mama se emoţionă profund văzând că dragostea tatălui copiilor ei nu are limite. Momentul acela de iubire compensa suferinţa şi deznădejdea pe care le simţise în cele câteva luni de singurătate.

- Şi, când mă gândesc… cât de mult mi-am dorit să pierd acest copil… chiar şi după ce am născut-o!…

- De ce? - Nu ştiu! Poate războiul… sărăcia… poate şi din cauza vârstei!...

Am patruzeci de ani! Mă simt descurajată, prea obosită, împovarată cu prea multe griji şi nevoi! Un copil în plus e şi mai multă responsabilitate!

Pe obrazul mamei slab şi palid, pe care timpul lăsase adânci urme ale tristeţii, acum se rostogoleau două lacrimi fierbinţi.

- Hai, lasă, uită totul! Acum, sunt aici. Suntem împreună şi nimic n-o să ne mai despartă. O să ne fie bine… Vei vedea!, o asigură el. Femeia îl privi cu ochi senini, aţintindu-şi privirea tristă şi tăcută în bărbatul ei.

Vorbele lui aveau darul de a o linişti şi de a o face încrezătoare în viitorul lor. Până atunci, dovedise, că ştia să-şi ocrotească familia, făcând visele să devină realitate.

Acum, războiul sărăcise ţara şi, din această pricină, eforturile de a reveni la starea de normalitate de dinainte erau mari, dar vedea fericirea ca un pom mare, înfrunzit şi plin de roade. Din când în când, pica fructul copt şi ei savurau din plin aroma şi dulceaţa lui, aducând mulţumiri lui Dumnezeu pentru fiecare dar.

Fiul cel mare, Nicuşor, era tot un fruct, atât de dulce şi gustos. Terminase liceul şi luase cu brio examenul la facultate. Demonstrase competenţă, însă nu aceasta era marele lui atu, ci faptul că, pur şi simplu, înţelegea viaţa. Uneori, Elena ajungea la internatul unde era găzduit fiul ei, pentru a-i aduce mâncare şi bani din puţina lor agoniseală, iar el o certa blând, spunându-i:


~ 14 ~

- Mamă! Nu trebuia să vii atâta cale pentru mine. Nu ţi-am spus că am aici de toate? Nu duc lipsă de nimic, aşa că te rog să iei aceşti bani înapoi şi să îngrijeşti de cei mici de acasă.

Bineînţeles că nu o ducea tocmai roz şi, dacă te gândeai că majoritatea colegilor se răsfăţau în mult mai mulţi bani, atunci gestul lui nu putea să însemne decât iubire. Alteori, i se intâmpla Elenei să audă de la oamenii cu care se întâlnea, numai cuvinte de laudă la adresa fiului lor şi, nedumerită, îl întreba:

- Ce le povesteşti tu, Nicuşor, oamenilor cu care vii de la gară? Toţi te admiră, toţi te iubesc şi se întreabă de unde ai strâns atâtea vorbe de duh, despre viaţă.

- Eu ştiu, mamă?!... E bine să ai două facultăţi, iar una dintre ele să fie “şcoala vieţii”. Dacă nu ai această diplomă, cealaltă aproape că nu are valoare. Când întâlneşti o persoană în drumul tău, e bine să-i citeşti mai întâi gândurile. Dacă este tristă, nu e cazul să-i împărtăşeşti bucuriile tale sau, dacă-i veselă, s-o întristezi, povestindu-i despre necazurile pe care le ai tu, fiindcă i-ai mâhni sufletul. Şi la ce bun? Nu vei câştiga un prieten.

Într-adevăr, avea mulţi prieteni. Cu unii dintre ei, care plecaseră în State, la New York, continua să poarte corespondenţă. Poate şi de aici visul lui, ca, după terminarea facultăţii, să meargă la ei. Gândea că-i va fi mult mai uşor să strângă banii de care avea nevoie pentru un trai decent, atât el cât şi familia sa.

Ochii mamei scânteiau de fericire când vorbea despre băiatul ei cel mare. Şi băiatul mai mic, Constantin, călca pe urmele fratelui său, aducând un motiv în plus de bucurie în familia sa. Dar mama mai avea în urmă patru fete, patru “pietre de moară”, cum avea să le numească mai târziu.

Viitorul fericit al acestora depindea şi de puterea ei, dar cum să poată ea să le dea o educaţie aleasă? Cum să le croiască un viitor frumos, decât numai tot aşa cum o crescuse şi pe ea mama ei? Le dojenea, deci, învăţându-le:

- Să fiţi fete harnice şi mai ales cuminţi. Să vă păstraţi pure ca Fecioara Maria. Din pântece curat, a născut “Fiu de Dumnezeu”. Voi, dacă sunteţi cuminţi şi mă veţi asculta, veţi primi binecuvântarea părintească şi veţi creşte copii frumoşi şi sănătoşi, lângă un bărbat binecuvântat de Dumnezeu. Din pântece pângărit, ies copii fără soartă, căzuţi sub blestem, incapabili să dea piept cu viaţa, copii care vor trebui să plătească păcatul părinţilor lor. Să vă fie frică de cuvântul lui Dumnezeu, să nu cădeţi în ispită! Sufletul să vă rămână cea mai preţioasă avere. Cu sufletul curat, veţi pluti pe deasupra tuturor valurilor acestei vieţi, fără nicio teamă.

Elena era o femeie slabă, brunetă, cu ochi negri şi ten curat, deşi nu folosea alifii de faţă. Avea un păr negru, lung şi mătăsos, mai mereu strâns în coc. Încă era o femeie frumoasă, la 40 de ani. Era foarte harnică şi foarte generoasă. Printre multele treburi gospodăreşti, creştea viermi de


~ 15 ~

mătase, pentru care primea în schimb cupoane de pânză, ceea ce, după război, le lipsea oamenilor cu desăvârşire.

Avea lan de cânepă. După ce o culegea, o prelucra. Odată cu celelalte femei, o băga în lac, după aceea o meliţa cu un aparat de lemn, şi-i scotea fibra, din care ţesea o pânză foarte albă şi fină. O spăla la fântâna de pe luncă şi tot acolo o întindea pe iarbă, la soare. Aceasta de mai multe ori, în mai multe zile la rând, până când trâmbiţa de pânză devenea foarte albă. Care mai de care, femeile se trudeau şi aşterneau pe iarbă, la soare pânza tot mai albă şi mai mătăsoasă.

Desigur că şi lâna de pe micuţa turmă de oi constituia o bogăţie. Cu furca-n brâu, pe care era legat caierul, apoi cu un fus, Elena torcea lâna într-un fir subţire.

Ca toate femeile din sat, şi ea croşeta pulovere, mănuşi, ciorapi călduroşi, fuste lungi şi groase, fulare şi căciuli. Iar la război ţesea dimia pentru feţe de plăpumi, aşternuturi, scoarţe, covoare şi tot felul de carpete în multe culori şi multe forme.

De aceea, biata femeie îşi socotea fiicele ei pietre de moară, fiindcă zestrea lor consta în aceste lucruri bine întocmite şi migălos lucrate.

Fetele erau care mai de care mai dibace şi mai harnice, încât mai tot timpul lucrau. Aceasta era îndeletnicirea acelor oameni, ce formau un mic sat unde domneau cinstea şi dreptatea, credinţa şi frica de Dumnezeu.

Bucuria vieţii o vedeau în aceste mici preocupări şi bineînţeles că pe lângă acestea, mai aveau ograda plină de păsări şi animale, plus pământul care trebuia lucrat cu sudoarea frunţii, din zori şi până în seară.

Trăiau simplu şi modest, şi, totuşi, se socoteau bogaţi şi fericiţi, dacă aveau aceste bunuri pe lângă casele lor. Această fericire o promisese şi Ioan, bărbatul Elenei, tatăl celor şase copii. Dar fericirea, de data aceasta, a fost amăgitoare:

„Toate către tine aşteaptă ca să le dai Tu lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta se vor tulbura; lua-Vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-Vei duhul Tău şi se vor zidi şi Vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103).

Iată, după doi ani, Dumnezeu închide mâna Sa şi negrii nori de ploaie nu-şi mai revarsă apele peste faţa pământului. Oamenii nu mai au ce aduna de pe câmp. Animalele suferă, la fel şi păsările, care sunt sacrificate din cauza secetei. Oamenii plâng. Viaţa le e şi mai grea. Soarta le e mult mai crudă decât în timpul crâncenului război. Iarba dispare, pământul dogorăşte ca o cărămidă înroşită în foc, apele seacă. Privind spre vârful dealurilor, acum stâncoase, abia dacă zăreai doar ici, colo, câte un copac, în care abia se mai ţineau câteva frunze, aproape fără viaţă.

Fântânile ce se aflau pe luncă, lângă sălcii, pe islaz, sub Boldan, care mai aveau ceva apă în ele, erau luate cu asalt încă din primele ceasuri ale dimineţii, când încă abia se iveau zorile.


~ 16 ~

Ioan şi familia lui luptau din greu să supravieţuiască. Auzind tot mai des clopotul de la biserica din sat, mergeau să conducă pe ultimul drum copii şi bătrânii pe care moartea îi secera fără cruţare.

- O căruţă şi un cal mi-ar fi de mare folos, îşi dădu Ioan cu părerea. Optimismul şi curajul l-au ajutat să plece spre Bărăgan, într-o căruţă cu coviltir, cu cei doi fii ai săi, în vara anului 1947.

Nu i-a speriat nici arşiţa verii, nici praful fierbinte ce le frigea tălpile desculţe pe drumurile lungi ale bărăganului, pe care le aveau de străbătut. Au trecut prin multe sate, unde oamenii se arătau a fi la fel de apăsaţi de sărăcie, lipsiţi de felia de pâine de pe masa copiilor lor. S-au oprit pe malul Dunării, la Cernavodă. Aici, cu mare grijă, au umplut căruţa cu saci de grâu şi de porumb. În scurtul timp de odihnă de după masa de prânz, Nicuşor s-a şi împrietenit cu mulţi băieţi şi fete din acel ţinut. Şi, cum ştia şi el să înoate, au trecut cu toţii de-a latul Dunării. Au traversat de mai multe ori acest mare fluviu luându-se la întrecere, dar, trecând ultima dată, ca un ultim adio, Nicuşor n-a mai sosit la mal.

Căruţa tatălui fu încercuită de băieţi şi fete, de toţi tinerii care priveau trişti, neîndrăznind a-i spune despre această întâmplare. Ioan îl vede pe fiul cel mic, pe Constantin, căzut în genunchi şi cu fruntea aplecată pe nisip. Îl ridică de braţ, dar lacrimile lui îi prevestiră nenorocirea.

- Unde este Nicuşor? S-a înecat? Este mort? Nu… Nu se poate... Doamne, Dumnezeule, oare o să-l găsesc? Cine poate să mi-l scoată din aceste învolburate ape care mi l-a înghiţit? striga disperat tatăl.

Ca un animal hărţuit, alerga dÎntr-o parte în alta, cu speranţa că, totuşi, Dumnezeu se va îndura de el. Dar în zadar. Noaptea s-a aşternut fără de veste peste faţa a tot pământul şi toate s-au acoperit de o linişte mută, ca şi cum nimănui nu i-ar fi păsat de un suflet chinuit, rămas afară, în bezna nopţii.

- Doamne, aspru eşti! Eşti crud, Doamne! Pentru ce m-ai pedepsit? Oare cu ce ţi-am greşit, de te-ai mâniat aşa de rău pe mine? Am venit atâta cale ca să-mi îngrop copilul aici? Of, Mântuitorule!... Oare ce mă fac, acum? Sunt singur, sunt foarte departe de toţi ai mei, Dumnezeul meu!... cine să mă ajute? Of… e prea mare durerea mea, e cât nu pot duce, Sfântule Iisuse!... Iată, bietul om, cum se tânguia amar, străduindu-se să se ţină bine pe picioare.

Constantin a fost urcat în tren, să vină acasă cu vestea cea rea. Dar, neavând curajul să se apropie, a rămas culcat într-un tufiş, pe deal, încă o zi, până seara, să poată fi în stare să explice tragica întâmplare. Vestea s-a răspândit foarte repede.

Spunându-i mamei adevărul, i-a răpus inima. Năpădită de această şi mai grea încercare, dădu strigăte de spaimă, parcă încolţită de cele mai cumplite fiare sălbatice. Sofia avea 3 ani şi nu înţelegea nimic din tot ce se petrecea în jurul ei. Încă nu cunoştea cuvântul “moarte”. Deşi mai tot timpul acest frate era plecat de acasă, ea îl iubea, dar nu credea că n-o să-l mai


~ 17 ~

vadă niciodată. Pe retina ochilor ei, chipul lui se imprimase, venind acasă de undeva, de departe, cu geamantanul în mână şi ea, de mâna mamei, întâmpinându-l în poartă. El, Nenea, cum îl strigau toţi ceilalţi, deschizâd geamantanul, întreba:

- Mamă, ghici, ce v-am adus?” Mama îi răspundea: - Dar ce poţi a aduce, fiule, când nu ai avut nici tu ce mânca pe

acolo? - Ei… dragă mamă, dar nici nu-ţi vine să crezi ce pot avea eu în

geamantan! Ghici!, o necăjea fiul. - Nu-mi închipui... - Atunci…închide ochii! - Bine, hai, mă dau bătută… Mereu ai tu cu ce să mă uimeşti!

Deschizând geamantanul, Nenea scoase o pungă de hârtie plină cu gogele de zahăr. Mama, surprinsă de un dar parcă venit de sus, ca o mană cerească o primi cu o oarecare îndoială în glas:

- Doamne!... Nicuşor, l-ai furat? - Dar cum să-l fur, mamă? Ce cuvinte sunt astea? Îmi pare rău… - O, iarta-mă!.. Sunt prea emoţionată, baiatul meu! Uită că am zis

aceasta! Mamei îi dădură lacrimile de bucurie. Primind cu amândouă mâinile punga, o strângea tare la piept, vrând să intre cât mai repede în casă şi să o pună la un loc de mare păstrare.

- Mamă… stai! Uite cum se uită lung Sofia. E un copil, dă-i, te rog, şi ei o gogea de zahar! Mama se întoarse şi, cu mare greutate, îi întinse bunătatea de zahăr care, în acele vremuri atât de grele, devenise foarte scumpă şi foarte greu de găsit.

Sofia, deşi mică, n-a putut să mai uite nici gestul, nici figura acestui frate, mai mare decât ea cu 17 ani. Dar acum, înfruntând ţipetele mamei, iată, tânjea după acele fericite momente şi nu se împăca cu această soartă, pentru nimic în lume. Când mama plângea, Sofia, şi mai disperată, ţipa, agăţându-se de gâtul ei să nu-i mai dea pace. Iar mama, neavând ce face, era obligată să tacă, înăbuşindu-şi toată durerea în străfundul sufletului ei. Privea adesea la Sfânta Scriptură, ce nu se mai mişca de la „Cartea lui Iov”. Din zori şi până în seară, trebăluia ca o vită de povară şi parcă ruptă de orice realitate.

„În viaţă nimic nu e întâmplător, toate vin de la Dumnezeu şi nici măcar un fir de păr din capul nostru nu se clatină fără voia Lui!... Asa a vrut El, să mă pedepsească. Mi-a luat pe cel mai drag şi mai deştept fiu al meu. Cu el mă mândream… Da… Poate ca mândria e un mare păcat, dar ăsta e un adevăr! El era mândria mea!”, gândea biata femeie, mustrându-şi conştiinţa. Pe cât de ambiţioasă era, tot atât de mult părea acum că e lipsită de orice interes, ignorând orice alte vise de viitor, pentru fii ei.


~ 18 ~

Norul negru ce s-a abătut asupra casei ei îi întunecă orice bucurie, îi nărui toate speranţele vieţii. Depăna amintiri trăite alături de fiul ei cel mare, pe care îl iubise atât de mult. Uneori, le rostea cu glas tare:

- De ce pe ea a salvat-o? Când fata aceea, fiica unui bogătaş, se înecase, Nicuşor s-a dus pe la spate, a apucat-o de păr şi a scos-o la mal. Părinţii ei au fost atât de încântaţi de el că le-a salvat fiica!... Doreau să-i dea bani mulţi, mulţi, dar el n-a vrut să-i primească. Doamne, povestea cu atâta bucurie Nicuşor, despre acest caz!... Eu cui să-i dau bani, acum, tot aşa, să mi-l salveze şi mie pe fiul meu?

În ziua dinaintea plecării lui, a mers la fântâna care era afară din sat, pe luncă, sub Boldan, de unde lua lumea apă. Trebuia să treci gârla pe o punte mică. Toată ziua aceea, el a aşteptat aici fetele din sat, să le sărute! Dacă nu-l sărutau, le vărsa găleţile ce le purtau agăţate de o cobiliţă pe umeri. Uneori, când era întrebat de mama “Ce le povesteşti oamenilor, de roiesc în jurul tău?” el răspundea: “Destinul vieţii este acelaşi pentru tot omul. Unul duce drumul vieţii lui de aici până la gara Măgurele, fiind aproximativ 10 kilometri. Al doilea, de aici până în Brăcacea, kilometri mai puţini, iar cel de al treilea, putin mai aproape, până aici, la Cruce, hotarul dintre Matiţa şi Păcureţi. Ei… află că cel ce trăieşte viaţa aceasta scurtă e sortit să treacă prin tot atâtea ispite şi necazuri ca şi ceilalţi şi dorul lui de viaţă e mult mai aprins. Acesta sunt eu, am un dor nestins de viaţă. Iubesc oamenii, iubesc tot ce ne înconjoară şi mă bucur pentru fiecare zori de zi, pentru fiecare răsărit de soare”.

Surorile lui îşi făcuseră un ideal din el, deşi le dojenea adesea, învăţându-le cum să se îmbrace, cum să se comporte în lume. Acum le lipsea tuturor.

Peste tot satul se lăsa o adâncă tristeţe, iar peste familia lui, cea mai mare durere. Sofia tot nu înţelegea nici durerea celorlalţi, nici plânsul mamei. Când îşi vedea mama plângând, îi sărea în braţe, făcând din aceasta un obicei.

Tatăl, văzând, zi de zi, timp îndelungat, această dureroasă scenă, găsi că trebuie să lupte împotriva acestor slăbiciuni ale mamei şi ale acestei fiice cu un comportament atât de bizar, ca să nu-i devină viaţa un coşmar. Dar cum să procedeze? Să se arate lipsit de interes era dincolo de orice înţelegere, doar să se implice prÎntr-un comportament mai dur, luând o atitudine din punct de vedere moral şi tot nu putea înăbuşi lacrimile mamei şi inocenţa copilului din braţele ei.

Tatăl, în mod inconştient, iată, îşi exprimă dorinţa de-a împrăştia această atmosferă, cu o voce mai exigentă. Insistă să tacă şi Elena şi în primul rând copilul. Mai ales că una din fiicele cele mari alerga cu inima bătându-i în piept, speriată, la bunica ei, rugând-o să intervină urgent, să ia măsuri, să nu-i mai plângă mama.

Suferinţa şi tristeţea erau ca nişte fantome ce pluteau pururea peste familia lor, afectând ani de zile copilăria Sofiei şi nu numai atât. Văzând că


~ 19 ~

tatăl impune tuturor calmul, cu o voce mai dură, începu să se teamă de el. Vedea acum în el o fiinţă lipsită de suflet şi credea că mama ei înfruntă singură viaţa. Începuse s-o terorizeze ideea că mama e lipsită de apărare şi că tatăl nu-i dăruieşte compasiune şi atâta respect cât i se cuveneau. Era destul de derutată, ducând o luptă permanentă între pretenţiile tatălui şi lacrimile mamei ei.

Ea creştea şi i se părea că mângâierile părinteşti erau din ce în ce mai puţine si chiar lipseau, trăindu-şi copilăria printre colive şi lumânări, la parastase în biserică.

Realitatea era că această grea încercare le năruise celor doi tot elanul de a-şi impulsiona copiii să mai aspire la un viitor fericit. Nu mai doreau să-şi dea copiii la şcoli mai departe, pentru a urma studii superioare, renunţând la toate valorile acestei vieţi, renunţând la respectul de sine. Cu deznădejdea şi dezamăgirea în suflet, nu mai puneau condiţii, ci părea că lupta cu viaţa era pierdută. Măcinaţi de aceste gânduri, înfrânţi de aceste suferinţe, ridicau din umeri când erau puşi în faţa unui plan de viitor.

Peste toate acestea, urmările războiului au adus un declin stării sale şi adevărul pentru care luptase Ioan pe front era rupt de realitate. Se înfiinţa acum în sat întovărăşirea şi el era declarat chiabur, negustor, având prăvălie şi salon de dans, cazan de ţuică, etc. etc.. Era acuzat chiar şi de faptul că deţinuse funcţia de primar, ales de consăteni. În această postură erau şi alţii din sat şi din împrejurimi şi se auzea cum că unii dintre ei nu se mai trezeau pe pernele lor, dimineaţa.

În fiecare zi, patrula un miliţian de la un cap la altul al satului şi în fiecare zi circulau veşti tragice prin multe din casele oamenilor. Acesta intra şi în locuinţa lui Ioan, gustând şi el un păhărel de ţuică curată de prună, iar la un pahar de vorbă, miliţianul îşi dădea în petic, divulgând informaţii secrete:

- Nu te pot scăpa, nene Ioane, că nu eşti ocrotit de lege. Dacă vine de la raion?!... Cei de la camera numărul 4... de… ştii dumneata!, îi arunca miliţianul în inimă, bietului om, un cuţit ascuţit. Vine şi mă obligă să vin cu ei să te ridic. Eşti bifat, nene Ioane… şi… să ştii, vin noaptea să te ridic, nu pot comenta, trebuie să te arestez...

Bietul om, în cojoc şi cu o pătură sub braţ, în fiecare seară, pleca să doarmă prin grădini, tot mai departe de casă. Dacă se afla că cineva l-a adăpostit, devenea complice şi era la fel de aspru pedepsit. Traumatizat de această persecuţie, abia se mai ţinea pe picioare. Presat de ipocrizia acestei dictaturi comuniste, hăituit ca un animal de pradă, a decis să se predea de bună voie, mergând la raion.

- Ce te-a făcut, tovarăşe Ioan, să fii primar în sat? întrebară tovarăşii activişti de la camera nr. 4, cu o alura meschină de judecatori care voiau cu orice preţ să intimideze sau chiar să-şi dezlănţuie cu furie cumplita răzbunare pe toţi acei care, cu un gram de înţelepciune îşi croiseră un trai


~ 20 ~

mai bun în viaţă. Ioan, care le citea pe faţă toate aceste nimicnicii, cu răbdarea ajunsă la limite, le răspunse calm şi foarte stăpân pe situaţie:

- Pe dumneavoastră ce vă face să fiţi aici, unde sunteţi? - Pe noi? Dar noi iubim ţara, ajutăm poporul, sprijinim clasa

muncitoare, tovarăşe Ioan! se bâlbâiră ei. - Şi eu la fel! Mi-am iubit ţara, de asemenea am iubit acest popor şi

pe consătenii mei, i-am ajutat, de aceea m-au şi ales, răspunse Ioan, cu un ton mai dur şi o privire aspră.

- Ha... ha... ha...! Cum i-ai iubit, tovarăşe Ioan, dispreţuind săracii, scoţând revolverul la ei? Câţi ai împuşcat?

- Nu, n-am împuşcat pe nimeni, nici chiar în război, şi Dumnezeu mi-a ajutat să nu fiu nici eu împuşcat.

- Gata cu Dumnezeu, gata cu ameninţările de acest gen! Dumnezeu nu există! Aceasta a fost politica pe care au dus-o capitaliştii, burghezia şi moşierimea, ca să poată subjuga clasa muncitoare şi ţărănimea. Noi… iubim acum săracii. Îi educăm şi îi învăţăm carte. Iată cum roata vieţii se învârteşte. Clasa muncitoare o să afle că nu există nici un Dumnezeu. Ţara o să arate cu totul altfel, tovarăşe Ioan. O să o ridicăm cât de curând, pe cele mai înalte culmi de bunăstare şi progres, îndrumaţi de Uniunea Sovietică. Dar, ia spune, ce-ai făcut când a sunat mobilizarea? Te-ai dus şi-ai alarmat satul, să meargă să lupte contra sovieticilor, nu? Să lupte alături de germani, nu? Să-i omoare pe ruşi!

- Nu, tovarăşi activişti de partid! Nu-i iubeam nici pe ruşi, nici pe germani. Îmi iubeam ţara şi voiam o ţară liberă, stăpână pe soarta sa.

- Aha!... Atunci e bine! Se liniştiră puţin spiritele, ca şi cum aceşti securişti s-ar fi rănit în propria lor sabie, plecându-şi capul. După o scurtă pauză, ridicară iar tonul:

- Dar ce bine ai făcut săracilor, că ai spus că ţi-ai iubit consătenii şi ai ajutat săracii...

- Da, i-am iubit şi i-am ajutat, în limita posibilităţilor mele de atunci, ca primar. În anii „40, când a fost cutremurul, am primit o echipă de zidari la primărie, să repare casele dărâmate. I-am trimis, mai întâi, la femeile văduve, cu mulţi copii, la săracii care dormeau în glugile de coceni. Am mulţumit mai întâi, săracii. Am primit la primărie ajutoare de mâncare. Am chemat tot pe cei săraci, eu nu m-am atins de nici un bun, copiii mei nici n-au gustat din ele. Acum, dumneavoastră de ce vă răzbunaţi pe mine?

- Mergi în sat, tovarăşe Ioan, mi-aduci 400 de iscălituri de la toate cele 400 de familii, şi te iertăm, dacă ai fost om bun şi dacă zici că ai făcut bine.

Din 400 de iscălituri, Ioan a venit cu trei lipsă. Una era a primarului actual din sat, care, de frică, s-a abţinut, să nu i se clatine scaunul. A doua era a unui consătean care, având crâşmă lângă biserică, Ioan i-a impus s-o închidă la orele dimineţii, deoarece se auzeau lăutarii cântând în timpul slujbei de duminică. Iar al treilea era un consătean care şi el, tot la fel, încă


~ 21 ~

mai ţinea mânie că-l lăsase Ioan ultimul cu sprijinul pentru construcţia unei case noi, iar echipa de zidari a fost rechemată de cei de la judeţ. Poate că, subtil, pe undeva s-a lăsat şi Ioan influenţat, considerând că acesta era un om înstărit, având şi doi băieţi mari şi voinici care puteau să pună umărul la muncă.

În sfârşit, Ioan dobândi acum liniştea de care avea atâta nevoie, dar cu o condiţie:

- Vrem să te punem preşedinte de întovărăşire, tovarăşe Ioan! Acolo, la dumneata în sat! Am auzit că te pricepi la toate. Ai grădinile pline cu zarzavat şi legume, vinzi cartofi, vinzi şi ţuică, ştim totul despre dumneata!

- O!... Nu, nu pot!, răspunse bietul om umil şi atât de stresat. Sunt prea bătrân pentru aşa funcţie. Nu… nu...

- Tovarăşe Ioan, ne sprijinim pe experienţa şi pe capacitatea dumitale, trebuie să ne stai alături, nu se poate să ne refuzi.

- Nu, tovarăşe activist, nu pot, răspunse omul, categoric. - Mai gândeşte-te, tovarăşe Ioan, mai gândeşte-te. Ca să înfiinţeze o întovărăşire în sat, Ioan îşi dădea seama ce risc

era şi ce sacrificii se cereau făcute. Avea prea mulţi prieteni şi rude şi nu voia cu niciun preţ să-şi piardă demnitatea şi cinstea ce şi-o căpătase în faţa consătenilor săi. Nu, în ruptul capului nu ar urma acest plan. Era absurd să-şi facă atâţia duşmani, dar nu numai atât: el vedea că lucrurile o iau pe un făgaş greşit. „Nu, îşi spunea el. Nu-mi plac, aceştia nu vor ajunge departe, nu-l au pe Dumnezeu. Ei, comuniştii, ridică, ei zidesc, ei construiesc, duc ţara pe culmi înalte, ei fac totul, dar fără Dumnezeu, deci totul este o amăgire, o iluzie deşartă. O ţară, un popor fără Dumnezeu alunecă într-un haos total. Faptele confirmă teoria. Câte popoare, câte mari imperii, ne poate confirma Sfânta Scriptură cum, fără Dumnezeu, au fost rase de pe faţa pământului. Aceasta e realitatea care poate fi impusă oamenilor. Scriptura este singura şi cea mai veche carte care dezvăluie adevărata istorie a omenirii. Oare nu e cazul să învăţăm din greşelile altora? „

Şi, totuşi, tovarăşii de la Raion îl mai chemară o dată, să-l întrebe ce-a hotărât. Dacă vrea postul acesta, va fi preşedinte de întovărăşire. Dar din nou primiră un “nu” categoric, dar tot nu i-a putut convinge. Poate ameninţându-l, şi-au zis ei, îl vor putea constrânge să spună “da”. L-a rechemat din nou:

- Aveţi un băiat militar, ştim despre el că este grănicer şi mai ştim că a fugit după o fată în Bulgaria, a trecut graniţa după ea. L-a prins patrula de noapte. Este sub arest. Îl vom elibera noi sau îl lăsăm să-l judece Tribunalul Militar?

Un fier roşu îi străpunse inima bietului om, care până acum a fost hărţuit pentru ceea ce nu făcuse, iar acum, pentru ce nu voia să facă. Urmau să fie târâţi cu sila pentru a se înscrie la întovărăşire şi fraţii


~ 22 ~

nevestei lui, care şi aceştia erau pârâţi a fi chiaburi şi foarte multe rude bogate, cu toate bunurile lor.

Răvăşit de informaţia aceasta, cu greu îşi stăpâni durerea şi calmul. Ca o fiară ce-şi simte puiul sfâşiat, s-ar fi repezit la ei, să-i prindă de gât şi să-i ridice de la podea, ca să-i sugrume. Dar la ce bun? La ce i-ar folosi? Dimpotrivă, şi-ar pune în pericol şi mai mult familia. Era convins că trebuia să tacă şi să suporte cu răbdare toate necazurile acestei vieţi. Cu hotărârea neclintită de a refuza ceea ce ofereau aceşti tovarăşi comunişti, plecă umilit şi înjosit acasă, la familia lui.

În scurt timp însă începu să fie urmărit. Nu se mulţumise că pe fiul său arestat acum îi aruncase o vină necomisă de el, periclitându-i libertatea, abuzând de nişte metode opresive.

Îl chemară din nou la raion, pentru neascultarea lui şi nu-l mai lăsară să plece, arestându-l sub pretextul că a vândut ţuică şi cartofi.

La întoarcere, a fost foarte greu să-şi mai refacă viaţa. Acum, lui Ioan legile i se păreau foarte stricte şi n-ar mai fi avut nici o justificare în faţa celor de la Partid, care îl urmăreau pas cu pas. Cele trei luni de zile pe care le suportase în temniţă îi afectau enorm viaţa. Bietul om îşi păstra totuşi moralul, datorită credinţei în Dumnezeu. Aceste grele şi atât de istovitoare probleme care i-au complicat într-atât viaţa i-au închis toate drumurile, i-au luat dreptul de a trăi. Aşa simţea el. Nu mai vedea nici un mijloc de scăpare. Confruntându-se cu probleme atât de complexe, Ioan vedea acum o singură cale de a mai supravieţui: nădejdea în Bunul Dumnezeu.

În pofida acestor greutăţi, nu înceta să-l roage, iar Bunul Dumnezeu, tot de atâtea ori venea în ziua necazului lui şi îl ridica mai presus decât se aştepta şi decât spera el.

* * *


~ 23 ~

15 septembrie 1951 Început de toamnă. Răcoarea serii ameninţă că în curând se apropie

iarna. Iarna era considerat anotimpul păcii şi al liniştii, al petrecerilor şi al chefurilor ocazionate de marile sărbători. Nămeţii de zăpadă aduceau liniştea şi odihna vieţii la sate. Acest anotimp era aşteptat cu multă nerăbdare şi întâmpinat cu veselie. Pe uliţe se strângeau mulţi copii şi, urcând până sus, pe islaz, îşi dădeau drumul cu sania, pe întrecute. Cei neîndemânatici cădeau în gârla deja îngheţată, oprindu-se îngropaţi în zăpadă. Sărbătorile de iarnă erau întâmpinate tot la fel şi de cei bătrâni şi de tinerii satului, care ieşeau cu săniile pe uliţe, plimbându-şi fiecare copilul, nepotul sau tovarăşa de viaţă. Se strângeau cu toţii, încingând câte o bătaie cu bulgări de zăpadă, până când cei mai slabi dintre băieţi, dar mai ales fetele, erau acoperite de zăpadă. Bătrânii nu făceau excepţie, când era vorba de sărbătorile de iarnă. Păstrau obiceiurile, veneau cu ţuica de prune fiartă sau cu urciorul de vin. Era prea frumos ca să nu ieşi în uliţă şi să nu participi la jocurile iernii.

Multe bătrâne care nu-şi aminteau să fi părăsit vreodată satul lor, se simţeau aici destul de fericite şi de bucuroase, în jurul mesei mici şi rotunde, înconjurate de mulţi nepoţi şi strănepoţi. Îşi petreceau cu toţii iarna în pace şi mulţumiţi, în satul lor micuţ, cu case modeste şi văruite în alb, fără medici şi fără farmacie. Frumoase erau toate anotimpurile şi zilele vieţii se scurgeau unele după altele, pline de voie bună şi de optimism.

Numai că toamna cerea mai multe sacrificii, mai multe nopţi nedormite sau dormite foarte puţin, pentru că recolta se cerea strânsă la timp, ca să-ţi poţi aduce în cămară sau în pivniţă cele de trebuinţă. Până la liniştea şi odihna iernii, erau acum în plină toamnă şi, aşa cum ziceau sătenii, “toamna se numără bobocii”. Şi aveau multe de numărat.

Peste holdele şi grădinile lor, ploua cu legume, destul zarzavat şi cu tot atât mai multe fructe. Trebuiau conservate în borcane şi sticle ceruite şi aranjate pe rafturi, în cămară sau în pivniţă. Murăturile asortate nu lipseau, nici putinica plină cu varză pentru sarmalele casei, şi nici porcul ce urma a fi sacrificat în ajunul Crăciunului. Nu lipsea nici ţuica fiartă de prune, care cerea migală şi efort fizic, dar care era binecuvântată, atunci când era băută cu măsură, desfătând inimile oamenilor, adunaţi în zi de sărbătoare, duminica, la joc.

Şi cum să nu-ţi fie dragă viaţa în acest cătun, unde în fiecare casă erau tineri, băieţi şi fete de diferite vârste, în unele case fiind 5 – 6 până la 10 copii, chiar şi mai mulţi. Încă de cu primăvară, se adunau cu vitele pe islaz, jucând felurite jocuri pline de haz. Cei mici se jucau în pământ, îşi


~ 24 ~

făceau „pistoale”, pe care le aruncau în sus, de unde cădeau apoi cu toată puterea, într-o pocnitură asurzitoare. Pe cât de zgomotoşi, pe atât de mândri erau băieţii. Fetele îşi făceau păpuşi, căsuţe, scăunele, mese, jucării, prelucrate toate din pământ. Împreună jucau pietricele, şotronul, ţurca, briceguşul, portiţa, alergatea pe ouate sau alergatea pe cocoţate sau de-a v-aţi ascunselea, omul negru, cloşca cu puii, popa prostul pe porunci, împărate - împărate, mi s-a furat iapa azi-noapte şi multe alte jocuri, că uneori uitau să mai meargă acasă, la cină. Seara, aprindeau un foc mare, coceau cartofi, porumb şi dovleac. Ba se duceau după bureţi în pădure şi-i puneau la copt. Coceau pe jar şi mere, nuci, gutui. Totdeauna livezile erau pline cu fel de fel de fructe gustoase, printre care şi scoruşe, coarne, porumbele, mure, fragi şi multe altele ce Dumnezeu le binecuvântase şi le aruncase pe pământul României noastre, aşa cum scrie şi profetul, “fiecare după roada şi seminţia sa”. Iar pe român l-a lăsat să le guste pe toate şi să se bucure de toate, dar, binecuvântându-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de viaţă, atât cât îi este îngăduit.

În casa şi în cămările harnicului gospodar Ioan şi ale nevestei sale, Elena, nimic nu le lipsea din toate acestea. Totdeauna le aduna de pe câmp, dând slavă lui Dumnezeu că, puteau a muncii din zori şi până în seară, aşa cum Cel de Sus i-a hărăzit destinul, lui Adam si Eva, după ce au gustat din fructul oprit:

„Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hraneşti din el în toate zilele vieţii tale” (Facerea 3; 17).

* **

În această toamnă, la 15 Septembrie, se cuvenea să fie şi micuţa

Sofia, şcolăriţă. Ardea de nerăbdare să se vadă elevă, într-o bancă, într-o clasă cu mulţi copii, având în faţă un abecedar. Dar, datorită atâtor treburi gospodăreşti, părinţii, preocupaţi cu trburile toamnei, stabilii s-o dea mai târziu la şcoală, având încrederea că, ea îi va prinde pe colegii ei de clasă, ba îi va şi întrece. După două săptămâni, a fost dusă de mână de o soră mai mare, şi lăsată în banca din fundul clasei, fiindcă ceilalti copiii erau deja aşezaţi doi câte doi şi ea nu mai avea pereche.

Clasa - I - a, avea 27 de elevi. Tovarăşa lor învăţătoare, în celelalte ore, predase elevilor lecţia, iar acum încerca să-i asculte:

- Ia, spuneţi-mi copii, cine este acesta?... Hai, răspundeţi cu voce tare, cine ne conduce pe noi?... Cine e conducătorul nostru?...

Întorcându-şi privirea spre peretele din faţa clasei, unde atârna mai sus „secera si ciocanul”, iar mai jos, foarte multe tablouri cu tovarăşii conducători din Comitetul Central al Partidului.


~ 25 ~

Sofia, văzând că nimeni nu se ridică să răspundă, şi care ea nu era deloc sfioasă se ridică frumos în picioare şi deodată, zise cu voce tare, de parcă răsună toţi pereţii:

- Dumnezeu este cel mai mare!... Dumnezeu ne conduce! - Mitrea, stai jos şi să nu mai spui asemenea prostii! O mustră

învăţătoarea. Dumnezeu nu există. Învăţătoare veni şi mai aproape de bănci. Avem de învăţat foarte multe, copii! Partidul ne va ajuta pe toţi să fim nişte oameni culţi, bine pregătiţi pentru un viitor mult mai fericit, ne va îmbunătăţi mijlocul de trai. Ne va construii fabrici, uzine, iar colectivul va da tuturor pâine pe masă. Clasa muncitoare va duce cel mai fericit trai, cum nu s-a pomenit până astăzi. Va urca ţara, pe culmile cele mai înalte. Dar să vă iasă din cap că există Dumnezeu. De această minciună se foloseau boierii de pe timpuri să subjuge pe săraci. Săracii munceau din greu pe pământul lor, iar bogaţii chefuiau, se plimbau şi trăiau fericiţi pe seama slugilor lor. V-am spus, copii, acesta este tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. El ne conduce ţara împreună cu Partidul Muncitoresc Român, arătând cu mâna tabloul de pe peretele din faţa clasei.

Sofia se aşeză cuminte în bancă. A inţeles foarte bine cuvintele învăţătoarei şi-i pică foarte greu dojana ce-o primise. Nedumerită, îşi puseră ca pentru sine următoarea întrebare: “Dar de ce m-au minţit, părinţii mei?... Şi bunicii mei care mă iubesc atât de mult!!! Oh! are dreptate tovarăşa învăţătoare, sunt neştiutori de carte, sunt inculţi. Iată, le-ar fi dejuns o singură lecţie din abecedar ca să descopere că Dumnezeu nu există! A trebuit să ia fiinţă acest Partid Muncitoresc ca să le deschidă ochii, să vadă purul adevăr. Ce ciudată este viaţa! Ce educaţie proastă au primit bătrânii mei, cei din vechime. Oh! Vai!... Ce trecut urât! Ce viitor frumos ne aparţine nouă! Lumea va arăta altfel şi sper să se schimbe şi oamenii din satul meu”.

În fiinţa ei, o schimbare bruscă îi modifică total viaţa. Nu mai putea fi fetiţa mamei, cea cuminte şi ascultătoare. Partidul o modelase, aruncând-o în haosul lumesc, în care toţi oamenii deopotrivă erau obligaţi să recunoască drept strămoş al lor, maimuţa. Până acum, aflase că Dumnezeu e mare şi foarte puternic. El a creeat pământul şi toşi oamenii de pe acest pământ. Şi El pedepseşte pe tot omul ce greşeşte. El te vede oriunde şi oricând şi mânia lui Dumnezeu e foarte mare. Crescuse cu această frică. Acum i se spulberă orice teamă şi iată această lecţie din abecedar, reuşii să-i schimbe vechile concepţii şi să devină un om nou, creat după tipicul Partidului Comunist.

Acum, nu-i mai păsa dacă greşeşte şi chiar dinadins lăsa oile să pască în grădina cu zarzavat şi legume ale vecinului de lângă islaz. Aflând mama ei, cuteză să arunce o minciună şi scăpă fără pedeapsă. Oile mâncaseră toată fasolea de pe haraci, din grădina aceluia. Mama a trimis-o cu o traistă în spate, poruncindu-i să-i ducă paguba făcută. Când urcă pe deal, până să ajungă lângă casă, îl auzi pe moş David, cântând:


~ 26 ~

„La David pe prispă, tra la, la, la, la...

Zace sărăcia tristă, tra, la, la, la, la”.

Sărmanul de el, era bătrân şi singur. Pe fetiţă, acum, nu o mai înduioşa tristeţea lui. Îl privea jalnic, zicându-şi în sine:

- Uite ce au făcut din el capitaliştii! O slugă supusă şi smerită, care de frica lui Dumnezeu s-a resemnat să trăiască în sărăcie, în frig şi în mizerie.

Tot jalnic îl privea şi pe tatăl ei. Nu mai simţea nici o compătimire pentru munca depusă din zori şi până în seară, ca să îngrijească de ei toţi.

Pe mama o iubea foarte mult. Încă de când îi ştergea lacrimile cu mânuţa ei de pe obraz, să nu mai plângă după fratele cel mare. De atunci, nici că n-o mai văzuse zâmbind. Trebăluia tăcută şi supusă, aranjând cu multă migală şi meticulozitate toate câte se cereau în casă şi gospodărie.

Pe tatăl însă nu-l iubea nicicum. Acum, fiind modelată după doctrina Partidului, îşi vedea părinţii păcăliţi de capitalişti, de imperialiştii profitori. Pentru ea află că astăzi se deschideau alte ferestre spre viitor, făcând-o să privească viaţa în alt mod. Acum nu mai făcea cele trei închinăciuni şi trei metanii la culcare şi dimineaţa, la sculare, iar la orele meselor nu mai zicea Rugăciunea: Tatăl nostru. “Cui să mă închin, dacă nu există Dumnezeu?” îşi zicea ea, păstrând totul sub tăcere.

A urmat un timp destul de îndelungat, petrecând o viaţă în nepăsare şi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jur, dar într-o noapte un coşmar îi tulbură somnul. Un vis urât o făcură, tremurând şi foarte speriată, să fugă din camera ei, şi să se arunce în patul părinţilor, cerându-le s-o ţină în braţe, că-i este foarte frică.

Tatăl, văzând-o plângând, o luă în braţe şi o întrebă mirat: - Ce ai păţit? Ce te doare? De ce eşti speriată? Plângând printre

suspine, zise: - Saa... ta..na!… A…venit, să mă… ia! Uuuu!... Era aşa de urât

şi…de … fioros! răspunse ea cu sughiţuri în glas. - Nu te-ai închinat când te-ai culcat? - Nu! - De ce? - Dacă Dumnezeu nu există! - Cine ţi-a spus că Dumnezeu nu există? - Tovarăşa învăţătoare. - Şi tu ai crezut-o? - Da... am crezut-o! Ne-a spus că noi, oamenii, suntem făcuţi din

maimuţă, că Partidul ne ajută să ne croim un alt drum în viaţă, mult mai frumos, călăuziţi de Partidul Comunist şi de Uniunea Sovietică.

- Doamne!... Dumnezeule, partidul acesta mi-a luat tot, nu mă mai pot bucura de nimic. Toate drepturile îmi sunt încălcate, toate visele de


~ 27 ~

viitor năruite, dreptul de a munci, acum şi dreptul de a mă îngriji de viitorul copiilor mei. Doamne, iacesta e “anticristul?” Oare va reuşi să spele minţile copiilor noştri? Oare le fură sufletele lor nevinovate! Ispită grea este, Doamne, nu credeam că mi-e dat în viaţă să îndur atâtea.

Din ochii atât de trişti, lacrimile i se rostogoleau curgând pe obraji. Micuţa Sofia îşi zicea acum: “Tata plânge!… Oare, de ce tata plânge?” În ochii Sofiei, tatăl căzuse din drepturi. Nu-l putuse iubi, pentru că tatăl nu plângea odată cu mama ei. Că nu-i văzuse plângându-şi durerea unul pe braţul celuilalt! Tatăl plângea acum, el care odinioară ignorase suferinţa unei mame ce nu-şi putea înăbuşi durerea. Mai presus de raţiune, mai presus de orice împlinire supremă, ea ridica iubirea, mila, sentimentele sufleteşti. Gândea că celui sfârtecat de chinurile suferinţei, trebuie să-i întinzi umărul, pe care să-şi rezeme capul nefericit. Sofia îşi vede tatăl înfrânt. Pentru ea era ceva de nefiresc, cum inima lui biruise năvala atâtor uragane şi n-a plâns pe umărul nimănui?!... Acum, lacrimile i se împreunau, alunecându-i pe barbă.

Uimindu-se, le şterge cu mânuţa ei. Apoi, sărutându-l, îi intinse mâna după gât, şi îl strânse cu toate puterile ei. Tatăl se lăsă copleşit de dragostea micuţei Sofia, dar nu pricepea ce se petrecuse în sufletul ei. Ce schimbare bruscă a produs aceasta... De câte ori nu întinsese mâinile pline cu bomboane, biscuiţi, covrigi sau alte bunătăţi, strigând:

- Cine mă pupă?... Uite ce-i dau!... Sofia prefera să se lipsească de acele bunuri, numai să nu-i ceară

acest sacrificiu. Toţi ceilalţi fraţi ai ei se agăţau, prinzându-i mâinile, ca să-şi însuşească aceste bunătăţi, dar tatăl tot mai insista s-o întrebe, privind în ochii Sofiei. Totuşi, cu toate aceste refuzuri şi împotriviri, el tot îi oferea şi o alinta: «Onu, tatii, Onu!», adică terminaţiile cuvântului Ioan, Ionu, Onu, pentru că semăna atât de mult cu el.

Această împăcare a costat-o foarte scump pe Sofia. Mai avea puţin să termine cls. - I - a, dar era mare chin să o mai convingi să intre în clasă, la orele de predare şi mare chin să-i mai aminteşti de învăţătoarea ei. Deşi până acum învăţase foarte bine, acum cu greu a reuşit s-o treacă clasa, insistând foarte mult părinţii ei. Spre norocul ei, tovarăşa Sultănica s-a căsătorit într-un oraş mai depărtat, iar altă tovarăşă i-a luat locul, aceasta fiind mai în vârstă. Era din satul vecin Şoimari. Ea le-a impus copiilor să-i zică Doamna Nela şi, bineînţeles, a lăsat-o mai încet cu politica, cu directivele partidului, după linia comunistă. În cls. - lll - a, toţi elevii premianţi urma să devină „pionieri” purtând cu mare fală o cravată roşie la gât. Premiantă era şi Sofia. Trecutul tatălui ei o păgubi de acest drept. Undeva în cămăruţa inimii ei, se ascunse o umbră de îndoială. Frustată, în imposibilitatea de a merge şi ea umăr lângă umăr cu ceilalţi colegi, observă că partidul nu-i oferă mai nimic bun. Coşmarul ce-l petrecu cu atâta spaimă, îi produse şi el o gândire dificilă, dar trecu fără dificultate peste toate acele momente. Deşi văzuse un drăcuşor negru, hâd şi pornit să-i


~ 28 ~

facă mult rău, agerimea minţii o ajută să nu şi-l mai imagineze. Totuşi, îndoiala că ar exista un Dumnezeu reuşise să-şi înfigă adânc ghiarele în inima ei, zicându-şi: “Există?... nu există!!… şi daca nu există Dumnezeu, nu există nici satana... şi el este un spirit invocat de părinţii părinţilor mei, de străbunii din vechime. El simbolizează forţa răului cu care ne ameninţau ei să fim supuşi, să fim cuminţi, ca să nu cădem în ispită” işi tot repeta ea adesea.

Această nefericită întâmplare reuşi s-o împace cu sărmanul ei tată, dar n-a reuşit să-i formeze o conştiinţă curată, să-i aducă o credinţă de nestrămutat. Se prea poate ca mintea unui copil să-i joace feste. De aceea, înaintea lui Dumnezeu, un părinte are mari responsabilităţi. Dacă părintele nu-l îndrumă pe fiul său pe această cale încă în cei şapte ani de acasă, nici nu-i asigură copilului un viitor fericit!

Cu greu un copil poate fi format cu desăvârşită convingere, cu inima şi mintea pe deplin încredinţate că undeva, în Univers, există un Dumnezeu, dacă părintele său nu-i repetă mai mereu existenţa forţei binelui şi a răului, a Raiului şi a iadului! “Conştiinţa” nu se poate forma fără “Adevărul” care este Iisus, Dumnezeu care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, noi fiind datori să-i reprezentăm cu demnitate şi mândrie copia Chipului Său.

„Poporul ales” cel din vechime, s-a desăvârşit prÎntr-o educaţie deosebit de aleasă, cu oameni formaţi prin caractere nobile, distinse şi, mai presus de orice, prin mult respect faţă de bătrânii cetăţii: „De vei vedea înţelept, intră la el şi pragurile uşilor lui să le roadă piciorul tău.” (Int. Isus Sir. 6-37)

Credinţa adevărată era fondată numai pe acestă ascultare de bătrânii cetăţii, iar credinţa în Dumnezeu, era impusă încă din primii ani ai copilăriei. Experienţa acumulată din greşelile popoarelor păgâne, îi ridica pe aceştia la gradul sfinţeniei, devenind înţelepţi şi foarte pricepuţi la toate. Învaţaseră din „Lege” cum că cei bine-credincioşi au căpătat de la Dumnezeu, haruri neaşteptate, preţuind înţelepciunea mai mult decât sănătatea, frumuseţea şi bogăţia:

„Şi a zis Dumnezeu: Deoarece tu ai cerut aceasta şi n-ai cerut viată lungă, n-ai cerut bogăţie, n-ai cerut sufletele duşmanilor tăi, ci ai cerut înţelepciune, ca să judeci, iată, Eu voi face după cuvântul tău; iată, Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum niciunul n-a fost ca tine înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încât niciunul din regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele tale” (lll Regi 3 -12, 13,14.)

Ioan nu avea de învăţat numai din istoria trecutului, avea dovada concludentă a Bunului Iisus din Testamentul Nou:

„De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea!” (Marcu,11-24).


~ 29 ~

În Testamentul Vechi, toată responsabilitatea în educarea fiilor îi revenea tatălui, astăzi, într-o familie bine organizată educaţia copiilor revine şi tatălui şi mamei, în egală măsură, pentru a se implica împreună tot atât pentru fiu, cât şi pentru fiica lor. În Testamentul Vechi, dacă părinţii decădeau din drepturi, copilul era educat de către Biserică. Astfel, Maica Ana a îngăduit Bisericii, după moartea lor, să se implice în buna ei educaţie şi creştere a Fecioarei Maria, prunca de trei ani. Iată de ce Sfinţii noştri Părinţi au hotărât să fie păstrat şi Vechiul Testament şi cercetat în egală masură ca Noul Testament:

„Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preaînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor.”(l Cor. 10-11)

Multe evenimente s-au petrecut în decursul miilor de ani, pentru ca noi să primim învăţătura despre aceste responsabilităţi părinteşti. De multe ori, Dumnezeu a despărţit lumea în două, tocmai ca noi să înţelegem scopul Lui cu noi, oamenii de pe pământ: Bunătatea, blândeţea şi recunoştinţa lui Abel şi comportamentul ciudat al fratelui său, Cain. Cei doi gemeni, Iacov şi Isav, Iacov plin de evlavie şi râvnitor spre cele “Înalte”, iar Isav, pentru lăcomia pântecelui său, îşi vinde dreptul de “întâi născut”.

Iată, fiecare dintre ei a mers pe căi diferite suportând fiecare consecinţele, mai bune sau mai puţin bune iar noi va trebui, din greşeala lor, să ne stabilim bine calea încotro ne îndreptăm noi înşine şi încotro îi îndreptăm pe copiii nostrii.

„Cel care ceartă pe fiul său va avea mulţumire şi între cei cunoscuţi se va lăuda cu el. Cel care învaţă pe fiul său întărâtă pe vrăjmaşi şi înaintea prietenilor se va bucura pentru el. Murit-a tatăl lui şi este ca şi cum n-ar fi murit, pentru că asemenea lui şi-a lăsat după sine. În viaţa sa i-a văzut şi s-a bucurat şi la moartea sa nu s-a întristat. Asupra vrăjmaşilor a lăsat răzbunător şi prietenilor răsplătitor de har. Cel care este moale cu fiul său va lega rănile lui şi de orice strigăt vor tulbura cele dinlăuntru ale lui. Calul neîmblânzit ajunge nărăvaş, aşa şi un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut; nu-l lăsa în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea greşelile lui. Ceartă pe fiul tău şi fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru ruşine”. (Inţ. Isus Sir. Cap.30)

Astfel, şi Sofia avea acum atât de multă nevoie de sfaturi şi îndemnuri şi de o implicare a părinţilor ei într-o educaţie mult mai severă.

O înduioşaseră lacrimile tatălui său. Amândoi părinţii îi inspirau o milă profundă, compasiune, dragoste, respect, orice, dar naivitatea ei nu putea discerne tainele adânci ale lui Dumnezeu. Nu voia să dispreţuiască pe cei ai casei, nici să-i îndoctrineze cu evoluţia omului pe care o învăţa la şcoală acum. O mică celulă, trecând prin milioane de ani, prin milioane de transformări, ajungând maimuţă, pur şi simplu, aşa... peste noapte,


~ 30 ~

strămoşul omului, “urangutanul”. Foarte simplu, la ora de rugăciune, când se aşezau la masă, Sofia profita de lipsa de atenţie a celor din jur:

„Pot sta în spatele celorlalţi şi să nu mă rog. Şi pot foarte bine, când ceilalţi postesc, eu să bag mâna în borcanul cu brânză, să fur o bucată!” îşi tot zicea ea. Ideile îi sclipeau multe sugestii. Pitea de seara ouă coapte în spuza cenuşii din sobă, iar dimineaţa le băga în ghiozdan şi le mânca la şcoală. Mânca smântâna din oalele cu lapte pus la prins. Foarte isteaţă, lăsa uşa puţin crăpată la bufet. Surorile mai mari alergau pisica, acuzând-o de această fărădelege.

- Mamă, pisica iar a intrat în bufet, iar a stricat o oală cu lapte. A mâncat toată smântâna!

- De ce aţi lăsat uşiţa deschisă? le certa mama. - Eu?... Nu! - Nici eu, mamă! răspundeau surorile. - Ei lasă, mai mănâncă şi purcelul lapte! Câte o dată când era constrânsă şi nu putea scăpa de urzicile de

post, arunca pe furiş o mână de zahăr în cratiţa ce fierbea pe plita sobei. După ce descopereau ceilalţi din casă, numai tatăl era cel care o scăpa să nu încaseze o bătaie zdravănă, surorile strigându-i: „Răsfăţato!”

* **

De primăvara şi până toamna târziu, frumuseţea naturii atrăgea

mulţime de copii, tineri, bătrâni, ce colindau fără nicio teamă prin pădurile înconjurătoare ale acestui sat.

Primăvara, cârduri de fete şi băieţi plecau să adune viorele, albăstrele, călţunaşi şi ghiocei şi tot satul era antrenat la adunat de uscături şi vreascuri prin pădure. Legau o croznie mare de lemne, o puneau pe umeri ca o cobiliţă şi coborau din Plaiul Corbului spre casă. Astfel îşi asigurau căldura pentru iarna înfrigurată şi grea, ce urma să vină. Întâlneau lupi şi şerpi şi tot felul de animăluţe, dar nici de acestea nu aveau nicio teamă.

Deşi Sofia era prezentă la toate aceste munci şi încă la multe altele, pe lângă casă, nimic n-o împiedica să crească, să devină o domnişoară frumoasă şi îndemânatică la toate. Pentru prima dată, împreună cu clasa ei, cls. -v-a, pleacă într-o excursie cu diriginta ei, Doamna Nichifor, să vadă capitala ţării Bucureşti. Desculţi, cu sandalele în braţe, toţi copiii au parcurs zeci de km. pe jos până la gara cea mai apropiată, Măgurele. Şi tot pentru prima dată vede “trenul” urcând în el cu mare emoţie, parcurgând aproape tot drumul momente foarte vesele, interesante cu tot grupul ei de clasă. Vede pentru prima dată aspectul capitalei, dar o impresionează cel


~ 31 ~

mai mult, circul unde au luat cu totii parte şi mai ales oamenii. Erau deosebiţi faţă de mediul ei înconjurător. Pentru prima dată remarcă: bunele maniere, bunul simţ, eleganţa şi cultura cu care erau înzestraţi cei de aici. I s-a părut o altă lume... mult mai frumoasă. În cls. - VII - a, având 14 ani, a fost din nou îndemnată tot de dirigintă, care o iubea foarte mult, să nu renunţe la excursia organizată de şcoală în Delta Dunării, cu vaporul până la Marea Neagră, pe braţul Sulina.

Vede marea şi fermecătorul peisaj al Deltei, o altă lume, cum nici nu visa. Copleşită de imagini atât de încântătoare, ea începe să cerceteze mai atentă viaţa înconjurătoare. În cele 8 zile parcurse, dus şi întors, cunoaşte alţi oameni, şi aici descoperă o altă viaţa mult mai frumoasă cu peisaje ce rămân de neuitat pentru totdeauna. Tineri căsătoriţi cumpărând şi oferindu-şi nuferi albi, cumpără şi ea, ca să le dăruiască celor dragi de acasă. Îşi imagină, că şi alesul inimii ei îi va oferi un viitor la fel de frumos, savurând din plin gustul acestei vieţii. Mai ales acum, că rămăseră singură în casa părinţilor, toţi ceilalţi fraţi deja căsătoriţi, şansele de un viitor fericit, erau mult mai mari.

Pe undeva poate era influenţată şi tatăl ei, mereu îi amintea, că ea va avea mare noroc, în viaţă.

Sofia începuse să trezească atenţia multor persoana din jur, mai ales mame, care o doreau ca noră în casă. În sat, pe un deal, foarte aproape, o echipă de petrolişti, săpa o sondă la mare adâncime, căutând ţiţei. Inginerul acestei echipei avea un fiu, care mai mereu îi lua motocicleta tatălui său, făcând ture cu ea prin faţa casei unde locuia. Pentru satul ei, pentru simplitatea oamenilor de aici, o motocicletă părea un lucru destul de preţios, şi un motiv de admiraţie. Acest băiat, părea pentru toate fetele un Făt-Frumos călare pe un cal alb. Multe ieşeau în poartă, petrecându-l cu privirea. Era acumcurtată de acest băiat, dar ea căuta să-şi construiască o personalitate prin cuminţenia şi naturaleţea ei. Să-şi pună în valoare nu numai calităţile fizice, ci şi lumina interioară, de unde-i izvora un echilibru, distingând binele de rău.

Întâlni un băiat ce o urmărea foarte atent cu privirea la Caminul Cultural unde se dădeau baluri şi discoteci. Venise pe aceste meleaguri, la vânătoare, cu o armă în spate, prin pădurile din jur. Locuia în Oraşul Ploieşti, tatăl său era născut în acest sat. Numai că devenise de mult timp Preşedintele Regiunii de Partid, Ploieşti!...

Un sentiment frumos, izvorât din adâncul inimii, părea să se înfiripe în sufletul ei. Diverse informaţii utile i-au adus argumente valoroase asupra seriozităţii acestui băiat. Nimic n-o împiedica să nu viseze frumos, iar visul să devină o realitate, o decizie care trebuia luată şi care putea să o umbrească toată viaţa.

- Cum au reuşit aceste meleaguri să ascundă până acum aşa fiinţă delicată ca tine? Cum de nu te-a răpit altul înaintea mea? O întrebă cu delicateţe, băiatul.


~ 32 ~

- N-am vrut să fiu răpită, până nu voi întâlni băiatul pe care să-l iubesc! se justifică Sofia. Nu mă voi lăsa răpită de oricine!

- Dar eu cum arăt, semăn cu acest personaj pe care îl porţi în inimă? Să-mi fac, oare, speranţe?

- Fizic da, semeni, dar... oglinda sufletului încă n-o cunosc. - Să ştii că seamănă leit amândouă. Dacă îţi place fizicul, şi sufletul

va fi la fel de atrăgător. Poate în el vei descoperi calităţi şi mai frumoase! Vei vedea… şi te vei convinge în curând! se grăbi el să dea o formă frumoasă unor vise de viitor.

Întâlnirile următoare au fost şi mai intime, iar răspunsul “da” trebuia dat în scurt timp, pentru a fixa ziua de logodnă şi apoi, şi nunta.

Sofia încercă să-l facă cunoscut părinţilor ei, aşa cum procedaseră şi surorile mai mari şi, bineînţeles, aşa cum era şi firesc. Numai că, Ioan, tatăl ei, o privi încruntat. Cu un tremur în glas îi răspunse:

- Nu crezi că te pripeşti fata mea, să-ţi faci iluzii deşarte pentru acest băiat? Nu... nu merită!...

- Dar ce defect îi găseşti, tată? Nu te înţeleg! - Lui?... Nu, nici nu-l cunosc, poate... chiar nu are nici un defect, dar

altfel se pune problema. Tu erai prea mică şi... nu ştii!... Aş vrea să te scutesc de multe întâmplări triste din viaţa mea, de care nu mai vroiam să-mi amintesc niciodată. Dar, iată, drumul vieţii este foarte cotit şi tot te mai întorci să priveşti viaţa din trecut. Am fost aspru pedepsit de acest partid...

- Ştiu, tată, am gustat din plin şi eu din acest pahar amar. Odată cu lacrimile mamei, vărsam şi eu lacrimi. Umbra trecutului m-a afectat şi pe mine, dar nu văd ce legătură are acest băiat cu toate acestea?...

- Încerc să-mi aduc aminte foarte amănunţit totul. Şi anume, fratelui tău Constantin i s-a aruncat o vină nedreaptă, fiind arestat prin nişte mărturii false. Nimic nu s-a întâmplat şi nici nu a trecut graniţa după vreo bulgăroaică. Cei de la raion au înscenat aceasta ca să mă constrângă să primesc funcţia de Preşedinte de Întovărăşirea din sat. În disperarea mea, am mers la tatăl acestui băiat şi i-am povestit cu de-amănuntul totul. Ştii ce mi-a răspuns? “Decât să plângă copiii mei, mai bine să plângă copiii tăi, Ioane!” Era preşedinte pe tot judeţul şi-i stătea în putere să mă ajute, dar n-a făcut-o. Am plecat din biroul lui ca omul cel mai năpăstuit de soartă, umilit şi călcat în picioare. Oare pot şterge amintirea acelei dureri şi să-i întind acum mâna, ca şi cum ne-am saluta prieteneşte?...”Am iertat, dar nu am uitat”… Nu pot uita Sofia… Durerea mi-a săpat răni prea adânci în inimă, fata mea! Oh, Doamne!... Ce mult am suferit! Şi de ce? Pentru ce? Nu… lasă, Sofia, să plângă şi copiii lui, că şi ai mei… au plâns destul!

- Of, tată!... Te înţeleg, viaţa aceasta este plină de surprize! Dacă această întâmplare îţi răscoleşte nişte sentimente atât de adânci şi de amare, atunci, să fii sigur că voi da totul uitării, ca să nu te întristez.

Nu după mult timp, Ioan află că acesta a paralizat din cauza unei veşti tragice. A fost înştiinţat să se prezinte să ridice trupul neînsufleţit al


~ 33 ~

fiului său, care zăcea împuşcat de nu se ştia cine, prÎntr-o ţară străină. Ioan sfârşi prin a spune:

- Fiecare ajunge să plângă... Unii la început, alţii mai la urmă, dar toţi să ne gândim că vom plânge odată şi odată, plătind pentru greşelile săvârşite.

* **

Nu după mult timp, Sofia cunoscu un alt baiat care mai avea un an

să termine Şcoala de Maiştri Câmpina. Acesta fiind încă practicant, au hotărât amândoi să aiba răbdare şi încredere până la absolvire. Ea devenea o domnişoară din ce în ce mai frumoasă, mulţi băieţi îi mărturiseau dragostea lor, dar, cum ea promisese sinceritate şi răbdare, nu voia să se mai interpună cineva între ei doi, până când soarta îi va uni în eternitate. Îşi scriau foarte des şi urmau să se întâlnească la un interval de timp mai rar. Dar, cum timpul zboară destul de repede, ziua cea mult aşteptată s-a apropiat. Această zi urma să fie pe 19 august 1962. Toate pregătirile de nuntă erau gata. Însă destinul vieţii luă o curbură neaşteptată.

În ziua de 15 august, zi de sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, Iisus Hristos, în casa părintească, s-au întâlnit aproape toţi din familia lui Ioan, fiind prezent şi viitorul ginere, care, peste numai trei zile, urma să-i devină oficial soţ, Sofiei.

Nimic nu părea să mai împiedice această unire mărturisită pe veci unul altuia, dar pe uşă, impulsiv, cu aer dizgraţios, intră o persoană ce părea că poartă în suflet o mare nelinişte şi nemulţumire.

- Sunt fratele lui!, se recomandă el, arătând cu capul spre alesul Sofiei.. Arătând nişte dovezi concludente, informă pe toţi că deţine o funcţie mare în Partidul Comunist, că a terminat cu brio Şcoala de Partid “Ştefan Gheorghiu Bucureşti”, că urmează să fie în scurt timp, angajat în cadrul unui nu ştiu care minister.

Simţindu-se umilit şi înjosit, că era înconjurat de asemenea oameni simpli, oameni din categoria cea mai joasă a societăţii, cu un dosar în trecutul tatălui ei, şi cu o atitudine nedemnă de criteriile pe care se baza un înfocat comunist, îşi ridică fratele de piept, trăgându-l afară dintre aceştia, zicându-i:

- De ce nu m-ai înştiinţat mai devreme că acest om, care vrei să-ţi devină socru, are un dosar periculos, cu un trecut ce-mi va afecta cariera mea, şi chiar şi pe a ta?...

- Stai! Dar... fratele meu, eu… ştii!... Cariera mea e una, cariera ta, pe care mergi singur, e alta! Şi…pe tine nu te interesează viitorul meu. Poblemele vieţii mele le voi rezolva eu!


~ 34 ~

- Dacă aş avea un pistol… te-aş împuşca pentru aceste cuvinte nesăbuite! Şi… ha, ha, ha... cioban să fi fost şi pretindea-i o fată cu maşină, cu casă, cu studii superioare!… Ce minte seacă ai!...

- Dragă!...Te rog! Nu te certa cu fratele tău!, îl sfătui Sofia pe cel care de acum va pleca din viaţa ei pe un drum fără întoarcere. Eu voi rămâne în umila mea familie şi în simpla mea casă părintească mai departe, iar tu… du-te! Te aşteaptă un viitor strălucit şi e rău să-l ratezi, să-i dai cu piciorul, asculă-ţi fratele!...

- Nu!... Nu, Sofia, nici moartea nu va reuşii să ne despartă! Am 24 de ani şi-mi conduc viaţa după criteriile pe care mi le stabilesc eu.

Lacrimile izvorau din ochii lui foarte trişti. Sofia îi îngrămădi într-un rucsac ce-l avea la îndemână: rochia de mireasă, coroniţa cu voalul, verighetele şi pantofii albi de mireasă, tot ceea ce târguiseră din economiile lui, tot ce investise el în această nuntă.

Fratele, încă violent şi impunător, îl trăgea de gulerul cămăşii, continuând să-l ameninţe:

- Dacă nu vă despărţiţi chiar acum, tot am să vă despart eu, într-un viitor foarte apropiat. Şi… atunci, lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult.

- Nu fiţi îngrijorat, domnule! interveni tatăl. Voi avea eu grijă ca totul să se termine astăzi, pentru totdeauna. Se vor despărţi acum şi această decizie va fi finală!

Sofia nu plângea, dar în inima ei se auzea un vaiet nedesluşit. Nu putea pricepe pe cine plânge de fapt inima ei, pe ea, sau pe tatăl ei care nu mai putea scăpa de un trecut atât de dureros. Acum, mai mult ca oricând, în inima Sofiei parcă se răsucise un vârf de cuţit în rana destul de adâncă.

În zadar cei ai casei ei, încercau de zor să o consoleze, redându-i încrederea în alte speranţe frumoase de viitor şi, fără să exagereze, mărturiseau adevărul, dar Sofia nu mai putu rămâne o visătoare. Depăşi cu greu această decepţie şi se lăsă pradă gândurilor triste şi amare, întrezărind un viitor destul de sumbru.

- Ce ironie a sorţii!... îşi zicea ea, acum. Ce teroare pe sufletul meu, ce viaţă capricioasă, ce trecut tulbure de care nu mai pot scăpa niciodată!

- Dacă trebuie să sufere cineva, atunci eu voi fi acela! zise, cu un aer de vinovăţie, tatăl.

Din nou, tatăl plânge. Lacrimile îi curgeau, rostogolindu-se fierbinţi pe obrazul ridat de necazurile atât de amare ale vieţii. Sofia se aruncă pe pat, asemenea unei năluci, cu capul în pernă, vrând să-şi înăbuşe răsuflarea în ea. Tatăl o mângâie pe cap. La cuvintele lui, ea îl privi lung. Pentru a doua oară în viaţă, îşi văzu iar tatăl plângând. Sofia nu-i suportă lacrimile. Sufletul ei se sensibilizase la limitele umane, încă de când era un copil, şi de acest defect n-a mai putut scăpa toată viaţa. Şi totuşi, iat-o, tot ea îşi îmbărbătă tatăl:

- Nu plânge, tată! Viaţa trebuie să meargă înainte. Mă lovesc şi mă voi lovi, poate, toată viaţa de acest zid... Sufăr enorm, dar simt că durerea


~ 35 ~

mă maturizează. Dacă mă gândesc mai bine, tot ce-a fost frumos s-a transformat astăzi în iluzii deşarte, într-un vis urât, dar dacă aşa mi-o fi scris destinul!?... O să fiu mereu „o victimă”, poate că asta merit, poate pentru faptul că mi-ai hărăzit un noroc mare la naşterea mea. Iată, se vede că uneori binecuvântarea unui părinte nu poate fi întotdeauna benefică!?

- Nu!... Nu vorbi aşa, te-am crescut şi pe tine ca şi pe ceilalţi, în credinţa lui Dumnezeu şi nu voi înceta să mă rog pentru tine. E drept... în tine mi-am pus alte speranţe dar... nu se ştie!... Dumnezeu, pe cine încearcă, îl iubeşte! Şi… dacă te iubeşte Dumnezeu… ai să-ţi dai seama cu timpul, că... “după ploaie, va veni şi soare!”

- Nu ştii sigur tată, că există, sau... că nu există acolo sus un Dumnezeu! Dumnezeu ar trebui să fie bun, cu cei buni! Şi... să fie rău, cu cei răi! Nu?! Dar…

- Să fii convinsă fiica mea că există!, îi luă tatăl repede vorba din gură. În numele lui Dumnezeu... nu mă voi lăsa a ruga până ce nu-ţi va statornicii şi ţie sentimente frumoase faţă de El, şi... vei vedea că vei avea mare noroc în viaţă! Iisus pe toţi ne aşteaptă şi mereu ne cheamă: “Veniţi la Mine cei trudiţi şi împovăraţi”.

Să nu-l mâhnească mai mult, Sofia tăcu. De fapt şi de drept, avea ce să comenteze pe acest subiect, ar fi încercat să-i explice dovada grăitoare, că nimeni astăzi nu mai mărturiseşte cuvântul “Iisus”. Oare Bisericile nu sunt goale? Omenirea a aşteptat un mic declin, ca nimeni să nu-L mai caute, să nu-L mai strige pe Iisus şi nici să-L mai recunoască de Tatăl Creator. Acum, în această epocă comunistă, toate valorile sunt dispreţuite, torturate, foarte aspru terorizate de acest partid. Toţi intelectualii acestei ţări, toată spuma societăţii şi nu numai... ci şi toţi cei ce îndrăznesc să mai mărturisească acum pe Dumnezeu, iată-i cât suferă... Şi Dumnezeu nu vede, nu aude!

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”... Aceasta era structura de bază pe care se fondau criteriile Partidului Comunist. Forţa şi inteligenţa, aservite marilor ambiţii ale partidului, călăuzeau clasa muncitoare pe cele mai înalte culmi atinse de omenire până acum. Roadele imediate erau deja vizibile. Oare, ce nevoie mai aveau ei de un Dumnezeu?

Bietul Ioan repeta deseori, mirându-se: - E drept, a scuturat pe toţi săracii din păduchi acest partid. Într-

adevăr, a ridicat clasa muncitoare, a ajutat proletariatul, a sprijinit sărmanul oferindu-i loc de muncă, locuinţă, mobilă, maşină şi totul în rate lunare pe un preţ destul de avantajos. Pe cel de jos chiar l-a pus la cârma ţării, să guverneze peste burghezie, peste cei bogaţi. Dar, dacă nu-l au pe Dumnezeu... nu vor ajunge departe!

În altă ordine de idei, nici Elena nu-l mai susţinea pe soţul ei, mâhnindu-i sentimentele. Ea, cel puţin, de la dispariţia fiului ei, ignora cu desăvârşire aceste frământări sufleteşti şi nu-i mai păsa încotro se îndreaptă omenirea. Viaţa, cu problemele atât de delicate ale acestei lumi,


~ 36 ~

nu mai reprezenta pentru ea niciun interes. Şi, dacă avea ceva de spus, atunci îţi spunea prÎntr-un lung oftat:

- Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să ducă!... indignată şi deprimată, văzând că decepţiile se tot ţineau lanţ, una dupa alta. Dar iată, tot ea a fost aceea care îşi îndemnă fiica:

- Uite Sofia un băiat frumos, cu părul creţ… acolo… dansează în hora mare! Du-te şi te prinde lângă el!. Arătând spre hora în care mulţi băieţi şi fete petreceau la Căminul Cultural din sat, fiind Naşterea Pruncului Iisus, Crăciunul anului 1961.

Aşa era atunci obiceiul din străbuni la petreceri, mama să-şi însoţească întotdeauna fiica şi bine înţeles nici fica nu accepta lipsa mamei ei în asemenea ocazii. Zestrea ei era atunci caracterul şi comportamentul cuminte pe care îl primea moştenire de la parinţi. Deşii Sofia nu voia, cu nici un preţ, să se mai implice sentimental într-o altă relaţie de prietenie, împlini totuşi voia mamei ei, mai mult ca să n-o supere. Se prinse în hora tradiţională, în dreapta acestui băiat. El o privi lung, apoi, petrecându-i braţul pe după mijloc, o conduse dansând în centru horei. Apropiind-o strâns la piept, îi zise:

- Radu mă cheamă... pe tine? dar Sofia n-a mai reuşit să-şi spună numele. Aplauzele prelungite şi strigătele celor din jur, îi făcură pe cei doi, vrând-nevrând, să se oprească din dans. Cei ce băteau din palme doreau ca perechea să treacă din nou pe margine. Aşa de fapt, cerea obiceiul şi trebuia, fără doar şi poate, să-l respecţi. În culmea fericirii, Radu nu voia cu nici un preţ să mai schimbe fata. Dar nici baieţii care dansau pe margine nu tolerau un asemenea comportament. Au început să strige:

- O!... Creţule, ce faci, mă?… Te-ai apucat de vrăjeală? Radu, ne-având încotr-o execută ordinele. După acest dans, Sofia

se retrase ca o umbră misterioasă lângă mama ei, ascunsă în celălalt colţ al Căminului, cu intenţia numai să privească, fără a mai dansa în următoarea horă. Radu nu se lăsă păcălit. Făcu semn artiştilor de pe scena destul de înaltă, şoptindu-le să zică pentru el un vals. Acum, căutând peste tot cu privirea, din câţiva paşi, Radu se şi prezentă în faţa Sofiei, pe care cu mare greutate, cu puţin timp în urmă, o desprinseseră din braţele lui. Cu un aer elegant de bărbat cuceritor, tandru dar şi posesiv, plecând puţin capul, înclinându-se uşor, o invită:

- Dansaţi, domnişoară? Ea, mai puţin amabilă, se văzu nevoită să-i acorde dansul, dar nu

fără a-i arunca mamei o privire încrâncenată, condamnând-o pentru acea mare greşeală pe care a comis-o cu puţin înainte, îndemnând-o să facă acest gest necugetat prinzându-se în hora mare lângă acest băiat. Radu oftă adânc, parcă eliberându-se de o mare teamă şi ţinând-o foarte aproape de piept, exclamă:


~ 37 ~

- Pentru un moment, am trăit nişte emoţii teribil de mari. Aţi dispărut, domnişoară, aşa... deodată. Şi... credeam că n-am să vă mai pot spune cât de frumoasă sunteţi!

- Da, ştiam. Mi s-au mai spus astfel de cuvinte… nu mai vreau să le aud!...

- Nu?... De ce, domnişoară?... Cine vi le-a mai spus, a minţit?! - Da!... Uneori oamenii... mai ştiu să şi mintă. - Eu sunt singurul din lume care nu minte... Cum să vă conving? Sofia luă un aer de plictiseală, vrând să nu mai prelungească

discuţia. „O fi sincer, poate el este omul care merită să i se dea această şansă, argumentând cu faptele ceea ce simte în suflet, dar nu!... Nu mai vreau pe nimeni, cel puţin pentru o vreme”, gândi ea profund. Avea atâta nevoie de linişte şi de singurătate, mai ales de singurătate. Găsi acum că sunt cele mai nepotrivite momente de a se implica sentimental într-o altă prietenie, fie ea cât de sinceră sau cât de durabilă ar fi. Deşi decepţiile s-au ţinut lanţ, acum simţea că această eliberare îi dă voie să savureze clipele odihnitoare ale vieţii care, pînă acum, îi lăsase un gust atât de amar.

Pierdută în umbra unui trecut atât de răvăşit, se trezi fără să-şi dea seama, cu capul plecat pe pieptul celui căruia nu voia să-i vorbească.

- Domnişoară, sunteţi foarte tăcută, dar eu sunt vorbăreţ din fire şi-am să vorbesc. Fie că vă place, fie că nu, eu îmi exprim totuşi sentimentele frumoase pe care mi le-aţi trezit în inimă.

Sofia rătăcea cu gândul tot în trecut, zicându-şi: „Mai bine să-l întreb de la început, o fi membru de partid? Ce funcţie o fi îndeplinind tatăl sau fraţii săi?” Se opri din gânduri, când Radu începu să-i promită:

- V-aş culege toate florile din lume şi în fiecare v-aş ascunde câte o bucurie... şi... câte o sărutare, că aveţi buze atât de frumoase!... Tot nu-mi vorbiţi? Vreau să fiu cât mai romantic, să vă pot cuceri inima, dar se vede că nu puneţi niciun preţ pe vorbe.

- Nu, domnule, chiar nu pun nici un preţ pe vorbe şi nu-mi plac bărbaţii care promit luna de pe cer.

-Spuneţi-mi atunci, în visele dumneavoastră, ce calităţi trebuie să îndeplinească cel căruia îi veţi dărui inima şi cum vă poate cuceri?

- Singura modalitate de a mă cuceri este sinceritatea şi caracterul frumos. Dar nu, nu vă faceţi iluzii, domnule, că vă irosiţi timpul.

- Vai, domnişoară, ce puţin mă cunoaşteţi. Dar sunt plin de forţă şi am curaj să vă ofer chiar şi luna de pe cer. Iar în privinţa sincerităţii, să ştiţi că viaţa mea este ca o carte deschisă. Am scris totul aici în inimă şi nu am ascuns nimic. O vreţi? V-o pot dărui chiar din clipa aceasta!

- Nu vă pripiţi, nu vă lăsaţi orbit de sentimente. S-ar putea să cădeţi foarte uşor într-o capcană!

- Ar fi tentant să pic în această capcană. Ştiţi cumva vreo cursă, ca să mă las prins?


~ 38 ~

- Domnule, s-a terminat valsul şi cu dumneata tot n-am terminat de vorbit!

- Dar nici nu veţi termina, domnişoară, eu am de gând să stăm de vorbă toată viaţa.

- Eşti amuzant domnule, şi... plin de umor!... Aşa s-a şi întâmplat. Radu n-a mai terminat niciodată de vorbit. După

un an de zile, pe 20 ianuarie 1963, îmbrăcat într-un ţinută elegantă de mire, cu o alură de bărbat cuceritor, dând dovadă că stăpâneşte bine codul bunelor maniere, fiind pregătit pentru a-şi croii un viitor frumos şi stabil în viaţă, o invită din nou la dans pe frumoasa lui mireasă, ţinând să-i reamintească de prima lor întâlnire, tot în acest salon al Căminului Cultural, tot într-o iarnă cu ger şi zapadă multă dar cu un an mai înainte. Şi de primele jurăminte făcute, pe care, de acum, avea să le împlinească, până la finele anilor bătrâneţii.

*

* *


~ 39 ~

22 Septembrie Destinul îi uneşte şi mai strâns, când pe lume apăru o viaţă din viaţa

lor, un prunc ce se năştea şi care părea că într-adevăr valorează mai mult decât toate florile din lume pe care i le-a promis Radu atunci cand l-a cunoscut. Acest miracol îl primi ca pe cea mai frumoasa bucurie, cel mai mare dar, ce venea din sufletul acestui copil. De aceea, i-a pus numele Florin, nume de floare, reamintindu-le mereu de juruinţele făcute.

1 Iunie 1964 Sfârşit de primăvară, începutul verii, razele soarelui păreau că

urmăresc pulsul fiecărui firicel de iarbă, puls care pătrunde în mijlocul oricărui ţesut fibros al naturii, săltându-le pe toate, dându-le avânt să urce spre maturizare, să nu le prindă bruma timpurie.

Atât soarele cât şi interesul oamenilor gospodari urmăreau în fiecare zi plantele şi legumele din grădinile de zarzavat. Soarele avea rolul să poarte acestora de grijă, iar oamenilor le revenea să dubleze acest rol, prin sacrificiul făcut cu meticulozitate şi îngrijiri speciale.

În grădinile gospodarului Ioan, aceste legume şi zarzavaturi creşteau rapid, mănoase şi foarte gustoase. Gunoiul de grajd le dădea şi mai multă forţă, făcându-le să cântărească mult şi greu pe cântar. El avea o adevărată seră şi aceasta îi aducea mari satisfacţii.

Imediat, în urma unei binefăcătoare ploi, harnicul Ioan le lega pe sârme, le acoperea cu mai mult pământ rădăcina, înlăturând orice buruiană ce încerca să le intimideze confortul. Şi cum să nu te întinzi la vorbă cu aceste fiinţe mute, dar care spun totul?!... Şi care îţi dăruiesc totul, oferind daruri nepreţuite, de care omul nu se poate lipsi şi fără de care n-ar putea trăi.

Încă din zorii acestei zile, Ioan şi Elena munceau neobosiţi printre straturile de legume. Sofia gândi că-i revine şi ei un spaţiu, fie el cât de mic, deşi părinţii din prea multă dragoste faţă de nepoţelul lor, o scutea de aceste eforturi, îndemnând-o să îngrijească de firicelul ei de om, care cerea mult mai multe sacrificii. Acum, ei îi dădură aceleaşi sfaturi, dar ea nu s-a supus, zicând:


~ 40 ~

- Lasă-l, că doarme, e încă prea devreme, prea de dimineaţă să se trezească. Măcar o oră să vă ajut, să vă fiu şi eu de un folos.

În acest puţin timp, Sofia povestea părinţilor ei despre seara trecută, duminică, fiind în vizită la nişte prieteni, cum s-au distrat, spunându-le şi lor ultimele bancuri care circulau cu viteză atunci printre oameni. Râdeau şi vorbeau, năpădiţi de tot felul de gânduri, numai de copil nu-şi amintea nimeni.

DÎntr-o dată, Sofia încremeni. Fixă o privire foarte ciudată peste vârful pomilor fructiferi ce înconjurau grădina: nuci, cireşi, vişini, caişi, meri şi peri, care formau o adevărată pădure, puţin mai sus. Fără să stea pe gânduri, dÎntr-o dată aruncă sapa din mână şi o rupse cu disperare la fugă în vale, spre casa părintească, acolo unde dormea copilul. Casa era aşezată în pantă iar mai la vale erau două camere separate de corpul casei. Lângă ele era o fântână, pe răzorul dintre curte şi drum, aşa încât să poată beneficia de izvorul ei şi vecinii şi cei ai casei, care foloseau această apă mai mult pentru animalele din curte, la udatul pământului şi, în general, la treburile gospodăreşti. Altă fântână cu izvorul impecabil de curat era mult mai departe, pe islaz, sub Boldan, între plăcutele sălcii pletoase.

Atunci, prin acel gest brutal, se desprinse de ai săi, zicând cu disperare în glas:

- Mamă!... Copiluul!!!... Cei doi o priviră lung, neştiind ce să înţeleagă. Un gest atât de

spontan, atât de necontrolat, parcă în glas un strigăt de disperare, îi făcu să-şi arunce o privire ciudată.

- Ce să fie cu fata noastră?. zise mama. - Ia du-te şi vezi! încuviinţă tatăl. Amândoi mai mult decât neliniştiţi, se grăbi împinşi de marea

curiozitate până la portiţa grădinii. De peste drum, o vecină, venind şi ea spre fântână urca acum

grăbită scările. Între timp, aruncă găleata în fântână şi scoţând apa, o vărsă asupra celor doi, care, şi mamă şi fiu, căzuseră într-un leşin pe terasa casei. Vecina, fina lor, „Fina Mărioara”, ţipa disperată:

- Naşă, naşă, vino repede!... Moare şi năşica şi copilul! Spaima, care nu cunoaşte limite, îi sperie şi îi adună pe toţi laolaltă.

Apa rece făcu să-şi revină şi mama, şi fiul, deschizând ochii şi înţelegând că totul va începe să decurgă normal.

- Dar... spune-ne, fetiţo, ce-i cu toată povestea asta? Întrebară toţi cu disperare în glas.

- Ce să fie, decât ceea ce aţi văzut şi... aţi auzit?! răspunde Sofia. - Dar n-am văzut şi nici n-am auzit, aşteptăm să ne spui tu! dorind să

descopere misterul acestei întâmplări atât de dramatice. - Doamne!... Chiar n-aţi auzit nimic? - Nimic, nimic!


~ 41 ~

- Of!.. În timp ce noi vorbeam, râdeam şi povesteam, acolo, în grădină... sus... pe deasupra pomilor înalţi, dar parcă prin foşnetul frunzelor... se auzi şi se arătă un nu ştiu ce! Era ceva, avea glas, dar nu avea formă, sau... o fi avut şi formă dar, invizibilă. Sau nu ştiu... o adiere de vânt, un curent, o voce a coborât printre frunzele acelor pomi. Un glas sublim vibrând ca o vioară, nu... nu pot să-mi explic... Prin foşnetul frunzelor ce le-am văzut într-o uşoară mişcare, sau... ce să înţeleg?! Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu... Ce-i important de reţinut, e că... am auzit un glas strigând a disperare: „Coooopiiiiluuul!!!” Un fior rece ca gheaţa mi-a înfrigurat tot corpul, inima mi-a tresărit şi am fugit îngrozită la copil, cu bănuiala că ceva grav s-a întâmplat cu el. Şi... o imagine de nedescris!...Când am deschis uşa şi am aruncat privirea spre el, copilul meu... oooo!!!... înfiorător, înspăimântător. Pentru nimic în lume n-aş mai vrea să trăiesc astfel de momente. Era înghesuit între distanţa dintre pat şi puţinul perete, în acel mic gol, pus în imposibilitatea de a se salva!... Se sufocase cu capul în jos, de parcă l-ar fi împins o mână criminală.

După ce l-am tras în sus de picioruşe, l-am văzut vânăt tot, moale şi nu mai mişca... murise! La guriţă avea multă salivă... ochii erau închişi şi moale stătea inconştient pe braţele meu. Doamne!... oare, cine l-o fi sufocat acolo, ce mână criminală? Dar cine m-a îndemnat, cine mi-a strigat, cine a fost cel ce m-a avertizat cu atâta precizie, să alerg să-l pot salva în ultimele secunde ale vieţii lui?!... Cine mi-a făcut acest mare şi mult bine?!... Cine mi-a strigat: „Coooooopiiiiiiiilul”?... Glasul era Divin, venea din Înaltul Cerului şi totuşi de foarte aproape. O, vai, cine, cine, cine, spuneţi-mi mamă...tată... cine?...

- Stai liniştită, draga mea, încercă mama să-i readucă Sofiei calmul. Avem timp destul să medităm la aceste întrebări. Dă-mi copilul şi intră puţin în casă, să te întinzi puţin pe pat. Arăţi groaznic!

- Arăt, mamă, pentru că tot ce mi se pare mai frumos pe lume este acest suflet de copil. E cel mai mare dar din lume. Nu pot înţelege că viaţa mai poate fi viaţă fară acest copil! Dacă de el nu am parte, la ce să mai trăiesc? Probabil, că cineva îmi vrea acest mare rău! Poate că forţa aceea demonică, aceea care m-a vizitat în unele nopţi din visele copilăriei mele... Cum să lupt împotriva acestuia?

- Nu ştiu, fata mea, nu ştiu!... Poate te-am iubit prea mult. Sau poate am găsit în tine omul care n-a avut nevoie de sfaturi, dar astăzi înţeleg că există un motiv de care să mă îngrijoreze soarta ta. Nu ştiu!... Trebuie să existe o explicaţie! Este important să ştiu şi eu ce ce gândeşti tu! Păcatul intră în om şi prin gânduri... Nu vreau să te rănesc, dar... greşeşti pe undeva!...

Bunica îşi săruta de zor nepotul, schimbându-i hainele ude. Rănită de moarte acum, îl strângea la piept. Avea doar opt luni. Bucuria şi odihna ei sufletească o vedea şi ea la fel de mult şi în aceeaşi egală masură, tot în chipul acestui copil. Mai avea şi alţi nepoţi, dar fiind departe, îşi revărsa


~ 42 ~

toată dragostea asupra acestuia. Fără să participe la această dispută dintre tată şi fiică, ieşi să-şi plimbe puţin nepoţelul.

Bunicul, însă, nu se lăsă învins. Găsi că are o mare împlinire şi această datorie îi revine negreşit s-o ducă până la capăt, cu sau fără voia fiicei sale. Căutând un scaun, se aşeză ca şi când avea de gând să poarte o discuţie mult mai amplă.

- Într-adevăr, ai dreptate tu, pe undeva, şi bine zici că nimeni astăzi nu mai vrea să audă de existenţa unui Dumnezeu. Aşa este, oamenii au aşteptat un mic declin, ca sa pice în deznădejde, îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu, acum şi EL, iată ne-a părăsit pe noi, suportăm consecinţele!

Sofia îl întrerupse: - Totuşi, nu ţi se pare că sunt nişte oameni fericiţi, sau... mai fericiţi

decât bunii şi străbunii noştri de până acum, pot spune?... Acum au alte vise, alte realizări, îşi fac planuri mari de viitor. Şi ce vezi rău în asta?

- Nu în acestea constă fericirea fata mea, fericirea o are doar cel ce are Lumina: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume Era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1-10,11,12,)

Deci, iată o ţară care îşi încalcă Legea, ignorând Cuvântul! Un popor care nu-L mai recunoaşte pe Iisus! Care nu vor să se mai numească „Fii ai Luminii”. Copii care ies din ascultare şi ajung fiii unei maimuţe! Eu îmi pun un mare semn de întrebare. Niciodată, până acum, România noastră nu s-a confruntat cu astfel de probleme! Niciodată poporul nostru n-a fost astfel ispitit! Cine şi de ce urmăreşte aceasta lepădare de Dumnezeu? Eu îţi dau un sfat părintesc: nu te implica şi tu în acest plan de distrugere al credinţei. Fereşte-te cât poţi de mult de haosul care se va produce pe tot acest glob pământesc. Noi oamenii, nu suntem nişte fiinţe născute la întâmplare, ca animalele sau alte jivine ale naturii. Noi suntem fraţi cu Domnul nostru Iisus Hristos, suntem fiii Tatălui Ceresc şi... îi purtăm chipul şi asemănarea Lui. Peste noi oamenii, în comparaţie cu animalele, Dumnezeu a suflat suflare din Duhul Său. Am devenit nemuritori, numai că aici pe pământ am îmbrăcat acest trup de lut. Poate planul lui Dumnezeu este acela de a selecţiona pe cei mai buni, dintre cei mai buni.

Deci, revin, cine are în el această Lumină aleargă spre ea, o atinge şi o simte ca pe o mângâiere sufletească. O gustă şi-i rămâne un gust plăcut în suflet şi e mereu fericit. Acest suflet, la rândul lui, pentru această alergare, capătă Har. Cine are Harul lui Dumnezeu e mai presus decât toată bogăţia şi decât toată filosofia acestei lumi. Acesta este mărgăritarul cel mai de preţ pe care trebuie să-l deţină omul pe pământ şi după care trebuie să alergi până la marginile pământului. Acesta este aur curăţit în foc. Harul!... Nici eu n-am fost în stare să mă înalţ atât de sus, să-l pot


~ 43 ~

căpăta. Am rămas un netrebnic păcătos, dar mama mea, bunica ta, a urcat toate aceste trepte duhovniceşti, până la capătul de sus al acestei scări atât de înalte. Ea a căpătat Harul. Deci, dacă este cineva să se laude cu ceva, în Domnul să se laude şi în Domnul să se îmbogăţească. Mama mea era bogată întru acesta. Oamenii din sat o preţuiau foarte mult. Ea a ştiut şi ziua în care va muri: “Du-te, Ioane, în drumul tău, mi-a zis, fără griji şi să nu te îndoieşti că nu mă vei mai prinde în viaţă! Peste două săptămâni plec. Marţi după apusul soarelui.” Şi aşa a fost. De ce crezi că te-am iubit eu atât de mult pe tine? Tu, dintre toţi, i-ai semănat mamei mele foarte mai mult.

Tatăl oftă adânc şi ochii i se umeziră. Parcă o lacrimă stătea gata să cadă. Din nou Sofia îl urmări atentă şi înţelegând câtă durere i s-a strâns în suflet, nesuportându-i lacrimile, încercă să-i distragă atenţia:

- Nu ştiu prea multe despre ea, nu mi-ai povestit! - A fost o femeie înţeleaptă şi foarte harnică. Fără preget mă lua pe

holdă, mic fiind, mă lua în copaie pe umăr şi sub braţ, şi curca cu puii mici într-un coş, şi pe alt umăr, sapa cu care prăsea pe holdă. Purta numai cămaşă de pânză topită, albă cum e zăpada, chiar dacă avea un petic cusut pe ea, dar era albit în leşie.

- Am auzit că ai fost la fel de pretenţios, mi-a zis mama! „Tată-tu era într-adevăr cusurgiu! Voia numai cămăşi albe şi scrobite! Dar cum să nu fie un răsfăţat, că ne numea pe toate, cinci fete la uşa lui!”

Într-adevăr, Sofiei nu i-a permis timpul s-o cunoască pe bunica din partea tatei. Era prea mică, atunci când aceasta a decedat. În schimb, bunica după mamă îi era şi naşă de botez. Pe ea o iubise Sofia cel mai mult. Când era mică, deşi bunica era blondă, cu ochii albaştri, Sofia se supăra pe oricine care-i răspundea că nu-i seamănă Bunicii ei. Pentru Sofia, mama-naşa cum îi zicea ea, era un exemplu grăitor de viaţă. Era frumoasă, era o desăvârşită croitoreasă, foarte delicată şi foarte îndemânatică la toate.

Fiind croitoreasă şi având un frate căsătorit în oraş Ploieşti, având şi naşi de cununie cu grad de maior în armată tot din acest oraş, toţi o vizitau mai mereu venind cu şareta, însoţiţi şi de alte multe doamne din înalta societate a Ploeştiului. Voiau ca bunica Sofiei, fiind o bună xroitoreasă, să le lucreze rochii elegante din mătăsuri fine şi cu multe dantele, modele chiar cu motve şi combinaţii extravagante. Impreună cu bunica ei, plecau uneori în vizită la Ioana, sora bunicii, din satul vecin. O luau pe scurtătură, pe pajişte cu iarbă şi flori, cu pomi şi glas de păsărele. Ioana era casătorită cu un cetăţean rus, pe nume Ivan. El era singurul care exploata ţiţeiul din acest sat, prin puţuri de sondă, căpătând şi porecla de Ivan Ţiţei. Datorită acestor zăcăminte, cu gropi de păcură ce ieşeau singure pe alocuri din pământ, satul a căpătat denumirea Păcureţi.

Ivan Ţiţei era un rus inteligent, bogat, îi plăcea viaţa şi cum era petrecăreţ din fire, nu rata ocazia să dea câteodată şi câte un spectacol. De câte ori se ducea la oraş în Ploieşti, se întorcea cu trei trăsuri. În prima


~ 44 ~

îşi punea pălăria, în cea de a doua, bastonul, iar în cea de a treia trăsură, venea el. Aventurier, roşu la faţă, blond, reuşea de minune să-şi impună personalitatea, ghicind foarte uşor oricine că e de origine, rus. Era mai puţin credincios şi pentru asta a avut de suportat pe mai târziu consecinţele. A avut mulţi copii, dar au decedat unul câte unul, deşi erau îndestulaţi şi fericiţi. Până la decesul lor, la vârsta bătrâneţii, au mai rămas câţiva nepoţi. Abia cu puţin înaite de agonia morţii lui, s-a hotărât să se cunune religios. Abia atunci şi-a dat seama ce rol are omul înaintea lui Dumnezeu! Dar, şi atunci, deşi bătrân şi cercat de atâtea necazuri, nenea Ivan voia cu orice preţ să-i vină şi lăutarii să-i cânte, povestind cu atâta haz şi plăcere, frumoasele lui amintiri, petrecute pe aceste meleaguri prahovene.

Buna ei, mamă-naşa povestea mai mereu şi despre străbunicul, fiind şi el foarte bogat, moşier, locuitor tot în acest sat, Păcureţi. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la expropietărit, luându-i din averea lui 100 hectare de pământ, împroprietărindu-i pe toţi clăcaşii de pe moşia lui, redându-le libertatea, formând satul Slavul, cum este denumit şi astăzi. Sofia asculta cu mare drag când îi povestea cum au început viaţa împreună aceşti străbuni când s-au căsătorit, părinţii nu le-au dat binecuvântarea. Ei tot nu s-au despărţit, fugind amândoi în pădure. Au stat pitiţi, trei luni de zile, pe timp de vară, au trăit în Pădurea Căpriorul, făcându-şi o colibă în scorbura unui ulm foarte mare, care şi acum mai e denumit “Ulmul lui Tata-mare”. Sofia asculta cu mare interes şi cu atâta plăcere, toată istoria trecutului, străbunilor ei, povestită de bunica atât de frumos. Încă de mică îi citea şi îi arăta pe hartă toate ţările unde se aflau. Istoria Romaniei românilor, povestită despre vitejia lor în multele războaie cu turcii, purtate secole dea-rândul de bravii părinţi, o asculta cu mare interes. Povestea lupoaicei care a alăptat pe cei doi gemeni “Romulus şi Remus” fiind dÎntr-un trecut atât de îndepărtat, auzind încă de mică de Traian şi Decebal, străbunii noştri, dragostea mare de patrie i-a rămas pentru toată viaţa într-un colţişor al inimii ei. Din descrierile Bunicii ei, ea vedea în trecut o lume bună, mai cuminte, mai înţeleaptă, mai statornică în credintă şi cu caractere nobile şi distinse asemenea bunicilor ei.

Poate că, pe undeva, pe aici, în patul bunicii, au rămas cei mai frumoşi ani ai vieţii ei. Şi credea ea, că de la bunicul ei. a moştenit şi unele caractere frumoase, blânde. Şi acum vede înaintea ochilor o grădină mare, plină cu zarzavat şi legume, dar şi cu multe flori, câţiva stupi şi o bancă. Pe bancă sta bunicul şi pe deasupra lui roind harnicele albine. El îi face semn cu mâna să vină, să nu se mai sperie atât de ele, că albinele sunt foarte blânde cu cei buni la suflet. Ea plânge: „Uite, măi Bunicule... uite cum se aşează pe mâna mea... O să mă ciupească? El îi prinde mânuţa uşor, îşi întinde degetul până aproape şi îi fură albina, explicându-i totodată şi dovedindu-i şi prin fapte adevărul aşa cum îi explicase mai devreme, că pe omul bun nu-l înţeapă albinele.


~ 45 ~

Încă de mică, istoria trezea în inima ei sentimente frumoase faţă de neamul ei, de bunici şi străbunici, de glia sfântă a acestei ţări. Încă de mică, voia să devină o inteligentă Profesoară de istorie, dar şi o pricepută croitoreasă ca Buna ei, reuşind să lucreze păpuşilor ei rochii, furând de la bunica această frumoasă meserie.

Iată, acum trecutul răscolind în inima ei frumoasele amintiri, Sofia ar fi dorit să semene cu amândouă Bunicile, răpindu-le numai calităţile frumoase ale lor. Era drept că zestrea moştenită în caracterul ei aparţinea într-un fel şi acestei bunici după tată. Acum descoperi că darul pentru curăţenie îl avea în sânge de la ea. Insă Harul despre care o lăuda acum tatăl n-o interesase nicidecum până azi. În capul ei, tot mai era stabilit acel neadevăr decisiv că omul se trage din maimuţă. Acum această tragică întâmplare ce lăsă răni adânci în inima ei, o facu să stea puţin pe gânduri şi să cumpănescă în alt mod cum vor sta de azi lucrurile. „Să existe oare cu adevărat Dumnezeu?” Dar cine mi-a făcut mie acest mare bine?!...

Nu voise până azi să se implice în această percepere Divină pe care o afişau unii oameni şi nici să se amestece în gândurile şi intimităţile sufleteşti ale altcuiva, nu reusise să descopere până azi o altă imagine despre o altă viaţă, dar acum ceea ce i se întâmplase, întrecea cu mult prejudecaţile ei, chiar depăşind limitele umane. Auzise un “Glas”, un vânt o ridicase mai mult pe sus, până la copilul ei ce se zbătea între viaţă şi moarte. Acest mister o frământa până la excese maxime, acestă tragică întâmplare, o maturiză încât în inima ei simti un gust foarte amar, schimbându-i complet viaţa.

La orele serii, purtă cu bărbatul ei o discuţie profundă: - Radu, ţie îţi vine să crezi că Dumnezeu există cu adevărat?... - Ce întrebare mai e şi asta? Ce-ţi veni?... Istorisindu-i totul cu de-amănuntul, Radu rămase încremenit. - Ei, ba... Ce mână ucigaşă a făcut fapta aceasta? Ce criminal odios

a încercat să-mi ucidă copilul? Cum să intre singur pe sub plapumă, cu capul, să tot împingă în jos, spre sub pat?... decât numai dacă a fost foarte înghesuit de cineva, de o mână ucigaşă!!...

Cu mişcări necontrolate, Radu încercă să-şi arunce hainele de pe umeri una câte una. Rămas în maieu, îl voia aruncat şi pe acesta, fiindcă simţea că toată pielea îi ia foc. Căldura sentimentală forţa acum setea de răzbunare, provocându-i o stare de nervozitate. Părea că şi sufletul şi buzele îi ard şi, căutând o ţigară, i se păru că drogul stinge toată această văpaie.

Sofia îl privi lung. Încă din primele clipe când s-au cunoscut, i-a făgăduit că-i împlineşte toate dorinţele, deci şi să se lase de acest prost obicei. Acum, Sofia văzu cum, pentru prima dată, ţigara pentru el, devenii doctorie salvatoare. Cu un gest prietenos, îi luă ţigara de pe buze şi îi promise un sărut care calmează mult mai uşor durerile sufleteşti. Ea nu uita că, atunci când s-au cunoscut, el i-a dăruit toate florile din lume, iar el a


~ 46 ~

rămăs mereu dator să-i întindă în fiecare zi câte o floare din acest infinit buchet, ce sta ascuns în el, un sărut şi o bucurie.

Pe micuţul lor l-au numit Florin, pentru că şi el era o floare din acest buchet, reamintindu-le tot timpul să nu-şi uite îndatoririle făgăduite, nici cel ce le primea, nici cel ce le oferise. Era rodul dragostei lor, justificând legătura sfântă şi curată ce-i unea, până în eternitate. Era incendiul iubirii ce sta scris cu litere de foc peste ei amândoi şi chiar dacă moartea le-ar fi pus capăt zilelor, acesta ar fi rămas mărturie vie a dragostei şi frumuseţii clipelor petrecute împreună.

- Tu ştii, Sofia, că eu am două calificării? Nu m-ai întrebat niciodată. De ce? La început, fiind electrician şi lucrând împreună cu un coleg, acesta s-a electrocutat şi a murit în faţa mea. A fost teribil de greu. Am în faţa ochilor şi acum această imagine. Am aruncat patentul cu aparatul de control şi aruncate au fost.

- Nu-i aşa, Radu, că atunci când ţi se întâmplă un şoc, zici, de ce mie, de ce să mi se întâmple aceasta, tocmai mie? Există un Dumnezeu undeva şi totuşi noi vom plăti fără să vrem acest tribut... Of!... Doamne, fereşte! N-aş vrea să vărs atâtea lacrimi câte a vărsat mama mea. Ar fi fost cumplit să mi se întâmple o aşa nenorocire. Nimic nu e mai greu pe lume decât aceaste despărţiri fatale; un părinte să-şi îngroape propiul lor copil.

*

* *


~ 47 ~

Timpul a trecut în umbra uitării toate aceste triste amintiri. Vorbele au

rămas şi ele seci şi goale şi au zburat ca o adiere uşoară de vânt. Incet, încet, cu pasiunile şi împlinirile măreţe ale evoluţiei omului, crezând că au găsit ceva bun în plăcerile pământeşti, sau implicat şi ei pe drumul evoluţionismului, cumpărând un teren cu o casă veche pe el, dorind să-şi construiască una nouă, după bunul lor plac. Dar nu în satul natal, ci mult mai aproape de oraşul Ploieşti. Mase întregi de ţărani şi muncitori îşi părăseau acum părinţii şi rudele, mutându-se la condiţii mai bune, la un confort mai ridicat. Aceste strămutări au influenţat şi vieţile celor doi şi i-au purtat spre un ideal frumos. O nouă construcţie, o casă mult mai aproape de oraş, cu condiţii bune de navetă, era visul mult dorit. Şi care, muncind ei din zori şi până în seară, părea că dă speranţe de măreţe împliniri.

- Radu, e gata masa! venii Sofia în grabă să-şi cheme bărbatul la masa de prânz. El a găsit că-i absurd să întrerupă lucrul ce era pe sfârşit. Încă puţin mai avea de tăiat cu bomfaierul un fier-beton ce lega o greutate foarte mare, parte dÎntr-o centură foarte grea, amplasată deasupra unui geam şi a unor uşi care acum nu mai existau. Lucrul era pe terminate şi Sofia oprită lângă acest zid, privea lung în sus, cum bărbatul ei, postat deasupra centurii, se grăbea să termine. Nepăsătoare, Sofia era cu gândul aiurea. Nici nu bănuia vreun pericol... Un curent puternic, căruia nu putu să i se împotrivească, o împinse şi o aşeză pe pragul altei uşi, din spaţiul unei foste alte camere alăturate. Dar, întorcându-se cu faţa imediat la priveliştea lăsată în urmă, brusc o detunătură şi un zgomot puternic îi luă locul. Acestea erau de la centura grea din betonul de sus căzut exact pe locul de unde ea plecase cu câteva secunde mai înainte. Privind această privelişte cutremurătoare îşi şi vedea trupul sfărâmat de această greutate!!... Înţelese foarte bine că, Cineva i-a vrut Binele mutând-o inconştient pe locul asigurat de moartea hâdă ce dorea s-o prindă fără de veste... Accidentul ar fi fost fatal. Ar fi rămas în câteva minute, fără suflare.

- Oare cine m-a împins? Un curent puternic m-a obligat să fug fără să vreau din calea acestui colos, care m-ar fi sfărâmat, făcându-mă una cu pământul! Oare, ce s-ar fi întâmplat cu mine?! Cine-mi vrea moartea?... şi cine este Cel ce ma salvat, ocrotindu-mi viaţa?!

Tot corpul i se înfrigură şi, scuturându-se ca de fiorii morţii, privi lung la bărbatul ei. Radu, cu privirea aţintită la nevasta lui, şi gândindu-se şi el la nenorocirea ce i s-ar fi putut întâmpla, exclamă:

- Ooo!... Doamne, ce imprudenţi suntem!!!... Oare... ce am lăsat în urmă? Un zid uriaş de nedepăşit... Ce ne-am fi făcut dacă nu ne-ai fi dat Tu aripi să ne înălţăm pe deasupra necazurilor noastre!!...

- Ai văzut ce putea să mi se întâmple? Sofia, cu sufletul întristat până la lacrimi, dorea acum mai mult ca

oricând o cercetare mai amănunţită despre cele două forţe supra-naturale, “binel şi răului”. Coordonate de un chip nevăzut! Amândouă, parcă o


~ 48 ~

urmăreau pas cu pas, una voind mereu să-i facă rău dacă era lăsată de cealaltă. Pe întregul drum al vieţii ei, lucruri greu de explicat i se derulau acum înaintea ochilor. Noi probleme atât de complexe văzu că îi ia locul, încât claritatea ei morală părea că nu dezleagă atâta mister.

Acum, Radu încerca s-o prevină la orice pas, în orice timp şi în orice împrejurare. Mereu îi repeta:

- Ştii ce scrie pe fruntea ta? Atenţie! Fii, te rog, mai atentă la tot ce poate să ţi se întâmple.

Angajamentul faţă de Radu, şi în faţa conştiinţei ei, era acum absurd, numai că viaţa ei, mergea după nişte principii ortodoxe. Tragedia şi-ar fi urmat cursul ei, fără să ţină seama de deciziile luate de către cei doi. Coşmarele se ţineau lanţ, cineva din umbră atenta la viaţa Sofiei. În somnul adânc al unei nopţi, răul de care se temea, în nou, iată, i se arătă Sofiei. Dormea în pat, ceva atât de straniu pe ecranul televizorului ce stătea pe măsuţa din colţul celălalt al dormitorului emana nişte flame roşii ce carbonizau tot ce întâlneau în cale: pereţi, mobila, covor, tot ce era în acel dormitor, urmând imediat patul pe care dormea acum Sofia. Ecranul, cu măsuţă cu tot, pleca pe un picior al mesei şi carboniza un colţ al camerei cu tot ce exista acolo. Apoi pleca cu celălalt picior şi carboniza celălalt colţ. exact în colţul opus televizorului.

„O!... Nu!... îşi zise Sofia, conştientă că e un coşmar. Eu dorm, dar trebuie să mă trezesc, trebuie să mă mişc puţin, să mă scol, astfel făcând o mişcare, totul se restabileşte la normal, dar nu reuşae să clintescă măcar o pleoapă de ochi. Nu se poate să mă las învinsă de acest duh care îmi vrea moartea mea, vrea să-mi carbonizeze şi trupul meu. Inima mă arde, dar îmi voi reveni, fruntea mi-e plină de sudorile morţii, dar totul e trecător. Acest robot sub forma televizorului are această putere asupra mea cât dorm, apoi, după trezirea mea din acest coşmar, el va rămâne un simplu televizor pe o simplă măsuţă, asa cum de fapt şi este! Dar de ce nu pot să mă trezesc? Radu e lângă mine, sunt lucidă, îi aud răsuflarea. Copilul trebuie să fie în pătuţul lui şi totuşi, în acest coşmar, ei nu există. Acest monstru, televizorul, mă ameninţă acum numai pe mine. Mă va carboniza cu ultimele mişcări şi cu ultimele raze ce le aruncă, asemenea unui balaur. Deşi sunt lucidă, tot trupul mi-e crispat, încât nu pot mişca cel puţin puţin un deget! Nu pot striga după ajutor bărbatului meu?!... Oare cine să mă poată ajuta?.. Cine să ştie despre mine că mă zbat în aceste mortale clipe?... La cine să fac acum apel: mamă, tată, frate, soră, prieteni?... Inutil în astfel de cazuri, ca şi bărbatul meu de lângă mine. Nimeni nu-ţi poate fi de niciun folos, în momrntele cele mai grele ale vieţii,! Vai mie, am să mor! Copilul meu rămâne fără mamă pe lume. Ce scump plătesc, pentru păcatele mele... Ce mă arde, ce mult sufăr, iată, am să mor în somn!? Da, am auzit că au murit şi alte persoane, în somn! Inima bate să-mi iasă din piept, cineva parcă mi-a pus mâna în gât să-mi ia răsuflarea. Un fior rece îmi îngheaţă tot sângele în vene. Of...vai mie, dacă aş fi fost credincioasă în


~ 49 ~

Dumnezeu, un înger păzitor al meu, acum mi-ar fi ocrotit viaţa. Numai el ar fi putut să mă scape din aceste fioroase raze ce au carbonizat totul în jur, gândi disperată Sofia, Dumnezeu, iată, mi-a luat pe îngerul meu de lângă mine şi nu-i mai pasă ce se va întâmpla cu viaţa mea.”

În aceastâ amară căinţă, în disperarea ei, se gândi că ar mai fi o şansă. „Am să rog pe Fecioara Maria, pe Maica lui Iisus!... Am înţeles de la tata că Ea, Buna noastră Maică, nu scrie niciodată nici un păcat. Ea numai se roagă pururea pentru cei păcătoşi. Maica Domnului, scapă-mă şi pe mine! Îţi făgăduiesc astăzi, acum, că nu voi mai greşi niciodată în viaţa mea şi voi deveni de acum, o bună credincioasă!”.

Aceste din urmă cuvinte, parcă rupte din vrăjile unui magician, făcură să coboare prin tavanul casei, peste televizor, o putere ca o umbră, un curent simţit şi auzit, alungând acele unde ucigaşe ale televizorului, care luase o formă de drac negru foarte clar şi văzut, şi ieşiră cu mare viteză pe fereastră.

Uşor, parcă o mână nevăzută îi întoarse faţa într-o parte. Deschizând ochii, încă simţea în inimă fiorul morţii. Se coborî pe parchetul camerei şi, rămasă în genunchi, faţa i se inundă cu lacrimi fierbinţi. Îşi aminti atunci de cuvintele părinţilor pline de îngrijorare pentru fiii lor ca nu cumva să se rupă ei din „legea cea dreaptă şi curată” în Dumnezeu. Cu mustrare de conştiinţă, murmură: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale să-i scoată ochii corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce”. (Pilde 30-17).

„Oare!... gândea acum Sofia, uneori, adevărul pare aşa de crud, că nu-l poţi accepta?... Abia când eşti învins de războiul lui satan, decizi că viaţa ta atârnă de un singur fir, acela fiind Dumnezeu?... Doamne ce armă puternică ne-ai dat-o pe Maica Domnului Preacinstita şi preacurata Ta Maică! Infiorător vis... oare, numai de frica Maicii Domnului a rupt-o pe geam la fugă?! Incredibil, dar adevărat, iată iar descopăr cele „două forţe”, a binelui care mă ocroteşte, şi a răului care mă urmăreşte necontenit. Da!... Nu mai încape nicio îndoială. Of!... Maica Domnului... Of!... dacă nu interveneai Tu, ce s-ar fi ales acum de viaţa mea? Dar, oare, jurământul pe care l-am făgăduit în faţa Ta, îl voi putea îndeplini?!... O mare teamă îi tulbura profund sufletul, Doamne, Dumnezeule, unde să mă ascund? Tremur de frica Ta! Tremur şi de frica morţii. Ce cale să găsesc, să-mi aflu liniştea vieţii mele?

Sofia ar fi vrut să găsească o cale mai rapidă şi scurtă de rezolvat aceste conflicte, pentru că nu o amuza deloc jocul acesta cu moartea. Cât de mult s-ar lupta să ignore aceaste întâmplări, iată, era de prisos. Simţii că cineva îi controlează viaţa, pas cu pas.

*

* *


~ 50 ~

Cu puţin timp în urmă, mama ei o sfătuise părinteşte să mai dea

naştere unui fiu sau unei fiice. Reacţiile n-au fost imediate, ci condiţionate cu un „mai târziu”. Acum, pătrunsă de păcatul neascultării de mamă, Sofia luă aceasta decizie împreună cu Radu, să-şi consolideze şi mai bine familia, gândind că şi această îndatorire face parte tot din ascultare. Potrivit dorinţelor bărbatului ei, Sofia n-ar fi trebuit să facă nimic altceva decât o casă plină de copii.

Acest gând căzu ca o mare greutate peste capul ei, deoarece a creşte încă un copil atrăgea de la sine multe sacrificii şi o şi mai mare responsabilitate. Mama, care a ajutat-o cu primul copil, era acum prea departe. Şi nu numai atât. Neputinţele bătrâneţilor, Părinţilor ei, începeau să apară, iar Sofia, părăsindu-i, au rămas amândoi singuri în satul natal. Norocul pe care îl mai aveau acum era, că una din cele patru fete, Aurelia, era căsătorită tot în acel sat.

- Radu, te rog, stai liniştit lângă noi. Nu pleca! Poţi fi la fel de fericit şi în această locuinţă. Hai să stăm aici pe mai departe cu toţii! ziseră atunci sărmanul Ioan, tatăl Sofiei, când cei doi se hotărâră să-şi construiască locuinţa mult mai aproape de oraş.

- Nu pot, tată, îi răspunse Radu. I-am făgăduit, Sofiei, încă din primele clipe, de când am cunoscut-o, că voi îndeplini toate dorinţele ei.

Ioan şi Elena au rămas trişti şi abătuţi când au constatat că destinul le-a hărăzit o bătrâneţe lipsită de cei dragi, mai ales de micul lor nepoţel, Florin. „Cât de încâlcite sunt cărările Domnului”, îşi ziceau ei adesea.

O stare de automulţumire încătuşase toate sentimentele românilor, când Partidul Comunist, dând dovadă de atâta „iertare şi exces de zel”, iertase şi uitase pe cei ce au făcut parte din acea cumplită categorie de chiaburi, clasă socială defavorizată de partid. Vinovata aristocraţie, scăpată de o umbră a trecutului atât de sinistru, beneficia acum de toate drepturile cetăţeneşti. Referinţele, care se cereau chiar şi de la rudele îndepărtate, nu mai urmăreau interese de partid. Toate porţile de acum le erau deschise tuturor. Curgeau convoi trenurile şi autobuzele cu navetişti, foarte mulţi oameni având servicii la oraşe, Partidul construind acum mari întreprinderi şi uzine. Doar le promisese: „Noi construim fabrici şi uzine, noi înălţăm ţara spre cele mai înalte culmi, noi facem totul şi mult mai bine decât Dumnezeu”. Doar câteodată se mai primea câte un atac de panică, neputând să se clarifice câte o întâmplare.

Lângă casa lui Ioan, locuia un fin al său, unul dintre cei 48 de fini cununaţi şi botezaţi de el împreună cu soţia sa Elena. Acesta, devenind activist de partid, îşi lua în serios rolul de turnător, securist. Fusese un om foarte sărac şi, pe deasupra, şi defavorizat de soartă. Îi murise soţia şi, odată cu ea, dispărură şi sfinţenia şi căldura sufletească a unui cuib familial. Din această cauză, copiii s-au împrăştiat care pe unde a putut să-şi croiască un viitor. Omul, nesuportând singuratatea, se recăsători, iar


~ 51 ~

Ioan, alergând să-i facă un bine, îl cunună religios, ca să nu cadă în fărădelegea adulterului. Acesta, după cum afirma adeseori, îl ajuta acum foarte mult mentalul lui, să îndeplinească această mare sarcină de partid, ca informator politic.

Ioan îl sfătui de bine, să rămână sărac şi curat, dar finul lui se lăsă manipulat de alţi câţiva tovarăşi comunişti. Dorea cu mare ardoare să pună şi el umărul la construcţia unei lumi mai bune, ajutând ţara să urce pe marile culmi ale socialismului. Plăcut impresionat şi chiar mândru de ceea ce era în stare, el, împreună cu ceilalţi tovarăşi de breazlă, decidea soarta celor mulţi, puşi pe lista neagră. Ca mare om politic, cum se lăuda, cântărind faptele fiecăruia, el deacum împărţea lumea în două: pe unii “pleava societăţii” îi făcea fericiţi, iar pe alţii “intellectualii, chiaburii, mici goaspodari, îi osândea fără milă, când, peste noapte, se trezeau duşi la raion, de acolo fiind deportaţi, întemniţaţi sau, mai rău, cu o ură de nedescris, fiind aruncaţi în stufărişul Deltei Dunarii, sfârşind cu nasurile şi urechile mâncate de şobolani, muşcati de şerpi şi de tot felul de gângănii. Câţiva, care au reuşit să evadeze, prÎntr-un mare miracol, au povestit, cu lux de amănunte, ceea ce oamenilor nu le venea să creadă despre teroarea cruzimii comuniste.

Dar şi unora şi altora le făcea acelaşi rău. Pe cei care credeau că-i ridică spre fericirea de pe culmile „epocii de aur” îi îndemna ca, pentru mari sume de bani, să renunţe a se mai cununa religios. Şi a-şi mai boteza pruncii de la sân, interzicându-le să mai intre în Sfânta Biserică.

„Finule, sunt dator să mă rog pentru tine!”, încerca să-i explice Ioan. Era naşul lui şi ştia că trebuie să te rogi, chiar dacă e duşmanul tău de moarte, oricât de ticălos ar fi.

Dar, omul era destul de mulţumit de starea lui, de ce să-i asculte sfatul?!

Într-o noapte de iarnă, cu un ger cumplit şi zăpadă mare, acest om, care mai întârzia pe la petreceri până la miezul nopţii, venind acasă bine-dispus, iată-l, de astă dată, legănându-se cu paşi domoli, murmurând un cântec de pahar. La Valea Stupinii, o mică zonă de teren fară case, lăsată anume parcă loc de trecere a animalelor salbatice, dÎntr-o parte în alta a pădurilor din vârful dealurilor înconjurătoare, sărmanul om numai ce aude un ropot de labe puternice şi un clănţănit de colţi de lupi înfometaţi. Întorcând capul, vede în spatele lui, la o distanţă foarte mică, o haită cu ochii sticloşi, înfiorători, gata să-l sfâsie. „Trebuie să mă ajute mentalul”, socoti în sinea lui. Şi, scoţându-şi cureaua de la pantaloni şi agăţându-şi de ea servieta, începu să o târască pe jos, crezând că în acest fel va intimida sălbăticiunile înfometate, poate chiar să le sperie, să le pună pe fugă. Dar lupii, din contră, mai îndrăzneţ se repezeau. Cu labele lor puternice au smuls servieta din mâna omului, gata, gata fiind să-l sfâşie şi pe el. Începu să ţipe, dar ţipetele nu-l ajutau la nimic, că nu avea cine să îl audă. În minte, i-au apărut cuvintele naşului său, Ioan: „Finule, rămâi sărac si curat,


~ 52 ~

nu te lepăda de Dumnezeu, acestea sunt instrumentele Anticristului” şi a început să se roage:

- Doamne, Dumnezeule, iartă-mă!... Am greşit, sunt un ticălos netrebnic în faţa Ta! Iartă-mă, Doamne... că nu mai fac! Am făcut rău oamenilor nevinovaţi!... Eu sunt vinovat că Sfânta Biserică este închisă, eu sunt vinovat că Popa Vasile e arestat, deportat cu toată familia, confiscându-i-se şi toată averea. Iartă-mă, Doamne... mulţi suferă de pe urma mea!

Căindu-se amar şi mărturisindu-şi ruşinea păcatelor lui, miracolul se întâmplă. Sălbăticiunile s-au răzgândit să-l mai facă tocaniţă. Deja ajuns la prima casă, vizavi de şcoală, intră în curtea acesteia, dând buzna, tremurând, speriat, înspăimântat, căzând aproape inconştient. După câteva zile, torturat de conştiinţă, şi-a trimis soţia să-l cheme pe naşul, pe Ioan. Încă sub acest şoc, cu lacrimi, plin de mare spaimă, povesti totul de-a fir a păr. Ioan asculta şi el, uimit de cele întâmplate bietului om, şi încerca să-l consoleze, ridicându-i moralul, că totul va fi bine pe viitor. Dar omul mergea din rău în mai rău, sesizând o durere şi o nemulţumire sufletească inexplicabilă, imposibil de povestit. Vedea mereu cum o ceată de diavoli juca tontoroiu pe pieptul lui, apasându-l cu o mare greutate. Îi certa, adresându-le vorbe urâte, crezând că-i alungă, dar în zadar. Parcă mult mai mulţi veneau să-l chinuiască.

Ioan nu-i reproşa nimic. “Este Cel ce Judecă”, şi-a zis el şi mila pentru suferinţa lui îl făcu să vină mereu la căpătâiul finului, zicându-i mereu rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Omul vedea cum demonii se supără şi fug, eliberându-l. De acum, îi mărturisea lui Ioan, că viaţa lui se va schimba şi nu va mai ocupa nicio funcţie în partid. Nici că va mai înceta cu rugăciunea “Tatăl nostru”, până la ultima suflare a vieţii sale, şi mereu mărturisea tuturor cât mult bine i-a făcut lui Domnul.

*

* *


~ 53 ~

Într-o altă localitate învecinată, Şoimari, doi tineri, băieţi săraci, cu un

trecut de origine sănătoasă, curată, get-beget proletari, ajungând mari activişti de partid, au venit în satul natal, la părinţii care le dăduseră viaţă. O clipă au fost fericiţi, au mâncat, au băut, dar îi înţepa în coastă o Sfântă Icoană a Mântuitorului. Le-au zis părinţilor:

- Luaţi porcăria aia de acolo, din perete! Cine e ăsta? Ce se declară el Dumnezeu? Ce-a făcut pentru omenire? Noi, Partidul, am făcut ceva frumos şi folositor pentru săraci! Luând-o din perete şi călcând-o în picioare, au mâhnit profund pe cei doi părinţi bătrâni, pe care-i socoteau acum inculţi şi incapabili să înţeleagă directivele Partidului Comunist. Au plecat cu maşina lor luxoasă, mândri de ei, din satul ce-l părăsiseră cu foarte mulţi ani în urmă.

Cei doi aveau acum familie, neveste şi copii, locuind în capitală. Întorcându-se spre casele lor, în localitatea Măgurele n-au oprit la barieră. Duhul Celui călcat în picioare le-a amăgit vederea şi-au fost loviţi de tren. Le-a împrăştiat trupul în multe bucăţi, la mare distanţă, aşa încât i-a îngrozit pe toţi cunoscuţii aflând de nesăbuitul lor comportament. Si iată cum, acest proces emoţional extrem de şocant, a provocat o mare schimbare în sufletele multora. Frică de Dumnezeu, nu se manifesta numai aici, ci începea să plutească pe deasupra tuturor românilor.

Ţara urca tot mai sus, spre culmile gloriei, aşa cum prevestise linia

de Partid. Mamele de acum nu mai aveau timp şi nici răbdare să mai dea viaţă pruncilor din pântecele lor. Deveneau nişte mame mai libertine, voind drepturi egale cu bărbaţii lor, ocupând funcţii la fel ca ei şi având alte concepţii despre căsnicie. Spre deosebire de mamele de până mai ieri, ele nu mai doreau să se ocupe doar de menaj, creşterea şi educaţia frumoasă a copiilor lor, ci doreau să lase şi bărbaţilor, aceste responsabilităţi. Îndatorirea supremă pe care o afişase aceste datini, foarte bine întocmite de sfinţii noştri părinţi, au rămas de modă veche. Consecinţele!!... le suporta viitorul, chiar dacă unele bătrâne din sat le sfătuia că, toate acestea se vor răsfrânge asupra urmaşilor noştri.

Din această categorie făcea parte şi această familie, Radu şi Sofia. Abia la cinci ani după fiul cel mare, Sofia hotărî, cu mare greutate, să dea naştere celui de al doilea copil. Şi-au dorit foarte mult, de data aceasta o fetiţă, din fericire se împlini această dorinţă şi nou născuta primi numele tot de floare, “Narciza”, făcând parte tot din acelaş buchet de flori, suportul familial cu care îşi împodobiseră cei doi căminul vieţii lor. Afecţiunea pentru copiii lor nu-i împiedica acum pe cei doi să-şi poarte un respect şi o dragoste mult mai mare, pe care nici ei nu o bănuiau. Amândoi aveau roluri importante şi fiecare îşi petrecea timpul cu mai multă intensitate, pentru a fi cât mai utili celor din jur. Aveau un motiv în plus să fie o familie şi mai unită


~ 54 ~

şi mai fericită. În oglinda sufletelor lor, era multă pace, multă dragoste şi putere de muncă, criterii de bază care erau guvernate de conştiinta lor.

Toate bune si frumoase, şi în ţară şi în tot poporul, numai că cei doi conducători, Nicolae şi Elena Ceauşescu, observau că natalitatea scade. Considerată un pericol pentru viitorul naţiunii, această situaţie trebuia urgent rezolvată, prin orientarea spre înmulţirea populaţiei. Astfel, s-a dat un decret ca fiecare femeie, obligatoriu, să nască patru copii. Acest decret a avut grave consecinţe asupra tuturor mamelor din România. Dezamăgirea le-a tăiat tot elanul vieţii. Simţiră chiar că se năruie toată speranţa viselor frumose ce şi le făuriseră de mult timp încoace. Dar nu se lăsau învinse. Datorită isteţimii lor, efectul a fost redus, fiindcă mamele românce nu mai voiau să se reîntoarcă în trecutul acelor timpuri de demult. Emanciparea părea că e o febră generală şi mamele alegeau acum confortul, o ţigară, o cafea, o altă viaţă. Deşi o amăgire, viaţa lor părea acum mult mai fericită, mai independentă, o viaţă de care mamele lor nu au avut parte. Cu isteţimea lor plină de curaj, bogată în idei, se învăţau, se ajutau unele pe altele să se descurce onorabil, recurgând astfel la diferite modalităţi de a întrerupe sarcina. Însă nici prima doamnă, Elena Ceauşescu, nu se lăsa mai prejos. Şi tinere, şi bătrâne, şi domnişoare, şi căsătorite, chiar şi văduve până la 45 de ani urmau să se prezinte la Punctul Sanitar de acolo unde aparţineau fiecare. Erau consultate în fiecare lună, ca nişte fiinţe necuvântătoare, astfel încât să nu-şi mai poată pune în practică metodele de a-şi omorî pruncii în pântece.

Frica de Teleagă, un înverşunat securist de partid, circula acum mai mult ca oricând printre toate femeile. Acesta, expert în culegerea de informaţii, controla nemilos vieţile lor. Încet, încet, o stare de nervozitate se accentua în viaţa de familie. Femeile speriate, văzând că sunt lăsate să moară, nu se mai lăsau dorite de tovarăşii lor de viaţă, iar ei îşi simţeau viaţa inutilă, înecându-şi tristeţea în alcool. Şi ei deveneau din ce în ce mai trişti, mai nefericiţi. De acum, nici un medic şi nici o farmacie nu mai eliberau medicamente suspectate a fi contra infecţiei uterine, mai ales antibioticele. Femeia, sau chiar orice persoană care îndrăznea să ceară de la farmacie, era condusă la primul punct sanitar, unde era supusă unui control. Dacă nu sesiza urme de avort, atunci era silită să declare adevărul, cine, şi de ce are nevoie de acest medicament.

Acea nefericită victimă care se afla în situaţia gravă de a nu-i fi reuşit modalitatea de a provoca avortul, era lăsată să moară, dacă nu declara persoanele care au ajutat-o, sau chiar dacă numai au învăţat-o. Dacă sărmana femeie rămânea totuşi în viaţă, urma să fie condamnată la ani grei de detenţie.

Deşi se ţinea secret numărul decedatelor, tot se ştia cât de mare e mortalitatea. Şi totuşi mamele, tot continuau să se expună acestui mare pericol. Tot mai multe se aventurau să-şi guverneze viaţa după propria lor voinţă.


~ 55 ~

Acum, datorită acestor mari schimbări, acestor neplăcute evenimente, mai toate femeile se loveau de buchetele de versuri ale Dumnezeieştilor Scripturi, zise pe la colţuri de stradă sau uliţe de bătrânele din sat: „Vai de mamele însărcinate, că va fi mare zi de strâmtorare”. Femeile, însfârşit, au sesizat că sunt trase pe sfoară.

Pline de spirit de observaţie, simţeau acum şi miroseau ca nişte animale încolţite că în curând o mare nenorocire va pluti în aer. Acela care, până acum, le aşternuse la picioare emanciparea femeii, ademenindu-le să guste din dulceaţa fericirii pământeşti, acum le privea fără milă şi se uita la ele cum mor, cum pier de septicemie. Tot bătrânele, care mai rămăseseră în credinţa lui Dumnezeu, le descopereau lor acum, că la sfârşitul veacului va veni o fiară care le va supune şi le va ştampila cu mult vicleşug şi diplomaţie.

- Vedeţi cum va fi. Şi pe noi ne va amăgi, asemenea ca pe Iisus: „Închină-mi-te mie, şi-ţi voi da ţie, toate strălucirile şi frumuseţile acestui pământ”. Aşa vă atrage, voi veţi alerga într-acolo, dar într-o zi vi se vor spulbera toate visele. Luaţi aminte că ea, adică fiara, va avea un plan bine pus la punct. „Va arunca tot acest pământ în haos”.

Acest impact cu haosul, cu amăgirea fiarei, l-au simţit din plin, abia acum bietele femei. Încet, încet, toate aceste şiretlicuri deveneau şi mai grăitoare, când viaţa se înăspri în tot poporul.

Chiar şi unii devotaţi susţinători ai Partidului Comunist Român erau surprinşi că văd cu totul altceva, înţelegând că stau cu picioarele pe un muşuroi de minciuni.

Cinci kg de cartofi, cinci ouă, 800 g ulei, 800 g zahăr, un kg orez, un kg făină, o jumătate pachet de unt, un kg mălai, 500 g carne trebuia să le fie suficiente pentru hrana unui om pe o lună întreagă. Fiecare cetăţean mai avea zilnic dreptul la o jumătate de pâine neagră şi amară, pe o singură zi, fabricată din grâul cu cel mai prost indice valoric.

Marele proces al evoluţiei comuniste mergea acum în regres, arătâdu-şi adevăraţii colţi de fiară. Până acum dispreţuia: Biserica, imperialiştii, burghezia, nobilimea, intelectualitatea. Acum, iată, ura se rasfrânge asupra întregului popor, „ilicitul”. Se urmărea pas cu pas fiecare locuitor cât câştigă, din ce venit îşi construieşte o casă, îşi cumpără o maşină sau îşi oferă alte condiţii de confort. Dacă aveai două case, chiar dacă una era o simplă moştenire de la părinţi, soluţia ca s-o păstrezi era divorţul, până când unul din copiii tăi ajungea la majorat.

Mulţi creştini care s-au lăsat ademeniţi, purtaţi pe aripile acestui zbor miraculos, văzându-se înşelaţi, acum mustraţi de conştiinţa lor, se întorceau iar la chemarea din străbuni, la întocmirile părinţilor noştri la litera dine «Lege». Pe furiş, avocaţi, procurori, judecători, cei care aveau funcţii înalte, chiar şi cei din securitate, mergeau să se cunune la Biserici sau Mânăstiri pe ascuns şi să-şi boteze copiii, înfăţişându-se spăşiţi înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu le întindea braţele şi îi ierta, îi chema la pieptul Lui,


~ 56 ~

la fel ca pe « Fiul Risipitor ». Tăia juncul cel mai gras, bucurându-se foarte mult tatăl, că fiul lui îşi venise în fire, se întorseră în sine.

„Întoarcerea în sine”... Ce însemna oare aceasta? În lume, mâncând şi bând toţi talanţii, nu era fiul fericit? Nu era el în sine? Nu era frumoasă această lume? Eva n-a fost tot un fiu rătăcitor? N-a plecat şi ea în lume, „gustând din mărul înţelepciunii”? Când s-a întors în sine? Abia atunci când şi ea şi Adam s-au văzut goi.

„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi a zis: Adame, unde eşti? Şi a răspuns acesta: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac.3-9,10). În această întoarcere în sine, în această redeşteptare, în această trezire morală, venea acum poporul acesta, unde fiara devenea „cumplită”, înteţindu-şi atacul tot mai mult peste el.

* * *

Radu şi Sofia mergeau şi ei umăr lângă umăr lângă fraţii lor de

suferinţă, simţind şi ei colţii fiarei. Cu toată teroarea şi împotrivirile ce le suportau aceste femei, fiecare dintre ele îşi zicea: „Mie nu mi se va întâmpla nimic”.

Sofia, deşi făgăduise Prea Curatei, jurând că nu mai greşeşte, iat-o călcând din păcat în păcat, împinsă de acest mare val al nelegiuirilor, al fărădelegilor omeneşti. La pas cu celelalte mame, întrerupe şi ea naşterea unui copil, nesocotind, de data aceasta, sfaturile şi dorinţele bărbatului ei. Nici o femeie nu se baza pe o metodă perfectă, supunându-se chinurilor îndelungate şi suferinţelor foarte mari şi chiar grave, dând piept cu moartea. Sofia se credea şi ea o luptătoare, dar de multe zile şi nopţi căzu şi ea pradă acestor groaznice chinuri. Acum, trebuia să aibă curajul să meargă până la capăt. După 20 de zile, acest curaj o părăsi şi abandonă lupta cu viaţa. Întinsă spre înjunghiere, ghearele morţii îi arătau acum spaime şi fel de fel de năluciri.

Îşi zise, punând în gardă toată familia: - Nu e o glumă, vă voi părăsi... mor. Au murit înaintea mea mii de

femei, iată, m-a păscut şi pe mine aceeaşi soartă. Viaţa mea se sfârşeşte aici. Din cauza păcatului meu şi a neascultării. Să fiţi tari şi să vă duceţi viaţa mai departe, căci lumea nu se năruie acum, dacă eu nu mai exist. Radu, tu ai să te însori, şi bine faci, dar dacă m-ai iubit aşa cum te-ai lăudat, nu neglija aceste două flori rupte din acel mare buchet pe care mi l-ai dăruit atunci când eram doi copii tineri pe lume. Ai grijă de ele, ca şi cum eu nici n-aş lipsi dintre voi.

- Nu, Sofia, nu vreau să mori, nu te las!


~ 57 ~

Telefonul sună acum la Salvare şi Radu, fără nici o umbră de teamă faţă de cei ce au adus această teroare în sufletul lor, voia cu disperare s-o salveze, dar, văzând că întârzie, a ieşit în stradă, făcând semn la o maşină, să roage un şofer s-o ducă de urgenţă la spital. Dar parcă intraseră într-un blocaj mental, văzând că totul şi toate i se împotrivesc.

Lângă Sofia, în genunchi, stătea plângând micuţa Narcisa, faţă de care Sofia regreta cel mai mult că a făcut acest gest necugetat care avum îi va fi fatal. Fiul ei era mare, la liceu, dar Narcisa, era încă o fetiţă, abia de 11 ani. Cine, mai mult decât o mamă, ar fi putut-o sfătui, cum să ocolească un teren periculos, plin de atâtea denivelări, cum este viaţa? Încerca să-i spună acum ceea ce ar fi trebuit să ştie şi să nu uite toată viaţa. Încredinţându-o aripii ocrotitoare a fratelui ei Florin, îi zise:

- Tatăl tău se va recăsători, poate va mai avea alţi fii, o soţie care-ţi va deveni mamă vitregă şi care s-ar putea să încerce, subtil, să vă destrame. Florin e umărul pe care îţi vei putea rezema capul, în cumpăna vieţii tale. De asemenea, şi tu îl vei recompensa la nevoie şi vă veţi avea unul pe altul. Totdeauna, cere-i lui sfatul, lasă-te îndrumată de părerile lui. Văd în el un om chibzuit, cumpătat în toate, şi în cuvânt, şi în faptă, gândeşte matur şi este sentimental, ţine la tine. Va veni o zi când ai să te îndrăgosteşti de un băiat şi n-ai să fii pregătită. Florin are un cuvânt de învăţătură, el îţi va descrie cum trebuie să se poarte o fată cuminte. Să-ţi spun ceea ce mi-a spus şi mie mama mea: să te păstrezi pură, curată, cuminte, să poţi avea copii sănătoşi, frumoşi şi înţelepţi. Acum m-a luminat Dumnezeu, toată comoara omului ramân copiii. Regret nespus că am făcut acest pas şi mi-e milă de voi, mai ales de tine. Vă iubesc, voi sunteţi tot ce las frumos pe lume în această viaţă... mă rog pentru voi...

Sofia dorea să-i mai spună încă multe alte lucruri, dar inima nu mai avea sângele necesar să-i mai pulseze în vene. Datorită unei hemoragii foarte mari, ritmul inimi ei încetinise, corpul tremura palid fără putere, gândurile ei se luptau cu un gol, iar privirea ochilor se înceţoşa tot mai rău. Simţea că cineva îi pune mâna la gură, sufocând-o. Simţea cum cade undeva. Se lupta sforţându-se să se ridice, dar un suflu o târa şi mai în adânc.

- Gata, Narcisa, simt cum cobor undeva într-un tunel întunecat. De vreo două ori m-am luptat cu acest adânc, am reusit să urc iar deasupra, dar s-ar putea să nu mai pot ieşi. Reţine tot ce ţi-am spus până acum. Acum lasă-mă să mă rog şi pentru sufletul meu la Dumnezeu. Mor, atât de păcătoasă... Cel puţin, să zic o rugăciune:

„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi-ntrunul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”... Sofia încetini rugăciunea, buzele, limba şi gâtul se uscaseră şi salivă nu mai avea, să le reînsufleţească. Aluneca acum din nou în adânc, în acea negură atât de ciudată. Alunecând cu mare repeziciune, simţi cum se loveşte cu capul de pereţii rotunzi ai unui lung


~ 58 ~

tunel, întunecat. Din ochii ei săreau stele verzi, acestea iluminau, reflectând imaginea tunelului, aşa încât să fie vizibil până în adânc, nelimitat de lung.

Era acum în adâncul lui, dar auzea venind de deasupra glasul fiicei ei, ce, luându-i rugăciunea din gură, continuă cu lacrimi să spună mai departe Crezul: „şi Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat...” Narcisa sfârşi rugăciunea. Un suflu o trase înapoi şi Sofia reveni în trup. Privind în jur, văzu fiica disperată, plângând în genunchi la căpătâiul ei. Ridicându-se, constată că redevenise fiinţa de mai înainte plină de viaţă. Încântată, simţi că dobândise îndurarea Celui ce pentru inocenţa şi lacrimile unui suflet de copil îi dădu iertarea. Plecase pe un drum fără întoarcere, dar de acolo din adânc, auzea cum fiica ei, împletind atât de frumoase cuvintele rugăciunii cu lacrimile ei, într-o inimă curată, ajutau să se înalţe la Cel ce înalţă toate, chiar şi sufletul căzut în bezna întunericului cel de jos.

În lupta cu moartea, era atât de neputincioasă faţă de cel ce o trăgea cu atâta repeziciune încât nu putea să i se împotrivească. Dar Cel ce controlează toate, fiind stăpân chiar şi peste locaşurile cele mai de jos ale pământului, iată, controlează acum şi moartea, supunându-i-se şi aceasta.

Sofia descoperi din această dură experienţă că Acesta, care este Stăpânul a toate, e şi doctoria oricărei boli trupeşti şi ridicându-se din pat, sălta acum de bucurie, exclamând:

- Am scăpat, nu mai mor. Ce sănătoasă sunt! Ce forţă am! Ce energie! Am biruit moartea, explicându-le şi celor doi, Radu şi Florin, care până atunci, plini de disperare nu încetaseră să caute un mijloc de transport, pentru a o duce la Spitalul de urgenţă. Dar iată şi salvarea a sosit, acum când ar fi fost prea tarziu, dacă Iisus n-ar fi găsit îndurare de acest suflet de copil.

Iisus a zis odinioară: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” (Luca 18;16). Sofia reuşi să-şi dea bine seama că, încă slujea la doi stăpâni. Voiasă-L caute pe Iisus, cu dorinţa şi cu cuvântul, dar cu faptele era de fapt tot sluga lui satan.

- Hai, mamă, că a venit salvarea! Trebuie să mergi obligatoriu la spital! I s-a explicat. La spital, prin perfuzie, se alimenta deodată dÎntr-o sticluţă cu cinci milioane de unităţi de penicilină.

- Nu e mult, domnule Doctor Ungureanu? - La infecţia pe care o ai?... Doctorul o privi lung în ochi, blând, cu milă şi mai ales cu teamă, şi

sfârşi prin a-i spune: Ai avut mare noroc, sunt singur de gardă, în această noapte. Ea a înţeles multe. A descoperit că teroarea care le înveninase sufletul atâtor mame o simţeau din plin şi doctorii, dar înălţau din umeri, neputincioşi.

* * *


~ 59 ~

Toţi cetăţenii acestei ţări îşi puneau acum întrebarea: - Încotro se îndreaptă omenirea? Istoria României încă nu se

confruntase cu astfel de greşeli. Ce ascundea acest dictator? Şi, mai ales, această tovarăşă de viaţă a lui, care a reuşit să se strecoare în acest mariaj stalinist?

Amândoi, atraşi de beţia egoismului, îi marginalizau de acum pe ceilalţi deputaţi ai Marii Adunării Naţionale. Pe un tovaraş, cel mai iubit deputat al său, care vorbea coerent, un bun organizator, Preşedintele Uniunii Tineretului Comunist pe ţară (U.T.C), fiind chiar de cei doi istruit, şcolit în Uniunea Sovietică, iată-l înlăturat, de frică să nu-i ia puterea dar...vorba proverbului românesc: “de ce îţi este frică, de aia nu scapi”. Celorlalţi le ziseră: „Sunteţi prea graşi, să mai slăbiţi!”. Şi, aducând promisiuni incredibile omenirii, prin false teorii, că ţara va urca spre cele mai înalte glorii, numai datorită celor doi, “epoca de aur” deveni îndată aura cu care să se împăuneze. Chiar tovarăşa lui de viaţă îl ridică la rangul de „carpatin” sau „înainte mergătorul”. Toate acestea şi altele erau scrise cu litere pe pământ, din sufletele îndobitocite ale umanităţii.

Nesuferind fumul de lumânare, mirosul de tămâie, laudele şi slava lui Iisus ce se înălţa în Biserici, au demarat un plan diabolic: să se dărâme Bisericile, aducând argumente veninoase împotriva acestora, că înfăţişarea lor schimbă în urât aspectul oraşelor.

Aceasta începu să stârnească o mare revoltă mulţimii, o mult mai mare trezire moral-spirituală. Tot poporul tânjea acum după nevoia de libertate, adevăr si credinţă. Oamenii nu voiau să mai rămână încătuşaţi în concepţiile false ale minciunii, păcăliţi de cei doi dictatori, pe care, de acum, îi numeau “odioşii”. Şi, totuşi, nu aveau nici forţa necesară nici ocazia să se elibereze. Smeriţi şi supuşi, îşi duceau mai departe crucea până la capăt, pe drumul Golgotei, sperând că într-o zi, din voia Celui prea Înalt, miracolul se va întâmpla.

În sufletele lor, se născu un sentiment puternic şi frumos, auzind acum despre Dumnezeu, prin această întoarcere spre credinţă a întregului popor. Tragica poveste ce o aşeză pe Sofia iar faţă în faţă cu moartea o făcu să repete foarte des: Există Dumnezeu! Şi dacă nu m-ar fi iubit, nu m-ar fi salvat din ghiarele morţii! Acum mai mult ca oricând nu trebuie să mă mai întorc iar la păcat. Cercetând şi din învăţăturile prea cuviosului Efrem Sirul, descoperi şi mai mari taine ale credinţei: “Nimeni, odată ce s-a spălat de întinăciune n-a mai alergat la dânsa. Un Hristos, o Cruce, o credinţă, o moarte, un dar, o patimă şi o înviere. Nu se cuvine iarăşi să se junghie Cel ce odată s-a jertfit. Nici nu se cuvine Acelaşi să se dea curăţire pentru tine. Te-ai slobozit, nu te mai face rob de voie îndoit. De întunecimile păcatului te-ai spălat să nu te mai întini. Că nu mai ai altă scăldătoare ca iarăşi să te mai speli, fiindcă eşti pus înainte spre tăierea morţii”.


~ 60 ~

În sfârşit, intră şi în posesia unei Biblii noi, „Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriahul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod. Bucureşti, 1982”. O primi în dar de la vărul ei, preotul Alexandru Dumitrescu. Pe ultima copertă, stă scris un autograf: “Vă dăruiesc această Sf. Carte, spre a fi călăuziţi ca poporul Evreu în pustie. „Mergând învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui şi al Fiului şi al Sf. Duh, povăţuindu-le să păzească toate câte am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei. 28-19, 20.)

Cei doi, nici că primiseră vreodată alt dar mai frumos decât acesta.

Era, pentru sufletul Sofiei, cel mai frumos verset din toată Scriptura, cea mai frumoasă binecuvântare care pica, inspirată fiind ca de la Duhul Sfânt. Primise totodată şi puterea, şi tăria cu care să lupte cu aceste grele încercări ale vieţii ei şi să nu mai simtă viaţa ca pe o grea povară. Aflară multe şi mari taine, dar şi că cei ce se silesc să vieţuiască sub o pază sfântă şi dreaptă cunosc dulceaţa dumnezeiască făgăduită de Iisus celor ce s-au lepădat de sine: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Matei 16-24)

Doreau cu atâta ardoare să meargă după EL, dar această instabilitate îi arunca mereu în deznădejde. Acest verset, «lepădare de sine», îi puse pe gânduri, zicându-şi: „Sunt prea mari taine, ce multora le sunt ascunse. Într-adevăr, să duci o adevărată şi curată viaţă de creştin este o „Cruce” care urcă mergând mereu după urmele lui Iisus. Oricât de greu îţi va fi în mijlocul acestor amărăciuini şi strâmtorări, atâtor suferinţe şi necazuri, înveţi să te deprinzi a răbda toate, fiind totdeauna gata să mărturiseşti că toate sunt din voia lui Dumnezeu, iar tu eşti dator să spui: „Doamne, fie voia ta”, aşa cum a spus şi Mântuitorul înainte de a primi “paharul”. Aceasta însemnând adevarata “lepădare de sine”. Această lepădare de sine are darul de a înăbuşi tendinţele desfrâului, ale urii, lăcomiei, minciunii, laşităţii şi chiar şi ale lenei care şi ea este un mare păcat.

Şi, când vrei să încerci a face un pas către Dumnezeu, să te aştepţi şi la războiul dintre tine şi el, „diavolul”. „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, pe cine să înghită.”(1Petru-5,8).

Acest diavol supărat şi mai rău, cum să-i dea pace Sofiei?! Iar într-un coşmar din somnul unei nopţi, tulburându-i din nou liniştea, veni prezentându-se Sofiei în adevărata lui faţă: înalt, hâd, teribil de fioros. O înşfăcă de amândouă mâinile, să nu-şi poată face semnul Sfintei Cruci şi cu o mână o ridică pe sus, târând-o ca pe o frunză purtată de vânt. Era foarte puternic, foarte înalt şi înfiorător de urât. Când o trase de mână ţinând-o tot mai aproape, observă ca-i vine până la partea ruşinoasă, unde văzu că peste tot era gol, numai aici avea un slip care părea ţesut parcă


~ 61 ~

din păr de capră negru cu gri. Deşi era de o putere neimaginabilă, Sofia tot încercă să i se opună, şi se zbătea ca şi când spera să scape, dar el şi mai disperat striga:

- Am venit să te iau!, îi zise îndreptăţit, ca şi cum sufletul Sofiei i-ar fi aparţinut în întregime, ca şi cum el ar fi creat-o.

- Tuuu?!... Nuuu!... Nu merg cu tine, nu, lasă-mă, urâtule!...striga din răsputeri biata de ea.

- Ba vei merge cu mine, nu te las!... Nu are cine să te scape! Părea că deţine puteri nebănuite. În zadar i se împotrivea Sofia. Ţipa

şi se zbătea în mâinile lui, părând total neputincioasă, iar el câştiga teren tot mai mult. Cu o viteză uluitoare, părăsind structura acestui pământ, cu pomi şi iarbă, şi totuşi parcă tot pe deasupra acestui pământ plutea. Se apropia tot mai mult spre latura dinspre miazănoapte. Pământul devenea tot mai roşu, mirosind a ars, fără viaţă. Alunecai din ce în ce în mai în adâncul infernului care credeai că f;acăra iadului e tot mai aproape, tot mai dogoritoare, simţind, cum pluteşte în aer un miros de scrum, de tăciune, fum şi cenuşă. În zadar striga, respingându-l şi împotrivindu-i-se. Era, victima infernului şi trebuia să-l urmeze în acel foc nestins ce mistuia pe toţi păcătoşii pământului, încătuşaţi în chinurile groazei şi al arşiţei mistuitoare de flăcări.

În această primejdie rea, pierzând orice speranţă, văzându-l pe satana, dezlănţuindu-şi atâta furie şi putere, se dădu învinsă, urcând cu speranţa tot la Preabunul Dumnezeu să o scape de acest furios diavol împieliţat. Încercă să-şi înalţe gândul, dar socoti că în infern, unde a ajuns ea acum, nu mai este Dumnezeu. crezându-L foarte departe. Nu mai vede, nu mai aude Dumnezeu. Aici îi va fi locul de veci. Tânguindu-se amar, în disperarea ei, chiar dacă numai, ca o alinare sufletească, strigă din toată puterea cugetului ei: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!” Cuvântul parcă se lovi de ceva ca un zid şi ecoul i-l aduce înapoi, auzindu-se din nou repetat: “Dumnezeul meu!... Dumnezeul meu!...” “Oh!... Dar sunt pe un pământ străin, pe un pământ părăsit de Dumnezeu, ascuns în adâncurile cele mai de jos ale pământului. Chiar de-aş striga cu toate puterile mele, nu m-ar auzi Dumnezeu. E foarte departe... Nu mai e nimic de făcut”. Inima ei era sfâşiată de durere, buzele simţea că-i ard, trupul că o frige, aerul că-i lipseşte de la gură, frica şi fiorul îi înveninau tot trupul.

Şi totuşi... Atunci când crezi că El e prea departe, Dumnezeu de tine, de tine, atunci El poate fi chiar foarte aproape. Sofia simţi lângă urechea sa cea dreaptă, pe umărul ei drept, o voce care-i şopti: „Zi Tatăl nostru! „

Sofia începu, cu o forţă de nedescris să zică rugăciunea. În timp ce zicea „Tatăl nostru”, acest hâd diavol îşi desprinse imediat mâinile, depărtându-se furios de ea, întorcându-se cu spatele. Plutea lin, cu o viteză extrem de rapidă, spre străfundurile iadului, lăsând să se vadă perfect chipul hâd şi răutăcios, privit foarte bine din faţă. Era foarte înalt, picioarele erau foarte lungi, terminându-se cu două copite. Fundul mic,


~ 62 ~

având pe el înfăşurat ceva ca o pâslă ţesută din păr de capră. Mijlocul mic, subţire, pornea într-un trapez mare, cu nişte umeri laţi, muşchiuloşi, cu mâini lungi, cu degete de maimuţă, negre, cu fire rare de păr negru, acoperindu-i tot corpul, pielea, parcă tăbăcită ca ceafa unui bou împovărat de jugul carului său, neputând fi descris în cuvinte. Dizgraţioasă şi înfiorătoare arăta şi faţa acestuia. Tot capul avea o formă lunguiaţă, terminându-se cu două coarne, bărbia ascuţită cu un smoc lung de păr ca de ţap îi cădea în jos. De asemenea, avea şi urechi asemănătoare tot ca ale unui ţap, iar gura părea de maimuţă cu un nas ca al omului. Ochii erau foarte fioroşi, străluceau ca flacăra focului aprins. Fruntea lată şi înaltă... picau în jos, pe ea, nişte laţe jegoase şi încurcate. Era atât de înalt, atât de puternic, încât, având o furcă de fier în mână, putea împinge în gura iadului o mulţime imensă de oameni. Avea în ochi o furie sadică şi o forţă necontrolată, cu mişcări spontane ce-i dezveleau o sete de putere, de abuz.

În zadar Sofia încercase pe tot acest drum parcurs împreună, să se elibereze de sub puterea lui, strigând cu disperare: “Oh!... Tuuu?... Nuuu... pleacă!... Nu te vreau!... Nu merg cu tine! Eşti urât!”... fiind obligată să-l însoţească, el şi mai mult îşi dezlănţuia furia fiind încrezător şi foarte sigur de atotputernicia sa. Se credea că poate lua decizii ferme, ca şi cum ar fi fost singur în tot Universul. Nu avea nevoie de nicio sentinţă dată de vreun tribunal suprem. Îl mai întâlnise Sofia în primii ani ai copilăriei, la numai şapte ani. Atunci, acesta avea acelaşi chip malefic, dar arăta a fi un drăcuşor mai micuţ, doar cât ea. Acum, o speriase enorm, întrebându-se cum de nu i-a plesnit inima din piept.

Imediat după îndepărtarea lui, un suflu o readuce iar în trupul ce zăcea fără viaţă, în pat, cu faţa în sus. Se văzu două. Una, şi cea adevarată venea din infern, cealaltă zăcuse în inconştienţă. Intră în ea, se contopi, se împrăştie în tot trupul ei, readucându-l la starea cea dintâi. Trezindu-se înspăimântată, Sofia se ridică din pat. Se simţea foarte grea şi abia se răsturnă jos pe parchet. Privindu-se în oglindă, faţa ei păstra încă în priviri groaza ce o înspăimântase. În mintea ei, atât de slabă şi de puţină, nu putea să încapă atâta mister. O aşa mare taină era extrem de greu de dezlegat, şi nici nu putea fi deslegată nici de cel mai desavârşit duhovnic chiar cu cele mai înalte pregătiri teologice.

Ieşind afară, plimbându-se prin răcoarea nopţii sub bolta cerească, îşi făcu un bilanţ al lungului şir de încercări prin care trecuse. Această nefericită întâmplare aducea dovada concludentă, că acest viclean vrăjmaş i-a tulburat de mai mute ori inima şi că el era mâna criminală, ucigaşul din umbră, care o pândea la tot pasul, să-i curme viaţa. Oare la ce să se mai aştepte pe viitor?...”Doamne!...Ce aprig vrăjmaş!!!...Ce conflicte bizare şi de câte ori s-a luptat cu mine! Ce tehnici de luptă are, foarte iscusit, mereu sub o mască nouă! De ce îmi controlează el mie întreaga viaţă?”, îşi profund dezamăgită, acum.


~ 63 ~

Iată o certitudine grăitoare, că Dumnezeu există, după cum şi acest hidos belzebut există. Nu-i mai trebuia nicio dovadă. O dovadă grăitoare era şi DRAGOSTEA cu care o ocrotea Duhul Sfânt. Numai El putea s-o mai salveze din ghearele hidosului tartar. El, numai Dumnezeu este Cel ce împarte daruri oamenilor, dar oamenii nu vor sau nu ştiu cum să le poată obţine. Inteligenţa şi sănătatea, îndemânarea şi voinţa de fier, iubirea şi înfrânarea, puterea de a învinge suferinţa şi necazurile vieţii sunt toate daruri revărsate de Bunul Creator, pentru cel ce le cere cu inimă curată şi cu multă ardoare. Dar Dumnezeu nu poate fi un robot căruia să-i putem da diferite ordine, tot aşa cum un bun credincios nu poate să încrucişeze mâinile, aşteptând să-i pice mană cerească de sus. Ar fi o concepţie falsă, să gândeşti că Dumnezeu îţi poate îndeplini toate dorinţele, ca Iosefinii, folosindu-se de bagheta sa, la simpla ta cerere. Nici nu-i poţi pune condiţii lui Dumnezeu, cum a încercat în decursul atâtor ani deviza comunistă: „Nu există Dumnezeu, nu există nici rai, nici iad! Unde eşti, Dumnezeu? Arată-te, dacă exişti! Ia-te la întrecere cu mine, ce poţi să faci, dovedeşte-mi! Fă un miracol, acum, aici, sub ochii mei! Convinge-mă că poţi! Vino în faţa mea, dovedeşte-mi odată că Tu eşti Stăpânul, vreau să te arăţia acum! Vreau să te văd acum! Vezi că nu vine? Vezi că e absent din împrejurările noastre? Vezi că sunt închipuiri imaginare? Da, omul e făcut din maimuţă”.

Acestea erau cartuşele ascuţite şi otrăvitoare cu care ţintea în inimile oamenilor această dictatură comunistă. Sofia, ca toţi ceilalţi, căzuse şi ea victimă acestor sloganuri şi, convinsă fiind, a mers pe lungul drum abătută, fără nici o logică. Acum în răcoarea nopţii, plimbându-se singură prin grădină, cu astfel de mustrări de conştiinţă, ar fi vrut să deruleze viaţa, înapoi. Axa timpului să se rotească la anii copilăriei şi să-şi salveze sufletul pur şi fără de păcat. Acum, fără să şovăie, fără să se întristeze, va trebui să meargă mai departe, ducând pe lungul drum tot felul de arme şi muniţie pentru războiul ce-i venea de la acest aprig potrivnic. Acum, sub această boltă înstelată, Sofia, ridicând ochii înlăcrimaţi la cer, dorea ca Cel ce cu atâta înţelepciune a zidit un univers necuprins de mare şi frumos să arunce cenuşa trecutului ei şi s-o scape de acest demon, ce o urmăreşte pas cu pas.

„Dar nu, în faţa Lui Dumnezeu, rămân fără cuvinte!... Să tacă gura mea şi mut să rămână graiul limbii mele, dacă din interes cer acum îndurare. Oare acesta nu e un act de laşitate? Eu am aruncat mănuşa acestui duşman! E duelul meu, e războiul meu! Dacă stau să mă gândesc, ce mult bine mi-a făcut mie Dumnezeu, ar trebui să-i port mare recunoştinţă şi să nu-mi mai plâng atâta de milă. Voi câştiga negreşit acest duel. Oare n-am primit acum de la Îndurătorul o armă, un cuţit destul de tăios ca să-l birui? Zicând eu „Tatăl nostru”, nu l-am rănit de moarte pe vrăjmaş? Cum aş îndrăzni să cer ceva mai mult?! O... vai... cum se întuneca privindu-mă sfios, depărtându-se spre miazănoapte, tot mai mic, tot mai mult, apoi pierzându-se ca un fum! Am stat şi am participat la toată


~ 64 ~

această transformare. Doamne, ce imagine! Ce dezlănţuit era venind la mine, ce foame îi era de sufletul meu. Îl târa mulţumit, credea că acum îi aparţine, că sunt a lui, că mă va duce cu el în împărăţia infernului. Doamne, ce tare-mi bătea inima, gata parcă să se rupă!”, gândea Sofia cu cuvinte rostite în şoapte.

În zadar încerca acum să şteargă din memorie această cumplită şi zguduitoare imagine, era cu neputinţă. Parcă încerca să sară peste o prăpastie greu de trecut. O putea încredinţa cineva că aceste imagini nu se vor mai repeta în viaţa ei? Cât poţi fi de vitează să înfrunţi astfel de spaime, să controlezi furia acestor năluciri, cât timp eşti încă într-un trup atât de slab şi neputincios! Iată duşmanul ar fi aruncat-o într-o mare depresie, frică, teamă, spaimă, deznădejde, toate aceste patimi, armele lui cu care să dezarmeze pe sărmanul pământean. De data aceasta, ea învăţase ceva, “lepădarea de sine”. Poate că acest teribil vrăjmaş ar fi rănit-o adânc dacă n-ar fi urcat imediat pe prima treaptă a virtuţilor, nădejdea: „Doamne, fie voia Ta, facă-se voia Ta, ştiu cu siguranţă că Tu vei cu mine!” Sofia nu se mai temea deacum. Nici el nu ceda, războiul odată declanşat între cei doi, trebuia dus până la capăt. Cel ce ceda, pierdea cununa biruinţei. Şi cum să fie el, belzebut, cel care să renunţe, când Sf. Scriptură ni-l descrie că el umblă ca un leu pe cine să înghită!?

Din nou, după un scurt timp, apăru în alt coşmar, de data aceasta, prefăcându-se într-un bărbat frumos, cuceritor, cu o înfăţişare de înger al luminii. Urca Sofia, urca şi el împreună cu ea, lângă o mulţime de oameni, pe o cărare necunoscută, cu pământ, cu iarbă, cu multe potecuţe ce şerpuiau de-a lungul unui deal. Sofia se amestecă printre mulţimea de oameni, copii şi femei. Băgă de seamă că această lume era desculţă, ceea ce îi stârni din nou o mare curiozitate. Tot privind la picioarele tuturor, se văzu deodată şi pe ea desculţă. Acest bărbat cu priviri făţişe şi îndrăzneţe o urmărea necontenit. Observându-l, îşi zise să-i întoarcă spatele. Aşa şi făcu, rupând-o tot mai sus la fugă, dorind să se piardă prin mulţime, dar el o prinse de umăr, vrând s-o oprească, îi încetini mersul, reproşându-i furios:

- Pe mine, de ce nu mă iubeşti? Hm!... De ce nu mă iubeşti? Zii! De ce fugi de mine?... repetând furios, ieşindu-şi din fire. Privindu-l atentă drept în ochi, Sofia îi redescoperi ochii lui satana. Începu deodată să strige, cu glas tare:

- Oameni buni, lume bună, acesta e satana, priviţi-l! Lumea, însă, a rămas nepăsătoare, nu auzea, nu vedea, ca şi când

oamenii erau invizibili, inexistenţi. El deveni şi mai agresiv, cearcănele de la ochi din ce în ce se înnegreau şi mai tare întunecându-i-se întreaga faţă. Îi citi gândurile Sofiei, cu o mare repeziciune se lasă pe mâini, la orizontal şi cu un gest diabolic îşi murdări faţa într-o băltoacă cu noroi şi iar ridicându-se, iar alerga din nou cu atâta înverşunare, vrând să meargă mai


~ 65 ~

departe umăr lângă umăr cu Sofia. Ea, de data aceasta, descoperindu-i şiretlicurile, îl înfruntă:

- Degeaba te-ai murdărit pe faţă cu noroi! Crezi că eşti viclean, dar nu... eşti prost, uită-te la tine ce prost eşti!

- Pe cine faci prost? Cu cine te cerţi? o scutură Radu, trezind-o din somn.

- Ce bine că m-ai trezit, ia ascultă-mi inima! Inima Sofiei bătea iar foarte tare şi avea un puls foarte accelerat.

- Radu, cred că voi muri în somn. Cel ce mi-a făcut atâtea greutăţi, mă ispiteşte necontenit. Se ridică acum cu alte pretenţii! Vrea să-l iubesc... Auzi! Să-l iubesc şi să-l accept lângă umărul meu! Pe el... da, pe el! Ce părere ai tu, ce poţi înţelege din asta? Pe el îl făceam prost!

Sofia încercă să-i destăinuiască lui Radu ce vicleşuguri poate întrebuinţa numai să câştige un locuşor în inima femeii, câte curse le poate întinde satana femeilor slabe de înger. Ele nu-şi pot închipui, nu-şi dau seama, că în păcatul desfrânării pot cădea chiar şi noaptea în somn şi pot face adulter cu ucigă-l-toaca.

„Privegheaţi şi vă rugaţi şi noaptea în somn, că nu ştiţi când veţi cădea în ispită” ne învaţă Mântuitorul. Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia lui, cum a iubit Iisus Biserica, iar femeia trebuie să fie supusă lui: „Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine în Domnul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele. Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască”. (Col. 3 - 18... 21).

Şi, dacă, totuşi, femeia se supune altuia, iată, fără să-şi dea seama, belzebut, satana, poate intra într-alt trup omenesc, săvârşind adulter cu femeia. Iată cum poate îmbrăca o altă mască, cu dorinţa aprinsă de a i se supune aşa cum a supus-o şi pe Eva, îndemnând-o să mănânce din fructul oprit. Sunt mici amănunte care în catastiful blestematului scot la iveală nişte păcate enorm de mari. „Doamne, viaţa aceasta e numai ispite şi căderi. Dacă Tu nu ne ridici, căzuţi vom fi şi valul acestor fărădelegi ne vor atrage spre gura iadului. Daca Tu nu ne luminezi să vedem cât este de preocupat satana, mai ales de femeie, ea va rămâne cea mai uşoară pradă, victima acestui şarpe care a înşelat-o şi pe Eva cu atâta uşurinţa”.

De câte ori nu şia luat foarte multe înfăţişări. Iată-l prefăcându-se din nou a fi un bărbat cuceritor, venind la Sofia, tot cu gând ademenitor. Îndată ce observă că este respins, îşi dezlănţuia furia, scoţând un cuţit, voind s-o omoare. Sofia reuşi să-i smulgă cuţitul, aruncându-l peste acoperişul unei case, în curtea unui vecin. El imediat intră în posesia altui cuţit, şi altui cuţit, acestea parcă picând pe banda rulantă în mâinele lui. Sofia, nevoită să fugă, alerga dând înconjur mereu acelei case, şi luându-i cuţitul din mână, îi zise:


~ 66 ~

- Mai termină odată, nu vezi că nu ai putere să mă omori tu pe mine? M-ai adus la disperare, uite, pentru asta, te omor eu pe tine! Luându-i cuţitul din mână, îi tăie piciorul cu partea ruşinoasă cu tot, fără prea mult efort, Dar, impresionant, acestea se împrăştiară, ca aruncate de o mare explozie, toate atârnate pe zidul alb al acelei case, prinse în mici şi multe părticele. Peretele fiind alb, s-au lipit pe el sub forma unor oscioare albe şi o bucăţică mică, roşie de carne însângerată. Satana se ridică disperat într-un picior, şchiopătând până lângă perete. Lipi mâna până la cot pe acesta şi, cu o viteză uluitoare, într-o clipă, adună aceste părticele din trupul lui şi le transformă în ceea ce fuseseră şi iarăşi se făcu întreg, vrând iar să fugă după Sofia, ameninţând-o cu un alt cuţit. Sofia îl recunoscu acum, ca fiind cel blestemat de Domnul şi îşi dădu seama, că în lupta cu el, nu va învinge niciodată dacă nu îl va striga pe Iisus, Mântuitorul:

- Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ajută-mă, nu mă lăsa! Ca de fiecare dată, Iisus veni ca şi cum ar fi fost de faţă, luând parte

la această teribilă luptă. Dumnezu, alungă acest rău vrajmaş care îi făcea viaţa un chin. S-a trezit şi acum, ca de fiecare dată, cu un fior în inimă, destul de speriată. La puţină vreme, Sofia descoperi că acel vecin, lângă peretele căreia i s-a descoperit ispita grea dusă cu viclenia lui satan, omul care locuia în această casă, ignora cu desăvârşire pe Dumnezeu. Când omul trecu prin mai multe decepţii, despărţindu-se de jumătatea lui de viaţă, şi părăsindu-l şi cei doi copii, încercă să-l sprijine, chemându-l la picioarele lui Iisus, prin puterea rugăciunii. Acesta, auzind de Slujba de Duminică, auzind defapte bune, rugăciuni, de fiecare dată, fugea din calea Sofiei.

Această fugă e o laşitate, socoti ea acum. Omul este obligat în viaţă să cerceteze. Sfânta Scriptură zice: “Caută şi vei găsi... Cere şi ţi se va da”. Dar dacă nu cauţi şi nu ceri, aceasta oare nu e dovada laşităţii!?

„Marturisiţi-vă, deci, unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugaciunea dreptului” (Iacov. 5 - 16).

Sofia trecea acum numai prin grele încercări, şi nu înţelegea taina ascunsă a tuturor acestor foarte grele încercări. Radu, i se adresă:

- Nu pot să te închid într-un glob de sticlă te sfătuiesc, neapărat, să mergi cu mine la un cardiolog, cu siguranţă ai mare nevoie de un consult la inimă!

- Dacă zici tu!... Radu! Inima era destul de sănătoasă, descoperi la E.K.G. şi la consultul

efectuat de domnul doctor cardiolog Crăciun, aflat în incinta Spitalului Judeţean Ploieşti. Domnul doctor dădu vina pe funcţia sistemului nervos.

- Ce şoc a primit?, întrebă mirat. - Nişte întâmplări ciudate, domnule doctor! zise Radu. - Asta e viaţa, e frumoasă, dar să şti s-o trăieşti... - Se pare că noi nu prea ştim cum s-o facem frumoasă, dăm din

necaz în necaz ca din groapă în groapă.


~ 67 ~

Să ne mai rugăm şi la Dumnezeu! O scurtă şi din inimă spunând o rugăciune, scapi şi de necazuri şi de gropi!... îi sfătui doctorul.

În argumentele acestui doctor, care părea că şi el se lovise de multe încercări în viaţă, lăsându-i şi lui un gust amar, Sofia găsi un unguent de o mai mare valoare decât medicamentele la care se aştepta. Aceste cuvinte de îmbărbătare, picară în inima Sofiei ca o armă de apărare, făcând-o şi mai puternică şi mai luptătoare.

La o coadă interminabilă, la care stăteai uneori de la primii zori până seara, ca să cumperi o pâine, Sofia hotărî să-şi antreneze toată familia. Pierzându-şi răbdarea, Sofia se revoltă, găsind că aceste situaţii create de dictatura ceauşistă, comunistă, nu fac decât să degradeze moral poporul. Cei din apropiere au sfătuit-o:

- Doamnă, să nu vă audă... nu vă este frică de Teleagă? şopti la urechea Sofiei o doamnă care, destul de stresată, înfrunta şi ea arşiţa, pe trotuarele oraşului pe la toate chioşcurile de pâine prin Ploieşti.

- Nu! Nu mi-e frică de nimeni! De Dumnezeu mi-e frică, atât! răspunse ea tare şi răspicat, să audă toţi cei ce erau de faţă. Şi Scriptura zice: „Să nu te temi de cel ce ucide trupul, ci teme-te de Cel ce poate şi trupul şi sufletul a-l arunca în flăcările infernului”. Toţi din jur o ascultau într-o muţenie desăvârşită, admirând-o pentru curajul de a vorbi. Sofia vorbea mai departe, fără nici o sfială:

- Nici noi nu mai ştim de Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu vrea să ştie că noi suferim atâta! Sau poate ştie, poate chiar ne cheamă la El, dar Bisericile sunt toate goale, fiindcă noi, toţi, le-am părăsit. Dar se va deştepta poporul nostru din acest somn al păcatelor, pentru că a fost un popor sfânt atâtea secole şi nici acum nu se lasă biruit. Ceauşescu strică Bisericile, dar acest popor va zidi lui Dumnezeu Biserici din sufletele lui torturate şi traumatizate.

La câţiva paşi mai departe, în faţă, stătea la rând un om mic de statură, chircit şi cu nişte haine ponosite, rupte şi murdare. Acesta, cu mult tupeu, se întoarse brusc către Sofia şi îşi deslănţui furia asemenea demonilor din visele ei, zicându-i:

- Femeie! Să fii nevastă-mea... te-aş bate... Mai taci odată cu Dumnezeul ăla!... Mai termină cu Bisericile alea!... De ce trimiţi lumea la Biserică? să-l facă pe popă om, să dea toţi banii la Biserică?!

Sofia înmărmuri! Privindu-l atentă, ochii lui emanau nişte raze roşii, ce le simţi ca izvorâte din ochii celui ce-i pândea pas cu pas viaţa în visele sale. Tăcu, dar mai întâi îl întrebă pe Radu:

- Tu ai auzit ce a zis? - Lasă-l în pace... E un prost! Nu vezi cum arată? primi ea un

răspuns scurt şi concis de la Radu. - O, nu, nu e prost! E foarte înţelept, are rolul lui, pe scena de teatru

pe care o joacă! Nu vezi că are un scop precis? Pe cine crezi tu că slujeşte?! Depărtează pe oameni de Dumnezeu, dispreţuieşte Biserica şi


~ 68 ~

pe preoţii ei. E tactica lui satana, să prindă pe oameni în cursă. E viclean! Şi totuşi... Ai dreptate, e un prost! Şi adresându-i-se direct:

- Măi, nene! Dar mare şi înfocat comunist mai eşti! Că numai comuniştii sunt atei păgâni! Dar nu...nici comunist nu eşti. Aceştia nu arată aşa! Uite ce haine ponosite ai, şi de dimie, chiar de pe vremea lui Pazvante Chioru. Uite ce dărâmat arăţi şi totuşi trebuie să ai serviciu pe undeva. De cine eşti plătit? Mata ce faci cu banii?! Dacă nu-i dai la Biserică, nu-i dai lui Dumnezeu, cui îi dai, Cârciumarului?! Probabil că da, se vede...da, fără nicio îndoială!... Dar oare nu e păcat de ei, să-i laşi la cârciumă? Dacă îi laşi la Bserică, Dumnezeu vede dragostea şi ţi-i înmulţeşte. Ai matale au făcut pui? Atunci, de ce arăţi aşa de jalnic? Toţi îl priviră atent. Găsiră că Sofia avea perfectă dreptate şi începură să râdă de el, batjocoritor, iar el, nesuferind privirile acestora, ieşi din rând şi se depărtă cu capul plecat în jos, dispărând ca o umbră.

Sofia dorea să-i mai vadă o dată faţa. Era sigură că i se înnegriseră ochii de furie, era sigură că era acelaş hâd drăcuşor ce o chinuia în vis. Oare nu era chiar el? Şi câte chipuri poate îmbrăca! Şi câte măşti şi câte roluri poate juca! El poate să deţină în inimile oamenilor scaun de mărire, un tron suprem înăuntrul inimii, marele lui scop fiind să îndepărteze oamenii de la credinţă.

- Am scăpat uşor de el!, îşi zise Sofia, prinzând parcă mai mult curaj în lupta aprigă cu acesta. Trebuie să nu-l mai ştiu de frică! Cursele pe care mi le întinde chiar şi la lumina zilei îl demască a fi disperat, înverşunat pe mine. De ce mi-o fi purtând atâta ciudă?

„Însă celor care se pocăiesc, le-a dat întoarcerea şi pe cei care slăbesc îi îndeamnă la răbdare. Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele, roagă-te înaintea Feţei Lui şi împuţinează sminteala ta. Sârguieşte către Cel Prea Înalt şi întoarce-te de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât. Pe Cel Preaînalt, cine-L va lăuda în şeol? În locul celor vii şi al celor ce dau mărturisire? De la cel mort, ca de la cel care nu este, a pierit mărturisirea. Cel viu şi sănătos va lăuda pe Domnul” (Înţel. lui Isus Sirah 17; 19.)

Cei doi, Radu şi Sofia, îşi construiau acum o casă nouă, depunând mult efort şi făcând sacrificii. Harnici în îndeletnicirile lor, amândoi munceau din zori şi până în seară, dăruindu-se aproape în întregime construcţiei lor. Şi, totuşi, Radu era cel ce suporta greul, fiind bărbat, învăţat cu efortul fizic. Avea de turnat placa de beton deasupra unei camere, amândoi s-au hotărât a termena şi această lucrare. Radu căra cu găleata betonul iar Sofia, sus pe schelă, îl aşeza meticulos cu mistria printre plasa de fier aşezată corespunzător, aşa cum se cerea, conform planului construcţiei. Întunericul de afară, ce parcă se lăsă fără de veste, n-o mai ajută să facă lucru de calitate.

- Radu, ar fi bine să improvizezi un cablu, cu un bec, să-l urci aici la mine, nu mai văd.


~ 69 ~

- Da, neapărat trebuie să sfârşim această placă, nu suportă amânare, aprobă el. Imediat instală un bec prÎntr-un cablu legat puţin mai sus de un băţ.

- Nu voi face legături prea sigure, zise Radu, urmând ca, după ce terminăm lucru, să fie desfăcută această improvizaţie. E periculos, dar va fi aşezat în acest loc bine plasat, ca să nu producă nici o scurgere de curent.

Sofia avea în picioare nişte papuci de cauciuc care se amestecaseră cu betonul, iar tălpile erau ude şi murdare, aşa încât abia târa de ei. Şi, totuşi, numai cu aceşti papuci, reuşea să se strecoare prin micile pătrate ale plasei de sârmă care nu trebuia deranjată din poziţia fixată. La câteva minute după instalarea acestui bec, un curent umbla acum prin toată această plasă de sârmă.

- Radu, tu vrei neapărat să fi văduv?, întrebă Sofia speriată. - Ce acuze-mi aduci, de-mi pui aşa întrebare? - Tu ştii ce curent simt că trece prin mine pe la picioare? Îl simt, îmi

vibrează tot corpul, probabil e o scurgere de curent! Radu fixă imediat privirea pe acel cablu şi observă că nu mai era aşezat în poziţia în care îl lăsase.

- Cine a umblat acolo? Vai de mine, stai pe loc! Nu te mişca şi nu atinge plasa... mă duc să scot cablul din priză. Din nou inima Sofiei bătea cu repeziciune, simţind acum, la fel ca în coşmarurile nopţii, o fierbinţeală prin tot corpul. Fusese la un pas de moarte, şi totuşi nu putea să-şi explice cine a mişcat acel cablu care fusese ataşat la mare distanţă de plasa de fier.

- Puţin şi, iată, acum m-aş fi aflat fără viaţă. Vezi, Radu, zici că pe fruntea mea scrie “atenţie!” Mai ai ceva de

zis?... De ce taci?... Zi ceva! - În mod inconştient sunt vinovat, dar mi se pare inexplicabil de ce s-

a ajuns aici. De ce cazi tu mereu victima atâtor întâmplări neprevăzute? Ai dreptate, cineva îţi dă o mare luptă, te pândeşte pas cu pas, vrea cu orice preţ să îţi ia viaţa, făcându-ţi numai rău.

- Oare pe tot parcursul vieţîi, mi se va cere această jertfă sufletească? Pentru ale cui păcate plătesc, Radu? Această stare se va înrăutăţii şi mai mult? Aceasta să fie voinţa Cerului sau Dumnezeu are un scop cu mine să mă facă o fiinţă şi mai puternică?... Toate acestea, de fapt mă aduce şi mai mult la picioarele lui Iisus. Tu nu prea voiai să recunoşti, că avem păcate grele

- Să ne încredem mai mult în Dumnezeu, draga mea. Nu ştiu, un înger, sau... poate... Duhul Sfânt...

- Poate acesta să alunge forţa răului şi să-mi lase şi mie viaţa liniştită? Îi luă Sofia vorba din gură.

- Îţi trebuie rugăciuni foarte multe ca să ajungi la această stare de linişte, grăi Radu. Mă voi ruga eu pentru tine, Sofia!


~ 70 ~

- Nu face pe martirul! Amândoi suntem un trup înaintea lui Dumnezeu şi amândoi egali, având aceleaşi păcate… Nu te da mare, dragule! Dacă e să luăm măsuri cu viaţa noastră, va trebui să ne rugăm împreună, numai aşa vom intra în armonie cu Cerul.

- Da, ai dreptate, să ne rugăm! Cu siguranţă, că cineva acolo Sus, există. Poate într-adevăr ne iubeşte şi, la drept vorbind, fără să ne rugăm noi, ne-a scăpat din multe nenorociri.

Sofia căpătă o carte foarte veche, dăruită de cineva care lucra la Mucava, fabrica de hârtie, unde se topeau multe cărţi, printre care şi de rugăciuni. Această carte a fost salvată datorită interesantului desen ce-l avea pe coperta ei: “Inima omului” cu cumplitele patimi cu care îl războia satan, pe sărmanul om.

- Radu, ascultă ce învăţătură înţeleaptă am găsit în acestă carte. E tare greu pentru un suflet căzut în somnul păcatelor! Uite, Dumnezeu pentru aceştia dă trei treziri ca să-i ridice: unii se trezesc la un clinchet cât de mic al ceasului deşteptător. O carte de rugăciuni, o predică duioasă şi încep a merge după Iisus. A doua trezire însă e mult mai încetinită: aceştia aud clopoţelul, dar se mai întorc încă puţin pe o parte să mai doarmă în dulceţile acestei vieţi ameţitoare. Uite, Dumnezeu dă acestora cu varga, să-i prevină, să se trezească repede şi să-şi schimbe foamea aceasta după plăceri lumeşti... Iar celor din urmă, şi cei mai păcătoşi, acestora le pune Dumnezeu ceasul deşteptător într-o oală. Îl aşează anume ca clinchetul acestuia să semene cu o sirenă de război. Această sonerie poate fi fatală şi, dacă nu se vor scula imediat, mor în somnul păcatelor lor, chiar dacă aceştia sunt preveniţi că somnul lor este unul profund.

„Surzilor, auziţi, orbilor, priviţi şi vedeţi! Cine este orb, fără numai sluga Mea? Cine este surd ca trimisul Meu? Cine este orb ca cel de un neam cu mine şi surd ca slujitorul Domnului? Tu multe ai văzut fără să te uiţi cu luare-aminte, urechile tale ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit”. (Is. 42, 18 - 20).

- Aceştia cei din urmă suntem noi, greu ne mai trezim. Vezi de ce vine varga, vezi de ce îndurăm atâtea ispite de la cel viclean? Fiindcă suntem prea muţi şi surzi la clinchetul acestui ceas deşteptător.

Implicaţi într-o competiţie care, de voie, de nevoie, trebuia dusă până la bun sfârşit, iată, viaţa lor ia o curbură neaşteptată. Împlinirea deosebită pe care destinul le-o hărăzise celor doi soţi, era pentru a-şi construi propriul lor cămin. Ca orice om care îşi clădeşte o casă prin propriile lui puteri, prin muncă cinstită, inevitabil că sacrificiile sunt mult prea mari. Dar mai trebuia mobilată, şi asigurând şi cele necesare ce se cereau, ca la o casă nouă, dichisită şi frumos aranjată. Sofia gândi să-şi caute de lucru, să se angajeze undeva. Radu, nefiind de aceeaşi părere, o sfătui, explicându-i avantajele şi dezavantajele unui serviciu:


~ 71 ~

- Lumea e întoarsă pe dos, depăşeşte nişte limite ortodoxe, ai să vezi, e degradată moral, e bizară, vei vedea şi-ţi vei mâhni amar sufletul. Nu ai să rezişti!

- De ce zici lumea?... Lumea suntem noi, pentru că facem toţi parte din ea şi deci te declari pe tine vinovat de toate acestea!

- Da, aşa este, ai dreptate, dar eu zic că tu vezi lucrurile altfel, iar când vei cunoaşte altă faţă a lucrurilor, vei fi decepţionată.

- Oare să mă las mai prejos decât toţi cei din lumea aceasta banală, cum o numeşti tu? Am impresia că tu-mi ascunzi ceva, secrete despre această viaţă pe care eu nu le cunosc, răspunse ea.

- Sofia... viaţa e un joc al puterii, al marilor ambiţii, e un joc teribil de periculos, iar dacă nu ştii să te aperi, te ameţeşte, te culcă la pământ, apoi calcă cu picioarele, nepăsătoare, peste trupul tău!

- De ce-mi influenţezi viaţa cu aceste stupide imaginaţii de-ale tale? Radu, priveşti lucrurile prea în negru!

- Şi tu le priveşti prea în roz. Faptele confirmă teoria. Vei vedea că am dreptate. Vei fi singură fără mine, fără sprijinul meu, lipsită de apărare.

- Ce crezi tu, că eu n-am să mă descurc, dacă sunt fară tine? Ce crezi tu, că sunt un copil?

- Nu, nu afirm acest lucru, numai că această casă are dincolo de ea un gard. Tu, închizându-te pe dinăuntru, te-ai retras din vuietul acestei lumi.

- Crezi tu că mă poate amăgi cineva? Că mintea mea este atât de uşoară, de credulă?

- S-au pierdut din prea multă credulitate mulţi oameni, mult mai importanţi, mult mai învăţaţi, cu studii înalte.

- Ai tendinţa să exagerezi, Radu! Tu faci din ţânţar armăsar. Vei vedea că mă voi descurca onorabil, dar numai să trec cu bine acest concurs, numai să pot obţine angajarea.

Sofia l-a trecut cu brio. Era acum angajată la Fabrica de Morărit şi Panificaţie din Ploieşti, în funcţia de lucrător comercial, pentru materia primă, aprovizionare. Această întreprindere nu funcţiona numai în oraşul Ploieşti, ci avea secţii în tot judeţul Prahova. Şi, totuşi, făina din acest judeţ nu era suficientă, obligându-i pe prahoveni să facă contracte cu alte judeţe din ţară, mai ales din Câmpia Bărăganului, din Insula Mare a Brăilei, de unde venea făina cu cel mai mare indice valoric, întrebuinţându-se la paste făinoase şi la secţiile de dulciuri. Aceste contracte erau onorate prin staţiile C.F.R., cu vagoane de marfă. Cu manipulanţii de aici avea Sofia mereu conflicte:

- Şefa, te rugăm, dă-ne şi nouă o cursă în plus. Ştiţi!... Bem şi noi un pahar de vin aci, la „Pui de urs”, (un mic bar cu băuturi alcoolice şi dulciuri).

- Nu pot!, exclama Sofia. - Nu!...


~ 72 ~

- Nu!... Mai bine vă dau bani din buzunarul meu, ca să pot dormi liniştită la noapte! Acest gest îi facu să-şi plece capul de ruşine, fără să mai repete altădată cererea. Bărbatul ei o avertizase cu puţin înainte că lumea este dubioasă şi, dacă nu-ţi merge mintea, trece ca tăvălugul peste tine. Patru ani de zile, Sofia s-a descurcat onorabil, într-o atmosferă colegială foarte plăcută cu buna dispoziţie, mâncând o pâine dulce şi gustoasă cu toţi colegii şi colegele împreună. Şeful de birou îşi impuse să ţină şi el post miercurea şi vinerea, cu Sofia.

- Măi, doamna Sofia, ce mi-ai făcut, cu postul dumitale? Mi-ai dat ieri să mănânc nuci cu pâine şi toată noaptea am crezut că voi muri. Ştii ce m-a durut ficatul? o dojenii şeful?...

- De ce şefu', v-a fost aşa rău?... Aveţi probleme cu ficatul? - Nu ştiu! Cred că da, eu am probleme cu toate! - Ei! Nu vă lăsaţi pradă deznădejdii, ceaiul de anghinare vindecă

toate bolile! Şi... tineţi post, şefu‟! Postul tămăduieşte orice boală, nu subestimaţi nici nucile, ele, din contră, preîntâmpină îmbolnăvirea. Bătrânii noştri nu cunoşteau prea multe despre maşinăria umană, care-i atât de complexă. Ştiau că iodul din nuci curaţă sângele, omoară orice fel de microbi. Puneau mare bază pe usturoi. Când ne prindea gripa, usturoiul şi ceapa era cel mai grabnic medicament. Dar, ne îmbolnăveam foarte rar. Noi, pe atunci, nici nu aveam farmacie în sat, nici medic... Părinţii noştri puneau bază foarte mare pe urzici, mai ales cura de primăvară. O inimă nu poate fi sănătoasă, dacă sângele nu e fluid. Ei ştiau că urzicile subţiază sângele, ajutând inima să funcţioneze foarte bine. Ştiau foarte multe lucruri băbeşti care elimina excesul de substanţe chimice din corp. Un corp intoxicat e mereu bolnav: alcoolul, tutunul intoxică grav sângele şi acest păcat îmbolnăveşte, chiar omoară uneori. Încercaţi să luaţi măsuri şi asupra păcatelor, veţi dovedi în curând ce rezultate bune veţi obţine.

- Glumeşti, Sofia, ştiu că tu vrei să-mi susţii moralul, dar eu sunt prea decăzut... şi moral, şi... spiritual şi nu mai pot să-mi impun o ordine în viaţa mea. Destinul mi-a jucat o festă. Şi eu sunt născut la ţară, la Ariceşti, cu două sate mai sus de satul tău natal. Şi eu am avut doi părinţi credincioşi. Chiar şi eu am postit, doar până la un timp, apoi... După ce i-am părăsit, am mers după alte criterii.

- Adevărul e că toţi, astăzi, avem o singură linie de partid de urmat şi tuturor ne-a schimbat concepţiile despre această viaţă, dar sinceră să fiu... ne-a schimbat în rău şi avem o mie de motive să ne simţim marginalizaţi de Dumnezeu. Şi credeţi că dacă eu postesc sunt mai bună decât celelalte femei? O... Nu! Pe toate ne împinge acest val, acest mare fluviu, nici noi nu ştim încotro! Uneori, şi eu mă las pradă îndoielilor. Îndoiala este un mare păcat! Uneori nu postesc, dar mă credeţi, şefu', că am auzit un glas lângă umărul meu? „Ce-ai câştigat că ai mâncat azi, ceea ce nu se cuvenea să mănânci?” Şi parcă mă simt obligată să-i răspund: „Aşa e, n-am câştigat nimic, parcă mă simţeam mult mai bine dacă mâncam nuci cu pâine!”


~ 73 ~

- Sofia, eu cunosc ce înseamnă postul, e o jertfă pentru păcat, e ca sângele de junici, de berbeci, de porumbei, ce se aduceau ardere drept jertfă, pentru iertarea păcatelor în Testamentul Vechi. E cel mai bine să posteşti, te încadrezi în prima poruncă: „A-l iubi pe Dumnezeu din tot sufletul şi cu toată puterea ta!” Dar nu e deajuns numai atât, ori ţii toate poruncile, ori nu te lăuda cu nimic bun. Dar oare cine mai împărtăşeşte azi astfel credinţa? Ne înşelăm amarnic!

- Tragic, Şefu'! - Tragic! E chiar foarte dureros! Am ajuns acum să-mi pun întrebarea

„Ce mi-a rămas din toată truda şi ostenelile vieţii? Dacă contabilizez şi trag linie, sunt un suflet pierdut. Dacă nu există Dumnezeu, e… bine, sunt un fericit.” „Lampa care nu mai arde nu mai suferă” e o vorbă din bătrâni. Dar... dacă există?...

- Şi eu sunt păcătoasă, şefu‟, şi pe mine mă mustră conştiinţa că am greşit, l-am supărat destul pe Dumnezeu, dar… eu, spre deosebire de alţii, cred în existenţa acestui mare Dumnezeu! Şi… nu mă lepăd de El pentru nimic în lume! Cu siguranţă că există o planetă, acolo sus, unde o să fie adevărata fericire, unde să-şi găsească locul lor unii dintre noi, care prea am dus-o greu pe acest pământ.

- De ce zici greu? - Nu ştiu, poate am plătit prea scump în faţa destinului! Şi poate

numai pentru o vină a părinţilor mei, am avut toate uşile închise. Nici dreptul de a învăţa, nici dreptul de a-mi uni destinul cu cine mi-am dorit, deşi... acum mulţumesc bunului Iisus, toate aceste încercări m-au făcut şi mai puternică şi mai ambiţioasă şi cred că... mult mai fericită.

- Să ştii, Sofia, că, într-adevăr, unele cărţi, atestă că acest Iisus, acum 2000 de ani, s-a născut şi a făcut într-adevăr acele mari minuni!

- Da, cred! Pentru că, de fapt, dacă ar fi fost un basm, o poveste, ori o întâmplare a unui oarecare om simplu, de rând, s-ar fi stins de mult povestea! Poate ar fi durat câţiva ani, zeci de ani, sau mai mult, dar tot ar fi rămas ascunse, aruncate în cenuşa trecutului atât de îndepărtat. Iar în ceea ce priveşte credinţa noastră, osteneala şi stăruinţa noastră de a menţine acest “adevăr” n-ar fi domnit peste ani, dacă nu ne-ar fi promis Mântuitorul: „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Să ştiţi că e cu noi, şefu', vă spun cu mâna pe inimă... L-am auzit. M-a avertizat că-mi moare copilul. Eram departe de el, mult mai sus, într-o grădină, am alergat şi când l-am găsit, nici că nu mai sufla... Vai! Parcă-l văd şi acum în ochi!... Şi azi simt aceeaşi durere sfâşietoare la inimă, numai că mă gândesc!...

- Ce voce ai auzit? Mă faci curios, era glas de om? - Nu... Nu era glas de om, mi-a strigat: „Co-o-pi-i-i-lu-u-u-u-u-l!!!...

Venea de sus, parcă din înaltul cerului, dar printre ramurile unor pomi din altă grădină vecină. Am văzut cum se mişcau, cum se frământau frunzele ca şi cum un curent sufla prin ele. Iar vocea semăna cu o simfonie de Beethoven, amestecând în strunele unei viori aceste silabe... Copilul!...


~ 74 ~

Foarte prelung şi exclamând o înfiorare, o stare de groază în care se zbătea copilul meu. Nu, şefu! Nu pot explica exact… şi totuşi, a fost o voce... un glas de om. Am înţeles clar, un glas divin, era cuvântul Mântuitorului. Cineva în casa sufletului meu, mi-a făcut cunoscut că El a fost, marele meu Binefăcător. E cu noi, şefu', repet, nu ne lasă să-L uităm. Uite, aşa!... Un mic semn şi rămâne ca un foc ce arde mocnind în inima noastră. Cunoaşterea noastră e limitată, nu putem vedea prea departe. Chiar dumneavoastră vă temeaţi mai adineauri de acest „Absolut” de „Necunoscut”. Dar, de ce pătrunzi în această profunzime spirituală, de aceea trebuie să-ti înconvoi trupul şi mai mult sub povara Crucii.

- Ce vrei să-mi explici prin aceasta? - Nu ştiu nici eu prea multe, dar trebuie să ajungi la virtutea iubirii,

ultima treaptă a scării duhovniceşti. Să-ţi iubeşti duşmanul tău cât de ticălos ar fi. Dacă te-a lovit pe un obraz, să îl întorci şi pe celălalt şi dacă e căzut între tâlhari să te scobori să-i legi rănile, ungându-l, să-i porţi de grijă până îl tămăduieşti. Nu poţi trece mai departe, dacă e cuvântul Mântuitorului; e „lege” şi „unde e lege, nu-i tocmeală”, ştiţi proverbul.

- E tragic, iar sunt nevoit să repet acest cuvânt, cum să ierţi? Nu!... Nu pot ierta, Sofia. Mi-au făcut prea mult rău nişte oameni!

- Şefu', mai putem zice „Tatăl nostru?”. Şi...”iartă-ne nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri?”

Şeful era pe punct de pensionare, bătrân şi bolnav, nu-i era uşor. Într-adevăr, destinul îi jucase o festă. Ispita a fost foarte mare. Colegii povesteau despre el că găsise un ulcior cu galbeni de aur, îngropat undeva în pământ, şi nu l-a declarat. Contrâns să recunoască, a avut de pătimit, cu metode foarte dure şi o pedeapsă de mulţi ani de detenţie.

Şi ceilalţi colegi lângă care lucra Sofia erau mai în vârstă şi cu multă vechime în acest loc de muncă, ceea ce ei îi inspira mult respect pentru fiecare. Acum, când Partidul Comunist pierduse din graţie, pe considerentul minciunii, salariaţii abuzau, atunci când aveau şansa să fure, însuşindu-şi fiecare câte un bun din întreprinderea unde lucra. „Măi, oameni buni, ne dojenea directorul. Hai, înţeleg, băgaţi mâna, arătând la încheietura ei, dar nu până la umăr... Îmi sesizează miliţia că vă prinde furând cu sacii, cu platformele, pâinea!”

Pe drept cuvânt, „Stăpânul învaţă sluga hoaţă”. Şi se fura mult, nu numai în Panificaţie, ci furau toţi şi peste tot.

La E.C.U. pe rampa Gării de Nord din Ploieşti, se adunau toţi delegaţii întreprinderilor din oraş, fiecare având oarece marfă de descărcat. Fura fiecare de toate şi cât se putea de mult. Dictatura ceauşistă înăsprinse viaţa, dar frigiderele oamenilor erau pline cu de toate. Această lume începu să se laude acum cu frumoasele puncte turistice din frumoasa noastră ţară. Erau fermecaţi de litoralul Mării Negre, unde se relaxau în concedii.


~ 75 ~

- Radu, acum că intrăm în concediu... hai să vedem şi noi marea. Mi-e drag să merg de-a lungul plajei, să cunosc tot litoralul Mării Negre. Aud ca e superb, e nemaipomenit de frumos! îşi mărturiseau amândoi sentimentele frumoase pentru un viitor mult mai fericit:

- Da, şi eu am înţeles de la colegii mei că marea e încântătoare, dar mai ales la Mamaia, e cel mai atrăgător. Sunt nişte case de vacanţă unde te poţi distra de minune, iar ziua... Imm!!!... Pe plaja mării, pe nisipul cald şi fin ca mătasea! Foarte ispititor, nu? încuviinţă şi Radu.

Odată ajunşi, găsiră marea şi plaja aşa cum le visaseră. Rezemată cu capul pe pieptul lui Radu, Sofia rămase pentru puţină vreme îngândurată. Înaintea ochilor ei apăru un moş cu barbă şi plete albe, cu o traistă de pânză albă ca zăpada. Ea era o copilă de 15 ani. Se întorcea de la oraş într-o căruţă cu coviltir, trasă de un cal, unde vânduse cu tatăl ei, în Hala Ploieşti, fructe. Ioan, rămăsese în oraş să rezolve alte probleme, iar Sofia trebuia să se întoarcă singură cu căruţa acasă.

Era vineri, până în Sfintele Paşti. Acest moş îi făcu semn să oprească. Opri, ţinând strâns de hamurile calului. Dar foarte impresionat, moşul refuză să se urce prin faţa căruţei, unde condiţiile de urcare erau mult mai lejere. Se urcă prin spate, unde atârna o codirlă legată cu nişte sârme, sfori şi lanţuri foarte sensibile şi unde se părea că trebuia să faci un salt acrobatic, pentru a te urca în căruţă, dar nu numai atât, această improvizaţie fiind foarte sensibilă, abia ţinea o mână de paie.

- Tată... Sunt obosit... şi nemâncat, şi trist... şi foarte bolnav!, începu sărmanul moş, să-şi mărturisească neputinţele.

- De ce, toate astea?, întrebă biata copilă, care nici ea nu arăta mai fericită decât el.

- O... taică, e o poveste lungă şi greu de explicat. Să-ţi spun... mi-e teamă că te plictisesc! Eşti un copil, nu mă vei putea înţelege... M-au apucat bătrâneţile în nişte vremuri amare, mai mult decât poate suporta sufletul meu.

- Dar spune-mi păsul, că te inţeleg... tatae. Sunt un copil, dar s-ar putea să găseşti la mine o minte înţeleaptă şi poate... inima, tot la fel de tristă şi îndurerată ca a matale...

- Of, tată! Ştii... eu sunt din Târgul Ocna. Am avut necazuri mari cu comuniştii ăstia!

- Şi matale faci parte din pătura aceasta defavorizată de partid? - Da, dar ce... numai eu? Vrea să ne ia la toţi averea şi să facă

colectivizarea obligatorie. Doamne, dar de ce atâta ură, atâta razbunare? Nu înţeleg, dar dacă partidul ăsta iubeşte atât de mult săracii, pătura de jos a proletariatului, a clasei muncitoare, să-i ajute, nimeni nu-i împotrivă, demonstrează celorlalţi competenţă, dar... altceva urmăresc ei, taică, au cu totul alt scop. Eu mă încadram printre oamenii săraci. Ce mare scofală au găsit la mine? Doi boi, zece oiţe, o casă bătrânească şi niţel pământ, ce


~ 76 ~

mare scofală? De ce m-au târat cu sila? Mi-au luat tot de pe lângă casă. Ce m-au chinuit, mi-au strâns degetele de la mâini în uşa primăriei, m-au ameninţat că mă deportează, că mă duc unde sunt duşi foarte mulţi, săracii de ei, nevinovaţi.

- Cunosc toate astea, tăicuţă! - Vicleni au mai fost măi tată, comuniştii ăştia! se văicării bietul om,

sătul de o viaţă atât de amară, şi ajuns la disperare, acum în pragul bătrâneţilor.

- Da... le-au stat în putere diplomaţia! Mai întâi au învrăjbit pe cei săraci împotriva celor bogaţi, ca apoi să ia totul şi de la săraci.

- Ei! Tată, văd că mă înţelegi, din această cauză am lăsat toate baltă şi m-am dus şi eu la Constanţa, pe Litoral, acolo de unde vin acum. Acolo se zidesc multe blocuri, frumuseţi de negrăit. Dar acolo... va să fie ispite foarte mari, ţine minte, taică! Să nu uiţi cuvintele mele... Auzisem că se plăteşte bine în zidărie, deşi nu sunt prea specialist, dar iată, cred că sunt bătut de Dumnzeu. M-am îmbolnăvit, stam deja prost cu ulcerul şi... nu a fost de mine munca de acolo!... Ştii cum trebuia să fugi cu galeţile pline de mortar în mână? Nu!... E foarte greu la bătrâneţea mea să prestezi o astfel de muncă! Am umblat degeaba, n-am scos nici mâncarea, tată. Am stat în spital multă vreme... Mi-e ruşine acum să mă întorc în sat la baba mea, la cei dragi ai mei!

- Şi ce cauţi, aşa bolnav, pe aici, unde te duci? Nu înţeleg, în loc să te apropii de casă, mai rău te depărtezi, pe acest traseu.

- Vreau să mă duc într-un oraş, se numeşte Vălenii de Munte, m-a trimis un om cumsecade, să-i fac o sobă de teracotă, eu mă pricep şi la sobe. Mi-am zis, poate capăt banii de drum. Nu-ţi mai povestesc, m-au dat jos din tren, abia am scăpat fără amendă... Of, tată! Am pătimit prea mult, mă crezi că am cerşit? Am intrat în Bucureşti, prin restaurantele alea frumoase. O!!!... Stăteau comuniştii ăştia înfumuraţi picior peste picior, la nişte mese atât de luxoase! Dar... doar nu mi-au dat cu piciorul, ca la un câine...”Marş de aici”, mi-au zis. Partidul nostru dă la toţi săracii să mănânce, vezi, vezi, să nu punem să te aresteze!... Ia să nu te mai prindem pe aici!” Am fugit mâncând pământul de frica lor, tată! zise sărmanul cu faţa palidă, ochii înlăcrimaţi şi inima îndurerată.

Moşul avea o trăistuţă foarte albă, arătând cu ceva foarte puţin în ea, care i-a furat privirea Sofiei. Îl văzu stând pe ea în fundul căruţii.

- Şi de ce stai pe trăistuţă, nu-ţi turteşti mâncarea? - Dar nu am decât o coaja de pâine, tată. Şi... e uscată. Pot eu să o

mai mănânc? Of!... Uite... arătându-şi gura căscată cu gingiile goale. Mai vezi vreun dinte în gura mea? Mai pot eu s-o mănânc? Pe Sofia o sensibiliză şi mai mult gestul acesta. Îşi zise în gândul ei: Am bani destui, ca să-l pot ajuta pe acest om. Am să-i dau chiar mai mulţi decât are nevoie. Să-i ducă şi babei lui o mică atenţie. Dar picând puţin pe gânduri, îşi puse întrebarea: Dacă o fi un beţiv, un mincinos? Omul ii ghici gândurile.


~ 77 ~

- Tată, nu mă crezi? Şi, scoţând-o din buzunarul de la pieptul hainei, arată Sofiei o poză cu baba lui. Era într-adevăr o bătrânică frumoasă, îmbrăcată într-un costum naţional după portul acelui colţ de ţară, în faţa casei ei, cu câteva găini şi o capră.

- Vezi, tată? Dacă ajung acasă la mine... nu mai mor. Dacă am un ou şi o cană cu lapte, mie îmi e suficient. Of!... Drăguţa de ea... ce mi-o fi ducând grija, ştie că sunt bolnav. Eu nu prea mă pricep aşa să-i scriu şi nu mai ştie mai nimic despre mine. S-o fi înăsprit viaţa la noi în sat, ne-au colectivizat. Am zis că voi putea să mă descurc şi eu prin muncă cinstită, cărând şi eu mortar. N-am făcut faţă, tată, sunt prea bătrân, şi m-am îmbolnăvit rău, acum mă reîntorc acasă. Vai de capul meu!

- Şi crezi că nevasta aceluia din Văleni v-a vrea să-şi deranjeze ea acum, casa? E săptamâna Paştelui, e Vinerea Mare, în cât timp faci mata o sobă? Sigur nu te va primi nevasta lui.

- Că bine mai judeci, mai tată, ai dreptate, în loc să mă apropii de casă, mor pe aici, pe drumurile astea... Of! Mai bine să mă întorc înapoi.

- Chiar n-ai bani de loc? Câţi îţi trebuie? -... - Ia-i!... Sofia ţinu strâns de hăţuri, oprind calul, să se dea acel bătrânel jos.

Întorcâd din nou capul, în spatele căruţii, omul deja sărise tot pe acolo pe unde de fapt se urcase, tot prin spate, peste codirla aceea ce avea rolul să susţină paiele uşoare pentru puţina hrană de drum a calului. Degeaba opri Sofia căruţa, un salt, şi bătrânul se şi desprinse alergând pe asfalt, înapoia căruţii. Însă tot mergând înainte, cu capul întors tot spre Sofia, iar un picior mai mult târandu-l după el, închinându-se, tot binecuvanta;

- Să-ţi ajute Dumnezeu, în toate drumurile tale. Să-ţi dea mulţi bani în viaţă, după cum mi-ai dat tu mie. Să nu te lase Dumnezeu la greu, împlinindu-ţi toate dorinţele tale. Bătrânul mergea şi binecuvânta mereu. Sofia îl privi straniu şi totuşi la bariera Blejoi, a fost obligată, pentru câteva clipe, să-şi întoarcă pentru puţin capul de la el, asigurându-se dacă vine sau nu trenul. Dorea să-l mai vadă o dată. Ciudat, ia-l de unde nu-i... Nu-i venea să creadă, “parcă a fost o fantomă”, îşi zise ea acum, plecând mai departe, în lungul ei drum ce-l avea de parcurs. Dar cum să-şi explice acest mister? O impresionă atât de mult această întâmplare, zicând cu voce tare: „Parcă a intrat în pământ! Unde s-a ascuns aşa, într-o clipită? Parcă a fost un miracol, moşul acesta?” Privind lung acea codirlă, sesiză că în ruptul capului ea n-ar putea face acel salt, deşi de mică se căţăra prin toţi pomii şi sărea peste multe garduri ca o fată neastâmpărată.

Astăzi, pierdută în acel trecut îndepărtat, Sofia dezlegă acest mister. „Ţine minte, tată, ce paradis se clădeşte acolo, pe toate plajele mării. O să vină oameni din toate colţurile ţării. O să se adune cu toţii aici, dar va fi aici o ispită... cum n-a fost până acum de atâtea mii de ani! Să nu uiţi şi să-ţi reaminteşti de cuvintele mele...


~ 78 ~

Oare cine a fost acel bătrân de a ghicit viitorul, atenţionându-mă să nu uit cuvintele lui? Doamne Iisuse, parcă nu ştiu ce să cred!... Da... odată în viaţă te cercetează Iisus... o singură dată şi... dacă nu te-a găsit bun a doua oară nu mai vine!...

- De ce priveşti în gol?, o dezmetici Radu. Unde te gândeşti? Dau doi bănuţi pentru gândurile tale!

- M-am pierdut într-un trecut îndepărtat. - Şi pot să ştiu şi eu? - Nu... lasă... e prea complicat! Mai bine, hai să ne bucurăm de viaţă.

Hai în apă! - Hai, e atât de caldă, e aşa plăcut! Nici nu visaseră încă atâta

fericire împreună cu copiii lor, aventurându-se pe încântătorul litoral al Mării Negre. Nisipurile fierbinţi şi fermecătoarele valuri albastre ale întinsei mări descopereau un peisaj plin de mister şi încântare. Zece zile de vis, pline de promisiuni si făgăduinţe... Hotărî, fagăduindu-şi unul altuia să nu mai lipsească în vacanţele viitoare de lângă aceste frumuseţi.

- Radu, n-am crezut în atâta fericire, acum încep să cred că vor veni şi la noi zile mai bune!

Sofia, plină de atâta fericire, îşi rezemă iar capul pe pieptul lui Radu şi închizându-şi ochii, plecă iar în trecut. Îşi reaminti când, pentru prima oară, acest gest necontrolat o făcu să-şi reproşeze propria-i slăbiciune. Acum îşi reproşa că nu l-a iubit aşa cum nu merita nimeni altul pe pământ. Învăluită de uitare, sub farmecul acestei lumi minunate, nici că nu mai accepta trecutul, cu viaţa atât de greu de descris. Radu confirma şi el plin de aceleaşi sentimente tot atât de frumoase:

- Toată lumea are dreptul la un pic de fericire... nu-i aşa Radu? Până acum, parcă drumul vieţii noastre a fost mult prea greu, l-am parcurs cu mari sacrificii, dar a meritat, la capătul lui, iată, se întrevede grădina cea plină de flori, spaţii verzi şi izvorul de apă curgător.

Mai de mult, nici că spera, i se păreau nişte vise mult prea măreţe Acum, visele deveniseră realitate şi gândea că numai această călăuză comunistă a fost aceea care a construit această realitate în visele oamenilor. Această puţină visare devenea uneori realitate în dreptul fiecărei fiinţe, aducând tuturor un drum frumos în viaţă. Dovada era grăitoare, fericirea plutea peste toţi săracii acestei ţări. Bunele mame încă nu gustaseră din atâta frumuseţe şi atâta încântăre şi confort. Simţind acum pe deasupra lor această plăcere pământeană, credea că va rămâne pururea sub aripa ei ocrotitoare, neîndrăznind vreodată cineva să-i mai violeze teritoriul. Stabilind şi ei acum toate detaliile unui drum plin de lauri, gustând pe deplin din fericirea mult dorită îşi făcură amândoi un plan măreţ de viitor.


~ 79 ~

Dar de multe ori destinul nu e aşa cum ni-l dorim sau cum am putea crede că ni-l putem făuri cu propiile noastre puteri.

* * *

4 martie 1977 Ora 20. De serviciu, schimbul doi la Biroul Aprovizionare, Sofia

privea mereu nerăbdătoare la ceas, aşteptând sfârşitul programului de la orele 23. Voia să se termine odată orele de serviciu şi cât mai repede să plece acasă la micuţii ei copii, ştiindu-i singuri acasă, Radu fiind în acelaşi schimb cu ea. O tristeţe îi invadă deodată sufletul. Năpădită de o nelinişte interioară de neînţeles, niste gânduri ciudate parcă din ce în ce tot mai mult îşi făceau loc în mintea ei. O presimţire ca şi cum o aştepta o întâmplare tragică, îi înfrigura tot corpul, fără niciun motiv. „Nu se poate, trebuie să mă lupt cu aceste porniri potrivnice care mă pun pe jar, cine mă tot îndeamnă să fac eu lucruri nefireşti, să plec degrabă acasă?!... Am atâta responsabilitate, sună telefonul de la vreo secţie din oraş sau din judeţ şi nu mă găseşte în birou, cum voi fi mâine sancţionată?! Dar parcă nu am mai trăit aşa clipe ciudate, ce mi se întâmplă, oare?

O voce lângă umărul drept ii zise: - Hai, du-te, pleacă acasă imediat! - E imposibil! răspunse Sofia. Cum să las telefonul singur? Dacă

sună şeful? Dacă se iveşte vreo problemă? Dar de ce să plec?! Nu trebuie să-mi fac orele de serviciu?, căuta să înăbuşe acest glas lăuntric ce nu-i dădea deloc pace. Vocea, pe un ton insistent, repeta:

- E ora 20,25, Mai ai cinci minute...încă mai ai timp să prinzi ultimul autobuz... pleacă imediat!

- Să plec? se minună Sofia. Automat îşi aruncă halatul alb, îşi trase pantofii şi ceva pe umeri, îşi luă geanta şi fugi ca o nălucă la staţia autogării Nord Ploieşti, care era foarte aproape de Fabrica de Pâine. La fel ca un robot, efectuă obligatoriu o programare automată.

Autobuzul era pornit deja, iar şoferul intenţiona să plece. Urcă grăbită, iar în maşină uită de toate grijile şi frământările ce-o apăsau. Navetiştii vorbeau cu atâta dezinvoltură şi cu lipsă de modestie. Se lăuda fiecare cu diverse întâmplări, glume, bancuri. În jur se clădise o atmosferă familiară. Fără să vrei te prindeai în acest joc şi luai şi tu parte. Dacă nu te lăudai, încercai totuşi să-i asculţi pe cei din jur, stabilindu-se o relaţie tovărăşească. După 13 kilometri, Sofia a coborât din autobuz, ajunsă fiind


~ 80 ~

la locul de destinaţie. La poartă însă în umbra întunericului, o mustră conştiinţa că nu făcuse bine ceea ce făcuse şi cuprinsă de remuşcări ar fi dorit să dea ceasul înapoi, să se afle încă în biroul de serviciu, şi să nu se mai lase pradă unor astfel de greşeli. Nu trebuia să părăsească biroul unde era telefonul ce suna foarte des de la secţii sau chiar şeful economist care mai intreba: „Ce mai e pe acolo, tovarăşa Sofia?”

Intrând în casă, o îmbrăţişară cei doi copii ai săi. Aceştia stăteau în faţa televizorului la filmul bulgăresc „Dulce şi amar”. Era târziu în noapte şi, uneori, copiii adormeau la ora 21, dar de această dată, ei s-au aşezat pe pat în jurul Sofiei, rezemaţi pe pieptul ei. Ea îi îmbrăţişă cu multă afecţiune şi căldură, dorind pentru câteva minute să uite de toate grijile ce o mistuiau. Era bine acasă, era bine lângă scumpii ei copii, pe care îi iubea nespus de mult şi cărora le purta în tot timpul de grijă.

Deodată, simţi o mişcare bruscă, pământul parcă le fugea de sub picioare. Un cutremur de pământ începu să se dezlănţuie atât de tare şi înfiorător, încât se sperie îngrozită şi ea şi copiii. Niciun lucru, niciun obiect nu mai stătea la locul lui, prin casă. Simţind pe moment că viata e mult mai preţioasă decât toate aceste bunuri pământeşti, aşa cum se afla, îşi luă un copil de o mână şi pe celălalt cu cealaltă mână şi, părăsind casa, fugi în grădină, pe un loc viran, aici unde ştia că fiii ei împreună cu ea vor supravieţui. Infruntând această situaţie, privind în sus spre bolta cerească, avu senzaţia că pământul lor nu mai are loc în Univers. Crezu că ceva a lovit cu o mare viteză acest plăpând pământ şi urma de acum să-l fărâmiţeze, să-l arunce în neantul firicelelor de praf. Aici, în grădină, printre pomii înalţi din spatele casei lor, se observa şi mai bine mărimea acestui balans, căci pământul se legăna în stânga şi în dreapta stelelor care străluceau fixe pe bolta cerească. În umbrele nopţii, o flamă roşie luminoasă tăia universul pe jumătate. Un suflu puternic şi foarte cald a transformat o noapte de primăvară într-o noapte de vară, destul de călduroasă. Flama produsă, luminând deodată cerul şi pământul, caldura produsă inexplicabil, te îndreptăţea să crezi că sistemul de ordine şi armonie al universului şi-a ieşit din limite. Peste toate astea, un praf înecăcios produs de zidurile dărâmate de la casele vecinilor, srigătele de spaimă ale oamenilor, cotcodăcitul păsărilor, lătratul câinilor, mugetul animalelor din grajduri, făceau să pară un fenomen apocaliptic. Sofia, luând parte la acest aspect sinistru, infiorător, fără intenţie îşi prinse mâinile de cap, copleşită de fiorii morţii, strigă cu glas înspăimântător: Dumnezeul meu!... Dumnezeul meu!... Te caut printre stele şi nu te văd... Unde eşti, Doamne, unde eşti, câtă binefacere şi cât de îndatorată îţi sunt eu ţie? M-ai îndemnat, chiar m-ai obligat să plec acasă în grabă, la copiii mei, nu te voi uita toată viaţa! Te voi lăuda şi voi spune minunile Tale pururea!

„Vor veni înspăimântaţi de ştiinţa păcatelor lor şi fărădelegile lor îi vor mustra faţa în faţa” (Int. Lui Solomon 4-20.)


~ 81 ~

Într-adevăr, fărădelegile oamenilor întrecuseră măsura. Acest cutremur reuşi să-i readucă, trezindu-i, la mustrarea de conştiinţă. Ştiinţa deşartă care a sădit-o potrivnicul satan începu să se clatine şi mulţi au venit la mai multă credinţă, la măsura „Cuvântului din Lege”. Chiar Tovaraşul Conducător de Partid, Nicolae Ceauşescu, în faţa naţiunii, în faţa televizorului, făcu, în sfârşit, semnul Sfintei Cruci, strigând şi el către Cel de Sus: „Doamne... ajută!”

Această imagine apocaliptică, înfiorătoare a adus o trezire morală întregului nostru popor. Nimeni, vreodată, n-ar mai fi dorit să trăiască aceste momente de groază şi mai toţi românii se rugau acum fierbinte la Indurătorul Dumnezeu, să fim scutiţi de astfel de evenimente în viitor.

„Necunoscutul” iată îţi punea în faţă o mie de întrebări: Oare cum poţi găsi fericirea pe un pământ ca acesta, care la o mai mare clătinare, pare a fi o pulbere de praf? Cum se poate numi viaţă aceasta care este un izvor plin de durere? Această viaţă înconjurată din toate părţile numai de vrăjmaşi şi necazuri? Cum să-ţi explici că abia ai scăpat de o durere şi dai peste alta? Abia ai scăpat de un necaz şi îndată vine altul la rând! În vreme ce te lupţi cu o ispită, vin altele fără de veste!”

Înălţându-se cu gândul spre înaltul cerului, Sofia oftă din adâncul inimii şi gândi mai profund ca intodeauna: „Oare numai acolo lângă un Dumnezeu Creator, lângă Mântuitorul Iisus, lângă strălucirea Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru şi a tuturor Sfinţilor de lângă tronul etern al lui Dumnezeu, dăinuie eterna fericire?! În gândurile ei se instală din nou tristetea, dar oricum şi în orice împrejurare, viaţa trebuie dusă până la capăt, indiferent de obstacolele şi necazurile peste care dai.

Asa cum gândea Sofia, avea dreptate că nu scapi de un necaz şi, iată, altul aşteaptă la rând. La serviciu, lucrurile s-au complicat, se cerea acum notă explicativă tuturor colegilor Sofiei. Pe nepusă masă C.F.I.-ul sesiză greşeli strecurate prin actele colegilor şi colegelor ei, care oferiseră cu multă generozitate curse plătite celor ce transportaseră marfa şi de fapt, neefectuate. Aceşti bani, găsi de cuviinţă conducerea, să fie plătiţi din buzunarele fiecăruia. Nişte sume enorme, acumulate în decursul unor ani, îi făcuseră să li se taie răsuflarea. Sentinţa dată de tribunal a hotărât că „cine greşeşte plăteşte”. Totuşi au scăpat mulţumitor, înteprinderea acceptând să rămână fiecare pe funcţie şi să plătească suma integrală în rate lunare.

Sofia, desigur, nu se număra printre ei. Era singura care ghicise consecinţele şi acum deveni pentru ceilalţi o dovadă grăitoare că se putea lucra şi corect. Era ultima angajată dintre ei şi din naivitate sau din lipsă de experienţă ar fi putut fi cea mai afectată dintre toţi. Dar se pare că în ciuda acestor evenimente neaşteptate, Dumnezeu pe cel slab îl ridică, iar pe cel tare îl scufundă. Dar tot El are planul Său şi când zici că-i mai bine, chiar când nu te aştepţi, El răstoarnă totul, răstoarnă şi tronuri de împăraţi şi imperii foarte mari. Aşa că nu ştii la ce te poţi aştepta, oare să te bucuri azi


~ 82 ~

şi să te întristezi mâine e ca şi cum ar ploua de jos în sus. Nimănui nu i-a picat bine această schimbare, şi pe cine să le pice necazul, decât pe Sofia? Tuturor le plăcu să întreţină un foc aprins, aruncând din când în când vreascuri pe el:

- Totul ar fi fost perfect, dacă nu era Doamna Sofia!, au început ei, ca sub o formă de glumă.

- Da!... Sau... dacă ea n-ar fi fost atât de corectă! Am fi pus motivul că nu s-ar fi putut efectua transportul în alte condiţii. Dar aşa... Dovezile sunt de necontestat.

- Hai să-i găsim şi ei un defect, să-i jucam o farsă! Ce i-am putea găsi?

- Se poate... Orice se poate pe lumea aceasta... - Hai să ne distrăm puţin!, hotărâră ei, mai în glumă mai în serios. - Sofia!, o strigă Simionescu, la puţine zile. Îţi voi mărturisi ceva!

Ceva ce nu trebuia să ştii. Dar dacă nu mă divulgi... îţi voi mărturisi un secret.

- Ce secret? De ce să te divulg, ce-mi poţi mărturisi? - Stai pe un teren periculos, dar rămâne între noi, nu ştii nimic, da?

Accepţi? - Bine, s-a făcut. Voi păstra totul sub tăcere!, încuviinţă Sofia

acestuia, care şi el făcea parte din această echipă, numai că el avea magazia de saci goi. Evident, nu avea sarcina să confirme cursele şoferilor şi manipulanţilor şi nici nu era amestecat în acest conflict. După cum am mai explicat, ei jonglau mutări neefectuate pe foaia de transport, cel slab de minte căpata un pahar de vin, bărbaţii sau o ciocolată, damele.

- Deşi sunt şi eu vinovat, nu vreau să te superi şi pe mine. Am iscălit şi eu în referatul pe care l-au făcut ceilalţi colegi şi l-au dus la birou la director. Vor să-ţi facă numai greutăţi, fii foarte atentă!

- Ştiu, am fost chemată azi la birou, să mă prezint cu procesul verbal de luare şi de dare în primire, s-a dovedit că totul este bine. Nu mi s-a imputat nimic, toate bune si frumoase!

- Bravo, doamnă, mă bucur! Ştii ce-au zis când ai venit de la birou? Vedeţi, mă, dacă e corectă, n-avem cum să-i facem nici un rău. «Câinii latră, ursul merge ». Ştii cât de mult m-am bucurat că n-ai păţit nimic? Eram beat când am dat iscălitura. Mă ierţi?... Da?...Te rog!...

- Bineînţeles că te iert şi... îi voi ierta şi pe ei, sfârşi Sofia. Lângă ea, în acele momente era şi fiica ei, Narcisa. N-a putut să uite acest proverb bătrânesc niciodată. Zilele se scurgeau cu repeziciune una după alta. Începu să lase un gust tot mai amar. Deşi timp de patru ani se lucrase atât de frumos, atât de colegial, manifestând fiecare interes faţă de problemele celuilalt, faţă de buna dispoziţie şi înţelegere reciprocă, acum era altfel. Parcă tare îşi mai băgase naiba coada. Bineînţeles că metode de răzbunare se pot descoperi câte vrei, important este să nu accepţi în sufletul tău această patima rea. Desenară, de astă dată, pe chitanţierul


~ 83 ~

Sofiei o caricatură vulgară şi găsiră de cuviinţă să o ducă tot la birouri, la tov. director, cu menţiunea că ea le-a desenat. Ei sesizau incorectitudinea şi incapacitatea Sofiei de a mai putea presta serviciul în această unitate. Şi din nou trebuia să se prezinte la tovarăşul director să dea notă explicativă.

- Nu se poate, tovarăşa Sofia, cum vă permiteţi astfel de comportament atât de vulgar? Calomniaţi înteprinderea. Acesta e un act de sabotaj, tovarăşa... să ajungi să desenaţi vulgaritaţile astea pe chitanţier?

- Dar, tovarăşe director, nu am desenat eu aşa ceva, sunt nevinovată.

- Cum, nevinovată? Atunci, ia măsuri, tovarăşa Sofia, şi descoperă faptaşul, cercetează cazul. Adu-mi aici dovezi că ai dreptate!

Sofia nu avea nici timp, nici cum să-l descopere pe făptaş şi nici nu avea de ales. În astfel de ocazii, taci şi înduri nedreptarea. Peste puţin timp, din nou alt avertisment: Tovarăşa Sofia, te prezinţi la birouri, la tovarăşul director.

- Alte reclamaţii ai, tovarăşa Sofia! Pe data de cutare, ai pierdut ştampila?

- Da, tovarăşe director, ştampila mi-a fost furată! - Recunoşti? Da... şi de unde ai alta? - Mi-a împrumutat-o tovarăşul Ionescu - Iată, ştampila a fost găsită... acum aveţi două. Ăsta-i sabotaj,

tovarăşa, ştiai? - Dar cine mi-a adus-o, înseamnă că tot acela mi-a furat-o! Eu nu

sunt vinovată! Vă rog, nu mă mai chemaţi toata ziua aici pentru nişte fapte de care nici nu răspund.

A urmat o viaţă de coşmar, mereu reclamaţii, dar ea nu voia să le mai bage în seamă. Părerile erau împărţite în două: aveau multe, mulţi de comentat şi nu erau puţini care dezbăteau această problemă:

- Categoric, ea e de vină! - Ei!... Nu poate fi dracul chiar aşa de negru! - Dar de ce nu se apără? - Nu... desigur, fără îndoială ea nu se poartă firesc. După ce principii

se conduce, dacă nu e dispusă să lupte? - Evident, ea este vinovată. Altfel, le-ar impune să-şi ţină gura. - La început, avea o personalitate puternică, părea că ştie să câştige

mai mult teren, putea fi avansată. Şeful contabil chiar i-a propus s-o avanseze, dar n-a acceptat,i-a plăcut munca de teren.

- Doamne, Iisuse, ce au cu fiinţa aceasta?! O vor distruge! - De ce nu vine la mine, să mă roage? Eu aş putea s-o scap de toate

gurile rele… - N-o să vină, măi! Eu am penalizat-o pentru un telefon dat acasă, la

familia ei! I-am imputat dublu convorbirea, am recurs la răzbunare, scăzându-i salariul şi în luna următoare. Nu mai vine la noi la birou, stă la secţie şi priveşte nepăsătoare la tot ce se întâmplă în jurul ei. E foarte


~ 84 ~

orgolioasă, vrea să fie lăsată în pace. Nu s-a prezentat nici la comisia de judecată, să întrebe de ce e în litigiu cu acest paznic, Câine- rău, cum îl poreclesc toţi salariaţii.

- Dar ăsta ce mai vrea? - Nu ştiu... Se plânge ca l-ar fi bătut cu o mătură. Şi totuşi din

registru, procesul verbal de dare şi luare în primire se atestă precum că ea nici nu a fost de serviciu, aşa cum declară el.

- Dar tovarăşul Nedelescu a pus la panoul de onoare acea caricatura?

- Da... O acuză de relaţii prea intime cu cei de la E.C.U., că nu degeaba îi ţin ăia partea, luându-i mereu apărarea. Se aude ca ea nu are locaţii la vagoane, pe când aceştia toţi au locaţii...

- Nu ştii ce să mai crezi din toate discuţiile astea! - Dar nu e logic... toate astea ce povesteşti tu înseamnă calomnie.

Caricatura de la panou e văzută de toţi din toate secţiile din oraş şi din toate celelalte secţii din judeţ şi asta spune multe. Un om când e atacat are toate condiţiile să se apere, nu? Dar din câte am înţeles, ea nu se apără. Vezi, e vinovată... de ce tace?

- Şi tăcerea e un răspuns! Aceste discuţii se auzeau a fi prin mai toate birourile şi gurile rele le

transmiteu şi prin alte sectii ale întreprinderii, complicând şi mai mult lucrurile. Victimă a calomniilor, Sofia se hotărî în sfârşit să intre pe uşa directorului, dezvinovăţindu-se, cu lacrimi în ochi.

- Eu nu cred în lacrimile femeii! Femeia ştie să joace mult teatru când plânge! zise încruntat directorul.

- Bine, atunci cum să vă demonstrez că sunt nevinovată? Poate vreţi să vă convingeţi în alt mod, vreţi să mă urc pe fabrică, să-mi dau vânt de acolo, să mă sinucid? Dar asta n-o voi face, niciodată! Nu înţeleg, orele de serviciu cred că le prestez onorabil şi eu n-am făcut rău, nimănui!

Tovarăşul director apăsă pe un buton şi apăru tovarăşa activistă de partid.

- Ia caricaturile astea de aici şi să nu mai veniţi cu de astea la mine! - Tovarăşe director, ştiţi... Eu nu sunt vinovată de toată mascarada

asta... De acolo a pornit totul, de la secţie... mai zise activista bâlbâindu-se - Bine, bine, înţeleg! Gata, ajunge! o întrerupse directorul. - Acum e prea târziu, tovarăşa activistă, să-i spuneţi mascaradă!...

Trebuia să vă gândiţi mai înainte de a-mi face atâta rău, încheie Sofia, ieşind cu lacrimi în ochi şi, fară îndoială, foarte dezamagită, foarte deprimată, abia mai ţinându-se pe picioare.

Zilele au urmat unele dupa altele şi mai impresionante, chiar neaşteptate pentru puterile ei sufleteşti. Un telefon de la tovarăşul şef economist Birou aprovizionare o făcu atentă, evident de la capătul firului de telefon:


~ 85 ~

- Mâine, tovarăşa Sofia, te prezinţi la şedinta de partid pe secţie. Nu discutăm să fii lipsă... i se puse în vedere Sofiei. Sunt nişte argumente aduse aici la birouri împotriva dumitale. Şedinţa se ţine anume pentru dumneata. Eşti pusă în discuţie, tovarăşa Sofia!

- Ce am mai făcut, şefu‟? Eu nu ştiu să fi făcut ceva! - Vei vedea mâine, tovarăşa Sofia. Fiind seară, schimbul al II-lea de serviciu, urmă o noapte de coşmar

până a doua zi, dar n-a plesnit inima Sofiei. A doua zi s-a prezentat la şedintă. Procesul verbal de luare şi dare în primire care, în mod normal, trebuia să fie în mâna ei, se afla acum pe masă, la birouri. L-a căutat Sofia, dar în zadar, nu a fost de găsit. Luarea şi darea în primire justifica prestaţia de serviciu a fiecăruia dintre salariaţii aprovizionării. Desigur, aici puteai controla toate cele opt ore de serviciu efectuate ale fiecăruia.

Sofia îşi lăsă acasă toate treburile casnice, baltă şi se prezentă la şedinţă. Registrul îl luă Domnul Ionescu. Îi facu semn, apoi şoptit o sfătui: „Voi vorbi eu în locul dumneavoastră”. Ea nu scoase nicio vorbă, nu era nevoie. La cele multe acuzaţii, dânsul căuta în registru răspunsurile corecte, lămurindu-se din nou că totul este iar o mare mascaradă.

Şi totuşi pulsul inimii Sofiei sesiză că dispreţul şi ura întrecu orice măsură. Răbdarea Sofiei a ajuns la limite, nemaiputând înfrunta furtuna altor spaime şi altor ispite dacă, implicit, vor mai urma. Cum să fie lăsată în pace? Răufăcătorul din umbră se amuza de fiecare dată când Sofia era iar şi iar maltratată, dispreţuită la nesfârşit. Fără a fi văzut ea, la puţină vreme, iată strecură în buzunarul de la geanta Sofiei un bilet, dând pe faţă furia chipului malefic care îl domina. Acesta cuprindea: „Nu te poţi ascunde de mine. În zadar îţi manifeşti bucuria resimţită acum din această eliberare. Vei fi din nou încătuşată în nefastul meu plan. Deţin puteri divine! Te voi urmări ca umbra trupului tău. În curând vei privi îngrozită la tine. Crezi că ai să rezişti? N-ai să te eliberezi niciodată din propriile tale greşeli, care te trag în adâncul fără de margini. Încet-încet, îţi vei irosi viaţa, alunecând în agonia morţii. De acum ne vom juca amândoi jocul cu moartea. E palpitant, nu? E fantastic de satisfăcător! O să-mi placă, deşi e dureros pentru tine. Am vrut să te păstrez vie, dar împotrivirea ta mi-a spulberat aceste frumoase sentimente. Dorinţa mea a fost destul de puternică şi mi-a impulsionat tot sângele. De aceea fierbe în venele mele, în adânca mea disperare. De aceea te şi atenţionez că nu ai cum să-mi scapi. E inutil să fugi, n-ai unde să te ascunzi de mine. Adio”

- Doamne, Iisuse, îşi zise Sofia, asta ce mai înseamnă?... Nu, nu poate fi de la unul din colegii mei! Ce monstruozitate! Parcă ar fi de la hidosul belzebut. Cine şi când l-a vârât în buzunarul acesta din geanta mea? Practic, vrea să-mi streseze viaţa. Să-mi facă viaţa un iad... un chin. Cu alte cuvinte, vrea pur şi simplu să mor. Un fior îi mergea parcă pe toată coloana spinării, mai mult ca oricând. I se părea peste poate, ca un pahar plin cu apa care dă peste margini.


~ 86 ~

Căzând pradă acestor ameninţări, Sofia lăsă gândurile să caute un vinovat printre cei cunoscuţi din jur. Găsi prea multe persoane care pretindeau că-i vor binele. Cu certitudine că, în unele dispute cu acestea, ele pretindeau evident că n-o făcuseră intenţionat. Îşi aminti perfect: domnul Petrică, prieteneşte, din politeţe, i-a dat o bomboană. Sofia, mulţumindu-i, a servit-o şi a lăsat-o să se topească lent în gură. După un timp i-a lăsat un gust nespecific şi o simţea că nu se mai termină. Încercă s-o ronţăie, dar aceasta nu se lăsa fărâmiţată. Scuipând-o în palmă descoperi o sârmă cu amândouă capetele ascuţite. Întorcându-se la generosul care o servise, îl întrebă:

- Cum îţi explici această sârmă în bomboana cu care m-ai servit? Sunt două variante: una, tentativă de omor, în care eşti implicat dumneata, a doua, că această neglijenţă să fie a fabricii de dulciuri.

- Doamnă, vă rog... Doar nu credeţi că aş fi atentat la viaţa dumneavoastră?! Credeţi-mă! Vă rog, sunt nevinovat, n-am nimic cu dumneavoastră! Îmi pare rău.

Dar, nu, Sofia nu putea să-l acuze pe acest bărbat care era în vârstă şi părea foarte serios. A fost o pură întâmplare. Nu trebuie să amplifice orice amănunt, orice fleac, să facă din el o tragedie, gândea atunci lucidă Sofia. Şi totuşi acum, punând în cumpănă aceste incidente, se întreba: nu cumva era şi el plătit de mâna criminală ce acţiona din umbră? Işi mai aminti cum altădată pe rampa E.C.U. a Gării de Nord, fiind noapte, vară şi cald, fiind obosită şi puţin surmenată, dori să se odihnească puţin în linişte şi singurătate. După plecarea primei curse cu făină, spre secţie, Sofia urcă în vagonul descărcat numai pe trei rânduri lângă uşă. Rămăseseră în partea din dreapta saci înalţi pe nouă rânduri şi pe trei rânduri, lăţime. Jos lângă aceştia mai erau trei saci. Sofia se urcă cu gândul să-şi odihnească puţin trupul, vrând să se aşeze pe aceştia, trei de jos. Un suflu puternic o împinse şi o obligă să se aşeze în partea stângă unde sacii nu prezentau niciun pericol, în caz că o manevră greşită s-ar fi produs. Dezbrăcându-se de halatul alb pe care îl aşeză peste saci, stătu puţin în linişte şi singurătate. Simţind o relaxare binefăcătoare a trupului frânt de oboseală.

La doar câteva minute, auzi o buşitură puternică, luând-o prin surprindere. O mişcare bruscă, iar sacii grei de 80 kilograme se prăbuşiră deodată din partea unde ea voise de fapt să se aşeze. Catastrofal! Sofia privea şi parcă-şi vedea trupul strivit şi acoperit de greutatea enormă a acestora, care se răsturnaseră unii peste alţii. Realiză că, de fapt, ea putea fi acum moartă, că nu ea a luat aceste măsuri de prevenire, că nu mentalul ei a ajutat-o să-şi salveze viaţa, ci acel suflu care a împins-o, pur şi simplu, obligându-o să fugă de moarte. Sofia din nou înmărmurită realiză că numai datorită acestui Binefăcător nu se află acum turtită sub acel morman mare de saci. Deci acestei Divinităţi îi datora din nou viaţa. Un fior rece ca gheaţa îi umbla prin tot corpul, inima bătea speriată, sângele din nou pulsa cu o viteză accelerată. Emoţiile îi pricinuiră o durere apăsătoare la inimă,


~ 87 ~

parcă simţea că o mână o sugrumă, luându-i aerul necesar de la gură. Era ca în nopţile când înşfăcată de stăpânul întunericului o târa spre gura de iad. Fiind seară, târziu, întunericul nopţii dădea spaime şi mai mari inimii ei.

Îndată Domnul Dragu, şeful de echipă de pe rampa E.C.U., se prezentă cu o echipă de manipulanţi, îndreptând spre ea o lanternă, iluminând şi căutând-o printre saci.

- Ce vă temeţi? Sunt bine, sănătoasă! răspunse ea cu o oarecare banuială în glas.

Parcă şi ei dezamăgiţi, sau întors cu capetele plecate în jos, declarând pe feţele lor o oarecare nemulţumire. “Ce s-ar fi aşteptat să vadă?”, gândi acum Sofia la cele întâmplate. Nu, nu puteau fi ei mâna criminală! Nu... A fost un simplu accident, o locomotivă a scăpat frânele şi din neatenţie a lovit vagoanele. Of! Dar de ce văd viaţa numai în negru? De ce inima mea simte atâta durere? Oare acesta să fi fost tot un joc cu moartea?

Mai avea multe amintiri de răscolit din cenuşa trecutului, dar nu voia să mai aprindă cărbunii stinşi. Era drept că aceste conflicte erau destul de dese, dar Sofia acuza mereu pe satana, simţindu-l acum mai mult ca oricând, simţindu-i disperarea şi furia tot mai des. În acest război nemilos, de multe ori ştia că dreptatea şi cinstea nu se mai puteau ridica, asemenea untdelemnului, deasupra. El avea armele lui mult mai sofisticate şi nu putea dovedi nimănui contrariul. Dar se întreba acum, căzută în atâta deznădejde, până când? Pănă unde va merge acest drum, unde va sfârşi? Această deznădejde începu s-o învăluie din ce în ce mai mult, şi se cuibări şi mai adânc în sufletul ei. Oare o va apăra în toate împrejurările vieţii ei? Şi, dacă nu, cât de scurtă îi va fi viaţa?

- Radu, ceva nu e curat în viaţa mea! Am vrut să te scutesc de nişte întâmplări teribil de deprimante, de nişte năluciri prezente chiar din infernul iadului. Trebuie să mă descarc, am ajuns la limită. Mă prăbuşesc, simt că pică cerul pe mine. Nu mai pot... Simt o greutate care mă turteşte, mă apasă pe inimă. Parcă un tăvălug trece peste mine şi mă netezeşte totuna cu pământul. Nu mai pot să înfrunt situaţia, n-am pe umărul cui să plâng. Viaţa mea a devenit un iad.

- Ştiu, mi s-a adus la cunoştinţă... totul!... - Cine te-a informat? - Câine-rău, cum îl porecliţi voi. Venise să mă influenţeze să bag

divorţ de tine... - Aşa?! Şi ce i-ai spus? - Să-mi lase puţin timp de gândire. - Îm!!!... Interesant! Şi cât timp de gândire îţi trebuie? - Eu ştiu?! Dacă mă laşi să-ţi trag o mamă de bătaie, poate te

cuminţeşti şi aşa mă voi răzgândi. - Nu, lasă! Dacă nu mi-ai tras o mamă de bătaie până acum, nici de

acum încolo nu vei proceda astfel. Cu violenţa nu se ţine casa. Nu se poate


~ 88 ~

închega o familie cu bătaia. Vrei apoi să recurg şi eu la alte şiretlicuri, la ascunzişuri, de teamă că mereu voi fi bătută? Până acum totul s-a bazat pe încredere şi sinceritate, ai uitat?

- Nu, n-am uitat. De aceea mă întrebam şi eu ce se întâmplă cu schimbarea asta?

- Nu e nici o schimbare, sunt ceea ce am fost de la început, dar dacă ţi-ai pierdut încrederea în mine, eşti... liber, fă... ce vrei! Te poţi oricând despărţi de mine.

- Da!... Oricând?... Şi tu ce vei face? - Nu te mai priveşte viitorul meu! - Dar vreau să ştiu ce gândeşti. - Sincer? Cred că mi-e lehamite de lumea asta, cred că am s-o

părăsesc. - S-o părăseşti? În ce mod, îţi vei pune capăt zilelor? - O... nu... Doamne fereşte!... Nu, nici prin gând nu-mi trece. N-am

fost eu destul de nefericită pe pământ, de ce să sufăr şi pe lumea cealaltă? Să fiu atât de naivă? De ce să mă las prinsă în cursa blestematului?... Acolo, în împărăţia lui e durere, chin şi scrinjirea dinţilor... crezi tu că ne minte Iisus!?! Nu... pe mine... nu mă atrage infernul groazei. Chiar dacă nu mă învrednicesc de Împarăţia Cerului, îl voi ruga pe Cel Îndurător să mă lase să stau ca ultimul cerşător la porţile Raiului, dar altceva aş face şi cred că mi-ar fi foarte bine, dar nu, nu-ţi pot spune. Tu nu m-ai înţelege,

- Nu se poate, trebuie să-mi spui... Asta voi decide eu dacă e bine sau rău.

- Dacă te voi părăsi vreodată, o fac numai cu un singur gând, să mă retrag la o mânăstire.

- Greşit... o gândire neînţeleaptă! Iată îţi pot spune de pe acum că e o cale deja închisă pentru tine. Mută-ţi gândul!

- De ce? - Ştiu sigur că îţi sunt închise aceste porţi... Definitiv închise. - Ce vorbeşti tu! Iisus nu mă primeşte? - Nu!... E prea târziu. Iisus e prea pretenţios... Dacă mi-ai jurat mie

credinţă, adio! Numai cu încuvinţarea mea te mai poţi dezlega de acest jurământ.

- Ce rău îmi pare!... Bine, mă voi duce în codru, oriunde, numai printre oameni nu vreau să mai trăiesc. M-am săturat de răutăţile lor.

- Când te-am prevenit, îţi aminteşti? ai zis că eşti o luptătoare şi că vei putea rezolva toate problemele vieţii!

- Şi nu le-am rezolvat? N-am fost corectă? Radu întoarse capul şi oftă adânc, tăcu…

- Şi tu, Radu, taci… de ce taci? Oare nici tu nu mă crezi? Cum pot eu să dovedesc nevinovaţia mea?

Radu era firea care păstra în el orgoliul de bărbat. El simţea că-i revine datoria de a o ocroti, de a o apăra pe Sofia, dar ea nu-i ceruse nici


~ 89 ~

sfatul, nici ajutorul. Totdeauna, tot ce era bun şi frumos, toate realizările de până acum erau datorită lui şi în mare masură i se atribuia acest merit. El una ştia „sunt în zodia Vărsătorului” şi într-adevăr el vărsa, total brut, salariul, încât se întrebau cunoscuţii uneori cum şi-a realizat toate visele, bineînteles prin munca cinstită. Acum i se păru că el va decade din drepturi dacă Sofia nu-şi mai împarte cu el durerea şi necazul ei.

Durerea ei devenise acum insuportabilă. Şi pe umărul cui să plângă ea? Părinţii ei erau singurii care îi dădeau un sfat bun, dar acum erau prea bătrâni. Şi cum să-i întristeze până la lacrimi? Acum, neputinţele bătrâneţilor lor le creau destulă durere şi oboseală. Momentele regăsirii erau cele mai vesele clipe pe care le savurau bucuroşi, stând cu nepoţii lângă ei şi cu Radu şi Sofia trebăluind de zor pe lângă casă.

- Nu, sub nici o formă nu-i voi întrista, îşi zise Sofia. Când toate aceste gânduri se învolburau în mintea Sofiei, autobuzul cu care făcea naveta la serviciu se opri în faţa autogării de Nord Ploieşti. Se trezi brusc că trebuie să coboare.

19 octombrie 1979 Cu paşi domoli şi nesiguri, păşea acum pe drumul ce părea foarte

scurt până la Fabrica de Pâine. Ar fi dorit cu ultimele forţe sufleteşti, să înşele axa timpului, să nu se mai rotească. Întorcându-se în trecut, să plece undeva la mii de kilometri depărtare. Sau chiar la marginea Pământului... să se piardă, undeva în necunoscut.

Impotriva acestei voinţe, trebuia să păşească mai departe pe trotuarul strâmt al străzii, unde sub paşii ei cădeau aşternute un covor de frunze moarte, galbene-aurii. Era toamnă târzie, era frig, era senin, era de dimineaţă. Soarele se ridica la răsărit ca o pată mare, roşie, alungând umbrele nopţii, încercând cu toate puterile să mai trimită o rază de căldură pe pământ, pentru oameni, pentru natura care părea acum că suferă jalnic, ameninţată de gerurile aspre şi îngheţul iernii. Sofia parcă auzea cum pomii ce ornamentau strada frumos, plâng şi ei într-o tăcere mută. Frunzele cu freamătul lor în adierea de vânt, parcă şi ele se legănau pe ultimul lor drum scurt, ce ducea jos, foarte aproape, în tăramul veşniciei. Sub paşii ei, parcă le auzea geamătul durerii şi ultima lor suflare, desprinse din copacul-mamă. Descoperi acum, în acest vaiet mut, că şi lupta lor a fost înaripată, dar pribegia soartei a fost mai puternică decât împotrivirea lor. Cu capul în jos, cu trupul încovoiat, cu paşi tot mai instabili, se împletici şi căzu şi ea la


~ 90 ~

fel ca o frunză, dar nimănui nu-i mai păsa de durerea şi leşinul ei. Era în curtea fabricii. Era lângă ai ei, lângă cei cu care se angajase să mănânce o pâine mai dulce, împreună. Ameninţările, calomniile, momentele destul de dificile, ca o brumă aspră, o trântiră şi pe ea la pământ. „Pricinuitorul” privea la ea ca la o netrebnică făptură, ce nu mai merita să trăiască. Evident, o dorea ferecată într-un lăcaş de lemn, asezat în adâncurile de jos ale pământului, şi ea ca o frunză să-şi petreacă acolo veşnicia.

O Dacie, cu un şofer necunoscut la volan, opri lângă ea. Şoferul o luă de braţ, o urcă în maşină, grăbindu-se să ajungă la Spitalul Judeţean de la marginea oraşului, claxonând insistent, să i se dea mai mult spaţiu, dând de înţeles că e vorba de viaţă şi de moarte.

- Cine sunteţi dumneavoastră?, întreabă Sofia nedumerită. Nu cunoştea nici locul, nici maşina în care se afla.

- Sunt un prieten al Domnului Ionescu. El m-a rugat, a insistat să vă aduc urgent la spital.

- Tot dânsul?... Of... îi mulţumesc din inimă!... De ce nu avem o lume plină numai de oameni buni? Şoferul tăcu, Sofia nu încetă să se plângă:

- Of!... Dacă ar mirosi prostia, dacă ar avea miros răutatea oamenilor, i-ai ocoli, ca să-ţi poţi păstra liniştea vieţii. Am 35 de ani, am ajuns la limita puterilor. Acest drum este fără întoarcere. Spuneţi-i Domnului Tudor că-i mulţumesc şi în clipele grele să fie şi dânsul ajutat de Dumnezeu.

O tăcere adâncă se aşternu peste cei doi care nu se cunoşteau. Nu se mai întâlniseră niciodată până atunci, şi nici după aceea. Şi totuşi, inimile lor au rămas unite în lupta cu faptele bune, pe drumul spre eternitate. La Spitalul Judeţean, o tânără doctoriţă îi preciză diagnosticul, îndreptând-o către un alt spital, de psihiatrie. O injecţie, şi totul sub o mască înşelătoare, reuşi să ascundă aparenţele. Avea perfectă dreptate, trupul era sănătos, doar sufletul îi era bolnav. Tristeţea ce-i invadase sufletul făcu o rană atât de adâncă şi dureroasă, încât nu se mai putea închide aşa uşor, şi unguentul nu aparţinea farmacistului. Mergând din doctor în doctor, din medicament în medicament, timp îndelungat, 90 de zile, sau, mai exact, 88 de zile de concedii medicale, suferinţa Sofiei devenea tot mai insuportabilă, durerea măcinându-i trupul care tot mai mult semăna cu un schelet. Nu sesiza undeva un punct anume unde să precizeze vreo rană, numai stomacul refuza cu desăvârşire mâncarea. Lipsa poftei de mâncare i-a încovoiat trupul în starea unui muribund ce zăcea fără putere în pat.

Visa cu ochii deschisi mai mereu că Mangâietorul, Împăciutorul tuturor mângâierilor sufleteşti, Cel care revarsă în slujba oamenilor pacea pe pământ, într-o zi v-a revărsa peste cugetele lor împăcarea. Oamenii care erau datori s-o primească aceasta cu milostivire, şi s-o dăruiască celor din jur, mai ales celor ce le-au greşit. Însă visul ei nu se împlini niciodată. Nimeni dintre colegi, nimeni din cei cărora nu le făcuse nici un


~ 91 ~

rău nu i-a deschis uşa. Avea mare nevoie acum, mai mult ca oricând de aceste mângâieri sufleteşti. O lacrimă adusă pe jertfelnicul împăcării i-ar fi turnat pe rană unguentul tămăduitor.

- Radu, care numai el mergea la birouri, trebuia să depună ultimele zile de concediu medical pentru cele 90 de zile, urmând apoi să meargă imediat la comisia de o scurtă pensionare. Împăcându-se cu acest gând, Sofia absenta din motivele de lungă şi foarte grea suferinţă ce o ţintuise la pat de atâta vreme. Şi totuşi parcă această suferinţă nu era de ajuns de gravă, au gândit cei ce o aruncaseră în acest chin.

- Sofia, ţi s-a desfăcut contractul de muncă dupa 88 de zile de concedii medicale.

- De ce, Radu? - Păi, să vezi, zice că... te-a găsit cu două zile lipsă şi nu te mai poţi

prezenta cu alt certificat de la comisia medicală! - Ei!... Nu se poate! - Ba da... se poate. Am constat şi eu că lipsesc acele două zile, am

rugat să se caute în fişa ta, ăsta e adevărul, ai doua zile lipsă. - Ei... tu glumeşti? - Nu! Nu glumesc. Dar... lasă, nu te întrista, nu e sfârşitul lumii acum,

că te-au dat pe tine afară, că ţi-au desfăcut contractul de muncă. - Dar nu-i cinstit, Radule! În loc să mă aştept la nişte scuze din

partea lor... - Ei, Sofia, nu te-ai învăţat minte? Iar mergi pe aceste principii... - O! Radu, să se roage la Dumnezeu, eu i-am iertat, dar să-i ierte şi

El, că au făcut o mare nedreptate!

* * *

E seară, e iarnă, afară e ger şi e multă zăpadă, în casă e singurătate

şi multă tristeţe. Copiii îşi făceau temele pentru a doua zi de şcoală. Radu intra de serviciu de noapte, schimbul trei, dar pe lângă acestea, se cerea să facă menajul casei, implicându-se la bucătărie, la spălatul rufelor, la curăţenie. Văzându-şi mama ţintuită la pat şi fără nici o speranţă, copiii erau şi ei la fel de trişti, participând cu toţii la deznădejdea ce-i cuprinsese. Retraşi în singurătatea lor, nu-şi puteau ţine plânsul. Venind la căpătâiul mamei însufleţindu-şi chipurile, voiau să ia un aer liniştitor, dând sfaturi mamei cât de mult trebuie să lupte, dar mereu găseau mâncarea întreagă în farfurie. Toţi medicii i-au convins că Sofia trebuie să lupte. Ea şi nu medicamentele. Acestea nu-i mai pot fi de niciun folos.Trupul intins pe pat zăcea fară nicio nădejde. Noaptea cădea peste trupul ei ca umbra unui monstru, ce încerca s-o mistuie între măsele. Mintea îi era lucidă dar, dacă închidea ochii, umbre de animale sălbatice, înaintea ochilor, i se părea că


~ 92 ~

vin cu ghearele s-o sfâşie. Deschizând ochii, reuşea să înlăture aceste năluciri imaginare, dar nu putea sta la infinit cu ochii deschişi, deşi somnul nu mai era prezent în odihna trupului ei. Sârguindu-se destul de mult să înşele aparenţele, mai ales în prezenţa şi de dragul copiilor ei, încă mai voia să joace acel rol de scenă, derutând deseori pe cei dragi ai ei. Dar nemaiavând resursele vitale, forţa necesară a se da jos din pat, hotărî să se dea învinsă. Era ora 22 noaptea. Copiii deprimaţi, împovăraţi de atâtea griji şi nevoi au căzut în somnul adânc al nopţii. Radu se pregătea să plece la serviciu, schimbul de noapte.

- Radu, iar pleci?, îl întrebă ea, abia deschizând gura. - Nu trebuie să plec? - Ba da, trebuie, dar... acum mai mult ca oricând aş vrea să rămâi.

În noaptea asta voi muri, mi-e teamă să nu se sperie copiii. Şi aşa sunt destul de înspăimântaţi.

- Voi rămâne, dacă asta încerci să-mi explici şi voi recupera altădată orele de serviciu.

Radu simţea că şi el ajunsese la limită. Cu siguranţă îi venea foarte greu. Făcuse tot ceea ce se putea face, eforturile lui s-au declarat fără nici un folos. Acum lui îi revenea toată răspunderea şi toate problemele gospodăreşti. Avea în ţarc porcul în greutate de 200 de kilograme, dar trecuse şi Crăciunul şi toate sărbătorile Anului Nou şi nimănui nu-i venea să-i savureze gustul fript pe jar, lângă ţuica fiartă şi şoriciul porcului, cum era altădată obiceiul. Şi el şi copiii traiau momente greu de povestit. Acum, Sofia reţinându-l de la orele de serviciu lângă ea, în întunericul sinistru al nopţii, şi dându-i sfaturi cum să-i ţină lumânarea, cum să aibă grijă de sufletul ei, Radu realiza că e prea singur, prea părăsit de cei din neamul lui. Era numai el şi momentele de adio.

*

* * - Unde te duci? o întrebă Ioan, pe soţia sa, Elena. - La Sofia! - Ce să cauţi în miez de noapte la Sofia?! Stai liniştită! - Nu pot, trebuie să mă duc! O văd cum plânge, e singură! - Unde o vezi singură? o iscodi bărbatul, care ştia trista poveste. - E aici, lângă noi... în grădină. Mă duc s-o aduc... acasă, lângă noi...

Îi e tare frig. - Aşa o vezi tu? o mai întrebă o dată Ioan, ca să fie sigur că nu-l

înşeală memoria. Elena, într-o lepădare de sine, urca şi ea sub o cruce grea de la despărţirea de cel de al doilea fiu, ce şi el trecuse nu de mult, în veşnicie. Acum şi ea urca drumul prin suişuri, coborâşuri şi căderi, de bună seamă, îngăduite şi de anii ajunşi în floarea batrâneţilor. Lepădarea de


~ 93 ~

sine, lepădarea de lume, socotea acum viaţa pe pământ ca Eclesiastul: „Totul e deşertăciune, totul vânare de vânt”. Acum, în aceste momente de grea cumpănă, chiar ea, ce abandonase lupta cu viaţa, chiar ea presimţi, asemenea căprioarei din poveste, că puiul ei e în colţii lupului.

Amândoi singuri, prinşi în obezile durerii, stăteau în aşteptarea unei veşti de bine. Ioan, auzind ce-i prevestea soţia lui, Elena, căzu în cumpăna deznădejdii. Izvor de lacrimi curgea din ochii lui, rugând pe Dumnezeu să-şi întoarcă puţin privirea spre pământ, să vadă oamenii care gem şi plâng sub povara Crucii, ca Iisus Hristos.

- Dă-mi mie, Doamne, crucea ei. Am 80 de ani, ia-mă pe mine, Doamne, şi las-o pe ea în viaţă. De ea încă este nevoie pe pământ, cruţă-i viaţa, Bunule Iisuse!

„Şi aceasta este încrederea care o avem către El, că dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (l Ioan 5-14).

* * *

Şi, cum nu poţi da lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, atunci când

vrei tu, în zadar planuieşti o trecere prin Poarta strâmtă a nemuririi. Vin iar zorile dimineţii iar o nouă zi şi iar aştepţi umil în gară trenul, poate Îndurătorul se va îndura să te lase să urci în primul vagon ca să te cruţe de chinul amar, din această vale a plângerii.

„O, Doamne!... gândea acum Sofia. N-am murit, iar se apropie amurgul serii, iară noaptea, iar fiorii morţii dau năvală în gândurile mele! Nu voi mai putea să-l reţin pe Radu şi la noapte de la orele lui de serviciu. Negreşit că voi muri, dar când? Oare va urma un chin foarte lung? Voi distruge copiii. Şi aşa i-am făcut părtaşi suferinţelor mele. Par prea maturi să le mai dau sfaturi şi totuşi mai aveau nevoie de mine, dar nu!... De prisos să mă gândesc la viitorul lor, m-am resemnat. Decât aşa, le va fi mai bine fără mine! Totuşi mă îngrozeşte groapa rece şi adâncă în care o să intru. Of!... Nici n-a venit noaptea bine şi umbrele întunericului iar se transformă în fioroasele stihii, care mă înspăimântă. Am şi început să gândesc negativ. Of... urăsc patul. Urăsc camera asta unde zac de atâta vreme. Aş fugi departe, în anii copilăriei mele. Of! Mi-a venit aşa un dor! De pădurile natale, cu alaiul de copii alergând după lupii ce pândeau să ne fure mieii. Biata ţaţa Lina Fascu! Îşi păştea vaca pe un răzor plin de iarbă grasă, puţin mai departe de noi, tot cârdul de copii din livezile de pe Valea Oanei. Ea croşeta la un ciorap în timp cevaca cu viţelul mic păstea lângă ea. Un lup din tufan, s-a furişat, gata să sară la gâtul viţelului, vrând să-l ia în spate, şi să-l răpescă în Pădurea Corbului. Doamne! Biata femeie,


~ 94 ~

fugind spre noi, voia să ne strige, dar cineva parcă o sugruma de gât:: Lu... lu... lupul! Mi-a luat vi... i...vi... ţelul!”

În sfârşit, cu privirea speriată şi cu gesturi disperate, explică firul întregii peripeţii, iar alaiul se îndreptă spre lup, luându-l la goană. Întorcându-se în anii copilăriei, se regăsi în mijlocul pădurii dese, plină de copaci, numită Valea Surului, tot cu alaiul de copii. Cu un pui de căprioară, pe care-l ţinea strâns la piept, sărutându-l şi îndemnându-i pe toţi să-l mângâie:

- Dă-i drumul, măi Sofia, plângea, rugând-o cu lacrimi, Vasile, fiul pădurarului. Tu nu vezi ce mult plânge mama lui, căprioara?

- Nu, nu-i dau drumul. Crezi c-ai să mai ai ocazia să mai vezi vreodată în viaţă aşa ceva? E un peisaj unic, un tablou de nedescris. Ce super arată căprioara, ce gingaşă şi atât de frumoasă poate fi! Doamne, cât farmec, cu câtă graţie saltă în jurul nostru. Ia priviţi ce speriată e b iata de ea.

Cu priviri disperate, dădea înconjur tot mai aproape de ei, gata să se aşeze ea pe altarul jertfirii, în schimbul eliberării puiului ei. Când şi-l primi cu cele mai calde sentimente, căprioara plecă pe drumul ei, cu puiul lângă ea, urcând tot mai sus, parcă mulţumindu-le. Lăsând căprioara, privirea se îndreptă după o rădaşcă, ce plutea în zbor lin şi mut pe deasupra capetelor lor:

- Ia uitaţi, măăă, ce rădaşcă mare! - Şi ce coarne mari!!... - Hai s-o prindem! Rădaşca le jucă o festă, oprindu-se tocmai sus, pe un stejar bătrân.

Băieţii, punând cârca lângă tulpina copacului, urcară unul peste altul, prinzându-se apoi de ramuri, o ajunseră. Sadici, satisfăcuţi, o înţepară cu un ac de mărăcine din vârful unui băţ şi plecară în căutarea altor animăluţe ce mişunau prin pădurea întunecoasă. Vânau mai ales şerpi şi bursuci, veveriţele fiind jucăuşe îi păcălea alergându-i din copac în copac. Fiecare băiat îşi etala cu fală bărbăţia, demostrându-le fetelor ce grozav este.Sofia respinge acum şi aceste imagini din gândurile ei. Fericita copilărie se pierduse în neantul trecutului. Viitorul nu mai era întrezărit de niciunde, iar prezentul apăsa peste ea cu o mare greutate. Încă nu-şi imagina ce va fi şi cum va fi, plecând Acolo, unde să ajungă departe, lângă Acela de care avea atâta nevoie. Mai ales acum, când i se părea că toţi ceilalţi îi întorseseră spatele. Făcându-şi bilanţul, găsise că de multe ori binefacerile lui Dumnezeu s-au revărsat din belşug peste neaşteptările ei. Dar de multe ori, făgădui credinţă şi tot de atâtea ori dovedi instabilitate. “Dumnezeu, iată, nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură!” gândea ea acum atât de speriată. Suspină adânc şi parcă ultimele lacrimi dădeau să cadă pe obrajii palizi. Acum cu glasul aproape stins din nou îl strigă ca în visele când satana voia să-i răpească viaţa şi mereu intervenea Dumnezeu:


~ 95 ~

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Iisuse, bunule Mântuitor, de ce m-ai părăsit?! Te rog eliberează-mi sufletul din acest trup muritor. Încredinţează-mi-l Celui ce a suflat suflare de viaţă peste el, să mă primească în bucuriile Lui. Vreau să mor, Bunule! Nu mai vreau să trăiesc, viaţa mea pe pământ nu mai e decât chin. Chin este pentru mine şi chinuiesc şi pe cei din jur. Auzi, Doamne, rugăciunea şi strigarea mea să urce la Tine. Tu mi-ai dat viaţa, Tu răpeşte-mi-o, acum, foarte repede... chiar în această clipă, pentru mila şi multa Ta bunătate, pentru numele Tău cel Sfânt.

- Scoală-te! O voce se auzi din umărul drept. Sofia nu înţelese. Cunoştea destul

de bine acest glas, mai auzise această voce sublimă, dar de data aceasta pierdu încrederea în luciditatea ei. Îşi zise:

- Iată, nici memoria nu mai e atât de lucidă. Uneori trosneau oasele, refuzând să se mai mişte, înţepenindu-se.

Capul nu voia să se mai ridice de pe pernă să-şi găsească altă poziţie. Buzele erau uscate, limba se deshidratase după trei luni fără hrană. Acum, când această voce îi porunci să se scoale, era inutil să mai încerce, era un efort prea mare. Era absurd, nici măcar să vrea nu se putea. Multe prietene veneau până în uşă, întorcându-se, se înspăimântau de chipul ei. Ochii îi căzuseră în orbitele adânci din fundul capului. În stomac se formase un gol mare ce intra mult până sub coaste, trupul semăna cu un schelet, iar de n-ar fi fost pielea, s-ar fi pierdut oasele.

Şi cum să oblige cineva, chiar Dumnezeu, dacă ar porunci, să poată oare să mai mişte acest cadavru? Întoarse faţa şi lăsă din nou o lacrimă fierbinte să se rostogolească pe pernă, îndepărtând această voce, crezând-o imaginară.

- Scoală-te! Hai, scoală-te!, se repetă din nou glasul. Sofia fugi cu mintea la Florica, vecina ei decedată, că tot aşa un duh

nebun o purta pe câmp şi îi poruncea: “Dezbracă-te!”. N-o cruţa, până nu rămânea cu trupul gol. Oamenii se înfiorau de decăderea morală a acestei femei şi tânără, şi inteligentă.

- Vai, mie! îşi zise Sofia, acum, uite acelaşi duh mă sfătuieşte şi pe mine, urmărind acelaş scop, să mă hărţuiască, să-mi denigreze sufletul!? Dar se linişti, mulţumind bunului ei Iisus, că i-a dat neputinţa ca să nu umble şi ea din loc în loc, împroşcând cu ţipete şi insulte privirile celor ce se opreau în loc, încurcându-le potecuţa drumului lor cum se manifesta Floarea.

- Scoală-te şi du-te, nu înţelegi? Un fior rece ca gheaţa de astă dată îi slăbi împotrivirea atât de

neclintită. - Unde să mă duc? - La spital! - La spital?...


~ 96 ~

- Da, îmbracă-te şi du-te! - La care spital? - La Boldeşti! - Să mă scol, da, să mă îmbrac, dar... să merg mai întâi la baie, să

fac un duş, de când zac în acest pat!!!... O... parcă nici nu mai ştiam de mine... O, vai mie Doamne!

Vocea tăcu. Sofia se mişca la fel ca un robot. Bâjbâia ca prin ceaţă, împlinind voia Celui ce o programase să lucreze automat. Venind lângă şifonier, se îmbrăcă. Îşi puse haina de blană groasă şi atât de grea pe umerii ei atât de slăbănogiţi. Îşi reaminti când, în zilele minunate de pe Litoral, bărbatul ei o copleşea cu vorbe frumoase de dragoste, făcându-i surpriză această haină de blană naturală, atât de scumpă şi de frumoasă.

Acum, o privea ca pe o zdreanţă, şi pe deasupra foarte grea, o îngropa în pământ cu volumitatea ei. Deodată, intră pe uşă băiatul ei. Florin era acum în anul II la Liceul Sanitar din Ploieşti. Visul lui era medicina. Ca un făcut, intră şi bărbatul ei, care fusese la sora Sofiei cea mare Smaranda, să vină ea să-i ţină companie Sofiei, cât el, Radu, va fi schimbul de noapte.

Narcisa era încă la şcoala generală din sat, în clasa a V-a, învăţa după amiaza şi ajungea mai târziu acasă.

- Ce-i cu tine? Ce faci? Unde pleci?, întrebară miraţi amândoi într-un glas.

- La spital… - Unde?... La ce spital? - La Boldeşti! - Ce cauţi la Boldeşti? E seară, la ce te aştepţi? E deja ora 16. Au

plecat toţi doctorii. Şi, chiar dacă nu... la ce miracol te poţi aştepta la spitalul de aici? Te-am purtat pe la cei mai buni doctori, toţi ţi-au dat aceleaşi sfaturi: să lupţi cu mai multă voinţă. Tu să lupţi, nu medicamentele. Nu ţi-am cumpărat cele mai scumpe medicamente, până te-ai intoxicat? Le-ai aruncat, văzând că nu-ţi sunt de nici un folos? Ce speri să întâlneşti aici în acest spital unde la ora aceasta nu mai găsim pe nimeni? Hai, linişteşte-te, se face noapte acum!

- Florin! Te rog, hai tu cu mine. Lasă-l pe tatăl tău, ia sania, te rog, pe zăpada asta...! Poate ajungem, poate nu mai ajungem, dar o voce nu-mi dă pace. Vreau, nu vreau, trebuie să mă supun. E ceva uşor... şi... aşa plăcut de când această voce îmi porunceşte, e ceva inexplicabil, parcă plutesc pe aripile unei păsări. Nu!... Nu mă pot opune, a intrat o putere în mine, priviţi-mă, nu observaţi nici o schimbare?

- Ba da, mamă, şi mă bucur, e un pas înainte. - Şi... Nu mă mai întorc în acest pat, parc-ar fi iadul. Nu... nu-l mai

vreau. Mi-e aşa de bine!!! - Da, mamă, mergem! zise Florin. - Oare nu ţi-e foame? Ai mâncat? îl întrebă Sofia.


~ 97 ~

- Nu, nu mai mi-e foame, mamă, vreau să te faci tu bine! Doresc atât de mult să mai fim ca altădată!

Florin era poreclit Grasul, acum era slab şi păşea trist şi abătut. Plecă şi totuşi Radu îi însoţi şi el. Ajunşi la uşa spitalului, curentul le-a adus în nas mirosul de medicamente. Sofia se scutură, îngreţoşându-se:

- O!… Vai, Doamne, chiar m-am lăsat înşelată de iluzii deşarte? Ce găsesc aici? Miracolul tămăduitor al deznădăjduinţelor? Şi cine să mi-l prescrie? E imposibil, au plecat toţi doctorii. Am ajuns să zic, vorba proverbului bătrânesc, „Umbli după cai verzi pe pereţi să le ei potcoavele”.

Suspiciunea şi neîncrederea au aruncat-o iar în deznădejde. Vocea o părăsi, iar aripile acelui vultur o aruncară neputincioasă pe un fotoliu la intrare, unde, la uşa cabinetului de chirurgie mai multă lume aştepta la un rând foarte mare. Uşa se deschise larg, doamna asistentă ieşi să urce la etaj. În cabinetul medicului de gardă se văzu pe un scaun, scriind la o masă, doctorul specialist interne Disescu Dinu. Această soră puse ochii pe chipul Sofiei şi văzând-o nehotărâtă pe acel fotoliu, ii ghici intenţia. Sofia sări ca arsă;

- Gata, acum înţeleg. Vocea nu a fost alta decât Duhul Preabunului Dumnezeu. El m-a condus aici, am să mă fac bine, Slavă Ţie, Doamne! La întoarcere, Sora, văzând-o aşezată la rândul acela imens, ţinu neapărat s-o dojenească:

- Ce?!... Aţi transformat seara de gardă în zi de consultaţii? Nu înţelegeţi că şi domnul doctor e obosit? Nu mai poate nici dânsul! E destul de surmenat, o să-l îmbolnăvim.

- Vă rog! Anunţaţi-mă şi pe mine, nu mă mai pot întoarce acasă, mă simt foarte rău... Vă rog! insistă Sofia.

Doctorul, auzind această gălăgie la uşă, o mustră puţin pe biată Asistentă, apoi îi porunci:

- Ia spune-i acelei persoane să intre! Asistenta se văzu obligată să se reîntoarcă spre rândul mare de

oameni, s-o invite să intre pe Sofia, pe care deja o alungase. Sofia, prinse mult curaj şi zise în gând:

„Deodată m-am clătinat, crezând că m-a părăsit vocea, dar între timp ea umbla pe la inimile celor îndreptăţiţi să mă ajute.

Dar, iată, voi merge înaintea ta, deschide-voi uşile închisorii tale şi-ţi voi arăta locul de scăpare”, zice Domnul, Mântuitorul nostru.

Domnul doctor Disescu Dinu semăna cu Mântuitorul Iisus. Sofia nu-L cunoştea pe Iisus cum arată, dar după glas, îşi închipuia că aşa trebuie să fie, blând, bun şi îndurător. Un consult amănunţit din vârful degetelor şi până în creştetul capului îl ajută să pună un diagnostic precis, intreband-o;

- Ce şoc aţi primit, de aţi ajuns în halul acesta? Ce eveniment neplăcut aţi avut? Vă trimit la un sanatoriu, în Staţiunea Predeal?

- O!... Nu, domnule doctor, eu sunt depedentă de cineva care să aibă grijă de mine. Cu atât mai mult nu mă duc altundeva, vreau să rămân


~ 98 ~

sub îngrijirea dumneavoastră, aici, în spital. Urmă o tăcere, continuând amănunţit consultul. Din nou doctorul întrerupse tăcerea.

- V-ar ajuta mai mult, să ştiţi, eu nu vă pot interna! Rămâneţi cu tratament la domiciliu?

- Credeam că mă îngrijiţi dumneavoastră, aici, în spital. - Nu pot să vă dau concediu medical, nu aparţineţi de mine, din

păcate, nu aveţi fişa aici şi diagnosticul dumneavoastră nu poate fi tratat în acest spital. Vă dau trimitere către psihiatrie?

Sofia scoase din geantă toate internările şi toate reţetele ce i-au fost prescrise de alţi medici psihiatri, explicând:

- Am venit la dumneavoastră ca la Dumnezeu, sunteţi ultima mea şansă… Oare să sper că-mi va fi bine? Mă veţi face sănătoasă dacă voi rămâne cu tratament la domiciliu?

- Ceea ce vă dau eu acum, este exact medicamentul care vă foloseşte, o să vă ajute, veţi vedea!...

Un clordelazin a devenit într-adevăr medicamentul miraculos, care a început să-i redea pofta de mâncare. Oasele au început încet, încet să se învelească şi corpul să ia forma avută cu mult mai înainte. Sofia se bucura în fiecare zi, acum înflorea trupul ei, simţind din nou marea binefacere a lui Dumnezeu.

Viaţa îi lovise mult prea dur, în piept, pe întreaga familie. În zadarîncerca acum să întoarcă liniştiţi capul de la ceea ce a fost atât de trist, socoti că e prea târziu. Anxietatea, presimţirile negre care îi dominaseră atâta vreme, îi înspăimântaseră. Impresia despre lume, despre oamenii din jur, despre încredere, iubire, speranţă, fericire devenea acum dezgustătoare în inima lor.

- Mamă, destinul vieţii e mult prea crud. Cum au decurs lucrurile până aici... eu tot nu pot pricepe!

- Nu ştiu, fiule, răspunse Sofia. Nici eu nu-mi dau seama, rămâne ca o tristă poveste. Nu reuşesc să-mi amintesc dacă am făcut vreun rău cuiva vreodată. Poate defectul ce mi-l asum e că am fost o fire prea tăcută. N-am comunicat mai mult cu oamenii din jur. Deşi Dumnezeu ştie că îi iubesc foarte mult. Iubesc mult lumea şi mi-e foarte milă de toţi oamenii de pe pământ. Şi pe cei răi i-am privit cu milă. Prin prisma mea am considerat că şi aceştia merită o şansă, întrucât greutăţile şi necazurile vieţii sau poate chiar disperarea i-a împins într-o direcţie greşită.

- E frumos să ai conştiinţa curată, e bine să nu faci nimănui rău în viaţă. Dar această imagine îmi va rămâne todeauna înaintea ochilor, ca cel mai urât model de vieţuire. M-a afectat şi pe mine, nu urăsc oamenii, dar încerc să-i ocolesc. Nu, nu mai visez medicina. Nu sunt făcut pentru această profesie. Vreau să stau cât mai departe de ei. Îl fericesc pe tata, care se luptă cu fiarele sondei, cu motoarele. Mai uşor le înţelegi graiul lor, simţi când trebuie alimentate sau când o defecţiune trebuie remediată. Cu oamenii e altceva. E mult... mult prea mult zgomot de vorbe.


~ 99 ~

Florin se ridică brusc în picioare şi cu o privire cercetătoare se pironi în faţa ferestrei unde parcă freamătul lumii îi răscolea din noutristele amintiri. Iubirea, armonizată cu un sentiment de ură, rezulta acum un aliaj degradant în inima lui mult prea tânară. Apoi îşi întoarse privirile pironite în cameră, privind în gol, înăbuşind înlăuntrul sufletului un vis măreţ, ce s-a stins atât de uşor, la o mică vibraţie a inimii lui, zicând:

- Drumul vieţii mele coteşte acum, mamă, spre altă direcţie. Se năruie un vis, un ideal, se pune capăt aici medicinei. Vom mai vedea.

În zadar încercările mamei de a-l convinge că totuşi viaţa poate fi şi altfel decât cea trăită de ea. Că oamenii sunt buni, dar că fac uneori lucruri nedemne, împinsi de cel rău. Şi dacă s-ar ruga mai mult la Dumnezeu, ar putea trece peste aceste ispite.

- Fiule! Iertarea şi uitarea, ştergând orice suferinţă, îl împing pe om s-o ia iar de la capăt. Omul nu e singur pe pământ. Şi mai e o explicaţie. Dumnezeu urcă şi coboară harul după faptele fiecăruia şi împarte destinele aşa cum vrea El.

- Mamă, s-au răsturnat tronuri regeşti datorită urii, intrigilor. Unii oameni chiar sunt lăsaţi de Dumnezeu să spintece destine? O dezamăgire cruntă se imprimă pe fruntea tânărului Florin, tot aşa cum o chinuitoare spaimă îi împietri inima.

- Nu! Nu sunt lăsaţi de Dumnezeu, dragă Florin. Dar mai e o putere, un „senior al adâncului”. El pune la gura iadului flori,muzică, alcool, tutun, pofte trupeşti, lacomia de mai mult, de mai bine şi frumos, cu mare veselie întâmpinându-l pe sărmanul om. Majoritatea se grăbeşte spre aceste porţi poleite cu aur, dacă nu ia seama. Parcă mai ieri povesteai ceva despre un unchi al unui coleg de al tău, plecat în Spania. Ce spuneai? Şi-a deschis un restaurant cu o sută de locuri? Parcă aşa am înţeles, aleargă de dimineaţa până seara să-i fie scaunele mereu ocupate?

- Da! Aşa am zis, îmi amintesc. - Ei, află că şi aceast senior demonicesc, aleargă din zori şi până în

seară să-şi pastreze, tot la fel, toate scaunele lui ocupate. Mă înţelegi ce vreau să spun?

- Da, ne-am întâlnit cu puţin înainte, m-a invitat pe la el şi chiar mi-a arătat tot felul de lucruri frumoase, trimise de unchiul său. Ce bogat e!...

- Ei! Hai, Florine dragă, nu cârti, vom vedea un alt miracol pe viitor. - Ce miracol? La ce te mai aştepţi? - Glasul din umărul meu drept mi-a mărturisit că va veni un bine

asupra noastră, o spun tot spre lauda lui Dumnezeu! - Mamă! Mă înspămânţi! Până acum ai fost foarte lucidă, chiar te-am

admirat. Ai trecut faza cea grea şi până acum am fost mândru de tine, că n-ai dat dovadă de goluri de memorie, oare mă faci să mă îndoiesc acum?

- Nu, fiule! N-am să te dezamăgesc. Dar gata cu toate problemele de acest fel! Oare ce să cred eu despre tine? Aşa de repede ai uitat? Nu acest


~ 100 ~

Glas mi-a salvat viaţa? Iată, v-am făcut părtaşi suferinţelor mele, vă fac părtaşi şi la aceste bucurii ca să fiţi martori. Tu, sora ta şi tatăl vostru... veţi putea tăgădui acest mare adevăr?

„Binecuvintează pe Domnul Dumnezeu în tot timpul şi cere de la El să călăuzescă căile tale şi ca toate gândurile tale să izbândească, căci înţelepciunea nu e dată la tot neamul şi Domnul dă tot binele şi pe cine voieşte îl ridică sau îl coboară până în adâncul lăcaşului morţilor. Ţine minte deci, fiule, poruncile mele şi să nu se şteargă ele din inima ta”. (Tobit. 4-19).

- Şi nu uita niciodată în viaţa ta, că şi ţie, ca şi mie, acest Glas ţi-a redat iarăşi viaţa pentru a doua oară pe pământ. Aveai numai 8 luni.

- Nu ştiu. Eram prea mic, mi-ai povestit tu mereu. - Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt. Acum poţi tot atât de bine

simţii şi tu ceea ce simt eu, ceea ce au simţit marii Sfinţi care au slujit ca cei mai umili oameni de pe pământ, părăsind lumea, vieţuind numai pentru Domnul şi Mântuitorul lor. Iată, noi cei de astăzi credem că vieţuim întru porunca „Legii”, dar suntem foarte departe de ea. Nu mai spun că la Porunca întâi ne poticnim mai toţi ortodocşii: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Dacă vrei să ţii o discuţie aprinsă pe această temă cu un grup de ortodocşi, la câteva minute, te trezeşti că eşti singur. Ţi se pare că exagerez?

- Nu exagerezi, mamă, dar partidul a reuşit să ne îndoctrineze cu evoluţia omului creat din strămoşul nostru, maimuţa.

*

* * De azi, mulţumită de sănătatea ei, Sofia făgădui, ca drept

recunoştiinţă, să mergă mereu la Sfânta Biserică, să nu mai lipsescă niciodată. Să poată cânta şi ea laudele împreună cu toţi credincioşii. O lepădare de sine e o jertfă adusă din iubire la picioarele Celui ce s-a jertfit şi pentru multele ei păcate.

„El m-a scos din lanţurile morţii şi la loc de păşune şi de odihnă m-a adus. M-a scos dintre cei răi, m-a aruncat în focul încercării, pregătind să mă prelucreze în vas ales, în cinste să mă pună. Minunate sunt lucrurile lui Dumnezeu. Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău, Sfântul lui Israel: Eu sunt Domnul tău care te învaţă spre folosul tău şi te duce pe calea care trebuie să mergi”, zice Proorocul.

Adevărul acesta era, Dumnezeu o ridicase de pe marginile gropii adânci şi întunecate, când ea urma să cadă. El cu adevărat îi făgădui acum un loc de păşune şi de odihnă, dar gândirea ei slabă şi săracă nu putea cuprinde încă planurile lui Dumnezeu. A fost nevoie, într-adevăr, s-o treacă prin acest cuptor al încercărilor, să-i deschidă larg câmpul Sfintelor


~ 101 ~

Scripturi, să le înţeleagă şi să le pătrundă cu judecata minţii ei, cu înţelepciune şi pricepere. Dumnezeu îi promite acum toate acestea şi pe deasupra îi făgădui, că va revărsa peste ea bogăţia la care ea nu mai spera şi nici n-o întrevedea, cel puţin în viitorul apropiat.

- Astăzi vom merge cu toţii la biserică, impuse această ordine în familia ei. Mă aduceţi pe braţe dacă se va întâmpla să-mi vină rău sau chiar dacă voi şi muri.

La Cazania Sfintei Slujbe din această Duminică, se citiră cu multă înţelepciune cuvintele: “Tu eşti bolnavă şi capul tău şi inima ta înfricoşate de moarte. Alergi din doctor în doctor şi din medicament în medicament, dar doctorul sunt Eu şi medicamentul tău este la Mine. Vino la Mine, dacă vrei să dobândeşti viaţa şi liniştea sufletului tău!”

Lacrimile multor credincioase nu mai conteneau să curgă pe obraji. Fetiţa o lovi uşor cu cotul:

- Mamă, toate credincioasele plâng şi se uită la tine. Acasă ajunşi şi la ora mesei fiind, Sofia întrebă: - De ce oare plângea lumea din Biserică? - Nu-ţi aminteşti nimic, mamă, de cinci luni încoace? Toată lumea s-

a interesat de viaţa ta, toată lumea îţi ura sănătate. Odată chiar s-a dus zvonul că ai murit, îţi cumpăraseră flori să vină la tine. Astăzi au plâns pentru că vedeau în Cazanie povestea vieţii tale. Nici noi nu mai speram că te mai readucem la viaţă. Domnul doctor Disescu a făcut o minune dumnezeiască cu tine.

- Da, mulţumesc Domnului Doctor, dar mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu!

Bineînţeles că acest doctor era un ucenic al Mântuitorului: doctor fără de arginţi, fără dorinţa de câştig. Îl urma pe Învăţătorul său pe drumul Golgotei până sus, gol şi singur, legând şi tămăduind rănile şi trupeşti şi sufleteşti.

„Să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi, în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care voi să străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filip. 2).

* * *

Aruncând trecutul în negura uitării şi spulberând toate grijile acestei

lumi, Sofia, tot citind din lumina Sfintelor Scripturi, căpăta tot mai multă înţelepciune cerească, dar, de ce învăţa teoretic mai mult, parcă ispitele nu încetau să vină tot mai numeroase, tot mai grele.


~ 102 ~

Într-un vis din noapte, se văzu urcând pe un deal prin satul ei natal, pe unde-şi petrecuse copilăria. Urca de mână cu Narcisa, fiica ei. Pe acest deal, observă cum un şuvoi de apă săpase adânc cărarea, chiar pe urmele bătrânilor noştri părinţi de demult, cei care, în decursul sutelor de ani, merseseră pe ea. Pe de o parte şi de alta, se formaseră râpi nisipoase, drepte şi fără iarbă pe ele. Prin aceste râpi, Sofia, văzu acum multe cuiburi cu mulţi şerpi cu capul aţintit, gata pregătiţi să atace pe toţi acei care încercau să le violeze teritoriul. Cu limbile lor ascuţite, ieşite în afară, aşteptau lacomi parcă să învenineze şi trupul celor două. Deodată, Sofia se opri cu intenţia să se întoarcă. Dar era prea târziu, unul dintre ei şi numai piciorul Sofiei îl muşcă cu o iuţeală de nedescris. Ea îl văzu cum, rămas în coadă, se lungi atât de mult o muşcă şi tot atât de repede se retrase satisfăcut că îi reuşise această lucrare. Ea era victima urmărită, fară nicio şansă de scăpare. Ciudat, Narcisa, neobservată, a urcat tot mai sus, fară nicio frică asigurându-şi mama:

- Stai liniştită, mamă, îţi voi aduce imediat un doctor să te facă bine, vin imediat. Narcisa urca pierzându-se în zare, iar Sofia căzu neputincioasă la pământ. Şerpii priveau şi mai fioroşi şi parcă plini de curiozitate urmărea reacţia Sofiei. Cu mâinile pe rană, simţea o durere îngrozitoare. Fiica ei disparu definitiv. Plângea şi gândea că orice intervenţie va fi de prisos. Simţea cum această otravă urcă prin tot sângele ei pe toate venele, până la inimă, provocându-i grave tulburări de ritm şi o usturime destul de mare, cât să-i fie fatală.

„Am făcut mare greşeală că am luat-o pe aici, îşi zise Sofia deznădăjduită. Această muşcătură mi-a înveninat tot corpul, voi muri în foarte scurt timp pe acest teren atât de periculos. Cum de nu mi-a trecut prin minte să mă feresc de voi? Dar cum să mă feresc... doar asta e… potecuţa copilăriei mele. N-am trecut de atâtea ori numai pe aici?”

Trăind acum clipele de groază, ultimele clipe, privindu-i din nou mai atentă, văzu în ochii lor o făţişă viclenie cu care sfidau privirea Sofiei. Abia acum observă că ochii şerpilor semănau uluitor cu ai celor cu chipul malefic, din celelalte vise cu care o războia blestematul. A priceput abia acum că este tot lucrarea maleficului belzebut şi în disperarea ei începu a-L striga pe Domnul Iisus:

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Iisuse, am citit în versetele Sfintei Scripturi despre smochinul cel neroditor: “De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac, iar smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te, va fi aşa” (Matei 21; 20,21).

Te rog acum Iisuse, Bunul meu, Domnul meu Mântuitor, nu vreau muntele să se mute dÎntr-un loc în altul, dar doresc ca acest venin de şarpe să nu aibă efect ucigător asupra sângelui meu, dacă Tu voieşti... Te rog...


~ 103 ~

- Ridică-te!, se auzi un glas din umărul drept. Toţi şerpii ascunzându-şi sfioşi capul, se ruşinară, retrăgându-se în

culcuşurile lor. Sofia îndată se trezi. Veninul şarpelui îl simţea retrăgându-se din corpul ei încet, încet spre piciorul muşcat de şarpe, iar usturimile inimii deveneau acum tot mai puţin dureroase, până au încetat definitiv.

- O, Iisuse, Binefăcătorule, am toată convingerea şi cred cu toată puterea sufletului meu, că un bun credincios, un bun ucenic al Tău, prin credinţă statornică şi curată, poate muta muntele în mare. Statorniceşte-mi credinţa, dă-mi deplina încredere că mereu mă vei ajuta, ca în numele Tău, să biruiesc pe vrăjmaşii demoni. Acest vis să devină realitate, iar harul Tău să rămână pururea lângă mine, fără să mă mai îndoiesc, se ruga tot mai mult Sofia.

Ea era sigură acum că Iisus o cercetase ca să-i încredinţeze harul Său. În luptele cu vrăjmaşul să aibă mai mult curaj şi nădejdea că nu va fi lăsată fară sprijin. Astăzi, învăţase mai mult decât ar fi putut acumula prin studiul multor ani de învăţătură şi cunoaştere.

Acest glas din umărul ei drept, însă când îl ruga, când îl chema ea, nu se lăsa înduplecat să vină, decât atunci când venea şi ispita. Ea era elevul ce mereu trebuia să înveţe şi practic, nu numai teoretic. Mereu fiind victima capriciilor, cei potrivnici nu încetau a-i da târcoale. În fiecare zi, nu uita că arma cea mai de preţ era răbdarea şi dacă nu avea rabdare, trebuia să apeleze la îndelungă răbdare, strigându-L mereu pe Domnul Iisus

Ispitele nu încetau să vină. Ispititorul necontenit îşi dregea cursele, ca să le întindă chiar şi la lumina zilei. Bine i-a făcut Dumnezeu omului, lăsându-l în această necunoştinţă sau mai puţină pricepere a marilor taine cereşti. Marele prooroc David a numit Pământul Valea Plângerii. Trebuie să-l fi inspirat chinurile, nenorocirile ce cădeau necontenit peste această omenire, dar cred că şi o altă variantă l-a determinat să-l mai numească astfel.

Cred că el vedea ce nu-i era îngăduit celor de jos să vadă. Vedea ceea ce unii dintre noi cârtim împotriva Puterilor Cereşti, zicând: „Unde este Dumnezeu? Şi de ce nu se lasă văzut de noi?!”…Odată, văzăndu-L pe Dumnezeu, cu siguranţă îl vei vedea automat şi pe satana.

Deci dacă Harul Sfânt ar fi îngăduit ochilor pământeşti să vadă coborând şi urcând forţa întunericului peste biata omenire cât de îngrozit ar fi fost omul pe Pământ?!!... Oare ar mai fi fost aceea viaţă!? Oare ne putem da seama cât de greu îi este acelui suflet!? De aceea cei ce au avut aceste trăiri au zis: « Fericit cel ce nu vede şi crede ».

Dar iată, cu cât un suflet urcă toate treptele duhovniceşti, cu atât de mult îl sperie creaţia, marea ştiinţă şi puterea nemărginită a Celui A Tot Creator. Te crezi şi chiar te poţi numi un « ‟vas ales », dar, care te poţi sfărâma la cea mai mică atingere, dacă Dumnezeu nu are mare grijă de tine. Din ce în ce te vezi şi mai neputincios, ca un copil care se crede în siguranţă, numai în braţele mamei. Iată şi el, acest suflet s-ar dorii încă de


~ 104 ~

pe aici în braţele lui Dumnezeu. Lumea şi tot ce îl înconjoară i se par pentru mântuirea sufletului său un mare pericol. Doreşte singurătatea, doreşte să plece mai bine în Pustiul Iordanului, decât să pieardă nemărginitele bunătăţi, necuprinsele frumuseţi pe care cu siguranţă i se pare că sunt descoperite atunci numai de el, sunt numai ale lui şi toată lumea nu face altceva decât să i le răpească fără milă şi respect. Pustnicii au gustat aceste îndulciri duhovniceşti, socotiţi fiind de lume ca nişte « nebuni ai lumii! ». De aceea prefereau mai bine pustiul, decât în lume şi, fără ele. Sfânta Scriptură ne arată cum că, Dumnezeu a fost văzut de mulţi prooroci, slujitori ai Săi prin vise sau revelaţii divine:

„Visul lui Avram. Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare.” (Fac.15-1).

„Şi a visat Iacob că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul din capul scării şi i-a zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avram. Nu te teme!” (Fac, 28-12).

„Iosif le-a spus fraţilor săi: Ascultaţi visul ce am visat”.(Fac.37-6). „Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon”. (Fac.41.). „Dar noaptea în vis a venit Dumnezeu la Abimelec şi i-a zis: Iată tu ai

să mori pentru femeia pe care ai luat-o, căci ea are bărbat.” (Fac.20-3) „ Vedenia şi Visul lui Daniil”. (7-1). „ Visul lui Mardoheu”. (Estera 1-1). „ Visul lui Iosif, logodnicul Mariei, Maica Domnului Iisus”. (Mat.1) Şi

multe altele. Dar sunt şi vise deşarte care pe mulţi i-au înşelet şi au căzut cei care au nădăjduit în ele:

„De nu vor fi trimise de la Cel Prea Înalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele”. (Int. Isus Sir. 34-6).

Din prisosul bunătaţii Sale, vise şi vedenii veneau şi la Sofia, uneori însă auzea şi cunoştea foarte bine Glasul din umărul drept:

- Du-te la bătrânul tău tată. E bolnav, zace la pat, dar se va face bine. Îngrijeşte-l! El va scuipa pe tine, dar tu mai bine să-i suporţi scuipatul pe lumea aceasta, decât să-l suporţi în iad, în focul nestins al gheenei.

Această avertizare semăna acum cu un vârf ascuţit de sabie, în inima Sofiei. Dar venită din dulcele Glas ce îi coordonase atât de bine viaţa până acum, se contopi în acelaşi farmec al desfătărilor şi mângâierilor cereşti, devenind imediat roaba şi supusa Mântuitorului, aşa cum s-a întâmplat cu atâţia alţii pe Pământ. Cu această căldură sufletească, plină de credinţă, dragoste şi nădejde, Sofia plecă la tatăl ei, chiar dacă acest drum putea fi foarte lung şi foarte greu, fiind şi ea încă foarte sensibilă, după boala ce o ţintuise la pat atât de mult timp.

- Mă duc la tatăl meu, are mare nevoie de mine. - Dar ce-ţi veni aşa, deodată, să pleci şi de unde ştii că este bolnav? - Iisus m-a prevenit azi-noapte în somn. - Şi, totuşi, nu crezi că acestea sunt doar părerile tale? întrebă Radu.


~ 105 ~

- Şi totuşi, nu poţi înţelege odată că acesta e un adevăr venit din Lumina Adevărului şi tu ai datoria să mă sprijini? Instabilitatea aceasta a inimii tale nu-i place lui Dumnezeu. De ce nu te supui voii Sale? Eu încerc mereu să zidesc, tu dărâmi?...

- Ba da, înţeleg! Ba da! Să mă ierte Dumnezeu! Negreşit că vreau să pleci la Tatăl tău, nu trebuie să te superi pe mine şi nici să mă priveşti atât de nedumerită.

Fară să mai stea pe gânduri, Sofia plecă de dimineaţă în satul ei natal, ajungând la casa părintească. Imaginea din faţa ochilor îi aduse o tristeţe şi o durere destul de mare în suflet. Tatăl ei, căzut, zăcea fără putere. Mama ei era plecată în satul vecin, unde se afla o mică farmacie. Amărăciunea sufletească cu care se confruntă acum Sofia o făcu să creadă că tatăl ei este pe moarte, fără nici o posibilitate de a-l mai salva. Ar fi dorit nespus să-l ia ca pe un copil în braţe şi să fugă cu el oriunde, numai să-l ascundă de ghearele morţii, pe care ea o cunoscuse cât de hâdă şi de fioroasă e. O soră mai mare, care locuia în apropiere, în acelaşi sat, îşi dădu cu părerea:

- E bătrân, nu-l mai ajută medicamentele. Ar fi neortodox să moară în spital. Visul tău a fost real, cât de cât, adeverindu-ţi-se în parte ceea ce se va întâmpla. Aceasta nu înseamnă că tata va mai rămâne mult timp în viaţă. Are 80 de ani, nu te gândeşti?

Totdeauna cele două surori întreţineau discuţii contradictorii pe această temă. Şi ea, şi pe bună dreptate îl vedea pe Dumnezeu undeva într-un spaţiu retras, destul de îndepărtat, şi dacă s-ar lăuda cineva cu vreo taină, descoperindu-i-se cuiva, atunci acela trebuia să fie un pustnic foarte bătrân, un sihastru din cine ştie ce munte, în vreo peşteră întunecoasă şi foarte îndepărtată.

Sofia se dădu învinsă şi neputând a-i schimba această imagine ce şi-o formase, sora ei, gândi că Bunul Iisus o va lumina şi pe ea şi-i va arăta şi ei cât de aproape este de sufletul ei şi de sufletele tuturor.

Împreună stabiliră să-şi îngrijească tatăl acasă, pregătindu-şi inimile pentru orice eventualitate. Sofia nu-l mai părăsi. Îşi puse în gând să-l hrănească numai cu lichide cât de multe, sucuri de fructe, zeamă de borş, pe care o prefera el cel mai mult şi cu iaurt.

Dormind lângă tatăl ei pe margina patului, bătrânul tuşi o dată tare şi scuipă fără să vrea pe pieptul Sofiei. Iisus o avertizase clar despre acest lucru.

- E clar, îşi zise ea acum, se va face bine! Amintindu-şi că Iisus o prevenise, avertizând-o că e mult mai bine să

îndure scuipatul pe aici, decât în infernul gheenei, unde focul este nestins. Răstălmaci acum importanţa acestor cuvinte. Cât de mare şi grea este această dumnezească poruncă „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ. Ca un hulitor este cel care


~ 106 ~

părăseşte pe tatăl său şi blestemat de Domnul e cel care mânie pe mama sa. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie”. (Inţ. lui Isus Sir. cap. 3) Oare va realiza omul ce cântar perfect şi ce greutăţi de măsură are Dumnezeu, când e vorba de porunci?

Ne vom putea pune oare, avocat? O, nu, iluzii deşarte, cursele aceluia care le întinde vicleanul diavol e să cădem în ele şi ziua şi noaptea.

Datorită acestui scuipat, speranţele reveniră în inima Sofiei mult mai mari, totuşi semnele unei însănătoşiri întârziau să apară şi boala mergea din rău în mai rău. Au mai trecut 20 de zile, Sofia deveni şi mai tristă şi mai abătută. Oboseala şi grijile o aruncară în cumpăna deznădejdii şi a neîncrederii. Fu nevoită să-l ducă pe tatăl cu căruţa la sora ei, unde cei doi bătrâni îşi zidiseră o cameră tocmai pentru zilele bătrâneţilor lor.

- E în comă, zise tanti Mia, o vecină din apropiere. E rece tot, e inconştient. În această noapte va muri. Să-l păziţi bine!

Sofia simţi acum un fior rece, că-i îngheaţă tot corpul, la gândul că tatăl ei nu va mai fi în viaţă. Lăsându-se pradă gândurilor negre şi triste, mustrări de conştiinţă îi reveneau în minte.

- Şi totuşi vina mea e de neiertat, nu le-am acordat sprijinul mai demult, făcându-le amândurora o bătrâneţe mai uşoară, lipsită de atâta suferinţă. Pentru ce mi-au dat viaţă?

Iată Dumnezeu dă o singură Lege cu făgăduinţă: “Ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.

O noapte întreagă genele nu s-au lipit, pleoapele ochilor nu s-au închis, făcându-şi reproşuri de vinovăţie că Legea e frumoasă, dreaptă şi sfântă, iar nepăsarea oamenilor a stricat Legea. Cum să nu fi tu dator cu viaţa, părinţilor care te-au născut şi te-au crescut? Cum să nu le fi alături în preajma bătrâneţilor lor, chiar dacă li s-a împuţinat mintea? Cu atât mai mult! Oare unde va duce această nepăsare? Oare cine se înterpune între Dumnezeu şi împlinirea deosebită pe care trebuie s-o aibă fiecare om? Oare credinţa nu se desăvârşeşte prin aceste împliniri? “

Înălţându-şi gândul până la Tronul Tatălui Ceresc, până la Heruvimii care pe aripile lor poartă pe Creatorul lumii prin eternitatea desfătărilor şi strălucirilor cereşti, ar fi dorit acum să-L întrebe şi El să-i răspundă:

- Ce însemnătate are pentru tine omul? Văzându-l că nu face voia Ta, de ce nu-l lepezi? De ce mai păstrezi încă legătura cu acest pământ, când de fapt ai putea să-l vânturi în părticele de praf, prin toate galaxiile universului? Adevărat că mare şi îndelungă răbdare ai, Dumnezeule. Şi mai mult decât aceasta, ai şi mare şi prea multă bunătate, milă şi îndurare.

Privind din nou la tatăl ei, Sofia simţea cuvintele pline de amărăciune ce clocoteau în inima ei: Oare va muri tatăl meu!? De ce a fost Dumnezeu dator să facă aceasta? Şi de ce mi-a fost mie dator cu această explicaţie? „Du-te la bătrânul tău tată, îngrijeşte-l, că zace de o bubă rea. Va scuipa pe tine, tu să zici mai bine voi mânca scuipatul pe lumea aceasta, decât pe


~ 107 ~

lumea cealaltă”. Ce înfiorătoare frază, ce îngrozitoare ameninţare. Nu credeam că pot pica în iad pentru această încălcare de poruncă. Găseam o mie de scuze să mă apăr înaintea lui Dumnezeu că-s nevinovată, dar iată, iadul e necruţător.

Făcându-şi complexe de conştiinţă, regreta acum adânc după trei săptămâni, dovedindu-şi neputinţa, cum nici în al unsprezecelea ceas nu şi-a făcut datoria, îngrijind de tatăl său. O altă vecină a sorei ei, privindu-l lung, iar repetă aceleaşi cuvinte:

- E rece, va muri în noaptea asta. Vezi, pe la 5 dimineaţa, în zorii zilei se duc multe suflete, atunci se desprind de trup.

- Tatăl meu va muri?... Da, cu siguranţă va muri, nu mai încape nici o îndoială. Sora mea are dreptate, visul meu s-a adeverit în parte, dar e absurd să mai cred într-un miracol. Lumânarea este aici, foarte uşor poate fi aprinsă. Să fiu atentă, să-l însoţească pe calea luminii.

Ora 5 dimineaţa.

Sofia, acoperindu-şi tatăl cu mângâieri, vorbe dulci şi cu lacrimi îndurerate, petrecu nedormită toată noaptea. Acum, uşa se deschide larg. Sora Sofiei intră, fixând ochii mari, la muribund privindu-l lung, apoi întorcând brusc capul, îi zise Sofiei:

- E ora 5, tu n-ai dormit toată noaptea? - Dar n-a zis tanti Mia, că tata va muri în noaptea asta?! Dacă-l

pierdeam fără lumânare, nu m-aş fi lovit cu capul de toţi pereţii aceştia? Ei, hai că nu se moare chiar aşa de uşor! Dacă te culcai, ar fi fost

imposibil să nu-l auzi când trage să moară. Se produce un suflu mai puternic.

- Nu, nu sunt atât de puternică, n-aş putea să înfrunt o astfel de situaţie. De aceea am adus pe tata aici la tine, tu eşti o altă fire.

- Hai, te rog, culcă-te puţin, trebuie să înţelegi că şi tu ai fost bolnavă şi nu ai voie să te oboseşti prea tare. Sunt 21 de zile de când faci acest efort.

În faţa patului în care zăcea acum Ioan, tatăl Sofiei, mai era un pat. I-a fost de ajuns să pună capul pe pernă şi să adoarmă imediat. Însă după 15 minute, ridică brusc capul speriată, privind lung prin cameră.

- De ce nu dormi liniştită? N-ai încredere în mine? zise sora. - Ba da, am, dar acum a fost aici, lângă noi, Sfântul Duh în chipul

fratelui nostru Constantin, răposat, îl privea lung pe tata. L-am întrebat: Ce părere ai, va muri? Mi-a spus: „Nu, nu va muri. Se va face bine, vei vedea, va merge cu calul şi căruţa lui, pe Slavu (un sat învecinat cu satul lor) şi va vinde mălai”.

- Hai, tu, soro! Ar fi o minune dumnezeiască. Nu... Eu nu pot să cred. Tu prea te tulburi, prea te-ai zbuciumat de trei săptămâni, ţi-ai dat sistemul nervos peste cap. L-ai obosit şi de aici pornesc aceste vise, pe care le ai tu.


~ 108 ~

- Eu cred, sora mea, eu cred în aceste taine, aceste mari descoperiri pe care mi le arată Domnul Dumnezeu, mai mult decât în aerul pe care trebuie să-l respir, mai mult decât în viata mea, dar... nu cunosc sensul lor, nu văd ce vrea de la mine o păcătoasă.

- Uite, dragă, priveşte-l cum arată, ia trezeşte-l, strigă-l: Scoală-te tată, nu muri! Deşi ai 80 de ani, eu vreau să mai trăieşti. Ridică-te, deschide ochii!

- Soră dragă, nu gândi ca un pământean fără de nădejde, Iisus Nazariteanul a fost chemat de Marta şi Maria când a murit fratele lor Lazăr. Iisus a ajuns când Lazăr deja murise:

„A zis acestea şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru a adormit. Mă duc să-l trezesc.”(Ioan 11-11).

- Dumnezeu, iată, e cu noi!.. Şi... vrea să ne arate cât adevăr conţine Sfânta Scriptură.

- Şi ce conţine? - Hai să cercetăm! “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi

de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciunea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (ll Tit 3, 16-17). Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după placul omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (ll Petru 1, 20-21). “Este cineva bolnav între voi? Să cheme peoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului.”(Iacov.5-14).

- Iată, dragă soră, de aceea Iisus Mântuitorul nostru ne-a prezis: „Vă trimit Evanghelia pe pământ. Vă trimit sabie. Sabia este Cuvântul Evangheliei”. Într-adevăr toţi cei ce nu ascultă de Sfânta Evanghelie se vor răni prin însuşi acest vârf de sabie. Vezi draga mea soră, aici am greşit, hai să chemăm preotul!

- Şi ce preot să chemăm? întreabă ea descurajată; pe părintele Ţenu Gheorghe? De când a plecat sfinţia sa, tu crezi că mai avem altul la fel? Acesta e un copil, e bucureştean, n-ai ce învăţa de la el, uneori, e mustrat de bătrânii satului.

- Şi preotul e ca şi bobul de grâu: încolţeşte şi rodeşte rod bogat abia după ce trece peste el o iarnă aprigă cu ger năpraznic, zăpezi mari. Duhul Sfânt ce lucrează cu aceeaşi putere în toţi va lucra şi cu el, chiar dacă este un copil care mai şchiopătează încă. Şi noi înaintea Prea Bunului Dumnezeu suntem tot copii care şchiopătează chiar de amândouă picioarele. Cât despre fapte, nu judecăm noi sluga altuia. Şi Marele Rege David, când se ruga, insista mai mult pentru păcatele tinereţii lui, să-i fie iertate.

„Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”(lPetru 5-5).


~ 109 ~

„Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celor ce va să se descopere.

Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste.

Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (Petru 5-1…4).

- Bine, nu-ţi frâng voia! Preotul, duhovnicul binevoitor, citea acum o Sf. rugăciune pe care

Sofia n-o mai auzise niciodată până atunci şi nici după aceea. Bătrânul tată deschise ochii mari, rotindu-i prin toată casa. Le privi uimit, întrebându-le:

- Ce-i cu mine? Unde sunt? De ce m-aţi adus aici? La o jumătate de oră, o rugă pe Sofia: “Du-mă, te rog, acasă la mine.

Aici gâştele fac ga, ga, ga; raţele mac, mac, mac; găinile toată ziua se ouă şi cotcodăcesc, câinele latră tot în capul meu, e prea multă gălăgie. La mine acasă... e foarte bine, e multă linişte, e...multă odihnă”. Acasă, pe o pătură, sub un pom înflorit, în grădină, povestea bătrânei Elena, nevestei lui, despre gălagia insuportabilă de acasă de la fiica lor:

- Am zis că mor, în gălăgia de acolo. Toate orătăniile gâgâiau şi cotcodăceau, aici e frumos şi bine şi multă, multă linişte. Ce bine mă simt!...îi tot explica întruna.

Ioan, împreună cu nevasta lui Elena, a mai trăit încă cinci ani în această linişte deplină.

O întâmplare atât de tainică şi de miraculoasă a făcut ca Sofia să cântărească bine faptele omului făcute pe pământ, atât pe cele rele, cât şi pe cele bune, şi să-şi dea bine seama că nimic din ceea ce se străduieşte el nu are nicio valoare deosebită şi nici laudă. Ceea ce este lăudat şi prea mărit, este Dumnezeul nostru. El poate face minuni, şi acum ca şi atunci când l-a înviat pe Lazăr din morţi, pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei şi pe mulţi alţii. În zadar se sacrificase Sofia 21 de zile, tatăl ei mergea din rău în mai rău. Abia când înălţă din umeri neputincioasă, atunci când deznădejdea îi cuprinse inima, văzând că nu mai e nimic de facut, atunci interveni Dumnezeu cu binefacerea Lui, încredinţând-o că tot ceea ce relevează Dumnezeieştile Scripturi e numai adevăr. O dreaptă credinţă, care trebuie să meargă după adevărul lui Iisus, după adevărul sfinţilor noştri părinţi. Acum, prin această întâmplare, Sofia era chemată la Cuvântul din cartea Legii, îndemnându-o să-şi statornicească credinţa.

„Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţa în numele Lui.”

„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde carţile ce s-ar fi scris. „(Ioan 20-31.si 21- 25).


~ 110 ~

Sofia primise o lecţie şi că Învăţătorul ei ere Iisus şi trebuia să fie ferm convinsă că de la El vine “ADEVĂRUL şi numai ADEVĂRUL”.

* * *

Cinci ani mai târziu. Aprilie, orele 06;00 dimineaţa. Ceasul deşteptător îi trezeşte din

somn pe toţi ai casei. Radu pleca cu bicicleta la serviciu. Florin la facultate, Narcisa la Liceul de Chimie Ploieşti, unde făcea naveta cu trenul.

- Plec şi eu la tata! le aduse la cunoştinţă Sofia. Să ştiţi de mine astăzi, că poate cine ştie, mai întârzii pe acolo.

- Ce-ţi veni?! se miră Radu. Nu era în program să pleci. De ce n-ai spus de aseară?

- Aseară?... păi nu ştiam, că nu era în program acest lucru. Încă nu-mi dădeam seama că e atâta grabă să plec la tata. Un vis azi-noapte m-a tulburat profund.

- Ce-ai mai visat, mamă? o întrebară copiii. - A venit mama (decedată) la mine! Eram undeva afară… S-a văzut

venind de sus din cer, din zare. Era aşa de frumoasă şi atât de tânără! Când s-a apropiat de mine mi-a spus acestea: “Du-te la tatăl tău, că va muri. Nu-i iese sufletul până nu te duci tu, dar ia-o şi pe Smaranda, sora ta cea mare” şi a dispărut imediat, după ce mi-a spus aceste cuvinte.

- Ei, a fost numai un vis... nu moare tata! îşi dădu cu părerea Radu. Şi nu te poţi duce azi, te vei duce mâine. Azi va veni maşina cu alimente la noi la sondă şi ne va aduce de toate... Ce-i duci astăzi? N-ai nimic şi, ştii că el te caută în geantă, ca un copil.

- Aşa e, dragul meu, tu gândeşti mult mai bine decât mine! zise Sofia.

Încuviinţă şi Florin, explicându-i mamei cum în ziua precedentă, chiar ieri, s-a întâlnit cu Mitică şi Marian, verii lui, care locuiau sub acelaş acoperiş:

- Ce-am mai râs cu ei, mi-au povestit că l-au prins pe bunicul furând lemne groase, ascunzându-le sub plapumă, pe după perne. Să le aibă noaptea pentru mai multă căldură. Era cu ei şi părintele Alexandru, vărul nostru. Am râs cu toţii, făcând haz de bunicul. Nici nu te gândi la moarte, mamă, am intrebat şi mi-a spus că arată bine şi e sănătos.


~ 111 ~

Lăsându-se convinsă de atâtea argumente, Sofia a promis că nu va pleca astăzi, ci mâine. Peste câtăva vreme, însă, la ora 10, la poartă bate Doamna Aura, învăţătoarea şcolii, care, aflându-se la câţiva paşi de casa Sofiei, a fost rugată s-o anunţe că tatăl e pe moarte şi o strigă pe Sofia.

- Nu vă merge telefonul? - E stricat de vreo două zile. - A sunat sora, e tatăl bolnav, dar nu vă speriaţi! îi aduse ea la

cunoştinţă. Sofia bătea covorul afară, pe sârma rufelor. Se mai uita, iar bătea, să

vadă dacă mai iese un fir de praf din el. - Vai mie, Doamne, oare despre firele acestea de praf ai să mă întebi

Tu pe mine, ori am să dau socoteală de neascultarea mea? De ce n-am ascultat, Doamne Iisuse, că doar m-ai avertizat în vis. Vai de mine, mamă, dar toată viaţa ţi-am creat numai griji şi necazuri şi acum continui să te supăr? De ce n-am ascultat sfatul tău? De cine să ascult eu, de oamenii de pe pământ sau de Dumnezeu? Of! Nu-mi bag niciodată minţile în cap. Of! Proorocule Isaia, bine ai zis tu: “Surzilor, auziţi; orbilor, priviţi, vedeţi! Binevoit-a Domnul întru dreptatea Lui ca legea Lui s-o facă mare şi măreaţă. Tu multe ai văzut fară să te uiţi cu luare-aminte urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit.”(Isaia 42-18).

Da, Domnul meu, da, Iisuse! Voi pleca urgent. Dar nu pot, va trebui s-o iau şi pe sora Smaranda, aşa cum mi-a poruncit mama, şi mai am o soră, pe Maria s-o anunţ şi pe ea, să mergem toate trei lângă cealalta soră, Aurelia, din satul natal. Tatăl se simţi fericit, între cele patru fiice care îl vegheau în ceasul morţii, la căpătâiul patului. Le-a zâmbit, le-a binecuvântat pe toate şi cu un ultim efort ridicându-şi capul, le cuprinse în braţe sărutându-le. Lacrimile îi curgeau pe amândoi obrajii:

- Sofia, citeşte-mi din Biblie, citeşte-mi la Iezechil 37. “Vedenia oaselor uscate. Alcătuirea din nou a trupului şi învierea morţilor”.

- Da, tăticuţul meu, nu mă voi mai mişca de aici de lângă dumneatale. Îţi voi citi cu mult drag, toată Biblia dacă vrei şi am adus şi Psaltirea cu mine, răspunse ea cu glasul tremurând iar lacrimile nu mai conteneau să cadă. Zâmbind mulţumită, că tatăl i-a încredinţat în aceste momente ale despărţirii, îndatorirea de a citi Sfânta Scriptură la căpătâiul lui. Mulţumită că a născut-o; o mamă şi un tată atât de evlavioşi încât, până în ultima clipă, chiar în ceasul morţii, l-au căutat şi l-au strigat pe Dumnezeu, lăsând moştenire un tezaur de mare preţ copiilor lui, “credinţa”.

Sofia era mândră de aşa tată curat cu inima bine-credincios, cu gândul şi cu dragostea la Cel de Sus, chiar până în ceasul morţii lui. Au rămas toată noaptea împreună numai ei doi, au avut multe de povestit.

Deşi limba se scurtase, ea îl înţelegea mai mult după mişcarea buzelor, în fraze şoptite foarte încet. N-a zis o dată „au”, sesizând o mică durere, decât „întoarce-mă...” şi din când cerând apă.

- A venit maică-ta la mine! îi zise el în şoaptă.


~ 112 ~

- Da? E frumoasă? întrebă Sofia din curiozitate, să afle dacă chipurile celor două arătări din vis se asemănau cumva, văzute fiind de fiecare în parte.

- Da, încuviinţă el din cap şi văd şi pe mama şi pe sora mea, Miţa. Ce-o fi făcut bun, de a ajuns la atâta bine?

- E frumos acolo, tată? - Frumooos!... - Eşti un fericit, tăticuţul meu! - Dar, o să pot ajunge şi eu acolo? - Da, tată, Dumnezeu e atât de bun!... El vede neputinţa noastră şi

ne iartă. Tocmai de aceea Mântuitorul nostru s-a jerfit pentru noi. O să ne rugăm necontenit pentru asta...

Dădu afirmativ din cap, şi-i zâmbi. Într-un târziu faţa i se încruntă. Cu privirea speriată, ar fi mărturisit ceva, dar nu putea prea bine.

- Văd pe finul Nicolae, undeva jos într-o gârlă, sub o râpă, sub un mal, într-o pustietate. Stă greceşte şi plânge acolo. Se leagănă şi se vaită. A murit supărat pe noi?...

Sofia îşi reaminti aceste scurte fragmente de triste amintiri ce n- ar mai fi vrut să şi le mai reamintească:

Finul Nicolae avea doi cai, un armăsar şi o iapă. Toţi caii păşteau împreună pe izlaz, împiedicaţi, numai armăsarul finului era liber. Acesta nu suporta să-l vadă pe calul lui Ioan în preajma lui. Dar mereu insista bietul Ioan: „Împiedică-ţi armăsarul, finule, că se bate rău cu calul meu, îl umple de răni. Să-l vezi… nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor!... A speriat satul! Calul meu caută să scape şi fuge acasă, noi îl urmărim şi când vedem că se apropie, lăsăm calul nostru să intre şi apoi închidem poarta, armăsarul tău se întoarce înapoi pe izlaz, şi nu-i niciun bai, dar dacă se întâmplă să nu fim unul din noi acasă, îmi omoară calul!?”

Uneori, copiii care erau prinşi pe drum ţipau speriaţi. Uneori, erau prinse cârduri de gâşte şi raţe, care veneau de la gârlă, pe drum spre casă. Caii le călcau în picioare, făcând mari neplăceri şi sătenilor. Finul trata totul cu nepăsare şi indiferenţă, deşi această panică îngrozea pe toţi cei ce luau parte aproape zi de zi la aceste acrobaţii spectaculoase. Satul avea o privelişte foarte frumoasă. Cele două dealuri, întretăiate de o apă curgătoare, parcă se priveau faţă în faţă. Pe o parte erau aşezate casele iar pe cealaltă, izlazul. Era de ajuns să ieşi în pridvorul casei şi tot acest peisaj apărea înaintea ochilor tăi. Unii chiar se amuzau privind cu plăcere ca la un mare şi amuzant spectacol. Alţii sesizau că simt o spaimă, presimţind întâmplări mult mai tragice pe viitor. În lupta cailor se auzeau gemete si zgomote fioroase ca în junglă până ce calul lui Ioan se dădea învins.

Într-o zi, deşi era acasă toata familia, n-au auzit nici unul dintre ei, venind caii. După o crâncenă luptă, ca de fiecare dată, calul a venit, intrând în curte să meargă la grajdul lui, dar nu a mai fost cine să închidă poarta


~ 113 ~

după el. Armăsarul nu a mai rămas dincolo de poartă. Lângă grajd în curte se jucau micuţii copii, nepoţii lui Ioan, Mitică, Marian şi cu Florin, lângă ei mai venise Alexandru, care acum este preot, sora lui, Irina, şi câţiva vecini.

După cum mulţi dintre noi ştim că acest animal dă dovadă de multă înţelepciune, au salvat copiii de la o mare tragedie. Îngroziţi, înspăimântaţi, au fugit care încotr-o şi toţi ai casei, ascunzându-se de frică. Sofia văzându-şi copilul şi pe toţi ceilalţi abia scăpaţi de sub copitelele cailor, privea îngrozită la peisajul atât de dramatic ce se desfăşura în grajdul cailor.

În grajd, intrase cu puţin înainte o scroafă la care se alăptau cei 13 purceluşi. Întinsă pe podea, calul n-a putut s-o evite. Venind şi armăsarul îi jucă pe purceluşi în picioare, împroşcând cu sânge toţi pereţii grajdului în jur. Calul căzuse pe podea, iar armăsarul înrăit acum, la accese de furie, se urcase pe el cu picioarele şi îl muşca. Sofia ţipa disperată:

- Tată, vino să ne scăpăm calul! dar nu venea nimeni. Nu auzeau sau nu voiau să ia parte la tot acest spectacol, protejându-şi inima, să nu sară din piept. Sofia, ajungând la limita disperării, se repezi la tăietorul de lemne şi luând toporul, se năpusti asupra armăsarului, lovindu-l cu putere. Armăsarul se linişti imediat. Acesta ieşi din grajd potolit, cu capul plecat, şchiopătând de un picior, ceea ce-l făcuse să nu se mai întoarcă la iapa lui de pe izlaz, ţinând drumul mai departe, ducându-se şi el însângerat la stăpânul său. Acest armăsar s-a făcut bine, dar peste puţin timp l-a lovit o maşină înhămat la căruţa lui şi a murit. A murit şi stăpânul lui tot la puţină vreme, dar din cauza aceastei întâmplari, n-a vrut să-l ierte pe Ioan şi mai ales pe Sofia.

- Ce taină poate fi aceasta, acum? De ce să-l vadă tata pe acest suflet, după atâţia ani plecat dintre noi?

La scurt timp, acest mister a fost dezlegat: Dumnezeu care este Atotştiutor, vru să arate că morţii nu dorm în pământ. Ba mai mult, ei văd şi chiar iau parte la toate problemele vieţii noastre, a celor rămaşi în urmă. Şi ei suferă din cauza nenorocirilor care vin în această vale a plângerii peste fiii lui Adam.

Omul acesta avea mulţi copii. Fiecărui copil al său i-a trecut o sabie prin inimă. Fiecare a avut un deces în familie. Dar mai cutremurător, că având un ginere plecat într-o ţară străină, în casa lor se întâmplară o tragedie îngrozitoare. Venind acasă, a găsit soţia cu un concubin, şeful ei. Tot ea a înaintat actele de divorţ. Bărbatul a intrat în şoc. Din căsnicia lor a rezultat un copil, o fetiţă pe care o iubeau nespus de mult. La fel de mult iubea bărbatul şi pe soţie. Nu a suportat la gândul că o va pierde. A plănuit să-şi pună capăt zilelor, dar nu înainte de a-şi ucide soţia şi fiica. Stând la bloc, în oraşul Ploieşti, o găzduia şi pe sora mai mică a soţiei sale, care învăţa la liceu în oraş. Tatăl, toată ziua îşi purtă fetiţa pe braţe, plimbându-se cu ea pe la toate cofetăriile, prin tot oraşul, cumpărându-i tot ceea ce-şi dorea ea, din cofetărie.


~ 114 ~

Când a primit înştiinţarea de divorţ, acesta, nebun de furie, şi-a dat afară pe uşă cumnata, ce stătea la ei şi încuind uşa, şi-a băgat cheia în buzunar, oprind în casă pe soţia şi pe unica sa fiică. Cuprins de ură şi gelozie, sălbatic ca o fiară, a luat cuţitul şi a înjunghiat fiica mai întâi, tăindu-i gâtul sub ochii îngroziţi ai mamei ce stătea legată de mâini şi de picioare într-un colţ al camerei. După care i-a tăiat beregata şi soţiei şi apoi s-a sinucis şi el cu acelaşi cuţit. Toţi locuitorii oraşului Ploieşti mergeau la Biserica Sfântul Vasile, să vadă acest act dramatic, săvârşit de forţele răului, ce se dezlănţuiseră asupra acestor amărâţi de oameni care n-au avut pe Dumnezeu. Iată de ce răposatul lor tată plângea disperat, arătândui-se lui Ioan în vis.

Aprigă este lupta este cu păcatul! Dacă nu ţii piept acestui potrivnic, diavolul, dacă nu alergi la Dumnezeu cu post şi rugăciune, eşti atras în adâncul fără fund, de valurile ucigaşe al acestui ocean atât de adânc al infernului. El caută să te atragă mai la început, prÎntr-o mică şi neînsemnată ispită. Atât de mică, încât o putem numi „furnică”, dar încet, încet o hrănim cu multe alte nelegiuiri până tot încet, încet ajunge leu numindu-se „furnicoleu‟.‟ Acum, în această poziţie ne va fi foarte greu să-l mai învingem. Ce să creadă acum Sofia din această grea încercare? „Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii!?”

„Vai, dar oare acest fiu, era el mai păcătos decât alţi fii şi fiice în Ierusalim?” O, nu! Nu a fost el cel mai păcătos:

„Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate, numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur îndemn: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. Zic dar: În duh să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.

Iar faptele trupului cunoscute sunt şi ele: adulterul, desfrânarea, necurăţia, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajba, certurile, zavistia, mânia, gâlceava, dezbinarea şi erezia. Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă, răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa. Blândeţea, înfrânarea, curăţia, împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă supărându-ne unii pe alţiii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5; 6).

*

* *


~ 115 ~

25 Martie 1985 Orele 05; 00 dimineaţa. E Bunavestire. Ioan, după o noapte întreagă

de interesante discuţii cu Sofia, adormi un somn profund. La această oră, cumnatul Sofiei, bărbatul sorei sale, plecă la serviciu. Sculându-se şi ea, veni la tatăl să afle ce mai face. Profund impresionată, repetă la fel aceleaşi cuvinte ce le mai spuseseră cu cinci ani în urmă:

- Ce, nu dormi? Hai, mergi în casă şi te odihneşte fără grijă. Soţul meu a plecat la uzină.

Sofia, implicată emoţional, înfrunta acum o situaţie destul de înfricoşătoare. Această sensibilitate îi dezvelea slăbiciunea sufletească pentru despărţirea ei de cei dragi. De multe ori, neputându-şi controla emoţiile, durerea şi întristarea, o marcă pentru tot restul vieţii, la fiecare despărţire de cei dragi, de fiinţele iubite ale sufletului ei, deşi, ştia că viaţa nu sfârşeşte în groapa rece şi întunecoasă. Ea ar fi dorit să ia suferinţele tuturor, iar cei dragi s-o înconjoare veşnic cu căldură sufletească şi cu mângâieri părinteşti. Dar nu aşeză bine capul atât de obosit pe pernă şi auzi un ciocănit în geam. Trase perdeaua. Din întuneric glasul sorei aduse Sofiei, vestea cea grea cu cuvintele bănuitoare:

- Hai, că ne-a părăsit tata! I-am pus lumânarea în mână. A răsuflat adânc de trei ori şi gata, s-a dus!

Sofia nu-şi putu opri lacrimile ce-i curgeau pe obraji zicând: - Doar sunt câteva clipe de când am plecat de lângă el! - Mai bine, soră dragă! Cred că n-a putut să se despartă de tine! Rămasă în genunchi afară pe pământul gol, între cele două case,

lăcrimând, Sofia privea lung spre înălţimile cele de sus, zicând “Tatăl nostru”. Priveliştea încântătoare dezveli în faţa ochilor ei, o imagine de necrezut. Privind spre răsăritul azuriu, razele soarelui încercau să alunge întunericul nopţii. Luna roşie era încă pe bolta cerească, iar stelele încă stăluceau pline de farmec. Spre miazănoapte, deasupra caselor acestui liniştit sătuc, se ridica un deal împădurit. Trilurile gălăgioase ale păsărelelor abia sosite din ţările calde umpleau văzduhul într-o simfonie încântătoare. Absorbită de această încântare, Sofia ar fi dorit ca sufletul ei să se prefacă şi el într-un porumbel alb şi strălucitor, să poată urca lângă sufletul tatălui ei, străbătând zarea albastră, însoţindu-l până la Porţile Nemuririi. Dar n-a fost posibil, s-a mulţumit însă să-l petreacă numai cu privirea, spre eternitate, ajungând până sus, aproape de stele. Cu negrăită bucurie simţi cum îngerii cântau la fel ca trilul păsărilor: „Intră slugă vrednică şi bună în bucuriile Stăpânului tău”, deoarece pe cale, în călătoria ta prin Valea


~ 116 ~

Plângerii ai lăudat şi preamărit mereu pe Dumnezeu. Şi l-a lăudat încă din vârsta fragedă a copilăriei, având abia 17 ani când, îmbolnăvindu-se de tifos, a fost răpus de o boală lungă şi grea. În jurul patului bocitoarele îi pregătiseră deja hainele de mire crezându-le necesare în lunga călătorie spre eternitate.

În ferestruica de deasupra capului aflată pe peretele de la răsărit, un porumbel alb, strălucitor i-a ciocănit în geam:

„Ioane, scoală şi vino după Mine!” Sărind rapid din pat, Ioan îşi căuta bocancii pentru a pleca după

Duhul lui Dumnezeu. Găsindu-i şi voind să se încalţe privi din nou spre fereastră. Pombelul zbura spre zarea albastră, pierzându-se până departe la răsărit. A început a plânge, acuzând “De ce nu mă aşteaptă, de ce a plecat? De ce m-a amăgit?” Şi mereu îşi amintea şi repeta; “Ce bine era să fi plecat atunci! Ce fericit aş fi fost! Eram fără de păcat”.

Sofia, întristându-se profund, cu un aer inocent şi sensibil de copil, tot auzindu-i povestea, i-a răspuns: “Şi eu? Dacă mureai atunci, eu mai eram pe pământ? Pe mine cine mă năştea?” Ochii tatălui înlăcrimând de bucurie, o priviră lung cu mare admiraţie, influenţându-i viaţa în bine. Şi adevărul acesta era: porumbelul îl îndemnase pe Ioan să-l urmeze încă din viaţa aceasta ca un bun şi vrednic slujitor al lui Iisus. Acesta a vrut să-i spună Duhul Sfânt: “Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-mi urmeze Mie”.

Anii ce treceau, parcă din ce în ce lăsau urme tot mai amare, despărţirile veneau una după alta. Sofia se despărţi, mai întâi, de fratele ei Constantin, căruia i-a rămăs în urmă o familie tristă, formată din patru copii, încă micuţi. Se despărţii într-o durere sfâşietoare şi de mama ei Elena. Se despărţii la scurt timp şi Radu de mama lui. Tristeţea şi durerea sufletească erau deopotrivă.

Radu şi Sofia a înţeles credinţa bazându-se pe dragoste si respect faţă de amândoi părinţii. Un cămin fericit nu este rezistent peste ani dacă nu este zidit pe stâncă, dacă cuplul nu-şi iubeşte părinţii, pe amândoi în aceeaşi egală măsură, primind numai binecuvântări de la ei. Acum la bătrâneţe, la trecerea spre viaţa de duncolo, la Cele de Sus, fiind şi copiii lor de faţă, bunica lor, mama lui Radu, sărutându-i le-a zis: „Iertaţi-mă, mamă, eu v-am mai greşit vouă, dar voi nu mi-aţi greşit niciodată cu nimic”. Ei primi cu lacrimi această binecuvantare şi Sofia rectifică imediat „Noi v-am gresit, mamă, nicidecum dumneavoastră nouă”.

Dumnezeu cere smerenie. Iată, se pare că acest cuvant „iarta-mă” spus cu inima curată, este cheia cu care să deschidem Împăraţia Cerurilor. «Smerenia», modelul cel mai înalt pe care îl avem în faţa noastră şi după care să urmăm adevărata cale este al Fecioarei Maria şi Pruncul. Iisus Hristos, Răscumpărătorul coborând în chip de rob pe pământ, şi-a ales pe Binecuvântata Mamă, Fecioara Maria, căutând la « smerenia » Ei şi de


~ 117 ~

asemenea El, Fiu de Dumnezeu, supunându-se « smerit », grijei Ei materne.

Viaţa familială care se întemeiază pe aceste principii primeşte adevărata binecuvântare de la Dumnezeu. În Vechiul Testament « neascultarea », iată, se ridică la gradul de crimă socială, care se putea pedepsi cu moartea. Un alt model îl aflăm tot în Vechiul Testament. Îl vedem pe Iosif din Egipt întâlnind pe tatăl său şi: „Îi căzu pe grumazul lui şi a plâns mult şi s-a închinat lui până la pământ, cu toate că era mare demnitar al lui Faraon”.

Exemple sunt foarte multe de dat, dar intenţia este ca noi să ne inspirăm din acestea şi să înţelegem că nişte caractere frumoase, nobile, distinse nu se pot forma decât prin binecuvântarea părinţilor şi nu prin blestem. În Testamentul Vechi, “educaţia” această sfântă îndatorire i se impunea tatălui. Astăzi, într-o casă bine organizată se impune atât tatălui, cât şi mamei, deopotrivă. „EU sunt calea, EU sunt adevărul, EU sunt viaţa!” zice Domnul. Nu urmăm „calea”, nu vom ajunge niăieri. Nu primim acest „adevăr” vom gusta din paharul amar al deziluziilor. Viaţa nu se termină la doi metri sub pământ. Vrem, nu vrem, vom da faţă, către faţă cu Dumnezeu şi vom da socoteală de fiecare cuvânt ieşit din gura noastră, pentru că viaţa noastră e viaţă din VIAŢA LUI, e suflul din SUFLAREA SA!&nb sp;&nbs p;

În această perioadă, tatăl lui Radu, rămas văduv, se afla în grija unui fiu mai mic, cu care locuia aici în casa părintească. Din nou, acum, Sofia e prevestită în vis, de soacra ei: “Spune-i tatălui vostru să vină la mine să-mi aprindă o lumânare. Să vină la slujbă Duminica, să se roage”.

- Mergem astăzi la casa părintească, la tatăl tău. A primit un mesaj de la răposata, mama ta, “Dumnezeu s-o odihnească în pace!” zise Sofia, bărbatului ei. Bătrânul tată avea 80 de ani. Îndemnul acesta n-a însemnat mai nimic pentru el. A fost un tată foarte bun. Ca să hrăneşti şapte copii şi să-i vezi cu cuţitul şi pâinica în mâna lor, cum repeta sărmanul deseori, trebuia să munceşti din greu o viaţă întreagă.

- Tată, astăzi e Sf Duminică, am venit să mergem împreună la Biserică, mergi cu noi?...

- Nu pot, tată!!!... Am atâtea animale de hrănit! zise şi îndată plecă să le deschidă grajdul să le ducă la păşunat, pe izlaz.

- Tată, stai!, încercară amândoi să-l oprească. Lasă animalele azi, o oră, două, şi hai şi la Dumnezeu, ca să ne mântuim! Suntem în al 11-lea ceas, Dumnezeu cât ne mai aşteaptă?

Dar prea puţin l-a interesat mântuirea sufletului său! - Visele sunt nişte vise, îi răspunse Sofiei, şi care se sfârşesc odată

cu noaptea. Nu acorda nicio importanţă acestor vorbe. Iată, Partidul reuşise să şteargă definitiv din memoria tuturor

credinţa. Acum, prea puţin îl interesa ce este dincolo de moarte. Şi nu punea preţ nici pe tămâie sau lumânarea ce trebuia aprinsă soţiei sale la


~ 118 ~

cimitir. La întoarcerea acasă cu animalele, la orele prânzului intră pe poartă cu un lemn gros în spate, din pădurea apropiată.

- Tată, legea e sfântă şi dreaptă, te rog nu mai căra lemne în zi de sărbătoare! il mai sfătui copiii şi plecă lăsându-l în grija lui Dumnezeu.

În următoarea săptămână, tatăl simţi o durere insuportabilă la un picior. Mergând la doctor află diagnosticul: coxartroză. Of!... A urmat o viaţă plină de chin şi mari dureri, şase ani de zile au fost anii cei mai grei de amară suferinţă. Durerile nu l-au mai slăbit până la moarte. În zadar medicamente, în zadar consolarea celor dragi din jur, tatăl plângea ca un copil şi-o striga pe soţia lui.

Acum, mustrările de conştiinţă, îl trezeşte la “Lumina Adevărului Divin. Îl ridică pe prima treaptă pe care este fondată credinţa “frica”.Încet, încet, căindu-se cu lacrimi, recunoscu cât de mult a greşit, stând atâta vreme foarte departe de Dumnezeu. Din căinţa cu lacrimi se născu imediat; nădejdea şi dragostea care este mai presus decât toate virtuţile, scara care te ajută să te apropii de Dumnezeu. Tatăl lui Radu, îl iubea pe Dumnezeu şi acum îşi punea nădejdea în Voia Sa.

După şase ani, la vârsta de 86 de ani, având nevoie de o intervenţie chirurgicală, băiatul cu care locuia sub acelaş acoperiş, a fost nevoit să-l interneze la Spitalul Judeţean de Urgenţe Ploieşti. Era zi de Rusalii, Duminica, şi, fiind foarte iubit de toţi cei dragi ai săi, iată-l astăzi înconjurat de cei şapte copii, alături de nurori, gineri şi nepoţi, veniţi în vizită la el, în spital. Însă tatăl lui Radu se uita foarte atent la uşă întrebându-i nerăbdător pe toţi:

- Sofia a venit?... Nu vine?... De ce nu vine mai repede?... Când, în sfârşit intrară Radu şi Sofia, o prinse de mână, rugând-o

insistent să-l ia acasă imediat: - Tată, mă duc, vă părăsesc, am 86 de ani... mi-ajunge... Te rog, ia-

mă acasă!... Sofia, te rog tu să-mi ţii lumânarea. Vreau să plec pe calea luminii, vreau să fiu şi eu acolo unde este mama voastră. Luaţi-mă urgent de aici! striga cu disperare, privind înduioşător în ochii Sofiei.

- Tată, cum pot să te deconectez eu de la atâtea aparate şi furtunaşe? Eşti operat abia de ieri, te-aş omorî dacă ţi-aş face pe voie, îi explică Sofia. El continua să insiste:

- Spovedit, împărtăşit sunt, dar să nu mor aici, fără lumânare! Vezi, să ai grijă de mine, să plec pe calea luminii, cu lumina în mână.

- Bine, până mâine vom hotarî ce vom putea face, vom veni şi te vom lua, îţi promit... îl încredinţă Sofia. Iar despre lumină, să nu porţi de grijă, că Dumnezeu va fi cu dumneata, o să-ţi fie bine. Important de reţinut este că... acum, nu mai semeni cu cel de altădată, acum eşti un om nou, ai aruncat, deja, « aluatul cel vechi » Te fericesc.

În sfârşit, luă cu toţii hotărârea ca femeia de serviciu, să aibă grijă de tatăl lor, până mâine, deoarece nu primea pe nimeni din afara spitalului.


~ 119 ~

Mâine se va lua alte măsuri. Şi totuşi Sofia se gândi cu înfrigurare la ceea ce va urma, zicând în sine: “Până mâine e un an”. Ajunsă acasă se repezi la candelă, îi puse fitil nou, o aprinse, se dădu doi paşi înapoi, apoi se aşeză în genunchi şi cu lacrimi începu să se roage:

„Dumnezeul meu, Tu care doreşti ca tot omul să se mântuiască, mântuieşte şi pe robul Tău Grigore, tatăl nostru pământesc. Slăbiciunea şi neputinţa noastră ne fac nevrednici înaintea Ta, dar Tu care ierţi şi nu ţii minte răul, iartă-ne pe noi toţi şi dacă sufletul acesta are nevoie de lumină ca să poată intra pe calea luminii, fie ca această luminiţă, ce arde în această candelă, să-l însoţească în veşnicie... “

Sofia avea în gând să se mai roage încă, dar în momentele acelea de rugăciune şi adâncă întristare, pe uşă a simţit că intră un curent. Uşa între-deschisă uşor s-a dat de perete, luminiţa din candelă a fâlfâit uşor, apoi ca o umbră invizibilă cineva a ieşit lăsând în urmă un abur ce s-a destrămat.

Cu ochii mari înspăimântaţi, Sofia se sculă din genunchi, alergând la bărbatul ei şi-i zise:

- Radu, ştiai că a răposat tata? - Nu se poate! De unde ai aflat? - A venit la noi şi a luat lumină din candelă, îl lămuri Sofia. El insistă: - Cum? Ei... crezi că se moare... aşa!... Acum o oră ne-am despărţit

de el. Totuşi, ia dă un telefon la spital? La telefon a răspuns chiar medicul care-l operase şi era de gardă: - Am fost lângă el la orele 17;00, contra vizită, a ridicat capul de pe

pernă, s-a uitat foarte atent la mine, a murmurat ceva, a întors capul într-o parte, a oftat o dată şi aşa s-a sfârşit… Foarte repede!...

Mărturisirea medicului a corespuns exact cu presimţirea Sofiei, iar ea a fost foarte sigură că sufletul răposatului a fost lângă ea în cameră, luându-şi darul şi plecând pe Calea Luminii, în eternitate.

Sofia căuta să-şi manifeste cumva bucuria, deşi neîncrederea, suspiciunea şi multele îndoieli ale celor din jur o urmăreau cu înverşunare. Nimeni nu putea s-o înţeleagă şi nici să-i dea un sfat folositor.

Adevărurile acestea, pe care încerca Sofia să le facă cunoscute celor din jur ca pe niste sfinte mărturii, o făceau ridicolă în faţa lor. Unii chiar încercau s-o dispreţuiască, atunci când afirma că numai sub aripa ocrotitoare a Celui Atotcreator, Atotştiutor, Atotputernic, Atotîndurător, Atotblând şi Bun, Dumnezeu, se poate trăi frumos, în linişte, fericire şi belşug de bunătăţi.

Acest lucru nu putea fi înţeles, decât tot de cei care deţineau măcar un gram de credinţă. Uneori, vedea instabilitate chiar în familia sa. Cum să-i convingă? Sau cum să le arate adevărul? Dacă Mântuitorul, care este Domnul şi Dumnezeul Cel din începuturi, a zis: “Dacă vrei să fii ucenicul


~ 120 ~

Meu...” Deci, dacă El n-a fost un dictator, cum putea acum Sofia să se impună în vieţile acestora?

Deşi avea atâtea dovezi şi sub ochii lor se întâmplaseră atâtea lucruri adevărate, credeau pe moment, iar după aceea reveneau la vechile lor obiceiuri.

„E foarte greu să urneşti carul mare, roţile sunt foarte înţepenite. Te rug Dumnezeule Mare, fii încă bun cu noi şi mai aşteaptă-ne încă până la decizia finală!” se ruga mereu Sofia. Deşi nu ţinea seamă de vorbele deşarte ale lumii, deşi observa că mai nimeni nu se temea de Judecăţile lui Dumnezeu, ierta uşor şi o lua iar de la capăt, dar i se părea că semănă cu o pasăre care, zburând spre înalturi, dând din aripi, tăia aerul într-o parte şi alta, dar în urma ei nu lăsa nicio dâră. Socoti să lase lui Dumnezeu grija aceasta, îngrijindu-se numai El de fiecare, aşa cum o socoti El.

Dar gândurile omului nu sunt ca ale lui Dumnezeu. Din nou într-un vis plăcut cei încântă privirile şi-i fermecă pentru

toată viaţa inima ei, iată, reuşi să-i strecoare o altă ordine în viaţa ei. Urcând prin întuneric, prÎntr-o pădure foarte deasă, plină de brazi înalţi, de un verde crud, pe o cărare îngustă, spre culmea unui munte foarte înalt, zări o lumină mare. Privind într-acolo, văzu că lumina venea mai întâi din geamurile unei foarte mari şi spaţioase Biserici. Aceasta nu semăna cu niciuna pământeană pe care s-o fi văzut-o Sofia vreodată, în toată viaţa ei. Interesant, în ea erau îngemănate trei Biserici, formând un semicerc exact după forma pe care o avea creasta muntelui. În spate, un singur zid rotund unindu-le pe toate, iar în faţă, privind-o, găseai o singură Biserică cu trei uşi de intrare. Semăna cu o cetate foarte mare, frumoasă şi spaţioasă. Acoperişul ce părea până sus spre bolta cerească, înălţându-se splendid şi măreţ, având dasupra tot Sfinte Cruci, asemenea Sfintelor Biserici ortodoxe de pe pământ. Brazii seculari crescuseră printre zidurile acestora, până lângă uşi, împrăştiind miros de bună mireasmă. Bisericile cu turlele lor înalte semănau mai degrabă cu un mare palat împărătesc, împodobit şi înfrumuseţat.

Sofia intră pe rând în fiecare. Toate erau goale, fară nicio fiinţă pâmânteană, iar candelele aprinse făceau să se înţeleagă că aici totuşi dăinuie viaţă. Frumuseţea ce-i încântase atât de mult inima, curiozitatea de a întâlni pe cineva o făcură să caute, intrând şi ieşind prin fiecare Biserică. Dar dezamăgită, ieşi repede din acest decor atât de încântător. O nelinişte interioară o îndemna să mai insiste, să mai caute. Pe versantul muntelui imediat spre coborâre, privirea îi încremeni. Orbită de imaginea fascinantă ce-i apăru deodată în faţă, rămase în loc, înmărmurită. Profund impresionată, măsură cu privirea acum o Cruce mare, formată din foarte multe stele aprinse şi strălucitoare, ce se înălţau până sus pe bolta cerească. Impresionant! Sofia urcă cu privirea emoţionată, până la ultimile stele ce anunţau sfârşitul Sfintei Cruci şi coborî din nou privirea la picioarele ei. Aici, o Sfântă Troiţă părea că susţine această mare Cruce.


~ 121 ~

Uimită, nu putu să-şi explice cum în privirea ei încape atâta fericire şi atâta încântare, bucurându-se de aşa minunată privelişte. Din interiorul Troiţei, se răspândea o lumină de un albastru tot ca de stea. Pereţii acestei Troiţe erau plini de Sf.Icoane mari argintate, în care se vedea numai Chipul Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe. Icoanele semănau perfect cu cele de pe pământ. În mijlocul Troiţei, pe un tron cu pereţi înalţi, filigramaţi şi foarte frumoşi ornamentaţi, tot din argint, stătea Fecioara. Era vie, avea adevăratul chip pământean, numai că era o fetiţă de 15 ani de o deosebită frumuseţe. radiind o căldură sufletească de nexplicat. Şi rochia şi vălul erau dÎntr-o mătase fină şi subţire, parcă asemenea pânzei de păianjen, tot de o culoare argintie, asemenea Sfintelor Icoane de pe pereţii Troiţei.

Sofia privi lung, neputând să-şi mai întoarcă privirea. Maica Prea Curată ţinea pe braţele sprijinite de genunchi pe pruncul Iisus foarte mic, ca un nou născut înfăşat în scutece. Iisus mişca graţios doar capul, dar ochii lui erau închişi. Şi El înfăşat în scutece de aceeaşi culoare precum mătasea fină din care era confecţionată îmbrăcămintea Maicii Sale, un grii-blo argintat. Fecioara, văzând-o pe Sofia că îl privea îndelung pe dulcele Iisus, Fiul ei, îşi coborî şi ea privirea spre El, zâmbind puţin. Neştiind ce să spună, Sofia ridică iar privirea la chipul Fecioarei Maria, care îi şopti mişcând uşor din buze: “Vei birui”. Rămasă din nou fară grai, Sofia se rupse fără voie din acest atât de impresionant şi fermecător tablou şi ca un robot conectat să execute nişte ordine, lăsă totul în urmă, şi coborî încet pe celălalt versant, tot mai la vale. Brazii încetau să mai existe, făcând loc unui deal cu iarbă verde. Stelele păreau că se sting uşor, iar zorii dimineţii alungau întunericul nopţii. Deja se luminase de ziuă. Tot coborând încet, încet, în faţa ochilor se întindea acum o altă privelişte. Un cor sublim răsuna melodios, până foarte departe. Sofia văzu că tot mai în vale, un cor de măicuţe îmbrăcate în negru cântau cântări duhovniceşti, dirijate de o Maică bătrână. Sofia era sigură că aceste cântece religioase îi acoperă paşii, fiindcă ea vroia să se furişeze tot mai aproape, în spatele măicuţelor, fără ca cineva să o observe. Deodată, Maica Stareţă opri corul, încetând să mai cânte. PrÎntr-un semn despărţi în două corul de măicuţe, aşa încât ele se dădură lîntr-o parte şi alta, lăsând distanţa dintre Maica Stareţă şi Sofia o cale în care să se vadă una pe alta şi bineînţeles împreună cu toate celelalte maici. Toate maicile s-au întors cu faţa spre Sofia, iar Maica Stareţă, ridicând mâna dreaptă în sus, de la distanţă o certă cu degetul, zicându-i: “Sofia, cer mai mult de la tine”.

Un fior rece îi îngheţă sângele prin vene. Sofia se trezi speriată. Trăise parcă pentru un moment într-o altă viaţă, simţind că ea aparţine altei lumi, de care s-a rupt cu greu. Sufletul şi toată fiinţa ei au rămas acolo lângă dulcea ei Măicuţă cu Pruncul şi în acele lăcaşuri atât de minunate deşi dorinţa afirma nemulţumirea ei, că Bisericile erau goale, negăsind pe nimeni să întrebe şi să-i explice şi ei un mic amănunt.


~ 122 ~

Trezindu-se, îi răsuna în minte răspunsul dumnezeiesc de la Dulcea Mamă, Buna Fecioară: „Vei birui”, tot ce o frământa zi de zi, ceas de ceas. Şi totuşi în faţa Maicii Stareţe deveni vulnerabilă. Această mustrare i se păru Sofiei că talantul încă şi-l păstra îngropat în pământ. În curând Cel ce i-l dăruise va veni şi-i va cere socoteală. Şi pe drept cuvânt, Sofia nu era deloc pregatită să înfrunte realitatea. Dar ce era şi mai neclar erau cuvintele Maicii Domnului Iisus, neînţelegând nici decum sensul cuvintelor „Vei birui”.

„Maica mea prea dulce şi frumoasă, cu cine urmează să mă lupt eu şi să biruiesc? Nimic nu ştiu!”

* * *

Hotărâtă să cerceteze mai îndeaproape viaţa monahală, plecă pe

drumul care de fapt era atât de aproape de casa ei, numai la 5 kilometri distanţă, la Mânăstirea Zamfira. Tot acest urcuş era atât de frumos, atât de aproape, încât se minună de acest încântător peisaj. Brazii şi aleile cu flori şi trandafiri, cireşii în floare, chiliile măicuţelor aduceau tot atâta linişte şi lumină în sufletul Sofiei.

Aici le cunoscu pe bătrânele Măicuţe Minodora şi Agripina, care dădeau atâta farmec credinţei adevărate, ortodoxe. Sub ascultare de aceste bătrâne Măicuţe, cunoscu şi pe Măicuţele cele tinere, care, fiind botezate cu aceleaşi nume, se chemau Mitrodora, Nimfodora, Agripina şi Minodora. Toate păzeau o aspră rânduială, mâncând puţin, îmbrăcându-se cu haine negre şi lungi, muncind din greu, vorbind puţin. Privegheau îndelung şi se trezeau dimineaţa devreme, deşi se culcau noaptea foarte târziu. Se roagă mult Bunului Dumnezeu, citesc şi păstrează în toate cea mai deplină rânduială.

Câtă lepădare de sine! Şi-au urât sufletul în această lume, ca să-l dobândească în cea veşnică. Iată-le străine în lumea trecătoare şi totuşi nu sunt singure. Sunt lângă Fecioara Maria, Maica lui Iisus: “Aduce-se-vor Ţie fecioare în urma ei. Prietenele ei aduce-se-vor Ţie”. (Ps. 44).

Nu exista nici o îndoială că aici, în incinta acestei mânăstiri, Sofia va căpăta lumina de care avea atâta nevoie acum. Un rol important în viaţa ei căpătară acum măicuţele. Maica Agripina cea bătrână, la despărţire, îi zicea mereu:

- Du-te şi te-ntoarce repede şi-om vedea ce-om mânca! Dumnezeu a dat mană cerească celor din pustiu, dar nouă că ne-a dat pământul plin de bunătăţi, n-om avea ce pune pe masă?


~ 123 ~

Acestea erau zise datorită raţionalizării hranei de către “dictator”. Sofia nu prea avea ce duce de mâncare, după cum râvnea sufletul ei. Erau nopţi în care rămânea la mânăstire, mergând la vecernie cu binecuvântatele măicuţe ale mânăstirii şi părintele călugăr Gavrilă. Aici un singur bec ce lumina deasupra iconostaselor împrăştia o strălucire uluitoare asupra aurei sfinţilor martiri din sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Aceşti mari sfinţi, pictaţi de Nicolae Grigorescu, prin ochii Heruvimilor, şi al Serafimilor priveau pe sfintele maici, fecioarele lui Hristos. În aceste clipe de procesiune solemnă, Sfinţii Părinţi, binecuvântaţi fiind, binecuvântau geana luminii născute din marea lor flacără a trecutului îndepărtat. Ei, Sfinţii, au căpătat-o din iubirea lui Iisus, au ascuns-o cu grijă ca s-o păstreze torţă vie pentru fiii lor.

Acum, prin binecuvântările lor, îi alegea din mijlocul lumii, trecându-i prin mari şi felurite ispite, sub teroarea comunistă, îi chema cu milă la haru l Domnului, prin mângâieri nespuse, întărindu-i să fie puternici. Şi erau puternici. Plini de forţă şi curaj nu pregetau zi şi noapte mereu la rugăciune. Ei, feciorii şi fecioarele lui Hristos, se rugau cu iubire sfântă pentru acest popor, să nu piară. Să nu se afle ei morţi la Ziua Judecăţii, moartea însemnând chinurile iadului:

„Cei care se tem de Domnul vor afla dreapta judecată şi îndreptări ca lumina vor aprinde. Omul păcătos se fereşte de mustrare şi după voia lui îşi va afla potrivire”(Înţ. Isus Sirah. 32; 17, 18)

Iată chiar unii dintre fraţii noştri au început să micşoreze aceşti Sfinţi sau să nu-i mai venereze deloc. Dar, vai, cine micşorează vreun Sfânt, micşorează pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a ridicat pe toţi la mărire, prin puterea iubirii Sale, la adevărul cel veşnic. Nedespărţiţi, ei se cufundă şi se pierd în Dumnezeu, odihnindu-se aici cu plăcere. Nimeni cu nimic nu le poate împuţina mărirea sau micşora fericirea.

„Cu cât sunt ridicaţi mai sus, cu atât ei se smeresc mai mult. Smerenia lor îi face şi mai scumpi şi-i uneşte mai strâns cu Mine”, zice Domnul. De aceea s-a şi scris: “Au căzut înaintea tronului lui Dumnezeu şi au îngenunchiat înaintea Mielului şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor zicând: Amin! Aleluia!”.(Apoc. 19; 4).

Unii fraţi şovăiau împotriva Sf. Icoanelor. Unii fraţi ortodocşi chiar le dădură jos de pe pereţii şcolilor, spitalelor sau instituţiilor, încă din primii ani ai comunismului. În casa măicuţelor de la mânăstirea Zamfira, Sofia a cunoscut la parastasul de 40 de zile al Maicii Agripina, trecută la cele cereşti la 84 de ani, pe părintele Tudor Petre şi pe soţia sa Sultănica, din Bucureşti. Acesta mai era numit de către măicuţe, „Apostolul vremurilor noastre”, pentru predicile pe care le ţinea, fiind cunoscut prin toate sfintele mânăstiri din toată ţara. Părintele Tudor a fost mai întâi directorul unei şcoli. În acele vremuri de restrişte, un activist de partid îl obligă să dea Sf. Icoane jos de pe pereţii claselor din acea şcoală. El s-a opus zicând:

- Daţi-le dumneavoastră, eu nu am curajul!?


~ 124 ~

Activistul de partid le-a dat jos, batjocorindu-le. Părintele Tudor află la puţin timp că respectivul nu mai era în viaţă. Dumnezeu l-a părăsit în mijlocul atâtor ispite pământeşti. „Şi câte griji avem? Şi câte nevoi? Cine să ne scape, dacă nu e Cel care să ne ocrotească?” repeta acest sfânt părinte. De la această minune, părintele şi-a dedicat întreaga lui viaţă Mântuitorului nostru, bunului nostru Dumnezeu. “Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom.16- 17).

În predica de la acest parastas, Sofia asculta uimită marele Har al părintelui Tudor, căpătat de la Dumnezeu:

„Un om bogat avea un porumbel alb strălucitor şi care zbura spre zările albastre cu atâta graţie şi demnitate. Omul începu să se supere, înviindu-l pentru atâta înălţare, fericire, libertate şi luând puţină păcură, îl murdări să nu mai fie atât de curat, alb, strălucitor necutezând a se mai înălţa spre cele Înalte. Şi totuşi porumbelul tot mai cutreiera zările spre înălţimile atât de senine. Omul inconştient de ceeace face, îi tăie aripile întrebându-l: „Tot mai cutezi să te înalţi spre zarea senină? O... nu... stai aici jos cu mine!... Şi punându-i seminţe din belşug, îl îndemnă: mănâncă, mănâncă, mănâncă, îmbuibează-te, distrează-te, trăieşte-ţi clipa. Sunt aici alte îndeletniciri destul de frumoase. Doi paşi înainte şi doi înapoi pleacă-te puţin de mijloc, scutură puţin din şolduri ameţeşte-te puţin în fumul de ţigară şi alcool, gustă din plin farmecul acestei vieţi”.

Porumbelul şi omul erau asemenea cu „sufletul şi trupul”, care totdeauna sunt în contradicţie. Sufletul doreşte să se înalţe către Dumnezeu, iar trupul îl împiedică şi îi arată cele pământeşti. Sufletul este harul lui Dumnezeu ridicându-se spre binele Cel Prea Înalt. Iar trupul se bucură când dă de mângâieri trupeşti, care înşeală inima. Aleargă şi se bucură de un câştig cât de mic, iar fapta sa să fie lăudată, încărcată de onoruri. Trupul cârteşte, se ceartă, dorind să afle şi să cerceteze. Sufletul însă ar vrea să fugă de deşertăciunile pământeşti, dorind să aducă laudă numai lui Dumnezeu. Sufletul este un dar deosebit de la Dumnezeu. El este scânteia ruptă din lumina Celui Atot Creator, arvuna mântuirii veşnice, făcând din omul trupesc, om duhovnicesc, ridicându-l până la asemănarea chipului dumnezeiesc:

„Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom 8- 12, 17).

Sofia primind suvenir Sf. Psaltire de la aceşti iubiţi părinţi, sau legat sufleteşte, învăţând multe lucruri mari şi importante, purtând corespondenţă până la plecarea lor la Cele Înalte, cu dorinţa că se vor găsi cu toţii în sânul lui Avraam.


~ 125 ~

„Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face”(Ioan 14-13,14).

Sofia, găsind în biblioteca măicuţelor cărţi de mare folos spre desăvârşirea sufletului ei, citi cu mult interes atâtea frumoase împliniri ale sfinţilor noştri părinţi ortodocşi. Încântată fiind de viaţa atât de desăvârşită, cu o trăire atât de înaltă a Sf. Spiridon, ea citi şi povesti multora cum, într-adevăr, acesta a fost făcător de minuni.

Sfântul Spiridon trebuia să ia parte cu alţi 300 de sfinţi părinţi la Soborul Sfântului Sinod, de la Niceea. Sfântul plecase spre acest sinod cu ucenici de-ai săi, toţi călare pe cai. Mergând foarte mult pe distanţe foarte mari, au fost nevoiţi să doarmă noaptea într-o pădure. Însă fiind foarte obosiţi, n-au simţit că li s-au furat caii care au fost omorâţi prin tăierea capetelor de vrăjmaşii care nu doreau participarea lor cu nici un preţ la acest sinod. Aveau destui duşmani eretici, rupţi de dreapta credinţă şi care răstălmăceau scripturile după bunul lor plac, alegând numai partea frumoasă a învăţăturii lui Hristos. Certarea spre învăţătură, mustrarea şi înţelepciunea spre dreptate, postul şi rugăciunea şi mai ales milostenia nu erau incluse în poruncile lor pentru a putea fi folosite spre desăvârşirea sufleteacă. Însă aici, se dădea acum o mare luptă, statornicindu-se “Adevărul” dar la care unora dintre ei nu le pica bine, acest “Adevăr”

Faptele vieţii Sfântului Spiridon erau demne de un adevărat creştin ortodox şi deci era îndreptăţit să ia parte la acest sinod. Ca drept dovadă a credinţei pe care o avea, prin rugăciunile lui făcute la Bunul Mântuitor, iată, în acea noapte din pădurea întunecoasă, Iisus i-a ascultat dorinţa. Împlinindu-i cererea cea de folos, a înviat caii. Sfântul Spiridon dădu poruncă ucenicilor săi să ia în grabă capetele cailor tăiaţi de duşmanii lor şi să le aşeze pe fiecare la trupurile lor. Timpul însă nu le-a permis nici o zăbavă, trebuind să ia măsuri în grabă. Ucenicii Sfântului, au pus imediat capetele cailor, însă aşa cum s-au nimerit: cap alb, la trup negru sau cap negru ori gri sau pintenog la alte trupuri. Apoi alergând tot întru-un suflet, au ajuns când deja cuvântarea era aproape pe final, murmurând toată adunarea sinodului precum că mai nimic n-au înţeles, ce înseamnă Sfânta Treime: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-unul Dumnezeu şi unul Dumnezeu întru Toţi”.

Soborul voia să plece. Sfântul, în ultimul timp, reuşi să se facă ascultat. Luând o cărămidă în mână, o ridică la înălţime, explicând răspicat şi tare:

- Vedeţi ce este aceasta? - O cărămidă, răspunse soborul de credincioşi. - Dar această cărămidă este făcută din trei elemente: pământ, apă şi

foc şi totuşi una este!, zise Sfântul. Strângând-o în pumnul lui, Sfântul Spiridon a rămas în mână cu un pumn de ţărână, în jos curgând apa, iar în sus urcând focul.


~ 126 ~

- Asemenea este şi Sfânta Treime!!!... Vedeţi!?... Trei într-Unul şi Unul în Trei Ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

„Oricine crede că Iisus Hristos este născut din Dumnezeu şi orcine îl iubeşte pe Cel care a născut, iubeşte şi pe Cel ce s-a născut din El. Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos, nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul. Căci trei sunt care mărturisesc în cer: TATĂL, CUVÂNTUL şi SFÂNTUL DUH. Aceşti trei UNA sunt. (l Ioan 5-1,6,7)

Sofia îl lăuda cu mare îndrăzneală, minunându-se de Sfântul Spiridon, ce mare făcător de minuni a fost. Sfântul, la rândul său, îi răsplăti Sofiei cu o binefacere pentru lauda sa. Chiar de ziua acestui mare praznic, Sf. Spiridon- 12 decembrie 1992, mergând în marele târg din oraşul Ploieşti, având o sumă mare de bani în geantă, neprevăzăd ce i s-ar putea întâmpla, privea atentă la atâtea lucruri frumoase, ce erau expuse pe tarabele vânzătorilor.

N-a făcut prea mulţi paşi prin mulţimea imensă de oameni, vrând să cumpere ceva şi să plătească, găsi geanta cu fermoarul tras. Banii nu mai erau nicăieri. Evitând aglomeraţia, se urcă pe o moviliţă de pământ, căutând cu mâinile tremurânde, prin toate colţurile genţii. Banii nu mai erau. Deşi singură, vorbea cu sine despre lumea ce-o privea cu nepăsare:

- Doamne, pe cine să acuz? Cum să mai dau de urma banilor? Vai mie, Sfinte Spiridoane, făcătorule de minuni din sfânta zi de astăzi, ajută-mă! M-ai lăsat între tâlhari, ca să mă fure ca în codru? M-ai lăsat pradă acestor oameni atât de josnici care n-au inimă. Doamne, fă ceva pentru mine, ajută-mă, Te rog... Tu ştii că eu nu am furat nimic de la nimeni, cum ai îngăduit să mă fure în felul acesta? se văicărea într-una biata de ea.

În faţa ei, tot de pe o ridicătură de pământ, la câţiva metri distanţă, o privea atent un bărbat tânăr care întâlnindu-i privirea, i-a făcut semn să se apropie. Văzându-l cu degetul la gură, a înţeles că trebuie să tacă şi să nu-l privească drept în faţă. Acesta încet o întrebă:

- Câţi ţi-a furat? - Foarte mulţi, 22.500 de lei. - Ştiu cine ţi i-a furat. Vezi fata aceea cu părul prins într-o fundă

roşie? Uite-i, priveşte-i din spate, sunt trei, merge lângă băieţii aceia... bruneţii aceia, acum se grăbesc, probabil se retrag, vor să plece din târg. Hai, du-te repede şi anunţă poliţia! Vino repede cu un poliţist!

- Domnule, cine eşti dumneata, de ce râzi de mine? Ce crezi că eu voi mai obţine banii? E de necrezut, e inutil să mă mai deplasez. E departe poliţia şi apoi chiar dacă mă reîntorc cu un poliţist aici, îi voi pierde şi pe ei şi pe dumneata. Ar fi absurd...

- Du-te, doamnă, du-te! Vorbeşte încet, nu te mai uita la mine, mă pot trezi cu un cuţit în spate, cine ştie!? Dumneata, se vede că nu ştii cum stau treburile pe aici.


~ 127 ~

Derutată şi neîncrezătoare, totuşi Sofia alergă cu paşi grăbiţi, îndemnată fiind de acel bărbat care insistase atât de mult, oferindu-i ajutorul. Copleşită de durere, simţea un sentiment de răzbunare şi de dispreţ asupra acestor oameni, care îşi pot însuşi un bun al altuia, prÎntr-un mijloc atât de josnic. Sofia nu agrea bârfa, făgăduise odată pentru todeauna să respecte poruncile, să-şi iubească aproapele ca pe sine, dar cum poţi oare să îngădui astfel de fiinţe?!

- Doamne, nu mai înţeleg poruncile, să-l ierţi pe acesta de 70 de ori cate 7? În mintea Sofiei, rasunau versetele:

„De-ţi va greşi fratele tău, mergi mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statorniciească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei18-15,16,17).

Sofia încerca acum să răstălmăcească alt verset din Sfintele Scripturi:

„Dacă de cel fără de lege ne este milă, el nu mai învaţă ce este dreptatea şi în pământul celor sfinţi va săvârşi strâmbătatea. Să nu mai fie pe pământ cei fără de lege şi să nu mai vadă slava Celui Prea înalt” (Isaia.26-10).

O, ce nebunie, îşi zise ea acum, pentru cei care nu cunosc Dumnezeieştile Scripturi! Dumnezeu cere să-ţi iubeşti aproapele, dacă nu-i poţi face un bine, rău de ce-i faci?!” Trebuia să apeleze la forţele de ordine, deşi niciodată în viaţa ei nu avusese tangenţe cu poliţia. Cerându-le sprijinul şi asigurându-i că are un martor şi-i cunoaşte pe cei ce au săvârşit furtul. Un poliţist gras, între două vârste, se oferi să-i rezolve această problemă.

Ajunşi din nou amândoi lângă locul cu pricina, apăru din umbră salvatorul ce-şi luase angajamentul că va fi cu ochii pe cei trei hoţi de buzunare.

- Uite-i lângă maşina aceea roşie, rosti el. Au ieşit din mulţime şi acum dau roată acelei maşini.

Poliţistul aplecându-se cu capul în jos şi cu mâinile ca şi cum şi-ar fi întins două aripi ca să-şi ia zborul, îşi făcea loc prin mulţime, strecurându-se cât mai aproape de făptaşi.

Voinic şi plin de forţă, ajuns lângă ei, poliţistul înfige mâna într-unul din cei doi băieţi. Îl prinde de gulerul hainei şi îl aduce la postul de poliţie. Ameninţându-l cu violenţă, Sofia emoţionată, cu lacrimi în ochi, îl rugă pe poliţist să nu-l bată. Deşi în inimă se confrunta cu un dispreţ şi o ură necunoscute ei până atunci, totuşi ar fi dorit pe cale paşnică să-şi recupereze banii şi hoţul să plece sănătos, să nu-l mai vadă niciodată în calea ei.


~ 128 ~

Dar lucrurile n-au stat chiar aşa. Sofia a fost dată afară ca să fie lăsat poliţistul să-şi folosească metodele pentru ca hoţul să-şi recunoască fapta săvârşită. Banii nu erau la el şi nici la ceilalţi doi. Banii plecaseră din mână în mână, mult mai departe. După un timp oarecare, fu chemată înăuntru. În faţa Sofiei apăru un bărbat brunet, prezentabil, bine îngrijit având un diplomat în mână. “Şeful Rromilor”. Schiţă din mână un gest arogant şi-i aruncă suma de bani, care i se furase ei, zicându-i: “E pentru prima oară când fac acest gest, a doua oară nu-i mai vezi, cucoană!” Sofia încremeni. Îşi dădu seama că lucrurile s-ar putea complica. Îşi recăpătase banii, dar putea la fel de bine acum să-şi rişte viaţa, chiar să şi-o piardă. Ii răsunau în urechi cuvintele binefăcătorului ei: “Vorbeste mai încet. Nu te uita la mine, că mă pot trezi cu un cuţit în spate”.

Strângând geanta sub subţioară, cu mâinile amândouă, cu privirea când într-o parte când în cealaltă, voia să fugă cât mai departe de această lume. Să se rupă şi să uite cât mai curând de această întâmplare. Şi totuşi nu voia să dispară până nu-l va găsi pe bărbatul care îi făcuse atâta bine. Cu ochii pe deasupra mulţimii, îl căuta cu privirea. Oare cine a fost? Şi de ce mi-a făcut atâta bine? De ce a dispărut fără urmă? Ce rău îmi pare că nici măcar nu i-am mulţumit. Vai, Sfinte Spiridoane, mare făcător de minuni, mai esti!!... Oare tu ai lucrat să mi se întâmple aceasta? Prin acest miracol, să pot deslega taina minunilor tale? Tu faci minuni pentru cei ce-ţi cer ajutorul? Slavă lui Dumnezeu pentru Sfinţii Săi şi lăudat şi preamărit să fie numele Lui, precum în cer, aşa şi pe pământ.

„Dar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pesatana. (Rom. 16; 20)

*

* * „Eu sunt adevărul, zice Domnul şi te voi învăţa ce este bun şi plăcut

înaintea Mea... Mereu te grăbeşti spre pieire, repede te zdruncini, uşor cazi şi lesne te tulburi şi-ţi pierzi cumpătul!”

Sofia, mereu îşi pierdea cumpătul, când cei din jur nu-i acordau credibilitate. Imediat după ce primi acest mare miracol de la Marele Făcător de Minuni, îl socoti tot ca pe un dar din Lucrarea Duhului Sfânt. Sofia îşi aminti cuvintele Maicii Stareţă: „Sofia, cer mult mai mult de la tine”. În aceste momente ea hotărî să mărturisească şi celor dragi ai ei, dar şi tuturor celor cunoscuţi, despre marea minune petrecută în oborul din oraşul Ploieşti. Pe lume însă prea puţin o interesa lauda şi slava Sfinţilor, alerga fiecare după slava şi laudele sale. Nu voia să audă şi nici să asculte despre minunile care pot veni de sus din ceruri. Buna lor preocupare era să ţină cerul cât mai departe, să nu cumva să le suprime libertatea. Credinţa


~ 129 ~

pentru mulţi dintre ei era ca o strânsoare de oţel. Sofia, prin puterea Celui de Sus, găsea mereu forţa de care avea nevoie să mergă mai departe, chiar împotriva acestor confruntări şi eşecuri.

Confruntări avea şi în familia ei: - Mâine vin şi eu la oraş, Florin. Când ieşi de la cursuri, din liceu, mă

vei găsi în parc, da? - Da, mamă! Vin eu să te iau! După cum le-au fost înţelegerea s-au întâlnit, mama având de

rezolvat o problemă importantă. La întoarcere spre casă, se opri să ia tramvaiul până la următoarea staţie de microbuz.

- Mamă, nu avem bilet, nu mai avem nici bani, trebuie să mergem pe jos.

- Dar sunt foarte obosită, nu pot merge, fiule, pe jos! - Mamă, nu mai înteleg nimic, vrei să mergem fără bilet? Se vede că

nu ştii ce amenzi mari se dau acum, o acuză fiul de neglijenţă. - Niciodată nu-mi place să merg fară bilet, dar... acum, o sămergem.

Dar ai încredere, fiule, că nu ne va lăsa Maica Domnului să întâmpinăm un necaz.

- Dar... Mamă, tu crezi că Maica Domnului, hocus-pocus... vine să-ţi împlinească ţie toate dorinţele?!

- Da, fiule, vine. Numai dacă ai suflet curat înaintea lui Dumnezeu. - Hai, să nu mai vorbim, sfârşi Florin ca şi când era de prisos vorba

lui, ştiind că mama tot ce va şti ea va spune şi va face. Făcu ascultare, oprindu-se în staţie, urmând să ia tramvaiul pe răspunderea mamei lui. Fiind singuri şi mai având încă de aşteptat, se învăluiră în tăcere nemaigăsind subiect de discuţie sau chiar nemaidorind, cel puţin pentru o vreme. În această neplăcută atmosferă care se crease în situaţia de faţă, iată în rafale uşoare, pe sub privirile lor, la doi paşi mai în faţă, vântul dădea de-a dura, rostogolindu-le unul peste altul, două bilete de tramvai nefolosite şi lipite la unul din capete. Amândoi priveau uluiţi în aceeaşi direcţie şi la amândoi nu le veneau să creadă ochilor.

- Tu vezi ce văd şi eu?, întrebă mama. - Văd. Şi tu vezi, mamă? Privea lung si profund impresionat bietul

copil, cum aceste bilete valsau în faţa lui. - Da, ridică-le, sunt pentru noi. Nu ţi-se pare un miracol? - Ba, da, iartă-mă, Doamne!... Iartă-mă, mamă! - Şi eu ce să-ţi zic? Iartă-l, Doamne, şi încredinţează-i mereu

minunile Tale! Varsă peste el Harul Tău, să vadă că tot binele vine numai de la tine!

Se aplecă, făcând câţiva paşi în faţă, le ridică, le privi atent uimindu-se de această minune dumnezeiască, simţind că vine din prisosul bunătaţii prea curatei Fecioare Maria, Maica Domnului Iisus Hristos, pentru că de la Ea ceruse de fapt, mama lui, ajutorul.


~ 130 ~

Pentru Sofia priorităţile erau copiii şi bărbatul. Teama că ispitele atât de mari îi va atrage în noianul adânc al atâtor fărădelegi o speria enorm. Acum, Maica Domnului, în lupta aceasta, i-a adus şi reale argumente despre adevărul care trebuia crezut, nu numai pe cuvânt.

Din nou, într-o altă altă discuţie, tot pe aceeaşi temă, fiul refuza să creadă o altă taină ce i-o împărtăşise, mama. Acum, fiul îşi reaminti ce-i făgădui-se, alungând orice urmă de îndoială şi suspiciune.

- Mamă, totuşi nu-mi vine să cred. Oare, ceea ce mi-ai promis cu puţin mai înainte, se va împlini asemenea? Oare, Dumnezeu va revărsa multe bunătăţi, ai zis atunci, peste casa noastră?...

- Bine, dar tu nu eşti convins încă de ceea ce ai văzut şi ai auzit de atâta timp de la mine? Sub privirile noastre s-au întâmplat atâtea taine adevărate. Cum poţi să te mai îndoieşti?

- Of…Mamă, dar întreci măsura! La ce să ne aşteptăm? - La mai multe şi ca izvorând din milostivirea lui Dumnezeu. - Tata va pleca în Grecia?... Şi să sper că voi avea un costum de

blugi? - „Cereţi şi vi se va da!” - Şi tricouri frumoase, din afară? - Şi... mai multe... Şi pe deasupra şi cruciuliţe cu un lănţişoare de

aur la gât, ca să nu-L uităm pe Dumnezeu, niciodată în toată viaţa noastră. - Nu! Mamă, Dumnezeu nu e de uitat, indiferent dacă-mi va dărui

sau nu toate aceste bunătăţi şi frumuseţi pe care le lauzi tu că le v-a revărsa Dumnezeu peste noi! Impresionat şi chiar de necrezut este faptul că tu ai încercat să ne explici nişte lucruri ce par imposibile de îndeplinit. Nu te-am putut înţelege, e drept, dar...vrând, nevrând iată mă apropii tot mai mult de Dumnezeu!

*

* *


~ 131 ~

IULIE 1988 Radu şi Sofia savurau din plin parfumul buchetului de trandafiri ce

picurase două gingaşe flori în viaţa lor, Florin şi Narcisa. Acum când şi unul şi celălalt împlineau o frumoasă vârstă, el 25, iar ea 20 de ani, au fost rugaţi să le sărbătorească ziua lor de naştere, cu muzică şi invitaţi, prieteni, colegi şi colege de facultate.

Casa era plină de fete inteligente, frumoase şi elegante. Şi băieţii care şi ei, plini de calităţi frumoase, studenţi şi prieteni buni cu copiii, au petrecut cu toţii împreună, momente destul de plăcute, până s-au ivit zorii zilei de Duminică.

Dar cum destinul vieţii coteşte uneori în direcţii neaşteptate şi pe ei, un ghinion, i-a urmărit în noaptea aceea atât de minunată pentru toţi. Cineva, nu se ştia cine, le-a furat pantofii de la uşă. S-a crezut mai întâi, că este o glumă. Unii dintre ei au decis să plece mai înainte. Au căutat pantofii, dar pantofii nu erau de găsit.

- Cine ne-a ascuns pantofii? Gata, e o glumă... proastă, întrece măsura! ziseră ei, căutând peste tot... toată grădina.

- Ce farsă e asta? au început să se întrebe fiecare. Sofia şi copiii ei au crezut, de asemenea, că e tot o farsă plină de

umor şi nimănui nu-i trecea prin cap, că pantofii de la uşă pot fi furaţi. - E incredibil! Nu poate fi de imaginat o asemenea întâmplare. Hai

să-i căutăm peste gardurile vecinilor. Cineva i-a aruncat pentru a se crea panică, emoţii sau pentru a se face haz.

Au căutat peste tot, dar a fost în zadar. Şi-au dat seama că lucrurile stau cu totul altfel.

Sofia înfruntă cu umilinţă privirile inocente ale tinerilor ce păreau resemnaţi, şi care plecând la casele lor, au încălţat până şi ultimii pantofi ai gazdelor. Florin, mai în glumă mai în serios, se oferi să-şi ducă vecinele acasă pe braţe.

- Eşti comic, fiule, îi spuse mama, dar nu ştiu cum o să trecem peste această ruşine. E în joc reputaţia noastră, ce-o să zică satul? De ce aţi lăsat pantofii la uşă? De ce nu i-aţi pus voi în hol, chiar dacă ei au vrut să danseze descălţaţi. Nu putem lăsa lucrurile la voia întâmplării. Pe mine una, mă trec fiorii. Nu ştiu cum să mă implic să pot da de o urmă. Evident, că sunt furaţi de cineva din acest sat. Pantofii trebuie să fie pe la cineva cunoscut. Cu siguranţă, că a urmărit din umbră, totul.

- De ce nu am putut observa vreo mişcare? Doar băieţii au ieşit mai mereu pe afară. Oare nimeni n-a observat nimic?...n-a reţinut vreo figură


~ 132 ~

stranie, privind peste gard? Incredibil, depăşeşte orice minte omenească! îşi dădu cu părerea foarte supăraţi şi copiii.

Se făcuse dimineaţă, era Duminică şi Sofia, cum mergea de obicei la Sf. Biserică, iat-o aici în genunchi, plângând cu lacrimi. Cum să înfrunte atâta ruşine? Doar se întâmplase în casa ei! Cine s-o ajute? Nu se putea resemna. Cele mai triste şi adânci sentimente îi întunecau gândurile şi totuşi avea certitudinea că Dumnezeu va face un miracol şi-i va descoperi acest mister. Venind acasă, tot nu încetă cu rugăciunea. În genunchi căzând la fiecare Sfântă Icoană, cerea cu lacrimi să-i descopere făptaşul. Căzând în faţa Sfintei Icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, o imploră:

- Stăpâna mea, nu mă lăsa!… Nu mă lăsa de ruşine… să nu laşi casa mea. Tu ştii, Maică Sfântă, că aceşti copii cuminţi, şi plini de respect au petrecut frumos această noapte, cu un comportament de admirat. Şi-au manifestat bucuria şi dragostea să petreacă lângă copiii mei frumoasele momente ale vieţii lor şi au fost atât de veseli şi de fericiţi cu toţii! De ce, Sfântă Fecioară, ai lăsat tu să învingă cel rău şi să umbrească poate pentru toată viaţa această amintire? Nu-i ajuta, Doamna mea, nu-l lăsa Scumpa mea Maică a Domnului. Cum i-a luat cu sacul, aşa să mi-i aducă înapoi. Cu sacul pe braţe să vină, Maică Sfântă, că tu toate le poţi.

Fiul şi fiica, Florin şi Narcisa râdeau pe înfundate: - Mama pune şi condiţii. I-auzi ce zice, să-i vină hoţul cu sacul pe

braţe. E hazlie mama, face haz de necaz!, ziseră ei. - Poate c-ar trebui să ne rugăm şi noi cu ea... - Ce să te rogi? Dar e absurd să crezi că mai intri în posesia lor. Să

te rogi, înţeleg, să te ţină Dumnezeu sănătos, să poţi munci, să reîntorci paguba cu pricina, dar ca să-i mai recapeţi e imposibil. Şeful de post de la Miliţie mi-a râs în nas: „Ce vrei, băiete? Ce să fac, să ies în stradă, să-i opresc pe toţi şi să le iau numărul lor de la pantofi?”

Şi, totuşi, Sofia, încrezătoare în minunile Maicii Domnului, nu a contenit până luni, arzând tămâie, lumânări, stropind cu Sfânta Aghiazmă, citind Paraclisul Maicii Domnului. Luni la ora prânzului, voind să ia Sfânta Biblie ca să citească, o scăpă din mână. Privind-o lung i-a sărit în ochi pagina în care era deschisă şi citi următoarele: „Ascultând Ezechia pe trimişi le-a arătat cămările sale...” (Regi. 20, 13).

Însă întoarse paginile şi ajunse la „Rugăciunea lui Manase”, care îi plăcea foarte mult şi o citea deseori. Citind câteva versete, totuşi nu-i dispăreau din minte cuvintele de la Ezechia: „Ce au văzut ei în casa ta?” îl întrebă Isaia.

- Pe cine am primit eu în cămara mea, de-mi sună în urechile mele aceste cuvinte? zise gânditoare Sofia. Da, am primit-o pe Maria, ţiganca. Vai!!! Dar... acum îmi dau bine seama! Când Maria m-a strigat la poarta din spatele casei, peste gard mai în faţă privea ginerele ei, Vali, la uşa din faţa casei mele unde se aflau pantofii invitaţilor.


~ 133 ~

Această scenă îi apăru în faţa ochilor ei şi totul se derula acum ca o secvenţă dÎntr-un film. Femeia îi adusese trei duble de concentrate pentru animalele din curte. Nu avea acum timp să se ocupe şi nici nu era o urgenţă. Şi totuşi, la insistenţele femeii, plângându-se de lipsa banilor, de lipsa hranei copiilor de pe masa lor, Sofia o primi cu sacul în cămara sa, pe care-l adusese cu o căruţă până la poartă. Ea era acum omul pe care-l primise în cămara sa. Iar ginerele ei, observase încă de cu seară pantofii noi şi frumoşi de la uşă, de damă şi bărbăteşti.

A şi plecat în grabă la această familie, care stătea mai departe, la marginea satului.

- Maria, ginerele tău mi-a furat un sac cu pantofi de la uşă! îi zise Sofia.

- Cine ţi-a spus? Nu se poate, nu!... Nu-i adevărat, insistă Maria. Ea de fapt era nevinovată, chiar nu ştia nimic. - Ba da, Maria, după ce ai venit cu căruţa acasă, el după miezul

nopţii s-a întors şi s-a uitat pe geam, s-a uitat la stânga şi la dreapta, dar nu s-a uitat în sus.

Maria clătină din cap afirmativ. Auzind că nu s-a uitat în sus, a înţeles că cineva stătea pe balconul casei şi privea totul în tăcere. Acesta ştia sigur de cele întâmplate. Sofia a lăsat-o să creadă ce vrea.

- Maria, ştii că eu, din milă am acceptat să cumpăr de la tine, dar dacă tu mă faci să sufăr atâta, îl dau pe ginerele tău pe mâna miliţiei.

- O! Nu! Să nu-i spui şefului de post. Acela bate rău. Nu, te rog, lasă-mă pe mine, îţi primit că voi lămuri problema.

- Bine, las totul pe seama ta. Ştii că te respect şi am încredere în tine. E mai bine să rezolvăm cazul pe cale paşnică. Aşa s-a şi întâmplat.

Sofia plecă înmărmurită înapoi acasă, povestind familiei cum Dumnezeu făcuse aşa minune, iar ea mergând la sigur, vinovaţii au fost nevoiţi să recunoască fapta săvârşită.

La puţin timp, în poartă se auzi câteva ciocănituri. Ieşiră toţi în prag. Maria ţinea bicicleta iar ginerele ei, luând un sac mare de rafie de pe portbagaj, îl purtă pe braţe intrând cu el pe poartă aşa cum îl luase. Îl lasă băiatului în braţe şi zise:

- Să nu mă spui, mâncaţi-aş, că miliţianul bate rău. Băiatul încuviinţă din cap şi venind spre mamă, afirmă: - Mamă, ţi l-a adus Maica Domnului, aşa cum te-ai rugat tu. Narcisa murmură înspăimântată: - Şi noi râdeam de mama, Florine, când ea se ruga! Maria şi ginerele ei au înţeles abia acum că Cel ce privea de sus nu

era oarecine pe balconul casei, la etaj, ci Domnul Iisus, care supraveghea în taină casa Sofiei.

- Maria! Dumnezeu... cere a-L iubi pe El, mai mult ca pe tine însuţi, iar pe aproapele tău... ca pe tine!!!... Dacă totuşi nu-ţi poţi iubi aproapele, nu-i face nici rău. Eu te înţeleg, nu ai resurse materiale, eşti... săracă, nu


~ 134 ~

poţi şi nu ai cum să-i arăţi lui Dumnezeu faptele bune, dar ca să-ţi respecţi aproapele... poţi...da!?... Măcar să nu-i mai mâhneşti atât de amar sufletul!

Maria n-a înţeles mare lucru. Tainele lui Dumnezeu unora le rămân ascunse. Şi totuşi Sofia s-a ales prin cătunul lor din această întâmplare cu porecla „Pocăita”.

Pentru credinţa ortodoxă era o mare cinste pe care o primise Sofia, pocăit însemnă întors de la păcat. Numai că astăzi, printre unii oameni, cuvântul pocăit are cu totul alt sens în gândirea lor. Ei văd o altă credinţă ruptă din singurul trup - Biserica ortodoxă – de credinţa Sfinţilor noştri Părinţi din vechime. Şi totuşi ce să le răspundă Sofia acum acestora? Iisus îi explicase multe taine şi ea chiar se simţea datoare să salveze aceste vieţi din calea pierzării. Maria era de naţie « Rromă » era foarte săracă, văduvă cu şase copii, plus un cârd de nepoţi, unii nici nu ştiau care e tatăl lor. Toţi trăiau într-o singură cameră cu două paturi în condiţii foarte grele, aproape toţi erau analfabeţi. Şi, la drept vorbind, nu le plăcea deloc munca.

Sofia şi-a dat seama, că, teoretic, ea nu putea să-L descopere pe Dumnezeu acestora. Ei aveau nevoie de dovezi reale, rupte din adevărul concludent, dătător de bunăstare. Aveau nevoie să-şi astâmpere foamea şi să-şi învelească trupul expus frigului şi gerului aspru de afară. Acesta este Dumnezeul pământului şi al cerului, împărţind fiecăruia în egală măsură... “darul”. Cel care predică cuvântul Domnului, să-l facă cunoscut, că e un Dumnezeu care păstrează un echilibru constant. Nu unuia să-i prisosească, iar celuilalt să-i lipsească cu desăvârşire. La un strop de fericire aveau şi ei dreptul, nu? Iar puţină încredere, cum să-şi înfrunte destinul, trebuia să descopere în aceşti predicatori. Teoretic îi plăcea să-şi înalţe gândul la un Dumnezeu, dar voia ca Iisus să se pogoare din înălţimi şi să-i sature de pâine şi peşte, aşa cum mai făcuse cu 2000 de ani în urmă, cu cei 5000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii.

- Sofia!... Celui ce are prea mult de ce nu i se predică cuvântul lui Dumnezeu? puse ea întrebarea. Lui de ce nu i se explică Legea, că e Sfântă şi Dreaptă? Ei de ce întinează Legea şi nu sunt traşi la răspundere nici de oameni, nici de Iisus? Oare nu aceştia sunt pricina de poticnire? Pot purta pe ei 20 de costume de haine? Pot pune 20 de căciuli pe cap? Pot încălţa 20 de perechi de bocanci, deodată? Atunci, de ce-mi predici, soră Sofia, tot mie că Legea e Dreaptă şi Sfântă şi să n-o calc? De ce şi cine a produs acest haos, dacă Iisus a zis: „Cel ce are două haine să dea şi celui ce nu are. Acest scenariu de teatru în care joacă rolul cei bogaţi şi cei puternici, iată a creat celor slabi o minte deprimată, aruncându-i în tot felul de întâmplări ciudate sfârşind chiar prin a-şi curma viaţa, prin sinucidere. Acestui Dumnezeu îi place ce vede pe pământ? întrebă Maria cu atâta disperare pe Sofia.

- Maria, nu te pot înţelege, acest model de viaţă ţi-ai ales!? Dar...tu te duci la fund, săi din lac în puţ!? Adică ce vrei să-mi argumentezi? După ce că l-ai supărat destul pe Dumnezeu cu atâtea păcate, acum te faci şi


~ 135 ~

judecătorul Lui!?... Poate că aşa este, poate că ai perfectă dreptate dar tu crezi că... Dumnezeu îndobitoceşte omenirea? De ce priveşti la cei care îşi iau partea aici, pe pământ. Ei vor să-şi trăiască clipa, veşnicia nu-i interesează. Şi dacă nu cunoşti Scripturile, Iisus a zis: « Mai repede va intra camila prin urechile acului, decât un bogătaş în împărăţia cerurilor. Sau... poate va intra, dar, cu o condiţie:

„Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acestea, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. (Luca 19; 6,9)

Maria, de ce-ai părăsit Biserica? Sunt 6 miliarde de suflete pe tot globul pământesc, strigă cu disperare, « vom murii, nu vom mai avea aer, nu vom mai avem apă, nu vom mai avea combustibil!? » şi multe, multe altele. Oare cum vom rezolva aceste dificultăţi? Iar sunt nevoită să mă adresez cuvântului lui Iisus: „Dacă crinii câmpului sunt mai îmbrăcaţi decât Marele Solomon cel mai bogat împărat de pe pământ, atunci!!!... „ Hai să fim cinstiţi, păstrând poruncile...Domnul Dumnezeu v-a rezolva toate problemele noastre. Ia zi Maria, decând nu te-ai mai rugat!?... De când n-ai mai fost la Biserică?

- Soră Sofia, dar Biserica, m-a întrebat vreodată, câte necazuri am? lacrimile au început a curge din ochii foarte trişti şi chinuiţi. Printre suspine şi un oftat adânc... mai scăpă câteva cuvinte: Eu nu vreau să fure dar... copiii mei... nu vor să mă mai asculte...

Avea dreptate sărmana femeie, mulţi copii sunt furaţi de valurile ispitelor. Au ieşit din ascultare...

«Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciunea, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului» (Apoc.21; 27)

Tot astfel sunt mulţi, foarte mulţi părinţi deprimaţi, dispreţuiţi, părăsiţi pe pământ care trăiesc în sărăcie şi mizerie. Aceste necazuri şi dureri ale oamenilor simpli nu sunt poveşti, sunt întâmplări reale din viaţa lor. Ce să le răspundă Sofia, fraţilor ei ortodocşi, care trăiesc în dificultate cu proprii lor copii, decât cuvintele pe care le-a auzit de la Bunul ei Iisus:

„Popor din Sion care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi degrabă!” (Isaia 30;19).

Sofia începu acum, să dezlege marea taină, «negura ce bântuia peste întreaga omenire», de ce Iisus îi îndemna: „Ieşiţi din ea, poporul meu!”. Ieşiţi din negura păcatelor, căutaţi Lumina şi locuiţi în Lumină. Căci tot ceea ce este descoperit Lumină este. Pentru aceea zice: „Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efes. 5; 14).

„O, Iisuse, mare înţelepciune cuprind aceste versete! Oare dormim în somnul morţii? Oare acestă « negură » înseamnă moarte?Şi moartea oare e de două feluri: una care te apropie, iar cealaltă care te depărtează


~ 136 ~

de Dumnezeu!?Aceasta mi-ai arătat când m-ai luat şi am plutit în zbor cu Tine de mână, dând înconjur globului pământesc?...

Ei bine!... Maria nu putu să-şi ţină gura, ducând porecla mai departe printre ţiganii ei. după cum am mai spus, porecla « pocăita »

* * *

O bătrână află şi ea că sora Sofia e pocăită. O tragică întâmplare

avea loc în familia unuia dintre copiii ei. Disperată, tristă şi abătută veni la Sofia să-i explice un vis ciudat, ce-l avusese cu o noapte în urmă.

- Familia mea trece prin iad, zise aceasta. Un vis m-a adus la tine, să-ţi mărturisesc durerea şi necazul meu. Eram într-un oraş străin şi pustiu. Alergam pe o stradă, cât puteam de repede, să găsesc gara, să prind trenul să vin acasă. Dar la capătul străzii, ieşeau mulţi oameni şi îmi ziceau: „Nu e gara aici, aţi greşit drumul”. Tot aşa până am obosit, alergând pe toate străzile, primeam acelaşi răspuns.

Deodată, la capătul unei străzi ai apărut tu. Răsuflând uşurată,m-am oprit să mă odihnesc puţin, apoi foarte fericită şi bucuroasă, am plecat cu tine, asigurându-mă că tu ştii precis unde e gara de unde vom putea lua trenul să venim acasă. A fost un coşmar îngrozitor. Am crezut că mor în vis, dar deodată m-am liniştit şi mi-am pus în gând să mă destăinuiesc ţie. Sofia, simt că pluteşte pe deasupra casei mele o nenorocire foarte mare. Te rog, ajută-mă. Acest vis, îmi arată că mă vei scăpa de această tragedie.

- Cu ce vă pot fi eu de folos?, întreabă Sofia, puţin speriată. Şi, refuzând-o, o lăsă să plece acasă fără nicio speranţă.

Era duminică. Sofia venise de la slujbă. După masă, s-a aşezat puţin, să se odihnească. La puţin timp însă, apucă în mâini Sfânta Scriptură, şi încercă să-şi liniştească sufletul prin ceea ce îi aducea pacea – cuvântul Domnului. Începu să citească câteva versete, frunzărind filele Bibliei. Găsind că pe acolo mai trecuse cu privirea de multe ori, îşi zise:

- Oare ce să mai citesc? Sunt citite şi răscitite... O voce tainică îi zise: - „De ce nu treci la fapte? Scoală-te şi mergi la cel căzut, că, de nu te

ridicam eu, căzută erai şi tu”. - Doamne, sunt un pai dus de vânt, sunt o mână de pământ care n-

aduce nici o roadă. Ce pot face eu dacă fiul acesteia şi-a pus în gând să se despartă? Cum să mă implic în intimitatea familiei lui? Ce atitudine să iau, ce cuvinte să folosesc? Mi-ar fi foarte greu să intru, să-mi expun părerea şi să-l aduc la porunca din Lege: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!!!...”


~ 137 ~

Şi totuşi ca împinsă de un val, cu Biblia sub braţ, Sofia plecă acasă la această familie, zicându-şi: „Trebuie să-mi spulber toată teama şi neîncrederea. Iisus e cu mine. El va pune Duh cuvintelor mele şi această situaţie ce pare imposibil de rezolvat, va lua altă întorsătură”.

Iată, după un ciocănit la poartă, uşa se deschise şi în prag apărură cinci persoane, toate curioase s-o întâmpine şi să-i deschidă.

- Îmi pare rău că v-am deranjat pe toţi. Voiam de fapt, numai cu mama dv.. Am un verset din Sfânta Biblie de aprofundat, pare un verset cu mare tâlc, greu de înţeles sau eu pricep foarte greu Scripturile!

- O! Da, şi eu tot de acest lucru mă plâng!, interveni fiul cu pricina. Dar mama nu-mi poate descifra aceste taine care par a fi foarte greu de dezlegat.

- Cum aşa? Doar e o bună credincioasă, iar omul în vârstă e mult mai înţelept decât noi, cei tineri şi neîncercaţi!, se prefăcu mirată Sofia.

- Şi eu trec acum prÎntr-o perioadă foarte grea a vieţii mele. Încercările sunt prea mari şi simt că mi se întunecă judecata minţii!

- Dar de ce vă lăsaţi înfrânt, cum să vă doboare acestă întunecare a minţii dumneavoastră? Vreţi să dovediţi că sunteţi slab în credinţă?

- Da, recunosc, sunt foarte slab! şovăi bărbatul care părea abătut şi chinuit cu sufletul, apăsat de o mare tristeţe. Apoi, dus pe gânduri, scoase un oftat adânc. Citesc Biblia, dar nu mă ajută cu nimic.

- Ştiţi, chiar dacă citiţi Biblia nu e de ajuns. Treceţi la fapte, dacă vreţi să gustaţi din dulceaţa bunătăţilor lui Dumnezeu.

- Da, vreau, dar am încercat şi nu pot. Ştiţi ce mi se întâmplă? Toată noaptea simt cum satana rostogoleşte nişte butoaie prin pod, apoi ciocăne în perete, mă strigă, îmi dă nişte idei îngrozitoare... Vai, depăşeşte orice imaginaţie! Toată noaptea nu pot să dorm!

Mamei îi căzu o lacrimă pe obraz. Soţia acestuia se retrase cu cei doi copii în camera alăturată, unde îşi petrecea mai tot timpul, fiind ca şi despărţită de soţul ei. Imediat începu un lung lanţ de afirmaţii, învinovăţindu-şi nevasta şi de ceea ce auzise de la bunii lui prieteni şi de ceea ce-şi dădea el cu părerea, că ar fi făcut sau cu siguranţă, că va face.

Realitatea era şi mai crudă. Omul dormea cu o bardă sub pat, în camera lui, iar satana, chinuindu-l toată noaptea, îi zicea: „Omoară nevasta, ce mai stai, ce mai aştepţi? Scapă de ea odată, să te linişteşti, nu vezi ce dezgustătoare îţi face viaţa? Nu vezi cum ai ajuns, de râsul satului, încornorat?”

Sentimentele de ură pe care le nutrea faţă de soţia sa nu făceau altceva decât să-l împingă până la nebunia de a-i tăia gâtul cu această bardă. Dominat de ură, căuta refugiu în paginile Sfintei Scripturi, doar s -o îndura Dumnezeu de el să reuşească să alunge aceşti demoni, care se năpustiseră asupra casei lui. Acum, iată, aflase persoana căreia să i se destăinuie şi asemenea celui ce înoată într-un ocean de suferinţe, s-a


~ 138 ~

agăţat de o scândură plutitoare, dându-i speranţe că-l va duce la limanul dorit.

Sofia era acum acea scândură plutitoare, care neapărat trebuia să-l treacă de valurile nimicitoare, ca să nu fie înghiţit de acestea şi dus în adâncuri. Ea chibzui de ce verset din Biblie să se agaţe la rândul ei, ca să poată ieşi biruitoare.

- Uite ce verset frumos ne trimite Iisus: „Dacă voieşti să fii ucenicul Meu, leapădă-te de tine, ia-ţi Crucea şi urmează-Mă”. Ne trebuie această lepădare în toate faptele şi în toate gândurile noastre. Ce frumos îţi inspiră viaţa acest verset! Lepădându-te de tine, înseamnă enorm de mult pentru liniştea şi pacea de care ai acum atâta nevoie. Înseamnă să te pui în slujba lui Dumnezeu şi în slujba oamenilor. Să le slujeşti la fel de mult deopotrivă. Fă din viaţa ta un preş şi lasă-te călcat în picioare de toţi semenii tăi. Rabdă totul, şi dacă nu poţi să rabzi, treci la îndelunga răbdare, pe care o au Sfinţii lui Dumnezeu. Că numai cu răbdare capeţi biruinţa. Rabdă tot şi fugind la rugăciune, te vei bucura de cununile neveştejite ale Sfinţilor. Dumnezeu îţi trimite această încercare, iar viclenii vrăjmaşi ai omului cred că gata, au prins sufletul şi-l duc cu ei în iad. Ce-ar fi de casa ta dacă l-ai asculta pe satana? Ce-ar ajunge copilaşii tăi, iar tu unde sfârşeşti? În lanţuri, zăvorât în închisoare pe tot restul vieţii... Aruncă-i înapoi aceste îmboldiri şi ceartă-l să piară din calea şi din tot cuprinsul tău. Spune-i că-i slujeşti lui Iisus, chiar de-ar trebui să-ţi jertfeşti viaţa ca Sfinţii Pustnici, ca postitorii din pustiuri, care trăiau în crăpăturile pământului de dragul lui Iisus, şi pentru a fi cu Iisus.

După o lungă perioadă de timp şi după multe confesiuni, aura acestui om strălucea luminoasă deasupra capului său. Înfruntând pericolul, cuprins de remuşcări, afirma acum că bun este Dumnezeu şi mare este îndurarea Lui. Cum ar fi ajuns atunci dacă era părăsit de Dumnezeu? Şi cum se bucură acum de viaţă, lângă cei doi copii frumoşi şi inteligenţi, şi alături de soţia sa, care pare acum ca o floare, ce dă miros de bună mireasmă casei lui...

Sofia primise o lecţie de la Iisus. Când biciuia acel asin cu Crucea neagră şi mare pe spate pe cărarea întunecată, silindu-l să meargă spre adâncul pădurii, ea plângea. Iisus, ieşindu-i în faţă pe cărare, i-a zis: „De ce plângi? Voi fi cu tine!” şi iată că i-a dovedit acum adevărul. Aşa era. Lupta era prea aprigă iar dacă nu era Iisus, ar fi ieşit înfrânţi amândoi.

În această întâmplare, se descoperea şi mai mare taina cea adâncă a Bunului Dumnezeu: „Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce-a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efes.2;7,10).


~ 139 ~

„Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu Sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă Locaş Sfânt Domnului. În care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes.2;19,22).

* * *

Târziu spre sfârşitul toamnei, o prietenă a Sofiei a venit plângându-i-

se că cineva i-a luat oaia ei de la cioban, lăsându-i altă oaie în schimb. - Nu ştiu cum să-mi recapăt oaia mea, tu ştii cât de frumos am

crescut-o, o răsfăţată ce dormea în pat la bucătărie. Ştii ce exchibiţii ca la circ făcea cu noi prin casă şi acum dacă sar eu, s-o vezi cum sare şi ea si se joacă prin gard în curtea acestuia cu mine. M-am rugat de el, m-am rugat de toţi, am ajuns la poliţie, la comisia de judecată, la primărie. Tot nu pot să-mi recapăt oaia.

- Dar de ce te frămânţi atâta? Cât de păgubită eşti?, îi reproşă Sofia. - Bine, dar tu ştii că Iisus a lăsat pe cele 99 şi a plecat după una, cea

pierdută, şi nu s-a lăsat până n-a adus-o în staul lângă celelalte. - Iisus se referă la oameni, n-a voit s-o lase în gura lupului, adică

nimeni să nu piară, nimeni să nu cadă în cursele vrăjmaşului diavol. - Da, dar eu iubesc oaia mea şi o vreau înapoi. Lacrimile au început să-i cadă din ochii albaştri şi trişti, ca şi cum i-ar

fi răpit cineva pruncul din braţe şi nu animalul din iesle. Sofia o cunoştea de multă vreme şi nu putea rămâne indiferentă.

Mergând împreună la cel care îi luase oaia şi strigând, ieşi mama acestuia. Întunecată în priviri, cu mişcări necontrolate, cu vocea ridicată răspunse fără a fi întrebată:

- Mă mir de fiul meu, că nu i-a dat cu ceva în cap femeii acesteia. Ce face atâta caz de o oaie?

- Cum se poate, ca mamă, să vă exprimaţi cu aşa cuvinte? Dacă Dumnezeu ar îngădui să-i dea fiului dumitale cineva în cap, cum ţi-ar veni, ca mamă? Fiinţă neştiutoare ce eşti, ai greşit fie şi cu gândul, cum ne avertizează Iisus. Ai făcut o crimă din neştiintă, chiar şi cu vorba, du-te la duhovnic şi te dezleagă de acest mare păcat. Uite aşa se supără Dumnezeu pe noi.

După lungi discuţii se îndură şi dădu oaia înapoi. Fiul însă jucând barbut la serviciu cu doi ţigani şi câştigându-le banii, a fost aruncat de aceştia de la etaj cu capul în jos. Dimineaţa l-au găsit mort în incinta întreprinderii unde lucra.


~ 140 ~

„Mamă, ştii tu oare mamă, datoria ta? Ştii tu cât de sfântă este, dar şi cât de grea? Mamă, nu uita că fiul, care-l ţii la piept Poţi să-l creşti ca pe un nemernic Ori cu suflet drept. Poţi să creşti din el un înger ori un ticălos. Pentru asta vei răspunde în faţa lui Hristos. Mamă, mântuirea ta e naşterea de fii Dar de fii curaţi şi vrednici, Pentru cer să fii Că de viitorul lumii tu răspunzi mai greu Mamă nu uita răspunsul către Dumnezeu” („Mama” - Cântări şi Colinde Ortodoxe) „Fiţi, dar, urmaşi ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi. Şi umblaţi întru

iubire precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine Sfinţilor. Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. Căci aceasta s-o ştiţi, că nici un desfrânat sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli nu are moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu cuvintele deşarte, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Efes.5;1...6).

* * *

Iată, viaţa omului creştin ortodox e atât de complexă, încât pare a fi

ca o frunză în vânt, legănându-se dÎntr-o parte în alta. O altă prietenă a Sofiei vine plângând că în curând va muri. - Ce-ţi veni să spui astfel de cuvinte? Eşti bolnavă? - Nu, nu sunt. Însă am fost la un vraci, la Nucet, sus, într-un deal,

puţin mai departe de satul nostru. Acesta m-a privit lung în ochi şi mi-a zis: - „Fii atentă, eşti bolnavă. Vei muri curând”. - Va muri el, nu tu, că-L supără pe Dumnezeu cu vrăjitoria lui! Cu ce drept de decizie ia el această hotărâre asupra trupului tău? El

te-a creat ca să se facă stăpânul vieţii tale? Dar se vede că nici tu nu eşti cuminte, ce-ai căutat la acest vraci? Ai putea să mori, altădată! Şi probabil şi nedezlegată de acest păcat! Tu ştii că acesta aduce vrăjmăşie cu


~ 141 ~

Dumnezeu? Pentru că toţi cei care ghicesc în cărţi, în cafea, în palmă sau care fac tot felul de legări sau dezlegări, indiferent că-i magie albă sau neagră, vrăji sau farmece, erau pedepsiţi în Testamentul Vechi cu moartea, arşi pe rug sau alungaţi din ţară.

„Iar femeia i-a răspuns: Tu ştii ce a făcut Saul, cum a alungat el din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe ghicitori. Pentru ce, dar, întinzi tu cursă sufletului meu spre pieirea mea?”(l Regi 28; 9).

„Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ, nedreptate împleteşte inimile voastre.

Înstrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au din pântece, grăit-au minciuni. Mânia lor după asemănarea şarpelui, ca a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei. Care nu va auzi glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă. Dumnezeu va zdrobi dinţii lor în gura lor: măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.

Ca ceara ce se topeşte vor fi nimiciţi; a căzut foc peste ei şi n-au văzut soarele. Înainte ca spinii voştri să se aprindă, ca pe nişte vii întru mânie îi va înghiţi pe ei. Şi va zice omul: Da, este răsplată pentru cel drept! Da, este Dumnezeu care îi judecă pe ei în viaţă!” (Ps. 57).

„Şi Simon vrăjitorul, văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare!” (Fap.8-8,20).

- Sofia, ceea ce încerci tu să-mi explici este cu totul altă lume. Nu ştii că azi toată lumea bea o cafeluţă, fumează o ţigare la cafea, întorcându-şi ceaşca să-şi ghicească? Multe dintre acestea merg şi la Biserică!

- Aceasta e urâciune în faţa lui Dumnezeu, dar să nu generalizăm. - Ba da, Sofia, eu chiar am nişte vecine care săvârşesc astfel de

fapte, îşi iau laptele la vaci, pot face vrăji de ceartă şi despărţire între soţi. Pe una am prins-o eu cu vrăjile în poală. Le arunca în pragul porţii altei vecine. Ştiu multe şi, dacă le spun, zic: “Ei!... Ne distram şi noi puţin! Ce, ăsta e păcat?”

- Nu exagera! Nu cred, nu poate fi adevărat!... Şi numai ghicitul în cafea înseamnă să-ţi predai sufletul lui Satana! Dumnezeu e zelos, nu îngăduie să-i slujesti lui Mamona.

- Dar şi l-a predat, Sofia, şi-a vândut sufletul! - Hai să încheiem aici discuţia, să nu facem păcat, că bârfim pe

surorile noastre de credinţă!Să nu stârnim mânia lui Dumnezeu! - Dar crezi că Dumnezeu nu e de aceeaşi părere cu mine, crezi că

Dumnezeu nu vede ce am văzut eu? E cineva care… - Taci, draga mea! Uite, Dumnezeu poate să facă minuni sub ochii

tăi. Dacă El o vede curată şi nevinovată, pe vecina ta, să-i reverse belşug şi bucurii asupra casei ei. Dar dacă ea e nedreaptă şi umblă cu astfel de vrăji, cum spui tu… Dumnezeu... să facă semn cu ea.

În zilele următoare, un caz tragic i-au lăsat stupefiaţi pe toţi locuitorii satului. Persoana descoperită că făcea fermece s-a spânzurat pe izlaz


~ 142 ~

laTeleajen, urcându-se pe un stâlp de curent electric. Cineva a surprins-o şi, încercând să se urce după ea, s-o salveze, să nu comită această faptă, îi căzură cizmele sinucigaşei, lovindu-l pe om în cap. A crezut că-l lovesc dracii, să-l alunge, să nu le strice lor planul. S-a dovedit că cel înşelător, iată, nu face pod peste apă. Când crezi că tu ajungi la ţărm fără Dumnezeu, eşti lăsat exact în mijlocul apei. La puţin timp, s-a auzit că a murit şi vraciul din Nucet. Pe o altă ghicitoare, Sofia a descoperit-o chiar din mărturisirea unui preot dÎntr-un sat mult mai îndepărtat, aproape de Valea Călugărească:

- A!…Stai lângă Mona? zise el foarte curios. - Care Mona, părinte? - Mona, vrăjitoarea! - Dar eu nu cunosc aceasta persoană ca fiind vrăjitoare! Nu-i

adevărat, o confundaţi cu altcineva, din alt sat… Nu poate fi ea… se miră îndelung Sofia.

- Ei, dar… N-a putut să moară, până nu m-a chemat pe mine acasă la ea, s-o dezleg, într-o seară… De trei ori i-am dat ocol casei, ca să pot alunga spiritele!

-O...vai, Doamne, pe altcineva n-aş fi crezut. Dar credeţi oare că s-a mântuit acel suflet numai prÎntr-o singură dezlegare?

- Dar, Sofia, tu nu vezi ce-i aici, la Biserica mea? E atâta lume posedată, sunt atâtea suflete pierdute, că te îngrozeşti? Nu vezi ce de dezlegări se fac aici şi tot nu reuşim! Iată, sunt mulţi copii blestemaţi chiar de părinţii lor… aceasta e... o legătură foarte grea! Plăteşte foarte scump şi părintele şi copilul.

- Părinte, mi-am amintit ceva despre persoana de care mi-aţi vorbit. A avut o mare decepţie şi nu ştiam de ce! Acum înţeleg taina. Păcatul acesta a fost spălat de fiul ei înaintea lui Dumnezeu. Venea din străinătate şi imediat ce a trecut graniţa a adormit la volan. Maşina s-a lovit de un pom, el şi soţia lui au murit pe loc, însă cu copilul lor, prunc înfăşat, care era pe banca din spate, s-a întâmplat o minune: uşa maşinii s-a deschis, iar pe copil un suflu l-a luat uşor şi l-a aşezat pe pajişte la câţiva metri mai departe. Copilul dormea liniştit în scutecele lui, până ce au venit să-l ia ceilalţi bunici ai lui.

De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (lCor.6;17)

* * *

Iisus Nazarineanul, Dumnezeu şi Om coborât din Dumnezeire s-a

lăsat străpuns de boldul morţii ca să împace omenirea cu El însăşi.


~ 143 ~

Aceasta descoperă umanităţii că Acest Binefăcător era extrem de mare bunătate, numai iubire şi nemărginită iertare. Dar la această trezire morală Sofia trebuie să-L descopere pe Dumnezeu nu numai ca fiind blând, bun şi iertător. Trebuie ştiut că pe scaunul judecăţii noi pământenii nu ne vom juca cu cuvintele ci se va da o dreaptă sentinţă pentru faptele fiecăruia.

Nici ea nu trebuie acum să se joace cu cuvintele. Sofia era obligată să redea nemărginitele frumuseţi şi fericirile eterne ale Patriei Cereşti. Dar cum să înşele acest popor când însuşi Acest Iisus plin de atâtea Haruri o purtă în zbor, dând ocol întregului glob pământesc, pentru a-i arăta negura în care orbecăie întreaga omenire?

„Ne e clar că descoperim în Iisus numai blândeţe şi iubire altfel nu ne-ar fi transmis acest mesaj: „Ieşiţi din ea, poporul Meu!” Un popor care încalcă legile şi el este avertizat de Mântuitorul, oare nu va trebui el să-şi însuşească pedeapsa? Descoperind un Dumnezeu atât de bun, căpătând el trecere înaintea Lui, dar oare nu-i revine marea îndatorire să treacă şi la ascultare?!

Iată de ce Sofia e nevoită să nu mintă şi să nu adauge mai mult decât ceea ce a auzit şi a văzut la Dumnezeu, dar nici să ascundă un adevăr, chiar dacă este el tragic, în faţa poporului.

Cineva o acuză că minte, reproşându-i cu o ură şi neîncredere de ne priceput:

- Să se usuce limba celui care minte? Ziseca şi cum Sofia i-ar fi fost îndatorat cu ceva.

- Să se usuce, a fost nevoită să aprobe Sofia, ca să nu pice de mincinoasă şi să nu producă sminteală! Dar de ce nu mă crezi pe cuvânt? Iisus a zis: „Ce e da, «da» şi ce e nu, «nu» să fie!” De ce m-ai împins să fac un păcat? Vezi cum îl poţi supăra pe Dumnezeu...şi numai cu vorba!!!

A doua zi, o maşină a dat peste acest bărbat şi s-a aflat într-adevăr cu limba uscată, aşa cum îl osândise gura lui. Sofia a plâns, a suferit o foarte mare durere în inimă, dar dacă Iisus a dat pe acest suflet jertfă pentru a cunoaşte noi păcatul, oare cine să stea împotriva lui Dumnezeu? Cine poate ai zădărnicii Lui planurile Sale!?

Şi iară cineva o condamnă de o mare nedreptate, acuzată fiind că a obţinut nişte iscălituri false, într-o anume împrejurare. Sofia scăpă de pe buze:

- Vai, ce mint oamenii pe pământ! Nu le mai e şi teamă de Cel de Sus, că vine ca fulgerul?

Până seara, acuzatorul a făcut infarct, a plecat la spital, dar acest drum a fost fără întoarcere. Iată ca Sofia ar fi un orb călăuză orbilor dacă s-ar juca cu cuvintele şi n-ar reda tot adevărul chiar dacă e crud. „Dumnezeu e şi foc mistuitor”.

„Cu cine mă asemănaţi voi ca să fiu asemenea? Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Prea Puternic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui?


~ 144 ~

El stă în scaun deasupra cercului pământului. Pe locuitori îi vede ca pe nişte lăcuste. Toate popoarele sunt ca o nimica înaintea Lui: ele preţuiesc înaintea Lui cât o suflare.

Iată neamurile sunt ca o picătură de apă pe marginea unei găleţi, ca un fir de pulbere într-un cântar, iată insulele care cântăresc cât un fir de praf.

Nu ştiţi voi, oare n-aţi înţeles ce vă învaţă întemeierea lumii? Cine a măsurat apele cu pumnul şi cine a măsurat pământul cu

cotul? Cine a pus pulberea pământului în laviţă şi cine a cântărit munţii şi văile cu cântarul?

Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: cine le-a zidit pe toate acestea? Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le cheamă! Celui Atotputernic şi cu mare virtute, nici una nu-i scapă! (Isaia 40;18….26).

Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbavit şi Cel ce am prezis şi nu sunt strein la voi. Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul. (Isaia. 43;12)

* * *

24 ianuarie 1982 Telefonul sună insistent: - Ia ridicaţi receptorul! zise Sofia. - E părintele Alexandru, ne invită să mergem la Biserica lui. Mâine îl

instalează, îi dă haina preoţiei, îl hirotoniseşte, a răspuns Florin, plin de emoţie.

- Mergem şi noi, insistă şi Narcisa, hai cu bicicletele. - Bine, hai cu bicicletele! zise şi Radu. Alexandru era vărul lor cu care de mici copii se aveau ca fraţii. Acum

terminase teologia şi erau tot nedespărţiţi. Şi cum să lipsească de la un eveniment atât de important? Dominaţi de această dorinţă, a doua zi, duminică, s-au pregătit cu toţii, plini de entuziasm şi mai ales de o deosebită plăcere.

Au şi plecat, dar n-au ajuns prea departe, când Narcisa grăbită cum era din fire, încercă să-şi scoată mănuşile din mâini în mers. Ghidonul bicicletei s-a cotit într-o parte, iar ea a căzut lovindu-se destul de tare. Simţea o durere la picior şi a fost nevoită să se întoarcă. Tatăl, generos din


~ 145 ~

fire, se oferi să se întoarcă el cu Narcisa, îndemnându-i pe Sofia şi Florin să-şi continue drumul. Şi plecară acolo unde erau aşteptaţi, zicând: “Promisiunea dată e datorie curată”.

Momentele atât de frumoase ale acestei ceremonii s-au sfârşit cu o masă copioasă, binecuvântând pe Dumnezeu împreună cu protopopul şi alţi câţiva sfinţi preoţi de la alte Biserici. La despărţire, fiind orele 19, ianuarie, lună de iarnă, deja era foarte întuneric, foarte frig, iar drumul plin de neprevăzut. S-au reîntors acasă alegând o altă cale decât aceea pe care se duseseră, traversând Teleajenul pe o punte foarte strâmtă, din sârme subţiri care se balansau, dându-le prea mari emoţii şi nesiguranţă.

Puţin mai la vale, se afla podul pe care trecea trenul Ploieşti-Slănic. Eliberându-se de grija şi fiorul ce le strângea inima, plecară încrezători că vor trece cu bine şi nu-i va mai paşte răul de care se temeau. Visul pe care l-a visat Sofia în noaptea precedentă n-o mai speria. A fost un vis şi trecuse o dată cu ziua. Acum, ziua luând sfârşit, a luat sfârşit şi necazul. Aşa că se liniştise. În vis, cineva din umărul drept pe care nu-l putea privi, a facut-o atentă, având deschisă Biblia în faţă, la „Isaia cap.38”, începând cu versetul 10: “Atunci eu am zis: Mă duc la amiaza zilelor mele, la porţile locuinţei morţilor voi fi ţinut pentru restul anilor mei. Nu voi mai vedea pe Domnul în pământul celor vii şi nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii. Casa mea este smulsă şi dusă departe de mine, ca o colibă de ciobani. Îmi simt firul vieţii tăiat, ca de un ţesător care m-ar rupe din ţesătura lui. De dimineaţă până seara, Tu ai sfârşit cu mine...”.

Acest vis l-a explicat Sofia, Narcisei de dimineaţă. După ce găsi versetul şi-l citi, aruncă dezamagită Biblia, sfârşind prin a spune; “A fost un vis, doar nu voi muri astăzi!”

Acum, ocolind acea nestatornică şi atât de sensibilă punte, i s-au spulberat Sofiei orice griji şi fior de groaza morţii. Ajunşi lângă acest pod, Florin urcă primul panta abrubtă, pe care era aşezată şina de tren, apoi întorcându-se, cără şi bicicleta mamei, reuşind s-o aşeze puţin mai înainte pentru a-i da prioritate ei. Încet, cu paşi domoli urca şi Sofia. Era întuneric, deşi cerul era senin. Stelele strălucitoare umpleau cerul parcă scânteind mai mult ca oricând. Gerul fiind foarte aspru, hainele erau multe şi groase pe trupurile celor doi îngreunându-le destul de mult mersul. Ajunşi sus pe pod, amândoi răsuflară uşuraţi, considerând că a fost deja un efort destul de mare mergând foarte greu pe potecuţa ce şerpuia pe marginea apei. Sofia, îmbrăcată într-o haină groasă şi grea de blană, cu cizme înalte, cu tocuri destul de subţiri, se văzu nevoită să ocolească o cale ce credea că-i ameninţă viaţa şi iată destinul o pune la încercare prÎntr-o cale şi mai grea. Un pas greşit şi căzu în adânc. Ciudat, căzu prÎntr-o gropiţă cu un diametru foarte mic, exact cât să încapă trupul ei. Din fericire, a căzut drept în picioare, având posibilitatea să rămână la jumătatea piciorului de pod evitând o tragedie ce i-ar fi fost fatală. Fără să priceapă unde e, fiul ei o căuta cu disperare şi cu o tremurătură sfioasă în glas:


~ 146 ~

- Mamă, unde eşti? Mama, observând emoţiile fiului ei, îl linişti: - Taci, că sunt bine unde sunt, nu am păţit nimic! - Întinde mâna, mamă, să te prind. - Nu!... Aşteaptă... e foarte complicat. Ridicând ochii, observă cerul

cu stelele strălucind deasupra capului ei prÎntr-o degajare de pământ foarte îngustă, doar cât putu să încapă trupul ei subţire. Întinzând mâna, abia atinse degetele fiului ei. El încerca să-i asigure mamei încrederea că va reuşi s-o ridice, s-o salveze din groapa morţii.

- Nu, Florin, nu te pripi! Mi-ar fi fatală altă căzătură. Am picat în picioare pe postamentul pilonului de pod şi am cizmele cu tocuri înalte. Acest postament este foarte îngust şi mă pot dezechilibra foarte uşor, jos e groaznic de fioros. Apa este mare, trece foarte învolburată printre pietre şi sloiuri mari de gheaţă. De aici e şi mai mult până jos. E groaznic, e înfiorător, socoti ea cât de complicată era situaţia.

Uitându-se lung la apa ce curgea zgomotoasă la vale, îşi dădu cu părerea ce tragedie ar fi avut de întâmpinat, dacă trupul ei ar fi zăcut câteva clipe în apa îngheţată, pe pietrele cu sloiuri, tremurând de frig. Sau poate, lovită, ar fi zăcut inconştientă, zbătându-se între viaţă şi moarte. Satul era prea departe, iar fiul ar fi fost neputincios pentru a-i salva trupul frânt. Acum, în această stare de luciditate, privind cerul, numai prin porţiunea aceea mică de deasupra, se întrebă din fundul gropii:

- Oare cu ce Ţi-am greşit, Doamne? De câte ori am primit lecţii aşa dure m-am întors, înţelegând că merg într-o direcţie greşită, că merg din păcat în păcat. Mustrările de conştiiţă mă îndemnau să nu te mai supăr. Acum nu văd cu ce te-am mai nemulţumit. Ca o pasăre cu aripile frânte privea spre bolta cerească, căutând pe Iisus printre stele rugându-L să-i răspundă.

Urcând uşor pe treptele piciorului de pod, cu un fior, cu o disperare în glas, fiul o prinde de sub braţ şi cu acelaşi tremur în cuvinte răsuflând, în sfârşit uşurat, zise:

- Mamă eşti bine, trăieşti? Mamă, în clipa asta eu… l-am văzut pe Dumnezeu. Adică e… ca şi cum l-am văzut pe Dumnezeu. Tu nu-ţi mai face mustrări de conştiinţă. Poate că şi noi ar trebui să fim ca tine, să ne implicăm şi noi mai mult. Să avem şi noi o trăire mai intensă cu Iisus.

- Fiule, of!!!... Atâtea taine v-am făcut cunoscute, să nu le uitaţi dacă mor. Florin, deşi era şi el speriat, îşi îmbărbăta mama şi o îndemna să conducă bicicleta, mergând în spate, mai departe pe urmele lui, evitând astfel alte primejdii.

Ajunşi acasă, istorisi celor rămaşi aici, emoţiile prin care au trecut prin aceasta distanţă de circa 8 km.

- Am înfruntat o întâmplare groaznică, trecând peste un obstacol de necrezut. Am depăşit un pericol ce ne-a dat fiori de moarte, zise Florin.


~ 147 ~

- Ce încercaţi să explicaţi? se încruntă Radu. Aceeaşi mirare o cuprinse şi pe Narcisa care şi ea era bine, sănătoasă şi-i păruse foarte rău că s-a întors din drum.

- Of! N-aş vrea să mai trec prin ce-am trecut. Ce privelişte groaznică! Noapte, foarte întuneric, iarnă, ger aspru, gropi, drumul plin de gheţuş… Din nefericire, era s-o pierdem pe mama. Dacă nu se oprea pe betonul de la piciorul podului în care erau asiguraţi pilonii aceia de fier, ar fi căzut în mijlocul apei îngheţate, printre pietrele mari cu sloiuri de gheaţă, căzătură ce i-ar fi fost fatală.

- Mamă, nu te-am înţeles azi dimineaţă, după ce te-ai sculat. Citeai Biblia şi... deodată te-ai supărat. Ai închis Biblia, încruntându-te speriată. Te-am văzut aruncând-o. Eu te-am întrebat şi tu mi-ai zis atât: « Doar nu voi muri până diseară. » De ce?...

- Îţi aminteşti aceasta, fetiţo?... Aşa a fost!... Cineva, nu ştiu cine, nu i-am văzut faţa, a încercat să mă prevină. Cineva din umărul drept, mi-a arătat Sfânta Scriptură. M-a obligat să privesc acest capitol 38, de la Isaia, începând de la versetele 10 până la sfârşitul acestuia. Acest capitol citeam, şi aşa s-a şi întâmplat. Răsfoind iar Biblia, acum o citi cu multă atenţie şi cu luare aminte.

„Atunci eu am zis: Mă duc la amiaza zilelor mele, la porţile locuinţei morţilor voi fi ţinut pentru restul anilor mei.

Nu voi mai vedea pe Domnul în pământul celor vii şi nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii. Casa mea este smulsă şi dusă departe de mine ca o colibă de ciobani. Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător care m-ar rupe din ţesătura lui. De dimineaţă până seara. Tu ai sfârşit cu mine.

Strig până dimineaţa, iar un leu (boală) îmi sfărâmă oasele mele: De dimineaţă până seara, tu ai sfârşit cu mine.

Ţip cumplit ca o rândunică, gem ca o porumbiţă. Ochii mei slăbesc, uitându-se în sus. Doamne, sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa!

Ce să mai grăiesc. El mi-a dat de ştire şi a făcut. Sfârşi-voi firul vieţii mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare: Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă.

Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul misterios. Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele.

Că locuinţa morţilor nu te va lăuda şi moartea nu te va preaslăvi cei ce se coboară în mormânt nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.

Cel viu Te laudă ca mine astăzi: părinţii învaţă pe copiii lor credincioşia Ta.

Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului.

Şi Isaia a adus o turtă de smochine şi a pus-o deasupra bubei şi Iezechia s-a vindecat


~ 148 ~

Şi Iezechia a întrebat: “După care semn voi şti că voi intra în templul Domnului?” (Isaia.38-10,22)

- Aşa s-a şi întămplat, fiica mea, întocmai cum scrie aici, tu poţi fi martora mea cea mai bună. Dacă ascultam de acel sfat, care m-a avertizat, scăpam de acele mari emoţii. Îţi dai seama prin ce iad am trecut? Exact răcneam ca un leu, ciripeam cumplit ca o rândunică, gemeam ca o porumbiţă. Asta făcea sufletul meu, acolo în groapa aceea. Am căzut, exact firul vieţii mele rupt ca de un ţesător. Sofia cu ochii inundaţi de lacrimi şi prea multă durere oftă suspinând, repetă, zicând din nou: „Doamne, Tu eşti Raiul desfătărilor mele. Prin îndurarea Ta, mă bucur iarăşi de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare!?! Nu mă lăsa, Doamne sunt în mare cumpănă nu mă lăsa!!!

Modul de gândire al Prea Bunului Iisus era că Sofia trebuia să pătrundă cât mai profund tainele atât de mari ale lui Dumnezeu. Aşadar, sta gata ca o slugă supusă şi smerită să bea şi ea din paharul amărăciunii al Mântuitorului ei. Şi atunci când te aştepţi la mai rău, atunci Dumnezeu revarsă belşug de bunătăţi peste tine, atunci când crezi că Dumnezeu e departe de tine, atunci e foarte aproape de tine, vine şi te umple de nădejde şi speranţă. Nu face aceasta spre lauda, nici pentru vrednicia omului, ci ca să se slăvească Numele Lui cel Sfânt.

* * *

Situaţia financiară, în familia celor doi, nu mai era pe roz, de când

directorul înteprinderii unde lucrase timp de cinci ani de zile îi desfăcuse contractul de muncă după cele 88 de zile de concediu medical. În zadar se rugase atunci Radu, insistând că soţia lui e deja foarte bolnavă. Cele două zile nu puteau fi justificate şi nu s-a admis nicio favoare. Cel ce vede de sus toate, văzând şi această nedreptate făcută Sofiei, iată îngăduie EL să ridice acest suflet atât de chinuit, calomniat, dispreţuit şi nedreptăţit. Radu, venind de la serviciu entuziasmat şi foarte bucuros, îi aduse vestea:

- Sofia, îţi aduc o veste mare, cei de la Trust m-au trecut pe listă să mă trimită cu Schela de Foraj în ţara Grecia! Dumnezeu ţi-a făgăduit acest lucru şi acum iată-l împlinit. E un vis frumos, într-adevăr. O să ne fie bine.

- Da, Dumnezeu e atât de bun cu noi!!! Aceasta să fie tot spre lauda şi spre slava Lui.

La despărţire, Sofia rămasă cu sufletul invadat de tristeţe şi nelinişte, a început să plângă, udând perna cu lacrimi, nedormind toată noaptea. Întru târziu, când adormi, s-a trezit cum «Vocea din umărul drept» o întări sufleteşte:

- De ce plângi? Nu sunt Eu cu tine? Nu rămâi singură!


~ 149 ~

Auzind, căpătă putere, încredere şi mai mult curaj, Din ochii ei n-au mai curs niciodată lacrimi, fiind sigură că bunul ei Iisus o va ajuta să treacă cu bine peste toate problemele ce s-ar ivi în tot acest răstimp.

- Doamne, cel luminat de dragoste nu se uită la darurile ce le primeşte, ci la Acel care i le trimite. Şi mai mult decât aceste daruri, mai mult decat orice pe lume, Te voi iubi numai pe Tine, Doamne.

Pradă gândurilor tristeţii şi singurătăţii, înfruntând viaţa atât de capricioasă, se despărţea pentru mult timp şi de bărbat, dar şi de băiat. Florin împlinise 18 ani, terminase liceul şi plecase şi el să-şi satisfacă serviciul militar. Narcisa, absolvind prima treaptă la Liceul de Chimie, Oraş Ploieşti, plecă şi ea în practică la Valea Călugărească, la cules de struguri.

Sofia trebuia să depăşească această atât de dificilă situaţie, în care viaţa părea din ce în ce mai tristă. Abia se împlineau trei luni de la despărţirea de bărbatul ei şi un vis ciudat o ispiti, reuşind s-o sperie şi s-o arunce în infern cu bună ştiinţă. Dormea cu cu faţa în sus şi cu mâinile deasupra capului.

În acelaşi timp vede în vis pe bărbatul ei, şi el dormind în Grecia, tot într-un pat, tot cu mâinile deasupra capului. Ea i-a zis: “Mi-e foarte greu singură, mi-e foarte dor de tine”. El întinde mâinile, devenind foarte, foarte lungi, ajungând la mâinile ei, traversând peretele i le prinde, strângându-le cu putere, răspunzându-i:

„Fii tare, fii puternică, fii curajoasă, nu te lăsa. La şase luni îţi voi face chemare şi vom fi din nou împreună.” Acest vis îi aduse o mare tulburare şi, ca niciodată în viaţa ei, înfruntase nişte spaime cu sufocări, însoţite de frisoane ce-i infriguraseră tot corpul. Se dezmeticii cu greu după acest coşmar şi totuşi îşi zicea pentru sine: „Vai mie, niciodată nu mi-am închipuit că-i atât de greu să controlezi legile firii. Dar ce năluciri mi-au dat atâta război? Dacă o să-mi fie iar răul peste care am dat azi-noapte, ce mă fac? Nu cred că am să rezist. Nu, cu siguranţă... nu. Dar ce mare greşală făcui Doamne!?... Oare sunt blestemată să-mi fie chinul numai amar. Nu pot sub nicio formă să-mi mai îndulcesc şi eu un pic viaţa? Mergea prin casă, în bucătărie zicând acestea şi tot cârtind ca şi când urmau măsurile de excepţie. Atunci alunecă pe cele câteva picături de apă căzute din greşeală pe linoleumul ce era pe jos. Alunecă aşa de tare, lovindu-se de colţul unui scăunel, încât îşi rupse două coaste. Durerea era aşa de tare că-i luă respiraţia. Crezu că moare, abia se târî afară, abia îşi păstră cunoştiinţa. Se văzu nevoită să ceară ajutorul cuiva, cui? Indiferent cui, numai s-o ajute cineva.

Dar în zadar, nu avea pe nimeni. Ghemuită, plângând de durere, întinsă pe scările bucătăriei, în spatele casei, auzi o voce în dreapta ei:

- Acum e bine? Acum rezişti?! Acum poţi?... - Nu, Domnul meu, nu-mi este niciun bine! Nici un bine nu mai am

eu, pe pământ. Lângă Tine e tot binele meu, am greşit, dulcele meu Iisus! Ia-mă acolo, sus lângă Tine, că nu mai pot. Pentru mine, viaţa pământeană


~ 150 ~

e un chin, greşesc fără să vreau. “Fac numai răul pe care nu voiesc să-l fac!”.

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dqr eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceeace fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceeace voiesc, ci fac ceeace urăsc.(Rom. 7;14, 15)

Am înţeles Domnul meu, mi-ai dat o mare lecţie de viaţă, pe care am învăţat-o exact din experenţă, datorită învăţăturilor Tale. Tu, iată, îmi poţi demonstra mie acum că... se poate… Da, Doamnul meu... se prea poate!:

„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14; 27)

„Doamne, iată, îmi port crucea Domnul meu Mântuitor. Au urmat suferinţe foarte mari şi îndelungate, cu chinuri greu de

suportat. În astfel de situaţii, nu poţi strănuta, nu poţi tuşi, nu poţi ridica nici cea mai mică greutate şi Sofia avea doi porci de hrănit şi mai multe păsări, plus grădina şi alte îndeletniciri.

În următoarea scrisoare, Sofia îi povesteşte lui Radu că îi e tare dor de el şi-i vine foarte greu singură. Îi povesteşte visul, dar nu şi despre tragica întâmplare, că avea două coaste fracturate. Când primi răspunsul, avea să afle:

„Draga mea, în aceleaşi momente, în aceeaşi postură mă aflam şi eu. Priveam colegii cum dormeau un somn profund şi liniştit. Numai ochii mei nu se lipeau geană pe geană. Mă plimbam pe lângă geam. Vedeam munţii, priveam spre ei şi gândeam: Dacă dincolo de ei s-ar afla casa mea, aş lăsa toate baltă şi aş trece fără preget, ca să vin repede la voi. De pildă, până să primesc scrisoarea de la tine, voiam să fac o prostie pe aici, ca să mă trimită înapoi în ţară, nu mă mai puteam abţine de dorul vostru, dar visul tău m-a liniştit sufleteşte, ca dovadă că acum sunt ca un copil nou-născut, adică foarte liniştit.

Aş vrea să te bucuri auzind că am şi trimis la ambasadă chemarea ta. Sper ca în curând să-mi vină aprobarea şi să ţi-o trimit ţie să te ocupi de tot ceea ce trebuie să faci în ţară, să-ţi scoţi paşaport că la 6 luni am acest drept să te chem la mine. Vă iubesc mult. Radu.”

* * *


~ 151 ~

8 ianuarie 1984 Radu si Sofia şi-au dat întâlnire pe meleagurile Eladei, într-un oraş,

Larisa, o răscruce de drumuri, din care unul ducea spre capitala Atena, iar celălalt, pe care mergeau ei, la Ioanina, trecând peste munţii înalţi din nordul ţării. Decepţionată, Sofia nu a întâlnit ceea ce se aştepta: livezile de portocali, lămâi, măslini şi smochine, ci frig şi zăpadă. Trecând acest vârf de munte, au făcut un mic popas, rătăcindu-se puţin, la câţiva paşi într-o vedere impresionantă, ce-i umplu sufletul de mare admiraţie şi încântare. În faţa ochilor apărură frumoasele şi cuceritoarele mânăstiri de pe stâncile Meteora. Erau foarte vechi şi foarte meşteşugit aşezate, fiecare pe câte un vârf de stâncă. Păreau că îşi ridică braţele spre bolta cerească, până la Mântuitorul Iisus.

Câtă dorinţă şi câtă încântare i-a cuprins inima, dorind să nu se mai desprindă de aceste locuri. Cu greu şi-a continuat drumul mai departe, iar bărbatul ei o grăbi, spunându-i că va avea multe alte locuri la fel de impresionante de vizitat. Aşa era. La marginea oraşului Ioanina aveau de vizitat o peşteră încântătoare. Coborând în peşteră, în cei 6 kilometri, dintre care numai numai 3 amenajaţi, văzu ceea ce ochilor nu le venea să creadă. Parcă intraseră într-o altă lume, una de vis, în ţara de basm a bunicilor ei, ce-i înşirau la gura sobei frumoasele poveşti de pe alte tărâmuri. Imaginea uluitoare a acelor culori şi mai ales acele forme pline de mister cum era “Maica cu Pruncul” sau scena de teatru sau diferite forme de urşi, de lilieci, agăţaţi pe pereţi şi nenumărate alte forme cu un colorit fantastic, încântător.

După puţine zile, a vizitat Muzeul de Ceară din Ioanina, istoria împletită cu ceară ce te conducea într-un trecut îndepărtat al Eladei. Formele conturate din ceară se întreceau pe sine, dovedind înfiorătoarele chinuri suportate de eleni, sub teroarea turcului Ali Paşa. Muzeul era plin de celule. Fiecare celulă având altă pictură din ceară, fiecare demonstrând o istorioară despre chinul îndurat de eleni, pe vremea cotropirii hapsânilor turci. Într-o celulă însă era ceva mult mai impresionant. Trei personaje care îţi umpleau sufletul de fiorii morţii. Trăiai clipe înfricoşătoare rupte din realitatea vieţii lor, arătând de parcă erau vii. Un preot ce stătea gata spre a fi jupuit de viu, de piele, de cei doi călăi. Pe pieptul preotului, o cruce iluminată, bătea în ritmul inimii, făcându-te să crezi că chiar e viu şi suferă. Suferea pentru cuvântul lui Iisus, pentru înaltele virtuţi pe care le deţinea şi care, după cum se înţelegea, turcilor păgâni nu le erau pe plac. Toate celelalte inspirau aceeaşi durere. Ali-Paşa răpise toate fecioarele frumoase ale Eladei, obligându-le să i se supună, să devină cadânele lui. Frusinica însă, învingându-şi teama, a demonstrat aventurierului acestuia, că nu-i o


~ 152 ~

pradă atât de uşoară. Voia mai bine să i se curme viaţa, decât să i se supună lui.

Iat-o într-o barcă, legată cu un mare pietroi de mâini şi de picioare, silind-o să aleagă acum viaţa alături de Ali-Paşa sau moartea prin înecare. Preferata aventurierului paşă era frumoasa, desăvârşita, graţioasă şi dulcea Vasilica, ce-i stătea pururea alături. Acum, tot ca aleasă dintre cele multe, era rugată s-o însoţească pe Frusinica pe lungul drum spre largul mării, ce părea fără întoarcere. Vasilica, cu cuvinte convingătoare, încerca să-i trezească interesul pentru viaţă, pentru dorinţa de-a trăi, indiferent că va trebui să i se supună acestui hâd paşă, ce avea 120 de ani. Sfaturile ei însă se dovedeau vorbe goale şi seci, Frusinica nevrând să-şi vândă fecioria acestui dispreţuitor aventurier şi odios criminal ce terorizase şi ucisese pe mulţi din neamul ei, pe bunii ei fraţi. A avut curajul şi a mers până la capăt. Frusinica dovedi că sufletul ei aparţine bunului şi blândului Iisus Hristos. Depăşind ironia soartei, cu ochii aţintiţi spre ceruri, găsi că strălucitoarea lună plină din înalturi, emanând tărie şi putere o ajută să înfrunte mai bine chinurile morţii prin înec decât să-şi lase trupul pângărit de Paşă. Văzând atâta respingere şi împotrivire, cei doi slujbaşi ai Paşei, o aruncară fără milă în adâncuri, făcându-i vânt în apă cu pietroaiele legate de mâini şi de picioare. Dezamăgită, Vasilica jură răzbunare şi făcu un plan care dădu imediat rezultate. Paşa sfârşi dispreţuitor, tăindu-i-se capul.

Vechea cetate, care se înălţa măreaţă, străjuită de jur împrejur de ziduri enorme, înalte şi foarte groase, venea şi ea ca o sfântă mărturie, completând tragica poveste venită din negura timpurilor străvechi. Mai la vale se întindea lacul ce mărturisea prin dovezi grăitoare că aici, în mijlocul acestei insule înalte, într-o mulţime de odăi învechite, micuţe, foarte joase ce se reflectă umbre pe luciul sclipitor al apei, plină de scări de marmură albă, plină de farmec şi încântare, a locuit un timp acel aventurier cu cele 80 de cadâne ale sale.

Sofia urma să viziteze impresionantele 30 de magazine pline cu minunate bijuterii din aur, ceea ce sub teroare comunistă în România nu se pomenea. Aici Sofia, privind cu nesaţ, nu se mai sătura admirându-le pe fiecare în parte. Iorgu şi Ana, patronii unui astfel de magazin, reuşiră să le cucerească prietenia dându-le suvenir o candelă din lemn în forma unei troiţe, ce deţinea pe Fecioară cu Pruncul Iisus. Aceasta, având instalat un beculeţ, în casa lui Radu şi a Sofiei nu s-a mai stins niciodată, aşezată fiind sub Sfânta Icoană din perete. Ana, şi mai generoasă, îi întinse Sofiei un inel de 5 grame de aur filigranat şi foarte frumos zicându-i Sofiei, „suvenir... cu toată dragostea”.din partea ei. Sofia, deşi făgăduise lui Iisus, lepădare de sine, predându-şi viaţa în mâinile Celui ce era Atotdătător de aceste bunătăţi, uită prea uşor şi prea repede “lepădarea de sine”, legământul încheiat Cu Iisus şi Maica Sa. Implicată în strălucirile şi bogăţiile acestor magazine îşi umplu degetele de alte multe inele, alegând şi mai mulţi şi foarte frumoşi cercei. Deşi nici cruciuliţele de aur nu le-a neglijat,


~ 153 ~

cumpărându-le fiecăruia dintre ai casei ei câte una, aşa cum de fapt le promisese încă cu mult timp inainte.

Din umărul drept, însă glasul ce-o sfătuise şi-o îndrumase de atâta timp, cum să-şi păstreze viaţa curată pe pământ ca un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, o dojeni obligând-o să-şi privească mâinile.

- Acestea să nu le mai porţi! - De ce? întrebă Sofia. Glasul îi răspunse din nou, obligând-o să privească Sfânta Icoană pe

lemn a «Mariei cu Pruncul în braţe» ce-o ţinea pe masă, în cameră. Era dată suvenir de preotul călugăr al unei mânăstiri de la marginea Ioaninei. Acest preot era din bunici valahi, rupea bine în româneşte. Vizitase această mânăstire la îndemnul şi insistenţele doamnei Papleacă. Socrul ei fusese ambasador în România. Ştia foarte bine româneşte, ca şi soţul ei. Păstrau drept amintiri foarte multe casete cu artiştii noştri de muzică uşoară şi populară. Mai tot timpul, după ce s-au cunoscut veneau în vizitaă la ei şi împreună vizitau multe locuri minunate ale Eladei, arătându-se mai mult ca nişte adevaraţi fraţi. Fiind atât de plăcuţi şi cumsecade cu Radu şi Sofia, şi-ar fi dorit să nu se mai despartă de ei niciodată. Această familie păstra în inimile lor frumoase amintiri din perioada pe care o trăise în România. O ţară pe care şi ei o vedeau frumoasă şi cu oameni buni. Vizitând această frumoasă mânăstire, Sofia împreună cu această doamnă, privea uimită gradul de credinţă al acestor fraţi ortodocşi atât de îndepărtaţi de ţara lor. Peste acest preot călugăr, turnase Iisus Duh Sfânt, harurile toate. Clădise în incinta mânăstirii un cămin de copii orfani, cu o şcoală şi o frumoasă sală de mese, îi hrănea şi îi îngrijea ca pe copii lui. Impresionant! În şcoală predau pentru o scurta perioadă, tinere fecioare învăţătoare şi profesoare ieşite de pe băncile facultăţilor, dar îmbrăcate în negru. Sofia îndrăgi această culoare, datorită acestor domnişoare atât de gingaşe, cu inocente chipuri de mironosiţe.

Preotul călugăr, după mărturisire, îi întinse Sfânta Cuminecătură: - Dar...nu... nu pot!, răspunse Sofia. Sunt păcătoasă! - Ba da, Sofia. M-am rugatu eu pent tine! îi răspunse Părintele, într-o

română stâlcită, abia găsind silabele. Îi întinse ca amintire şi această Sfântă Icoană pe lemn din această sfântă mânăstire şi un pachet cu smirnă. O sărută pe obraz, ca pe o soră, refuzându-i Sofiei să-i sărute şi ea mâna. Sofia rămase profund impresionată. Tinerele fecioare, dar mai ales o măicuţă bătrână care i-a căzut Sofiei atât de dragă la inimă, rupeau mereu de pe aleea cu flori câte o floare, deşi nu înţelegea nimic româneşte, i-o dăruia Sofiei explicându-i prin gesturi, că o iubesc. Sofia simţi la despărţire, că lasă aici o parte din sufletul ei. De acum privind şi venerând această Sfântă Icoană, îşi împleteau pe mai departe sufletele în priveghere şi rugăciuni, urcând pe lungul drum al Golgotei, ca şi cum ar fi mereu împreună. Iată acum, Glasul ce o povăţuise de atâtea ori o obligă să


~ 154 ~

privească la aceast mare “dar” Sfânta Icoană, de la acest bun frate, zicându-i: „Uită-te la Maica Domnului!”

Glasul pieri. Sofia privind uimită văzu, că pe degetele Fecioarei nu exista nici un inel. Înţelegea de acum mult mai multe. Îşi scoase imediat şi cerceii din urechi şi toate inelele de la mâini şi, făgăduind să arunce şi blugii şi raiaţii pe care îi cumparase să-i îmbrace, dar pe care nu i-a mai îmbrăcat niciodată în viaţa ei. Ruşinându-se amar de Dumnezeu, îşi mâhni sufletul adânc de acest comportament urât, pe care îl înfăţişa înaintea Celui ce cu atâta blândeţe, cu atâta bunătate, a avut atâta răbdare cu ea până acum, îngăduind-o cu toate defectele ei. O văzuse în frumoasele ei vise cândva pe Fecioară, îi admirase cândva chipul ei atât de dulce, de fetiţă de 15 ani. Cu lacrimi ce-i inundaseră faţa se întreba acum: Oare numai faţa şi îmbrăcămintea denotă calităţi şi aspecte de copiat? Oare harurile sufleteşti, calităţile interioare nu sunt un îndemn grăitor de urmat? Dacă un copil fiind ea, nu s-ar fi supus voii Celui Prea Înalt, n-ar fi rămas azi o lume fără Mântuitor? Dacă în sufletul ei ar fi bântuit neîncrederea şi îndoiala, cum s-ar mai fi mântuit omenirea?:

„Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1Petru 3; 3,4).

Clinchetul clopoţelului pus deja într-o oală, sunase demult ca o sirenă de război pentru Sofia, dar ea tot nu se deşteptase. Îmbrăcată în blugi, cu scurtă de blană de vizon, cu cei mai frumoşi cercei, cu degetele pline de frumoasele inele, se alinta mulţumită, crezând că mult bine i-a făcut ei Domnul, şi vrednică era ea pentru toate acestea.

Atunci o sabie ascuţită trecu prin inima ei, făgăduind că va rămâne înaintea Fecioarei cu Pruncul, o umilă roaba Sa. O rugă pe Maica Domnului, pe Prea Curata şi Binecuvântata de Dumnezeu Fecioara Maria, să se roage neîncetat pentru ea, Fiului Ei, explicându-i că ea nu va mai greşi de acum înainte. Deşii iată îşi reaminti de alt jurământ făgăduit cu mult înainte. Ca Sfântul Petru, dorea acum să spună: „Ieşi de la mine, Doamne, că nu sunt vrednic să locuieşti în casa mea”.

Sfânta Icoană nu era prea mare, încăpuse în geantă însoţindu-o pretutindeni. Acolo a stat toate cele două luni, cât a durat vizita în această ţară. Acasă, a aşezat Icoana la mare loc de cinste. Auzise la Biserică, auzise la părinţi, că Sfintele Icoane poartă chipurile Celor ce le reprezintă şi au har şi puteri divine, dar acum când îi mărturisi atât de clar Duhul lui Dumnezeu, prin Glasul din umărul ei, un exemplu grăitor de viaţă, îşi stabili şi mai clar acest „ Adevăr“ în inima ei.

Radu, din nou i-a făcut chemare Sofiei. De data aceasta, în sudul Greciei, încă două luni de zile, având de vizitat frumuseţi de neuitat, mult mai multe puncte turistice, decât în nordul Eladei.


~ 155 ~

În autocarul de studenţi navetişti, România - Grecia, Agenţia de Turism Majestic Bucureşti - Atena, Sofia trebui să înfrunte din nou lungul drum ce despărţea cele două ţări.

La sosire în Atena, puse mâna pe un geamantan nu prea greu, ce-o însoţise la bagajele de mână şi vru să coboare scările autocarului. Şoferul autocarului, încercă să-i explice:

- Sofia (oreo krasi), frumoasă doamnă, ramâi tria zile mine, Atena? insistă, vrând s-o oprească.

- Costache parşiv! Ghineca ta oreo! (femeia ta frumoasă), răspunse Sofia, râzând.

- Poşo-lenii (ce înseamnă) parşiv? insistă bărbatul care rupea foarte puţin româneşte.

Sofia coborî grăbită scările, el tot mai insista. - Sofia, vedere mine Atena? Acropole fericire, Sofia, paracalo,

paracalo... (te rog, te rog...) Sofia nu mai auzea cuvintele ademenitoare ale cuceritorului bărbat. Călăuza înaltelor ei sentimente era alt iubit, pe care nu l-ar fi schimbat nici pentru cel mai frumos şi nici pentru cel mai bogat bărbat din lume. Căldura braţelor Lui ocrotitoare o salvase din multe nenorociri, cum de fapt nimeni altul nu ar fi putut s-o salveze, s-o alinte şi să-i dăruiască atâta bucurie negrăită şi căldură sufletească.

Oare cum ar îndrăzni cineva să se interpună între cei doi? Pentru o clipă gustă o amărăciune sufletească. Desigur gândi ea acum, Iisus ar fi dorit să-l mustre pentru acest mare şi greu păcat, deşi numai cu gândul:

„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”.(Matei 5; 28)

„Dar în casă ucenicii L-au întrebat, iarăşi despre aceasta. Şi el le-a zis: Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, savârşeşte

adulter cu ea. Iar femeia de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter”(Marcu. 10).

Doamne, Iisuse, cât de mic şi neînsemnat este Cuvântul Tău în faţa unora dintre noi. Câţi din plăcuţii mei ortdocşi, fraţii mei mai dau importanţă acestor porunci? Dacă îi întrebi, pe bărbaţi răspund iconştienţi: “Da, dar... Dumnezeu zice: Iubeşte-ţi aproapele”. Dar dragul meu frate, iubirea sfântă, duhovnicească este aceea să iubeşti numai cu sufletul, mai mult de atât înseamnă adulter. Dragă frate, schimbi plăcerea de o clipă cu adevarata fericire şi frumuseţe a veşniciei?

Şi Acolo în nesfârşita eternitate din patria cerească, sunt femei foarte frumoase, cum nici nu visezi: Eva, Sara, Rebeca, Rahila, Estera, Susana, Iudita, Elisabeta, mama lui Ioan Proorocul, Ana, Marta şi Maria, Maria Magdalena, Salomeia, Veronica, mironosiţele si multe alte sfinte femei, e plin cerul dar mai presus decât toate este “Impărăteasa”, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Nu-ţi dai seama de ce te păgubeşti? Însă te îndemn, ia măsuri astăzi, mâine va fii prea târziu. I-ar fi explicat Sofia mai multe taine, dar se grăbea, intrând în agenţia de turism să dea un telefon la Secţia


~ 156 ~

Rompetrol să vină s-o ia cât mai repede de acolo şi să parcurgă distanţa până-n sudul Greciei, la bărbatul ei..

La intrare, o tânără domnişoară înaltă, subţire şi frumoasă se aşeză în prag, refuzând să se dea la o parte. La gât îi atârnau trei cruci, una mai mare decât cealaltă. La mâini, câteva brăţări groase toate din aur, chiar şi la picioruşul gingaş de domnisoară, observă Sofia o brăţară groasă, filigramată care strălucea printre cureluşele unei sandale albe. Săndăluţă albă avea şi Sofia, geantă albă şi o rochiţă de pânză topită, lila, lungă şi largă, strânsă în mijlocelul subţire tot ca de domnişoară. Sofia îşi zise: „De ce-mi ţine calea? Probabil vrea să-şi expună aceste frumoase cruci atât de valoroase, a ghicit că-mi plac”.

- De unde sunteţi? o surprinse cu un glas dulce şi cu o privire iscoditoare.

Sofia, neaşteptându-se, tresări emoţionată şi-i dădu un răspuns prompt:

- Din România! Aaa... da, bineînţeles că ai ghicit ţara. Vrei să ştii oraşul? anticipă grăbită Sofia.

- Da! - Din Ploieşti. - Eu sunt din Cluj. - Ai venit cu mine în acest autocar? Nu te-am observat. - Nu! Sunt aici de şase luni de zile, sunt Într-o echipă de balet, mi-e

foarte dor de mama, mi-e foarte dor de ţară! Acum, vorbind cu dumneavoastră, parcă mă simt mult mai bine.

- Da, te înţeleg, dădu din cap Sofia, privind-o îndurerată până la lacrimi. Şi eu am lăsat doi copii acasă şi a şi început să-mi fie dor de ei. Tare aş fi vrut să-i am lângă mine, dar România noastră!?...

Urmă o tăcere îndelungată, înţelegându-se din priviri, despre ceea ce urma să mai explice despre dictatura comunistă şi despre poporul român, atât de năpăstuit.

- Şi totuşi, de ce porţi trei cruci la gât? Nu-ţi era de ajuns numai una? o întrebă Sofia, vrând să schimbe atmosfera ce părea că răscolise în inimile celor două un dor dureros.

- Aşa se poartă pe aici, trei obiecte la gât. Eu mi-am ales numai cruci.

- Eşti credincioasă? - Da, foarte credincioasă. Numai Dumnezeu a făcut aşa minune să

fiu pe aici. Părinţii mei sunt săraci. - Îmi imaginez ce simţi când te destăinuieşti astfel şi eu îi port lui

Dumnezeu nemărginită şi eternă recunoştinţă pentru aceleaşi binefaceri pe care ţi le-a dat şi ţie.

În urma unui telefon la Rompetrol, răspunsul a fost că trebuie să aştepte încă două ore până vine o maşină să o ia şi să-i aducă şi cele 3000 drahme, pentru a plăti biletul de autocar.


~ 157 ~

Având atâta timp liber, au hotărât ca împreună să se plimbe prin Atena, în acest răstimp, cu ideea de a contempla frumoasa capitală a Greciei. De mână, cu paşi grăbiţi alergau în amurgul serii, guralive şi foarte fericite, două româncuţe care se descopereau ca fiind amândouă sub aripa ocrotitoare a aceluiaş Împărat Binefăcător.

Împărţind împreună câte un suflachi şi o bere la cutie, s-au despărţit cu părerea de rău că nu se vor mai întâlni niciodată.

Toate aceste vise frumoase s-au spulberat imediat ce domnul Marga a fost nevoit s-o aducă cu maşina pe Sofia la Rompetrol, unde a rămas până dimineaţa. În această dimineaţă, descoperi că un doctor a fost adus din Katacolo unde erau petroliştii şi deci, urma ca această maşină să se întoarcă la sondă.

Sofia simţi că o mână providenţială o ajută să depăşească cu bine aceste dificultăţi ale acestui lung şi obositor drum. Şi totuşi ea îşi făcuse un plan important la care nu putea să renunţe. Îşi pusese în gând să viziteze Acropole, deoarece Katacolo era prea îndepărtat în sudul ţării şi era păcat să piardă această ocazie.

Simţi că lumea se năruie la picioarele ei, când văzu că şoferul ocoli spre o stradă lăturalnică, evitând aglomeraţia oraşului. El îi ghici gândurile:

- Măi, doamnă, vă rog, înţelegeţi-mă, nu am atâta experienţă ca să mă descurc în oraşul acesta atât de aglomerat, deşi regret... e foarte riscant! Plăcere am, dar... dacă rămân pe vreo stradă blocat şi nu mai pot ieşi? O să stăm aici până la noapte.

- Şi mie îmi pare nespus de rău că pierd această şansă, credeţi că voi mai avea această ocazie, dacă ne pierdem în sudul Greciei?

- Bineînţeles că nu. La întoarcere, vom traversa de la oraşul Patra, o apă, pe un vapor foarte mare, cât Titanicul. Cărăm sonda, o ducem iar în nordul ţării. Traversăm, încă, şi nişte munţi foarte înalţi.

Dar, o minune... Dumnezeu a ascultat neînţelegerile lor şi a lucrat ca sărmanul şofer să vireze spre dreapta şi să intre pe strada care urca spre acel minunat Acropole, aşezat pe un deal, în mijlocul Atenei. Acum, timidă, extrem de emoţionată, extrem de impresionată, urca multele scări de marmură albă, privind lacomă, în spatele unui grup de tineri, tinere japoneze care vedea în portul lor deosebit, cele mai fermecătoare mătăsuri pe trupurile lor. Se pierdu prin mulţimile de grupuri de turişti din toate ţările lumii, care şi ei încântaţi de aceste minunăţii urcau tot mai sus, dând ocol acestor peisaje uluitoare “Acropole”. Foarte încântată, privea uimită la figurile de marmură sculptate în diferite forme antice. Dar ce să priceapă? Fiecare grup de turişti avea ghidul lor, ei cine să-i explice? Era atât de curioasă să ştie ceva, şi totuşi atât de fericită!... Trezindu-se brusc, înăbuşită de atâta încântare, copleşită de atâta bucurie, admirând atâta frumuseţe, se despărţi de acest peisaj minunat, nutrind sentimente profunde şi de neuitat, zicându-şi: “Nimic nu e întâmplător în viaţă”. Descoperii şi aici că aşa cum Iubitul ei Iisus a zis odinioară:”Pietrele vor


~ 158 ~

vorbii în locul vostru”. Da... pietrele vorbeau... Da, pietrele!!! În graiul lor, îşi povesteau, într-o tăcere mută, istoria atât de încărcată a neamului omenesc. Oare cât de bravi au fost Sf. noştri Pariniţi!... Iată, ştiinţa dă pe faţă nişte enormităţi de descoperiri ale urangutanului?

Visele deveneau acum realitate şi toate lucrurile care păreau imposibile, acum i se ofereau fără nici o împotrivire. Continuându-şi grăbiţi drumul mai făcură un popas la Canalul din Corint, incredibil de interesant. Reacţiile au fost la fel de şocante. Pereţii atât de adânci săpaţi în marmura albă dădeau o culoare cristalină, încântătoare, apei. Şi totuşi peste tot te urmărea umbra unui trecut îndepărtat, excesul de zel al unor bravi părinţi care prin aceste mărturii aduceau dovezi că au fost plini de înţelepciune, forţă şi curaj, justificând prin fapte tăria lor de caracter, nevoia de inspiraţie pentru frumos.

A urmat apoi, în cele două luni, să viziteze şi alte valori turistice ale Eladei şi anume Flacăra Olimpică şi Muzeul Olimpic cu greu de povestit, o adevărată călătorie plină de mistere, depăşind orice imaginaţie. Iar apa sărată şi atât de limpede şi caldă a Mării Mediterane, n-a făcut altceva decât să-i ofere Sofiei, multă bucurie sufletească, savurând plină de încântare tot farmecul acelor momente frumoase din viaţa ei, zi de zi scăldându-se în această mare caldă şi sărată.

Într-o barcă cu motor, împreună cu soţia inginerului şef de sonde, cu patronul hotelului unde locuia şi cu soţia acestuia, se aventurau uneori spre largul mării. Privind în orizont, părea apa albastră o masă imensă întinsă la infinit. Patronul, care conducea barca stând în picioare, cu pletele fluturând în curenţii puternici dezlănţuiţi de viteza motorului, părea că e Poseidon, zeul apelor, de o frumuseţe de invidiat. Părea bărbatul ideal la vârsta de 40 de ani! Un brunet atrăgător cu un trup bine format, cu mâinile pe cârma bărcii cu motor şi care, privind înainte spre orizontul îndepărtat, privindu-l din profil, chiar semăna cu un zeu care zbura pe deasupra apei.

Privind în apă, descopereai un alt vis rupt din realitate. Micile creaturi de peşti, în multe culori, pline de farmec şi frumuseţe, de graţie şi mister, făceau ca totul să se transforme într-o diversitate sublimă, oglinda altei naturi proiectată cu multă vrajă, cu multă magie pe fundul acestei ape. Timpul însă nu-ţi dă explicaţii, stabilind şi un sfârşit, deşi dureros, totuşi firesc, ca să te retragi din nou în singurătatea ta, înfruntând din nou destinul vieţii tale. În ţara ta unde te-ai născut, în leagănul copilăriei tale, lângă cei dragi de acasă şi unde jugul comunist apăsa tot mai greu pe umerii acestui trudit şi ostenit popor românesc.

*

* *


~ 159 ~

E zi de vară, o după-amiază plăcută, aer cald şi mult soare, dar aceste aparenţe iată s-au dovedit a fi înşelătoare. De la orizont un nor întunecat se ivi începând să umbrească pământul. Prin natura care, la prima vedere, părea liniştită, se deplasa acum aerul cu putere şi făcea ca totul să pară sinistru. Norii au acoperit imediat tot cerul, iar bubuitul tunetelor şi fulgerele păreau scăpate de sub control, înroşind tot cerul.

Această imagine neplăcută, anunţând o vijelie puternică şi de temut, adună pe toţi ai casei. Toată lumea fugea speriată, retrăgându-se fiecare pe la casele lor, înspăimântaţi de mediul înconjurător, ce se asemăna cu un fenomen apocaliptic. Furia acestuia însă a dispărut mai rapid decât se aşteptau şi fără nicio picătură de ploaie. Casa unde locuia Sofia era cu faţa spre răsărit, curtea avea două porţi. Pe poarta din faţă se intra din drumul principal şi deschidea o alee plină cu trandafiri şi alte multe flori, iar pe a doua poartă se intra prin spatele casei, intrarea din cealaltă străduţă. Toţi ai casei au intrat la repezeală, pentru a fugi din calea stihiilor naturii, ce parcă se dezlănţuiseră cu disperare. Faţa casei, ca un simbol al dragostei pentru minunatele ghivece de flori, avea un geam mare, înalt şi luminos. Acum, dincolo de acest geam stăteau cei doi fii, împreună cu Radu şi Sofia, şi ei plini de spaimă, retraşi înăuntrul casei lor.

Însă, uluitor, toată negura din spatele casei ce ameninţa cu prăpăd pe toată lumea, acoperea acum tot dealul Seciului ce se ridica în faţa casei lor spre răsărit. În faţă, norul, drept ca un munte, în spatele casei, cerul a rămas înseninat cu soarele spre asfinţit, ce emana stralucire şi căldură.

Toţi, eliberându-se parcă din lanţurile unei închisori, deschiseră uşa larg şi priveau mulţumiţi din prag după norul cel negru, ce părea că s-a dus pe dealul din faţa casei lor, fără să mai dezlănţuie acel cataclism la care se aşteptau. În spatele casei, spre apus, soarele radia cu putere. În faţa casei, spre răsărit, un peisaj uluitor i-a lăsat înmărmuriţi, privind la ceea ce nu le venea să-şi creadă ochilor. Norul întunecat, căzut pe pământ destul de jos, se întoarse înapoi, până lângă uşa din faţa casei lor. Fantastic, uluitor, în mijlocul acestui nor negru apărură trei curcubee. Acestea, împreunate din acele fantastice culori, ajungeau până la forma unui tunel terminându-se conic cu o uşa împărătească în fundul norului, spre răsărit. Uşa era mică şi de un galben luminos, iar curcubeele din ce în ce mai mari, veneau până lângă uşa casei lor, dându-ţi impresia că intri într-o alta împăraţie. Contemplând totul la o valoare superlativă, credeai că eşti invitat să păşeşti într-o alta Lume. Uşa pe care trebuia să intri parcă sta gata să se deschidă, aşteptând o mâna să ţi se întindă şi să te invite înăuntru.

- Mamă, priveşte! O! Ce negrăită frumuseţe! Un aspect asemănător nu cred că vom mai avea prilejul să mai putem vedea vreodată în viaţă, zise Narcisa.

- Da, de la uşa noastră până la acea uşă pare că nu-s decât doi paşi. Totul pare un mister. Îmi îngheaţă sângele în vene, parcă cineva de dincolo


~ 160 ~

deschizând uşa te cheamă, te aşteaptă să intri acolo într-o altă lume, zise şi Florin.

Sofia privi şi ea lung. O lumină interioară în care se oglindeau până la împreunare toate culorile curcubeelor, făcea să pară totul ireal. Totul se petrecea deasupra acelui nor din faţa casei, care făcea să dispară asfaltul şi casele şi pământul fără urmă. Părea că se crease anume o cale de comunicare între Dumnezeu şi om.

- Vorbeşte-mi, Doamne, Iisuse, că noi Te ascultăm, adevărat că Tu nu eşti străin la noi. Tu multe ai vestit şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul şi Tu-l cunoşti mai înainte de a se naşte omul din pântecele mamei lui.

Iată, Sofia şi copiii ei gustă acum din bunătăţile cereşti, din dulceaţa dumnezeiască făgăduită celor ce s-au lepădat de lume, urmând pe Învăţătorul lor Iisus. Dumnezeu nu le-a vorbit. Imaginea a dispărut şi totul a redevenit iarăşi cum a fost. Realitatea era însă că sufletele lor nu mai mai erau aceleaşi, nu mai puteau să redevină cei care au fost. Reuşiseră să privească cu ochii mari deschişi prin perdeaua graniţei ce “dincolo” dezvăluia un necunoscut al unei alte lumi fantastice, pline de mister.

Dincolo de orice înţelegere, de orice raţiune, pentru ei există acum un Atotcreator, Puternic, Făcător, Ziditor, Îndurător, Milostiv, Dătător de viaţă, în multe feluri cum l-au numit sfinţii noştri părinţi, faţă de care acum îndoiala şi nedumerirea nu îşi mai aveau loc în gândurile lor. În Sfintele Scripturi, Sf. Pavel încerca să explice tuturor prin acest verset:

„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (Corint. 3-9).

Iată aceste valori sufleteşti întreceau cu mult înţelepciunile lumii acesteia, întreceau cu mult bogăţiile acestei lumi.

„Cumpără de la mine aur lămurit în foc”, zice Domnul, aceasta însemnând înţelepciunea cerească, care multora li se pare un lucru de nimic. Totuşi ea este mărgăritarul cel mai de preţ, care le este ascuns multora dinaintea ochilor lor.

Această stare de fericire ascunde într-însa toată desăvârşirea creştinească. Iar această stare de desăvârşire ascunde în ea pacea şi liniştea omului cu suflet bun:

„Aşa să lucraţi, în frica Domnului, cu credinţă şi cu inimă curată. „Lucraţi aşa şi nu veţi greşi”. „Fiţi tari şi lucraţi astfel şi Domnul va fi cu cel bun” (Parali. 9 - 9,11). „Fiul meu, nu uita învăţătura mea şi inima ta să păzească sfaturile

Mele. Căci lungime de zile şi ani de viaţă şi propăşire ţi se vor adăuga. Mila şi adevărul (bunătatea şi credinţa) să nu te părăsească: leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Atunci vei afla har şi bunăvoinţă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Pilde 3 - 1,3).

„Omul bun”... bunătatea...Dumnezeu care este absolută şi inegalabilă “bunătate” cere bunătate absolută oamenilor la care ţin. Omul


~ 161 ~

bun cu inima curată, iată fericirile făgăduiesc prin gura Mântuitorului că aceştia vor vedea pe Dumnezeu”.

Aleea din faţa acestei case în care se oglindea răsăritul era plină de flori, mai ales trandafiri de diferite culori. Sofia iubea mult acest peisaj al naturii şi în fiecare floare vedea oglinda chipului lui Dumnezeu. Fiecare dezvăluia un mister, un balsam, un simbol al graţiei, un exemplu grăitor de dragoste şi bunătate venite de la Cel care le aruncase pe pământ cu repeziciunea existenţei ciclului parcurs de primăvara până toamna.

Alte tipuri de interese nu-i măcinau inima. După ce trecuse prin atâtea grele încercări, grele şi aprige furtuni, ispite foarte mari, după ce o boală grea o ţintuise la pat vreme îndelungată, după ce o mână providenţială de atatea ori o ridicase de pe marginea gropii ce-i înfrigurase tot corpul, simţea acum că viaţa nu-i mai aparţine şi nu voia să mai inventeze tot felul de dovezi inutile sau să-şi facă planuri măreţe de viitor. În oglinda acestor flori se oglindea şi viaţa ei. Cu repeziciune, va veni şi peste ele gerul aspru al iernii şi ca floarea câmpului se va veşteji şi viaţa ei. Umbră şi vis vor fi:

„Iată cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta.

Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei. Lasă-mă să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.

Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului: aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte

încă locul său” (Ps. Rege David). De aceea şi el, marele rege David, spunea că-i mai bine o zi în casa

Dumnezeului său, decât mii în lăcaşurile păcătoşilor. Sofia locuise până azi în lăcaşurile păcătoşilor, vorbea cu Dumnezeu acum în acest loc, implorându-L s-o mai lase o zi, să se odihnească puţin înainte de a se duce, înainte de a nu mai fi. Mesajul acesta găsea o cale scurtă de a ajunge la acel Atotcreator, prin vibraţiile florilor din această lume, din acest mediu înconjurător. Întotdeauna, când se dădea învinsă, când credea că a pierdut lupta, atunci când se smerea şi mărturisea că nu-i decât o mână de cenuşă, atunci mâna ocrotitoare a Celui binefăcător o ridica mai sus de toate necazurile vieţii, de toate suferinţele şi de toate nălucirile celor potrivnici. Această mână providenţială păstra totdeauna un echilibru între “binele şi răul” pe care îl simţise de atâtea ori.

Aceasta era mâna Lui şi din toate încercările grele prin care trecuse o ajutase să iasă biruitoare. De atâtea ori, plin de bunătate, de atâta strălucire şi de atâta frumuseţe, îi grăise cu sfinţenie şi dreptate şi multe taine îi făcuse cunoscute. El era Mirele, după care ea era bolnavă de iubire. Acum Îl cunoştea atât de bine pe Iisus dintre mii şi mii de milioane de oameni, EL era Unul Născut. Îl cunoştea, dar ştia prea puţin despre El. Îl vedea, dar dovada concludentă a adevăratului chip dumnezeiesc a slavei şi adevăratei măriri nu încăpea în puţina ei gândire pământească.


~ 162 ~

Îl auzea, îl cunoştea, dar numai ca pe Unul Fiu al Fecioarei cea plină de har, Iisus Pământeanul, strălucitor, cel mai frumos dintre pământeni, plin de blândeţe, de bunătate, de iertare, semănând leit cu Mântuitorul din Sfânta Icoană împărătească de la Sfântul Altar şi cea de sus pictată pe catapeteasma Bisericii, pe năframa Veronicăi, aşa cum arăta în Biserica din satul ei, unde locuia.

Acest Iisus era Om. Făcea parte din lumea ei reală şi totul era normal în viaţa şi în gândirea ei. Până acum, aceste tainice întâlniri îi picurau în suflet numai sentimente plăcute: putere, tărie, curaj, nădejde, renunţare la păcate pământeşti şi mai ales iubire supremă faţă de Mântuitor.

În imaginea ochilor ei sufleteşti însă nu putea discerne cum arată lumea de dincolo. Iată aceste trei curcubee, simbolul legământului sfânt, ce apărură deasupra casei ei, îi lăsau acum o altă privelişte, simţind totodată că o energie o conectase la acea lume cu totul diferită. Privind prin acea cunună de splendori, formată din diversitatea acelor culori ale curcubeielor, împreunate ca un tunel, inima îi încremeni. Aşteptă emoţionată să se deschidă „uşa”, ce părea destul de aproape şi prin câţiva paşi grăbiţi să ajungă foarte uşor în Patria Cerească.

„Minunate sunt tainele Tale, Doamne, şi foarte greu de dezlegat”, îşi zise ea cu sufletul la gură. Această întâmplare îi schimbă total viaţa şi ca o vrajă îi robise inima. Deveni cu totul alta. Acum tânjea după acel dor, neputând să-şi mai controleze emoţiile. Părea că suferă, era tot mai retrasă, mai tăcută, mai temătoare, iar această trăire sufletească o aruncă într-o viaţă singuratică, ce urma să ducă o luptă imensă cu cei din jur, cu tot aproapele ei.

Doamne, gândea ea în sine, a fost un vis sau realitate? Nu, nu a fost un vis. Au fost de faţă şi copiii şi bărbatul, dar cine să creadă că a fost realitate, când nici nu pot a deschide gura, lăudând atâta frumuseţe? Cui să spui că pe cer o uşă sta gata să se deschidă?

Aşa era. Iisus îi arătă pe viu o taină mult prea mare şi mult mai greu de desluşit. Întrecea cu mult prea mult gândirea ei atât de puţină şi atât de slabă. Îi arătă pe viu cât de aproape, uşoară şi cât de simplă poate fi această trecere spre ţara veşniciei, spre „lumea de dincolo”.

Această taină divină însă nu mai putu rămâne ascunsă într-un colţ al inimii, fără să nu demonstreze, ca un viu argument, altor suflete.

Însă şi de data aceasta, minunea a rămas tot fără niciun ecou. Inimile lor au rămas tot reci şi nepăsătoare. Sofia, dezamăgită, a fost nevoită să reducă totul la tăcere.

Sofia gândi că-i bine să înfrunte toate ispitele pentru numele lui Dumnezeu, amintindu-şi cum odinioară bunul ei Învăţător o sfătui: „Întoarce capul de la ceea ce nu-ţi place; taci şi nu te lua la ceartă cu nimeni şi astfel îţi vei putea păstra liniştea.” Abia acum gândea ea că e valabil să pui în practică acest folositor îndemn.


~ 163 ~

Din când în când, venind în faţa casei ei, la florile din grădină şi de pe balcon, retrăia nişte momente plăcute, mai mereu vorbind acestor flori ca şi cum ele erau cele care trebuia s-o asculte, s-o înţeleagă şi să-i împărtăşească bucuria cugetului bun. Azi iat-o iar aici între flori pe aleea din faţa casei ei, la orele prânzului, în zi de Sfintele Rusalii, dar cu un an mai târziu. Aplecându-se asupra unui boboc de trandafir, stătea ghemuită fară să-şi dea seama de ceea ce va urma.

Deodată, alt mare miracol se întâmplă sub privirile ei. Ceva foarte greu de explicat în cuvinte. Iată, Cel Prea Înalt îngădui ochilor ei pământeşti să vadă şi să audă ceea ce nici unei înţelepciuni omeneşti, nici unei făpturi pământene nu le va veni să creadă ochilor.

În această sfântă zi de Rusalii, după orele 12, văzu cum iar se întunecă cerul şi pământul, înaintea ochilor ei, acoperindu-se de o negură, ce abia se mai putea zări la câţiva paşi. Privi lung, nedumerită, se ridică brusc în picioare, fiind ghemuită la rădăcina unei flori. Abia putea privi până lângă trotuarul din faţa casei. Pe trotuar, lume speriată, chiar înspăimântată: bărbaţi, femei şi copii fugeau, fugeau, neliniştiţi.

Pe strada din spre miazănoapte fugea o singură femeie, bătrână, o vecină ce locuia la câteva case mai departe de casa ei.

- Ce s-a întâmplat? Nu ştii de ce fuge lumea asta şi de ce s-a întunecat? întrebă Sofia pe această bătrână, pe care abia o zări şi pe ea ca prin ceaţă.

- Nu vezi, maică, de ce?! Ia, priveşte Cerul spre răsărit! Nu vezi ce scrie? Va veni sfârşitul lumii!

Sofia, întorcându-şi faţa, ridicând ochii în sus şi privind răsăritul deasupra dealului Seciu, de la o margine la alta a orizontului, lumina, înşirat pe tot Răsăritul, nişte litere din stele. Acestea desenau un scris într-o ordine perfect aranjată, însă nu a putut descifra înţelesul lor. Dacă n-ar fi stat atât pe gânduri, dacă n-ar fi întrebat pe bătrână, dacă n-ar fi fost atrasă de starea de nelinişte şi de teama omenirii care alerga pe trotuar speriată, poate ar fi reuşit să citească acest scris care, la prima vedere, te fascina cu strălucirea lui. Însa tot acest uluitor tablou, pe lângă o stare impresionantă şi o frumuseţe de nedescris, creea şi o stare de nelinişte şi extaz, aruncându-te dÎntr-o extremă în alta, simţind pe lângă bucurie şi frumos, fiorul şi teama ce-ţi îngheţau inima.

Nu dormea, nu căzuse nici în leşin, sau în inconştienţă, dar deodată, se văzu cum în pragul porţii, îl văzu şi pe Radu, bărbatul ei. Şi el privea Răsăritul cu aceeaşi curiozitate. Sufletul ei se simţi acum mai în siguranţă şi mai netemător.

El stătea cu mâna ridicată pe un stâlp al porţii, care părea să fie unul foarte vechi şi care aparţinu-se cândva celor doi bătrâni proprietari decedaţi, de la care cumpărase casa cea veche. Interesant, gândi Sofia dezorientată: « Ce caută stâlpul acesta rămas singur şi fară poartă şi fără gard, dispărând cu desăvârşire totul din faţa casei noastre?! » Întrebându-


~ 164 ~

se mirată, văzu cum se şterge acel scris şi o altă privelişte şi mai încântătoare, de nedescris, apăru înaintea ochilor ei. Din poarta ei se întindea un alt pământ. Pe el o pajişte plină de flori albe prin iarba de un verde crud şi cu pomi mici împodobiţi cu flori albe ce se întindea până la răsărit ca o nemărginită frumuseţe, sfârşind cu un munte înalt. Muntele susţinea pe el un nor mare, alb ce se întindea de la o margine la alta a Răsăritului. Norul mereu în mişcare, mereu forma frumoase buchete de albi şi distinşi trandafiri parcă conturaţi cu umbre, dând naştere unui decor atât de sublim străbătând pe deasupra lui scânteioare ca nestematele de nea.

Uluitor! Pe această imagine atât de înfrumuseţată, pe acest nor alb, încântător apăru «DUMNEZEU». Un Dumnezeu mare, cuprinzând tot Răsăritul, împreună cu «SFINŢII» splendoarea creaţiei Sale, într-o privelişte greu de descris, fiind prea săracă lauda buzelor noastre.

Un Dumnezeu înveşmântat în mantia roşu-purpuriu, ca sângele. Mare, blând, bun şi încântător de frumos. O!!!... Câtă contemplare oglindită în extazul acestei mari şi nesfârşite minunăţii, în nemărginita strălucire şi necuprinsa Lui măreţie şi slavă!!! Acest uluitor de frumos Dumnezeu, stătea pe nor numai până în talie. Sfinţii, stăteau în picioare deşi tot mari şi ei, abia îi veneau lui Dumnezeu din talie şi până la umeri.

Duhul Sfânt De-Viaţă-Dătător, prin prezenţa Sa, da acum atâta viaţă Universului, nu numai prin dumnezeiasca Lui slavă şi măreţie, ci arătându-şi adâncul înţelepciunii Sale cu care a creat atât de minunat cerul si pământul. Dar iată-L arătând acum, din multa Lui milostivire celor doi de pe pământ, şi adevarata lui faţă « DUMNEZEU, OM »… Măreţia, slava şi frumuseţea, oglindită în prezenţa prea minunatului Său Chip, îl descoperea a fi un tânăr ca la vârsta de 30 de ani, fară barbă şi fară mustaţă, dar ca şi cum nici nu s-ar fi bărbierit niciodată. Părul şaten, puţin ondulat, dat peste cap, venea retezat puţin mai sus de umeri. Faţa atât de dulce, blândă, neînchipuit de frumoasă oglindea pe ea tot atât de multă bunătate dar şi respect. Dumnezeu a vorbit, buzele dezveleau dinţii care de necrezut, semănau cu dinţii omului pământean, arătând a fi ca nişte perle veritabile şi preţioase de smarald sau mai bine zis ca nişte albe şi înmiresmate mărgăritare. Mantia roşie cădea fină şi mătăsoasă pe umerii Săi foarte laţi. Şi aceasta era Într-o permanentă mişcare. Parcă o adiere uşoară de vânt arunca pe ea mici sclipiri, alb stralucitoare, care unele se pierdeau iar altele încercau să le ia imediat locul prÎntr-un foşnet liniştitor.

Acest uluitor de înfrumuseţat --- DUMNEZEU --- care stătea deasupra Pământului României noastre, privind în faţa casei celor doi, Radu si Sofia, întrebă pe primul Sfânt din dreapta Sa, şi totodată arătand cu un deget: «Pe el îl aleg!... El a fost despărţit vreodată?... Sfântul nu se grăbi să răspundă. Se făcu o linişte deplină în ceruri. Sofia avu destul timp să privească şi sutele sau miile de Sfinţi care erau în jurul lui Dumnezeu, dar care şi ei erau greu de descris. Şi ei la fel de frumoşi, încântători, la fel


~ 165 ~

de strălucitori, împrumutând din marea slavă a prea slăvitului Dumnezeu. Erau la fel de frumoşi şi totuşi Dumnezeu întrecea cu mult frumuseţea lor prin măreţia, slava Sa şi sclipitoarea Sa frumuseţe desăvârşită.

Sfinţii erau aşezaţi într-o ordine şi disciplină demnă de admirat. În dreapta Sa, era doar un singur Sfânt, apoi în ordine crescătoare doi, trei mereu în creştere. La fel şi în stânga Sa, numai un Sfânt, apoi urmau şi ceilalţi până în fundul Răsăritului cuprinzând tot cerul.. Sfinţii erau îmbrăcaţi în mantii lungi până la pământ, dar se vedeau picioarele de la glezne în jos. În picioarele goale, aveau sandale de culoare neagră prinse în câteva cureluşe. Sofia privi îndelung admirând până şi degetele lor de la picioare, care se distingeau atât de bine, fiind fără ciorapi. Haina Sfinţilor avea culoarea bleu puţin mai închis decât cerul senin. În talie, erau încinşi cu un cordon lat de aceeaşi culoare, iar pe capetele lor, aceeaşi aură, cu nimic deosebindu-se, îmbrăcămintea lor, unii de alţii. Numai feţele erau diferite, deosebindu-se un Sfînt de alt Sfânt, pentru a fi recunoscuţi în acel Rai încântător. Odată apărut acest uluitor peisaj, Sofia privi cum se descoperea la Dumnezeu, perfectă ordine şi disciplină. Când Dumnezeu întreabă, se făcu o mare tăcere în ceruri. Sofia avu foarte mult timp să contemple minunatul tablou apărut în faţa ochilor ei. Întru târziu, plecă blând şi uşor capul spre dreapta, dând de înţeles primului Sfânt de lângă umărul Său că aşteaptă de la el sentinţa Marelui Tribunal Suprem.

Sfântul din dreapta lui Dumnezeu, răspunde. Dumnezeu întinde mâna Sa. Mâna coboară pe pământ spre cei doi, prinşi în extazul nemărginitei bucurii. De necrezut, aerul se dădu imediat într-o parte şi alta ca marea înspumată, formându-se până jos o cărare foarte scurtă. La început, mâna lui Dumnezeu părea enorm de mare, credeai că face pământul mici fărâmiţe numai atingându-l cu un deget. În poartă, însă, strângând mâna lui Radu, mâna lui Dumnezeu deveni o mână pământeană la fel de mică şi la fel de asemănătoare.

Ah, Părinte al lăcaşului ceresc, zi strălucită a veşniciei, Tu, Cel ce stăpâneşti universul şi întreg pământul, stăpâneşti mările şi potoleşti tulburarea valurilor, Tu Cel ce luminezi adâncul oceanelor, luminează-ne şi pe noi, oamenii de pe acest pământ, ca să te putem cunoaşte pe Tine!

„Cunoaşte dar astăzi şi ţine minte că Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu mai este altul afară de El” (Deut. 4- 39).

Aşa era, un Dumnezeu cum nu poate fi altul afară de EL. Şi cum nici în afară de El, în orice colţişor al universului nu există altă nespusă frumuseţe, netrăită încântare, negrăită bucurie şi necuprinsă fericire, care e căutată, cercetată, dar neatinsă de întreaga înţelepciune omenească.

EL, acest DUMNEZEU, nădejdea frumuseţii ideale, pentru nepreţuitul dar al milostivirii Sale, revărsa acum peste Sofia bucuria contemplaţiei ale celor mai frumoase clipe trăite pe pământ. Vorbele rămân


~ 166 ~

seci şi goale iar graiul şi cuvintele ei nu pot descrie minunatul tablou ce cuprindea tot Răsăritul.

„În soare şi-a pus lăcaşul Său; şi El e ca un mire ce iese din cămara sa” (Ps. 18-5).

Într-o splendoare de nedescris, - DUMNEZEU, cu SFINŢII SĂI, arătau a fi într-adevăr la fel de strălucitori ca un soare la care nu te poţi uita. Desigur, pana celui mai iscusit şi desăvârşit scriitor nu poate descrie necuprinsele, nemărginitele şi uluitoarele frumuseţi. Mintea omenească nu poate cuprinde ceeace ochiul nu a văzut, urechile nu au auzit la inima omului nu s-a suit, aşa cum încearcă să ne explice şi Sfântul Pavel, în Sf. Scriptură.

„Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în ceruri”, zice Domnul. (Luca 6-23.)

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Ps.18- 1,2).

Bine a văzut proorocul David, când a scris acest verset. Toată creaţia Lui vesteşte inegalabil şi neimaginabil de mare ştiinţă. Gura lui Dumnezeu, după ce a grăit ceva, a trimis mâna Sa din înaltul cerului, pământul părea o mică stea sub puterea mâinii lui. Iată, foarte impresionant, acest Dumnezeu atingându-l numai cu un deget, pământul s-ar fi cutremurat, sau s-ar fi făcut fărâmiţe, pierzându-se în galaxii. Dar alunecând uşor pe calea atât de mică, acum, părea că Dumnezeu poate ţine pământul în palmele Sale. Cutremurător, nu puteai înţelege cum un Dumnezeu atât de minunat, lângă minunaţii Săi Sfinţi, totuşi îngăduie omul cu toate defectele lui.

Sofia simţi în inima ei atâta încântare, atâta iubire, atâta fericire şi bucurie, dar toate acestea se amestecau într-un fior ce făcea să-i îngheţe sângele în vene, copleşindu-i sufletul. Cu sufletul rămas încremenit, căzu pradă neliniştii şi nedumeririi. Dumnezeu a grăit. Glasul Lui a fost ca un tunet şi ca un trăznet ce parcă a produs un cutremur în inima ei, înfiorându-i tot corpul. Dar şi un sentiment de neaşteptată bucurie, blândeţe în care nu te-ai mai fi rupt din acest sublim decor, nici pentru toate bunătăţile din lume. El a vorbit la fel ca noi pământenii, a întrebat ceva în româneşte, ceva care nu cred că le va conveni multora dintre noi să audă, când divorţul, violenţa în familie pare a fi în mai toate casele.

La acest prea înălţător, prea strălucitor, prea slăvit si uluitor de frumos DUMNEZEU, Sofia descoperi un adevărat Chip Dumnezeiesc, ce purta sublima divinitate în forma cea mai mare a perfecţiunii. În faţa Lui, păreai un firicel de praf, o scânteioară infimă din vâlvătaia incendiară, o frunză firavă şi mică pe lângă cedrul înalt, atât de falnic. Acest mare Dumnezeu în toată slava Lui dovedea atâta putere şi mărire, încât Sofia vedea acum şi înţelegea cum cu această mână coordona totul: milioanele de stele, lună şi soare, pământ, toate învârtindu-se după sfânta orânduire Alfa şi Omega. Această Sfântă Mână, dac-ar fi vrut, le-ar fi adunat cu o


~ 167 ~

iuţeală de neimaginat pe toate, apoi le-ar fi putut repune iar în axele lor, în universul creat de Atotputernicia Sa. Incredibil, dar adevarat!...

Dincolo de această putere şi ştiinţă se descoperă un Dumnezeu de o bunătate inegalabilă. Nu poţi să-L priveşti şi să nu-ţi manifeşti bucuria de a exista, de a fi OM, chiar cât de neînsemnat a-i fi, chiar dacă a-i fi cât o boabă de nisip din infinit de multele boabe de pe plajele mării. Şi dacă te-ar chema să urci muntele în genunchi, acolo sus la El, fără şovăială, fără preget vei porni într-acolo. Şi dacă ţi-ai rupe picioarele târându-te până la acel munte, chiar de s-ar dezmembra genunchii şi tot trupul de-ar rămâne în urmă ta, observând că sângele tău lasă o dâră roşie în urmă, nu vei renunţa. Vei urca tot mai mult, te vei târî pe coate. Vei fi un fericit şi te vei simţi nemaipomenit de bucuros, dacă ţi-ar rămâne doar inima să-L poţi iubii la nesfârşit, ochii să-L poţi vedea şi urechile, să-i auzi dulceaţa Glasului Său, care, desigur, fără nici o exagerare, cât ai fi fost pe pământ de bogat, de plimbat şi de fericit, n-ai văzut, n-ai gustat şi n-ai simţit atâta alintare sufletească. Atâta încântare şi dezmierdare, încât să nu-ţi mai fie teamă şi să nu te mai intereseze viata ta şi nici ce-ai lăsat în urma ta pe pământ. Deşi cuvintele ar mai fii multe de descris un Dumnezeu, rămân tot seci şi goale pe lângă „adevăratele, nemărginitele, necuprinsele, neatinsele şi uluitoarele frumuseţi şi bogăţii ce le deţine Cerul.

- Lăuda-Te-vom pe Tine, Doamne, lăuda-Te-vom şi vom chema numele Tău, lăuda-Te-vom pe Tine şi ne vom smeri pe noi în nimicnicia noastră, că suntem praf şi cenuşă. De ce cauţi Tu sufletul nostru? Noi pământ suntem că din pământ ne-ai zidit. Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria, căci a vărsat peste noi untdelemnul bucuriei Tale. Ne-ai binecuvântat şi ca îngerii ne-ai ridicat pe noi în faţa Ta.

„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei.

Cine este acesta, Împăratul Slavei? Domnul puterilor. Acesta este Împăratul Slavei. Lumină a răsărit dreptului şi celor drepţi cu inima, veselie. Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea Sfinţeniei Lui!

Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul cu trâmbiţa şi în sunet de corn, strigaţi înaintea Împăratului şi Domnului.

Să se zguduie marea şi plinirea ei lumea şi cei ce locuiesc în ea. Râurile vor bate din palme, deodată, munţii se vor bucura de faţa

Domnului, că vine, vine să judece pământul. Domnul în Sion este mare şi înalt peste toate popoarele. Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul: cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi”

(Psalmii lui David). Sofia privind cu atâta interes la mâna foarte mare a lui Dumnezeu

încremeni, când ridică iar ochii spre cer, Sofia nu mai văzu nimic, când coborî ochii la pământ, în poartă nu se mai afla nici barbatul ei. Plecă liniştită ocolind casa, dorind să intre în casă pe uşa din spate, cum îi era de fapt obiceiul. Aici însă zări pe Narcisa, fiica ei intrând pe poartă, venind


~ 168 ~

grăbită şi nestăpânindu-şi intenţiile, voia să-i explice mamei, un vis ce-l visase în noaptea precedentă.

Sofia redeveni abia acum, lucidă şi reuşi să discearnă Marea Minune. Abia acum îşi dădu seama că şi ea s-a rupt dÎntr-un vis care păruse realitate şi despre care se întreba dacă de fapt a fost un vis. Nu putea fi realitate, fiindcă de fapt bărbatul ei nici nu era acasă. Dar nu putea fi nici vis, fiindcă de fapt ea nu dormise în faţa casei ei, ci acum câteva secunde sau minute, s-a derulat totul ca o secvenţă dÎntr-un film. Tot acest uluitor tablou apărut în faţa ochilor ei şi paşii ei abia numărau câţiva, parcurşi pe această potecuţă ocolind spre partea de miazănoapte a casei ei.

«Doamne, se frământă ea acum, a fost un vis sau realitate? A fost realitate şi totuşi a fost ca un vis»:

„Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi.“ (Num. 24 – 4)

- Doamne, ce taină atât de înaltă şi ascunsă, că nici n-o poate cuprinde o minte omenească, începu Sofia să se tânguiască, nepricepând nimic din toate acestea: Ce înţelepciune fără margini, ce negrăit adevăr, ce dulce bucurie, dragoste nestinsă, odihnă sufletească, împreunare minunată. Doamne, m-ai făcut părtaşă acestei taine Dumnezeieşti, eu, care cufundată în adâncul păcatului, întemniţată în acest trup muritor, nu meritam atâta îndurare.

De-aş fi curată ca îngerii, sfântă ca Sfântul Ioan Botezătorul şi tot nu m-aş învrednici de atâta mângâiere. Tu, izvorul dătător de viaţă, plin de iubire, ai zis odinioară celor ce pribegeau departe: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi”. Dar cine s-a apropiat de izvorul bunătăţilor şi nu s-a îndulcit? Cine s-a apropiat de un foc atât de mare şi nu s-a încălzit?

Tu m-ai chemat la acest izvor ce pururea curge din belşug şi-ai îngăduit să-mi apropii gura de deschizătura prin care curg apele cereşti, ca să capăt şi eu picătura care potoleşte setea sufletească a fiecărui credincios.

Şi dacă nu pot să mă înflăcărez, asemănându-mă Heruvimilor şi Serafimilor din focul cel Dumnezeiesc, măcar să mă încălzesc de la o mică scânteioară, aprinzându-mi sufletul, ce pribegeşte departe într-acest trup muritor. Mulţime de laude să-ţi aduc şi să însufleţesc cu această hrană atât de dulce şi pe iubiţii mei „Fraţi Ortodocşi” punând şi ei gura la deschizătura cerului, primind şi ei o scânteioară, ca să le aprindă inima după setea duhovnicească, după flacăra de adevăr ce curge din Cuptorul Îndumnezeit.

Pentru nemărginita Ta bunătate, sfinţeşte locul acesta unde au stat picioarele Tale, coborând privirea ochilor Tăi, peste acest împovărat popor, această ţară, România, şi mântuieşte-ne pe toţi pentru iubirea Ta cea mare. Pe cei buni cu bunătatea Ta îi păzeşte, iar pe cei răi, fă-i buni, cu bunătatea Ta. Pe cei slabi cu puterea Ta îi întăreşte, pe cei bolnavi îi


~ 169 ~

tămăduieşte, iar pe toţi cei cuprinşi de duhuri necurate îi slobozeşte. Pe cei rătăciţi îi adună, pe cei risipiţi îi uneşte, în turma oilor Tale, să guste toţi din această «Dulceaţă Cerească» pe care ai îngăduit s-o reverşi asupra acestui pământ.

„Cerul şi pământul să tacă înaintea Ta. Judeca-va lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire. Pace peste Israel” (Ps. 124) Sofia, reamintindu-şi de frumoasele curcubee, desluşea abia acum

tot ca o taină înaltă şi aceasta. Dumnezeu făcuse un legământ atunci şi parcă îi grăise: „Pregăteşte-Mi o cămară mare şi împodobită că vin să cinez la tine”.

O mare tulburare şi nelinişte se produseseră acum în inima ei. Întrebarea pe care o arunca într-o şi mai mare nedumerire era: “Unde a fost în acele momente, Dulcele şi Scumpul ei Iisus?! Nu l-am recunoscut pe Bunul meu Mântuitor, în acest uluitor de frumos tablou din Răsăritul Cel de Sus”. În puţinătatea minţii ei se întrebă acum şi nu avea cine să-i răspundă. Până acum, EL a fost Ocrotitorul şi Apărătorul ei, inspirându-i dragoste, putere, tărie, curaj, nădejde în toate situaţiile grele sau mai puţin grele ale vieţii ei.

„Doamne Iisuse, mă închin ţie, Soarele Dreptăţii din Răsăritul cel de Sus, Te-ai jertifit de bună voie, pentru multele mele păcate. Cu mâinile întinse pe cruce şi picioarele prinse în piroane, cu trupul gol şi plin de răni, împăcându-mă pe mine cu Dumnezeu, de ce nu Te-am recunoscut în acest tablou atât de minunat?! Oare, nu ai vrut să Te văd!?…De ce te-ai ascuns!? Mi se frânge inima, eu sunt o păcătoasă, dar Tu ştii cât de mult te iubesc”.

„Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine)” (lCor.16-22)

Această mare tulburare sufletească îi măcina zi de zi cugetul şi puţina ei minte: “Dumnezeu cuprinde şi deţine supremaţia frumosului Univers, Glob Pământesc şi mai presus, a Raiului cu nemărginitele Sale frumuseţi, dar, unde era Scumpul meu Iisus. De ce n-am văzut chipul Său în minunatul tablou din acel Răsărit!?...” se tot întreba nedumerită Sofia.

Dar din nou făcând apel la Adevărul Biblic, află răspunsul categoric dat de Mântuitorul:

„Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi «CUVÂNTUL ÎMPĂCĂRII»„.(ll Cor.5 -19.)

„Filip i-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?

Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14-8,9).


~ 170 ~

Şi totuşi găsi şi alt verset: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (l Ioan 4-12). Tânguindu-se cu amar, recunoscu: “A-L vedea pe Dumnezeu e cu neputinţă oamenilor”. Întristându-se profund, alergă la Duhovnicul ei. Înfricoşată şi cu ochii înlăcrimaţi, îi făcu cunoscut această minunată întâmplare. Şi sfinţia sa a fost de aceeasi părere: „A-L vedea pe Dumnezeu e cu neputinţă oamenilor!” Şi totuşi, învăluită de atâta revelaţie divină, gura nu-i tăcea şi nu putea să înăbuşe în suflet atâta mister. Încerca şi mai mult a mărturisi tuturor, explicând frumuseţea şi minunăţia acestui mare şi uluitor tablou din Răsăaritul cel de Sus.

Dar nimănui acest mare şi frumos Dumnezeu nu-i trezi nici un interes. Nu reprezenta un subiect de discuţie, ca şi cum nimeni nu ar fi avut nevoie de El în preocupările lui. Unii chiar reuşiseră să-i explice: „Cine ÎL vede pe Dumnezeu moare”. Crezu şi cum nu mai avea altă întrebare, astepta cu smerenie plecarea din acest trup muritor. „Voi muri, dar de ce n-am rămas de atunci în acea dulce împreunare sufletească? Cum va fi aceasta şi când? Doamne, Iisuse, ce voi avea de suferit? Întăreşte-mi credinţa şi dragostea, nădejdea să nu mi se stingă. Toate mădularele mele să nu sufere. Tu mi-ai arătat vădit că pe cei smeriţi şi tari în credinţă cu milostivire Te vei îndura să-i ridici în bucuriile Tale cereşti, unde e odihna cea adevărată. Te rog, fără chin, fără durere să mă adormi în somnul dulce. Să-mi ridici vălul altarului pământesc, urcându-l în Sfânta Sfintelor din cerul Tău Dumnezeiesc. Să mă împreun cu Tine şi să mă topesc în iubirea Dumnezeiască pe care o gustă îngerii Tăi, din cereasca Patrie a iubirii.”

Această aşteptare a ei se prelungea şi zilele treceau unele după altele. Acum, singura ei îndeletnicire era cercetarea Sfintelor Scripturi. Iată, cercetând, află următoarele versete care o făcură să întoarcă înapoi câteva din filele vieţii ei, cântărind foarte bine tainele cele mari şi ascunse ale lui Dumnezeu:

„Toate mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere“ (Matei 11-27).

lata, venind la Iitera din Lege, Sofia, căpăta din nou liniştea de care avea acum atâta nevoie!

* * *


~ 171 ~

Şi, cum de-atâtea ori îi simţea prezenţa, cunoscându-i de acum foarte bine glasul dulcelui Iisus, al prea slăvitului Creator, al Unuia Tatăl Ceresc ce este Dumnezeul pământului şi al tuturor făpturilor omeneşti, Îl auzi acum din nou din umărul cel drept, dar de data aceasta în vis. În acel vis în care parcă dormea cu ochii deschişi ca să poată vedea şi auzi ceea ce ATOTMILOSTIVA TREIME a grăit din nou:

- Ascultă sfaturile Mele. Uite ce am de gând să fac: PĂMÂNT NOU ŞI LUME NOUĂ. Uite cum va arăta pământul... nu va fi tot o câmpie.... Uite cum vor arăta femeile... Uite cu ce se vor hrăni... Vor merge, dar dacă vor vrea... Ca hrană le-ar fi de ajuns... Vor fi şi bărbaţi, dar nu se vor mai împreuna...

„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grait: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.” (Apoc.21-1…5.)

În faţa ochilor ei, acum când îi vorbea Marele Creator, nu erau numai vorbe. Ci ca o secvenţă dÎntr-un film, sau ca o mutare în viitor, totul se derula în aşa fel, încât Sofia trebuia să audă, dar să şi privească cu luare aminte, exact ceeace Dumnezeu voia să-i arate. Lucrarea Sa venea din marea Lui înţelepciune, aşa, încât, acest “Plan de Viitor” al Celui de Sus, tot cu înţelepciune şi adâncă pricepere să fie înţelese. Deci: „Uite cum va arăta pământul, nu va fi tot o câmpie!”… zise Dumnezeul cerului şi al pământului.

Dumnezeu opri glasul Său. De la picioarele Sofiei în sus, se înfăţişa un munte foarte înalt, plin de verdeaţă şi lumină, înconjurat de cetini de brazi de un verde crud, odihnitor. Sus, pe acel vârf se înălţa într-o mărire de nedescris o cetate sfântă, noul Ierusalim, îmbrăcată în găteală nupţială, ca neprihănirea unui crin imaculat, ca un potir al veşnicei veselii renăscut lângă Apa Dătătoare-de-Viaţă a tămăduirii neamurilor. Un potop de lumină albă o inunda într-o strălucire orbitoare, învăluind-o într-o negrăită frumuseţe. De la picioarele Sofiei, până la uşa acestei cetăţi, se întindeau nişte scări de marmură de un alb tot atât de strălucitor. Până sus, urcai pe multele scări, apoi terase, iar scări, iar terase. În dreapta şi în stânga teraselor, se distingeau minunatele flori ocupând spaţiile dintre peluze. Flori ce nu mai semănau atât de bine cu cele de pe pământ. Erau de talie mică, una lângă alta, toate egale doar ici, colo, câte o frunzuliţă, arătând ca un covor plin de flori multicolore. Florile arătau ca şi cum ar fi avut fiecare rădăcina ei şi fiecare floare cu culoarea ei, de altă nuanţă. Treptele abrupte


~ 172 ~

aveau de o parte şi de cealaltă iarba care semăna cu iarba noastră de pe pământ, dar şi ea tot pitică. Florile străluceau ca şi cum ar fi fost poleite cu un sclipici aruncat pe ele, dându-le atât de multă fantezie, încântare şi mult farmec.

Dumnezeu o lasă să privescă lung toate acestea ca şi cum dorinţa Lui era să nu le uite niciodată. Şi totuşi Dumnezeu explica: „Va fi şi câmpie”. Deci erau şi câmpii pe care Dumnezeul Atotcreator nu a vrut, încă, să i le arate Sofiei. După ce a admirat florile a privit fascinată în stânga şi în dreapta la brazii care încercuiau acest munte, urcând cu cetinile lor până sus, lângă zidurile acelei minunate cetăţi.

„Uite cum vor arăta femeile”, zise iar Dumnezeu după o lungă pauză descoperindu-se în divinitatea Sa, marea Sa răbdare pe care o avea cu nerăbdătoarea Sofia. Printre peluzele de flori de pe acele terase ce urcau de jos, până lângă Cetate, în stânga mult mai aproape de Sofia, privind, apărură deodată trei femei, sau mai bine zis trei negrăit de frumoase tinere fecioare, crăiese, prinţese sau zâne din poveşti, inegalabilă comparaţia cu femeia pământeană. Oglindite în măreţia strălucirii cereşti arătau pe chipurile lor luminoase, neprihănirea şi beţia veseliei fără de sfârşit. Rochiile lor încinse în mijlocelul subţire, foarte largi în poale, frumos mulate pe piept. Conturul rochiei arăta că-şi va păstra acelaşi trup. Mătasea foarte fină de culoare bleu, moale şi subţire, îmbrăca mâneca până la cot, puţin decoltată, iar lungimea rochiei până jos, puţin mai sus de glezna piciorului. În picioare aveau săndăluţe. Părul lung şi ondulat pe spate, faţa foarte frumoasă. Fiind la număr trei, pe una privind-o din faţă, a doua din profil, iar cea de a treia din spate, aşa încât Dumnezeu îţi dădea posibilitatea să le studiezi îndeajuns de bine din toate poziţiile.

„Vor merge...”, zise din nou Dumnezeu, „dar dacă vor vrea”... O a patra fecioară pluti din pădurea de cetină verde de brad ca o zână zburătoare, dar fără aripi, trecând prin spatele celorlalte trei, apoi depăşind şi scările cu peluzele de pe celălalt terasament, se pierdu tot în pădurea brazilor de pe celălalt versant al muntelui. Plutind pe deasupra florilor, într-un salt unduios. Părul flutura în vânt ca şi poala largă a rochiei din care ieşea în evidenţă genunchiul drept îndoit mult în faţă.

Sofia rămasă stupefiată, privindu-le şi urmărindu-le fiecare gest şi zâmbet ce lăsa să se descopere între buzele arcuite şi roşii nişte mărgăritare de dinţi albi strălucitori. Faţa le era albă şi catifelată cu ochi pătrunzători şi mari. Realitatea era că Sofia se umpluse de o sfâşietoare gelozie, impresionată de locul ce-l ocupau ele în faţa lui Dumnezeu. Era încă încătuşată în templul acela pământesc care-i ocrotea sufletul. Şi încă domnea pe tronul inimii ei egoismul „eu”. Ar fi dorit să-L întrebe pe Dumnezeu „Eu voi fi printre ele?” Dumnezeu o intimidă rostind:

„Ca hrană le-ar fi de ajuns”… În aceste clipe privirea ei fu obligată să privească la o floare ce arăta cât un bănuţ.


~ 173 ~

Acesta însemna hrana unei frumoase şi încântătoare prinţese a cerului, crăiasă a strălucirii cereşti. Dar nu, Dumnezeu încă nu luase hotărârea definitivă asupra acestei probleme care constituia „hrana cerească”.

„Şi în mijlocul pieţei din cetate de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vietii, făcând rod de 12 ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc.22-2.)

Dumnezeu istoriseşte mai departe planul Său, ceea ce El avea să facă în curând, continuând cu sfaturile şi dorinţele Lui de frumos, în viitor. „Şi vor fi şi bărbaţi, dar nu se vor mai împreuna”... Sofiei însă curgându-i în vene tot sângele Evei, căzu în acelaşi păcat, “neascultarea”. Dumnezeu doar îi grăise: „Ascultă planurile Mele!... Uite ce am de gând să fac...” Iată, Sofia nestăpânindu-şi limba cât de mult l-a supărat pe Prea Îngăduitorul, cu aceste cuvinte:

- Şi bărbatul meu va fi pe aici? Dumnezeu îndată a dispărut, dând semn de mare supărare, rupând

firul acestei mari descoperiri a planului Său ce voia să i-l arate Sofiei. Nemărginirea bunătăţii Sale, iată, nu e fără margini. Dacă a spus „Ascultă!”, EL voia să fie respectat ca un Dumnezeu şi “să asculţi.” Sofia încremeni. Trăi clipe de adâncă întristare şi durere, chiar şi după ce se redeşteptă din acest minunat şi tainic vis, că imediat, ceva simţit, nu văzut, o atinse acum din umărul drept şi brusc se trezi. Era ora două noaptea. Din foarte multe vise o trezea Îngerul ei, mai mereu la această oră. Parcă miracolul aparţinea şi timpului. Pronia cerească parcă era prinsă pe axa timpului ei. Şi toate se desfăşurau parcă sub o stea norocoasă a destinului ei. Şi cine să-i stea împotrivă?

„Pune-ţi semne pe lângă drum, pune-ţi stâlpi, fii atentă la drum, la calea pe care te-ai dus; întoarce-te, fecioara lui Israel, întoarce-te în aceste cetăţi ale tale.

Până când vei rătăci, fiică neascultătoare? Pentru că Domnul va face pe pământ lucru nou; femeia va căuta pe bărbatul ei” (Isaia.31).

În gândirea ei acum atât de tulburată, se găsea pe ea, o fiică neascultătoare, căindu-se de greşala săvârşită:

Proorocul ne îndeamnă: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Ps. 2-11).

Iată, în cursul vieţii sale, David scoase la iveală prÎntr-un comportament supus, smerit şi chiar înfricoşat faţă de Domnul Dumnezeul său, înţelegând şi el că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are o limită.

În adâncul mustrării de cuget şi de conştiinţă, Sofia simte acum la fel şi ea, că mustrarea pentru neascultare atrage nesecat izvor de lacrimi, udând nopţi întregi perna pe care-şi punea capul să adoarmă, cum i se arăta în versetele din Psalmii lui David:

„Izvoare de apă s-au pogorât din ochii mei că n-am cunoscut legea Ta. Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat.”


~ 174 ~

Întocmirile părinţilor îndeamnă la smerenie. Ei au arătat că multe din virtuţile omului le posedă chiar şi satana. Credinţa: şi el crede, pentru că mai mult decât oamenii îl vede şi îl aude. Frica, teama: şi această virtute îi aparţine lui satana, şi lui îi e frică de Dumnezeu şi chiar nu ştie unde să se ascundă, când se mânie Domnul pe el, dar ce folos, el nu se smereşte! „Dar peste toate este: nădejdea şi dragostea” zice Domnul. El, satana nu iubeşte. Numai omul îl poate iubi pe Dumnezeu. Abia după ce urcă omul acele virtuţi duhovniceşti, smerenia, nădejdea şi dragostea, simte şi gustă din îndulcirile marii iubiri care te subjugă, te aduce într-o supunere oarbă faţă de Dumnezeu.

Dovada Sofiei înaintea lui Dumnezeu era acum dragostea. Ca Sfântul Petru când a fost întrebat de Iisus: “Mă iubeşti Petre?” ar fi răspus şi ea lui Dumnezeu: „Doamne, mereu greşesc înaintea feţei Tale, dar... Tu ştii cât de mult Te iubesc, Bunule Iisuse!... Doamne acum, nu mai simt frică de Tine, ci... îmi e foarte mare frică să nu Te mai supăr. De ai voii cu multe bice să mă loveşti, pedepsindu-mă aspru, eu tot spre Tine am să alerg, tot pe tine te voi iubi!.”

Sofia, tot pe El l-ar fi chemat, l-ar fi dorit, l-ar fi recunoscut ca pe un singur Stăpân al iubirii infinite, un singur Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul ei:

„Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să te naşti din nou”(Ioan 3,7). Prin această naştere din nou, alungând „aluatul cel vechi,” abia

acum simţi că se ruşinează de trecutul ei păcătos, de trecutul lor păcătos. Începu, de astăzi, a depune eforturi, dÎntr-o dorinţă sinceră să se

debaraseze de orice păcat, influenţând şi pe bărbatul ei să meargă atraşi fiind de dorinţa de ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului. Vrând să slujească unei iubiri aşa de mari, se doreau a fi nişte fiinţe noi, dând pe faţă roadele Duhului Sfânt, reflectând caracterul Fiului lui Dumnezeu, curăţindu-se după cum El era curat, prin fapte de schimbare şi îndreptare a vieţii. Îndreptarea, „întoarcerea în sine” este definiţia de standardul Legii celei Sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum e exprimat în cele zece porunci, rezultatul unic al unirii cu Hristos.

Sofia, lupta cea mai grea o dădea ca să-i explice bărbatului ei, că de fapt Dumnezeu cu el a dat mâna. Numai cu el a stat de vorbă, privindu-l lung. Chiar întrebând pe slăviţii Săi Sfinţii, care unul din Ei au şi depus mărturie despre el, în faţa lui Dumnezeu.

În zadar încerca să-i explice bărbatului ei că Dumnezeu printre altele a întrebat: „El a fost despărţit vreodată?” Sfântul a răspuns:

„S-au mai certat, dar n-a ţinut mânie!” Iată i se releva Sofiei cât de insuportabile îi sunt lui Dumnezeu: mânia, vrajba, cearta, duşmănia, violenţa, etc.

Pe Dumnezeu, a-L minţi nu e cu putinţă, nici a-L păcăli, nici a-ţi pune un super-avocat ca să te scoată basma curată în faţa Scaunului Divin.


~ 175 ~

Radu nu era mânios din fire. Norocul lui era că îşi certa cearta, încercând să lămurească pe loc şi rapid ceea ce nu-i convenea, apoi tot atât de rapid trebuia să te împaci şi să te porţi cu el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu purta cuiva ură sau dispreţ. Nici Sofiei nu-i aducea nici o pâră înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu.

Sofia încerca acum să-i explice lui Radu şi să-i încredinţeze acest măreţ „Plan al lui Dumnezeu”, că de fapt ea nu avea nici un rol înaintea Lui, fără el şi nici Radu nu avea nici o trecere în faţa lui Dumnezeu, fără ea. Amândoi să fie în acelaşi cuget şi gând. Însă Radu se simţi constrâns a crede ceea ce de fapt multora din acest popor, nu le venea să creadă:

- De ce nu mi-a vorbit, mie, Dumnezeu? De ce nu mi-a făcut, mie, cunoscut acest Plan al Său?

- Radu, poţi oare pune condiţii lui Dumnezeu? - Nu!... Normal că nu, dar… la drept vorbind, nici nu mă mai bazam

pe facultăţile mele mintale şi de aceea cred că şi ale tale poate ţi-au luat-o razna.

- Cât eşti de vinovat, Radu! Dacă era de azi, de ieri, te înţelegeam, dar e atâta timp de când ţi-am explicat atâtea taine, nimic n-ai înteles? Nu ţi se pare, că cerem prea mult de la Cel de Sus?

Sofia sfârşi cu lacrimi în ochi, când Radu termină discuţia cu o vorba grea, înjurând pe Dumnezeu care până atunci n-o mai zisese, de parcă cineva, de voie, de nevoie, l-a obligat s-o zică.

- Radu, Dumnezeu e şi foc mistuitor, nu ţi-e frică? Nu realizezi ce păcat greu ai făcut! Dacă ai să primeşti o palmă peste gură pentru această vorbă nelegiuită? Ai să-L cunoşti pe Dumnezeu cu adevăratelea! îi zise şi ea, luând-i şi ei gura pe dinainte.

- Nu, nu mi-e frică! Aş vrea s-o mai văd şi pe asta!... sfârşi Radu, câţi nu înjură de Dumnezeu, şi El nu se supără.

Pentru acest păcat, iată, Dumnezeu îl smereşte ca în psalmii lui David, fiind obligat să mărturisească: „Certând m-a certat, dar morţii nu m-a dat”. Radu gustă şi el acum din tainele Preaînaltelor Pronii Cereşti, prin varga şi toiagul cu care trebuia să-l îndrepte Dumnezeu pentru nesupunerea lui. Tragedia îşi urmă cursul ei. Intrând schimbul doi de serviciu până seara a şi primit această palmă peste gură. Radu era motorist, dar brigadierul îl chemă la gura sondei pentru o problemă de seviciu, fiind toată echipa angrenată la tubajul sondei. Un cleşte mare şi foarte greu, ce prindea un burlan, i-a venit peste gură lui Radu. L-a lovit foarte rău. Până seara Sofia aflând de această tragică întâmplare nu l-a mai părăsit şi a rămas lângă patul spitalului, până când doctorul a încredinţat-o că se va însănătoşi.

„Cum am hotărât aşa va fi, precum v-am sfătuit aşa se va întâmpla. Dacă Domnul a hotărât cine îl va putea împiedica? Şi dacă mâna Lui stă întinsă cine o va întoarce la loc?” (Isaia 40).


~ 176 ~

„O, Doamne, nimic nu e întâmplător!? gândea acum Sofia, opreşte-ne gândul rătăcitor şi înfruntă năvala ispitelor ce s-au năpustit asupra noastră! Trimite braţul Tău în ajutorul nostru şi izgoneşte cumplitele fiare ca să ne găsim pacea şi să putem a-ţi aduce laude nu înjurături cum fac aceşti neînţelepţi “Fii ai Tăi” care mulţi Te înjură în loc să-ţi aducă neîncetat Slavă, Mărire şi Recunoştinţă la Sfântul Tău Altar” se ruga permanent Sofia cu lacrimi în ochi.

Radu mărturisi lui Dumnezeu acum şi aici că a greşit şi mărturisii, că nu va mai repeta niciodată această greşală, statornicindu-şi credinţa şi făgăduind că nu va mai lipsi niciodata din faţa Sfântului Altar. Iată deci:

„Mergeţi la drumuri şi la garduri şi siliţi-i pe toţi să intre”, zise Domnul. (Luca 14-23).

De multe ori, adevărul supără, dacă nu-l poţi accepta. Şi cum să-l accepţi, dacă bietul om nu văzuse, nu auzise nimic? Dacă Sofia a priceput înţelesul adânc al planului lui Dumnezeu, rostind „nimic nu e întâmplător!” Atunci cu siguranţă că în faţa ochilor ei, Radu reprezenta “poporul ei” Cum să-i încredinţeze de un adevăr atât de mare? Şi poporul ca şi Radu v-a fi la fel de suspicios. Aceste dovezi incredibile urmau să-l descopere pe Dumnezeu cu adâncă pioşenie, cu smerită supunere şi ascultare oarbă, dar nu din frică, ci, numai căpătând, Virtutea cea mai înaltă în capătul cel de sus al scării, care este dragostea. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” zice proorocul.

Deci, dacă n-ai reuşit să escaladezi toate treptele acestei scări duhovniceşti, aşezându-te pe ultima treaptă, „dragostea,” tot păstrând într-un colţişor al inimii “îndoiala”, satana nu doarme, el pândeşte necontenit şi-şi drege mereu cursele să te vâre iar pe prima treaptă. După o vreme, ademenindu-l din nou acum pe Radu, în jocul ispitelor lui, îi vârî iar în gânduri neîncrederea, şoptindu-i la ureche: A fost o întâmplare care a coincis cu cuvintele Sofiei: Vei primi o palmă peste gură. Toată reaua întâmplare a coincis cu subiectul de discuţie, dar toate sunt numai rodul imaginaţiei ei!” insistă duhul cel rău să-şi vâre iar coada.

- Nu... nu poate fi adevărat! Totul e o imaginaţie absurdă născocită de mintea ta. Ce vrei, să mă răstignesc şi eu lângă Iisus al tău?, se înfurie iar bărbatul într-un moment de slăbiciune şi iar cârti împotriva acestui mare Dumnezeu şi atât de bun. Din nou Radu scăpă nişte vorbe vulgare, parcă tot fără să vrea, cum nici că le mai zisese vreo dată în toată viaţa lui.

- Radu, Dumnezeului nostru nu-i place această instabilitate: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!

Astfel fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3- 15,16).

Da, într-adevăr acum, oare, este tot o coincidenţă? Tot până seara, tot intrând la schimbul doi, tot acelaşi cleşte, tot în acelaşi loc din nou pe Radu îl lovi peste gură. Dar de data aceasta mult mai tragic. Un supervizor amabil şi cumsecade îl urcă în maşina lui şi îl duse imediat la Spitalul


~ 177 ~

Judetean Ploieşti. Însă acel drum inevitabil urma să treacă şi să oprească la casa lui Radu. Sofia urma să-l însoţească din nou la spital. Tăcerea dintre cei doi spunea multe, numai lacrimile vorbeau. Într-un prosop alb curat, Radu voma sângele ce i se strânsese în stomac. Faţa era de nerecunoscut. Capul din ce în ce mai umflat şi mai vânăt, ochii abia se mai zăreau. Câţiva dinţi şi măselele din gură lipseau.

Sofia vărsa izvor de lacrimi, rugând pe Domnul Iisus să intervină la Dumnezeu Tatăl Atotdătător de viaţă să-şi potolească mânia ce şi-o revărsase asupra casei lor.

Trei zile şi trei nopţi, stând de veghe, nu i s-au uscat aceste lacrimi fierbinţi. După cele trei zile, Radu reuşi să mişte buzele şi să deschidă ochii, privind în jur, fu obligat să mărturisească:

- Iar am cârtit, iar l-am supărat pe Dumnezeu! - Moartea sau viaţa, iadul sau raiul?!... Îndemnul satanei sau

porunca lui Dumnezeu? îl întrebă Sofia. - Aleg viaţa, vă aleg pe voi şi pentru voi aleg porunca şi pe

Mântuitorul Iisus. - Nu, întâi pe Iisus! El este calea, El este adevărul, El este viaţa! El,

Lumina lumii, este credinţă neschimbată, este adevărul veşnic, este realul etern al nemuririi. Şi să ştii că nimic nu e de la noi. Dacă ne lăudăm cu ceva, ne putem lăuda cu ale Sale dintru ale Sale.

„Ioan a răspuns şi a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer.(Ioan3-27)

Şi dacă noi vom tăcea, Radu, să ştii că pietrele ne vor osândi pe noi. Asa spune Sfânta Scriptură:

„Şi El răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”. (Luca19-40)

Sofia, şi de data aceasta învăţă, că nu-i bine a se juca cu vorbele. I se păru, din această tragică experienţă că, a avut enorm de mult de învăţat. Şi cum Radu reprezenta în faţa lui Dumnezeu, comportamentul fraţilor lui ortodocşi, Sofia trebuia să explice poporului ei, că vorbele vulgare, înjurăturile nu trebuiesc rostite de nici unul din aceşti fraţi români.

* * *


~ 178 ~

Radu era un nativ din zodia “Vărsătorului”. Într-adevăr, el era cel ce vărsa în casa lui de toate. Vărsase multe daruri şi bunătăţi trimise din bogata Grecie. Poporul român gemea sub teroarea celor doi conducători de partid, dar familiei lui nu-i lipsea nimic. Acum îi venea greu să se rupă de aceste frământări lumeşti. Domnul Iisus îl chemase acum: „Vino de slujeşte-Mi Mie, lasă lumea cu poftele ei deşarte”.

Radu trebuia să treacă la supunere şi ascultare, dar încă nu realiza câtă responsabilitate stă pe umerii lui. Dumnezeu a dat mâna cu el, un legământ încheiat între Cel Creator, Cel Prea Puternic, Cel Milostiv şi Bun, dar şi iute la mânie. Legământ fondat pe temelia “dragoste şi credinţă neclintită”. Într-adevăr, Radu îndrăgi Biserica, era acum nelipsit din casa lui Dumnezeu. Aici a învăţat multe, a aflat calea, cât de cât, dar ca să urce pe drumul Golgotei un pas mai sus, rupându-se de grijile cele lumeşti, îi era foarte greu. Şi cum timpul trecea rapid, acoperind în uitare multele adevăruri şi întâmplări reale, Radu uită încet-încet, abia amintindu-şi cât de cumplit a fost când trupul zăcea prins în ghearele morţii. Şi din nou dovada instabilităţii îl prinse descoperit înaintea lui Dumnezeu când din nou pentru o vorbă aruncată la întâmplare, stârni mânia lui Dumnezeu.

- Radu, ce-ai zis?... Îmi este foarte frică acum că L-am supărat iar pe Dumnezeu, ştii că nu te poţi juca cu vorbele... nu te-ai învăţat minte? Dumnezeu e de neatins! Iar ne ceartă... o să vezi!, îl făcu atent Sofia. Întunericul nopţii coborî peste tot pământul, acoperind în ceaţă şi păcatele şi chinul amar al acestei lumi.

În somnul adânc al nopţii, în vis Sofia a înţeles foarte clar nemulţumirea ce încă o manifesta Dumnezeu faţă de cei doi. Şi de data aceasta lovi în pătrăţica în care îi durea cel mai tare. Sofia văzu în vis pe fiul lor Florin, într-un şanţ pe marginea unui drum, zbătându-se pe iarbă, ţinându-se cu mâna de un picior, plângând:

- Mamă, mor! Sofia se trezi cu un fior rece în inimă, iar pulsul îi era accelerat. - Ai grijă, fiule, de tine astăzi. Fii atent cum umbli. Aş vrea să cred că

nu ţi se va întâmpla nimic rău. Mai bine rămâi acasă, te rog, ca să-mi scuteşti inima de nişte emoţii foarte mari.

- Fii liniştită, mamă! Va fi totul O.K. La întoarcere, mama îşi sărută fiul, acoperindu-l cu cuvinte

alintătoare, explicând că ea nu mai are pentru ce trăi fără el, fără cei doi copii pentru care şi-ar da şi viaţa. Dar din nou Radu insistă ca Florin să se ducă urgent cu bicicleta în oraşul vecin, să cumpere nişte sârmă, să aibă cu ce lega nişte bulamaci în vie.

- Nu, de data asta nu mai pleci, în ruptul capului!, se opuse mama. Florin o rupse la fugă cu bicicleta fără să ţină seamă de dorinţa ei şi se întoarse tot atât de repede şi sănătos după cum plecase.

Bucuroasă, mama îşi mai strânse o dată fiul la piept, liniştindu-şi emoţiile prin care trecuse, gândind că ziua e pe sfârşite şi s-a sfârşit şi


~ 179 ~

necazul odată cu ea. Florin văzu că se înserează şi ca să-şi ajute mama ce trebăluia fără încetare din zori şi până în seară, se gândi că-i bine să strângă el rufele de pe sârma din curte, ceea ce şi făcu. Le aruncă grămadă pe o comodă, vrând să le şi împacheteze. După rufele din braţe se desprinse însă un păianjen alb-verzui mare, care a căzut pe parchet. Florin încercă să-l strivească cu degetul piciorului ce era fără ciorapi, cu intenţia de a-l omorî. Acesta, fixându-se între degetul mare şi următorul şi văzându-se constrâns, muşcă tare.

La început păru o înţepătură fără nici o importanţă. - Hai, că în ţara noastră nu s-a auzit c-ar exista scorpioni! îşi dădu

mama cu părerea. Şi totuşi băiatul simţea o durere şi o umflătură roşie părea că urcă în

sus pe picior. Amândoi încercau să-şi susţină moralul cu încrederea şi convingerea fermă, că de mici copii, Radu şi Sofia, desculţi prin ploaie şi mărăcini, de toamna şi până primăvara, întâmpinau multe muşcături de felurite gângănii şi mii de peripeţii, iar Florin să se sperie în casă de o muşcătură de păianjen? Doar nu a fost un scorpion!... îl linişti Sofia.

- Dar mă doare, mamă! A început să urce durerea în sus, la inimă. Tot încercând să-şi ascundă durerea, plecă în alt dormitor

şchiopătând de picior. Sofia simţi fiorul ce-l trăise în visul din somnul nopţii trecute. Urmărindu-l, îl găsi jos pe parchet, ţinându-se cu mana de picior, văitându-se, sesizând că simte o durere şi mai mare în dreptul inimii, apăsându-se cu mâna.

- Mamă, mor! Acesta a fost un scorpion. - Nu mă mai speria, fiule, deja mi-e cunoscută această scenă încă

din visul de azi-noapte. Şi Florin, dar şi mama se simţeau încătuşaţi ca în lanţurile închisorii,

neputând să ia nici o decizie. Plângeau unul pe umărul altuia, fără nici un rezultat. Privindu-şi fiul

galben şi tremurând de durere, Sofia se sculă brusc şi alergă la Radu, care încă supărat, mai lega viţa-de-vie în grădină.

- Radu, moare băiatul nostru! Vino să-l vezi, e plata păcatului tău! - De ce moare? încremeni Radu, al cărui orgoliu şi bărbăţie îl

ţinuseră până atunci toată ziua îmbufnat pe Sofia. - Ţi-am spus că-i faci poftele lui satana, rămâi sănătos cu el. Dacă

moare băiatul, mor şi eu, iar dacă nu mor, plec în lume, plec la o mânăstire să nu mai aud de tine, că tu în loc să mă ajuţi să zidesc, mai rău dărâmi cu neascultarea ta.

- Şi ce pot să mai fac eu acum? Încotro s-o apuc? Învaţă-mă, te rog, zi ceva! Foarte speriat o întreba cu disperare dacă Dumnezeu îi mai dă o şansă.

- N-aş mai avea la ce trăi nici eu fără voi! Aş dori să fiu eu în locul lui. Acum ce pot să mai fac? Cum să-L rog pe Dumnezeu să mă ierte?


~ 180 ~

- E greu de noi, pământenii, să mai putem stăvili mânia lui Dumnezeu când deja se dezlănţuie asupra noastră... nu ştiu, poate... rămase pe gânduri Sofia.

- Poate ce? Ce şansă ar mai fi? - Poate... rugăciunile Fecioarei, poate Maica Domnului să-L mai

înduplece. Hai să citim Paraclisul Maicii Domnului! Paraclisul, trei lumânări aprinse, stropirea cu Sfânta Aghiasmă,

aprinderea de tămâie şi deodată durerea şi usturimea inimii cedară. O putere intră în toţi: în Florin, dar şi în mama lui căreia îi căzuse moralul tot atât de mult ca fiului ei.

- Ce-a fost asta? se întrebară toţi. Oare poate omorî Dumnezeu cu cuvântul? Oare poate preface o muşcătură de păianjen neînsemnat, într-un venin de scorpion?

- Da, mamă, nu exagerez! Ştiu pe cineva care a murit dÎntr-o singură înţepătură de viespe.

- Cuvintele sunt de prisos pe lângă puterea lui Dumnezeu, iar Legea e dreaptă şi sfântă, zise Sofia.

- Da, Sofia, ai dreptate! Din gura unui adevărat credincios, nu ies cuvinte de hulă şi nici vorbe de ocară! recunoscu şi Radu.

„Acum lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.

Îmbrăcaţi-vă dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu Sfinţi şi prea iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Colos.3; 8,12).

Sofia îl atenţionă: - Radu, vezi că de data aceasta pe fruntea ta scrie “atenţie”! Radu mai avea o lecţie dură de primit. Încă era ca un copil din

îndemnurile Sfântului Pavel, care încă mai trebuia hrănit cu laptele duhovnicesc. Sfântul Pavel împarte oamenii în două categorii: cea de-a doua este a celor tari în credinţă. Ei pot fi hrăniţi şi cu aguridă, că tot nu li se scripejesc dinţii. Aceea sunt, puţinii lui Dumnezeu “Sfinţi” lepădaţi de toate grijile lumeşti. Radu, deşi venind din casa lui Dumnezeu, de lângă binecredincioşii Bisericii cu care cântase laudele lui Dumnezeu, iată-l în lipsa Sofiei, în zi de Sfântă Duminică, Zi de Odihnă, găsi că e gunoi prea mult în coteaţa la găini. Radu, foarte îndemânatic, foarte hotărât, scoate găinile pe uliţă să mai ciugulească iarbă, până ce între timp va face el curat, grăbindu-se să care gunoiul. Cărând coşul cu gunoi, observă o curcă dându-se peste cap pe uliţa unde ciuguleau toate păsările iarbă. Luă repede toporul să-i taie gâtul, dar din grabă şi nefericire, şi-a tăiat vârful degetului lui.

- Mamă, cât ai lipsit tu, tata a făcut curat la păsări!... - Azi, în Sfânta Duminică? - Da, azi în Sfânta Duminică, dar ştii că şi-a tăiat degetul? Ce rău îl

doare! îi explicară foarte trişti copiii.


~ 181 ~

- Poate şi-o băga minţile în cap! zise mama. Apăru si Radu, cu lacrimi de durere, exclamă: - În viaţa mea nu mai fac nimic în Sfânta Duminică, în Sfânta Zi de

Odihnă! Am rămas fără vârful degetului, uite-l cum zace jos în ţărână! - Tu nu înţelegi, Radu, că ai dat mâna cu Dumnezeu? - Dacă n-am văzut eu? - Radu, ţi-am mai spus: „Fericiţi cei ce nu văd şi cred”, zice Domnul.

Eu dacă am văzut, cu ce mă fericeşti? Graiul meu e mut, lauda gurii mele e destul de săracă, nu pot descrie în cuvinte ceea ce am văzut şi am auzit. Şi cred că cei mai celebri scriitori cu cele mai înalte haruri nu pot descrie frumuseţea şi strălucirea unui Dumnezeu atât de blând şi bun, plin de slavă şi mărire, plin de atâta fericire şi bogăţie! Dar înţelege odată, Radu, că prin ochii mei l-ai văzut, l-ai auzit şi tu pe Dumnezeu! Că prin ochii mei, prin urechile mele toată lumea aceasta, toţi ortodocşii din România l-a văzut şi l-a auzit pe Dumnezeu, pe Cel Preaînalt Creatorul nostru, al cerului şi al pământului. Fiecare va lua cunoştinţă de acest “Adevăr” iar după aceea... fiecare îşi va hotărî singur soarta!?...

- Sofia, eu te cred şi te înţeleg, dar opreşte-te aici, altfel… vei avea de suferit foarte mult, te vei lovi de dispreţul şi neîncrederea celor din jurul tău. Vei auzi: „Numai cine ştie ce pustnic, sihastru, bătrân, din cine ştie ce munte înalt, încă neatins de oameni până astăzi, şi nici acela a-L vedea pe Dumnezeu nu e cu putinţă”. Pământul e prea murdar, oamenii sunt prea nelegiuiţi ca să mai poată fi priviţi de Dumnezeu… şi… noi… recunoaşte, suntem prea...

- Da! Radu suntem prea păcătoşi! Dar înaintea Dumnezeului nostru, amândoi formăm o unitate:

„El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Aşa încât nu mai sunt doi ci un trup?” (Matei,4; 6).

Dar Dumnezeu nu ne-a păstrat în Sfântul Altar ca pe Sfânta Fecioară cea hrănită de Îngeri, ci ne-a aruncat în noianul ispitelor parcă zicându-ne: „Înnotaţi în acest ocean fără fund ca să supravieţuiţi. Din când în când, ca să nu fiţi furaţi în adânc, vă voi întinde mâna să simţiţi sprijinul şi ajutorul Meu. Chinul şi durerea, ostenelile şi suferinţa vă vor face mai puternici ca să puteţi înţelege că toate acestea la un loc sunt încă prea puţine faţă de mărirea, bucuria şi îndestularea ce vă este pregătită în Împărăţia Cea de Sus”. Şi aceasta face parte din „Planul Său”: Sfânta Scriptură ne îndeamnă să cercetăm aceste versete:

„Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să ruşineze pe cei tari: Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (l Cor.1; 27, 29).

- Deci, gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre, Radu! Ar însemna că nici pruncii care sug nu sunt curaţi, nu au buze curate a fi vrednice de a rosti cuvântul Dumnezeu. După cum am văzut, în chipul lui


~ 182 ~

Dumnezeu e numai blândeţe şi nemărginită bunătate. Inspiră atâta dragoste şi iertare... Voi sunteţi martorii mei, puteţi nega ceea ce s-a împlinit sub ochii voştri? Dumnezeu a dat dovadă totdeauna de iertare şi de bunătate cu noi, nu? Din câte primejdii m-a scăpat! Prefer să mor, pot spune şi eu ca Sfântul Pvel:

„Căci sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru Domnul meu Iisus”. Nu mai încape în sufletul meu nici măcar o picătură de îndoială, de neîncredere, de egoism, de tentaţie pentru ceea ce-mi poate da sau arăta lumea cu toată strălucirea şi frumuseţea ei... Înţelegi, Dragă Radu iar dacă înţelegi tu v-a înţelege tot poporul acesta. Toţi fraţii noştri, că acesta este scopul lui Dumnezeu!

Un munte de aur dacă mi-ar dărui cineva, nu-l vreau. Şi nici nu pot înăbuşi apelul de salvare al oamenilor de pe acest glob pământesc ce stă gata să ia foc. Iată nu pot ignora “Cuvântul” care aduce lumina în cugetele oamenilor. Acest “MESAJ” trebuie împrăştiat, mărturisit, făcut cunoscut tuturor fraţilor mei. E un bun al poporului ce îi aparţine de fapt şi de drept. E un dar al lor, lăsat moştenire de la Sfinţii noştri Străbuni, Martirii din vechime până astăzi.

- Nu, Sofia, nu te înţeleg, revino cu picioarele pe pământ. Lumea e plină de oameni care pretind că sunt trimişi ai Domnului, care aduc fel de fel de mesaje de la Iisus şi sfârşesc prin a se sinucide. Aud că în America aceste evenimente se petrec zi de zi. Chiar acum povestea cineva care a venit de curând de acolo! Spun că-s aleşii Domnului şi sfârşesc a se arunca de pe blocuri...

- Radu, aici ai vrut să ajungi? Ce uşor influenţabil eşti! Tu accepţi mai repede părerea lumii, decât “Dreptatea şi Adevărul” care vin de la Dumnezeu? Dar aceştia care se sinucid nu sunt fraţi cu Iisus, slujesc lui mamona. Şi Iuda Iscarioteanul, (gândesc eu, şi am mai auzit şi pe alţi sf. parinţi) posibil c-ar fi fost iertat până la urmă de Iisus, dacă nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea este ultimul păcat greu pe care l-ar mai putea face omul. Sinuciderea e un păcat de moarte:

„Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă. Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care i le-am cerut. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage şi pentru acela. (l.Ioan 5;14, 15,16.)

Iată, ce mare păcat de moarte este “sinuciderea”. pentru acel suflet nu ai voie să te mai rogi, nici a primi pomană ca să zici: “Dumnezeu să-l ierte”. Şi nici pentru “cele cinci fecioare care alergând cu candelele lor pe la alţi negustori streini”, cărora Mântuitorul le zice:”Nu vă cunosc pe voi”. Şi acesta este tot o curată sinucidere, tot un păcat de moarte. Iată şi pentru unul şi pentru celălalt, nu-ţi dă voie Legea să te rogi. Aşa au hotărât şi Sfinţii noştri părinţi de demult (Pidalionul). Deci are şi satana rolul lui, e


~ 183 ~

firesc, nu? A luptat, a câştigat destul teren, şi luptă şi el pe căile lui strâmbe să mai prindă încă multe suflete căzute în neascultare! Dumnezeu trimite acest mesaj acum către noi, cei care am păstrat neştirbită credinţa, să fim tari în această luptă, cu acest viclean vrajmaş al omului. Toţi să ne mântuim, toţi suntem lucrul mâinilor Sale, chiar dacă de acum ispitele vor veni peste noi, foarte mari si foarte grele.

„Şi am văzut apoi alt înger care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul.

Zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor.” (Apoc.14; 6,7).

- Eu cred în Dumnezeu la fel ca tine, Sofia! Îl iubesc la fel de mult, dar… sincer iţi mărturisesc, oamenii nu vor crede nimic din ceea ce încerci tu să le explici, te vor dispreţui... ai să vezi! Şi... din nou deprimată, dezamăgită, punând atât suflet, ai să suferi! Ţi-am mai spus cândva aceste cuvinte şi...ai văzut că ai avut decepţii!

- Sărman Bătrân Noe, insultat, batjocorit, cât trebuie să fi suferit şi el!? Iată cât de mult îi era şi lui milă, şi el iubea pe cei din neamul lui, şi probabil chiar pe toată omenirea ca şi mine, chemându-i mereu în corabia mântuirii. Cuvintele lui Dumnezeu, grăite către Noe, avertizările, mesajul care-i dădea lumii şansa de salvare erau percepute mai de grabă ca o degradare mentală a lui Noe şi nicidecum nu constituiau un motiv de a renunţa la fărădelegile şi poftele lor pământeşti, gândi Sofia cu glas tare.

- Toţi Sfinţii au fost nebuni în ochii lumii, Radu! Eu nu mă supăr şi nici nu voi arăta dispreţ acestora... Nu ştiu ce spun, nu ştiu ce fac! Şi despre lisus a zis mulţimea:

- Acum am cunoscut că ai demon. (Ioan 8; 52). Şi cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea.”(Ioan 7;12).

Aceeaşi „amăgire” văd mulţi acum în acest Mesaj, mulţi zic „pământul a fost de milioane de ani şi va mai fi milioane de ani”. Nu-mi place să judec viaţa nimănui!!!... Radu.

Eu, din orânduirea Celui de Sus va trebui să conştientizez tot poporul, pe toţi fraţii mei ortodocşi, apoi fiecare îşi va decide singursoarta, îşi va urma fiecare calea pe care va voi să meargă de acum înainte:

„Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea şi mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul dela miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? (Luca 12; 53...56).


~ 184 ~

- Sfinţii Părinţi de demult ne-au prevestit, şi acum vremurile acestea le trăim:

„Fraţii Părinţi ai Schitului au prorocit pentru neamul cel de pe urmă: - Ce am lucrat noi? ziceau ei şi răspunzând unul din ei mai mare cu

viaţa şi cu numele, Ava Isarion a zis: - Noi, poruncile lui Dumnezeu le-am făcut! Şi răspunzând fraţii au

zis: - Dar cei după noi?... Oare ce vor face? Şi a zis: - Vor să vină la jumătatea lucrului nostru! Si au zis fraţii: - Dar cei după dânşii, ce? A zis Ava Isarion: - Nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să

vină lor ispită mare. Şi cei ce se vor afla „lămuriţi” în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi de cât părinţii noştri se vor afla!?”... (Patericul. Viaţa Sf. Isarion).

Dar să ne punem întrebarea fiecare, oare nu s-au împlinit aceaste proorocii ale Sfinţilor Părinţi?… Dar ce ispite mari întâmpină fii şi fiicele noastre azi? Oare ce vedem noi la televizor?!

„O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi, ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru!”

Pe canalele televiziunii, la multele emisiuni, se anunţă că viaţa femeii e în mare pericol? Peste 50%, dintre femei au cancer mamar sau uterin! În anul 2005, s-au estimat la 5000 de copii debili mintal, (handicapaţi). În 2006, s-a dublat numărul lor, aproximativ 11.ooo. Şi iată: 140.000 de cununii şi 130.000 de divorţuri!

„Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt nicio plăcere pentru sărbătorile voastre” (Amos. 5;21).

O altă statistică făcută la un spital din Bucureşti anunţă că «600 de copii» s-au sinucis într-un timp foarte scurt. Oare care este cifra celor care trăiesc în indiferenţă şi nepăsare faţă de Dumnezeu? Ce ne ameninţă Sfânta Scriptură? “Plata păcatului este moartea!” Dar în loc să ne apropiem de Porunci, mass-media mustră mamele zicând: „Apropiaţi-vă mai mult de fiicele (fecioarele) voastre, mamelor!? Voi cumpăraţi-le prezervativele. Aşezaţi-le pe noptiera lor şi sfătuiţi-le să le folosească. SIDA şi foarte multe boli care circulă în lume sunt combătute numai prin acest grad de civilizaţie!” Iată cum acest val nimicitor le împinge dÎntr-un păcat mare în alt păcat şi mai mare - uciderea de prunci, după cum vedem, de bună seamă.

Oare ne-am încurcat în prea multă ştiinţă şi ne întrebăm de unde ne vin bolile?! Iată ce ne pune în faţă Legea lui Dumnezeu:

„Apoi să jure preotul femeia şi să-i zică: Dacă n-a dormit nimeni cu tine şi tu nu te-ai spurcat şi n-ai călcat credincioşia către bărbatul tău, nevătămată să fii de această apă amară care aduce blestem. Iar de te-ai abătut, fiind măritată, şi te-ai spurcat, de a dormit cineva cu tine, afară de


~ 185 ~

bărbatul tău, atunci să dea Domnul să fi de blestem şi de ocară în poporul tău. Să facă Domnul ca sânul tău să cadă şi să se umfle pântecele tău” (Numerii 5; 19,20,21).

„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurilor lor între ei… Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.

Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.” (Rom. 1;22… 26).

În vremurile noastre de acum, mai circulă o pilulă ucigătoare de suflet: “Viaţa e ca în junglă, învinge cel mai tare şi scapă cine poate!”

„Şi omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fară de minte şi s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor. Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei.” (Ps.48;12).

- Deci, iată, bărbate, noi, oamenii de astăzi, generaţia cea de pe urmă, cei de la sfârşitul veacurilor, cum au anunţat Sfinţii Părinţi, încă din vremurile de demult, suntem plini de aventură şi pe satana nimic nu-l va împiedica să ne distrugă. Eu trebuie să le fac cunoscut acum acest mare Adevăr, venit din Lumina Adevărului, acest Mesaj pe care DUMNEZEU la grăit către noi toţi oamenii de pe pământ, martoră sunt eu păcătoasa:

„UITE CE AM DE GÂND SĂ FAC, PĂMÂNT NOU ŞI LUME NOUĂ.” Ignorând prezenţa şi graiul Lui, fiecare va da socoteală la Ziua Judecăţii de fărădelegile lui!

„Şi le-a răspuns Iisus şi a zis: Invăţătura Mea nu este a Mea, ci a

Celui ce M-a trimis pe Mine”. (Ioan 7;16). „Şi mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă

întâi!”.(Marcu 10; 31). „Dar mă tem ca nu cumva precum şarpele a amăgit pe Eva în

viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos”(ll Cor.11-3.)

Dacă Prea Înaltul Dumnezeu ar fi făcut această «minune dumnezeiască» din nou, tot în neamul acela care pretinde de mii de ani încoace că numai el este poporul ales, ce mare tulburare ar mai fi fost pe Pământ! (Caricaturile, Tv.- Mass-Media).

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi…Căci pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a


~ 186 ~

făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.”(llCorint. 5;17…21).

„Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-ar fi făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie. (Matei 11;23,24).

Neobositul Apostol Pavel, încă de acum două mii de ani alerga prin toate uliţele, prin toate cetăţile, cu un toiag şi o traistă în spate şi cu sandalele rupte, sperând, că va creştina toate sufletele de pe întreg acest glob pământesc. Au trecut mii de ani, şi iată omenirea e fărâmiţată şi mai rău. Unele informaţii spun: “Unul Trup, Biserica lui Hristos” e fărâmiţată în circa 800 de credinţe! Şi continuă să fie sfârtecat de vrăjmaşul diavol! (Pâine şi apă hrană pentru suflet).

Sf.Pavel este un frumos exemplu pentru noi. Ce ne rămâne de făcut? Poate… timpul nostru va fi mult mai scurt, sandalele nici nu se vor rupe, toiag şi traistă nu ne vom lua, că nici nu vom flămânzi pe cale, până ce se vor ivi zorile dimineţii!

Drept pildă noi să nu facem parte dintre aceia despre care Scriptura zice: „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului” (llTim.3;7).

- Sofia, ştiu că tu iubeşti cu inimă curată pe toti fraţii noştri ortodocşi, dar suntem prea nelegiuiţi, şi...

- Şi... ce ne îndeamnă Sf. Părinţi, dragă Radu!? „Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul

tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi posti până seara, posteşte măcar să nu te saturi. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fi blând şi nu fi zelos în rău. Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fi bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi, bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fi prieten cu toţi oamenii, dar fi singur în cugetul tău. Fi părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fi departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina… De nu te linişteşti cu inima linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fi singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. De nu eşti curat în inima ta, măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fi măcar iubitor de îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să


~ 187 ~

închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el…

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume”. (Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul, Filocalia, 10).

- Iată, Radu, îndemnurile Sfinţilor Părinţi nu sunt imposibil de realizat, mai ales că ne dau ei un canon atât de uşor. La fel ne sfătuieşte şi Sf. Pvel:

„Fiind dar împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zise: « La vreme potrivită te-am asculat şi în ziua mântuirii te-am ajutat » iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii. (2 Cor. 6; 1,2).

„Fraţilor chiar de va cădea un om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită. (Galat.6; 1).

- Sofia, oamenii încă nu realizează în ce vremuri trăim. Au venit: minciuna, viclenia, a venit lepădarea de credinţă… ispitele… Toate acestea au fost crezute, acum când vine Adevărul, nu-l mai crede nimeni, fiindcă oamenii sfidează şi pe cei ce le vor binele! Mulţi confundă, zicând: „E politică, frate!”

- Iată, Radu, explicaţiile şi implicaţiile oamenilor de astăzi, iată cursele si vicleşugurile blestematului diavol.

„Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi şi va culege din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelege. Şi-i vor arunca pe ei în cuptorul de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 13- 41,43).

Sofia încerca din greu să-l facă pe Radu s-o înţeleagă, pentru că prima prioritate era el. Radu trebuia negreşit să treacă la smerenie şi mai ales nădejdea la care eram invitaţi să participăm “noi” cu toţii la: “Cina nunţii Mielului”. Însă cel întunecat mereu îl războia, aducându-i în suflet îndoiala, neîncrederea şi suspiciunea.

Bineînţeles că el se lovise de atâtea ori de argumente concrete, de-a lungul vremii, primindu-le ca din marea Lui Bunătate, dar îi venea foarte greu să creadă acum că un Dumnezeu Creator, Atotputernic şi atât de Slăvit, ar fi coborât din Măreţia Sa, să dea mâna cu un sărman de suflet ca el. Avea perfectă dreptate, dar voia lui Dumnezeu a fost să vină la sluga cea mai păcătoasă, cea mai de jos, ca să arate lumii întregi că chiar şi cei mai păcătoşi au şansa să se ridice din păcat, fiind iertaţi în nemărginita Lui bunătate. Sigur că având astăzi această grea încercare, ca şi multe altele, de altfel, făcea parte tot din mântuirea sufletului său.


~ 188 ~

Acum când această ultimă certare a lui Dumnezeu le statornicii credinţa Radu mai întoarseră odată privirea spre jumătatea degetului ce zăcea pe ţărâna de lângă tăietorul de lemne. Radu se îngreţoşă privindu-l cu dezgust.

- Oare tot aşa ne vom privi şi trupul când vom pleca din el? Dar nu-l mai vreau înapoi, parcă mi se strânge inima, văzându-l ca pe o bucată de carne ce merită acum, s-o arunc la câinele din lanţ.

- E o lecţie dură, Radu! Când vei părăsi pământul acesta negreşit că vei spune trupului tot la fel: poate să te mănânce şi câinii, sau putrezeşte unde vrei nu-mi mai eşti de nici un folos. Mi-ai îmbrăcat sufletul cât am călătorit prin lume, dar acum sunt foarte fericit că am scăpat de tine! Acum sunt altă fiinţă, în Duh şi Adevăr, sunt un fiu ceresc, frate cu Domnul meu Iisus, sunt un moştean al Raiului intrat în fericirea necuprinsă a veşniciei. Nimeni şi nimic nu mă mai alungă din bucuriile Stăpânului meu.

- Da, Sofia, nu greşeşti gândind astfel. Ştii ce dizgraţie simt pentru el în inima mea? Un fior rece îmi umblă prin tot corpul privindu-l. În nici un caz nu voi mai întina Ziua de Odihnă.

- Atunci e adevărat că sfântă şi dreaptă e Sfânta Scriptură?... „Sunt şi trupuri cereşti sunt şi trupuri pământeşti: dar alta e slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi că unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu: o spun spre ruşinea voastră” (lCorin15; 34, 40, 42).

Slavă şi mărire Celui Atotputernic, Părintele nostru Creator. Slavă îndelung răbdării Sale întru bunătatea Sa, orânduind lumea aşa, încât să ne obişnuim a suferi unii pentru alţii, a ne mângâia, a ne ajuta şi a ne învăţa între noi, a merge pe urmele Sfinţilor Săi. Dar, vai! Sfinţii şi prietenii Tăi, Doamne, cât au trăit în lumea aceasta! Ţi-au slujit flămânzi şi însetaţi, goi şi în priveghere, în rugă şi în nenumărate prigoniri şi ocări. Câte necazuri au pătimit toţi cei ce-au vrut a merge după Învăţătorul lor. Câtă lepădare de sine şi câte chinuri trupeşti! Câte ispite grele şi nesfârşite suferinţe au îndurat ei! De câte ori i-a ispitit vrăjmaşul, biruindu-l prin rugăciuni fierbinţi către Domnul?

Ducând o luptă necurmată împotriva patimilor trupeşti, ei au căpătat în schimb desăvârşirea sufletească. Iată, acest nor de mărturii ne îndeamnă şi pe noi, azi, să apucăm pe drumul ce duce la desăvârşirea şi sfinţenia acestor oameni, care, luptându-se cu atâta curaj, au călcat lumea în picioare, murind pentru Hristos.

Iată, Doamne şi Dumnezeul nostru, văzând noi pildele lor, să ne străduim a ne lua şi noi „crucea”, învăţând cu adâncă smerenie şi supunere oarbă să călcăm şi noi pe urmele Sfinţilor Tăi.

Tu, astăzi, ne spui să ne curăţim, astfel încât să putem intra pe poarta cea strâmtă: „Că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce la Hristos”.


~ 189 ~

Dar cum ne vom curăţi noi oare, aflându-ne atât de necuraţi? Dac-am avea cel puţin Apa Iordanului mai aproape, să putem merge ca leprosul să ne spălăm în ea, ce uşor ne-ar fi!

Sau dacă ne-ai unge ochii sufletului nostru cu tină, amestecată cu saliva Ta, să ne putem vedea casa sufletului nostru curată, luminată şi descătuşată de atâtea păcate lumeşti, ce locuiesc aici cu atâta împovărare.

Dacă ne-ai arunca Tu în Lacul Vitezda să ne speli, ieşind noi de-acolo neîntinaţi... Însă păcatele noastre sunt mult prea mari. Tu ai încins cuptorul nelegiuirii, cu mulţi cărbuni aprinşi, să ne topesti în el toate fărădelegile noastre! Voiesti un singur “trup” al Tău, un “prunc nou născut”. Multora, nu le convin o «naştere din nou», dar, vrem, nu vrem, Tu ne cercetezi în apa încercărilor, ne priveşti de sus cum ne luptăm cu valurile vieţii, gata să ne afundăm, strigând şi noi ca Sfinţii Apostoli:

“Invăţătorule, Invăţătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul si valul apei şi s-a făcut linişte. Si le-a zis: Unde este credinţa voastră?!”(Luca.8;23,24).

* * *

Când gândurile acestea tulburi începeau să se limpezească, Harul

lui Dumnezeu plutea pe deasupra celor doi, îndemnându-i să facă făgăduinţe lui Dumnezeu şi să le împlinească. În decursul atâtor ani, Domnul Iisus le dăduse atâtea lecţii dure, ca de fiecare dată să înveţe Cuvântul, ce stă scris cu litere de aur în Dumnezeieştile Scripturi. Ei nu trebuiau numai să-L citească. Iisus îmbina atât de armonios teoria cu practica, împletind atât de frumos mărturiile din Sfânta Evanghelie, cu îndemnul la ascultare şi supunere.

Din nou acum, în visul adânc al unei nopţi, tot la orele două noaptea, cum parcă în multele vise îşi dăduse întâlnire, vine, dar nu pe spatele mânzului unei asine, cum procedase la „Intrarea în Ierusalim”, ci cu un asin pe care-L biciuia, ţinându-l de o sfoară lungă. Sofia se văzu deodată urcând tot pe o cărare spre adâncul întunecat al unei păduri, spre vârful unui munte înalt. De o parte şi de alta se întindeau două văi, două râpi prăpăstioase şi întunecate. Dar se mira de urmele imprimate în tina aceea de pe potecuţa foarte strâmtă. Erau tălpile unor picioare desculţe, ale altor oameni care merseseră pe aici cu mult mai înainte decât ea după cum i se mai arătase încă, de mai multe ori. Iar se întrebă mirată:

- Cine o fi mers pe această potecuţă? Şi de ce? Unde-o fi ajuns? Ce curiozitate l-a împins în mijlocul acestei păduri atât de umbroase?

Dar nu-şi punea intrebarea: eu, ce caut pe aici?


~ 190 ~

Privind încântată la picioarele ei, se văzu şi pe ea tot desculţă. Privind în spatele ei, vedea şi urmele picioarelor ei, printre celelalte urme care mai erau. Deodată desişul pădurii se rări puţin în dreapta sa, făcând loc unei poieniţe cu iarbă şi flori albe.

În mijlocul acestei poieniţe, Iisus mâna un asin legat cu o sfoară, ce purta pe spate o cruce mare, neagră şi grea. El stătea în centru, iar asinul, înconjura această poieniţă rotundă, fugind galop pe marginile ei. Iisus avea un bici în mână, El biciuia asinul, dar fără să-l atingă. Deja distanţa era mare între asin şi Iisus.

Imediat ce Sofia ajunse în dreptul acestei poieniţe, asinul se opri. Părea că pe ea o aşteptase. Lepădându-şi de pe cap căpăstrul cu sfoara, o luă după ea cu paşi domoli urcând potecuţa în spatele ei. Sofia întoarse capul şi-l privi. Asinul mergea blând şi supus, cu capul aproape de umărul drept, însă pe spinarea lui, tot mai era atârnată Crucea mare şi grea. Iisus i-a zis:

„Vezi? N-a vrut să ţi-o ia înainte! Întâi tu şi Crucea după tine!” Urcând tot mai sus, din nou întunericul acoperea pădurea tot mai

mult. Inima Sofiei, acum grăbindu-şi pulsul, sesiză o durere apăsătoare. Cu asinul lângă umărul ei, se simţi deodată foarte speriată şi singură. Lacrimile începuseră să-i inunde obrajii. Ca o lumină strălucitoare ce venea din înaltul cărării, apăru din nou Iisus, zicând:

- De ce plângi? Nu mai plânge! Nu eşti singură. Nu sunt Eu cu tine? şi iar dispăru.

Sofia se trezi, era orele două noaptea. Învăluită în atâta mister, nu înţelegea ce vrea Iisus de la ea. Nu înţelegea ce înseamnă această Cruce!

Din nou lacrimile o inundară zicându-şi: „Iisuse, Mântuitorule, Domnul şi Dumnezeul meu, sunt ca o boabă de nisip, sunt ca o frunză căzută pe pământ, uscată şi neputincioasă. Ai venit acum, în toată strălucirea Ta şi acum ai făgăduit că nu mă vei mai părăsi. Dar m-ai părăsit! Aveam atâtea lucruri neclare în mintea mea să Ti le spun, să Te întreb şi Tu să-mi răspunzi, că eu nu pot cunoaşte adevăratul sens şi scop pentru care Le-ai făcut cunoscute mie aceste lucruri! Vreau ca lumina Ta să strălucească şi să lumineze întunericul minţii mele. Vreau faţă către faţă. Vreau eu să Te întreb, şi Tu să-mi răspunzi. Dar pleci prea departe de mine şi Te revăd, după prea multă vreme. Ai plecat lăsându-mi Crucea şi aceste scurte fraze greu de înţeles. E dureros când nu ştiu ce mă aşteaptă! Cine sunt eu ca să Te descoperi în faţa mea, cu atâtea taine? Nu înţeleg nimic şi nu pot face nimic pentru Tine? Scumpul şi Dulcele meu, Iisus, am încercat să spun fraţilor mei Planul Tău de viitor, dar n-am cuvinte de convingere. N-am gura Sfântului Ioan Gură de Aur. Bunule, mi se închid toate uşile în faţă şi dincolo de uşi au rămas inimi tot reci şi nepăsătoare!”

Sofia, speriată de atâtea încercări, vedea în această Cruce un înspăimântător drum, deşi nu-şi încovoiase încă trupul sub povara ei. Domnul ei, a avut grijă să-i dea şi asinul. Doamne! Se frământa îndurerată


~ 191 ~

în tăcerea nopţii mărturisindu-şi neputinţele. Oare cui să-i destăinuiască frământările acestea, pe umărul cui să se plângă şi să-şi plece capul?!...

Părintele, Duhovnicul ei, n-o ajută cu niciun sfat, căzu într-o boală foarte grea pe care mai mulţi doctori n-au putut-o diagnostica precis. Sofia pierdu orice speranţă. Cui să se destăinuiască? Durerea care o apăsa pe inimă deveni şi mai insuportabilă. Căuta neapărat un om luminat, o minte înţeleaptă care să-i dea un sprijin. Căuta un părinte desăvârşit care să-i dezlege toate tainele acestea. Cineva urma să meargă cu maşina la Mânăstirea Crasna, ocazie care îi redădu speranţa de a descoperi în cale învăţătorul de care avea mare nevoie. Ajunseseră însă prea târziu, slujba era pe sfârşite, iar stareţul mânăstirii se urcă într-o maşină pentru a pleca la Bucureşti. Era aşteptat de Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Gândea ea acum: “Ce ocazie bună aş avea să merg şi eu la Prea Fericitul nostru Părinte, Patriarh... Oh! Mi-aş linişti sufletul încătuşat şi împovărat de atâtea încercări. M-ar ajuta să înţeleg aceste taine, n-aş mai avea atâtea nedumeriri. I-aş explica ce Dumnezeu mare, frumos şi bun a coborât deasupra României noastre.

Rămasă pe gânduri, văzu că era gata să-l piardă pe părintele stareţ şi, luând-o la fugă după dânsul, insistă:

- Sfânt Părinte, ştiţi... eu... am văzut pe Dumnezeu... Aşa de frumos!... Aşa de mare… cât Răsăritul...

Părintele, prea grăbit, i-a răspuns scurt şi concis: - Eu sunt de la unsprezece ani în mânăstire şi nu L-am văzut pe

Dumnezeu şi tu vii din lume şi spui că L-ai văzut pe Dumnezeu?! Un fior i-a străbătut tot corpul, iar o gheară i-a cuprins inima

îndurerată. Părintele avea dreptate şi parcă cu un cuţit răsucit pe rană îi adânci şi mai mult suferinţele. Ce mult ar fi dorit să poată da iar timpul înapoi, să-i poată explica cu deamănuntul totul. Dar era prea târziu. Părintele stareţ plecase. Şi-a dat seama că a înţeles exact ceea ce nu trebuia. Ea venise aici tocmai pentru nedumerirea ei, nicidecum să se laude cu ceva! Avea multe de întrebat, şi mai multe de învătat şi nu mai avea Duhovnic. Ea încă nu putea pătrunde „Adâncul Judecăţii Lui Dumnezeu”. I se întâmplaseră atâtea lucruri greu de dezlegat pentru mintea ei. Satana e mai tot timpul prin apropiere, o pândeşte neîncetat ca pe sămânţa cazută pe cale, dorind să-i ciugulească repede rodul, înainte de a prinde rădăcina. Dar vorba românului cea după urmă: „Graba strică treaba. Dânsul s-a grăbit, iar eu n-a fost în stare să mă fac înţeleasă”.

Două lacrimi se rostogoleau acum pe obrajii ei, din ochii ce priveau larg deschişi după părintele stareţ. Dar drumul n-a fost făcut în zadar. Într-adevăr astăzi, ea pricepu că Harul Sfânt s-a revărsat din belşug în mintea ei. Aici şi acum, a primit o lecţie dură, începu să gândească mult mai limpede. Văzu acum o uşă larg deschisă pentru unii, iar pentru alţii, un drum foarte anevoios. Cunoscu acum două categorii de oameni, două căi diferite.


~ 192 ~

Prima era cea din care făcea parte şi acest părinte stareţ şi cei ca el, care prin foşnetul hainelor, fără glas şi fără zgomot de cuvinte împrăştiau în jur prezenţa Celui Atotputernic, Atotcreator, Atotîndurător Milostiv Dumnezeu. A celor care în smerenie şi ascultare încă din fragedă pruncie, au îmbrăţişat calea ce urcă tot mai sus spre Poarta Nemuririi Slăvindu-L în cântări şi psalmi, în laude duhovniceşti pe Iisus Domnul şi Învăţătorul lor. (Colos.3-16).

Sfinţit, săvârşind Sfintele Taine, aduce dumnezeiască jertfă Mântuitorului, chiar prin însăşi viaţa sa fără prihană. Îmbrăcat în sfintele veşminte, el ţine locul lui Iisus Hristos, şi e chemat să aducă rugăciuni lui Dumnezeu cu smerenie şi cu evlavie, pentru el şi pentru întregul norod.

În faţă şi în spate, el poartă semnul Crucii Mântuitorului, pentru ca neîncetat să-şi aducă aminte de patima Lui. Crucea din faţă trebuie să-i arate urmele lui Iisus Hristos şi să-l îndemne să-L urmeze. Crucea din spate îl va învăţa să rabde fără cârtire pentru Dumnezeu, toate relele ce-i vor veni pe pământ. Când priveşte în faţă să-şi plângă păcatele sale, când priveşte în spate să-i pară rău de greşelile altora şi să-şi aducă aminte că e mijlocitor între Dumnezeu şi omul păcătos. Să nu înceteze cu rugăciunile şi cu sfintele jertfe până ce nu va dobândi milă şi Har.

Când preotul săvârşeşte sfânta jertfă, el aduce laude lui Dumnezeu, bucurie îngerilor, întăreşte Biserica, dă ajutor celor vii şi odihnă celor morţi şi se face părtaş tuturor bunătăţilor cereşti din ogorul Domnului.

Cel din a doua categorie este cel ce trudeşte din zori şi până în seară pe ogorul vieţii lui. Ogorul e plin de gropi si bolovani, de ciulini şi spini înţepători. Acest sărman nefericit îşi ia cu el tovarăşa de viaţă, încercând să sape şi să niveleze în grădina vieţii, crezând că aceasta e suprema împlinire pe Pământ. Reuşind în parte să-şi lucreze pământul, numără şi socoteşte şi adună, plantând în urmă un copăcel sau doi. Muncesc din greu pământul arid, secetos, izvorul curgător e încă prea departe. Implicaţi în această aventură, cară apă zi de zi, seară de seară, să ude grădina, să ude ce-au sădit. Dar nu ştiu să altoiască pomii şi nu-i curăţă la timp de crengile neroditoare. La bătrâneţe însă se trezesc cum pomii lor dau aguride în loc de roade dulci. E târziu ca s-o mai ia de la capăt. Dacă n-au împletit în truda lor şi cântările duhovniceşti tăind cu sapa mărăcinii şi cântând Psaltirea, chemând în fiecare zi pe Dumnezeu Cuvântul, pe Învăţătorul lor, văd cum şi-au irosit viaţa în zadar. Induşi în eroare au căzut victimă ideilor îndrăzneţe, ispitelor periculoase, măsurându-şi forţa energiei după planul altor evoluţii aparente ale umanităţii, împotriva realităţii, împotriva cuvântului din Lege.

„Dar vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună să luptăm noi toţi în rugăciuni către Domnul”. (Sf.Pavel către Romani).

* * *


~ 193 ~

23 aprilie Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Împreună cu acelaşi binefăcător cu care a mai mers la Mânăstirea

Crasna, astăzi şi-au pus în gând să meargă la hram la Biserica, Sfântul Gheorghe cel Nou, Ploieşti, unde oficia slujba părintele preot Leon.

Aici era de faţă şi Înalt Prea Sfinţitul Episcop Roman Ialomiţeanul. În predica de la sfârşitul slujbei, părintele lăudă viaţa Sfântului Gheorghe, dar fiind peste puţine zile şi Învierea Domnului Iisus, îndemnă şi chemă pe enoriaşii săi să vină degrabă, luând parte la masa lui Iisus, unde se frânge Trupul şi Sângele Său spre iertarea păcatelor. În predica sa, Părintele ţinu să-i mai dojenească puţin pe enoriaşii săi:

- Iubiţi credincioşi, am datoria la spovedit să întreb: de când nu te-ai mai împărtăşit, de când nu te-ai mai spovedit? Unii spun de la Paştele celălalt, alţii spun de acum doi ani, alţii de acum cinci ani, iar alţii spun de acum 20 de ani.

Iubiţi credincioşi, dacă de acum 20 de ani n-aţi mai fi spălat cămaşa de pe dumneavoastră, dacă de acum 20 de ani n-aţi mai fi schimbat aşternutul în care dormiţi, cum ar arăta? Dar oare sufletul dumneavoastră nespălat de atâta vreme, cum vă închipuiţi că arată? Grăbiţi-vă, iubiţi credincioşi, iubite surori şi iubiţi fraţi, să vă spălaţi sufletul întinat de atâtea păcate, că Iisus Domnul nostru Mântuitor ne aşteaptă, ne cheamă neîncetat:

„Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mană şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac. Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

După această frumoasă predică, la fel ca “pâine şi apă pentru suflet” Înalt Prea Sfinţitul Episcop Roman Ialomiţeanul îşi făcea loc prin mulţime, binecuvântând pe toţi, însemnându-i cu semnul Sfintei Cruci pe frunţile lor. Sofia şi Radu îşi plecară şi ei capetele să-i binecuvinteze. Dar iată, lucrarea Duhului Sfânt o obligă, cum a mai purces de atâtea ori cu viaţa ei, să alerge după Prea Sfinţitul, în casa părintelui Leon, care se afla faţă în faţă


~ 194 ~

cu Sfânta Biserică. Prea Sfinţia sa era urmat de doamna preoteasă şi de fiii săi.

În scurte cuvinte, Sofia îi destăinui Sfântului, Slava şi Măreţia Celui ce i s-a arătat în Răsăritul cel de sus. Sfântul din nou o binecuvântă şi îi răspunse: „Tu să scrii o carte, să scrii ce ai văzut... ce ai auzit. Adevărul şi numai adevărul să scrii”.

Sofia se retrase speriată şi plecă murmurând: „Să scriu o carte... să scriu adevărul!? O... În ce situaţie dificilă m-am băgat? Doamne… dar nu e de glumit! Din nou pripită, cum de fapt aşa şi sunt, m-am emoţionat fară să-i explic, că de fapt nu am darul de a scrie eu cartea... nu acesta a fost visul meu de o viaţă, acum e prea târziu… Nu! Nu se poate, e imposibil şi… nu am pană de iscusit scriitor, ca să scriu acest frumos şi atât de miraculos Adevăr. Acest atât de măreţ şi încântător tablou ce a apărut pe pământul României noastre. O! Nu sunt eu persoana potrivită, Iisuse… Doamne, la fel ca Sfântul Petru, îmi vine să te rog: „Ieşi de la mine, Domnul meu, că om păcătos sunt eu şi nu sunt vrednic să intri în casa mea”. Nu! Niciodată nu voi putea scrie eu o carte!

Şi… totuşi... dacă… poate… mă va ajuta sfinţia sa? Eu să redau totul în cuvinte, iar Sfântul să scrie această carte, dar... cu un miros de bubă mireasmă, ca pe cel mai scump mărgăritar cules de pe meleagurile acestui “Sfânt Pământ Românesc” sfinţit de Bunii şi Străbunii noştrii Părinţi, de mii de ani încoace. Da, aşa am să fac, am găsit învăţătorul, iată astăzi mi-a surâs norocul. Of… oare încep şi eu să mai scap de atâta nelinişte şi durere sufletească!?”

Sofia gândea acum pe drumul de întoarcere, foarte bucuroasă, că de mult nu mai trăise astfel de momente atât de fericite ca acum. Ca o vrajă dulce şi plăcută, toate grijile din inimă se spulberaseră, parcă eliberându-se de toată suferinţa.

Îşi zise acum. “Da… am văzut în ochii Sfântului ochii lui Iisus şi cum pot să-i ies din ascultare? Ce bine că am dat de Sfinţia Sa, ce fericită sunt! Of, Doamne, acum am şi eu un învăţător de la care să primesc un sfat bun, o îndrumare. Mulţumesc, Iisuse, mulţumesc! Acum cred că acea Cruce nu va sta numai în spatele meu! De fapt nimic n-am priceput... crucea era pe spatele asinului, iar el era obligat de Iisus să mă urmeze. Chiar m-a atenţionat: «Întâi tu şi asinul după tine!» Iată, crucea nu mi-era sortită numai mie!”

Bucuria aceasta atât de mare a fost doar o amăgire. La scurt timp, dorind să meargă la Prea Sfinţitul, Sofia auzi că a trecut în Odihna Cea de Sus, fiind răpit la Patria Cerească. Lacrimile curgeau pe obraz şi înălţând ochii la Iisus Mântuitorul, a murmurat din nou: „Doamne, am rămas iar singură pe pământ? Oare, dacă Prea Sfinţitul nu mai este ca să mă ajute, mai scriu cartea? Vai… dar sunt eu oare dezlegată de acest canon?: „Să scrii o carte, să scrii tot ce ai văzut, tot ce ai auzit”. Da… cu siguranţă sunt dezlegată şi... nu voi mai scrie nicio carte!


~ 195 ~

Când această linişte pusese stăpânire pe gândurile ei, şi când Sofia dorea mai mult ca oricând să nu se implice în coli albe de hârtie şi creion, un alt vis o tulbură profund.

Dormea cu faţa în sus, fiind singură în noapte. Deodată, se văzu pe sine în două ipostase. Se rupse în două: una, rămasă pe pat dormind în somnul adânc al nopţii, iar cealaltă desprinsă, plutea uşoară pe deasupra. Urca în sus, trecând prin tavanul casei, ca şi cum n-ar fi fost. Urcând mereu şi privind în jos vedea totul clar: pământul cu câmpii, munţi, văi şi ape. Într-o clipă a ajuns pe un alt pământ. Se opri pe un mal înalt, iar în faţa ochilor ei zări o vale mare în care se afla o mulţime imensă de oameni, bărbaţi, copii şi femei. Nu-i plăcea unde se află, oamenii din jur manifestau o stare de nelinişte, teamă. Suspicioşi, aşteptau parcă o sentinţă ce trebuia dată încă de mult timp şi întârzie. În faţa ei, pe celălalt mal înalt, se aflau nişte porţi foarte frumoase, înalte, din lemn ceruit, parcă lucrate în filigran, ca aurul, cu modele şi sculpturi împărăteşti. Uşile se vedeau a fi ferecate, neintrând şi neieşind nimeni pe ele. În această frământare a mulţimii, s-a făcut deodată o linişte deplină. Nu ştiu cum, şi nici cine a adus în mijlocul mulţimii, o Sfântă Icoană cu Iisus Hristos, în care era pictat Mântuitorul, cu mâinile legate, îmbrăcat în mantie roşie, iar pe cap cununa de spini ce-i sângera pe faţă. Lângă umărul stâng trestia cu buretele plin cu oţet, pe care i-L dăduseră cruzii farisei să-L bea. Sfânta Icoană avea circa 1 metru înălţime şi 60 centimetri lăţime. Toată lumea privea uimită la această Icoană, în timp ce pe deasupra porţilor se plimba Duhul lui Dumnezeu, nevăzut dar simţit şi auzit, zicând:

„Hai, îndrăzniţi! Cei ce aţi sărutat picioarele Mântuitorului pe pământ, apropiaţi-vă?!”

Rămasă sus pe mal, Sofia privea totul într-o tăcere plină de admiraţie şi mari emoţii. Dar, deodată, pe celălalt mal, în stânga porţilor, apăru Iisus Mântuitorul, îmbrăcat într-o hlamidă albă plină de frumuseţe şi strălucire. Slava şi Măreţia Lui îl arăta că El este Dumnezeu printre atâta mulţime de oameni.

Lângă Sofia, ţopăia fericită o femeie pe care o cunoştea foarte bine, ce venise şi ea de pe pământ parcă tot în aceleaşi momente, şi care acum îşi exprima marea ei bucurie, zicând: “Am murit... Ce bine e! Ce uşoară sunt... Ce fericire! O, ce mare bucurie simt!”

Iisus, strălucind în toată slava şi mărirea Sa, de pe celălalt mal, îi făcu semn cu mâna Sofiei să-L urmeze. DÎntr-un salt, Sofia se opri lângă El. Plecară împreună pe o potecuţă ce cobora lăsând în stânga acel mal înalt de pământ. În mod tainic înţelesese că dincolo de poartă se deschide alt tărâm, cu o altă lume, pe care nu-i era îngăduit Sofiei s-o privească. Ca o roabă umilă, supusă şi ascultătoare, fără zgomot de vorbe, îl urma pe Domnul Iisus ca şi cum El voia să-i descopere o mare taină învăluită în mister. Pe această scurtătură, de circa 50 de metri, Iisus mergea înainte, ea îl însoţea grăbită după paşii Lui domoli. Pe potecuţă întâlniră câteva


~ 196 ~

femei care păreau mironosiţe, fiind foarte frumoase, încât îi umplu inima Sofiei de mare gelozie, şi o obligă să gândească în sine: „Ce femei frumoase are Iisus aici, ce nevoie o fi având El de mine!?”

Femeile arătau ca nişte prinţese ale cerului şi îl priveau pline de iubire pe Domnul lor Iisus, salutându-L zâmbitoare, făcându-i plecăciune cu capul. Iisus înclina şi El capul blând şi plin de atâta graţie şi căldură sufletească. Potecuţa luă parcă sfârşit, Iisus o prinse pe Sofia cu mâna dreaptă şi zburară, mai bine zis plutiră împreună undeva în Univers, desprinzându-se de acel loc de unde plecaseră. Au coborât undeva, plutind lin, deasupra altei planete. Aceasta, fără să-i explice Mântuitorul, Sofia a înţeles că este chiar pământul nostru pe care îl părăsise cu ceva vreme în urmă când se desprinsese din fiinţa aceea pământeană. Atunci era totul minunat observând şi admirându-i peisajul încântător cu frumoasele: continente, ţări, oraşe, munţi, câmpii şi ape. Era pământul nostru mare şi rotund. Sofia, cum, de fapt, era fără de înţelepciune şi prea multă pricepere, nu înţelegea scopul acestui ocol al globului pământesc şi nici nu îndrăzni să pună nici o întrebare. Nici Iisus nu-i explică nimic. Se simţea obligată să privească cu mare atenţie tot ce vedea în jurul ei. A recunoscut că, acesta era globul nostru pământesc, dar peste el domnea un întuneric, o ceaţă ce nu permitea luminii să pătrundă. Deşi, în mod tainic, ştia pe unde se află, reuşind să deosebească ţară de ţară, continent de continent, dar marea uimire era, de ce pământul se afla în întunericul acela sinistru. Ciudat, îşi zise ea inconştientă de ceea ce vede: „Ce-o fi păţit lumea asta?!”. La un moment dat, recunoscu că se află deasupra Munţilor Carpaţi, deasupra României noastre. Aici un singur munte cu vârful în lumină şi multă verdeaţă printre brazii înalţi, peisaj care semăna ca o oază într-un deşert, îi încântă privirea. Prin văi şi prin toată ţara, bântuia acelaşi întuneric, aceeaşi ceaţă deasă. Se întreba şi mai mirată: „Ce s-o fi întâmplat... Şi în poporul meu bântuie acelaşi întuneric? Şi de ce numai atât de puţin soare, lumină şi verdeaţă?”

Plutind de mâna lui Iisus, reveniră pe potecuţa de unde plecaseră, şi de data aceasta, alte femei le ţineau calea, prin iarba ce părea înaltă, de un verde crud. Sofia recunoscu pe Elena, mama ei, care era şi ea tot atât de frumoasă, şi ea făcându-i plecăciune lui Iisus! Gelozia din inima ei dispăru. Iisus o conduse din nou pe mal, tot lângă acea persoană care încă mai ţopăia fericită, văzându-se scăpată de trupul ei gras, bătran şi bolnav ce-i încătuşase sufletul atâta amar de vreme, cât trăise pe pământ.

Iisus, fără să-i spună un cuvânt, îi zâmbi şi, întorcându-i spatele, o părăsi din nou, dar o făcu atentă: „Vezi, să intitulezi cartea: « IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU!” Fericita femeie, ce încă mai sălta de bucuria eliberării din închisoarea trupului pământesc, repeta aceleaşi vorbe. Sofia o privi entuziasmată, mărturisindu-i:

- Aici te bucuri atâta şi spui că e bine? Să vezi dincolo! Îi împărtăşi părerea despre câteva femei pe care le întâlnise pe potecuţa scurtă şi


~ 197 ~

îngustă ce îi lăsase o impresie destul de încântătoare. Dar, ca un robot, trebuia să execute nişte ordine. Vrând, nevrând trebui să părăsească acel mediu încântător, întorcându-se acolo de unde plecase, chiar dacă nu i se mai părea plăcut. Din nou cobora prin tavanul casei unde cea de a doua formă o vede fără viaţă că, încă dormea pe pat cu faţa în sus. Un suflu a obligat-o să intre în ea. Trezindu-se, acum trăi momente de mare nelinişte. Simţea ceea ce de fapt voise să-i explice persoana de la Porţile Raiului. Simţi că trupul nu mai răspunde la comenzile creierului ei. Simţi cât e de greoaie, încremenită şi chiar îndurerată. Abia se clinti din loc. Cu mare efort se luptă să se ridice, apoi căzu neajutorată pe parchet. În genunchi, cu lacrimi în ochi, cu durere în inimă, în nedumerirea aceasta, se întreba dacă a fost vis sau realitate?

Incercă să realizeze ce i se întâmplase cu această trăire dublă. Nu-şi imagina cam ce trăire a avut cea de a doua fiinţă rămasă inconştientă, fără viaţă. Interesant, îşi zise, lăsându-şi mintea pradă la tot felul de imaginaţii.

„La urma urmei, la ce să mă aştept? A fost Bunul şi Dulcele meu Iisus, dar de ce nu mi-a explicat nimic?! Of, Bunule, nimic nu ştiu, nimic nu înţeleg... dar de ce mă chinuieşti?” Se zbătea acum ca o pasăre cu aripile rupte, cuprinsă de nelinişte, şi atâta nedumerire, dar şi de marea bucurie şi fericire de a-L fi văzut pe Iisus. În suflet se amestecau grămadă toate sentimentele: dragoste, fior, bucurie, dar şi teamă de necunoscut. Oare trebuia păstrat totul numai în memorie, de neuitat!? Sau ce să facă? Până unde să se înalţe cu gândul, până unde să coboare la cele pământeşti... ce are voie... sau dacă are voie să se laude cu ceea ce a primit în dar de la Cel ce împarte darurile toate pe pământ!?

Un sentiment de dragoste pentru aproapele parcă o îndemna să nu ascundă “lumina” sub obroc. Teama că-L va pierde pe Cel mai drag al ei, striga cu disperare: “Taci, fugi, ascunde-te în munţi, într-o stâncă, urmează calea pe care au mers şi Sfinţii tăi Părinţi în deşert, în chilia unde a pustnicit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, du-te la linişte, ia şi scara cu tine”.

Orice variantă ar fi ales, ar fi fost la fel de grea. Şi în mijlocul celor dragi ca şi în pustie, conştiinţa i-ar fi pus întrebarea: “De ce Duhul a adus acea Sfântă Icoană, îndemnând mulţimea: „Hai, îndrăzniţi, apropiaţi-vă!” Şi de ce să se apropie numai cei ce au sărutat pe pământ picioarele Mântuitorului? Şi de ce nu a văzut nimic din cauza acelui întuneric? Unde şi de ce dispăruse Lumina? Cu ce scop a venit la ea? Ce îndatoriri îi revin ei acum? Şi tot mereu neliniştea i-ar fi cuprins inima, cu aceste frământări sufleteşti care, ca o flacără o mistuiau în tăcere. „Of! Iisuse, nici nu mustri, nici nu cerţi, nici nu mă înţelepţeşti, nu-mi dai har, minte, pricepere, dar nici nu mă părăseşti!”

Din umărul drept auzi un Glas blând şi îndurător îi reaminti: „Să scrii cartea!”. Abia acum înţelegea visul precedent. Când Iisus mâna cu biciul acel asin în spatele Sofiei, înţelegea că această Cruce, mare şi grea, e


~ 198 ~

cartea pe care trebuia s-o scrie, explicând fraţilor ei ortodocşi toate câte îi arătase Bunul Iisus.

Din nou lacrimile i se rostogoleau pe obraji, reamintindu-şi de Prea Sfinţitul Roman. „Să scrii o carte!” Oare Sfinţia Sa era înainte- văzător? Iată că Dumnezeu, când are de transmis o lucrare pe pământ, se foloseşte de slujitorii Săi.

Ideea, că Iisus va fi cu ea o mai consolă puţin şi luându-şi hârtie şi creion începu să scrie, dar uitase şi să mai scrie. Cuvintele curgeau fără noimă. Se ruga, postea, plângea, dar în zadar. A doua zi arunca în foc ceea ce scria în prima zi. Avea multe de învăţat. Oare la ce şcoală o fi învăţat Iisus? Oare nu era El Iisus, fiul lui Iosif Teslarul? Câtă înţelepciune putea acumula în puţinii ani pe care i-a trăit lângă acel bătrân?!

„Şi El a zis către ei: De ce mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49)

Oare toată învăţătura lumii acesteia nu e deşartă, dacă nu vine din izvorul dumnezeiesc?

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan.1; 1...9). Iată, înţelesese că Lumina lipseşte acolo unde lipseşte Hristos. A înţeles, de ce întuneric mare era cuprins pe tot pământul... “Unde sunt Sfinţii pământului? Unde sunt Învăţătorii...” întrebă profund dezamăgită...

“Astfel mă iubesc Sfinţii Mei şi au învăţat lucrurile dumnezeieşti despre care vorbesc atât de frumos. Părăsind totul pentru Mine, ei au sporit mai mult decât ar fi învăţat vreme îndelungată. Pe unii îi învăţ într-un fel, pe alţii într-alt fel: unora Mă descopăr în semne şi arătări; altora le arăt la lumina zilei tainele Mele. Căci cărţile Mele vorbesc tuturor în acelaşi fel, dar nu luminează pe toţi deopotrivă, fiindcă numai Eu descopăr adevărul înlăuntrul lor. Eu cercetez inima, pătrund mintea, o fac să lucreze şi împart darurile Mele fiecăruia, aşa cum vreau Eu”, zice Domnul.

„Doamne, Iisuse Hristoase, împarte-mi şi mie darul Tău, să pot scrie această carte Am uitat cum s-o intitulez. Când aceste gânduri coborau în noianul de întrebări, din umărul drept al Sofiei din nou, lin şi dulce o voce îi şopti:

„IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU!” Vocea a dispărut, emoţiile îi făcură să-i tresară inima. Speriată, un

fior ce-i umbla prin tot corpul inunda în suflet teama că-L va pierde din nou, şi poate pentru multă vreme, exclamă: „A fost EL, Bunul meu ÎNVĂŢĂTOR! L-am auzit, nu L-am văzut, aş fi vrut să nu mai plece, dar oare şi aşa nu-i destul de mult?”


~ 199 ~

Vrăjmaşul pândea şi el neîncetat. Repede a şi venit să culeagă sămânţa ce o sădise Mântuitorul, de parcă ar fi căzut pe un pământ arid şi secetos, că iată, deja uitase titlul. A înţeles că-i vorba despre o cale, dar nu-şi amintea exact fraza spusă de Iisus. Acest lucru a chinuit-o, chiar până aproape de terminarea cărţii. Tot Iisus atât de îndurător si bun i-a reamintit din nou titlul cărţii, poate recunoscându-i puţinătatea memoriei ei.

Preotul Duhovnic al Sofiei era tot mai bolnav, mergând din rău în mai rău. Doamna preoteasă, venind la Sfânta Liturghie în orele dimineţii de duminică, îşi împărtăşi durerea credincioşilor din Biserică:

- E pe moarte părintele. M-a chemat azi-noapte şi mi-a dat sarcini, cum să-l înmormântez, toate îndatoririle Bisericii îmi revin mie, să ştiu ce am de dat în primire ca să nu-l scot dator cu ceva. Ce-mi revine şi pentru ale casei mele de făcut pe viitor. Plâng şi sufăr şi o mare greutate îmi apasă pe inimă. Cred că am să mor şi eu... Nu, nu pot trăi singură!

Sofia asculta şi ea cu lacrimi în ochi. Mergând la Sfânta Icoană a Mântuitorului de la Uşile Împărăteşti îl imploră cu lacrimi şi durere adâncă în suflet:

„Mult Milostive Doamne, Prea Bunule Iisuse, pentru rugăciunile Fecioarei Maria şi ale tuturor bunilor mei Sfinţi Părinţi din Ceruri, întoarce faţa Ta către noi, oamenii de pe acest pământ. Vezi pe robii Tăi căzuţi în lanţurile chinurilor şi încătuşaţi în strânsorile morţii; nu ne da pieirii, Doamne. Nu îngădui ca părintele nostru să plece dintre noi. Biserica nu este gata, Iisuse, trebuie să trăiască s-o termine, să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Pentru nemărginita Ta bunătate, scoate-l din suferinţă. Umple-l de sănătate, vindecă-i toate rănile că toate am văzut şi am simţit că le poţi face Tu, care poţi învia şi pe cei morţi. Te rog, Dumnezeule, auzi-mă şi împlineşte cererea mea. Te ador, Doamne Dumnezeul meu, ascultă glasul rugăciunii mele şi ridică-l din patul durerii. Amin”.

Următoarea duminică, venind doamna preoteasă din nou la biserică, din nou după terminarea slujbei, a fost înconjurată de toţi credincioşii.

- Nu ştiţi cât de fericită sunt! Credeţi-mă că am grăit cu gura păcătosului. N-am dansat niciodată, dar acum de bucurie îmi vine să pun lăutarii să cânte, să joc şi eu împreună cu tot satul. Părintele s-a făcut bine! S-a sculat din pat, s-a ridicat dintre cei morţi. Fără doctor, a refuzat orice medicament. N-a putut veni astăzi la slujbă, încă e prea slăbit, dar duminica viitoare, cu siguranţă, că va sluji în Sfântul Altar.

Sofia asculta în tăcere, uimindu-se de tot ceea ce auzea. “Este o mare deosebire între bucuriile pe care ţi le aduce lumea şi bucuriile pe care ţi le dă Domnul”, gândea acum în sine. El pătrunde cu o bucurie desăvârşită în adâncurile inimii şi cu o rază de lumină curăţă, taie, îndepărtează rana şi înnoieşte puterile omului ca în zilele tinereţii lui.

Aşa s-a întâmplat. Părintele devenise din nou sănătos şi din nou cu bună dispoziţie, cu forţe noi, pentru a finisa lucrul templului lui Dumnezeu. Cutremurul din 1977 făcuse pe locuitorii acestei ţări să murmure împotriva


~ 200 ~

Celui Atotputernic. De ce a dărâmat atât de multe Biserici? Dictatura comunistă nu accepta clădiri noi ridicate pentru lăcaş sfânt lui Dumnezeu. Datorită acestui cutremur, legea a permis reconstrucţia Bisericilor dărâmate, printre care şi Biserica din Şipot, care a putut să se înalţe falnică şi măreaţă spre bolta cerească. Şi nu numai atât. Dumnezeu a lucrat prin acest Sfinţit Părinte, să sfinţească şi să aşeze pe frunţile tuturor enoriaşilor săi o aură, îndemnându-i a-şi îndeplini acest canon. Fie cu bani, fie cu jertfa forţei de muncă. Toţi, cu multă dragoste, fără preget, au luat parte la această construcţie, de care toţi acum sunt foarte mândri fiindcă au unde să boteze în Numele Domnului Iisus Hristos, au unde să se cunune tot în Numele Lui şi de asemenea, unde pot fi conduşi pe ultimul drum spre veşnicie, spre Patria Cerească.

Părintele preot era şi arhitectul acestui Sfânt Lăcaş. Sfinţia sa urmărea toată lucrarea. Este foarte adevărat, că s-a făcut cu umărul tuturor enoriaşilor acestei biserici, dar Dumnezeu pusese într-însul mult duh, pentru că orice fier beton era îndoit sau sudat atât de bine, încât să reziste unui eventual mare cutremur, dacă din voia lui Dumnezeu va mai veni peste ţara noastră, Doamne fereşte. Fiecare cărămidă purta pe ea amprenta mâinilor lui ca să fie bine alcătuit zidul şi foarte rezistent.

În genunchi aplecat cu mantia preoţească, legată cu o sfoară la brâu, aranja la linie brazii, care acum crescuţi înalţi, ornamentează atât de frumos curtea Bisericii, încercuind-o de jur împrejur. Se întrec chiar cu turla Bisericii, plini de voinţă, vor să urce tot mai sus spre bolta cerească.

Umbra trecutului lor atât de îndepărtat, mergând cu paşi repezi spre viitor, foşnetul fin al cetinilor, trunchiul falnic ce înfruntă cu putere vânturi năpraznice, ierni aspre şi zăpezi mari, binecuvântează sufletul celor ce i-au plantat şi pe al mult iubitului nostru Părinte, care cu o iubire adevărată de Dumnezeu, sacrificându-se până la sânge, a pronunţat cuvintele lui Solomon:

„Dă-mi înţelepciune şi pricepere, Iisuse, să-Ţi zidesc Ţie Templu, casă de rugăciune, unde împreună cu enoriaşii mei, când îţi voi cere Ţie ploaie pe timp de secetă, Tu să ne asculţi din Ceruri. Iar când doborâţi şi chinuiţi de năvala ispitelor, cerem de la Tine nădejde şi putere să învingem, Tu din ceruri să vii să locuieşti cu noi şi să ne faci biruitori. Să ierţi păcatele robilorTăi, arătându-le calea cea bună pe care să meargă.

Tu să asculţi din cer să ne miluieşti şi să dai fiecăruia după cererile lui, când vor veni să se roage în casa aceasta. Aur nu avem, dar îţi aducem Ţie inimile noastre pline de dragoste pentru Tine, pentru poruncile Tale veşnice.

Nici argint, nici aramă, nici mătase stacojie, violetă, purpurie, nu-ţi putem aduce. Dar în loc de acestea, în loc de tauri şi berbeci, Ţi-aducem drept jertfă lauda buzelor noastre şi inima noastră smerită şi umilită, pe care Tu nu o vei urgisi.”


~ 201 ~

La terminarea acestui lăcaş, la sfinţirea lui, a luat parte şi Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodocxe Române, împreună cu un sobor de preoţi, binecuvântând şi aducând laude acestui sat.

Dar Părintele nu se ocupa doar de zidurile Bisericii, ci se străduia să zideasca şi sufletele oamenilor. Un autocar ce se legăna de-a lungul drumului la frumoasele mânăstiri, le aducea tuturor momente atât de vesele, de fericite, pline de însufleţire duhovnicească.

Sofia era nelipsită. În toate aceste mânăstiri intrând, privea cu nesaţ valorile spirituale care îi încălzeau sufletul, îi linişteau gândurile, simţindu-se ca un copil în casa părintească, fără griji, fără teamă, fără dureri sufleteşti.

Într-una din aceste mânăstiri însă ghidul ei după ce vizitase incinta acesteia, merse să le arate şi Muzeul Mânăstirii. Sofia rămasă ultima în spatele tuturor, se furişă, întorcându-se spre Sfânta Icoană Împărătească, la Mântuitorul Iisus, vrând să-L roage în genunchi, zicând:

- Nu mă lăsa, nu mă lăsa! Nu mă lăsa, Iisuse... vrând să continuie cu versetul din Isaia „Sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa... „, care, după ce căzuse de pe podul înalt, deasupra apei Teleajenului, îi rămăsese pe buze, şi repeta mai mereu această rugăciune. Văzu însă că perdeaua de deasupra Uşilor Împărăteşti se mişcă puţin într-o parte şi un ochi apare privind-o impresionat. Ridicându-se jenată, plecă în grabă după grupul de credincioşi din care făcea şi ea parte. Ruşinându-se în sine, şi-a zis:

- Acest preot, precis că auzind aceste fraze a crezut că vin după buzele unei slujnice nebune după Iisus.

Era stareţul Mânăstirii Sihăstria, era părintele Cleopa, înainte-văzătorul. În scrierile sale, spunea că a văzut o femeie cu o aură pe cap rugându-se la Icoana Împărătească a Mântuitorului, zicând: „Nu mă lăsa, nu mă lăsa, Iisuse!”…

O astfel de minune o mai întâmpinase, Sofia, când împreună cu familia ei, mergea spre Poiana Braşov. La Mânăstirea Sinaia, insistă totuşi să fie lăsată să meargă la cele două Sfinte Icoane Împărăteşti: Iisus şi Maica Domnului cu Pruncul în braţe, să se roage puţin. Familia insistă explicându-i, că timpul e mult prea scurt şi fiind iarnă circulaţia era îngreunată de zăpada căzută peste noapte. Însă ei o cunoşteau destul de bine şi nu putură să-i refuze această dorinţă, pentru a nu-i mâhni sufletul.

Cu promisiunea, că nu va întârzia, Sofia intră cu gândul doar să sărute mâna lui Iisus, apoi picioarele Pruncului şi mâna Maicii Domnului, dorind din nou să-i implore cu cuvintele „Nu mă lăsa, Iisuse!.” Dar apropiindu-se de Iisus, un Părinte preot călugăr de la strana unde cânta dascălul, întrerupse în acel moment o altă cântare şi începu o rugăciune către Mântuitorul cum încă nu auzise până atunci o aşa înaltă şi frumoasă cântare divină. Împletite atât de armonios, rugăciunea cu iubirea ce o simţea pentru Iisus, o lacrimă pică fără să vrea din ochii ei, umilindu-se în faţa Lui Iisus, zicându-i:


~ 202 ~

- Domnul meu, gura mea rămâne mută acum în faţa Ta! Oare, ce buze sfinte îţi aduc aceste laude, încât eu nu sunt vrednică Mântuitorule de luat în seamă. Fără să vrea întoarse capul către acel sfânt părinte preot călugăr şi fără să se aştepte privirile lor se întâlniră.

N-ar mai fi voit să se rupă din această vrajă ce-i robise inima şi tot trupul, dar îi suna în urechi rugămintea familiei şi cum nu voia să-i supere, cu mare durere, sărută pe Mântuitorul şi se desprinse alergând în grabă şi la Fecioara cu Pruncul, din Sfânta Icoană Împărătească, s-o sărute. Văzând-o îngenuchind, părintele călugăr din nou cântă o altă divină rugăciune, de data acesta, către Fecioara. Zâmbi cu lacrimi în ochi... încântată, întoarse iar capul către părinte şi de data aceasta în mod tainic înţeleseră cât har divin poseda şi de câtă vrednicie se bucura acesta, înaintea lui Dumnezeu. Iar sărută, fiind nevoită să întrerupă şi sa fugă la maşină. Dar cum să părăsească acest scump lăcaş, când atâta mângâiere sufletească îi inundă sufletul? Făgăduise lui Iisus iubire desăvârşită, făgăduise şi pentru tot aproapele iubire dar cum să împarţi această iubire deopotrivă tuturor în egală măsură, când pentru unii fraţi simţi numai milă, iar pentru alţii o veneraţie şi un respect încât nu te-ai mai rupe din tagma acestor sfinţi pământeni ?

Vrând, nevrând, totuşi părăsi aceast locaş, zicându-şi cu reproş în glas: celpuţin să intru şi în Bisericuţa cea mică. Aici un cordon nu-i permitea să se apropie. Rămase căzută în genuchi în pragul acesteia ca să se roage cu cuvintele ei, iar acelaşi călugăr care mai adineauri, cu buze curate, preaslăvea pe Iisus şi pe Fecioara Prea Curată la Sfintele Icoane Împărăteşti, acum, din prinosul Bunătăţii lui Iisus, venise după ea, cu încă doi sfinţi preoţi s-o binecuvânteze, însemnând pe fruntea ei Crucea Mântuitorului.

Sofia primi, ca o minune dumnezeiască acest Mare şi Sfânt Har, întrebându-se:

- Oare acest părinte e tot atât de îmbunătăţit ca Sfântul Cleopa, Stareţul Mânăstirii Sihăstria? Oare este desăvârşit? E aşa cum spune Patericul, înainte-văzător?

Aşa era, Sofia nu se înşelase. Nu după multă vreme printre oamenii lui Dumnezeu circulau nişte vorbe: La Mânăstirea Sinaia, părintele Arsenie Boca a văzut o femeie cu o aură pe cap, a sărutat în fugă Icoanele Împărăteşti şi Părintele a binecuvântat-o, împreună cu alţi doi preoţi calugări.

Aşadar, descoperi că în poporul ei, sunt mii de martiri care s-au luptat în decursul atâtor secole, ca Sfântul Ilie, cu dumnezeii de aramă ai Izabelei. În mânăstirile acestui urgisit popor greu terorizat de dictatura comunistă, stâlpii Bisericii noastre de susţinere şi păstrare a tezaurului spiritual – creştin – ortodox – au fost ei, păstrând neştirbită adevărata bogăţie de la bunii şi străbunii de demult. Fără presiuni, fără tortură, gata stând, oricând pentru a salva viaţa tuturor celor osteniţi şi împovăraţi,


~ 203 ~

ameninţaţi să se scufunde în rolul pe care l-a jucat dictatura comunistă. Ei sunt “ieslea” în care s-a sălăşluit creaţia divină, Pruncul Iisus odihnindu-se în fiinţele lor. Ei sunt pruncii despre care a zis Iisus:

„De nu vă veţi întoarce şi vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.

Toate aceste taine şi descoperiri rămaseră ascunse în străfundul inimii ei, văzănd cât de tăcut e Domnul ei. Îi arătase atât de mari şi multe taine, însă fără zgomot de vorbe, uneori prea puţine cuvinte. Avea să le înţeleagă Sofia la vremea potrivită, la timpul cuvenit. Adevărul lui Iisus urma s-o mai înveţe despre ceea ce va trebui să înţeleagă pe viitorul apropiat. Doar îi spusese cândva: „De ce plângi? Nu vei fi singură. Voi fi lângă tine”. Căzând în durere şi grea suferinţă, odată însă o povăţuise: „Şi Eu am fost bolnav... Mă crezi că odată M-am pierdut în pustie”?

În ochii Sofiei apăru pustiul Iordanului. Iisus intra în el, iar o femeie ieşea fuga din acest pustiu. Iisus îi zise: „Femeie, te du... că aici... se dă o mare luptă”.

Această taină chiar n-a putut fi înţeleasă de mintea Sofiei, dar la vremea suferinţei, se întărea din aceste scumpe şi dulci sfaturi, consolându-se cu ideea că orice trup muritor e dator să rabde dureri şi că nici chiar însuşi Iisus Domnul nu a fost cruţat.

Gândurile ce-i năvăleau în minte acum o făcură iar să exclame: “Nimic nu e întâmplător în viaţă!” Iată şi acest drum are semnificaţia lui. Iisus m-a chemat la Sfânta Icoană Împărătească anume să-mi arate aceste „vase alese” de mare întrebuinţare de care Sofia nu s-ar mai fi despărţit.

Dar iat-o acum, cu o pătură sub braţ şi cu Biblia, cu hârtie şi creion sub alt braţ, urcând pe Postăvarul, tot mai sus, pe stânca cea mai înaltă, pentru a fi parcă tot mai aproape de tronul lui Dumnezeu. În mijlocul naturii, vedea dragostea lui Dumnezeu plutind peste toate, chiar deasupra acestor munţi, dezmierdându-i sufletul cu cerească frumuseţe şi atâta linişte. Acesta era rodul iubirii eterne, al Celui ce le crease, justificând pururea pace, linişte şi armonie. Privind lacomă şi cu nesaţ peste crestele munţilor, parcă privirea ei se întorsese în timp în grădina Edenului, căutând chipurile celor “doi nefericiţi”, cărora le dăruise Creatorul stăpânire peste toate minunăţiile acestui mare şi frumos pământ. Dar vedea şi pe cumplita fiară, vedea şarpele, căreia îi şoptise şi ei vicleşugurile lui ademenitoare.

I s-a făcut milă de Adam si Eva. O lacrimă căzu pe obrazul ei, drept recunoştinţă şi mulţumire Mielului Iisus, Cel ce S-a jertfit pentru slăbiciunile sufleteşti ale acestor muritori. Sofia nu îi condamna, că au mâncat din fructul oprit. Îi iubea la fel ca pe părinţii ei. Le-ar fi răspuns şi lor la mustrările lor de conştiinţă tot la fel cum odinioară îi zisese tatălui ei:”Dacă voi n-aţi fii căzut în păcat, eu n-aş mai fii existat azi pe lume, cine m-ar fi născut? Şi această greşeală a venit tot din prisosul lui Dumnezeu!”


~ 204 ~

Slavă Ţie, Doamne, slavă, cinste şi mărire Ţie, Iisuse Mântuitorule şi Dumnezeul nostru că Tu ai spălat toate nelegiuirile noastre şi ale părinţilor noştri.

Aşezându-se pe pătură, cu hârtia şi creionul alături, începu a scrie, lăsând timpul să se scurgă în voie, iar pe cei dragi să alerge în mijlocul naturii, în mijlocul acestui peisaj atât de minunat. Aici sus, soarele radia o căldură plăcută, încât o determină să lepede de pe oasele înfrigurate, straturile groase de haine.

Mai jos, privind la copiii şi la bărbatul ei, văzu că înotau într-o zăpadă până-n brâu, vrând s-o taie pe coasta abruptă şi să ajungă şi ei sus pe stânca înaltă.

- Am luat-o pe de-a dreptul, să nu mai ocolim pe pârtie şi ne-am împotmolit în zăpadă!, ziseră copiii, istoviţi de oboseală.

- Nu-i nimic, răspunse Sofia, o să mai aveţi ocazia în viaţă să repetaţi această experienţă. „O să mai cădeţi, zice şi Iisus, dar ridicaţi-vă. Numai celui ce cade şi se ridică i se va da cununa biruinţei”.

În cele din urmă sosi şi bărbatul ei, dar curios din fire, se şi aplecă deasupra filei de scris, unde Sofia aşternu nişte frumoase versuri inspirate din Sfânta Scriptură, din Cântarea Cântărilor. O umbră de gelozie se descoperi pe faţa lui:

- Mie nu mi-ai adresat niciodată aşa frumoase cuvinte. - Tu glumeşti? Vrei să te iubesc ca pe Iisus? îl întrebă Sofia. - Glumesc, dar n-ar strica, mi-ar face viaţa mult mai frumoasă! Radu citi încântat de atâta dragoste ce-i dezvelea sufletul Sofiei

încătuşat după iubirea lui Iisus, după Ierusalimul cel de sus: Cântarea Cântărilor

Cât de frumos eşti Tu, Dragul meu! Cine Te iubeşte, aşa cum Te iubesc eu? Nu mă privi! Aşa sunt eu, Negricioasă de felul meu. Oile pe câmpuri le-am păzit Soarele arid al verii, m-a înnegrit! Hai, vino, Iubitul meu, Acum când iarna a trecut, Acum când ploaia a încetat, Flori pe câmp s-au arătat, Văzduhul s-a împarfumat Şi ca mirul vărsat, ca un balsam Sufletul mi-a înmiresmat. Iată-L, auzi glasul Celui Drag...


~ 205 ~

El se opri la mine în prag: - Scoală-te, porumbiţa Mea, Ce-ai păscut oile pe stâncă, Vorba ta e dulce, faţa ta-i plăcută. Deschide! Haide, mă ascultă Până ziua nu se răcoreşte, Până soarele nu asfinţeşte Şi întunericul serii nu se înteţeşte. Imediat auzind glasul Dragului meu, m-am sculat, Peste tot L-am căutat. Dar, iată, nu L-am mai aflat!!... Sculatu-m-am şi în târg am alergat, Pe uliţe, prin pieţe amănunţit L-am căutat. Întâlnitu-m-au străjerii, Cei ce târgul străjuiesc, Cei ce la ziduri păzesc: - N-aţi văzut, zic eu, Pe Dragul sufletului meu? În uşă a bătut şi-a zis: - Deschide surioară Nu Mă lăsa afară! Capul mi-e plin de roua dimineţii Şi părul ud de vlaga nopţii! Haina Mi-am dezbrăcat, Picioarele Mi le-am spălat. El, mâna pe fereastră mi-a întins Inima în mine mi-a aprins, Iute să-I deschid m-am ridicat, Din mână mir I-a picurat Pe închizătoarea uşii mi-l lăsase, Dar, când să-I deschid uşa, El plecase. Iată, sufletu-mi încremenise Când Cel Drag mie-mi vorbise: - N-aţi văzut, zic eu, Pe Dragul sufletului meu? Dar străjerii de-au aflat, Răspuns nu mi-au dat.


~ 206 ~

Vălul mi l-au luat Si m-au izbit şi m-au lovit Si tare m-am mâhnit. Fete din Ierusalim m-au întrebat: - Tu, cea mai frumoasă-ntre femei Ce are iubitul tău mai mult ca alţi iubiţi, De inima-ţi frămânţi? - Fete din Ierusalim, vă jur, De-L vedeţi pe Dragul meu, Daţi-i de ştire, Că-s bolnavă; de iubire. Iubirea e ca moartea de tare, Inima aprinsă, rău mă doare, Săgeţile ei sunt de foc şi nu pier. Ca flacăra sunt, ca fulgerul din cer Nici marea nu poate s-o oprească, Nici râurile toate, Dragostea s-o potolească. În ţarină un glas de turturea, Ce cânta pe o rămurea, Şi-un pui de cerb deodat, Şi-o gazelă am întrebat. Ei mi-au răspuns duios şi lin: - Mirele? El, mieii şi-i paşte printre crini, În grădina Lui plină de trandafiri... Un paradis de rodii cu fructe dulci aromate! Cu arbuşti ce revarsă miresme minunate! Mir de nard, şofron şi scorţişoară, Trestie mirositoare! Crini, aloe şi tămâie, Lângă un izvor de apă vie, Cu felurime de copaci ce lăcrimează, Miruri aromate, ce grădina-i parfumează Izvorând din ea miere din fagure şi lapte, Mere dulci, vin şi alte feluri de bucate. Fete din Ierusalim, el e Intâiul!... El e alb şi rumen, aur curat!


~ 207 ~

Părul negru-nchis şi ondulat! Ochii Lui sunt porumbei Ce trupu-şi scaldă-n lapte, Obrajii trandafiri, strat de ierburi aromate, Iar buzele la fel ca roşii crini, În mir mirositor scăldate!... Braţele-I de aur cu topaze-mpodobite, Pieptul Lui e scut de fildeş, Cu safire împletite... Totul la El e divin! Trupul e la fel ca un crin! Negrăit de dulce-i gura Lui, Înfăţişarea?!... mai măreaţă ca a Cedrului! Ieşiţi, fete din Ierusalim Ca să-L priviţi! Ieşiţi, fete din Ierusalim Ca să-L iubiţi! Pe Mirele încoronat, De Maica Lui încununat. Lângă El, stau binecuvântaţii Lui, Ce strălucesc ca razele soarelui: „Mâncaţi şi beţi”, va spune El oricui... Fiţi beţi de dragoste la nunta Lui. Răpeşte-ne, Mire! Hai, vino şi ia-ne pe toţi, Pe pajiştea verde, La masa de ospăţ. Unde pe acoperişul sălăşluirii Sus, drept steag, stă „Virtutea iubirii!”...

* * *


~ 208 ~

În timpul «epocii de aur», sub dictatura comunistă, când suferinţele oamenilor erau tot mai grele, cei doi conducători, asigurându-şi o poziţie de neatins, privind în jur, ziceau: „Sunt prea graşi, să mai slăbească”, „să îmbrace o haină în plus dacă au frig în casă”. Hrana era raţionalizată, iar laptele şi pâinea reuşeai să le cumperi doar dacă stăteai la nişte cozi interminabile încă dela revărsatul zorilor. De multe ori, se aşezau sacoşele cu sticlele de lapte de seara pe lângă zidul alimentării, numai aşa reuşeai să prinzi şi un pacheţel de brânză dulce sau un pachet de unt! Prin popor circulau cu o repeziciune foarte mare, frânturi de discuţii pe care le-ar fi purtat cei doi conducători, privind de sus din elicopter:

- Vezi ce de lume la cozi, pe la alimentări? ea răspundea: - Văd!... Viermii pământului, nu ştiu nimic altceva decât să

mănânce!... Să roadă, Nicule... atâta ştiu! Într-adevăr, dacă aducea la magazin tacâmuri de pui, se formau cozi

imense Trebuia să te trezeşti la jumătatea nopţii, să stai uneori chiar în frig şi zăpadă, lucru pe care îl făceau mai mult pensionarii.

Astfel de situaţii înfruntai şi pentru o pâine, asta bineînţeles la oraş. La sate, mai puţin să ai norocul să cumperi, pâine tacâmuri, lapte, salam sau alte bunătăţi.

Sofia urma să se elibereze de acest mare stres pentru că, fiica ei Narcisa luase vacanţă şi o înlocuia la aceste cumpărături din oraşul apropiat. Aici, întâlni Narcisa o colegă, cu un an mai mare, o elevă şi ea la Liceul de Chimie Ploieşti. Auzise despre ea că era olimpică, o elevă foarte inteligentă. Aceasta îi crea momente mai plăcute la statul la cozi şi se întâlneau chiar des, păstrându-i uneori loc mai în faţă. Amândouă, datorită acestor lungi aşteptări, au devenit bune prietene, găsind că au subiecte comune de discutat şi aspiraţii de viitor asemănătoare. Şi ea şi Narcisa aveau aceleaşi vise de viitor orientate către Universitate Bucureşti.

Relaţiile foarte strânse ale acestor două tinere au durat puţin timp, după ce, prÎntr-o întâmplare, Narcisa a descoperit că cealaltă fată frecventa adunările adventiste. Prietena ei îi prezentase credinţa văzută prÎntr-un alt spectru, cu o lume mai bună, mai deosebită. Aici se cânta frumos şi se rugau împreună în ziua de sâmbătă, zi de odihnă neschimbată a Vechiului Testament, insistând că e legământul veşnic făcut de Dumnezeu, cu noi, oamenii, pe pământ.

Cu cât discuţiile pe teme religioase continuau, adâncindu-se, cu atât convingerea Narcisei în adevărul propriei credinţe era zdruncinată.

- Tu zici să rămân sub ascultare de părinţi, dar eu găsesc că totuşi această credinţă este dreaptă, bună şi respectă ad literam cele 10 porunci.

- Fetiţo, nu te mai recunosc! Mă răneşti cu ideile tale, care ţi-au invadat mintea. Nu te lăsa atrasă în lumea lor. Ei s-au născut în veacul al XVII-lea şi nu sunt scrişi în cartea vieţii. Noi suntem creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, din primii ani după Hristos. O singură credinţă a rezistat până la schisma din 1054. Atunci s-a destrămat trupul lui Hristos, Biserica,


~ 209 ~

şi unitatea credinţei. Cei de la Roma au găsit că au un grad mai înalt de credinţă, pentru că au mormântul Sfântului Petru, înţelegând de la Iisus: „Petre, pe tine se va ridica Biserica Mea. Tu vei fi piatra din capul unghiului”. Ceea ce catolicii au interpretat greşit acest verset, lăsându-se amăgiţi de lucrarea satanei!

- Mamă, dar trebuie să crezi cu adevărat în ceea ce crezi; fără dubii, suspiciuni sau îndoieli. Doctrina Bisericii Ortodoxe a provocat un haos în viaţa oamenilor neştiutori de carte. Îţi este clar şi ţie că noi, ortodocşii, noi, am schimbat ziua de odihnă?

- Fetiţo, încercă mama s-o modereze, nu înfrunta o furtună atât de năprasnică. Eşti încă prea crudă, ca să ţii piept valurilor ei.

- Dar nu ţi se pare că sunt destul de mare să am dreptul să cer o explicaţie, ca să pot înţelege Scriptura la justa ei valoare? ridică glasul copila.

- Eşti încă prea mică, repet, iar cei mici, în vremea cercetării, în vremea ispitirii, îşi pierd curajul şi răbdarea. Cei nesocotiţi se pierd chiar prin harul evlaviei, fiindcă unii vor să facă mai mult decât pot. Cei tineri şi neîncercaţi în căile lui Dumnezeu pot să rătăcească, ajungând chiar în locuri primejdioase, dacă nu vor să asculte sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Va mai trece încă foarte multă vreme până ce vei dobândi Înţelepciunea Cerească. Aceasta nu se învaţă la nici o şcoală din lume, şi este ascunsă dinaintea multora. Mulţi se depărtează de ea prin însăşi viaţa lor. Stiinţa lumii e alta şi se deosebeşte de adevărata înţelepciune cerească, pentru că mulţi o văd mică şi neînsemnată, dar ea calcă în picioare tot ce e pământesc.

Aşadar, depărtează-te de vorbele amăgitoare ale unor înţelepţi făţarnici, care vor să te înduplece să ieşi din ascultare. Vechiul meu duşman nu încetează cu ispitele. Le întinde către tine, ca tu căzând în ele, eu să port rănile tale şi să cad şi eu pentru tine.

„Dacă însă cineva nu poartă grijă de oile sale şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios”. (lTit.5; 8)

- Ba, mai rău, mamă, pot fi căzută şi eu şi tu, şi chiar toţi ortodocşii, pentru că am schimbat Legea. Iisus n-a venit în lume să schimbe Legea, ci El a venit s-o plinească. Ce dovezi mai incredibile ca acestea mai vrei? Când Dumnezeu dă o lege veşnică poporului ales, poporului lui Moise, n-ai nevoie de o altă explicaţie ca să poţi fi convinsă că noi pe undeva greşim, că există undeva o eroare?

În zadar lupta mama să-şi apere copila de viforul ispitelor, că argumentele nu-i erau de ajuns de convingătoare. Victimă a acestei profeţii mincinoase, complica şi mai mult înţelegerea dintre cele două, mamă şi fiică.

Sofia, copleşită de durere, asista acum la sufletul încătuşat al fiicei sale, cum aluneca din ce în ce mai mult în adâncul ispitirii. Prietenia cu această fată, din credinţa adventistă, părea şi mai solidă. În multe zile la


~ 210 ~

rând, ieşind de sub ascultarea mamei, se ducea cu bicicleta tot mai des pe la ea, irosindu-şi timpul.

Se crease o situaţie destul de delicată. Mama îşi dădu seama că trebuie să tacă şi să îndure cu răbdare ispita, ca nu cumva, chiar cu puţine vorbe spuse la mânie, să nu-i tulbure şi mai mult viaţa fiicei sale.

„Privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi când vine ispita” auzise la Învăţătorul ei: “O, Doamne, Mântuitorule, ispita aceasta face prea mult zgomot de vorbe, dezvoltă nişte lovituri bine plasate, încât vrăjmaşul meu, satana, pare că-mi va da mult de furcă. Această luptă se vede că nu se va sfârşi prea uşor şi prea repede. Tu, care poţi controla legile firii, schimbă şi această prietenie dintre aceste două copile, ce rătăcesc neştiutoare spre adânc” se ruga mereu Sofia.

Totodată, rugându-se, găsi prilej şi de a discuta cu acea fiinţă, de la care îi venea ispita, în locuinţa acesteia. Cu cele mai adânci sentimente de milă şi iubire, îi explică despre marea în care se afundă. Un sfat nepreţuit îi dădu, pentru a-i salva sufletul de la înec. Ştia că acest salt e foarte greu, dar îi promise ca o mamă că îi va sta alături şi c-o va ajuta în toate nedumeririle ei. A primit însă un răspuns de-a dreptul respingător. Cu un reproş în privire, cu un comportament dur, nu prea comunicativă, epuiză repede ce-a avut de spus şi se despărţiră mai rapid decât ar fi putut crede.

Sofia sfârşi prin a zice: - Dumnezeu să te aducă în staul pe braţe, ca pe oaia rătăciă, ca să

vezi că alta este calea către El. Şi te rog să nu-mi mai ademeneşti fata, căci cu preţul vieţii mele, voi lupta s-o apăr de credinţa ta.

A doua zi, Narcisa, venind de la liceul de unde făcea naveta cu trenul, după puţin timp a plecat iar cu bicicleta la prietena ei, la Boldeşti. A stat destul de mult. Se făcuse seară, şi, coborând la uşa blocului, să vină acasă, a constatat că bicicleta nu mai era acolo unde o lăsase. S-a uitat în jur, a căutat-o peste tot, dar în zadar. Bicicleta fusese furată. A mers pe jos de la Boldeşti până la poliţie, la Scăieni, apoi a venit de acolo pe jos acasă. Era destul de târziu în noapte.

Viaţa mamei trecea acum prin iad. Spaima şi durerea o făceau să strige la Dumnezeu. Lacrimile nu mai încetau să-i curgă pe obraz. Crezu că o nenorocire s-a abătut peste ea. Căzând victimă gândurilor ei, mama o şi vedea pe fiica ei îndepărtată de la sânul ei. Această ruptură o secătuia, o rănea pe mamă de moarte.

Cât ar fi dorit să întoarcă timpul înapoi, să o vadă iar cum venea, micuţă fiind, cu braţele întinse şi-i sărea după gât. Această nefericită întâmplare îi complică viaţa mamei, care, prăpăstioasă cum era, credea chiar că nu-şi va mai recupera fiica.

- Doamne, cum să înfrunt această grea situaţie?!... gândea ea. Oare de ce am născut un copil, ca să-l pierd la 15 ani?

Întunericul nopţii, ce cădea cu atâta repeziciune, îi întuneca şi mai mult gândurile.


~ 211 ~

- O, Doamne, cumplită fiară e potrivnicul meu! Cine să-i stea împotrivă? Adevărul e că până acum n-am luptat prea mult să-mi salvez fiica, puteam să mă implic mai mult, să fiu mai aspră cu ea, să procedez mai dur. Oare ca părinte nu se cuvenea să fiu mai severă!?

Când aceste gânduri îi invadaseră mintea şi inima, cu paşi repezi se apropie fiica ei. În poartă se opri şi căzu plângând pe pieptul mamei.

- Merit să mă baţi, mamă, am greşit şi m-a pedepsit rău Dumnezeu... mi-a furat cineva bicicleta. Am pierdut timpul în zadar pe la poliţie. N-au prins nici un hoţ. Am venit plângând de la Scăieni pe jos până acasă, în noapte... în întuneric.

Mama rămase încremenită, într-o tăcere adâncă, parcă nici nu mai avea grai. Nu ştia ce să mai zică. Era atât de confuză că începu să amestece durerea de până atunci cu bucuria negrăită a acestor clipe atât de frumoase văzând din nou copila căzându-i pe umăr. Ea începu din nou a se umili în faţa mamei:

- Ştiu, mamă, sunt foarte vinovată. Dumnezeu m-a pedepsit că nu te-am ascultat. Dumnezeu mi-a dat această palmă dură, dar nu voi mai călca pragul casei, acestei fete, niciodată în viaţa mea. Nu-mi mai trebuie! Am avut destul timp în această seară, pe acest drum atât de lung, să meditez. Am constatat, că de fapt, am greşit şi înaintea ta şi înaintea Cerului, împotrivindu-mă legii şi credinţei noastre, care e atât de sfântă şi curată...

Te rog, mamă, zi ceva... ştiu că tu eşti bună şi m-ai iertat, dar zi, te rog, ceva. De ce taci? Îţi pare rău de bicicletă?

- Nu-mi pare rău că am pierdut o bicicletă, mă bucur că am câştigat sufletul tău. Ce-aş fi făcut dacă te fura vrăjmaşul pe tine? Ţi-am spus că el întinde multe laţuri ca să mă prindă într-un fel.

O, vai, Doamne!... Dar Tu nu încetezi a face cu mine mari minuni ca să-mi arăţi că “nimic nu e întâmlător în viaţă”. Iată cum lucrează Dumnezeu, ca eu păcătoasa să înţeleg tainele adânci ale Cerului. Cum să-ţi mulţumesc pentru atâta bine? Te rog, Doamne, nu înceta să ne izbăveşti pe noi de vrăjmaşii noştri.

Povestea aceasta însă nu se terminase aici. Această fată a început acum să vină ea acasă la Narcisa. Nu putea înţelege, cum dÎntr-o dată, lucrurile au luat aşa o întorsătură, cum a reuşit Sofia să o rupă definitiv de concepţiile şi de credinţa adventistă. Se şi văzuse stăpâna reuşitei sale, mândră de a fi convertit un suflet slab şi mic, dezbrăcându-l de haina luminii, haina lui Hristos. Principiile înalte după care era condusă de către predicatorii acestei credinţe o făceau sigură pe ea şi când ademenea un suflet, greu îl mai putea readuce cineva la calea Adevărului. Fără modestie şi cu mult curaj, dorind să lege din nou prietenia, încerca prin daruri s-o atragă iar pe Narcisa în familia ei adventă.

În zadar, Sofia, cu Biblia în mână, o conduce prin toate pildele Mântuitorului, citind versete, care argumentau că Iisus cere, indiferent de


~ 212 ~

ţară, neam şi limbă, de pe toate continentele lumii, doar un trup bine alcătuit:

„În loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot - prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se - sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”.

„Luaţi seamă să nu vă fure mintea cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.

„Ca să se mângâie inimile lor, şi ca ei, strâns uniţi în iubire, să aibă belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu - Tatăl şi a lui Hristos. Întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Colos. 2;19, 8,9, 2,3).

„Faceţi bucuria deplină, - ca să gândiţi la fel, - având aceeaşi iubire, aceleaşi simţuri, aceeaşi cugetare” (Filip. 2; 2).

“De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, 2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, 3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. 4. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; 5. Este un Domn, o credinţă, un botez, 6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”. (Efes. 4- 1...6).

Sofia simţea, că şi de astă dată, plutea pe deasupra cuvintele cu

mare tâlc: „Urechi veţi avea şi nu veţi auzi cu ele, ochi veţi avea, dar nu vedeţi cu ei”. Această tânără fată nu auzise nimic şi nici să vadă nu văzu nimic în „Cartea Legii” ce i-a fost pusă înainte.

Dar iată, căzând în propria-i capcană, “neascultarea de mai marii noştrii părinţi, ruperea de credinţa primară, una apostolească şi sabornicească Biserică”, pierde aura pe care credea că o are. Dumnezeu, mâniindu-se ridică de la ea inteligenţa, tocmai acum când mai avea trei luni să termine Liceul. Era o fată foarte inteligentă “olimpiadistă” dar, în scurt timp, pierdu toată inteligenţa. Şi cum, chiar proprii ei predicatori a atras-o în cursa unei patimi ce dărâmă sufletele multora, ale acelora destul de slabi care le cadeau victime. Mari sunt lucrările lui Dumnezeu, şi Duhul Sfânt lucrează.


~ 213 ~

Din voia Lui această „fiică rătăcită” cade drept jertfă ca o oaie înjunghiată pe altarul Sfânt, ca bine să înţeleagă Sofia, nu numai din cuvinte, ci şi din fapte, Planul Său ce-l avea ca scop cu noi ortodocşii... din nou, arătându-ne adevărata, singura şi sigura cale de intrat pe poarta strâmtă în staulul oilor. Iar îşi reaminti: “Când Mântuitorul mâna acel asin cu o Cruce mare şi neagră pe spate, ea plângea. Iisus o certă: „Nu sunt Eu cu tine!?” Acum înţelegea sensul acestor atât de adevărate cuvinte”.

* * *

Puţin mai la vale, la o stradă de casa ei, locuia un bărbat ce urma

altă credinţă, cea penticostală. Şi acesta devenise foarte violent şi posesiv. Dorinţa mare pe care o avea, mergând pe străzi cu Biblia în mână, era să le insufle tuturor legea care credea el că îi mântuie pe toţi oamenii de pe pământ, convertindu-i la această sectă. Insista foarte mult s-o corupă pe Sofia. Dar, dacă nu se învoii, o predestină pe ea, infernului, pentru neascultare de credinţa lui. Sofia nu voia să atragă duşmănia cuiva, ştiind de la Cel de Sus, Domnul ei, că acolo unde aste duh de ceartă, să te retragi.

Sofia făgăduise, şi această datorie o avea către Dumnezeu, a iubi pe toţi oamenii de pe pământ. Avertizările lui Dumnezeu sunt foarte clare pentru noi toţi - să revenim toate mădularele la singurul “trup” Biserica, cap fiind Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor:

„Că o pâine, --- un trup --- suntem cei mulţi; câci toţi ne împărtăşim dÎntr- o pâine”. (1 Cor. 10; 17).

Scopul Său e să nu plângă nimeni, la această Zi a Cumplitei Judecăţi. El dă lumii întregi acum şansa de salvare de la această dezbinare, rătăcire, rupere din “Duh”: „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup: fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat”. (l Corint. 12;13).

În ceea ce o priveşte pe Sofia, în clipa de faţă, sunt problemele cu care se confruntă fraţii ei ortodocşi preocupaţi de cu totul alte interese. Omenirea merge în declin, România este favorită de Prea Sfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu a face din ea “Grădina Maicii Domnului!” CEL ce împarte destine împarte acum poporului român un destin. El trebuie să fie acel popor, dintre cele multe popoare, care să facă primul pas spre Dumnezeu! Şi va trebui să devină popor model de credinţă şi comportament demn de urmat după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos. Aceste lucruri trebuiau înţelese de toţi fraţii ei şi datorită Urcuşului Duhovnicesc, să fie pildă tuturor popoarelor, seminţiilor şi la tot neamul.


~ 214 ~

Sofia încerca să-i explice şi sărmanului ei frate rătăcit ca să treacă la ascultare, dar iată, el o găsea chiar pe ea oaia cea rătăcită. Din răutate o dădu „anatema”.

Ooo, vai!... dar parcă foc a căzut din cer peste casa lui, într-o noapte. În zadar au bătut clopotele bisericii din parohia lor, să sară lumea să-l salveze. Flăcările au invadat rapid toată casa, iar el a ars de viu, mistuit în ele. “Doamne!!!... ce cutremurător... Şi cât blestema Sfintele Icoane şi cât ura Sfânta Cruce şi Casa lui Dumnezeu, Biserica, grăindu-i de rău pe toţi Preoţii Bisericilor noastre!” îşi zise Sofia cu lacrimi şi cu mare suferinţă după acest suflet atât de grav păgubit înaintea lui Dumnezeu.

Iată, despre o moarte ca aceasta se spune în Biserica noastră a fi o moarte fulgerătoare, de care nu se bucură Dumnezeu şi nici Sfinţii Săi, însemnând o mare pedeapsă, cum ne relatează şi Sfânta Scriptură: „Şi el răspunzând le-a zis: Credeţi oare că aceşti galileeni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii fiindcă au suferit acestea? Nu, zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.

Sau acei 18 inşi peste care s-a surpat turnul Siloam şi i-a ucis, gândiţi oare că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu, zic vouă, dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13;2,3, 5).

A te pocăi nu înseamnă a te rupe din „UNUL” trupul Bisericii lui Hristos, ci a te întoarce de la păcate, de la călcarea poruncilor Legii. Dar fiecare pasăre după limba ei piere, cum ziceau bătrânii, atunci când întâlneau mândrie, egoism şi neascultare.

De altfel, Mântuitorul n-a fost niciodată un dictator: „Dacă vrei să fii ucenicul Meu, leapădă-te te tine, ia-ţi Crucea şi urmează-Mă”. Deci El pune accentul pe „dacă vrei”. Dumnezeiasca Scriptură ne relevă şi acestea: „Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra” (Ecles.1;15).

Cine nu e înscris în Cartea Vieţii nici nu va lipsi din Ea şi aşa vom înţelege cuvintele lui Dumnezeu pentru poporul Său, pentru oile turmei Sale:

„Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale! Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul, şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tăceri, lauda buzelor noastre”.

„Tămădui-voi urmele căderii lor de la credinţă, îi voi iubi din toată inima Mea, căci mânia Mea s-a depărtat de la ei”. „O, de ar fi cineva înţelept ca să priceapă acestea şi ager ca să poată pătrunde cuvântul cel adânc! Căile Domnului sunt căi drepte! Cei drepţi merg pe ele în bună pace, iar cei nelegiuiţi se poticnesc şi cad” (Osia 14; 2,3, 5,10).

„Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se


~ 215 ~

apropie ziua aceea”. „Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia”. “Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el. Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Ev.10;24, 37,39).

Dar se vede că taina aceasta mare, ascunsă este unora. Aceştia spun că însetează după acest izvor de apă vie, că inimile lor se topesc de sete după adevăr, dar calcă cu atâta nepăsare orânduirile Sfinţilor Apostoli, dispreţuind pe mama noastră, Biserica. „Nu este, oare, scris: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile”? (Marcu 11;17). „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la Cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie. Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” (Galat. 1; 6,9). „Dacă într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel” (Colos. 1; 23).

Iată, Sfântul Apostol Pavel a propovăduit o singură Evanghelie la toată făptura de sub cer. Dar rolul pe care-l joacă forţa răului este să ne conducă la ruptura definitivă cu trecutul, aruncându-ne pe un drum fără întoarcere. Pe un refugiu care nu este zidit pe temeliile Apostolilor. Acestora le insuflă neîncrederea, dar mai ales “MÂNDRIA,” patima care la desprins de Patria Cerească, pe osânditul diavol „Lucifer”.

Căutăm o mai înaltă desăvârşire sufletească?!... O sfinţenie a înaltei trăiri duhovniceşti?!... Şi-au pierdut viaţa atâţia martiri pentru acest Adevăr, iar acum când l-am dobândit, lumea nu-l mai vrea? Pe cine preocupă aceste mari interese pe toate meridianele lumii, ca să fărâmiţeze Evanghelia, unul trupul lui Iisus, Biserica?”

* * *


~ 216 ~

Totdeauna, Bunul Iisus împlineşte ceea ce a făgăduit, totdeauna se va ţine de ceea ce a vorbit dacă şi tu rămâi credincios în dragostea Lui. El răsplăteşte pe cei buni şi pune la grele încercări pe cei iubiţi ai Săi.

Prin grele încercări trebuia să treacă Sofia, în aceste momente, ca să rămână credincioasă Harului Mântuitor. Uneori, în neliniştea şi durerile ei sufleteşti, avea mare nevoie de o fiinţă la fel de înflăcărată după cuvântul lui Iisus. Această calitate o descoperi la una din vecinele ei. Aceste două prietene, au vorbit frumos mult timp despre Domnul lor Iisus, crezând că amândouă sunt învăluite sub aripa ocrotitoare a aceluiaşi Stăpân, fiecare punând suflet pentru a dezvălui multele taine ce erau cuprinse în frumoasele versete ale Dumnezeieştii Scripturi. Iată, însă, această prietenie a luat o curbură neaşteptată. Această vecină de la câteva case mai departe, s-a convertit la credinţa adventă.

Şi... într-o zi, vecina Elena se opri în poartă, refuzând să mai intre în casă, punând simplul motiv, că-i minunat să stai în aerul curat şi cald de afară. La puţin timp însă, un bărbat necunoscut a oprit maşina şi a coborît lângă ele. Sofia ghici foarte repede că acesta este un predicator ce urmăreşte un anume scop. Lângă o masă afară, la umbra unei bolte de viţă-de-vie, cei trei aveau acum de dezbătut un subiect foarte aprins:

- Soră Sofia, insista predicatorul, ce mult aş vrea să faci parte din familia mea adventă! Vreau să vii să cunoşti mai întâi această mare familie. Vreau să-ţi recomand credinţa noastră adventă în care te vei mântui. Am înţeles că eşti o bună credincioasă, dar, să ştii că, numai în credinţa noastră, capeţi mântuirea.

Brusc, Sofia se simţi mai umilită ca oricând. O umilinţă şi un dispreţ adresate parcă indirect şi mamei ei şi tuturor sfinţilor părinţi, bunilor şi străbunilor trecuţi în veşnicii. Un fior rece îi îngheţă tot trupul.

- Bine, eu, să mă... mântuiesc, aceasta e marea mea dorinţă pământească! Dar ce să înţeleg despre Sfinţii mei Părinţi, de 2000 de ani încoace?... Ei sunt în iad?

- Nu!... Sau... da... sunt în iad, sau… nu ştiu ce să cred, dar nu sunt în Rai!, răspunse el nehotărât.

- Bine, dar dacă eu merg în Rai, vreau să merg în sânul Sfinţilor mei Părinţi, aşa cum a mers şi Lazăr în sânul lui Avraam. Fără ei n-ar mai fi frumos Raiul! îşi dădu cu părerea Sofia.

- Nu, dacă n-au fost adventişti, n-au dobândit Raiul, soră Sofia, să fii sigură de acest lucru! continuă convingător predicatorul.

- Atunci eu nu vreau să mă mai mântuiesc, domnule predicator. În comparaţie cu mine, mamele mele de 2000 de ani încoace, au fost nişte Sfinte Mame. Ele aveau un comportament faţă de mine, foarte apropiat de înfăţişarea Maicii Domnului: cuminţi, modeste, îngrijind de mulţii lor copii şi de bărbat, smerite supuse şi harnice gospodine. Ar fi nedrept ca eu, care sunt o păcătoasă, să le privesc cu milă văzând cum îşi petrec vejnicia în


~ 217 ~

gheena, în focul cel nestins, lângă viermii cei neadormiţi de care ne-a atenţionat Iisus, să ne ferim.

- O!!!...dar... nu soră... nu atât de tragic!!... - De ce nu atât de tragic!? Nu există decât două posibilităţi, ori te

îndrepţi spre Rai, ori spre iad. - Ştii... iadul... e... conştiinţa omului... conştiinţa lui arde. - Faceţi alt păcat... domnule, vai!!... şi mai mare, îl faci pe Iisus un

mincinos!?!...De ce răstălmăciţi Sfintele Scripturi numai cum vă convine dumneavoastră?

- Predicatorul, un om în vârstă, bine pregătit în teorie, găsi imediat un alt subiect de discuţie, aventurându-se într-o luptă şi mai aprigă.

- Soră Sofia, uite noi avem alt plan spiritual, cu posibilităţi nelimitate. Desigur, ţi se va întinde o mână de ajutor de la Iisus, bineînţeles, să duci o viaţă mai frumoasă pe pământ, dacă accepţi să ne stai alături.

- Ce mână să mi-se întindă? Ce înseamnă la dumneavoastră “alte posibilităţi? Dumneavoastră credeţi că-mi vând sufletul?

- Ei!, nu privi lucrurile chiar aşa, dar la noi poţi duce o viaţă mai frumoasă!

- Ce înseamnă o viaţă mai frumoasă? - La noi, o viaţă mai frumoasă... înseamnă, “o naştere din nou”,

încercă omul să repare greşeala, constatând că Sofia nu-şi va vinde sufletul cu preţul vieţii ei.

- Şi o naştere din nou? îl iscodi Sofia. - O naştere din nou înseamnă o altă viaţă. De exemplu, plină de

renunţări; la băuturile alcoolice, la fumat, la întreruperi de sarcină, la desfrânare, la minciună, la ură, crime, agonisirea de câştig urât şi altele şi altele...

- Oare, credeţi că Biserica noastră îngăduie astfel de păcate? Ce iluzie deşartă!? Ce blid spălat numai pe dinafară!? Ce drum împăunat cu pavaje false!? Dacă la capătul lui, totuşi, se află prăpastia adâncă şi sfârşitul va fi atât de groaznic? Dacă veţi aluneca în iad?...

- O, nu, soră Sofia, calea noastră sfârşeşte în patria cerească, în Ierusalimul cel de sus.

- Toată lumea doreşte Patria Cerească, toată lumea e aprinsă după dorinţa de mântuire, dar dacă iese din ascultare, iese de sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu şi lupii răpitori îmbrăcaţi în piei de oaie, abia aşteaptă să sfâşie, cum ne sfătuieşte Mântuitorul... Dar, veţi băga de seamă când v-a fi, oare, prea târziu?

Predicatorul adventist şi prietena Sofiei văzând atâta împotrivire, plecară, dar nu plecară lămuriţi, convinşi de greşeala lor, ori asumându-şi vreo vină ca fiind cei ce s-au rupt din “Una Dreaptă şi Sfântă Credinţă Ortodoxă.” Plecară, dar cu dorinţa mai înverşunată, să caute alte ajutoare, care să-i susţină în lupta lor, dorind cu orice preţ să câştige acest “război”.


~ 218 ~

La numai câteva zile, la poartă opri din nou o maşină luxoasă neagră, din care au coborât alţi predicatori, unul din Ploieşti, altul din Câmpina.

- Pace ţie, soră Sofia! Pacea lui Iisus! - Pace peste toţi binecredincioşii Domnului! răspunse dezamăgită

Sofia. În pofida curatelor sentimente pe care le nutrea faţă de iubirea de

aproapele, simţea acum că vorbele lor vor degenera într-un război neaşteptat, în care ea vedea acum descătuşate forţele răului.

Ca să lupte, avea nevoie de multă forţă şi curaj şi, mai ales, de multă înţelepciune cerească. Era singură. Deşi era cu familia ei, totuşi ei înălţau din umeri neputincioşi. Aceşti predicatori dând buzna în casă, aşezaţi pe scaune în jurul mesei în sufragerie, i-au adus în dar o carte „Tragedia veacurilor”, sfătuind-o pe Sofia s-o citească. Din paginile ei va putea să înţeleagă adevăratul sens al cuvântului „mântuire”. Calea ce va ridica numai pe cei de credinţa adventă, la Tatăl Ceresc.

Desigur, Sofia nu s-a împotrivit lecturării ei, chiar a admirat-o pe scriitoarea Elena White pentru cunoştinţele vaste dovedite prin atâţîa ani de studiu aprofundat cu mare trudă, dar din nou a fost nevoită să repete: “Inteligentă, dar nu şi înţeleptă, înţelepciunea e Dar Ceresc”. Sofia avea cu totul altă ascultare şi de voie, de nevoie, era datoare să-şi poarte Crucea ei până sus, la Golgota, atrăgând la Izvorul Vieţii pe toţi cei însetaţi după un singur “Adevăr”. Admira inteligenţa acestora care şi-o puneau în slujba oamenilor, dar ea nu se afla demnă de această laudă. Nu aducea lumii descoperirile savante din multele ei cercetări ştiinţifice în istoria omenirii, ci Dumnezeu îngădui, ei, faţă către faţă, cea mai umilă fiinţă, s-o facă părtaşă unor mari taine dumnezeşti, descoperindu-i la lumina zilei greşelele pe care le fac unii ce rătăcesc, asemenea “Fecioarelor cu candelele fără ulei, umblând pe la negustori streini”

„Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el”(Ioan 7;18).

„Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale. Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier:

Căci nu suntem ca cei mulţi care strică cuvantul lui Dumnezeu ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos”. (ll Corint. 2; 14, 15, 17).

- Şi eu aş vrea să gândesc liber ca această scriitoare, zise Sofia, să scriu numai ce-mi convine şi ceea ce constat eu că ar fi frumos, după cum mă ajută mintea mea, din concluzia dedusă. Dar eu, nu din inteligenţa mea încerc să aduc laude Prea Înaltului Dumnezeu. El este Cel ce mă îndeamnă să aştern pe această coală de hârtie, mărturisind Graiurile Gurii


~ 219 ~

Sale! Când voi fi chemată la Scaunul de Judecată, voi avea oare scuze: «N-am ştiut Doamne?!» Sau… «Am scris şi eu, Doamne, o carte imaginară, că aşa m-a dus mintea? Iată, deci, Harul Domnului nu-mi îngăduie să scriu decât ceea ce am văzut, am auzit şi am înţeles din Cuvântul Lui! Un miracol mi-a schimbat viaţa, mi-a schimbat propriile mele idei şi gândiri. M-aş fi opus acestei forţe divine, dar nu credeam că voi mai putea fi la fel de fericită, alegând moartea, alegând iadul, prin nesupunere şi neîmplinirea Voii Sale. Acum, aceasta mă obligă să-mi pun sufletul, să-l pierd chiar pentru fraţii mei ortodocşi.

Dar oare ce să cred despre această carte Tragedia Veacurilor? Îmi aminteşte despre o mică povestioară spusă de părinţii mei asemănătoare cu aceasta:

Un om era nevoit să treacă un ocean plin de primejdii, prin multe şi mari încercări. O singură corabie era la ţărm, cu siguranţa că-l va duce la limanul mult dorit. Acea corabie era întocmită după singurul model al bătrânului Noe şi construită din lemn de cedru, un lemn cu o istorie şi mai veche. Acest cedru răsărit dintru începuturi, dÎntr-un sâmbure de adevăr, exact pe mormântul şi din gura lui Adam. Mai apoi, tot din acest cedru a fost lucrată Sfânta Cruce atât de grea şi dureroasă a Mântuitorului, lemn care nu putrezeşte niciodată. Datorită acestei calităţi, Sfânta Cruce a fost găsită după mult timp şi după multe şi grele încercări, de Împărăteasa Elena cea iubitoare de Hristos. Dar iată, dÎntr-o parte şi alta au apărut mai mulţi corăbieri, îndemnând pe bietul muritor, că toate au acelaşi mers la fel de bun spre aceeaşi destinaţie! Din păcate însă corăbierii aveau o corabie improvizată, lipsindu-i multe piese. Sărmanul om s-a urcat, fiind ademenit, convertit. În tulburarea tumultoasă a apelor atât de adânci, corabia începu să se clatine, sfărâmându-se de valuri. Lovindu-se de valurile înspumate, corăbierul a rămas numai cu cârma, omul înecându-se în ocean. Sfîrşind în acel adânc, ar fi dorit acum să ceară despăgubiri cârmaciului, dar deja era prea târziu! Iată această carte, Tragedia Veacurilor, se aseamănă acelor corăbieri, care luându-şi o cârmă în mână îşi vor închipui că vor trece oceanul, fără să-şi asigure mai întîi rezistenţa cedrului din care e construită corabia. Imi pare rău, dar va trebui să mă retrag cu demnitate din faţa unor astfel de corăbieri. Sunt liberi să-şi decidă singuri soarta, iar cei ce vor să se îmbarce în acest proces de distrugere a omenirii, nu au decât să-şi asume toată responsabilitatea înaintea Celui Preaînalt.

* * *


~ 220 ~

„Rămâi totdeauna langă Mine şi lasă la o parte plângerea şi nemulţumirea ta, teme-te de Domnul iar nu de oameni! Eu dau fiecaruia după faptele sale”, zice Domnul.

Sofia observă că din ce în ce crucea ei devenea tot mai grea. Forţele sufleteşti încă nu se putea înălţa la o taină atât de înaltă. Mult Iubitul Iisus odihnea în inima ei, dar ea trebuia să aibă curajul să meargă până la capăt, explicând cât de negrăit este Adevărul. Cufundată în acest adânc al Dumnezeirii, trebuia să lupte din răsputeri pentru Mesajul transmis de Dumnezeu „Voi face pământ nou şi lume nouă!”…Uneori, îşi ridica crucea cu lacrimi de bucurie, alteori cu greutatea pe inimă şi cu amărăciunea în suflet. Cunoaşterea necesară a mântuirii era conştiinţa plină de evlavie, cinste, adevăr, sinceritate, măsura caracterului şi valorile sufletului fiecărui om, iar ea începea, de acum, să-şi atragă duşmănia unora, a acelora care toate acestea le lipseau cu desăvârşire. Când credea că face un pas înainte, se trezea deodată cu foarte mulţi şi mai înapoi. Nenea Ion Pocăitul, dÎntr-un oraş vecin, Scăieni, voia neapărat s-o cunoască pe Sofia:

- Vă rog, Doamnă!... mergeţi cu mine la adunare la noi?.... Ce predici avem noi!... Ce frumos ne rugăm!... Stiţi!... Vă duc la Sibiu, la predicatorii de la conducerea bisericii mele.

- Merg! zise Sofia. - Nu! Nu te las... oriunde te poţi duce, la toate mânăstirile din ţară,

dar acolo nu! insistă Radu, suspicios şi plin de nelinişte în glas. - De ce te temi? îl întrebă Sofia, uimită. - Domnul Radu, nu vă faceţi griji. Ştiţi... doarme la hotel, n-o costă

nimic! insistă nenea Ion. Sofia, sub ascultare de mai marele ei, refuză categoric acest frate, tot atât de rătăcit, deşi îşi zise ea, ar fi fost unica ocazie, atât de bună, să împrăştie mesajul mai departe, una din îndatoririile ce-i reveneau din orânduirea Celui de Sus. Dar dacă nu vine “Mahomed la munte, veni muntele la Mahomed”. DÎntr-o maşina luxaosă, la poarta Sofiei iar au coborât doi bărbaţi din Sibiu.

- Pacea lui Hristos! - Doamne, ajută!, se salutară cu toţii. Şi din nou în jurul unei mese, cu câteva scaune lângă ea, se aşezară

urmând aceeaşi discuţie. &n bsp; - Soră Sofia, te rugăm, botează-te în credinţa noastră. Am venit să-ţi

spunem că noi suntem aleşii Domnului, vino la credinţa noastră. Noi nu bem vin, nu mâncăm carne, nu mergem la joc. Noi n-am schimbat Legea, păstrăm ziua Domnului, sâmbăta! încercau prin toate metodele de convingere a o convertii pe Sofia.

- Soră Sofia, vântul bate cu putere şi unde suflă El, rodeşte harul lui Dumnezeu. La voi, ortodocşii, cum rodeşte? Prin violenţă, ucideri, desfrâu, minciună, lăcomie după avere? Aş putea înşirui până mâine păcatele săvârşite de ortodocşi..., completă şi celălalt.

Sofiei îi scăpă o lacrimă din ochi.


~ 221 ~

- Pentru cine plângi? întrebă predicatorul. - Pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru noi toţi, că nu vom intra

nici unul în Împărăţia lui Dumnezeu. Un fluviu nimicitor ne va împinge laolaltă pe toţi, la gura iadului, în focul cel nestins.

- Dar, soră Sofia, botează-te în credinţa noastră, că nu vei mai fi tristă şi nu vei mai gândi negativ! o sfătui din nou predicatorul.

- Dar cum să mă botez din nou, dacă sunt botezată: “în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh?”. Şi acest botez dăinuie de 2000 de ani. Singura credinţă care vine din trecutul îndepărtat este a bătrânului creştinism. Ca să se statornicească această credinţă Sfântă şi dreaptă, credinţa ortodoxă, şi-au dat viaţa mulţi Sfinţi Părinţi, s-a vărsat mult sânge. S-au adunat toţi Sfinţii pământului, formând Sinoade, în care au dezbătut în Lumină, Adevărul şi Calea pe care ne-o lăsase Iisus, El, Lumina Lumii: “Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar Harul şi Adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1; 16, 17).

Iată, 2000 de ani, Biserica Ortodoxă este stâlpul pe care viţa-de-vie (ortodocşii), urcând spre soare, spre lumină, a rodit strugurii dulci şi gustoşi. N-au putut a o năpădi bălăriile, s-o înăbuşe, s-o facă să nu mai rodească. Avem Sfânta Tradiţie…

- Nu, nu, nu!... Tradiţia... nu! - Nu?... Bine, nu, dar cum să sărim gardul în staul, dacă nesocotim

pe mai marii noştrii!?... Şi Sfănta Tradiţie este la fel de valabilă ca şi Sfânta Scriptură, fiind fondată pe îndemnul şi poveţele părinţilor apostolici inspiraţi tot de Iisus. Dar nu vă frâng voia, atunci hai să ne închipuim că, purtaţi de o barcă, am naufragiat pe o insulă pustie. Să nu ne lasăm influenţaţi nici de alte scrieri, de alţi Sfinţi Părinţi de la Sfintele Sinoade ecumenice. Avem doar Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, după care cercetând împreună, vrem să răstălmăcim tainele adevărului. Ce să înţelegem?

Dacă în Hristos m-am botezat, în Hristos m-am şi îmbrăcat (Galat. 3; 27). Atunci de ce insistaţi să mă dezbrăcaţi de haina luminii?

- Nu, Sofia, erai prea mică şi nu ştiai nimic. Botezul adevărat s-a făcut de Iisus Hristos, fiind mare, având 30 de ani.

- Dar Iisus de ce s-a tăiat împrejur la opt zile? Nu era prea mic? Ce însemna tăierea împrejur? Ce însemna botezul? Nu e acelaşi legământ făcut cu Dumnezeu, ca aleşi ai Săi? Oare ce ne tâlcuieşte Iisus în parabola nunţii fiului de împărat?

„Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând Împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini, şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”

(Matei 22;10,14).


~ 222 ~

Ce aveţi de comentat despre această pildă a Domnului nostru Iisus Hristos? Oare (zicem noi) chiar dacă e om rău, oare să nu fie aruncat afară? Ci vai, dar acest suflet nebotezat, adică fără de haină, care înseamnă botezul, să fie chiar atât de aspru pedepsit? Aruncat acolo unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor? Oare să nu ne îngrozim de această înfiorătoare cădere? Iar dacă mai deschidem Sf‟ânta Scriptură, iată ce aflăm, Sfântul Pavel ne încredinţează zicând acestea:

„Alte biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi” (II Cor. 11;8) Oare ce înseamnă acest adânc şi tainic verset? De ce păgubeşte pe unii să îmbogăţească numai pe una singură Biserică a lui Hristos, aceea născută din Duh şi Adevăr? Ce s-au gândit mamele noastre? Grăbindu-se, au alergat cu pruncii lor mai degrabă să-i îmbrace în haina lui Iisus? Eu cred că au avut gândul frumos şi mult plăcut lui Dumnezeu, dar nu s-au inspirat oare din Biblie?

„Şi o femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului intrând în casa mea, rămâneţi” (Fap.16;14,15).

„Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea, şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul Iordanului, mărturisindu-şi păcatele” (Matei 3; 5,6). „Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-se s-a deschis cerul” (Luca 3;).

Iată, nicidecum nu ne specifică vârsta de la care începe botezul, ci se vede că botezându-se “tot poporul”, de la mic până la mare, aceasta i-a plăcut lui Dumnezeu. Iar care au avut păcate de mărturisit şi le-au spălat prin acest botez. Dar fiţi siguri, domnilor, că au făcut repede altele şi în faţa lui Dumnezeu, nimeni nu e fără de păcat.

- La noi, botezul înseamnă iertarea pacatelor. Ce ştiai când erai mic? Ce păcate aveai să mărturiseşti? puse întrebarea predicatorul.

- Mărturisirea păcatelor ne-o face cunoscut însuşi Iisus Mântuitorul nostru, după Învierea Sa: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20;21,23). „Deci dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (Corint. 5; 17). „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1; 22,23).

- Vezi, Sofia, zice predicatorul, noi suntem acest trup, singurul trup, căci am păstrat sabatul, sâmbăta. Uite ce spune Dumnezeu. „Şi a vorbit Domnul cu Moise şi a zis: „Spune fiilor lui Israel aşa: băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă; căci acestea sunt semn între Mine şi voi, din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi dar


~ 223 ~

ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât cu pietre: tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu”. Şase zile să lucreze iar a şaptea este zi de odihnă înaintea Domnului: tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci, fiii lui Israel, ziua de odihnă: prăznuind ziua odihnei din neam în neam ca un legământ veşnic. După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai i-a dat cele două table ale Legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieşir.31; 12,14,16,18).

- Deci suntem singurul popor Sfânt, noi am păstrat legământul veşnic «Sabatul» dat de Dumnezeu, o încredinţară pe Sofia, dovedind cu versetele din Sfânta Scriptură.

- Aşa este! răspunse Sofia. Legea veşnică nu are graniţe, ea vine din necunoscut şi merge în necunoscut. Numai ceea ce cunoaştem în momentul de faţă aparţine generaţiei noastre, în rest totul se defineşte prin răspunderea ce aparţine altor generaţii, a părinţilor, părinţilor noştri din vechime şi care vor răspunde pentru aceasta în faţa Scaunului Divin. Vedeţi de ce avem mare nevoie de Sfânta Tradiţie? Un Nou Testament schimbă pe Cel Vechi chiar dacă e întemeiat pe cuvântul şi porunca Celui Prea Înalt Dumnezeu. Odată ce tot El alungă pe Bătrânul Adam, tot El se coboară în chip de rob să ridice acest blestem. El este Stăpânul şi El poate anula veşnicia. Nouă nu ne rămâne decât să trecem în împlinirea deosebită ce ne revine, a virtuţii duhovniceşti, a stării de suflet desăvârşit, care este ascultarea. Ascultarea de Părinţii noştri. Prin această desăvârşită virtute se vede starea sufletului fiecărui om, care afirmă că e un bun credincios. În această Sfântă Tradiţie, noi suntem scrişi în Cartea Vieţii, încercă din nou Sofia să explice, chiar de la anii lui Iisus. Marele Părinte al nostru, Apostolul Andrei, ne-a înfiat în Noul Testament, statornicind noua lege, ca fraţi cu Iisus prin Buna noastră Maica Domnului. Iată, Iisus ne spune clar că, într-adevăr, nu a venit să desfiinţeze Legea, ci să o desăvârşească. „Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Melchisedec şi să nu se zică după rânduiala lui Aron? Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii”. „Ci încă a fost la mjloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ. El s-a făcut cu jurământul Celui ce i-a grăit: „Juratu-s-a Domnul şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”. „Iar despre ziua a şaptea a zis astfel: „Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale”. Şi în acelaşi loc zice iarăşi: „Nu vor intra întru odihna Mea!” Deci, de vreme ce rămâne ca unii să între în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor n-au intrat. Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi rostind prin gura lui David, după atâta vreme, precum s-a zis mai sus: Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre. Căci dacă Iosua le-


~ 224 ~

ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit după acestea, « de o altă zi de odihnă. »

Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu. Să ne silim să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării” (Evrei. 7;4,11,12, 20,21,4,9, 11).

De bună seamă că, privitor la învăţăturile Legii, nu poţi deţine atâta înţelepciune a te pune în slujba Dumnezeiască şi nici nu poţi demonstra cu atâta ardoare şi râvnă, să lauzi dreptatea lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Şi puţini au fost care s-au trudit a-şi petrece viaţa în evlavie. Şi cine este acela care să stea drept înaintea Tronului lui Dumnezeu, şi cu atâta vrednicie să primească bogăţia darurilor duhovniceşti? Nimeni pe pământ nu este vrednic de o asemenea cinste. Dar mută ar rămâne gura mea dacă nu aş deschide-o şi nu ţi-aş mărturisi, că Iisus m-a răpit cu duhul la Cer, la Porţile Nemuririi, ale Ierusalimului Celui de Sus, am văzut şi am auzit o Sfântă Icoană, lăsată de Duhul cel nevăzut, în mijlocul mulţimii, zicând: „Îndrăzniţi, apropiaţi-vă cei ce aţi sărutat picioarele Mântuitorului pe pământ!”.

- O, nu, Sofia, cel ce te-a ispitit a fost forţa răului şi nu te lăsa ademenită să te închini la chip cioplit. Icoanele sunt închinare la idoli.

- Dar nu e chip cioplit! răspunse Sofia. O Sf. Icoană nu e un idol, este însăşi Chipul drag al Domnului Iisus, lăsat pe naframa Veronicăi, este fotografia Fiului lui Dumnezeu, care, trebuie s-o sărutam cei cel iubim ca păcătoasa: „Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele” (Luca 7; 45,46). Credeţi, oare, că nu ne va pune şi nouă astfel de condiţii, cum a pus Iisus lui Simon, când a intrat în casa sa?

Iar în ceea ce priveşte carnea de porc şi vinul: Oare nu a binecuvântat El Nunta din Cana Galileii? Oare nu mâncau şi beau? Cu nimic nu i-a certat şi nici în pilde nu i-a dojenit. N-a înmulţit El vinul, bucurându-se împreună? Oare nu-i plăcea lui Dumnezeu să-i vadă fericiţi?

În această nuntă şi negrăită bucurie, a binecuvântat Dumnezeu Tatăl un lucru minunat pe pământ: naşterea de fii. Acest mare dar a venit din prisosul lui Dumnezeu Creatorul a toate. E adevărat că şi aici şi-a băgat dracul coada. Ispita celui rău a murdărit cu poftele animalice trupul bine întocmit de Creator. Mâncând şi bând peste măsură, oamenii au căzut în alte patimi. Cei slabi, întărâtaţi de aburii alcoolului şi imboldul cărnii, au căzut în desfrânare, adulter, ucidere. Iată ce le răspunde Iisus acestora: „O, vai vouă! Şi câţi sunt biruiţi. Fugiţi de desfrânare: nu ştiţi că trupul vostru e templul Duhului Sfânt?” „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om?” (Matei 15;16,18). „Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, ziceţi: Are demon! A venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7; 33,34).


~ 225 ~

„Întocmai ca apa pentru viaţă este pentru om vinul, de-l vei bea cu măsură. Ce viaţă are cel lipsit de vin? Că acesta s-a făcut ca să veselească pe oameni. Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul, când se bea la vreme, cu măsură. Amărăciune sufletului este vinul când se bea mult, certuri şi căderi face”. (Înţ. Iisus Sir. 31).

- Da, soră Sofia, interveni predicatorul, ai frumoase argumente şi mult spirit de observaţie. Nu cruţi pe cei ce se scaldă în noroiul păcatelor şi impui tuturor cu rigoare Legea, care justifică şi binele şi răul, şi cumpătarea şi răstignirea poftelor trupeşti. Te apropii cu paşi repezi de Dumnezeu!

- Nu-mi plac laudele. Slava cinstea şi marirea îi revine numai lui Dumnezeu. Încă nu am terminat ceea ce trebuia să vă răspund, zicând că dumneavoastră nu mâncaţi carne. Chiar dacă aţi mânca, nu-L defavorizaţi cu nimic pe Dumnezeu. - Am fi vrut să faci parte din familia noastră adventistă, sora noastră, dar n-am putut să te convertim.

- Şi eu, domnule predicator, să fiţi ferm convins, că aş vrea din toată inima, din tot sufletul, să faceţi parte din acest adevărat „trup”, Biserica, şi împreună să alergăm să salvăm cât putem, din milioanele de vieţi.

- Nu, soră Sofia, eu nu pot să mă închin în faţa unei cruci şi nu vă pot înţelege de ce faceţi semnul crucii!... Crucea nu este altceva decât vrăjmaşul Domnului, pe care şi-a vărsat sângele!

- Dar Iisus, şi-a vărsat sângele, pe această cruce şi acest sânge a sfinţit-o, de ce să ne purtăm cu Sf. Cruce ca nişte duşmani ai ei!?

„Fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire şi aceasta este de la Dumnezeu” (Fil. 1, 28). „Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori iar acum vă spun plângând, se poartă ca nişte duşmani ai crucii lui Hristos” (Fil. 3;18). „O, vai! Dar „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (care este Crucea) şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii Cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei.24; 30).

Domnule predicator, dar de ce vor plânge toate neamurile? Nu vă înfioară acest verset? Fiecare să analizeze cu atenţie şi cu înţelepciune acest verset din Sf. Scriptură. Acesta, implică toate neamurile, toate seminţiile, toate limbile de la un capăt, la altul al lumii. Crează tuturor o dificultate destul de complexă. Şi vă pot răspunde şi de ce facem noi semnul Sf. Cruci!

Însemnând noi trupul nostru cu semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh, înţelegem acestea:

La cap ridicând mâna dreaptă, închipuim pe Dumnezeu Tatăl Creatorul, Cel ce a creat toate, cu înţelepciunea şi gândul curat îndreptat spre tot binele şi spre toată porunca din Lege.

La inima noastră coborâm Sfântul Semn, unde şade Fiul pe Tronul Său, fiindcă aşa cum sângele pulsează cu putere în trupul sănătos aşa şi


~ 226 ~

roadele căinţei, ascultării, iubirii de adevăr şi dreptate, biruie din cămările ei toate năvălirile de pofte şi plăceri amăgitoare.

La umeri, înseamnă Duhul lucrător, ce lucră cu putere, ca braţele ce strâng şi adună hrană pentru trup. Aşa cum aceste mădulare coordonate de înţelepciune şi pricepere pot salva trupul din furia apelor nimicitoare, din atât de multe primejdii şi năluciri ispititoare, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe care îl chemăm şi rămâne în noi ne sprijină şi ne înalţă din necazuri şi nevoi. Mâna stângă trebuie aşezată pe buric ca semn de umilinţă şi smerenie înaintea Celui ce ne-a dat viaţă şi dispune de ea. Mâna dreaptă cu cele trei degete strâns unite închipuim noi Sfânta Treime, iar cele două, degetul mic şi următorul, de asemenea, strâns unite şi ele pe podul palmei înseamnă,cerul si pământul unite într-o singura “voie”.

Acest semn îl primim de fiecare dată pe frunţile noastre, după terminarea fiecarei Evanghelii din slujbele de la Sf. Biserici.

„Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul (litera tau, care în alfabetul vechi grec, avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după ei prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii” (Iezechil. 9; 4,6).

Iată, Sfânta Scriptură ne relatează clar cum încă din Testamentul Vechi, Sfinţii Proroci au cunoscut puterea Sfintei Cruci. Cu atât mai mult, noi, cei înfiaţi prin jertfa Crucii de pe Golgota, trebuie s-o venerăm.

Întocmirile părinţilor noştri ne arată vădit că au fost călăuziti prin prezenţa Duhului Sfânt. Ei au înţeles că acest semn, oriunde s-ar afla el, e Sfinţit şi inundă sufletele noastre cu potop de lumină divină. Inundă: putere, credinţă, tărie, smerenie şi mai ales recunoştinţă.

„Şi binecuvantat este lemnul care slujeste la o trebuinţă binecuvântată” (Înţ. Solomon. 14;7).

Umili şi smeriţi, sărutând Sfânta Cruce şi picioarele Celui ce a sfinţit-o prin scump sângele Său, a făcut din ea binecuvântare, căci numai prin ea o să fim iertaţi şi împăcaţi cu Tatăl Ceresc.

Numai că, acest subiect de discuţie e mult mai complex şi merită elucidat ca să fie bine înţeles de unii dintre noi. Cu amărăciune în suflet trebuie să mărturisesc un lucru, acest semn al puterii, al biruinţei asupra celor potrivnici, înseamnă şi o mare responsabilitate, pentru cel care îl poartă la gât. Să nu fie: travestit (bărbat în haine femeieşti, ori femeie în haine bărbăteşti, vrăjitor, desfrânat, nelegiuit care profitând de acest semn divin, înşală încrederea oamenilor, fraţilor săi iubitori de Dumnezeu, smintindu-i.

„Şi atunci va veni sfârşitul: Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt”... cine citeşte să înţeleagă.


~ 227 ~

Părerile multora dintre noi sunt împărţite. Unii zic: „Scriptura e încheiată.” Iată, nu e încheiată. Se vor întâmpla multe evenimente dar nu va veni sfârşitul, până nu va trimite Domnul Iisus Sfânta Evanghelie la toţi oamenii de pe pământ. Acea Evanghelie va fi sabie în care unii se vor răni prin ea însăşi. Şi nu va veni, până ce nu se vor lămuri care sunt „cei aleşi”, ca să nu poată răspunde nimeni la Ziua Judecăţii: „N-am ştiut, Doamne”. Vor plânge toate neamurile pământului, numai un neam nu va plânge. Va trebui mai întâi să se desăvârşească acel neam de credinţă curată păstrată de la Sfinţii noştri Părinţi, până azi şi cu cât întârzie, cu atât mai mult chinul nostru se va prelungi iar satana, antihristul va câştiga teren tot mai mult. Fărădelegile vor fi şi mai mari. Dumnezeu va scurta vremea, ca să se mai poată afla câţiva vrednici de a zidi Noul Ierusalim.

„Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu – al noului Ierusalim. (Apoc.3;12).

Sofia şi aceşti predicatori au mai avut de elucidat o problemă destul de importantă: Fecioara Maria, care pentru ei şi pentru alţii asemenea lor, e o femeie, o mână de ţărână care doarme în pământ şi care a mai avut fii şi fiice, răpindu-i slava şi mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu s-o laude toate neamurile pământului.

„Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele lui” (Luca 1; 48, 49).

„Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19; 26,27).

Dar vai, cum greşim înaintea Cerului!!! Oare dacă mai avea fii şi fiice, de ce n-au îngrijit aceştia de Fecioara Maria... şi de ce acest ucenic?

Oare cum ne-o înfăţişează Sfântul Prooroc David: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haina aurită şi prea înfrumuseţată”. „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei aduce-se-vor Ţie”. „În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii: pune-vei pe ei căpetenii peste tot pământul. Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului” (Ps. 44;11, 16, 18).

Amprenta tăcerii a ascuns în cenuşa trecutului stins nişte versete înduioşătoare despre „Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria”, având loc într-o împrejurare solemnă, întâmpinând-o toţi preoţii şi chiar arhiereul, Ioachim şi Ana aşezând-o pe prima treaptă pe micuţa lor fiică, în vârstă de trei ani, au zis: „Mergi, fiica mea, la Acela Care te-a dăruit mie. Mergi, Chivot Sfinţit către mult Milostivul Dumnezeu, dătător de bunătăţi! Mergi, sicriul cuvântului, în Templul Domnului. Intră în Biserica lui Dumnezeu, bucuria şi veselia lumii!”

Acest mediu măreţ însufleţi pe micuţă până într-atâta, că ea singură se urcă pe toate treptele. Întru acestea, drepţii Ioachim şi Ana, fericiţi prin


~ 228 ~

aşa naştere miraculoasă a unei fiice, cu pacea în suflet, îşi încheiară călătoria lor pământeană şi se alăturară străbunilor lor.

La Templu, Prea Sfânta Fecioară Maria a trăit până la 14 ani. Tot timpul l-a petrecut în rugăciuni, învăţând scrisul şi cititul Sfintei Scripturi, consacrându-se şi lucrului manual. Înţelepciunea ei mira pe toţi. Torsul inului şi a lânei, arta lucrului, o dovedea fiind foarte iscusită în toate. Ţesând mai târziu Domnului Iisus litoane atât de frumoase, fără nici o cusătură, încât răstignitorii nu îndrăzniră să-l sfâşie. Atunci ei au hotărât să arunce la sorţi, ca să cadă întreg unuia dintre ei.

După cei 14 ani, Fecioara, asemeni celorlalte fete, trebuia să se căsătorească. Aceasta era legea şi datina din Biserica unde primise educaţia cuvenită. Celelalte fete, având părinţi bogaţi, au părăsit Biserica. Ea însă nu mai avea pe nimeni. În puterea consacraţiunii Domnului dar şi după predispoziţia sa personală prefera să rămână necăsătorită, cu toate că, printre altele, la iudei nu erau instrucţiuni care ar fi putut garanta siguranţa şi fecioria tinerei fete. Apoi arhiereul şi preoţii, după o deosebită indicare a lui Dumnezeu, hotărâră să o logodească cu o rudă a sa, un bătrân evlavios, care descinzând ca şi ea din neamul regesc al lui David, după însăşi anii săi şi după înrudire, şi încă şi mai mult, după pietatea sa, putea fi cel mai bun păzitor al fecioriei ei. (Ogorul Domnului, Tom V, S. Peterzurg, 11 iunie 1894).

Şi Dumnezeiasca Scriptură ne arată vădit că Iosif era cea mai apropiată rudă, fiind tot din neamul lui David: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnică a ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1; 20).

De ce Iosif ar fi simţit teamă sau mai clar ruşine şi dispreţ, din partea Bisericii? De ce voia mai bine să plece cu o traistă şi un toiag în lume, numai să nu îndure din partea semenilor săi batjocură, trebuind să răspundă pentru nişte fapte de care, el bătrân fiind şi petrecând o viaţă în evlavie, în curăţenie şi în desăvârşire sufletească, trebuia să fie absolvit?

Iisus era Legea. Fecioara era Chivotul Legii. „Când însă a ajuns la aria lui Nachon, Uza şi-a întins mâinile sale spre chivotul Domnului ca să-l sprijine şi s-a apucat de el, căci boii erau gata să-l răstoarne. Domnul însă s-a mâniat pe Uza şi l-a lovit Dumnezeu, chiar acolo pentru îndrăzneala lui şi a murit el acolo, lângă Chivotul Domnului” (ll Reg. 6; 6,7). Ce ne arată Solomon când Dumnezeu hotărăşte să-i înalţe templu numelui Domnului şi casă domnească pentru sine: „şi cine poate să-I zidească Lui Templu, când cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap?” (Paral. 2; 6).

Iată-L pe Cel ce cerurile cerurilor nu-L încap şi totuşi încape în pântecele Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. Dacă nu era vrednică, oare s-ar fi lăsat acest mare Dumnezeu să fie prunc purtat pe braţele Fecioarei? Sau cine se atinge de Chivotul Domnului, care este Fecioara, nu-l va nimici şi pe el Domnul?


~ 229 ~

„Nu este frumoasă lauda în gura păcătosului că nu este de la Domnul trimisă lui”. (Înţ. Iisus Sir. 5; 9).

Iar despre Casa lui Dumnezeu, una este pentru toate neamurile pământului, ne mărturiseşte Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în Sfânta Sa Evanghelie. Dumnezeu Tatăl Ceresc dă poruncă, atât lui Moise cât şi lui Solomon: „Spune fiilor lui Israel să-Mi aducă prinoase de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine: argint, aur şi aramă. Mătase violetă, purpurie şi stacojie, în şi păr de capră, piei de berbec, vopsite roşu, piei de viţel de mare şi lemn de salcâm. Untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns şi pentru miresmele de tămâiere piatră de sardiu şi pietre de pus la efad şi la haşen.

Din acestea să-Mi faci locaş Sfânt şi voi locui în mijlocul lor”. „Iată eu am rânduit anume pe Betalcel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din

seminţia lui Iuda. Şi l-am umplut de Duh Dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul” (Ieşirea 31; 2,3).

„Şi a îmbrăcat Solomon templul şi pe dinăuntru cu aur curat: şi a întins lanţuri de aur pe dinaintea catepetesmei şi a îmbrăcat-o cu aur” (Ieşirea 31; 21).

Aşa încât totul strălucea în aur după cum arăta cortul lui Moise cu Chivotul Legii de aur, Heruvimii de aur, masa de aur a punerii înainte a pâinii, sfetnice de aur, candele, tăviţe de aur, talere, cădelniţe, pahare, cupe, toate din aur. Covoare făcute din în răsucit, de mătase stacojie, violetă, vişinie. În ţesătura lor lucrate cu iscusinţă, chipuri de heruvimi, atârnate în verigi de aur, stâlpi din salcâm îmbrăcaţi în aur. Hainele preotului Aron, de asemenea ţesute cu iscusinţă în mătase şi în cu fir de aur.

„Să faci după aceea o tăbliţă şlefuită de aur curat, şi să sapi pe ea cum se sapă pe pecete cuvintele: „Sfinţenia Domnului”. „Aceasta va fi pe fruntea lui Aron şi Aron va purta pe fruntea sa neajunsurile prinoaselor afierosite de fiii lui Israel şi ale tuturor darurilor aduse de ei; ea va fi pururea pe fruntea lui pentru a atrage bunăvoinţa Domnului spre ei. Să faci un jertfelnic împrejur cu o cunună de aur împletită să-l aşezi în faţa perdelei, care este dinaintea Chivotului Legii, unde am să Mă arăt Eu ţie.

Pe el Aron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele.

Când va aprinde Aron seara candelele iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam.

Şi acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, fă să se adeverească cuvântul Tău care L-ai grăit cu robul Tău David, tatăl meu;

Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău;


~ 230 ~

Iată să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea în templul acesta la acest loc pentru care tu ai zis: „Numele Meu va fi acolo” să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta” (lll Regi 8; 36, 38, 27, 29).

Şi când toţi leviţii şi cei 120 de preoţi au slăvit în laude pe Domnul, zicând: „Căci El este bun, că în veac este mila Lui”, atunci templul Domnului s-a umplut de norul slavei Lui. Încât preoţii nu puteau sta la slujbă din pricina norului, pentru că slava Domnului umpluse templul Domnului” (ll Paralip. 5; 12, 13, 14).

„Apoi a întors regele faţa sa şi a binecuvântat toată adunarea lui Israel căci toată adunarea israeliţilor sta înainte” (ll Paralip 6; 3).

Iată în discuţiile dintre Sofia şi acei predicatori nu reieşea că Biserica este zidită la fel de armonios şi din trupurile credincioşilor, dar şi din ziduri.

Oare să ne fi scos Iisus pe noi din Una Casă a lui Dumnezeu? Să ne fi lipsit de prezenţa Sa, dintre cei doi Heruvimi de deasupra Chivotului Legii? Oare tot chipuri cioplite erau şi acelea? Nu... Numai că noi cei de astăzi purtăm o altă vină. L-am privat pe Dumnezeu de aurul cu care să fie împodobit acest Sfânt Lăcaş.

„Voi aţi luat aurul şi argintul Meu, precum şi odoarele Mele, şi le-aţi dus în palatele voastre” (Ioil – 4,5).

Dacă Unul Domn şi Dumnezeu Creatorul şi Ziditorul a toate a grăit să zidească în templul Său Marea de aramă, stând pe 12 boi, chipuri de boi turnate, având mărime de la o margine la alta de 10 coţi, oare părinţii noştri se închinau la chipurile cioplite ale boilor?

O! Nu!... Nicidecum... Această credinţă intenţionează să ne scoată din locaşul Domnului, să ne scoată din botez, de la cununie, de la înmormântările şi parastasele ortodoxe, atât de plăcute Domnului, de la Sfânta Cruce, de la Maica Domnului, de la prietenii noştrii Sfinţii, oare ce ne mai rămâne, doar cârma corabiei!?

Ce ne învaţă Mântuitorul în pilda Sa, cu iconomul necredincios care i-a răpit avuţiile? „Şi Eu vă zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa să vă primească ei (Sfinţii) în corturile cele veşnice” (Luca 16; 3, 4, 9).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi-a lăsat amprenta chipului Sfânt pe giulgiu Veronicăi, zicând: „Voi fi cu voi şi cu fiii voştri până la sfârşitul veacurilor”. Şi este!...Pot spune cu mâna pe inimă că Iisus este cu noi. Mut ar rămâne graiul gurii mele şi ochii mei n-ar mai vedea lumina zilei, dacă n-aş face cunoscută şi această mare taină pe care mi-a arătat-o Mântuitorul în vis, dar parcă aveam ochii deschişi, în noaptea Învierii a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, noaptea de Sfintele Paşti.


~ 231 ~

Săptămâna patimilor Vremea intensă a mântuirii, a curăţirii şi spălării, şi trupeşti şi

sufleteşti. Un suflet curat, locuieşte într-un trup la fel de curat. Această pregătire solemnă, a primirii „Celui Înviat” în sufletele noastre, dar şi în casele şi pe mesele noastre, ale bunilor creştini ortodocşi. Şi cum Sfânta Scriptură ne explică: „Uită-te la furnică, leneşule” iată ca o furnicuţă am trebăluit şi eu toată săptămâna. Cu toate acestea, cu credinţă neclintită, chiar am aşteptat „Denia de joi seara cu cele 12 Sfinte Evanghelii”. Acum iată-L pe Învăţătorul Învăţătorilor care ne-a învăţat pe noi toate cele de la Tatăl, iată-L pe Binefăcătorul care ne-a tămăduit bolnavii, care ne-a înviat morţii, care a scos pe părinţii noştri din iad iar pe noi ne-a înfiat în Testamentul Nou, renăscându-ne fraţi cu El şi fii ai unei Prea Mărite Mame.

Iată-L pe Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii noastre ortodoxe, Iisus era în cea mai teribilă suferinţă, azi, în cel mai mare chin. Îl plângeau „fetele Ierusalimului”, câteva bătrâne, bătrâni şi mai mulţi copii care se amuzau prin curtea Bisericii nesupravegheaţi de părinţii lor. Iisus, ca şi acum 2000 de ani, nu plângea, spunându-le şi celor din Sfânta Biserică să nu-L plângă pe El, să se plângă pe ele, sau pe ei. „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine ci plângeţi-vă pe voi!” Sau poate că plângea tainic, dar nu pentru rănile ce-L învineţiseră bicele romane, nici pentru rănile făcute de piroanele din palmă, din picioare, ci pentru lipsa de interes a celor pentru care El îşi dăduse viaţa pe această Sfântă Cruce.

L-am văzut la fel de trist şi a doua zi, în Vinerea Mare. Deja se sfârşise ziua calvarului. Acum, pregătit pentru ultimul drum, iar aştepta cu mare nerăbdare pe cei plini de recunoştinţă ca să-L însoţească smeriţi şi umili. El nu aparţinea numai trecutului ci şi generaţiei noastre după cum a zis: „Voi fi cu voi mereu până la sfârşitul veacurilor.”

Cufundaţi în grijile lumeşti, rătăcind în nepăsare şi indiferenţă, nici azi nu L-au însoţit prea mulţi. Foarte puţini am venit şi azi, privind spre Sfânta Masă unde stătea pe ea Pâinea Vieţii, puţini cei care dobândiră o firimitură din dulceaţa ei. Pe Sfânta Masă care sta pe ea, Vinul Vieţii, învrednicindu-ne din dulcele izvor a ne împărtăşi.

În noaptea Învierii, a Marii Sărbători de Sfintele Paşti, oboseala îşi spunea cuvântul dar cu inima înflăcărată, cu necuprinsă bucurie, nu puteai lipsi de la Slujba de la miezul nopţii. „Veniţi de luaţi Lumină”. Prin aceste binecuvântate cuvinte de dumnezeiască mângâiere te învredniceşti a rămâne în Lumina lui Hristos, un an întreg, ocolit de necazurile vieţii şi ferit de toate duhurile rele, dar şi astăzi la frângerea Pâinii, tot în nepăsare şi indiferenţa rămân cei pentru care şi-a vărsat Mântuitorul, sângele pe Sfânta Cruce.


~ 232 ~

Şi eu păcătoasa, am sculat copiii şi bărbatul meu, grăbindu-i să fie ei prezenţi cu gândul că-i voi prinde şi eu de pe urmă. Ridic capul de pe pernă, încerc să mă ridic de pe patul în care de multe ori mă mulţumeam cu puţin somn, dar în zadar. O ameţeală, o mare tulburare mă obligă să mă culc iar pe pat, declarându-mi slăbiciunile neputinţei trupeşti.

Zic: „Doamne Iisuse, nu te supăra pe mine, iartă-mă, de data asta, nu mai pot veni la Tine. Ţi-am trimis bărbatul şi copiii, eu nu mă mai pot ridica, şi încercând să adorm, mă las ademenită de păcat, crezând că am un motiv serios, înaintea „Celui Înviat”.

Dar, nu aceasta a fost Voia Sa! În faţa ochilor mei a apărut Sfânta Masă cu Mântuitorul, Iisus, mort şi întins pe ea, înconjurat de minunatele flori, aşa cum o lăsasem în Sfânta zi de Vinerea Mare în Sfânta Biserică. O minune dumnezeiască, se întâmplă în casa mea, în faţa ochilor mei,. foarte aproape de patul în care dormeam, deodată, Sfânta Masă s-a rupt în două şi răsturnându-se, şi Iisus şi florile, aşa de tare s-a produs o pocnitură, asemănătoare unui fulger, cu un mare tunet. Ca un trăsnet a pătruns în inima şi în tot trupul meu. Un tremur şi un adânc fior mi-a cuprins tot corpul.

M-am ridicat brusc, căindu-mă, am alergat într-un suflet la Sfânta Înviere din Biserica mea. O noapte întreagă nu am simţit nici oboseală, nici somn, nici durere, ci bucuria sufletească, ştiind că Bunul Iisus e atât de aproape cum nici nu gustasem până atunci aşa trăire sfântă. El era de faţă, era viu, era cu noi… iar eu trebuia să mărturisesc cu buzele şi cu toată inima mea:

„HRISTOS A ÎNVIAT!” Deci, ne rămâne, iubiţi credincioşi din ţară şi de pretutindeni să ne

întoarcem la „unul trup”, Biserica lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Unii suntem, pe alţii îi aşteptăm să revină, iar pe alţii care ignoră sau resping Chemarea Lui, aceia nu sunt ai noştri: „Dintre noi au ieşit dar nu erau de-ai noştri; căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi: ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (1 Ioan 2; 9,19).

Ce a urmat după despărţirea Sofiei de aceşti predicatori adventişti, a fost şi ruptura prieteniei dintre ea şi Elena vecina ei, care tot nu a putut să se dezlipească de valorile spirituale, advente. Concluziile trase din aceste discuţii păreau acum că au supărat-o foarte tare. Nerecunoscându-şi înfrângerea continua să creadă orbeşte în profeţiile lui Luter, un călugăr rupt din ascultare, rupt de Biserică. Acesta, găsind o altă cale mai largă şi mai scurtă de-a ajunge la Păstor, lămuri pe bietele oiţe să sară gardul, ajungând direct în staul.

Această femeie condusă de un imprevizibil orgoliu, crezând că stă pe treptele cele mai înalte ale virtuţii duhovniceşti, ceru legământ de la Mântuitor, semn de la Bunul Iisus, să-i spună care dintre noi cele două, urmează credinţa care „mântuieşte”.


~ 233 ~

- Eu îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea mea, şi vreau să-ţi demonstrez, Sofia, că numai această credinţă te mântuie. În credinţa adventă şi numai în aceasta capătă omul mântuirea. Hai să cerem de la Învăţătorul nostru să ne spună care dintre noi două avem dreptate. Dacă credinţa mea adventă nu este cea dreaptă şi cea sfântă înaintea Dumnezeului Celui Viu, să-mi dea mie o durere, să mă doară ceva rău. De exemplu, un picior. Iar dacă nu, să-ţi dea Dumnezeu ţie.

- Amin, încuviinţă Sofia, murmurând înfricoşată. „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu”.

(Evrei 10; 31). Sofia, care cunoştea voia Domnului din prisosul bunătăţii Sale, nu

din vrednicia ei, se cutremură la aspra învoire pe care au făcut-o împreună înaintea Domnului Iisus Mântuitorul, în curtea Sofiei, chiar în poartă, la despărţire. Îşi dădu bine seama că s-au pripit amândouă când au făcut aşa cerere Domnului Dumnezeu, şi totuşi îşi zise:

„Când devii roaba Domnului Iisus Hristos, şi când îi slujeşti Lui, cu credinţă, spui şi tu ceea ce a spus profetul: „Fie mie Doamne, după voia Ta”. Legea făgăduieşte viaţa pentru cel ascultător şi tot ea făgăduieşte că moartea este partea călcătorului ei.

La puţine zile după această întâmplare, bărbatul Elenei a trecut la cele veşnice. Fiind ortodox, rămăşiţele pământeşti i-au fost aşezate în cimitirul acestei parohii, cuvenindu-i-se să fie înmormântat creştineşte, cu o Sfântă Cruce la cap. Între timp, Sofia s-a dus să aprindă o lumânare la mormântul lui, tămâie şi să-i pună o floare, însă Elena nu venea niciodată, nesuferind aceste mirosuri. Lipsind de mai mult timp, Sofia a mers acasă la ea. Îi era totuşi dragă. Elena i se plânse că o doare un picior. Văzând-o foarte tristă şi abătută, Sofia o rugă:

- Elena, te iubesc prea mult ca să te pierd. Hai, vino la Icoana Fecioarei Maria, Maica Domnului nostru Iisus, să mijlocească pentru noi, să ne ierte, că amândouă din lipsă de înţelepciune, am greşit. Ne-am înălţat prea sus cu dorinţele sufleteşti. Înflăcărate de iubire pentru Iisus, am făcut o greşeală. Iisus a pecetluit acest legământ şi cerând semn din voia noastră, să nu cumva să cădem în vârful sabiei, ce ne-am scos-o singure din teacă. Să nu fie prea târziu când vom afla că Dumnezeu împlineşte cererile dând pe faţă lumina Adevărului Ceresc.

- Nu, nu pot! Nu am timp, mă grăbesc! răspunse ea. De câte ori nu stăteau clipe îndelungate, ore întregi, de vorbă despre

frumosul Mire Iisus, comentând minunatele versete pline de atâtea Taine Dumnezeieşti, admirând fericirea nemărginită şi eternă a vieţii veşnice, lângă măreţia, slava şi strălucirea Mântuitorului lor…

Sofia simţi că prietena ei ascunde ceva, Adevărul, pe care din orgoliu nu voia să-l recunoască. După două zile a vrut să meargă din nou


~ 234 ~

la ea. A ciocănit la poartă, dar nu a ieşit nimeni afară. A aflat că s-a internat la spital, din cauza unei dureri la un picior. Sofia chibzui, că nu-i omeneşte să încalci nişte legi şi să laşi să treacă totul cu nepăsare şi indiferenţă, fără să te implici sufleteşte, la ceea ce de fapt ai cerut să afli. Ai dorit să redescoperi “Adevărul”, ca unul singur Adevăr care te mântuie, care te ridică în Ierusalimul cel de sus. Ai cerut semn de la Învăţătorul tău să te înveţe ce cale e Una Dreaptă şi Sfântă iar acum, să nesocoteşti sfaturile Mântuitorului, este totuşi, o laşitate.

Sofia aştepta să restabilească rezultatul unui legământ făcut cu Iisus, între cele două. Aşteptă, dar această aşteptare a fost cuprinsă de un sentiment îngrozitor. Prietena ei a murit. În urma tratamentului făcut pentru picior, i-a cedat inima. Nişte predicatori au luat-o însă de la spital. Unde au îngropat-o n-a putut să afle Sofia, şi nici dacă acolo are o cruce la cap!? Două lacrimi s-au rostogolit din ochii Sofiei acum. O dorinţă care i se născuse în suflet, o ridica acum către Cel Prea Drept, către Mântuitor:

- Mântuieşte-o, Iisuse, şi aşeaz-o în loc de odihnă şi de verdeaţă, unde nu e întristare şi suspin şi treci cu vederea faptul, că ea nu credea în învierea morţilor, spunând că morţii dorm în pământ.

„Adevărat, adevărat vă zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu nu va vedea moartea în veac”. „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai 50 de ani şi l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă. Eu sunt mai înainte de a fi Avraam. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus s-a ferit şi a ieşit din templu şi trecând prin mijlocul lor s-a dus” (Ioan 8; 51, 56, 59).

„Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine ca să Fiţi şi voi unde sunt Eu”. „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Matei.7;3, 20). „Iar Eu când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12; 32).

Deci, aşa grăieşte Domnul: „Opriţi-vă de la căile voastre. Priviţi şi întrebaţi de căile celor de demult, de calea cea bună şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Isaia 6-16).

Doamne Iisuse Hristoase, Bunule Mântuitor, Tu care mi-ai arătat negura întunericului ce se lăsase peste capetele noastre ale tuturor neamurilor pământului, de pe toate continentele globului pământesc, ridică întunecimea şi luminează sufletele noastre cu Lumina Adevărului Tău. Opreşte gândul rătăcitor şi înfruntă năvala ispitelor ce s-au năpustit asupra noastră. Trimite braţul Tău în ajutorul nostru şi zdrobeşte cumplitele fiare, pentru ca să găsim pacea în tăria Ta. Porunceşte vânturilor şi furtunii, spune valurilor mării să tacă, iar vânturilor să nu mai sufle şi se va face linişte pe tot pământul.

Trimite Harul Tău să împrăştie norii negrii, care stau deasupra pământului, iar Lumina Adevărului Tău să lumineze cugetele oamenilor şi


~ 235 ~

se va face Lumină. Că suntem pământ sterp şi întunecos, până ce vom primi Lumina Ta. Varsă darul Tău peste noi toţi! Toarnă rouă cerească în inimile noastre, trimite ape bogate în evlavie peste acest pământ uscat, ca să aducă roadă bună şi folositoare. Ridică-ne sufletul doborât de greutatea păcatelor. Îndreptează-ne dorinţele către cer, ca să gustăm din izvorul fericirii veşnice. Smulge-ne din bezna acestui mare întuneric, uneşte-ne cu Tine în singurul Tău trup Biserică, în iubire şi în cuget curat, aşa după cum îţi este voia Ta:

„Spre iconomia plinirii vremurilor ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El, - întru care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului Voii Sale”. (Efes.1;10,11)

Toţi locuitorii pământului, naţiile, neamurile, toate seminţiile, toate popoarele, toată limba să-ţi mărturisească Ţie prin cuvânt viu şi prin faptă, jurământul de credinţă în Unul Dumnezeu Creator, Tatăl tuturor din cer şi de sub cer, în Unul Fiul Tău, Mântuitorul lumii şi Unul Sfântul Duh, că noi toţi suntem făptura mâinilor Tale. „Silindu-ne noi toţi acum, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelunga răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii, în iubire să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, să fim un singur trup şi un Duh precum şi chemaţi de Tine acum să venim la o singură nădejde a chemării noastre, la Cel ce este peste toate şi prin toate şi întru toţi, Dumnezeu şi Tatăl tuturor”.

* * *

2 -ianuarie -1989 Sofia se trezi de dimineaţă, amintindu-şi un vis din noaptea trecută.

Hotărâtă să nu se mai destăinuie nimănui despre visele sale, vru să îngroape totul în tăcere. Dar un oftat adânc, un vaiet plin de durere pentru poporul acesta, pentru fraţii ei flămânzi şi împovăraţi, chinuiţi de griji şi de atâtea nevoi, o obligă să zică ceea ce a zis şi profetul: „Doamne, nimic nu sunt, nimic nu am, nimic nu ştiu, nimic nu pot”.

- Ce bănuieşti?, o întrebară copiii.


~ 236 ~

- Încerc să-mi explic mie însămi, dar nu pot pătrunde cu mintea mea cea atât de nepricepută, că nimic nu înţeleg din tot ceea ce mi se întâmplă!

- Dar ce te-a neliniştit atât de tare? - Anul acesta se va întâmpla ceva pe tot globul pământesc, dar nu

ştiu ce! Cert este că va avea loc un mare eveniment. Deşi am făgăduit să trec totul sub tăcere, iată-mă ce nehotărâtă sunt! Sunt ca o scândură plutind pe mare, purtată încolo şi încoace de valurile ei.

- Dar de ce să nu te destăinuieşti nouă? au zis cei dragi ai casei. - Pentru că nici unuia dintre voi nu vă pasă de sufletul meu atât de

neliniştit. Noaptea trecută, şi voi aţi fost implicaţi în ceea ce am văzut în vis. Eram toţi pe globul pământesc, care părea foarte mic, rotund ca o minge, sub picioarele noastre. Era noapte, o noapte întunecoasă pe bolta cerească. Ne-nvăluia un Univers atât de mare, încât părea că pământul se află exact în centrul Universului, iar stelele puzderie, străluceau în tot acest mare Univers, înconjurând pământul din toate părţile, de jur împrejur. Luna nu exista pe nicăieri şi totuşi stelele păreau atât de mari şi mult mai aproape, încât dădeau un farmec încântător, o frumuseţe uluitoare. Tu, Narcisa, adunai nişte flori albe prin iarba de lângă picioarele noastre, iar tu, Florin, stăteai în picioare şi priveai în sus, admirând cu multă încântare întreg acest Univers, zicând:

- Mamă, priveşte cât de frumoase sunt stelele! Ce albastru străveziu şi ce lumină emană, cât farmec, nu te mai saturi privindu-le.

Încercam să admir şi eu stelele, când tu, Narcisa, te-ai aşezat cu faţa în jos parcă privind pe dedesuptul pământului, îndemnându-mă şi pe mine să privesc spre locul de unde veneau zburând doi îngeri, băiat şi fată, zicănd:

- Voi vedeţi ce văd eu?... Aceşti îngeri urcau lin, plutind pe un covor ca de stele strălucitoare.

Ei aveau hainele de aceeaşi culoare şi tot aceeaşi strălucire ca de stea, fiind foarte vizibili în bezna întunericului. Băiatul înger avea un pantalon mătăsos lung şi albastru şi o bluză largă asemenea, încins în talie cu un cordon de aceeaşi culoare, strălucind la fel cum strălucea şi covorul. Faţa lui era copilăroasă, albă, şi părul blond, inelat şi aşa frumos cânta la o trâmbiţă. Ea, îngeraşa, avea o rochiţă lungă, largă, tot strălucitoare, pe cap o scufiţă de aceeaşi culoare cu a îngerului băiat, iar materialul din care erau îmbrăcaţi ca o mătase foarte fină flutura uşor în vânt, văzându-se materialnic. Amândoi desculţi, picioarele goale se vedeau albe, curate pe covorul ca de stea. Umăr lângă umăr, unul lângă altul, urcau ca şi cum ocoleau globul pământesc, trecând pe lângă noi, care eram ca şi cum n-am fi fost, fiindcă nu prezentam niciun interes pentru ei. Uşor urcând, cu spatele spre noi, au dispărut pierzându-se pe bolta cerească, în Univers printre miliardele de stele, fiecare ocupând locul lor în spaţiu dar care părea că le deschidea în faţă calea pe care trebuia să călătorească aceşti îngeri.


~ 237 ~

Vai... cât farmec, câtă încântare, câtă frumuseţe! se minunau ei, Iisuse, Bunule Creator, graiul omenesc nu se pricepe în cuvinte a descrie atâta frumuseţe cerească: „Tu multe ai văzut fără să te uiţi cu luare-aminte, urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit”. „Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbăvit şi Cel ce am prezis şi nu sunt străin la voi. Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul” (Isaia 40; 43, 12).

Aşa era. De câte ori n-o cercetase Iisus, câte îi vestise, dar ochii ei n-au văzut şi urechile ei au rămas tot surde. Sofia fusese martoră la multe taine dumnezeşti ce-i descoperise Bunul ei Iisus, dar înţelepciunea ei era şovăielnică. Hotărând să lucreze cu mai multă râvnă, la cea mai mică adiere se vedea tot mai nepricepută şi neputincioasă. Toate învăţăturile pe care le primea de la Iisus rămâneau la fel ca talantul slugii nevrednice, îngropat în pământ. Rămasă pradă acestor slăbiciuni, neputând pătrunde cu mintea ce se va întâmpla în viitorul apropiat, prefera să ascundă totul în tăcere. Însă la puţin timp se trezi iar dÎntr-un alt vis ce o ajută să facă unele conexiuni ce purtau interes pentru viitorul foarte apropiat.

O apă mare, albastră ca un ocean, a apărut înaintea ochilor ei. Pe apă plutea o casă, sau mai bine zis o magazie mare, toată numai din scândură, numai că lipsea peretele din faţă. Privind atentă, cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, stăteau pitulaţi într-un colţ, parcă foarte speriaţi, ascunzându-se de ceva. În acel an, familia ei îi făcu cunoscute evenimentele:

- Mamă, miracolul se va întâmpla! Cade comunismul. - Mamă cu adevărat ţi-a arătat taine mari Dumnezeu! - Ce-aţi auzit? întrebă mirată Sofia. - A căzut zidul Berlinului, se fac schimbări mari în ţările comuniste. - Poate va veni şi la noi o schimbare! - Să fiţi siguri că Dumnezeu se va îndura şi de noi. Iată ce a prevestit

acea trâmbiţă, un eveniment destul de important, comunismul a însemnat ceva! A fost o perioadă foarte neplăcută înaintea Celui de sus. Vedeţi, fiilor, tainele ascunse ale Domnului? Atenţie, atacurile antihristului sunt subtile, nici nu ni le-am închipuit încă.

Timpul trecea, dar poporul român nu mai scăpa de sub jugul comunist. Apăsaţi de sărăcie, năpăstuiţi de chin, treceau din greu tot mai greu, în umbra trecutului, intrând cu sufletul îngheţat, într-o iarnă parcă tot mai lungă, tot mai grea.

- Mamă, ne-am grăbit să tragem concluzii pripite. Mana cerească n-a curs din faguri şi pentru noi.

- Nu fiţi copii necredincioşi, nu vă îndoiţi! - Dar iată, va veni Crăciunul, acum trec şi sărbătorile, gata şi Anul

Nou, şi noi nu ne încadrăm în acest răstimp. - Poate vom fi cei din urmă, căci scris este: Cel din urmă va fi cel

dintâi! le încredinţă mama bănuielile ei.


~ 238 ~

Aşa s-a şi întâmplat. Când Pruncul, Unul Născut, cobora pe pământ, în casele şi în inimile lor, ca veşnic blând şi bun Împărat, un alt împărat cădea în adâncuri, odată cu tovarăşa lui de viaţă. Şi totuşi, iartă-I, Doamne Iisuse, pentru ceea ce putea face bun pe pământ şi nu a făcut. Tu eşti Judecătorul, Doamne, Tu judeci sufletele lor.

Pruncul Iisus, iată, veni ca un soare cald în miezul iernii, ca o candelă aprinsă în bezna întunecată a nopţii, ca o ploaie caldă de vară pe pământul arid secetos, schimbând viaţa tuturor, aducându-le mai ales o trezire morală, o trezire spirituală, toţi făcând mari jurăminte atât pe postul de televiziune cât şi la aparatele de radio. Reproşuri adânci de conştiinţă, murmurau pe toate canalele mass-media, auzindu-se mărturisind:

- Am minţit, dar nu mai mint. Am furat, dar nu mai fur!!!... dar sângele de comunist tot ne mai curgea prin vene. Lumea era împărţită în două: Unii, regretau de clipele frumoase petrecute pe braţele acestui partid. Alţii, îi acuzau fapte, pe care le credeai imposibil de săvârşit pe pământ, condamnându-i că ei au fost “fiara, odioşii, anticristul”, umilind şi urgisind, înfometând un întreg popor. Unora dintre ei ar fi avut de dat socoteală, dar iertători şi buni ca Iisus, lepădându-se de sine, exclamau: Iartă-i Doamne că n-au ştiut ce fac!

Dacă milioanele de guri i-au osândit astfel, cum vor fi priviţi şi judecaţi de Dreptul Judecător în Ziua Judecăţii? Dar nu, fiara... era balaurul care ştampila cu numărul Fiarei:

„Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. (Apoc.19; 20.)

Apocalipsa ne arată că fiara, iată, nu va merge spre pieire, până ce mai întâi nu va merge pe la toţi împăraţii lumii întregi, făcând semne, căci sunt duhuri necurate, duhuri diavoleşti, ieşite din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos, ca să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. (Apoc.16;14).

Deci iată, se vede că se va produce un mare haos pe întreg pământul, făcându-i părtaşi pe toţi locuitorii lui faptelor fiarei, neputând ieşi nimeni de sub puterea ei. Cu ispite complexe, foarte tentante, va reuşi să târască cu coada ei aproape toate sufletele de pe pământ, modelându-le atât caracterele cât şi visele de viitor, intrând în toate gândurile lor, schimbându-le destinele

Şi prea puţini pot să-şi dezlipească inima de această nebună plăcere a poftelor lumeşti, să-şi curăţească cugetul şi să iasă din furia acestui dezlănţuit ispititor.

„Numai unii dintre noi “care vom fi lămuriţi” vom putea trece curaţi prin această mare strâmtorare:

„Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe cine sunt şi de unde au venit? El mi-a răspuns: Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi


~ 239 ~

şi-au spălat hainele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apoc. 7; 13, 14).

„Din nou diavolul L-a dus (pe Iisus) pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor zicând: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Matei. 4; 9).

Iată „fiara” se grăbeşte luând decizii chiar şi înaintea Marelui Dumnezeu, îndrăznind să-i ceară supunere, văzându-se pe sine un mare stăpânitor al lumii acesteia. Cum se simte el oare în faţa unui pământean? S-a impus în faţa unui Dumnezeu! Oare cât de mult se implică în trăirile oamenilor, în pasiunile lor, încercând să le impună păcatul chiar şi prin gânduri, doar, doar i se vor închina lui…

Şi, cum pământenii nu-i cunosc jocul, vicleşugurile, cursele cu care sunt atraşi în ispite, iată-i dezbrăcaţi cu voie, fără voie de hainele albe şi curate, cu care trebuia să vină şi ei din această mare strâmtorare.

Un alt Înainte Mergător care să strige pe coline „Pocăiţi-vă... faceţi drepte căile Domnului!” nu s-a mai născut. Cine să-i copieze modelul şi să strige irozilor şi iroadelor că păcătuiesc? Ar însemna să-şi vadă capul pe tipsie ca al Proorocului! Dumnezeu şi azi împarte multora talanţii. Dar cine să-i înmulţească?

Sfântul Ioan nu primise talantul, el îi oferi lui Dumnezeu talantul vieţii lui. O viaţă sălbatică, însingurată, izolată între stâncile muntoase, îmbrăcat în piei, răbdător şi nebăutor de vin. Până şi în faţa morţii e tot singur. Puterile divine nu se dezlănţuiesc să-l ocrotească. Moare sub amprenta tăcerii, victima Irodiadei cea plină de talanţi, de calităţi şi aspecte fizice distinse, plină de graţie, de frumuseţe, de daruri şi bogăţii impresionante, pe care Dumnezeu i le oferise ei ca pe cei 10 talanţi.

„Vă spun, n-a fost prooroc mai mare născut din femeie”, spune Sfânta Scriptură. Şi totuşi această viaţă trăită în simplitate, această nefericită moarte îl face pe prooroc cel mai mic dintre pământeni, acuzându-l irodiadele chiar că are demon. Răsuflă uşurate c-au astupat un glas potrivnic tulburătoarelor lor patimi.

E dureros când vezi că aşa mare Prooroc şi-a irosit viaţa în zadar, strigând pe toate colinele, trecând pe la toate împărăţiile, sesizând atâtea nelegiuiri, arătând cu degetul căile strâmbe şi totuşi neputând să îndrepte nimic.

Proorocul Ioan descoperă lumii un alt Împărat, pe Mesia, care, luând chip de rob, a coborât pentru a ridica păcatele umanităţii, dar şi despre El, irozii şi irodiadele au spus că: Are demon!

Oare nu-i fiara, cumplită fiară? Nu-i al ei tot pământul cu slava lui? Nu sfâşie cu ghearele pe cei ce încalcă legile firii pământeşti? Nu se dezlănţuie urcând din adâncuri, zicând: „E al meu pământul cu toată slava lui!”, punându-i din nou condiţii lui Dumnezeu: „Puterea mea e mai mare decât a Ta! Parte şi parte, câţi ai Doamne? Toţi mi se închină mie. Eu le-


~ 240 ~

am creat frumosul, bunăstarea, forţa, atâta forţă, încât dacă ar exploda marile invenţii, bietul pământ s-ar preface în mici firicele de pământ”.

Ea, fiara, strică tot ce a creat Dumnezeu bun, schimbând mereu totul, consolidează alt pământ, creat de ea: „Doamne, Tu L-ai creat cu atâtea frumuseţi şi bogăţii. Dar datorită mie propăşesc, mereu sunt într-o continuă schimbare. Eu acum clonez oamenii, clonez, modific genetic: plantele, legumele, cerealele. Te clonez şi pe Tine, Iisuse!... Pot să Te copiez, să-ţi clonez modelul şi iată vei fi creaţia mea, Doamne, Te vei supune mie! Cine să mai îndrăznească să nu mi se supună mie? Măi, să fie, dar nu mai încap în pământul acesta, în cămara mea de odihnă şi mă plictisesc. Cu o navă spaţială, voi urca pe Lună, voi face un jilţ pe cea mai luminoasă stea. Asta e longevitatea mea, procesul meu de întinerire. Voi crea acolo viaţă, fără să mă consult cu Tine, Doamne! M-ai adus la disperare, Doamne Iisuse, când am văzut că te jertfeşti pentru ei. Ai Tăi erau, dar nu Te-au primit şi ai fost nevoit să ieşi din lume!

„În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1; 10,11).

Sfânta Scriptură ne vorbeşte de mai mulţi antihrişti, dar unul este „fiara” cea de pe urmă... Aceasta aduce cele mai sinistre şi otrăvitoare argumentele. Iată, fac pe locuitorii pământului închinători supuşi semnului ei. Şi chiar dacă aceasta va coborâ în adâncuri, ea tot va conduce prÎntr-un supus al ei. Imediat fiarei ii va creşte un corn. Inchinătorii ei vor reuşi să ducă mai depare haosul produs de fiară. Această înrăutăţire a ei pare a crea un conflict general, în care va antrena toate popoarele lumii, aruncându-le în “bezna” pe care Blândul Mântuitor i-a descoperit-o Sofiei, purtând-o de mână în acel ocol pământesc. Şi totuşi nemărginita bunătate a lui Iisus mai dă o şansă omenirii: „Ieşiţi din ea, poporul Meu!”

„Ieşiţi din ea, ieşiţi din lumea rea, să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele ei! Fiindcă păcatele ei au ajuns până la cer si Dumnezeu şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” (Apoc.18; 4,5)

Sofia gândea acum: Va mai putea oare ieşi careva de sub dictatura ei? Această fiară îmbracă multe forme şi imagini. Mai ales în imaginea televizorului. E inutil să ne prefacem că nu luăm parte cu inima şi cu cugetul, şi că nu suntem dominaţi de ispitele acestuia. Iisus ne-a spus: „Nici cu gândul să nu păcătuiţi” (Matei 5; 28).

„Şi a zis Iisus către ucenicii Săi: Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17; 1,2).

„Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5; 29).


~ 241 ~

6 iulie 2000 - E încă prea devreme să mă scol aşa de dimineaţă! îşi zise Sofia în

zorii zilei lăsându-şi gândurile să-i zboare la freamătul acestei lumi, la problemele de zi cu zi. În cei 56 de ani parcă trăise încă multe vieţi şi toate îi lăsaseră un gust amar. Numai teamă, griji, eforturi, sacrificii şi suferinţe, lipsind-o de bucuria unui cuget curat.

Adevărat că sufletul e o barcă, iar viaţa e un ocean. Unii pot acosta la ţărmuri frumoase, iar alţii au parte numai de furtuni năprasnice, pândindu-i la orice pas primejdii ucigătoare şi ţărmuri pline de tortură şi vrăjmaşi. Pe de o parte, Sofiei i se părea că e inutil refuzul de a urma destinul vieţii, pe de altă parte, îi era imposibil să scrie o carte şi să exprime în conţinutul ei ceea ce Iisus ceruse de la ea. Cuvintele ei ar strica totul: „Nu am studii, nu am har, nu am pană de iscusit scriitor. Nimic nu am, nimic nu ştiu, nimic nu pot. Săracă este lauda buzelor mele, Doamne”, repeta întruna, începând să se complacă în această autocompătimire.

În curtea Mânăstirii Zamfira, întâlni şi pe Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care tot grăbindu-se, mergea cu Părintele călugăr Gavrilă la sfinţirea locului, pentru ridicarea unei Biserici în Plopeni şi a unei mânăstiri în satul Mălăieşti. Cerându-i binecuvântarea, Sofia dori să-i facă cunoscut uluitorul tablou din Răsăritul cel de Sus şi măreţul plan al Domnului Dumnezeu în viitorul apropiat.

Urcând Prea Fericitul şi Părintele grăbiţi în maşină, Sofia rămase tot singură, tot lăcrimând, cu convingerea că nu ştie să vorbească, să se facă înţeleasă. Iar s-a pripit şi Prea Fericitul, nimic n-a înţeles din ceea ce voia ea să spună. A înţeles că, “pământul a fost de milioane de ani şi că va mai fi milioane de ani, Moare unul, moare altul, dar nu vom murii toţi odată!” În mod dezinteresat o privea şi tot aproapele, reuşind prin aceasta să-şi aducă alte scuze înaintea lui Dumnezeu. Ieşirea ei din orice responsabilităţi credea, acum, că e o justificare corectă în faţa Aceluia ce îi aşezase o Cruce mare şi grea pe spinarea asinului, biciuit să meargă în spatele Sofiei, urcând pe cărarea întunecoasă a pădurii. Tot ce înşiruise pe colile albe de hârtie nu semăna cu ceea ce dorea să facă cunoscut aproapelui ei, descrieri care să redea tot farmecul frumuseţilor şi adevăratelor imagini ce reprezintă Raiul în Ierusalimul cel de Sus. Trecând lunile, trecând anii, credea că totul s-a sfârşit aici.

„Iisus a trebuit să înţeleagă şi El că într-adevăr nu sunt persoana potrivită, demnă de a lăuda Numele Lui!” îşi zise ea acum.


~ 242 ~

Iată aceste gânduri năpădiră mintea ei, când un ciocănit în uşă o trezi la realitate, întrerupându-i firul gândului atât de amar. Era buna ei prietenă şi rudă, Titica, cu care legase prietenie încă de când erau mici.

- Hai, scoală-te, hai cu mine în frumoasa staţiune Slănic Moldova. Am cumpărat biletele, plecăm imediat.

- De ce vii aşa pe grabă? - Bărbatul meu nu poate merge şi am hotărât să te iau pe tine.

Mergem amândouă, dar grăbeşte-te. N-a durat destul de mult ca într-un geamantan să înghesuie câteva

lucruşoare, nevrând să rateze o aşa ocazie de relaxare, de odihnă şi tratament.

În trenul care le ducea pe amândouă în acea staţiune, mai erau încă mulţi alţi turişti, care mergeau să-şi petreacă puţinele zile libere de vacanţă tot în acest colţ de ţară. Era în plin sezon de vară şi odată ajunse aici, li s-a spus ferm:

- Veţi merge la vila C.F.R., veţi fi cazate acolo. La hotelul unde trebuiau să fie cazate, nu mai erau locuri şi poate că

a fost un noroc, deoarece liftul era supraaglomerat şi şi-ar fi petrecut ore în şir aşteptând la coborâre şi urcare.

Însă la vila C.F.R. li s-a oferit un confort mult mai acceptabil, o linişte mult mai odihnitoare, simţindu-se foarte bine pe tot parcursul celor 18 zile de odihnă. A doua zi, vizitând împrejurimile staţiunii, au rămas profund impresionate de frumuseţile naturii. De fapt, nici nu se aşteptau la atâta încântare.

Le-a fermecat muntele şi mai ales cele 14 izvoare cu ape atât de tămăduitoare pentru multe boli trupeşti. Sofia, care iubea în mod deosebit florile, a găsit aici un oraş plin cu flori care i-au răpit sufletul. Le privea şi le admira pe toate cu nesaţ.

Apoi, au început să bea lacome câte o gură de apă de la fiecare izvor, încât stomacele lor nu ştiau ce să mai creadă. Salvarea a fost că neîntâlnind nimic pietrificat la rinichi sau bilă, au reuşit să treacă benefic peste această neatenţie a lor. Abia mai târziu au înţeles că se începe cu o cantitate foarte mică şi numai de la trei izvoare, mai apoi încet, încet, mărind doza, puteai ajunge să simţi forţele lor tămăduitoare.

Cu o pătură sub braţ, colindând munţii, pline de energie şi entuziasm, căutau o oază cu puţină iarbă şi soare pentru a se odihni. Toate la un loc: apă, aer, soare şi mişcare, făceau ca în trupul lor să înflorească o sănătate de fier.

O doamnă, care se prezentase ca fiind profesor universitar la Facultatea din Galaţi, îşi aşezase pătura lângă ele, dorind să li se alăture. Pretindea că a studiat foarte bine astrologia, întrebându-le în ce lună s-au născut, ziua şi chiar ceasul. Se ataşase de Titica, deoarece îi convenea de minune zodia „Scorpion”, poreclind-o „ochi de şoim”. I se potrivea perfect acest nume, pentru că atunci când pleca de lângă Sofia, colinda toate


~ 243 ~

frumoasele vile ale staţiunii. Unde era interfon şi nu putea să intre, era profund dezamăgită că nu putea afla a cui este vila, cu ce bani e construită şi cine e cazat în ea. Rămânea puţin îmbufnată când nu-şi satisfăcea aceste curiozităţi, dar tot atât de repede îi revenea zâmbetul pe buze.

Aceste mici ciudăţenii au împins-o foarte uşor în anturajul acestei doamne, care îi înţelegea mai bine frământările ei sufleteşti. Discutau mai mult amândouă, făcând abstracţie de Sofia. Rareori se rupea firul vorbei, când nu picau la pace, iar doamna profesoară îi reproşa ghicindu-i calităţile din studiul făcut:

- E rău să te aibă cineva de duşman. Scorpionul muşcă rău. Aşa-i că tu obţii ce vrei de la viaţă?

- Da, aşa-i! încuviinţă prietena Sofiei. Am un magazin, am două maşini, trei copii, vilă, bărbat bun. Şi totuşi mă sponsorizează un frate. E foarte bogat! A fost mai norocos decât mine! Norocos... nu ştiu, dar... i-a mers mintea, cum se zice, a alergat şi a prins trenul în 1990.

- Ce fac eu, care aştept de mult în gară şi nu vine nici un tren?, zâmbeşte ironic doamna profesoară şi completează: Şi am atâtea studii!

- Ce să-i faci, aşa e în democraţie, n-am cerut noi economie de piaţă?

Brusc se produse o tăcere îndelungată. - Nu mai vorbiţi?, tulbură liniştea profundă, Sofia şi, privind spre

vârful Muntelui 300 de scări, le îndemnară: Hai să urcăm! Pline de elan, au început cu paşi vioi să urce muntele. Doamna

profesoară însă, cam plinuţă şi fără antrenament, se mişca mult mai încet. Titica, având un pas de căprioară, se depărtă cu mult mai sus faţă de ele. Nici Sofia nu s-ar fi lăsat mai prejos, dar cugetul ei nu îngăduia ca această doamnă să rămână în urmă, singură şi neajutorată. S-a oprit lângă ea, oferindu-i braţul ei drept sprijin şi a îndemnat-o să lupte cu muntele, să nu se dea învinsă. Răsuflarea îi era din ce în ce mai grea. Privind-o brusc, întrebă:

- Tu ce zodie eşti? - Nu cred, dragă doamnă, în zodii de niciun fel. Dumnezeu nu a lăsat

omului o soartă, un destin, un noroc. Dumnezeu n-a hărăzit unuia un drum al vieţii încărcat de onoruri, presărat cu flori, călcând numai pe lauri, iar altuia i-a prezis: „Tu să mori în sărăcie, dureri, necazuri, defavorizat de soartă şi destin sau să moară spânzurat, întemniţat pe toată viaţa într-un penitenciar!”. Sunt două căi pe care Dumnezeu le pune omului în faţă, la bună alegere:

„Aşa grăieşte Domnul, Izbăvitorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te învaţă spre folosul tău şi te duce pe calea pe care trebuie să mergi. Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu şi dreptatea ta ca valurile mării”. „Nu este pace, zice Domnul, pentru cei fără de lege!” (Isaia 48,;17,18, 22).


~ 244 ~

Poate mai aveau multe de discutat, dar, desprinzându-se de braţul Sofiei, se opri brusc, sub motivul că nu mai poate înainta. Îşi duse mâna la piept în dreptul inimii şi sesiză că bătăile cardiace sunt foarte repezi. Se opri de teamă să nu-i cedeze inima. Titica era prea departe, iar Sofia nu voia să-i strice bucuria sufletească, auzind-o cântând, strigând cucul pădurii, alergând atât de entuziasmată. Îşi făgăduise că va lăsa freamătul acestei lumi şi-şi vor petrece aceste fericite zile de odihnă mai mult în inima acestor munţi, în aceste frumuseţi nepieritoare ale naturii, în măreţia acestor falnici munţi, pe culmile cele mai înalte, pline de brazi seculari.

Peisajul de aici semăna foarte bine cu cele în care Sofia îl întâlnise în visele ei pe Domnul ei, pe Mântuitorul ei, Blândul şi Bunul Iisus. Tot în vârful unui munte foarte înalt încercuit de brazi minunaţi, cu încântătoare scări şi terase din marmură albă, îi arătă Tatăl Creator un nou pământ, ce va urma în planul Său să-L creeze, cu minunate femei ce păreau atât de fericite şi frumoase.

Tot astfel, într-o pădure întunecoasă, cu un desiş dens, întâlni Sofia şi poieniţa unde Iisus, Domnul ei, biciuia acel asin ce ducea pe spatele lui Crucea mare şi grea a păcătoasei Sofia. Plângând primi Crucea, dar murmurând sub ea, aude din nou pe Mantuitorul: „Nu plânge, nu vei fi singură, voi fi cu tine!”, îi încredinţă Iisus. Imaginile şi tot sfatul ce-l primise păreau atât de reale în viaţa şi-n cugetul ei. Icoana de la Poarta Veşniciei era pururea vie în faţa ochilor ei, iar persoana care ţopăia de colo colo fericită c-a scăpat din viaţa pământească, binecuvântând pe Dumnezeu, încă mai vorbea în urechile ei. Şi cum să uite pe iubitul ei Iisus cu care plutind de mână a dat ocol globului pământesc, atât de fericită încât nu gustase niciodată, atâta negrăită bucurie pământeană.

Dar o ameninţase ferm cu degetul: „Să scrii o carte!” Oare cum să îndrăznească ea, cea mai netrebnică roabă a lui Iisus să spună fraţilor ei că această negură e ucigătoare de suflete?! Că acţiunile ei negative atrag după sine numai suferinţă? Să ne rugăm, Iisus este cel ce ne ridică din această suferinţă atât de grea şi ne dă acum şansa să ne spălăm hainele în sângele Mielului:

“Si mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. (Apoc. 19; 9).

Înainte de a lua foc acest pământ, El va fi Acela care ne va ridica pe nori. Nu, Iisus va da foc pământului, de va arde nouă stânjeni în sus, întunecându-se de fum chiar soarele şi luna, cum dovedeşte Scriptura, ci invenţiile ştiinţei dezlănţuite de fiara cumplită, care vrea să domine în această Vale a Plângerii, cum a numit-o Sfântul David.

Rolul fiarei este să rupă definitiv legătura cu realul, cu iubirea şi iertarea, acoperind acest pământ în negura teroarei, fricii, urii, puterii şi lăcomiei.

Ajunsă sus în vârful muntelui, singură fiind, căuta parcă urmele Domnului ei, pe care îl dorea cu sufletul arzător. Un suspin şi două lacrimi


~ 245 ~

din cugetul îndurerat, rosti frumoasele versete din Sfintele Scripturi de la Isaia: „Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: „Dumnezeul tău este Împărat”.

Căzută în genunchi, cu fruntea plecată, cu buzele sărutând tina acestui munte înalt, îl întrebă acum:

- De ce, munte falnic, atât de măreţ, salţi de atâta bucurie? Muntele îi răspunde:

- Pentru că pe culmile noastre a călcat cel ce aduce pacea pe pământ.

- Cine este Acela, munţilor? - Este Cel ce ne-a creat pe noi! - Şi eu vreau să sărut urmele paşilor Lui. Să-L întreb şi El să-mi

răspundă, să-L rog să-mi dea Duh să scriu o carte, ce-am făgăduit încă de mult timp. Vreau să-i spun că fără El nimic nu pot.

„Dă sânge şi ia Duh!” O voce venea ca un glas sublim din foşnetul frunzelor de cetină verde. Şi ca o adiere uşoară, un sunet melodios armoniza glasul divin cu freamătul lin al crengilor de brad. Sofia se ridică emoţionată, lacrimile încetară să mai curgă pe obraz. O negrăită bucurie pătrunse în inima ei şi o făcu să înţeleagă:

- A fost El, a fost Domnul meu Iisus, a fost din nou lângă mine. Mi-a vorbit...

Nu pricepuse înţelesul acestei scurte fraze, care acum şi aici, nu avea nicio însemnătate. Nici nu-i dădu importanţă. Important era Cel ce i le şoptise. Nu răstălmăcise ce se va putea întâmpla în viitorul apropiat, era nespus de fericită că totuşi primise răspunsul de la Cel pe care îl căuta, îl aştepta şi îl dorea cu atâta ardoare sufletească.

Ridicându-se din genunchii care stăteau pe ţărâna tare a acestui munte, plecă cu paşi grăbiţi la vale pe versantul muntelui, oprindu-se lângă o cascadă. O fascină susurul tainic al acestei căderi de apă zgomotoasă. Limpede, gălăgioasă parcă-i vorbea depănând amintiri din trecutul îndepărtat al miilor de ani. Mai zăbovi puţin s-o întrebe:

- Ce-ţi este ţie, apă, de salţi biruitoare peste pietrele ce le întâlneşti în cale?

- Tresalt de bucurie, îi răspundea ea, că m-a creat Tatăl Ceresc, Iubitul nostru Creator!

- Dar vouă, pietrelor, de ce mărturisiţi cu atâta bucurie şi cu atâta dragoste pe Creatorul?

- El ne-a spus odinioară: „Dacă vor tace aceştia, veţi striga voi, pietrelor, mărturisind pe Cel Atotcreator” (Luca 19; 40).

- Da, şi acestea sunt scrise în Sfintele Scripturi. Cu capul plecat, cu ochii umili privind în jos spre pământ la auzul

acestor mari mărturii, aşezându-se pe o băncuţă în frumosul parc al Slănicului, s-a retras să cugete revenindu-şi în sine. Dar şi aici, în parc, o


~ 246 ~

mulţime de flori, de diferite nuanţe şi specii, şi diferite specii de brazi, ce ornamentau atât de fermecător parcul, îi strigă:

- Suntem lucrul mâinilor Lui. Suntem născute din iubirea eternă a Creatorului nostru!

Predica de la slujba de duminică a Părintelui bătrân de la Biserica Slănicului, din acelaşi parc, se sfârşi cu cuvintele:

- Astăzi este 20 iulie 2000, ziua Sfântului Ilie Tezviteanul, Patronul Bisericii, Patronul staţiunii noastre. Veţi petrece trei zile de neuitat în această frumoasă staţiune, pentru că în acest parc al Slănicului se va sărbători cu multă muzică, prezentată de coruri de artişti vocali din tot ţinutul şi de prin împrejurimi.

Într-adevăr, emoţiile au fost foarte mari auzind cum răsună în această vale frumoasele cântece moldoveneşti, invitând vizitatorii să danseze în hori, cu bucurie şi încântare.

Seara târziu, au fost conduşi la Cazinoul Slănicului, unde au avut de văzut uimitoarele icoane pictate de tânăra studentă Alina, care, foarte cuceritoare, le-a întins un pahar plin cu vin moldovenesc, gustos şi dulce ca frumosul ei chip. Lângă umărul ei, privea atentă o mamă bună şi înţeleaptă. Era mândră de copacul ce-l sădise în ogorul Domnului şi acum culegea cu bucurie roadele dulci ca mierea.

Făcându-se târziu în noapte, cele două prietene se retraseră în vila unde erau cazate, să-şi odihnească trupurile frânte de oboseală. Meditând la cele petrecute, Sofia simţi în inima ei o naştere din nou. Părinţii cei din vechime când se năşteau din nou se îmbrăcau în pânză de sac şi presărându-şi cenuşă pe cap, părăseau lumea ca să meargă după Iisus Hristos, Mântuitorul lor.

Fiind cu adevărat înţelepţi, ei lepădau minciuna pentru adevăr, lăcomia prin milostenie, beţia şi îmbuibarea prin post şi rugăciune, desfrâul prin lepădarea de sine şi, în sfârşit, îşi lepădau toate poftele trupeşti ca să-şi câştige sufletul.

„Cel ce îşi iubeşte sufletul în lumea aceasta, îl va pierde; iar cel ce şi-l urăşte, îl va păstra pentru Iisus, pentru viaţa veşnică” (Ioan 12; 25).

Sofia îşi lasă gândurile să o poarte spre binefacerile pe care le-a făcut Iisus celor care au dorit să li se ierte păcatele. Ce s-ar fi întâmplat oare cu leprosul, cu demonizatul sau cu orbul, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Iisus?! Şi-ar fi purtat povara păcatelor până la neputinţă, până când greutatea lor i-ar fi zdrobit. Şi-ar fi putut pierde viaţa, dar şi sufletul… Cum ar fi sfârşit desfrânata, dacă, alergată cu pietre fiind, nu fugea la Iisus? Nici Mariei din Magdal nu i-a fost uşor să renunţe la felul ei de a-şi trăi viaţa în desfrău, în luxuriantele săli ale palatului împăratului Irod. Întâlnindu-L pe Iisus, a câştigat nepreţuitul har, renunţând la poftele trupeşti, căutând mai bine eterna fericire din Patria Cerească.

O, cât de uşor îi poţi cere lui Iisus iertare, cât de îndurător şi milostiv este El! E de ajuns să te trezeşti la realitate şi căutându-L pe Dumnezeu, te


~ 247 ~

regăseşti pe tine, pe tine cel creat de Dumnezeu sănătos, cel fericit, cel mulţumit de toată frumuseţea şi bogăţia creată anume pentru tine şi, de ce nu? pe tine, cel strălucitor, imaculat ca un dumnezeu cu „d” mic!:

„Iisus le-a răspuns: Nu e scris în Legea voastră că „Eu am zis: dumnezei sunteţi?” Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan.10; 34)

Din acest scurt şir de întrebări şi răspunsuri o întrerupse Titica atunci când apăsând butonul de la televizor, o emisiune cu Corina Chiriac despre cancerul de sân la femei, le-a atras atenţia. Interesant, se minunau ele. Acesta este printre puţinele forme de cancer care poate fi tratat cu rezultate foarte bune atunci când este depistat cât mai devreme.

- Titica, tu ştii că eu m-am lovit rău la sân? - Ei, aiurea, ce-ţi veni acum? refuză ea să creadă aceasta. - M-am lovit de mult timp, din ianuarie! - Anul acesta? - Da... şi... în loc să-mi treacă, s-a agravat mai rău. - De ce nu te-ai prezentat la medic, să ştii la ce să te aştepţi? - Dar acum aud pentru prima oară ce înseamnă cancer la sân şi ce

înseamnă acest control mamografic. E înfiorător ce imagini arată! O, sărmana lume! Bietele femei cât pot să îndure! Doamne, cât chin şi câte suferinţe şi totuşi lumea iubeşte acest pământ.

- Ce, tu nu iubeşti acest pământ? - Ba da, când generalizez, mă aşez pe mine în faţă. Eu mai mult

decât toată lumea, iubesc acest pământ. Mie mai mult decât la toată lumea, mi-e milă de toţi oamenii de pe pământ şi-i iubesc pe toţi la fel. Ii iubesc şi pe cei bogaţi dar şi celor săraci le doresc deopotrivă aceeaşi bogăţie. În egală măsură aş vrea ca toţi oamenii de pe pământ să fie la fel de frumoşi, de înţelepţi şi de buni. Draga mea, nu ţi-am mărturisit nişte taine mari pe care le păstrez în inima mea încă de mult timp. Dumnezeu mi-a dezvăluit „un Plan de Viitor al Său”. Mi-a făcut cunoscute gândurile Sale despre pământul cel nou şi lumea cea nouă. Şi dacă vreo slujnică pământeană este mai vinovată, eu sunt aceea care să fiu lovită de cele mai multe bice, cum zice Sfânta Scriptură: „Sluga care-i ştie gândul lui Dumnezeu şi nu face, va fi bătută cu mai multe bice decât cel care nu ştia gândul lui Dumnezeu!”…

- Am de scris... o carte… îţi vine să crezi!? - Tu... să scrii... o... carte?! - Ei, află că despre acest lucru îmi dau şi eu destul de bine seama...

că... nu pot! Sufăr destul de mult, că nu sunt persoana potrivită. Sinceră să fiu, am încercat, n-am reuşit… Vorbele mele sunt sărace pentru a lăuda graiurile şi frumuseţile lui Dumnezeu. Am aruncat în foc enorm de multe coli scrise, poate ţi se pare că exagerez, dar e foarte puţin spus despre chinul meu. Tu nu-ţi dai seama ce mult bine mi-ai făcut că m-ai luat cu tine,


~ 248 ~

în această staţiune, sau cred că Dumnezeu a rânduit aşa... Aici... îmi pot limpezii toate gândurile!

Draga mea, află de la mine că omul se zbate zilnic între două forţe invincibile, mai presus de puterile ei. Ori inima ta ascultă de raţiune şi raţiunea de Dumnezeu, ori pluteşti pe valurile vieţii unde te-o purta curentul. Şi pentru asta trebuie să-ţi asumi toată responsabilitatea. Eu încă mă văd biruită de această forţă a răului. Vine şi-mi răstoarnă toate planurile. Mă lupt foarte greu cu toate împotriviirile acestuia, nu pot ţine calea mea pe care vreau şi pe care trebuie neapărat să merg.

Am scris deja o carte plină numai de îndemnuri ale Cuvântului lui Dumnezeu. Simplul motiv a fost că nu mă văd vrednică de o aşa slujire, nici nu pot descrie în cuvinte adevăratele minuni pe care le-am văzut şi auzit. Cum poţi descrie în cuvinte Chipul Prea Frumosului nostru Dumnezeu, aşa cum arată EL pe bolta cerească?! Cuvintele mele Îl urâţesc şi... mă apucă frica, un sentiment de părere de rău, de reproş mă dezarmează, uneori mă chinuie până la disperare. Mă face să-mi zic: Mai bine nu mă mai năşteam pe pământ, dar îmi revin foarte repede şi iar fără să vreau, o iau iar de la capăt.

În ciuda repetatelor mele lepădări, astăzi am descoperit că Dumnezeu nu mă va părăsi, până la urmă. Pentru neascultarea, împotrivirea aceasta, glasul din umărul meu drept mi-a zis, atunci când am ars cartea: „Am să te pedepsesc”. Şi iată această pedeapsă a venit imediat. Am fost lovită, fară intenţia cuiva, la sân, şi abia astăzi înţeleg adevăratul sens al cuvântului rostit atunci: “Te voi pedepsi”. O pedeapsă destul de grea. Şi totuşi, astăzi, când tu m-ai lăsat în urmă, cu doamna aceea, după ce ne-am despărţit, în vârful muntelui, eu, am îngenuchiat şi cu lacrimi, sărutând muntele, am retrăit bucuria frumoaselor momente petrecute cu Dulcele meu Iisus, în munţii înalţi din visele mele de odinioară. Am simţit că iar am primit Duhul şi iată, Dumnezeu astăzi din nou s-a împăcat cu mine. Mintea mi s-a deschis faţă de lucrurile adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu. Privesc totul ca într-o oglindă. Amăgirile lui satan au fost subtile. De multe ori m-a biruit, dar tot nu poate zadărnici el “Planul lui Dumnezeu”. Şi numai îndelunga răbdare a Bunului Dumnezeu a îngăduit să mă lase să fiu ispitită, lăsându-l să mă amăgească. Uneori, după aceste amăgiri, aceste învingeri, te ridici mult mai puternică, mai biruitoare. Poate şi această pedeapsă e tot pentru pregătirea cunoştinţelor mele. Mă va trece prÎntr-un cuptor al încercărilor cu dublul rol, să mă curăţească de păcat şi să mă desăvârşească prin puterea Duhului Sfânt, renunţând definitiv la “aluatul cel vechi,” la toate interesele pamânteşti. Să mă agăţ cu toată puterea de Adevărul Divin, împlinind cu preţul vieţii, orânduirea Celui de Sus. Şi de ce n-aş renunţa la tot, chiar şi la pacea, liniştea şi bucuria vieţii mele pământeşti, păstrând legătura cu El, Tatăl Ceresc, descoperind fraţilor mei ortodocşi prezenţa Lui, voia Lui, Planul Său de viitor şi marea Sa iubire cu care ne înconjoară. Şi, dacă azi dă o


~ 249 ~

şansă lumii prin curăţirea, prin naşterea din nou a poporului nostru român, deci eu, cu mare dragoste voi transmite acest important mesaj: “Ieşiţi din lumea rea, ieşiţi din negura păcatelor!”

„Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşa deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu… se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată ii voi face să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaste că te-am iubit… Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu. Şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu- al noului Ierusalim care se pogoară din cer de la Dumnezeul meu - şi numele Meu cel nou. (Apoc.3;8…12).

* * *

La întoarcerea acasă, Sofia explică familiei ei că ar putea fi gravă

problema de la sân. Narcisa, care locuia în Bucureşti, ascultand de sfatul medicului ei Domnul Hoinărescu, medic ginecolog, a reuşit să o programeze pe 8- Aug. 2000, la o consultaţie la Spitalul Militar, la un doctor de mare excepţie. Dr. Gelu Berbecar s-a pronunţat:

- Nodulul este mic, suntem încă în timp util. Analizele sunt bune, e un caz uşor, nu vom scoate tot sânul!, hotărîră cei doi medici chirurgi, amândoi fiind de părere să fie operată cât mai curând. A doua zi, pe 9 august, Sofia a fost chemată prima dintre cele patru femei din salon ce urmau să fie operate şi, cum nici nu-şi imagina ce înseamnă această operaţie, merse foarte liniştită, cu pacea şi credinţa în suflet, că totul o să fie bine. Gândea doar că vor extirpa de la sân un nodul mic, ce cuprindea nişte celule strivite care n-au mai putut să se regenereze. Câţiva rezidenţi au chemat-o într-o cameră vecină cu sala de operaţie pentru o mică pregătire. Goală, pe o masă cu rotile, i se puse o perfuzie care o alimenta cu ceva, nici ea nu ştia ce. Singură cu gândurile ei îşi zise:

- Iisuse, parcă aş fi ca Tine când Te-au aşezat gol pe Cruce, cu mâinile răstignite. De o mână mă leagă punându-mi o branulă, iar de cealaltă un alt aparat ce îmi măsoară pulsul cardiac…

Toate acestea păreau că n-o înspăimântă prea tare. Narcisa, care până atunci stătuse de vorbă cu medicii, ajunse lângă mama sa şi preţ de câteva minute o încurajă pentru clipele ce aveau să urmeze. Fără nici o teamă, chiar zâmbind, Sofia se îndrepta către sala de operaţie pe această masă cu rotile. În prag o întâmpină toată echipa de doctori, unul dintre aceştia spunându-i:


~ 250 ~

- Mă, tu ştii că fiica ta are apartamentul exact deasupra mea? Mă inundă, dacă nu fac treabă bună!

Sofia, bucuroasă, văzând că acest Dr. Ştefan, o ţinea pe Narcisa pe după umeri, zâmbi chiar fericită, lăsându-se purtată în sală, de aceşti rezidenţi.

Aici, îşi ridică gândul la Iisus Mântuitorul, şi-şi spuse că acum are şi ea prilejul să calce pe urmele Golgotei, după Învăţătorul ei. Deşi Crucea ei e mult prea mică, mult prea uşoară...

Zicând „Tatăl nostru”, apoi rugăciunile începătoare de la „Paraclisul Maicii Domnului”, firul gândurilor s-a întrerupt...

Sedativele ce curgeau lent prin perfuzia de la mâna stângă şi-au făcut imediat efectul, Sofia dormind un somn profund timp de două ore. Două palme şi o voce stridentă o făcură să tresară din somn, ajutând-o pentru o clipă să-şi deschidă ochii. Pleoapele însă au căzut foarte grele din nou, refuzând să se supună ordinelor creierului. Sofia auzise foarte bine şi foarte clar „Treziţi-vă!”. Dar cum să se trezească dacă întreg trupul nu voia să mai asculte de aceste comenzi? Era ca într-unul din visele ei, când lupta cu vrăjmaşul aprig, ce-o războia prinsă în diferite curse şi vicleşuguri. Nu-şi putea reaminti unde se află, luptându-se din răsputeri să execute ceea ce îi spusese acea voce hotărâtă, dar nu putea. Simţea cum pluteşte, cu toate că gândul ei era să sară jos, să se trezească şi să meargă pe picioarele ei. Uluitor însă, simţea cum peste ea cad nişte cuburi albe, mari, de gheaţă venind unul peste altul.

- Oare am murit? Doamne Iisuse, lucidă sunt, dar nimic nu-mi reamintesc. Cuburile acestea de gheaţă îmi dau fiori. De ce cad într-una peste mine? Să zbor cumva printre nori? Ce se întâmplă cu mine? Ce soartă! Cineva mi-a strigat să mă trezesc, şi totuşi sufletul meu nu simte nimic!

Această deznădejde o aruncă pe Sofia în umbra morţii, lăsând-o pradă gândurilor atât de chinuitoare încă mult timp.

Ajunsă sus la etaj, la Terapie intensivă, într-un pat modest, simţi două mâini reci şi ude, care îi atingeau fruntea. Narcisa, fiica ei, o întări cu cuvinte convingătoare:

- Ai scăpat. E totul O.K. mamă. Eşti aici, lângă mine şi ai să te refaci repede. Închide ochii, şi dormi liniştită. S-a făcut noapte, acum plec, dar în zorii zilei, voi fi iar lângă tine.

Sofia realiză în sfârşit unde se află şi de ce se află aici, că uitase totul. Teama de necunoscut n-o mai tulbură şi dorea acum să se odihnească până dimineaţă, în zorii zilei, când fiica ei va veni din nou la ea.

Acest sfat bun a fost ca o binecuvântare pentru sufletul ei apăsat de atâta frământare şi nelinişte şi a ajutat-o să-şi limpezească toate gândurile şi să adoarmă din nou. Dar nu mult după miezul nopţii, somnul i-a fost tulburat de o mare gălăgie. De data aceasta, chiar nu putea înţelege ce se întâmplă în jurul ei.în acelaş salon. Cineva plângea şi încerca să explice


~ 251 ~

altcuiva că şi-a pierdut tot sânul, iar aceea, la rândul ei, se afla în aceeaşi tragică poveste:

- Am cancer, am cancer!, striga speriată una dintre acestea. - Şi eu am cancer!, se plângea şi cealaltă voce. Nu mai am sânul.

Domnul doctor mi-a explicat că va duce nodulul la laborator, şi dacă nu este de origine canceroasă, nu-mi scoate tot sânul. Urma să extirpeze doar acest nodul. Înseamnă, deci, că am cancer!

Sofia, ridicând capul nedumerită, văzu că alături de patul ei mai erau trei paturi. În fiecare erau alte bolnave operate, surori de suferinţă cu ea. Cel mai bine o cunoştea pe Maria din Breaza şi pe Elena din Voineasa. Toate se întrebau „Ce mă fac? Ce mă fac? Am cancer!!”

În aceeaşi postură era şi Sofia, care a încercat să le consoleze puţin: - Dragele mele, de ce vă pripiţi în a lua nişte decizii care poate nu

sunt adevărate şi poate nici nu se va întâmpla răul pe care îl susţineţi? Hai să adormim din nou liniştite şi Dumnezeu ne va da tărie şi putere să putem trece peste acest impas. Ajunge zilei de azi răutatea ei. De ce să ne aruncăm într-un rău şi mai mare? Poate Dumnezeu ne va ajuta să nu mai fie cancer, după cum spuneţi voi. Poate a fost închis ca într-o cutie şi aruncând-o cu totul... Am rămas fără sân, dar vom fi sănătoase şi vom putea trăi chiar încă foarte mulţi ani.

S-a făcut linişte. Sofia făcuse un efort colosal să poată vorbi atât. Peste câteva momente, însă auzi din nou:

- Tu, care ai vorbit până acum, mai vorbeşte! Hai, mai zi ceva, că e bine când vorbeşti tu. Cine eşti? Unde eşti? Mai spune-ne ceva.

- Nu pot să mai vorbesc, sunt tot operată şi eu ca şi voi. - Şi ţi-a scos şi ţie tot sânul? - Bineînţeles, tot sânul, nici nu aş fi cutezat altfel. Ca să-mi mai

rămână vreo celulă canceroasă şi să mă reoperez, ca multe altele? Dar ce dacă n-am sân? Altele n-au ochi, ori o mână, ori un picior şi nu se mai plâng atâta. Hai să dormim liniştite, că avem nevoie de mai mult somn.

- Da, aşa, să dormim. Trebuie să dormim mult ca să plecăm sănătoase de aici! încuviinţă doamna Maria din Breaza.

În sfârşit s-a făcut din nou linişte şi au dormit un somn profund, până la ziuă. A doua zi, încă devreme, Sofia se trezeşte cu fiica ei, privind-o lung speriată.

- Ce vezi la mine?, o întrebă nedumerită. - Mamă! Dar eşti numai ciupituri de ţânţari, faţa, mâinile şi tot pieptul

până la cearşaf. Stai să le număr: 1, 2, 3, 4, 5, 6...184. Narcisa îşi găsise o bună ocupaţie, făcând abstracţie de tot ce o

înconjura. Nu s-a oprit, numărând până la ultima înţepătură. - Mamă!... Nu înţeleg...ce s-a petrecut cu tine?


~ 252 ~

- Ei!... Fata mea... eu am fost aci prima lângă geam, ei au fost foarte flămânzi!, îi compătimi Sofia, pe ţânţarii care stăteau pe pereţi, ca o turmă de cai graşi.

- Mamă, aceştia pot transmite o groază de boli, cu atât mai mult cu cât sunteţi la reanimare!

- Ce te temi, fetiţo? Teme-te de Dumnezeu, nu de nişte ţânţari. De la El ne vin toate bolile noastre, toate necazurile şi întristările. De ce umblăm atâta să cercetăm microbii şi de ce nu elucidăm problema păcatelor noastre cu care îl supărăm pe Dumnezeu?

- Tu în mine loveşti acum! - Oare nu eşti tu primul meu exemplu? - Mamă, îţi repet, aici greşeşti. Şi microbii sunt făcuţi de Dumnezeu,

poate spre încercările noastre. Dar Iisus ne-a spus: „Eu am biruit lumea, biruiţi-o şi voi”. Oare cum să biruim, nu luptându-ne cu răul de lângă noi? Avem altă armă de luptat? Tot Dumnezeu ne-a dat înţelepciunea ca să putem ieşi învingători.

Discuţia le-a fost întreruptă de vizita domnului doctor, căruia Sofia i se plânse:

- Domnule doctor, m-aţi lăsat să mă mănânce ţânţarii... O privi lung, cu puţină emoţie, apoi înălţând din umeri, a răspuns: - Ce era să-ţi fac? Ştii bancul... Un amiral se îmbarcă pe un vapor.

Se plimba şi-i plăcea să stea la soare pe o scară înaltă. Şi tot la fel se apăra de nişte ţânţari, care îl înconjurau. Subalternul a dat comandă la doi marinari:

- Mergeţi voi şi faceţi-i vânt! Ei l-au apucat de braţ şi l-au aruncat în apă. Toate bolnavele au început să râdă. A râs şi Sofia. Era o glumă

bună. Toate îl preţuiau foarte mult. Imediat după vizită, intra în sala de operaţii. În fiecare zi, opera circa patru, cinci femei. Cum putea oare să-i revină tot dumnealui grija bolnavelor, să nu le ciupească ţânţarii?

Acest doctor, deşi modest, părea sobru, tăcut, ceea ce te făcea să îl respecţi. Această glumă a descreţit frunţile bolnavelor.

Domnul Doctor Ştefan era o fire veselă, glumeaţă. Mereu glumea cu noi toate, ceea ce ne facea mai plângăreţenumai faţă de dânsul. Dar ne repeta într-un mod încurajator:

- Hai... hai!...La noi, nu se moare, bolnavele noastre sunt în pericol până aici, până ajung la noi. După operaţie, încep să prindă viaţă. Uite pe Elena din Voineasa! Cum arăta la început? A suportat două operaţii deodată. Şi de sân şi de uter. Acum arată ca o fată mare. Analizele sunt bune, şi cum arătau la început?! O să vedeţi, veţi trăi încă mult timp!

- Aşa este, domnule doctor, vă mulţumesc din inimă!, încuviinţă doamna Elena din Voineasa, o doamnă drăguţă, educatoare la grădiniţa de copii.


~ 253 ~

Cu ea a stat Sofia, plecând de la Terapie intensivă, la salonul nr. 8. Acest salon avea trei paturi. Venind aici în cărucior, Sofia a căzut în leşin de două ori. Trebuia să ţină capul la orizontală, ca să se irige creierul cu oxigen. Fiica ei, speriată, a venit în grabă cu doctorul care a condus-o până la pat, dându-i îngrijiri speciale. Se cerea odihnă foarte multă, somn profund. Dar cum să adoarmă? În pavilionul vecin, la „glumeţii noştri”, cum îi numea doctorul cel tânăr, toată noaptea un bărbat legat în cămaşa de forţă o striga pe Maria. Probabil o striga pe soţia lui, să vină să-i redea libertatea.

Spre miezul nopţii Sofia a început să plângă: - De ce plângi?, o întrebă mirată doamna Elena. - Cum poţi dormi? Nu-l auzi pe acel om care o strigă într-una pe

Maria? Pe care Marie o fi strigând-o? Pe soţia lui care-i neputincioasă, ori pe Maria, Fecioara, Maica lui Iisus? Cine să zică pentru el un „Tatăl nostru”? Nu e oare fratele cel slab căzut între tâlhari?

- Hai să zicem noi! se încumetă Doamna Elena să răspundă. S-au rugat împreună. După această rugăciune, omul a tăcut.

Doamna Elena a simţit din plin binefacerea lui Dumnezeu prin acest „Tatăl nostru”.

A treia zi de dimineaţă, le veni în patul alăturat o bătrână foarte grasă, care dormea şi ziua şi noaptea, sforăind groaznic.

Cu toate că Sofiei i se administra şi un sedativ seara, pentru a nu mai simţi durerea, totuşi aceste sforăituri reuşeau să o trezească noaptea. Doamna Elena din nou o întrebă pe Sofia:

- Iar plângi? - Iar plâng. Iisus mi-a orânduit prea multă suferinţă. Eu merg din rău

în mai rău. Acum înţelegea Sofia, mica şi neînsemnata frază ce-o auzise nu de

mult: „Dă sânge şi ia Duh”. Doamna Elena veni la patul ei cu un distonocalm, care cu siguranţă îi va face bine.

- Cât bine? E ca o picătură de apă căzută într-un ocean. A început să-i recite din versetele Psalmistului: „Mulţi ar dori să intre în Împărăţia Cerurilor, dar puţini vor să ia Crucea lui Iisus. Mulţi umblă după mângâierile Lui, dar puţini rabdă patimile Sale. La masă îl întovărăşesc mulţi, dar la greutate rămân puţini. Toţi vor să fie părtaşi la bucuria Lui, prea puţini însă rabdă pentru El. Mulţi urmează pe Iisus până la frângerea pâinii, dar puţini ajung să bea din paharul patimii Sale.

Mulţi laudă minunile Domnului, dar puţini rabdă ocara Crucii Lui. Mulţi iubesc pe Iisus atâta vreme cât nu dau de necazuri, mulţi îl laudă şi-L binecuvintează, când primesc harurile Sale; dar dacă Iisus se ascunde şi-i părăseşte o clipă numai, pe dată încep să murmure şi să-şi piardă nădejdea în El”.


~ 254 ~

Nu se ştie cât a înţeles doamna Elena, dar, în întunericul nopţii, stând pe marginea patului, îşi făcea complexe de vinovăţie, cum că ea, până acum, a stat foarte departe de Dumnezeu.

- Cred că Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine, de aceea a orânduit să fim aici surori de suferinţă, ca eu să încep de astă dată să cercetez această cale şi să merg şi eu pe ea.

Douăzeci şi una de zile nu au părăsit paturile şi tot atâta au păstrat şi mobilele la brâu, cum le numeau bolnavele, adică pungile în care se colecta din coasta operată sânge şi apă, ca şi la Iisus când în coastă fiind împuns, a curs sânge şi apă.

Tot amândouă au fost duse cu salvarea Spitalului Militar la Spitalul Colţea, unde Domnul Profesor Doctor Florea le lămuri asupra a ceea ce vor avea de făcut în viitorul apropiat. Sofia s-a întâlnit cu doctorul în cabinetul doamnei asistente:

- Te rog, mai fă-mi o cafea!, ceru domnul profesor. - Nu se poate, domn' profesor. Aţi băut una şi ştiţi că nu mai aveţi

voie!, îi replică ea. - Dar te rog, mai fă-mi una mică... Mă simt foarte obosit şi am atât de

multe bolnave la uşă... - Domnule profesor, sunteţi bolnav cu inima. Nu ţineţi la viaţa

dumneavoastră? refuză categoric asistenta. Dar domnul doctor insistă ca un copil şi reuşi, în sfârşit, să mai

capete puţină cafea, intrând mulţumit în cabinetul său. L-a urmat şi Sofia, fără să scoată un cuvânt, ca să nu-i tulbure puţina mulţumire sufletească pe care o găsise în stropul acela de cafea. Iată, după consultaţie, o copleşi cu laude pe Sofia.

- Ei, uite vezi ce operaţie? Dacă e făcută de Gelu... Ai avut mare noroc c-ai fost operată de el! De luni începi la noi cobaltoterapia, apoi faci citostaticele. Cobaltoterapia la noi, pentru citostatice mergi la Doru Ghizdăvescu, Spitalul de Oncologie din Ploieşti. E băiat bun, e ca şi băiatul meu.

Doctorul pe care l-a întâlnit Sofia la spitalul din Ploieşti era într-adevăr aşa cum îl descrisese profesorul: vesel, glumeţ, plin de viaţă, sufletist, dar şi foarte înţelept. Sofia nu s-a îndoit deloc de priceperea şi înţelepciunea cu care vindeca bolnavele. Salonul unde era ea internată avea 12 paturi.

În primul pat de la uşă, era o doamnă operată cu anus contra naturii, a cărei stare fizică arăta teribil de îndurerată. Se afla ca şi Sofia la prima doză de citostatic. Suferinţele erau mult mai mari, operaţia mult mai complicată. Regimul de hrană mult mai dificil, aproape un an de zile numai supe strecurate, fără pâine, fără suc de fructe acidulate. În cel de-al doilea pat, era o femeie operată tot la sân, dar cu cinci ani mai în urmă. Operaţia arăta bine, dar între timp cancerul reapăruse prin ganglionii de la gât şi-i dădeau dureri de cap insuportabile. Pe perioada celor trei zile de internare


~ 255 ~

nu putea să ridice capul de pe pernă, vomita mereu, iar culoarea feţei căpătase o paloare vânăt închisă, ca un cadavru ce trebuia încă de mult înmormântat.

- Moare, domnule doctor? - Nu, o să vedeţi cum prinde iarăşi viaţă! Şi aşa se întâmpla. În al treilea pat, o altă bolnavă, la a treia doză de citostatic. - Vezi, dacă n-ai vrut să mă asculţi? îi reproşă domnul doctor.Nu-mi

place cum arată sânul. Dacă te duceai la Spitalul C.F.R... Aceasta îl urmări cu ochii umezi şi spuse:

- Acum e târziu, domnule doctor? - Ei… ba nu... te vei face bine, dar… mai greu! În al patrulea pat, o doamnă farmacistă. - Am vândut tot felul de medicamente, dar de cancer la ochi n-am

auzit, domnule doctor! Pierduse un ochi biata femeie, iar acum era ameninţată şi la celălalt.

Ar fi făcut orice sacrificiu să trăiască, dacă acel singur ochi iar fi rămas sănătos, dar numai Cel de Sus cunoaşte viitorul şi dispune de viaţa oamenilor. În al cincilea pat, unei doamne operată la sân cu ani în urmă i se umflase foarte rău toată mâna, din cauză că nu avea cine s-o scutească de efort.

În al şaselea pat, o doamnă tânără şi frumoasă zăcea inconştientă, adusă pe braţe de soţul ei şi de cei trei copii. Analizele arătau că hemoglobina era foarte scăzută. Un neg operat la picior îl obligase pe medicul chirurg să alerge pe venă până sus şi tot nu a fost suficient... Familia era disperată. Calm nu părea nici domnul doctor. Ca să-i perfuzeze citostaticele, trebuia să-i aducă mai întâi hemoglobina la normal. Pungile cu sânge îi dădeau acum frisoane foarte mari, dar şi sursa vitală de care avea atâta nevoie. După ce şi-a recăpătat cunoştinţa, zâmbea fericită că biruise boldul morţii.

- Domnule doctor, aţi readus-o dintre cei morţi, i-aţi dat iarăşi viaţă. - Sunteţi mare, domnule doctor! au exclamat toate în cor,

manifestându-şi marea bucurie. - Da! Sunt cel mai mare, cel mai tare din parcare!, exclamă, râzând,

cu vocea lui tare. - Nu, domnule doctor!, zise Sofia. Sunteţi cel mai mare înaintea lui

Dumnezeu. Sunteţi ca un apostol al generaţiei noastre, care face minuni dumnezeieşti.

- N-am auzit, n-am auzit, ce-aţi spus? Şi întorcându-se brusc de la uşă, râzând din nou cu toată gura, aşa cum îi stătea şi bine, le întrebă:

- Ştiţi bancul, apropo de... „N-am auzit, n-am auzit”? - Nu, au răspuns bolnavele. După ce ne-a povestit bancul, am râs

toate în cor şi parcă nu mai simţeau nici o durere, în preajma doctorului. Răspândea în jur numai veselie şi optimism.


~ 256 ~

Al unsprezecelea pat era ocupat de Sofia. Şi ea, ca şi celelalte bolnave, încerca să supravieţuiască. Încrederea în doctorul lor le dădea forţă şi putere. El le sfătuia să nu gândească niciodată negativ, să fie mereu optimiste, pline de încredere în Dumnezeu şi în doctorul lor. Vor ajuta corpul să lupte şi să învingă cancerul, această boală care pare a fi ca o caracatiţă, ce-şi înfige tentaculele prin tot corpul.

Doctorul le repeta mereu că rolul acestor citostatice este să distrugă celulele canceroase din tot corpul. Lupta istovitoare cu acest monstru ucigător de suflete se dădea mai ales pe plan psihic. Victoria era declarată doar atunci când mentalul putea să ignore existenţa acestei boli. Prevenirea şi tratamentul cancerului de sân au devenit foarte mediatizate. Femeia era aceea care trebuia să înfrunte cu optimism luptând piept la piept cu moartea. Femeia, deşi sexul slab, poate suporta durerea dincolo de limite, înfruntând chinuri şi spaimele greu de imaginat. Restul bolnavelor din celelalte paturi erau operate uterin. Păreau cazuri mult mai uşoare. Lângă patul Sofiei, al 12-lea, se afla o bolnavă operată tot la sân, care se numea Elisabeta. Aceste două bolnave erau cam de aceeaşi vârstă şi doar puţin timp le-a trebuit ca să descopere că au caractere şi firi asemănătoare. Amăndouă lăudau pe Dumnezeu, dându-i slavă şi poate că a fost cel mai important aspect care le-a unit într-o prietenie puternică.

Amândouă erau nişte luptătoare, deşi în acel moment nu mai găseau nici o explicaţie despre cum vor mai putea scăpa din ghearele morţii. Îşi încredinţa una alteia sentimente, trăiri, părţi din viaţă în cele mai mici detalii. Şi Elisabeta era aceea care murmura uneori dezamăgită, având multe nedumeriri, suspiciuni, neîncrederi şi multe decepţii în viaţa ei. Această cea din urmă grea încercare ce i-o dăduse şi ei Domnezeu, îi schimbase sensul vieţii. O modelase, făcând din ea o fiinţă cu alte prejudecăţi. Interesul ei se îndrepta acum spre o altă lume, “de dincolo!” Când l-a întâlnit pe Făt Frumos pământeanul pe calul alb, s-a interesat de unde vine şi ce caracter are, şi ce planuri de viitor îşi face. Şi, dacă ea va putea să se ridice la nivelul pretenţiilor lui. Acum Sofia îi dezvălui altă lume, îi descoperea un Mire mai frumos ca bărbatul ei. Mintea i se pune din nou pe gânduri. Oare va ajunge la nivelul pretenţiilor Lui? Ce şcoală din lume să ateste o diplomă şi să-i asigure şi ei ocuparea unui astfel de loc în Paradisul atât de înfrumuseţat, acolo unde locuieşte El? S-ar mulţumii chiar cu cel mai din urmă loc în împărăţia Sa!… Elisabeta asculta cu mult interes îndemnul Sofiei. Ca şi ea, de altfel, stătea cu Sfânta Biblie sub braţ. Elisabeta nu avea cu ce să se laude. Citiră împreună câtă răbdare a avut Bătrânul Iov în lupta cu încercările date lui de Dumnezeu.

- Ce statornic în credinţă, ne explică Sfânta Scriptură că a fost acest strămoş al nostru! se minună Elisabeta, apoi îi adresă o întrebare Sofiei, mai mult ca pentru sine: Eu de ce sunt atât de neputincioasă? Sunt conştientă că şi eu am întâmpinat o încercare foarte grea, dar am trecut peste perioada cea mai dificilă, o cădere psihică, era şi firesc s-o întâmpin


~ 257 ~

după un şoc aşa de mare... nu? Dar trebuia să fiu mai puternică... Dar dacă Dumnezeu nu tămăduieşte... sufleteşte... în zadar toţi doctorii şi toate doctoriile din lume!... Nu?

- Rănile trupeşti se tămăduiesc mult mai uşor, Elisabeta, decât cele sufleteşti... Când sufletul îţi este bolnav şi trupul e la fel de bolnav... te simţi rău în tot corpul.

- Da, ai perfectă dreptate. Dacă stau să mă gândesc, îţi pot mărturisi, Sofia, că în chinurile acestea mari, am simţit două forţe supreme. Înlăuntrul minţii mele, se amestecau două voci. O voce îmi şoptea: „Hai, fă ceva, omoară-te odată. Nu vezi că nu mai ai scăpare şi nici o nădejde? Nu există doctor şi nici medicament cu care să scapi de chinul ăsta! Vei sfârşi într-un lung drum de amară suferinţă. Nu vede Dumnezeu, nu se îndură Dumnezeu! Dumnezeu nu iartă, nu miluieşte! Fă ceva, să mori odată, găseşte o metodă de sinucidere să scapi mai repede de viaţa asta atât de ticăloasă, tu nu vezi că toţi oamenii de pe lumea asta au avut noroc, numai tu ai trecut numai prin chinuri şi dureri? Altă voce, cea de a doua, mă îndemna: „Aruncă-i în faţă aceste viclenii ale lui satan, şi zi-i: Fugi, duh blestemat de Dumnezeu, teme-te, duh viclean, cu amăgirile şi ispitele tale, că de tine nu ascult. Să te certe pe tine Domnul Dumnezeul meu, să piei din toată calea şi din tot cuprinsul meu. Eu nădăjduiesc întru Domnul şi de tine nu ascult, tabără dacă te-ai rândui împotriva mea, nu mă tem, nici nu mă înfricoşez de tine. Domnul este scăparea şi izbăvitorul meu şi numai Lui îi slujesc, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Sofia, ştii cât de controlată şi coordonată îi este viaţa omului, de cele două forţe, deopotrivă?! Forţa răului parcă se luptă cu mai multă disperare, încercând să-i schimbe omului gândurile în rău.

- Am o rugăciune Elisabeta, îţi va fi de mare folos: „În mâinile milostivirii Tale celei mari, Doamne, încredinţez sufletul şi

trupul meu, simţurile şi graiurile mele, lucrurile şi toate cele trebuincioase ale trupului şi sufletului meu. Iar Tu, deci, binecuvântează-mă, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de tot răul, ca, petrecând fără de păcat toate zilele vieţii mele, să ajung la viaţa cea veşnică cu Sfinţii Tăi în Împărăţia Ta şi cu dânşii să Te slăvesc în veci. Amin”.

- Da mulţumesc, am s-o folosesc, cred că o să-mi fie de mare ajutor. Dar nu înţeleg, Sofia, de ce doresc, sau, mai bine spus, de ce am năzuit spre o viaţă mai curată, retrasă din valul acesta atât de ademenitor al acestei lumi parcă ispitele s-au năpustit mult mai mult asupra mea!

- Multe persoane gândesc ca tine. Odată ce au îmbrăţişat această trăire duhovnicească, ajung la aceeaşi concluzie. Bineînţeles că cel potrivnic vine cu mare război asupra celui ce încearcă să iasă de sub această stare, împiedicânu-l să facă un pas către Dumnezeu.

Elisabeta gustă din plin amarul acestei vieţi şi ca Iisus simţea acum trupul biciuit şi sfârtecat de dureri. Găsi o cale de salvare, o binefacere ce părea pentru mintea ei atunci, un colac de salvare. Dumnezeu îi deschise o


~ 258 ~

altă uşă. Dincolo de această uşă, pe un scaun modest, înconjurată de Sfintele Icoane, purtând chipuri cereşti, stătea o doctoriţă, anume: Magda Călăraşu, Medic Primar Psihiatru. Ajutorul divin se reflecta în grija pe care aceasta o purta faţă de aproapele. Zoloft şi remeron a fost medicaţia care i-a redat din nou forţa necesară să se ridice din patul suferinţei. Zi de zi, încet, încet, Elisabeta recăpăta bucuria vieţii, ca-n versetele lui Iov: „Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine la zilele de la începutul vieţii sale”.

Doamnei doctor Magda nu-i venea înţelepciunea numai din studiul spre care se aplecase timp de mulţi ani, ci şi din lumina şi adevărul lui Dumnezeu. Iar noi cum să nu iubim astfel de oameni?

„Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine că şi pe el l-a făcut Domnul, că de la Cel Prea Înalt este leacul şi de la rege va lua dar. Şi doctorului dă-i loc căci pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine că şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă. Că şi el se va ruga Domnului ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă”. (Înţ. Isus. Sirah. 38;1,2,12,13,14.)

- Elisabeta, o întrebă Sofia, tu eşti credincioasă? - Da, sunt! Dar aceasta nu mă îndreptăţeşte să spun că sunt fără de

păcat, răspunse emoţionată ea. - Elisabeta, dar nimeni nu e fără de păcat Lumea e plină de peripeţii

şi de pericole, de aceea s-a jertfit Mântuitorul nostru pe Sfânta Cruce, pentru aceste slăbiciuni sufleteşti. Chiar El a certat pe un slujitor al Său: “Să nu-mi zici mie Bunule, unul singur este bun Dumnezeu” Dar iată, ascultă ce-ţi zice Domnul nostru, Iisus Hristos: „Fie ţie după credinţa ta, tot ce vei dori îţi va da ţie Domnul”.

- Vai, Sofia, să ştii că nu-mi plac dezmierdările. Prea mă alinţi cu vorbe mari, deşi drept să-ţi spun, îmi prind bine în aceste momente atât de grele, ca acum. Aceste cuvinte îmi sunt bine venite şi parcă-mi înaripează sufletul. Îmi dau putere şi tărie să lupt şi să biruiesc moartea care mă ameninţă.

- Vei birui, Elisabeta, cu voia şi cu ajutorul lui Iisus, tu te vei face sănătoasă, numai că firul vieţii mele va stopa aici. Cel ce mi-a dat suflare de viaţă va veni şi-mi va lua suflarea ce-a fost încătuşată în acest trup de lut. Va veni să ia ce-i al Său şi trupul să-l dea ţărânei, lutului din care am fost făcută, să-l dea stricăciunii. Tu însă vei continua ceea ce n-am reuşit să duc eu până la capăt. Să ştii, vieţile noastre se aseamănă întru totul, şi... se aseamănă cu toate vieţile, tuturor surorilor noastre din acest popor. Tu să fii încredinţată că ceea ce am încercat să explic în conţinutul acestei cărţi e un „Adevăr venit din Lumina Adevărului Divin”. Tu trebuie să pui suflet pentru această carte. Ţi-o dăruiesc, ocupă-te tu mai departe de ea, bineînţeles, să vadă lumina tiparului, conştietizând acest popor despre ce conţine. În ea vei găsi un mesaj venit de la Cel Prea Înalt Dumnezeu. El ne iubeşte, ne întinde o mână, rămâne ca noi să facem un pas către EL, dacă


~ 259 ~

Îl iubim aşa cum spune Legea: din toată inima, din tot sufletul şi să-i slujim Lui cu credinţă. Astăzi trage o linie, iartă şi şterge toate păcatele celor ce vor să păşească “dincolo” cu inima curată ca un nou născut. Eu sunt martora acestor mari evenimente pe care le trăim acum. Prin ochii mei au văzut pe Dumnezeu, prin urechile mele au auzit graiul lui DUMNEZEU toţi fraţii mei ortodocşii şi să nu ignore cineva Cuvântul Lui. Nu l-aş povăţui să-i stârnească mânia Celui Prea Înalt. Eu nu voi mai fi cu voi. Fiţi tari în faţa ispitelor şi căutaţi mai degrabă necuprinsele frumuseţi şi bogăţii de Acolo, de sus. Nu suntem fiinţe întâmplătoare, ivite dÎntr-o moleculă trecută prin mii de transformări cum ne-au amăgit “proorocii mincinoşi”. Cel ce ne-a dat viaţă ne cere înapoi cu demnitate viaţa şi ne întreabă ce am făcut cu ea.

- Nu, Sofia, nu gândi negativ. N-ai înţeles ce ne-a sfătuit domnul doctor? Suntem la a patra internare, la a patra doză de citostatice, dacă vrea Bunul Dumnezeu să reuşim să le facem pe toate şase, suntem salvate. Dacă stau să mă gândesc, şi eu pot spune aceeaşi variantă. Şi eu mă simt foarte rău. Decât să mă internez aici şi să fac acest tratament, prefer să fug în munţi, oriunde, în peşteri, printre animalele pădurii. Ele nu mi-ar provoca atâta greaţă, atâta durere, ameţeală, dezgust, pot spune chiar chinuri care mă înfioară prin tot corpul. Simt ca un venin de şarpe care-mi otrăveşte sângele, inima, apoi tot corpul, nu mă mai pot privi nici în oglindă. Mereu am zis: de data asta voi muri, şi iată, n-am murit. Deci are dreptate domnul doctor, când ne dă întâlnire tuturor la aceeaşi oră, în aceeaşi zi din lună.

- Elisabeta, dă-mi voie să-ţi explic. Am încercat să-ţi mărturisesc ceva, dar văd că n-ai înţeles nimic! Destinul vieţii mele este altul. Ascultă-mă, te rog, cu luare aminte:

Dumnezeu a trimis un mesaj către noi, ortodocşii. Eu L-am văzut pe

Dumnezeu în toată Slava şi Măreţia Lui, cu măriţii Sfinţi în „Răsăritul Cel de Sus”. Mi-a făcut cunoscute planurile Sale de viitor! Mi-a arătat, purtându-mă de mână în jurul globului pământesc, o negură în care stăteau toate continentele, toate popoarele lumii, printre care şi ţara noastră...Această negură înseamnă moarte. Moartea fiind de două feluri... una care te apropie şi cealaltă care de depărtează de Cele de Sus, de Cel prea Înalt, Dumnezeu...

Trei zile, Elisabeta nu a făcut altceva decât să asculte eşecul şi

realizările, încercările şi durerile vieţii Sofiei. A descoperit multe taine frumoase şi interesante pe care i le-a făcut cunoscute Sofiei însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

„Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi si cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al meu va lua si vă va vesti”. (Ioan.16; 13)


~ 260 ~

- Sofia... ştii... nici eu... - Elisabeta, pământul tot este cufundat în această negură de păcate,

tu luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu o să vă mântuiţi toţi. E deajuns să vreţi, că vă puteţi mântui într-o singură zi. Bineînţeles, alungând aluatul cel vechi, şi păstrând pe mai departe o inimă constantă, plină de credinţă pentru Cele de Sus.

Acest val nimicitor, comunismul, ne-a luat pe neaşteptate. Am fost nişte victime prinse în hora capriciilor şi ispitelor mari şi grele, ale acestei odioase dictaturi, aceea stalinistă, leninistă instaurată pe lungul drum al comunismului. Valul ispitelor în care am fost cu toţii antrenaţi până acum, ne va arunca şi mai rău în oceanul fărădelegilor lumeşti, unde nu vom mai avea nici o şansă de scăpare dacă tu nu te ocupi de această carte. Tu zideşte pe fundaţia lasată de Iisus şi Dumnezeu va fi Acela care va vădi ce fel este lucrarea aceasta:

„După harul lui Dumnezeu cel dat mie, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Iar de zideşte pe această temelie, aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrarea fiecăruia, dacă se va arde sau nu. (l Corin. 3; 11,12,13).

- Sofia, tu arunci pe umerii mei crucea, dar… n-am s-o pot duce, e mult prea grea!

- Elisabeta, cât de grea ar fi, tu trebuie s-o duci! O duci pentru Domnul tău a dus-o ca să-ţi arate ţie că altă cale nu există! Să ne arate nouă cât de mult trebuie să ne jertfim pentru iubirea de aproapele. Ascultă viaţa de pe pământ trăită de Iisus Nazarineanul, Omul:

„Şi a născut pe Fiul Său, Unul - Născut şi l-a înfăşat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi când s-au împlinit 8 zile ca să-L taie împrejur, i-au pus numele Iisus. (Luca 1;30,32; 2; 7,21)…

„Şi, negăsindu-L s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după 3 zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi învăţându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui”. (Luca 2;45,46,47)…

„Ziceau fariseii şi cărturarii: Are demon şi este nebun, de ce să-L ascultaţi?” (Ioan. 10;20).

„Dar şi mai mult străbătea vorba despre El şi mulţimi multe se adunau, ca să asculte şi să se vindece de bolile lor… Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi se ruga”. (Luca. 9; 15,16)…

„Şi a doua zi, foarte de dimineaţă sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga acolo… Şi El a zis lor: Să mergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate, ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit... Şi au plecat spre un loc pustiu, deoparte”. (Marcu 6; 32)


~ 261 ~

„Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopti, la urmă a flămânzit”.(Matei 4; 2).

„Şi trecând Iisus cu corabia iarăşi de partea cealaltă, s-a adunat la El multime multă şi era lângă mare”. (Marcu 5; 21)

„Şi după aceasta mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L ucidă”… Şi niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. (Ioan 7; 1)

„Văzând mulţimile, Iisus s-a suit în munte, şi aşezându-Se ucenicii Lui au venit la El… Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre a purtat. Şi văzând Iisus multime împrejurul Lui, a poruncit ucenicilor să treacă de cealaltă parte a mării.” (Galat.3,; 12)

„Şi nimeni, niciodată n-a vorbit aşa cum vorbeşte Acest Om! (Ioan 7-46) Şi pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea asta sâmbăta. (5; 16)

„Şi cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; iar alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea.” (Ioan 7; 12)

„Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce mă ucideţi?” (Ioan 7;19) „Deci căutau să-L prindă dar El se retrăgea în pustie. Iar când a

înţeles că mulţimile vor să-L facă rege s-a dus iarăşi în munte El singur.” (Ioan 6;13)

„Şi venind propăvăduia în sinagogile lor, în toată Galileea, alungând pe demoni.” (Marcu. 1;39)

„Dar vulpile au vizuini şi pasările cerului au cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul”.

Unii se minunau zicând:”Cine este Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El... Dar scoţând demonii din cei demonizaţi, păgubiţii cu turma de porci L-au alungat din cetate” (Matei. 8;27)

- Iată, soră Elisabeta, numai puţin ţi-am arătat şi ai înţeles câtă suferinţă a îndurat Iisus, petrecându-şi anii pe pământ singur, când în munte, când pe ape, când în pustiuri. Să nu mai vorbim de tragica lui moarte de pe Sfânta Cruce. Încă şi astăzi, pe Iisus Nazarineanul, mulţi dintre noi continuăm să-L alungăm, neavând unde să-şi plece capul, să nu cumva să fim şi noi păgubiţi de turmele noastre de porci.

Deci lupta este grea, dar răsplata este mare. Începi şi tu de acum, a merge mai bine pe urmele Domnului tău decât înotând în valurile nimicitoare ale acestei lumi. Nu te depărta de El şi apropie-i şi pe fraţii tăi care vor să-şi trăiască veşnicia în Ierusalimul cel de sus. Marele scop al lui Dumnezeu este să intrăm toti la „Cina nunţii Lui!” dar...

- Dar... ce!? - Dar numai cele “Cinci Fecioare”, găsite de Iisus în Sf. Biserică va

cina cu El la “Cina nunţii Mielului”. Cine citeşte să înţeleagă. Iată Elisabeta, îţi voi mărturisi ultima minune relevată de la Mirele

nostru Iisus, ultima de foarte curând, timp de când Iisus Hristos m-a răpit cu Duhul în Cetatea cea mare a Ierusalimului de Sus, gătită pentru cina


~ 262 ~

nunţii Mielului: “Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apoc.21;27).

Iată Mielul Iisus, îmbrăcat neînchipuit de frumos “Mire al Cerului”, greu de explicat în cuvinte. Oricât de romantice şi de încântătoare ar fi vorbele, ar priva frumuseţea, slava şi încântarea ce-o arbora în măreţia şi multa Lui strălucire. Un Mire prea înfrumuseţat, îmbrăcămintea fiind ca o mantie albă strălucind ca un soare. Nu sunt nici graiuri şi cuvinte a explica marea pagubă pricinuită acelui suflet care pierde aceste nemărginite frumuseţi şi necuprinse bunătăţi din această Patrie Cerească.

Şi Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, era tot atât de frumoasă şi ea, îmbrăcată în haină de nuntă, arătând ca o Împărăteasă a Cerului. Şi îmbrăcămintea Ei era confecţionată dÎntr-o mătase foarte fină şi uşoară. Era un crem, o culoare dulce, deschisă spre alb, mantia, largă şi lungă plină de dantele, mai puţin pe margine, sub care avea o rochie tot de aceeaşi culoare. Rochia distinsă având o dantelă doar pe la poale şi pe la mâneci. Mantia venea venea de sub o distinsă coroniţă de Împărăteasă ce nu îi acoperea numai capul, dar şi umerii, până puţin mai jos de talie. Pe frunte. coroniţa albă, arăta a fii din safire şi perle nestemate de o rară frumuseţe. greu de povestit.

Domnul Iisus şi Maica Sa, mai întâi apare lângă Sofia, undeva pe un câmp înverzit, pe o pajişte cu flori şi iarbă şi pomi. Iisus, cu câţiva paşi grăbiţi înainta spre Sofia, iar Maica Sa, însoţindu-L ca o împărăteasă, călca graţioasă şi zâmbitoare, puţin mai în urmă. Pe braţul lui Iisus atârna o rochie albă de mireasă, toată numai dÎntr-o broderie dantelată şi deosebit de frumoasă. I-a întins-o zicând: „Îmbrac-o!”

Sofia, emoţionată, depăşind cele mai extreme limite umane, simţind cum i se moaie picioarele şi corpul tremurându-i stând gata să se frângă, primii rochia. Fără să se străduiască, s-a şi pomenit deodată îmbrăcată şi, ca şi cum se uita într-o oglindă, se văzu transformată într-o fecioară foarte frumoasă, la vârsta de circa 25 de ani, foarte tânără, semănând cu o prinţesă. Iisus o privea admirându-o, apoi se adresă binecuvântatei Maicii Sale: „Maică! Ce mireasă frumoasă mi-ai dat!”

Întorcându-se iar spre Sofia, din nou privindu-o cu multă blândeţe, bunătate şi dragoste, o prinse uşor de umeri, o sărută pe amândoi obrajii, apropiind-o de pieptul Lui, zicând: „Te aştept la Mine, în palat”. Deodată emoţiile dispăru.

Într-o clipă, urcând, a ajuns la acest mare Palat, care arăta ca o Cetate strălucitoare pe un vârf de munte. De la aceast Palat, până jos coborau enorm de multe scări, trepte, terase albe, foarte frumoase. Un peisaj încântător care emana atâta fericire şi pace sufletească, veselia după care tânjesc mulţi pământeni. Scările erau într-o formă de semicerc cuprinzând tot muntele. Mirele era deja acolo. Iar ea ajunsese ultima dintre miile sau milioanele de mirese, toate ocupând un loc, fiecare parcă pe un


~ 263 ~

spaţiu predestinat anume lor. Interesant şi la fel de impresionant, Sofia găsii că şi locul ei liber, era anume hotărât cu mult mai înainte. Acest templu era măreţ, uluitor de frumos împodobit ca pentru nuntă. Miresele şi ele aşteptau în mod festiv ceva, aşteptau pline de graţie, radiind de fericire, stând tăcute şi cuminţi. Din Palatul lui Iisus, din cămara Sa de nuntă, ieşi mai întâi Duhul. Acesta era simţit, auzit, dar nevăzut, ca un curent ce se purta pe deasupra capetelor tuturor mireselor ce stăteau ca într-un cerc enorm de mare, anunţând: „Va ieşi Mirele Iisus din cămara Sa, şi va alege pe aleasa Lui. Care dintre voi aveţi rochia de mireasă curată?

Sofia, admirându-se, plină de semeţie şi făţărnicie şi-a zis: „Eu am rochia cea mai curată, doar mi-a întins-o El, Iisus Hristos, Domnul meu. Nu mi-a dăruit-o El? M-a sărutat pe amândoi obrajii, exclamând: „Maică, ce mireasă frumoasă Mi-ai dat!”. Acum pe mine mă va alege.

Această semeţie o umili însă când Iisus, trecând printre ele, intră iar în cămara Sa de nuntă fără să-şi aleagă nicio mireasă. Din nou ieşind Duhul şi plimbându-se pe deasupra mireselor zise: „Nici una n-aţi avut rochia curată”?

Toate miresele tăcură, numai Sofia protestă nemulţumită, îndrăznind să-şi expună nedumerirea ei: „Dar rochia mea e foarte curată. Mi-a dat-o chiar Mirele Iisus, când eram încă în lume şi El m-a chemat aici”.

Când ea zise acestea,Duhul trecuse demult plutind pe deasupra altor mirese, dar întorcându-se înapoi se opri în dreptul Sofiei, îi arătă şi totodată îi zise: „Ia priveşte jos, pe clinul acesta din stânga. Uite două pete!”

Şi Duhul plecă mai departe, ducând anunţul ce era dator să-l facă cunoscut tuturor mireselor. Ea privi lung uimită, la clinul de jos al rochiei, unde a zărit abia vizibile două dunguţe mici, una puţin mai mare decât cealaltă. Încremenind de ruşine şi teamă, s-a aşezat în locuşorul ei cu ideea că aici se afla într-un concurs foarte mare şi foarte greu. Duhul striga mai departe, acum punând alte condiţii: „Va ieşi Mirele Iisus din cămara Sa şi va alege pe mireasa Lui! Cine nu şi-a vândut sufletul lui satana?

Sofia a început să capete din nou încredere şi speranţă, la auzul acestor cuvinte: “Eu, Domnul meu! Niciodată nu mi-am vândut sufletul, n-am făcut vrăji, farmece, descântece, nu m-am îndeletnicit cu ghicitul. Nici măcar pe duşmanii mei cei mai aprigi nu i-am îndemnat să şi-l vândă, ba chiar i-am mustrat, auzindu-i că-i dăruiesc lui satan casa, copilul, bărbatul sau prietenii, sau cunoscuţii săi, cu toate lucrurile înconjurătoare. Nimic nu i-am dat lui satana niciodată în viaţa mea cu atât mai puţin sufletul meu.”

Îndată gândind acestea, ieşi din nou Mirele Iisus din cămara Sa, după ce intră Duhul Sfânt, în aceeaşi cămară unde sta Domnul. Din nou se făcuse o linişte deplină, încetând orice foşnet, orice murmur, orice mişcare, aşteptând toate pe Domnul lor, pe Mirele Iisus, atât de plin de strălucire, slavă şi mărire. Cu chipul blând, cu privirea dulce, căutând toate privirile


~ 264 ~

nenumăratelor mirese. Cu paşi domoli, cu mersul măreţ arăta ca un soare printre miliardele de stele. Fiecare se întreba din nou, sperând că ea va fi aleasa lui Hristos.

Sofia, şi ea, ca şi celelalte mirese, îşi făcea speranţe, având aceleaşi dorinţe în suflet. Era doar mai umilă şi smerită înţelegând că Duhul vede şi ştie tot, mirându-se cum a putut observa acele dunguliţe în faldurile adânci ale rochiei ei. Speranţa îi reveni din nou în suflet, pentru că şi dorinţa ei era prea arzătoare şi voia cu orice preţ să fie „aleasa Lui”. Era ca un concurs suprem şi fascinant, dar ale cărui note se puneau pe trecut. Era examenul cu notele la purtare, obţinute în lumea de jos. Îi venea să cadă la picioarele Lui Iisus, să plângă, să-L roage încercând să-i explice cât de mult L-a iubit, cât s-a străduit de mult să se lupte cu toate ispitele şi plăcerile lumeşti, dar acum i se părea prea târziu. Aici e prea multă corectitudine. E atâta iubire, atâta bunătate, e neatinsă fericire, negrăită bucurie, nespuse şi neatinse sentimente de plăcere. Dar un fior te ţine umil şi supus, ca şi cum ţi-ar fi teamă că vei pierde totul prÎntr-un mic gest necugetat.

Mirele Iisus, din nou trecând, se opri pe terasa albă ca marmura din faţa Sofiei. O privi blând, iubitor, înţelegând că iată, El, Cel ce iartă toate o iartă şi pe ea. O privi doar pentru câteva clipe, apoi se întoarse cu privirea în jos, foarte insistent pe pajiştea verde, unde observă şi Sofia venind pe sora ei, Maria. Deşi nu mai era pământeană, Sofia încremeni, simţi în pieptul ei o inimă pamânteană străpunsă de mare durere şi emoţii pentru sora ei. Ştia despre ea că este bolnavă de ciroză, că e atât de slăbită şi neputincioasă, pe cât de neajutorată era de familia ei, care a părăsit-o în clipele cele mai grele. Vedea cum urcă încet, tot la fel de slăbită, de bolnavă, tristă şi cu faţa adevăratului ei chip pământesc, iar pe trup avea îmbrăcămintea pământească: o fustă neagră şi o bluză verde, cu care o mai văzuse îmbrăcată.

Deodată gândul Sofiei înspăimântat a fugit la versetele din Sfintele Scripturi: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de mâini şi de picioare şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. După impresia şi după judecata minţii ei aştepta să audă acum aceeaşi sentinţă.

Mirele Iisus atât de răbdător, o aşteptă să urce scările până lângă Sofia, apoi cu glasul blând şi mângâietor o întrebă: „Tu cine eşti? Şi rochia ta de mireasă unde este?” „Eu... sunt... Maria după Ioana!”, răspunse, privindu-L pe Iisus umilă şi smerită, abia ridicând ochii în sus.

O privi şi pe Sofia, recunoscându-o, deşi ea trecuse prin acel proces de transformare, devenind o cu totul altă persoană. Iisus Mirele îndată îi întinse şi ei o rochie de mireasă, tot atât de frumoasă, albă şi curată. Maria s-a aşezat lângă Sofia, iar Mirele Iisus a intrat din nou în cămara Sa. Sofia îndrăznind mai mult, totuşi privindu-L cu aceeaşi teamă suspină adânc, gândind ce va urma, ce-o să se întâmple şi ce condiţii o să mai pună Duhul


~ 265 ~

Sfânt. Din această întâmplare, însă îşi dădu bine seama, că în lume cât a stat, colinda în Sfânta Zi de Vineri, cu post şi Sfinte Acatiste, rugându-se, pe la mânăstiri şi biserici, şi într-adevăr, scria ea pe mulţi pe aceste acatiste, dar pe Maria o scria imediat după nepoţica ei, Ioana, găsind că drumul vieţii ei a fost ca al aceluia căzut între tâlhari, din pilda Mântuitorului.

Iată intră Mirele Iisus în cămara Sa şi din nou ieşi Duhul Sfânt, care asemenea unui curent simţit şi auzit, se purta pentru a treia oară pe deasupra tuturor mireselor, pregătindu-le şi emoţionându-le din nou să-L aştepte. Din nou Duhul puse altă condiţie: „Va ieşi Mirele Iisus din cămara Sa, să aleagă o mireasă. Are cineva coroniţa? Cine va găsi coroniţa aceea va fi aleasa, mireasa Mirelui Iisus.”

Duhul Sfânt intră din nou în aceeaşi cămară de unde ieşea mereu Mirele. Miresele toate luară poziţie din nou în faţa Mirelui, aşteptând cu atâta încredere, dragoste şi mare speranţă, că fiecare dintre ele, oricare era la fel de demnă şi merituasă, va fi aleasa acestui Mire al Cerului din măreţul Templu Ceresc. Sofia a început să se frământe şi, cu priviri şi mişcări necontrolate, căuta cu disperare coroniţa, zicându-şi: „Trebuie să fie undeva în incinta acestui mare templu, deoarece Duhul Sfânt nu minte, unde s-o caut? Cum să fac s-o găsesc eu?” Deşi nu era pământeană, simţurile şi caracterele ei pământene erau aceleaşi. Durerea, dragostea şi dorinţa de fericire îi răscoleau inima, aşa cum de fapt o dominau şi pe pământ.

Dar nu departe de ea, în stânga, în spatele miresei din umărul stâng, dincolo de treptele scărilor ce urcau tot mai sus spre palat, jos, pe una din trepte, lângă picioarele acestei mirese, era o floare mare de nufăr alb. Rapid, cu o mişcare bruscă, s-a aplecat ca şi cum s-ar fi temut că i-o răpeşte altcineva. Iată o ridică, trăind cele mai frumoase sentimente de bucurie, privind-o lacomă că e în mâinile ei, că de fapt are coroniţa, are ceea ce era cel mai de preţ pentru câştigarea marelui concurs. Cu mâna stângă o ridică din locul unde era ascunsă, deşi din voia şi lucrarea Celui Prea Înalt, acestă gingaşă floare albă, anume parcă părea mai mult din ceară, iat se aflase lângă ea, foarte aproape şi foarte uşor de obţinut. Câştigase o bătălie pentru marele concurs, dar fără sacrificiu, fără osteneală, fără mare alergare, oferindu-i-se ca pe tavă coroniţa cu care să se împăuneze. Rămasă tot în mâna stângă, o ridică deasupra capului ei, tot mai sus înălţându-se pe vârful picioarelor, să se facă văzută şi auzită de Duhul zicând: “Am coroniţa!... Eu am găsit coroniţa! E în mâna mea... eu voi fi aleasa Mirelui Iisus!”, tresărind de mare şi nestăvilită bucurie.

Sfântul Duh se întoarse de la jumătatea drumului, venind înapoi spre ea, fără ca ea să-şi dea seama ce are de gând să facă. Ea continua să păstreze coroniţa la înălţime, de fapt acea mare, albă şi frumoasă floare, nespus de frumoasă, care semăna cu o floare de nufăr. Duhul Sfânt iar se întoarse înapoi. Îi suflă încă de departe în coroniţă, de această dată fiind


~ 266 ~

ca nişte raze roşii de foc, văzute şi simţite. Intrând printre degetele ei, îi luă petală cu petală şi înmulţindu-le prin aer, le-a aşezat pe capul tuturor mireselor, formându-se acum adevărate coroniţe ca diademe ce străluceau înfrumuseţând capetele tuturor mireselor din jur. Se vedea şi ea cu aceeaşi coroniţă, era ca si cum se privea într-o oglindă. Simţea chipul ce parcă radia de atâta slavă şi frumuseţe, un chip cu care le împodobise pe toate Frumosul Mire al Cerului, Împărat al Marelui Templu Ceresc, din Cetatea cea Mare a Ierusalimului de Sus.

Cum şi pe pământ fusese plină de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul ei, se simţi obligată să iasă pe pajiştea de jos, privind şi dând ocazia tuturor mireselor să o privească. Începu să le împărtăşească şi lor, frumoasele impresii şi simţăminte cu o linişte sufletească pe care numai în ceruri poţi să o dobândeşti; “Frumoaselor mirese, iubitelor surori, nu-i aşa că totul a fost o amăgire? Duhul ne-a încercat modestia şi smerenia sufletelor noastre dar de fapt, toate suntem alesele lui Iisus. Toate vom rămâne pe veci miresele Lui tot atât de frumoase, tot atât de fericite lângă Mirele nostru Iisus. Nimeni şi nimic nu ne va mai alunga de aici. Puterea răului nu are acces aici să ne vatăme, să ne învrăjbească sau să ne răpească de lângă Mirele nostru, căruia trebuie să-i mulţumim din toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi tot cugetul nostru şi tot atât de mult să-L iubim până-n eternitate”.

Mirele Iisus, care încă nu ieşise din cămara Sa, apăru din nou în pridvor. Cobora plin de strălucrire tot atât de blând şi plin de iubire. Din nou se opri în faţa Sofiei, din nou o prinse cu amândouă mâinile de umeri şi o atinse cu obrajii Lui pe amândoi obrajii ei. Apoi făcând doi paşi înapoi, îi zise: „Dintre toate, tu ai căpătat înţelepciunea!”

- Deci iată, Elisabeta, aceasta este binecuvântarea pe care am

primit-o eu de la Iisus şi mă voi ruga pentru ca şi tu să capeţi aceeaşi înţelepciune, iar la rândul tău să doreşti s-o dobândească şi toate surorile tale şi toţi fraţii tăi în Domnul nostru Iisus aflându-ne noi toţi, la fel ca cele cinci fecioare, înlăuntru în acel Palat al Împăratului Celui Fără de Moarte, din Cetatea Veşniciei.

Toate aceste descoperiri venite din « Lumina Adevărului Ceresc » trebuie să ajungă la fraţii noştri ortodocşi pentru a se înarma cu nădejde şi credinţă şi mai ales dragoste faţă de Dumnezeu şi unii, faţă de alţii. Acestă carte este un mărgăritar de bună mireasmă, cules de dincolo de marginile acestui pământ, dincolo de perdeaua ce nu lasă privirile ochilor noştri de lut să pătrundă. E un mesaj venit din Patria Nemuririi, şi fiecare să-l preţuiască. Este cel mai valoros tezaur al acestui popor primit moştenire de la bunii noştrii parinţii, Sfinţii Străbuni. E ca un steag alb, rămâne ca tu să-l urci pe stânca înaltă şi să-l aşezi ca simbol al păcii între noi, oamenii, şi Dumnezeu, simbol al dragostei Lui faţă de noi şi noi faţă de El şi unii, faţă de alţii.


~ 267 ~

- O, Sofia! Tu laşi pe umerii mei o povară mult prea grea. Presimt că o să întâmpin piedici foarte mari şi foarte grele. Am senzaţia că tu nici nu cunoşti această lume în care locuieşti, în care predomină nepăsarea faţă de Cele de sus şi numai interes faţă de preocupările trupeşti.

- Ştiu, Elisabeta, ştiu foarte bine că întunericul spiritual care învăluie întreg pământul a acoperit în parte şi ţara noastră şi e foarte greu de împrăştiat. Bineînţeles că forţa răului luptă şi ea pentru orice palmă de teren, pe care cineva încearcă să înainteze spre acest izvor al Harului Divin, dar tu luptă. Leapădă-te de tine şi urmează-L pe Mirele Iisus. Nu te teme de nimic şi de nimeni. Vei birui. Lepădarea de tine înseamnă o moarte a eului tău şi o înviere în lucrarea divină a lui Dumnezeu şi îndeamnă-i prin cuvintele Mântuitorului: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; făceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică.”

- Eu, cu frică şi cu cutremur am să lupt. Am să-mi dau şi viaţa pentru Numele Domnului Iisus, dacă va fi nevoie. Am să încerc să scot la lumina tiparului acest “Adevăr” şi sper că voi trezi interesul multor fraţi de-ai mei ortodocşi, dar vor fi şi mulţi necredincioşi care vor ignora această carte. Vor zice că e incredibilă, îmi vor arunca în faţă ură şi dispreţ.

- Elisabeta, întoarce capul de la ceea ce nu-ţi place şi păstrează-ţi liniştea: „Dar una fac uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Fil. 3-14)

- Deci, pot spune cu siguranţă, că această carte e „realitate, dar care nu poate fi impusă nimănui?”

- Fără îndoială că cei necredincioşi vor mai sta puţin pe gânduri dar datoria ta e să conştientizezi acest trudit şi împovărat popor. Marele scop este „reînsufleţirea, redeşteptarea” credinţei şi evlaviei. Această carte va fi o solie, care să ducă mai departe mesajul şi avertizarile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, acolo unde sufletele doritoare se vor întoarce în sine ca Fiul Risipitor la Tatăl Ceresc.

- Dar... Sofia, ce certitudine am când tu spui că acest Adevăr e venit din Lumina Adevărului?

- Martor îmi este PământuL, Elisabeta, pe care a coborât Dumnezeu! Pământul pe care-l calci tu în picioare e sfânt şi are ochi şi urechi. Are şi glas, Elisabeta!

- Cum are glas, ce vrei să-mi explici prin asta?! Nu te înţeleg! - Ascultă frazele Sfintei Scripturi: „Şi Domnul a zis: Ce ai făcut?

Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pămât. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa.” (Fac. 4;10. 11). Cine citeşte să înţeleagă, şi cine are urechi să audă... se va deschide Cutia Pandorei.

- O, nu! Doamne, fereşte, să nu se întâmple aceasta!


~ 268 ~

- Elisabeta, nu e mult prea mult, că Dumnezeu s-a pogorât pe pământul României noastre? Nu-i de-ajuns că ne dă o şansă să ieşim din negura păcatelor? Nu-i de-ajuns că ne descoperă din multa lui grijă să ajungem iar mult iubiţii Lui copii? Nu-i de-ajuns că ne invită la cina nunţii Lui?

„Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii acesteia. (Luca 10; 12)

- O! Sofia, dar acest popor o să zică: „E o amăgire”. - Atunci şi marele şi Sfânt Iacov o să le răspundă: „Nu vă faceţi voi

mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi mari aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. (Iacov. 3; 1,4)

- Şi dacă vrem, nu-i aşa de uşor să facem primul pas. Poarta este strâmtă, cum crezi că vom proceda? Ce e de făcut?

- Lasă grija ta în grija Sf.Biserici, se vor îngriji de acestea Preoţii slujitorii ei. Tot Sfânta Scriptură ne învaţă: La sfârşitul veacului: „Vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Înţeles-aţi toate astea? zis-a Lui: Da, Doamne. Iar El a zis: De aceea orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din visteria sa noi şi vechi.” (Matei 13; 49, 50, 51, 52)

- Iată, Elisabeta, un cărturar din zilele de demult scotea numai vechiul, adică păstrând curatele porunci ale Legii şi datinele Sfintei Tradiţii, ca un gospodar care scoate numai vinul vechi spre buna băutură.. Cărturarul din zilele de pe urmă, v-a îngădui într-o mică măsură şi noul, astfel... mi-e teamă că nu s-ar mai mântui nici un suflet de pe acest pământ! De aceea duhovnicii noştri ne tot iartă, ne tot dezleagă dorind să-şi apere turma sa fiecare, şi totuşi, îngăduind prea mult, să ia bine seamă, astfel riscă să ajungă, aşa cum stă scris în Lege „orb, călăuză orbilor”. Având în vedere ispitele foarte mari în care trăim, în vremurile acestea atât de tulburi „noul, iată, a intoxicat toată sarea pământului şi cu ce va mai fii dreasă mâncarea!?

Am putea încerca şi noi cu mai multă pioşenie să alergăm spre Sfânta Biserică. Cu o frumuseţe exterioară şi interioară la fel de apropiată ca a maicii Domnului nostru Iisus, Maica noastră Împărăteasă, care numai prin rugăciunile ei, vom căpăta milostivire... altfel…

„În numele Domnului Iisus Hristos adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. (l Corin. 5; 4,5.)

- Da, Sofia, adevărat că sunt foarte încălcite căile Domnului, acum înţeleg ce înseamnă această pildă. Vechiul sunt „Întocmirile Sfinţilor Părinţi


~ 269 ~

din Vechime din Biserica primară de acum 2000 de ani, aşezată de Sfinţii Apostoli”. Noul totuşi e foarte complicat să-l pricep eu.

- Elisabeta, Sfinţii Părinţi de demult s-au străduit, dar n-au putut răstălmăci această pildă. Numai nouă ne-a fost dat s-o înţelegem, celor din urmă, celor ce am apucat vremurile acestea atât de nefireşti, cum sunt cele de astăzi. Zicem: „Doamne, Doamne”, dar servim noului care ne intoxică şi fizic şi mental şi sufletesc.

- Faci aluzie şi la aditivii de sinteză chimică? - Lasă, Elisabeta, cine citeşte, să înţeleagă, nu mai comentăm. Ar

trebui să mai adăugăm încă foarte multe file la această carte, dacă ar fi să studiem fiecare subiect în parte despre „noul”, şi care... nu e agreiat deloc de Dumnezeu.

- Sofia, tu iubeşti nespus de mult pe tot aproapele tău, spui că şi Dumnezeu ne iubeşte, încearcă să ne prindă, întinzând mâna Sa spre noi. De ce pe noi, de ce nouă ne întinde mâna!?

- Istoria se repetă Elisabeta! Pe pământul cel nou, nu pot intra servitorii lui Lucifer. Dumnezeu ridică un popor care dacă va auzi astăzi Glasul Său şi va înţelege astăzi graiurile gurii Sale, astăzi îi va ridica în tagma Sfinţilor Săi:

„Ştiu, faptele tale: iată am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă fiindcă deşi ai putere mică tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.

Iată, îţi dau din sinagogile satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.” (Apoc. 3; 8,9)

Dar hai să răstălmăcim importantele pretenţii ale Înalt Prea Puternicului Dumnezeu celor „aleşi” din Testamentul Vechi. El alege un popor, căruia i-a pus următoarele condiţii:

„De va avea cineva fecior rău şi nesupus care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă, să-l ia tatăl lui şi mama lui să-l ducă la bătrânii cetăţii şi la poarta acelei cetăţi şi către preoţii cetăţii lor să zică: Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv. Atunci toţi oamenii cetăţii să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău şi toţi israeliţii vor auzi şi se vor teme. Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace straie femeieşti căci tot acela ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţa omului, să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinele drepte. Să nu ai cântar strâmb. Să nu muţi hotarul aproapelui tău care l-au aşezat strămoşii moşiei tale, care ţi s-a cuvenit ţie. Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţiile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău sărac. Ci să-ţi deschizi mâna ta şi să-i dai împrumuturi potrivite


~ 270 ~

cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă. Iar dacă cineva din ai tăi va fi duşman aproapelui tău şi-l va pândi şi va sări la acela şi-l va ucide, bătrânii cetăţii lui să trimită ca să-l ia de acolo şi să-l dea în mâinile răzbunătorului sângelui ca să moară. Să nu-l cruţe pe unul ca acesta ochiul tău. Spală pe Israel de sângele nevinovat şi va fi bine. Să nu fie desfrânată din fiicele lui Israel, nici desfrânat din fii lui Israel. Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu-l duci în casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe căci şi unul şi altul sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău. (Deut.21,22,19,16).

„Iată eu vă pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul. Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le pun eu astăzi: iar blestem dacă nu veţi asculta poruncile Dumnezeului vostru “ (Deut.11.)

„Să le păziţi aşadar şi să le împliniţi căci în aceasta stă înţelepciunea voastră şi cuminţenia voastră înaintea ochilor popoarelor care, auzind de toate legiuirile acestea vor zice: Numai acest popor mare este popor înţelept şi priceput” (Deut. 4)

- Noi am ieşit de mult din ascultare, din aceste curate porunci ale Dumnezeului nostru, spuse Elisabeta.

- Lasă, Elisabeta pe fraţii tăi să hotărască singuri ce au de făcut în viitor. Va mai rămâne şi vreun frate căzut. În Scriptură nu stă scris? „Le-a răspuns Iisus: Oare nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol! (Ioan 6; 70). Deci, fii încredinţată, Elisabeta, că Bunul Dumnezeu a coborât asupra acestui pământ românesc atât de păcătos şi acest mesaj sfânt şi drept e trimis la noi, toţi românii, martoră sunt eu. În Sfânta Scriptură stă scris: „Domnul nu face nimic fără să fi descoperit taina Sa proorocilor, slujitorilor Lui!” (Amos 3;7).

Tu ocupă-te şi scrie despre acest adevăr şi îndeamnă pe fraţii tăi ortodocşi să iasă din negura păcatelor, să se trezească din acest întuneric. Dacă, totuşi, nu cred în acest adevăr, să creadă atunci că, dormind mai departe în această negură a farădelegii lor, în această orbire sufletească, iată înseamnă că nu sunt lăsaţi de cumpliţii diavoli să privească la Lumina Adevărului Ceresc.

Finalul acestui pământ se întrevede, Elisabeta, şi dacă acest mesaj nu le aduce încrederea şi speranţa, atunci să se teamă că-şi vor petrece viaţa viitoare lângă acele forţe ale răului, oribil de dezgustătoare, acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor în întunericul în care va fi legată fiara şi supuşii ei în vecii vecilor.

Tu, Elisabeta, rămâi în liniştea trainică, neschimbată şi neturburată, „în pacea lui Hristos”. Cere-ţi iertare de la toţi fraţii tăi de-o credinţă cu tine, dacă le-ai greşit cu ceva şi păstrează-ţi inima curată, căci „numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Fericirile).

- Ai dreptate, Sofia, cine sunt eu să judec pe sluga Altuia? Îmi cer iertare înaintea fraţilor mei ortodocşi. Îi iubesc pe toţi deopotrivă: şi sărac şi


~ 271 ~

bogat, şi înţelept şi mai puţin înţelept şi pe cel păcătos şi pe cel mai puţin păcătos şi las grija aceasta în seama preoţiilor Bisericii noastre, Apostolilor lui Hristos cărora le-a zis: „Luaţi duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. (Ioan. 20; 22,23).

„Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. (Matei,16). „Căci voi nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care ardea ca flacăra, nici de nor, nici de beznă, nici de vije lie, nici de glasul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor, despre care cei ce îl auzeau s-au rugat să nu li se mai grăiască. Ci v-aţi apropiat de Muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel Ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească. Şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi. Şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de Cel care vorbeşte, căci dacă aceia n-au scăpat de pedeapsă, nevoind să asculte pe cel ce le grăia pe pământ, cu atât mai mult noi - îndepărtându-ne de Cel ce ne grăieşte din ceruri. De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori şi aşa să-i aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială”. „Căci „Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor!” (Evr. 12; 18,19,22;25,28;29).

„Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce va chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”. „Purtaţi-vă cu cinste între neamuri, războindu-vă împotriva poftelor lumeşti. Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă. Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu. Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat, iubiţi şi pe vrăjmaşi, nu numai pe cei blânzi şi buni. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor noastre.

Voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire. De vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar de la Dumnezeu aleasă şi de preţ. Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie Sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru 2; 9...).

„Şi vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc. Şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare. Trăiţi între voi în bună pace. Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi


~ 272 ~

pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama, să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.

Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi multumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorocirile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Cel ce vă cheamă. El va şi îndeplini. Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi. Îmbrăţişaţi pe toţi fraţii cu sărutare Sfântă. Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul ca să citiţi scrisoarea aceasta tuturor Sfinţilor fraţi. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi toţi. Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriu. Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Voi însă fraţilor, nu staţi în întuneric, ca să nu vă apuce ziua aceea ca un fur. Iisus a murit pentru noi, pentru ca noi să veghem şi să vieţuim împreună cu El. Amin; (1 Tes. 5; 12,28; 1,3, 10).

* * *

În luna următoare, Elisabeta s-a întors la spital pentru a-şi continua

pe o perioadă de trei zile, iar, chinuitoarele citostatice sub supravegherea domnului doctor Doru Ghizdăvescu, în aceeaşi zi din lună, la aceeaşi oră, şapte dimineaţa. Sofia însă nu mai apăru. Manifestările de nelinişte ale Elisabetei o îndreptăţeau să creadă că Sofia sfârşise călătoria pământeană şi că n-o va mai întâlni niciodată.

Şi nici măcar nu-i ceruse adresa. Nu ştia nimic despre ea. Privind jurnalul ce îl primise de voie, de nevoie, cu puţin timp înainte, îşi reaminti: “Tu să scrii o carte”. Această supremă datorie din orânduirea Celui de Sus trebuia îndeplinită fără nici o ezitare. Astfel, Elisabeta începu să se gândească mai profund. Înţelese că unele lucruri în viaţă par imposibil de a fi realizate. Dar când eşti pus în situaţia unei decizii între viaţă şi moarte, alegi viaţa, între blestem şi binecuvântare, o alegi pe cea din urmă.

Percepţia aceasta îi lăsă Elisabetei un gust amar, o inimă frântă şi smerită. Sfârşind prÎntr-un adânc oftat, începu să-şi pună întrebarea: “Cine a fost Sofia? O umbră cerească? Un miros de bună mireasmă ce a revărsat iubire şi binecuvântare de la Cel Atotiubitor care de fapt vrea să ne unească destinele în Eternitate?”


~ 273 ~

„Să scrii fraţilor noştri ortodocşi. Conţinutul cărţii să cuprindă dragoste! Cel ce este dragoste cere absolută dragoste faţă de El şi faţă de aproapele. S-o scrii din dragoste şi cu multă dragoste pentru cei mai din urmă fraţi ai noştri, pentru că mare bucurie se va face în ceruri, pentru un păcătos când se va întoarce de la moarte “.

Reproşuri de căinţă îi mustră acum conştiinţa ei. Valorile spirituale ocupaseră încă de mic copil un loc stabil, constant în inima ei, dar virtuţile?!... “Nu!... Nicidecum eu... nu voi aparţine niciodată acelei lumi din care Sofia făcea parte”, îşi zise ea acum.

Citind atent acel jurnal, descoperi un Dumnezeu pretenţios care pune condiţii. Un Dumnezeu “Zelos”. Scormonind în cenuşa trecutului ei îndepărtat, acesta nu mai păru imaculat şi cu cât vroia să se înalţe parcă ar fi coborât şi mai adânc, în haosul deznădejdii. Dar spulberându-şi îndoielile, iarăşi se înălţă cu speranţă până la Poarta Nemuririi Veşnice din Răsăritul Cel de Sus”.

Aceste momente aduceau cu ele multă tulburare în viaţa ei. “Să fug? Să-mi păstrez sufletul meu? Oare cine îşi păstrează sufletul şi-l va găsi în Eternitate? Sfânta Scriptură zice că nu. Dar dacă îl pierd pentru fraţii mei, oare “darul iubirii” îmi va păstra sufletul lângă Iisus Hristos? gândea acum Elisabeta cu sufletul zdrobit. Trebuie să înfrunt realitatea. Dar ca să scriu acest roman religios, implică nu numai talent dar şi curaj şi responsabilitate. Trec prin momente foarte grele dar nu trebuie să cad în adâncă disperare. Binecuvântează-mi sufletul, Doamne Iisuse, dar… mai e şi mâine o zi.

Moise a trăit timp de 40 de ani, o viaţă foarte lungă lângă Faraon dar a mai avut nevoie de încă 40 de ani la oi, ca să strângă suficiente argumente pentru a convinge poporul său de reale informaţii. Şi Sara s-a îndoit că vârsta ei justifica imposibilul când Dumnezeu i-a hărăzit: “La anul, pe vremea aceasta, vei avea un fiu.”

Nici Elisabeta nu se împăca cu acest destin, şi, „mâine” era mereu o nouă zi. Cerând sprijinul celor din jur, tot credea într-un miracol, să-i schimbe cineva acest destin. Însă un mâine decisiv îi stabili, acum, duhovnicul ei, stareţul Mănăstirii Suzana, ieromonahul Natanael Petroşanu

În drumeţiile sale, făcând mereu un popas, intra să binecuvânteze pe întreaga familie, făcând rugăciuni şi sfeştanie în casă.

- Nu, Elisabeta! E cartea ta, nu are nimeni dreptul să-ţi interzică dar nici să-şi asume răspunderea pentru ce vei scrie în carte. Să ştii că nimeni nu te poate ajuta, nici cel mai bun prieten; nici chiar cel mai celebru scriitor din lume. Împacă-te cu tine, împacă-te cu acest gând şi ţine minte, toate lucrurile care par imposibile de a le rezolva omul, le rezolvă Dumnezeu cu lucrarea Duhului Său. Duhul lucrează, Duhul e lucrător, El te va ajuta.

- Da, Sfânt Părinte, dacă aceasta e calea pe care va trebui să merg şi dacă destinul vieţii mele aşa e hărăzit de Dumnezeu, azi, acum realizez că trebuie să mă supun voinţei Sale. Aţi reuşit să-mi arătaţi drumul după


~ 274 ~

care să mă călăuzesc si totodată am primit şi o putere, de care aveam atâta nevoie! Îmi pare nespus de rău că şi destinul vieţii Sfinţiei voastre vă hărăzeşte alt drum, mult mai îndepărtat de lângă noi, la Sfânta Mănăstire Sâmbăta de Sus. Acolo e un colţişor de Rai, mai ales lângă Sfinţia sa, părintele Teofil Pârâianu, alt stâlp de nădejde al credinţei acestui popor ortodox românesc.

„Pe ce drum să o iau, Doamne?!, gândea acum Elisabeta. Pentru că, la urma urmei, pe orice cale aş apuca-o acum nu voi găsi decât suferinţă. Aş voi să mă bucur încă de pe aici cu cetele îngereşti, dar îmi e dat de sus încă să mai sufăr.”

Şi acum iată a venit vremea când trebuia să afle cât de mare era această suferinţă. Lacrimile îi curgeau pe obrajii îmbătrâniţi de vreme şi de griji şi gândind la Dumnezeu, zicea deseori: „Tu eşti izvor de dragoste şi bunătate nemărginită. Oare nu sunt făcută după chipul şi asemănarea ta? O, vai mie! De-aş putea şti pe ce treaptă a desăvârşirii mă aflu, nu m-aş mai simţi atât de singură, atât de lipsită de răspunsuri. Pe cine să întreb?”

Ajunsă în incinta Arhiepiscopiei Bucureştilor şi intrând la Editura Biblică întâlni pe Sfântul Părinte Bogdan, consilier patriarhal, înlocuind directorul editurii care se afla în concediu de odihnă. Cerându-i sfatul, părintele îi zise: „Du-te şi caută un pustnic... în... cine ştie ce munte să-l mai găseşti astăzi... în zilele noastre!? Ce ţi-o spune acela... aşa să faci!” Acelaş îndemn l-a primit şi de la Părintele Tănase de la Valea Plopului.

Într-un microbuz ce urca cu viteză pe Valea Prahovei se afla şi Elisabeta. Din Buşteni, cu paşi repezi, urca grăbită pe cărăruia şerpuită, tot mai sus, sub poalele Muntelui Caraiman spre Mânăstirea tot cu acelaşi nume, Caraiman. Aici, modelată de intemperiile naturii se afla o poieniţă parcă anume pregătită pentu momente solemne de invocare a Duhului Sfânt, legătură stabilită între om şi Dumnezeu. În această poieniţă în care se ridicau ziduri ce păreau să întreacă stâncile golaşe din jurul ei, Elisabeta s-a oprit sub bradul unde coboară deseori Maica Domnului nostru, Prea Cinstita Fecioară Maria.

Puţin mai jos, în partea dreaptă, ieşi din paracliser un călugăr bătrân, cu barbă albă, cu faţa blândă şi cu ochi senini ce semănau cu ai Mântuitorului. Îi făcu semn cu mâna, arătându-i agheasmatarul, unde o trimise mai întâi să se roage, apoi îi zise:

- Vei birui! - Nu pot, părinte!, răspunse ea cu o deznădejde amară în inimă şi o

oarecare neîncredere în glas. Atunci, faţa lui blândă, cu ochii plini de bunătate, se înăspri încruntându-se impunătoare.

- Să nu zici niciodată “nu pot”… în toată viaţa ta! Ştiu că ai vrăşmaşi mulţi, ţi-ai pus tot iadul în cap, dar luptă!… Luptă… chiar dacă te împuşcă vrăjmaşul în picior, ia-ţi piciorul în braţe şi luptă mai departe. Aleargă, Elisabeta, ai grijă să nu te împuşte vrăjmaşul în cap! Să zici 40 de zile de


~ 275 ~

30 de ori pe zi “Întoarce Doamne la bunătate şi credincioşenie pe vrăşmaşii mei”

- Da! Aşa voi face!, încuviinţă Elisabeta, trăind aici momentele atât de plăcute lângă Maica Domnului Iisus. Şi primi cu toată dragostea acest folositor mesaj, ce dădea curs la speranţe, în lucrarea ei ce trebuia desăvârşită cu orice preţ, chiar dacă era vorba de viaţă şi de moarte. La plecare începu a murmura această rugăciune care nu s-a mai sfârşit de pe buzele ei. O putere ocrotitoare parcă o purta pe aripi. Ar fi coborât, dar tot cu spatele, neputându-se parcă despărţi de acest peisaj de vis, ce-i marcase pentru mult timp amintiri atât de frumoase. Crestele golaşe ale munţilor înalţi îi copleşiră sufletul împovărat şi ostenit. Crucea Caraimanului care se înălţa şi mai solemnă peste toate, îi fermecă şi mai mult inima. Parcă acolo, sus pe cruce, părea că azi ca şi acum 2000 de ani, Mesia “Răscumpărătorul” îşi intindea braţele calde să cuprindă cu ele toate sufletele care plâng şi gem sub obezile păcatului. Şi acum, din inima, din rănile lăsate de piroane, curge fluviu de sânge, spălându-ne pe toţi de multele noastre fărădelegi ce ne cufundă în bezna întunericului din adânc. Şi acum, ca şi atunci când a fost proclamat REGELE IUDEILOR, spală, curăţă, şi-i ridică pe cei căzuţi în ruşinea păcatului. Tot de atâtea mii de ani, Mântuitor a toată firea stă încă răstignit, înfruntând pe mai departe vânturi aprige, geruri năprasnice şi arşiţele toride.

„Toate talazurile si valurile Tale peste mine au trecut.”(Ps. 41;10.) Dincolo de crestele abrupte şi golaşe ale Caraimanului, pe cerul

senin câţiva nori albi, începuseră să ţeasă o imagine a Blândului Păstor parcă înconjurat de o turmă mare de oi. Soarele emana căldură şi strălucire resimţite cu mare intensitate, în acel locşor ce semăna cu un colţ de rai.

În acele momente, Elisabeta începu să simtă marea revelaţie descrisă în jurnalul Sofiei.

Numai vârfurile Carpaţilor stăteau în lumină, plini de verdeaţă, cetini de brad cu strălucirea cea necuprinsă de bezna întunericului:

„Iată Eu voi face după cuvântul tău; iată Eu îţi voi da ţie minte înţeleaptă şi pricepută”. (Regi. 3; 12)

Privirea ochilor coborî iar în poieniţa unde se înălţa Sfânta Casă de cinstire a Duhului lui Dumnezeu, peste vârful bradului ce se sfârşea cu o cruce şi pe care trecutul îndepărtat îl sculptase sub forma unui candelabru cu şase braţe. Alături, un clopot al cărui sunet semăna cu glasul duios al lui Iisus, îndemna pe cei ai Săi să vină la pacea şi odihna Sa. Pe uşa de la intrare sta scris cu litera de Lege, îndemnând oile turmei sale, odată venind la Sfânta Mânăstire, Casa de Odihnă a Prea Înaltului Dumnezeu, sufletele evlavioase să păşească cu smerită cugetare şi ţinută cuviincioasă recunoscând:

- Da, Doamne! Şi pe Sofia a sfătuit-o Glasul din umărul drept: „Uită-te la Maica Domnului”, când aspectul ei exterior era nedemn de caracterele


~ 276 ~

unui suflet evlavios. Parintele Gherontie, stareţul Sfintei Mânăstiri avea această supremă datorie înlocuind pe pământ pe Învăţătorul său:

Negreşit că aici domnea pacea, liniştea şi starea de bine, dar şi disciplina şi obligaţia fiecăruia de a se ruga cuviincios în Biserică. Rugăciunea e puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu, dar nu toată rugăciunea poate să străbată barierele.

“Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii chiar rugăciunea lui e urâciune înaintea Domnului Dumnezeu”. (Pil. 38; 9).

Binecuvântarea părintelui călugăr Gherontie Puiu era tot un mir de nard cu parfum de bună mireasmă revărsat cu multă iubire peste cei ce vroiau să-şi unească sufletele în Hristos.

„Ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă împreună cu Mine. Cel ce umblă pe cale acela Îmi slujea”.(Ps. 100 - 8).

* * *

Trecând în drumurile ei pe lângă Patriarhie, realiză că nu putea

merge mai departe fără să intre în Sfânta Biserică să-şi plece fruntea şi genunchii, sărutând Icoanele Sfinţilor purtători de biruinţă, pe Buna Maică şi mai ales pe Fiul cel iubit.

„Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei a murit şi a înviat “ (Corint.cap 5-15).

De mână ţinea o copilă pe nume Ioana, care o însoţea cu aceiaşi ardoare, imitând-o întru totul. Numai că ea căuta printre multele Sfinte Icoane pe patronul ei Sfântul şi Marele Prooroc Ioan Înaintemergătorul.

Elisabeta îngenuchiată la Iconostas, n-o băgă în seamă dar copila tulburată fiind de ceea ce nu înţelegea, o trase pe Elisabeta de mână rugând-o s-o însoţească. Deşi nu era oră de slujbă şi preoţii nu se aflau înăuntru, în Sfântul Altar, Biserica era tot plină de credincioşi.

- Bunico! Ia priveşte, ce curge pe această Icoană? întrebă fetiţa,minunându-se cum pe uşa Sfântului Altar, pe Icoana Marelui Voievod Mihail, din mâna cu care ţinea pământul în palmă, şiruiau trei lacrimi din acelaşi punct. Una curgea drept în jos, alta spre încheietura mâinii, iar alta de la cot, unindu-se toate puţin mai jos, pe mantia Voievodului. Ar fi trecut totul neobservat dacă copila nu ar fi remarcat. Îndată ochii tuturor credincioşilor din incinta Sfintei Biserici se îndreptară spre acel miracol.

- E Sfântul Mir! Da, e într-adevăr o minune, un semn, o ungere cu untdelemnul bucuriei Sale, a Marelui Conducător de oşti cereşti, un mare


~ 277 ~

Împărat al pământului ce împarte destinele fiecărui muritor!, încercă Elisabeta să-I explice copilei.

Toţi cei prezenţi s-au uns cu acel mir din prisosul bunătăţii Sale ce se revărsa în şiruri foarte fine şi subţiri ca lacrima.

- Dumnezeu iubeşte acest popor! El însemnează, unge pe aleşii Săi, ca să-i întărească în lupta cu ispitele. Vin ispite mari pe pământ. Sfânta Scriptură ne arată că numai cei aleşi ai Săi vor birui ispitele. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei, zice Domnul”. (Ps. 104-15).“Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. (Ps. 44; 9)

De la uşă, cu ochii mari, femeia de serviciu, plină de mânie, gândind că vreun răufăcător se foloseşte de neatenţia celor din jur, voind să se laude cu lucrarea Duhului Sfânt, se grăbea să vină, alertată de murmurul ce se crease în Sfânta Patriarhie. A început să mustre pe credincioşii de faţă:

- Ce puneţi la cale? Ce încercaţi cu astfel de şiretlicuri? Uite aşa se duc zvonuri despre Icoanele care plâng pe la Biserici, zise ea începând să-i împrăştie. Apoi luând poala halatului şi tot ştergând aştepta să mai cadă alt Sfânt Mir.

O mare taină e aceasta şi nimic nu este întâmplător în viaţa oamenilor! gândi acum Elisabeta.

13. 08. 2004 În seara acelei zile, Elisabeta se urcase împreună cu sora sa,

Smaranda, în rapidul de Ploieşti Sud - Cluj Napoca - Gherla, însoţite fiind de un grup de credincioase, plecând spre Mânăstirea Nicula, cu hramul Sfintei Mării. După o noapte petrecută cu emoţii şi puţin somn furat în fuga roţilor de tren, se desmetici în zorii zilei, în gara din Gherla. De aici şi până la acel colţişor de rai aveau de străbătut cale lungă. Drumul urca ori mai repede ori mai ocolit, aşa că o porniră îndată la pas grăbit.

Elanul le scăzu destul de repede aşa încât după un timp recunoscându-şi slăbiciunile una alteia fură nevoite, cu amărăciune în suflet, să meargă mai încet, reproşându-şi că decizia lor nu a fost cea mai înţeleaptă. Însă în jur fluviu de credincioşi curgea în stânga şi în dreapta, unii având cu ei bagaje enorme. Tineri, fete şi băieţi, dar şi bătrâni, persoane cu mult mai în vârstă decât ele, înfruntau muntele.


~ 278 ~

Cu cât urcau mai mult pe acest drum cu atât realizau că probleme mult mai grele vor avea de rezolvat în următoarele zile. Nici nu au ajuns bine că deja locurile din jurul mânăstirii se ocupaseră de cei ce nu mai conteneau să apară şi care se instalau cu pături, saci de dormit şi multe haine groase pentru cele câteva nopţi. Obosite şi nemâncate, obligate să caute un locşor de odihnă în iarba încă udă de roua dimineţii, se tânguiau:

- Vom fi nevoite să plecăm de îndată. Cum vom putea înfrunta astfel de condiţii?

Cu sufletul dezamăgit, cu durerea în inimă, ar fi fost deja plecate dacă nu ar fi stârnit milă şi interes, celor trei doamne, surori, care auziseră discuţia. Care şi ele, venind de la Buzău cu acelaşi tren, reuşiseră să se instaleze pe iarbă, putin mai devreme.

- Staţi, nu plecaţi! Nu se poate, staţi cu noi! - O! Dar nu ne-aţi înţeles!, încercă să le explice Elisabeta. Noi abia

aici ne-am dat seama că am venit total nepregătite, aici clima este foarte rece, trebuia să ne dăm seama… dar cred că Maica Domnului nu ne vrea aici!

- Să fiţi sigure că vă vrea, răspunse una dintre surori. Eu, urcând cu bagajul foarte greu în spate, chiar bombăneam pe bărbatul meu, de ce mi-o fi pus toţi 6 metri de folie dublă la mine! Poftim, avem suficientă şi pentru dumneavoastră şi mai luaţi şi aceste două pături.

- O! vai, doamnelor! Nu cred că aţi făcut un bine mai mare ca acesta în viaţă, răspunse Elisabeta. Nu avem cuvinte să ne arătăm marea mulţumire şi admiraţie faţă de bunătatea sufletelor dumneavoastră.

- Da! Cred că a fost să ne întâlnim, de parcă cineva ne-a împins să ne aşezăm lângă voi, mărturisiră bunele femei.

„Şi dacă voi umbla în valea morţii nu mă voi teme, acum ştiu că eşti cu mine, Doamne”, îşi zise Elisabeta, ghemuită sub pătura groasă în care acum îşi încălzea trupul obosit. Două lacrimi se rostogoleau pe obraji, drept mulţumire şi recunoştinţă faţă de Fecioara Maria care-i purtase de grijă.

Încet, încet, toata valea se acoperi cu pături, semn că tot mai mulţi oameni aveau să participe la această sărbătoare. Clopotele băteau necontenit şi în sunetul lor ce răsuna până peste coline parcă auzeai chemarea Blândului Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei oropsiţi şi apăsaţi şi eu vă voi da odihna “.

Cum timpul nu sta în loc, grăbind ora marii sărbători, grupuri de pelerini formate mai ales din tineri, într-o procesiune solemnă veneau pe jos de la sute de kilometri depărtare în cântece duhovniceşti de slavă şi mărire a Celui Prea Înalt.

Pe un ştergar alb purtat cu mare fală, se aflau imprimate chipurile dragi ale Mântuitorului şi Maicii Sale, Sfânta noastră Mamă Fecioară Maria.

Impresionată până la lacrimi, Elisabeta şi-a mărturisit acum şi aici nimicnicia sufletului în faţa acestor îngeri, mult plăcuţi copii ai lui Dumnezeu.


~ 279 ~

„Ci pe Domnul, pe Hristos, să-l slujiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteala despre nădejdea voastră. Dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos “. (Petru,cap 3;15,16)

La orele serii la citirea Sfintelor Molifte ale Marelui Sfânt Vasile, o pasăre mare fâlfâi din aripi pe deasupra noastră. Purtând blestemul ce apăsa acum asupra celui potrivnic se jelea în strigăte înspăimântătoare: Hu… hu… hu… transformat în pasăre de noapte. Se opri pe vârful bradului ce era crescut la intrare, lângă uşa mânăstirii. Acel moment a creat în inimile noaste, ale celor prezenţi, un fior rece ce a străbătut tot corpul paralizându-ne pentu câteva clipe.

Chiar dacă erai atât de puternic să înfrunţi această spaimă, înţelepciunea şi priceperea Harului divin te conduceau cu gândul până în spaţiul infernului, descoperind o privelişte groaznică a cumplitelor fiare întunecate ce doreau să domine sufletele slabe şi rătăcite de pe pământ.

„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită “, zice Domnul. (Petru 5; 8)

La puţine clipe iată însă emoţii şi mai mari. Umbre de coşmar se năpustiră pe deasupra capetelor tuturor credincioşilor din acest îndepărtat şi înalt munte. Nori negri, apocaliptici, dădeau năvală întunecând deodată cerul cu fulgere şi vânt de parcă duhurile rele îşi deslănţuiau furia sălbatică peste noi.

Părtaşă fiind acestor sentimente atât de profunde, Elisabeta, cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi, privea la sutele de mii de credincioşi. În mâinile lor sute de mii de lumânări se stingeau una câte una, de parcă cineva anume nesuportând lumina lor se împotrivea acestora. Fără să intre în panică, ei stăteau tot în picioare, pentru că stăteau la picioarele Celui care fusese răstignit pentru ei pe Golgota. Morţi pentru lume ei vroiau o înviere întru Hristos. Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut alunga, nici chiar spaimele morţii, lăsându-şi trupul drept jertfă ca mielul pascal ce se aducea pe jertfelnicul împăcării.

- Doamne!, îşi zise Elisabeta, m-am deprins să mă înfricoşez de nepătrunsele Tale judecăţi. Tu ai revărsat har peste cei ce Te iubesc, ca să poată suferi în lumea aceasta pentru dragostea Ta, îi îndrumezi cu învăţăturile Tale totdeauna, iar ei sunt gata să Te asculte până la cel mai mic semn. Părinte de-a pururea Prea Slăvit mi-e de folos că m-ai acoperit de ruşinea neputinţei slăbiciunilor mele sufleteşti, iar pe fruntea fraţilor mei plăcuţi Ţie străluceşte cununa biruinţei, înconjuraţi fiind de mărire sub scutul aripilor Tale.


~ 280 ~

Cântecul „O Marie Sfântă” a pornit din glasurile lor, din inimile lor: Am venit, Măicuţă, să te mai vedem, Să-ţi spunem necazul care-l mai avem. Uită-te, Măicuţă, din cerul cel Sfânt Câte greutăţi sunt pe acest pământ. Crime, rele multe şi multe întâmplări Boli, Măicuţă, multe fără vindecări. Roagă-te, Măicuţă, pentru al Tău popor Care strigă tare pentru ajutor. Toată bucuria din lume a pierit Şi vine deasupra Fiul Tău iubit. Maică Prea Curată, roagă-te mereu Pentru lumea întregă, pentru neamul Tău. Cântau cu nădejdea în suflet şi chiar trăiau bucuria prezenţei pe nori

a chipului drag al Aceluia pe care îl aşteptau de foarte multă vreme. A fost de ajuns să înceapă să bată clopotele şi lucrarea Duhului Sfânt nu a întârziat să apară. Picăturile mari şi grele de ploaie de la doi paşi au făcut cale întoarsă. Miracolul se produsese, bucuria inimii era deplină.

Dumnezeu le-a arătat copiilor lui: „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor“. Această bucurie nemărginită nu i-a mai părăsit toată noaptea. Au cântat:

De la margini o Apostoli La Ghetsemani v-adunaţi Şi-al meu trup zice Fecioara Cu cântări mi-l îngropaţi. ........................................ şi mai multe alte Cântări Ortodoxe... Şi peste toate cântecele închinate Fecioarei, glasul Sfântului Părinte

Ioan Roman se ridica asemeni unui Serafim. Sufletul înaripat, parcă urca odată cu glasurile pline de forţă şi tărie unite sub bagheta unui singur dirijor.

Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu în predica sa după slujbă, a ţinut să remarce: “Din când în când, tăceam noi… Cred că v-aţi dat seama de ce! Să vă auzim pe dumneavoastră. Prea frumos cântaţi. N-am putut să-mi stăpânesc lacrimile. N-am trăit în viata mea aşa sentimente! Se


~ 281 ~

auzea un cor divin de glasuri sublime, îngereşti. Am venit pentru prima dată aici şi n-am crezut că poate fi atât de frumos. Maica Domnului şi a noastră Maică ne ocroteşte! România e grădina Maicii Domnului nostru.”

Aşa era, forţele tuturor chiar unite erau depăşite de o forţă pe care o simţeai, dar nu o puteai controla. O simţeai în stânga şi în dreapta sau deasupra, o simţeai clocotind în inimile tuturor.

Aici şi acum doreai să-ţi sfârşeşti călătoria pământeană, urcând după suflarea Celui ce-ţi răpeşte suflarea în Eternitatea Paradisului.

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aron, care se coboară pe marginile veşmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermanului, ce se coboară pe munţii Sionului, că unde este un ire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.” (Psalmi,132)

La întoarcere, tot drumul cele două surori şi-au vorbit despre minunile văzute:

- Am condus pe Maica Domnului pe ultimul drum, dar de fapt n-a fost o despărţire, ci o apropiere mult mai mare, o legătură mult mai puternică, mai profundă. Un sentiment de iubire care ne va marca toată viaţa.

- Aşa e surioară, îi întări Elisabeta spusele, ai dreptate, această călătorie seamănă cu o nuntă de împărat unde relaţiile devin şi mai intime cu Pronia Cerească şi unde în locul mângâierilor lumii, doreşti ungerea Duhului lui Dumnezeu. În locul iubirii pământeşti, doreşti farmecul desfătărilor din veşnica Eternitate.

Aceste pelerinaje nu se opriră aici. Se ivi ocazia cea mai perfectă când să poată săruta Sfintele Moaşte ale marelui Apostol Pavel, venite din Grecia, lângă Prea Cuvioasa Maică Paraschiva de la Iaşi, hramul sfintei şi marii sărbători.

„Întru tine Maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite că trupul este muritor, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună, Prea cuvioasa Maică Paraschiva, duhul tău!”

Cu duioşie şi cu multă pioşenie, Elisabeta încearcă să pătrundă în splendida Catedrală a Prea Cuvioasei, unde încununată cu mărire şi atâta cinste, alergau spre ea alte mii de credincioşi, buni ortodocşi ai acestui pământ românesc. Înfruntând lungul drum, parcă fără sfârşit, sub cerul liber, într-un canon greu, în sfârşit savură momentul mult dorit, sărutând sfintele moaşte.

Lacrima caldă ce picura pe obrazul aproape îngheţat de frigul nopţii îi izgoni pe dată oboseala şi durerea. Cercetându-şi cugetul nu i se părea ceva nou:

„Toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul – a zis David – cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii.


~ 282 ~

Apoi a zis David către fiul său Solomon: Fii tare şi curajos şi păşeşte la lucru, nu te teme, nici te speria, căci Domnul Dumnezeul meu, este cu tine. El nu se va depărta de tine, nici nu te va părăsi, până nu vei isprăvi toată lucrarea ce se cere la templul Domnului.

Iată şi cetele de preoţi şi de leviţi pentru toate slujbele cele de la templu lui Dumnezeu. Ai, de asemenea, oameni sârguincioşi pentru orice lucru şi iscusiţi pentru orice lucrare; şi căpeteniile şi tot poporul sunt gata să împlinească toate poruncile tale.” (l Paralip.28- 19, 20,21.)

Aşadar, acestui mare număr de buni credincioşi, buni slujitori ai Mirelui Iisus le va descoperi Duhul prin această lucrare, o redeşteptare, o renaştere moral - spirituală manifestată prin har şi un mare interes lumii întregi.

Tot din lucrarea Duhului Sfânt, află Elisabeta şi când Marele Pontif Ioan Paul al II-lea, sfârşind călătoria pământeană, ştirile T.V. au declarat despre el că, fiind un mediator al păcii, pledând pentru conciliere a făcut cunoscut lumii întregi, fapt istoric, că România se va numi: “Grădina Maicii Domnului Iisus”. Sărutând pământul românesc, construind o punte de legătură între cele două “Biserici surori”. El era sigur că trăieşte marile evenimente dar nu înţelegea de ce întârzie. Marele Partizan al Păcii, urmaşul Sfântului Petru, mărturia unei solidarităţi a credinţei.

Şi cum să stăm în cumpănă, îndoindu-ne cumva de acest Adevăr, când cu puţine zile în urmă, urcând la Mitropolie „Dealul”, la Patriarhia Bucureştilor, la hramul cuviosului Dimitrie Basarabov, la sfârşitul Sfintei Liturghii, predică Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh Teoctist.

Binecredincioşii, când mai încet, când mai tare, murmurau cu admiraţie în glas:

- Ce frumos predică! - E înţelept, Prea Fericitul nostru Părinte! - Da, parcă străluceşte ca un soare! - Da... da!, răspunde Patriarhul, când am început, de dimineaţă,

slujba, soarele era la răsărit şi ne bătea nouă în ochi, acum a trecut în spatele nostru şi acum vă bate dumneavoastră în ochi.

- Prea Fericirea voastră sunteţi soarele!, murmură din nou miile de glasuri. Prea Fericitul cu multă modestie, zâmbind blând şi iertător ca Păstorul cel Bun, arătă cu mâna spre Sfântul Altar.

- Da! Şi acesta e un soare, dar acesta se cheamă „Soarele Dreptăţii”. Credincioşii au răspuns şi ei prÎntr-un zâmbet tot blând şi plăcut, deşi ei ar fi dorit, ca pe Muntele Taborului, să rămână veşnic în acea privelişte atât de minunată.

Clopotele au început să bată. Duios şi lin în glasul lor se auzea chemarea lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi veţi afla odihna sufletelor voastre”, şi cât de osteniţi... şi cât de împovăraţi erau,... şi cât de mult alergau cu privirea toţi, să afle acel minunat şi tainic loc de odihnă!


~ 283 ~

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, să primiţi atâta laudă şi cinste lângă un Dumnezeu atât de îndurător.

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, să ne conduceţi spiritual, pe drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu.

Vrednici sunteţi voi, Sfinţilor, prÎntr-o lepădare de sine, ajungeţi să urmaţi pe Învăţătorul vostru în cea mai înaltă scară a virtuţii, în cea mai înaltă treaptă duhovnicească, „darul bărbăţiei”, virtutea ce a rămas puntea de legătură ce a unit pe sfinţi cu Dumnezeu,”căci eu sunt gata nu numai sa fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim, pentru Domnul meu!” (Fapte 21-13).

Vrednici sunteţi voi, sfinţi peregrini ai acestui ostenit şi împovărat popor, deopotrivă cu acei care la marea sărbătoare a celor doi cuvioşi – Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Dimitrie Basarabov – aţi mărturisit: „mai avem un soare, care acum, la vârsta de aur, emană strălucire şi înţelepciune”.

* * *

Dar vrednic de mare laudă, de înaltă slavă şi mărire este

Mângâietorul, Duhul Lucrător care iată vine acum să descopere nouă tuturor o altă minune ca, nicidecum să nu ne îndoim de această Sfântă Lucrare, pecetluind „Adevărul” redat întocmai după cele descoperite Sofiei de Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cerului şi al pământului. La puţine zile după ce Elisabeta sfârşeşte această carte, Iisus Hristos, prÎntr-o imagine surprinzătoare, ne proiectează pe cerul albastru, senin al României noastre, încă un mare semn divin: un alt „Soare” lângă Soarele - Luminătorul cel mare care desparte ziua de noapte, deosebind anotimpurile, zilele şi anii de pe pământ.

Un alt „Soare”, în acelaşi Univers, proiectat pe acelaşi spaţiu, numai că „Acesta” era cu circa o prăjină, mai spre Răsărit. Reuşind prin înfăţişare să întreacă cu mult... atributele celuilalt! Încă o minune, iată încă un miracol în care Lucrarea Duhului Sfânt se lasă admirată şi privită îndelung şi cu alţi mai mulţi martori ce se aflau în jurul Elisabetei.

Contrastele „Acestuia” erau dominate de o şi mai mare bucurie solemnă, o frumuseţe mirifică, o slavă de nedescris prin misterioasa lucrare a Duhului Sfânt. „Acesta” era menit să ilustreze simbolul dragostei absolute, chemând la o nădejde, încredinţând nouă, românilor ortodocşi, cei mai din urmă păcătoşi spre cunoaşterea şi mai necesară a „Voii Sale”

Toate adevărurile din această carte au fost insuflate de Duhul lui Dumnezeu prin diverse aspecte: întâmplări reale, vise, revelaţii divine, descoperiri dumnezeieşti. Fenomene pe care Sofia reuşeşte să le descrie într-o mare valoare spirituală şi să le separe pe cele două forţe – binele şi


~ 284 ~

răul – având misiunea înaltă de a redea poporului ei, împlinirea deosebită a lucrării „Duhului Sfânt”.

Unii însă au înţeles-o într-o variantă a imperfecţiunii, a incredibilului şi care depăşind cu mult limitele umanităţii. Iată însă acest „Soare”, din păcate, închide gura acestor voci tăgăduitoare, lămurind tainele adânci ale „cuvântului” lui Dumnezeu.

„Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.” (Petru 3;9)

Şi nu întârzie, că pe data zilei -9 noiembrie 2005. orele 11;00

dimineaţa Iisus vine să argumenteze la lumina zilei, încă o dovadă vădită cu mai mulţi „martori”.

E dureros când vezi că bruma toamnei ofileşte florile din grădină.

Odată cu ele, Elisabeta simte că moare şi o parte din sufletul ei. Ultimele flori, crizantemele şi tufănelele de la poartă, pe lângă zidul gardului pe dinafară, ce încântau privirile drumeţilor până mai ieri, iată, azi frigul nemilos le-a aruncat la lada de gunoi.

Cu o seceră în mână, Elisabeta secera de zor cu gândul să isprăvească repede treaba dar lângă ea opri brusc bicicleta o vecină ce stătea cu câteva case puţin mai la vale, Elena Neagu.

- Bună ziua, Elisabeta! - Bună să-ţi fie inima! brusc se ridică şi ea în picioare - Ce ai făcut cu toate florile acelea de pe balcon? Ai condiţii pentru

ele pe timp de iarnă? - Nu prea... mă descurc foarte greu, dar ce să fac? Le iubesc aşa

mult!!!... Viaţa fără ar fii foarte tristă! - Măi, doamnă, hai să fim serioase, că şi eu am flori, dar ce le pui de

sunt aşa de frumoase? - Gunoi de pădure, atât! - Doamne! Atâta mă încântă...ce-mi place... că de câte ori trec, le

admir, sunt atât de frumoase! Îmi plac nespus, am şi eu, dar ale mele nu au aşa multe flori, sunt mai mult frunze.

Această persoană dorea să întreţină o discuţie mai lungă pe această temă, dar Elisabeta deja nu o mai asculta. Privirea ochilor ei rămase încremenită observând la picioarele lor, un punct ce emana o lumină la fel ca o rază de soare. Urcă cu privirea de jos în sus pe această rază, pe această undă lucitoare ce se înălţa în plină zi pe cerul albastru şi senin, văzu că urcă pe cer, dar nu la soare, ci la alt soare care se asemăna perfect. Numai că acest fenomen divin se afla cu o prăjină mai spre răsărit.

Privea uimită!!!... Neîndoielnic - mai era un soare – care strălucea la fel, numai că în loc de globul solar, era o uşă formată din culorile


~ 285 ~

curcubeului: „Simbolul Legământului lui Dumnezeu”. De jur împrejur însă, uluitor, aceleaşi raze solare asemănătoare la fel ca ale soarelui, ca strălucirea slavei cereşti. Minunat - alt soare - se pitea în spatele acestei „Uşi”:

„Frumuseţea cerului este mulţimea stelelor, podoabe luminând întru cele înalte ale Domnului.

După pravila Celui Sfânt, ele stau în rânduiala lor şi nu obosesc în străjile lor.

Vezi curcubeul si binecuvântează pe Cel ce l-a făcut; că foarte frumos este în strălucirea sa.

A înconjurat cerul împrejur cu mărire, mâinile Celui Preaînalt l-au atins pe el.

Cine l-a văzut pe el şi va povesti? Şi cine îl slăveşte pe El precum este? Multe şi mai mari decât acestea sunt ascunse că puţini au văzut din lucrurile Lui. Că toate le-a făcut Domnul şi celor cuvioşi le-a dat.”(Înţ.Isus Sir.42; 11,12,13,14.)

De la un orizont la altul, cerul era senin, de un albastru fără pic de nori. Elisabeta, mai priveşte o dată în jos, urcă iar cu privirea în sus să se asigure de marele „Adevăr”, sau dacă facultăţile ei mintale nu au luat-o razna. Un fior i-a cuprins inima şi parcă se amestecau în el toate harurile divinităţii: bucurie, dragoste, putere, nădejde şi din nou teamă. Inima îi accelera şi mai tare, să-i spargă pieptul.

- Măi, doamna Nuţica, ia priveşte pe cer, dumneata vezi ce văd eu? Aceasta, întorcându-se cu faţa spre răsărit, exclamă:

- Vai! Văd... O, ce frumuseţe!!! confirmă şi ea acest impresionant fenomen.

- Iartă-mă, dar vreau să mă duc să-mi chem şi nepoţii şi bărbatul să vină şi ei să vadă acest miracol minunat. Această persoană s-a urcat imediat pe bicicletă, a plecat, nu ştia încotro. Elisabeta alergă cu disperare la nepoţii ei să-i cheme din casă, să poată savura şi ei din această dulceaţă cerească, fiind puţine clipele vieţii, când să guşti o astfel de mană duhovnicească, o aşa desfătare sufletească şi...la drept vorbind, să vadă ceea ce n-a vazut nicio fiinţă pământeană. Ovidiu, 13 ani, era prin vecini iar Irina, 8 ani, a venit în fugă în faţa casei unde numai de aici minunea putea fii privită.

- Irina, vezi?, o întrebă Elisabeta. - Văd, bunico... ce frumuseţe!, contempla biata copilă ceea ce nu-i

venea să-şi creadă ochilor. Elisabeta alergă cu paşi grăbiţi să-l aducă şi pe bărbatul ei din

grădina din spatele casei. Nici de acolo nu se vedea nimic. Veni fuga iar în faţa casei, veni mai repede decât el. O găsi din nou pe Irina care tot mai admira acest fenomen supranatural. Din nou o întrebă:

- Irina ce vezi? Explică-mi, vreau să aud părerea ta! Contează cel mai mult ce vezi tu. Eşti un copil şi nici cea mai performantă maşină


~ 286 ~

detectoare de minciuni din lume, nu te poate încurca să nu spui „Adevărul” acesta. Irina îi răspunde:

- Văd doi soare, şi acesta are aceleaşi raze în jur. În mijloc e o uşă, cu tricolorul pe ea.

- Nu e tricolor, sunt culorile curcubeului! Ce mai vezi? - O cruce... uite cum dispare şi... iar apare!... Se leagănă!!!... În diversitatea culorilor curcubeului, o „cruce” ca din albastru

străveziu de neon, apărea şi dispărea, ca într-un leagăn, făcând aceasta de mai multe ori. Din când în când, acea rază lumina ca o flamă străluminând calea până la picioarele noastre de sus în jos.

- Doamne Iisuse, Dulce Mântuitor, nu-mi vine să cred ochilor mei atât de păcătoşi!... N-am mai privit atâta mângâiere sufletească... Doamne, inima mea e plină de o necuprinsă bucurie şi nespus de mare fericire! Aş dori să ţină o veşnicie, şi ca Sfântul Petru, când se aflau toţi împreună pe Muntele Taborului să zic şi eu: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune”. (Luca 9-33.)

Irina, rupându-se cu greu de această minunată privelişte atât de încântătoare, s-a dus să-l aducă pe Ovidiu, de la alţi copii din vecini. Elisabeta, nerăbdătoare, îl strigă iar pe bărbatul ei, grăbindu-l să vină cât poate de repede să vadă minunatul tablou ce nu putea fi explicat în cuvinte.

Dispăru „crucea” şi apăru o imagine de nedescris, de o frumuseţe şi de o importanţă şi mai uluitoare. Acum acea Uşă ilustra un tablou cu Păstorul cel blând şi oile Sale.

Foarte clar simboliza „o Icoană”, un fenomen de o extraordinară măreţie şi slavă încununat cu aureola razelor solare, glorificat cu o strălucire pe o suprafaţă tot atât de mare şi pe aceeaşi linie cu soarele, puţin mai la stânga spre răsărit.

- Vezi, Gheorghiţă?, îl întrebă Elisabeta pe bărbatul ei, ca şi când nu mai era sigură că-i vis, sau e realitate.

- Văd... O... ce minune! E nemaipomenit... trebuie să fie vis! E o mare minune dumnezeiască! Nu-mi vine să cred ochilor!, făcând Sfânta Cruce continuă să contemple marele fenomen divin.

„Doamne Iisuse Hristoase, Bunule Mântuitor, îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să putem privi atâta frumuseţe, dar roagă-Te Tu pentru noi păcătoşii, că suntem prea ticăloşi să fim hrăniţi cu aşa mângâietoare şi îndulcitoare mană cerească. Ne înfricoşează dumnezeieştile Tale taine prea grele de pătruns! E prea înfrumuseţată stăpânirea Ta şi greu de dezlegat! Cine să mai spere că-i atât de curat, să îndrăznească să întindă pasul spre acel foc divin. Doamne Iisuse, mă simt mai umil ca oricând, iartă-mă Doamne, iartă-ne pe toţi pământenii!

În uliţa din spatele casei apăru un vecin, Puiu Popescu. Elisabeta, să se asigure dacă şi el vede „minunea”, îl întrebă:


~ 287 ~

- Vezi Puiule? Ce vezi? - Văd... văd! O... Ce frumuseţe! Mai e un soare! Doamne, lângă

soare mai e un soare!: „Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este

adevărată. (Ioan 8; 17) În faţa casei mele, pe trotuarul de vis-a-vis, erau alte vecine: vecina

Badea cu cumnata ei, Stela Bodea, tot o bună credincioasă din Biserica noastră, o altă vecină, Florica Marinescu şi cu verişoara ei, Lucica Şerban. Am făcut semn cu mâna disperată, arătând în sus. În zadar, n-au văzut nimic. Nu se vedea decât din acest loc şi nici nu s-a putut traversa strada.

Automobilele treceau pe asfalt cu mare viteză făcând mare zgomot, iată pricinuindu-le o mare pagubă sufletească.

Iar timpul necruţător, dÎntr-o ordine supremă, tăinuind-o în necunoscut, tot ca pe atâtea sacre întâmplări şi foarte greu de descifrat, pendulând mereu grăbit, conduce şi acest misterios „Soare” de o cutremurătoare frumuseţe şi o încântare de nedescris, în ţara de Dincolo, în Patria Iubirii, în Paradisul Eternităţii.

Iar noi, ca nişte cercetători evlavioşi, cu o şi mai mare sete de cunoaştere, am rămas să rugăm pe Mijlocitorul, să ne cheme şi pe noi la acel „loc”.

„Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua cu Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14-3).

„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl si Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan. 10; 14,16)

Doamne Iisuse Hristoase, adevărata mărire si bucurie sfântă este proslăvirea Ta; să se bucure sluga Ta de Tine şi nu de faptele ei. Şi să nu găsescă bucurie şi mângâiere în nicio făptură pământeană, fără numai în Tine. „Lăudat fie Numele Tău” şi de ea să nu se atingă laudele oamenilor. Ea să se laude în neputinţele ei. Căci toată slava omenească, toate onorurile trecătoare şi măririle lumeşti, faţă de slava Ta, sunt deşertăciuni!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu care ai ţinut în braţele Tale pe Cel ce ţine pământul cu mâna, ţine şi de noi păcătoşii „românii” robii Tăi, tot poporul acesta trudit si apăsat de griji, nevoi, dureri si sărăcie, să nu cădem niciunul în întunericul cel mai de la miazănoapte. Ai milă şi de noi cei mai din urmă păcătoşi, şi-i ridică la „Izvorul fericirii veşnice”, printre care eu sunt ultima păcătoasă, Elisabeta.

„Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după „voia Lui”.

Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, i-a şi hotărât să fie asemenea Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.


~ 288 ~

Iar pe cei care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe cei care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit.

Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine e împotriva noastră?” (Rom. 8-28, 29, 30, 31).

Teorii contradictorii vor căuta să ne încurce minţile. Mulţi savanţi neevlavioşi, necucernici, cercetători ai ştiinţei pământeşti (anticrişti mincinoşi) ne vor rătăci cu alte mărturii mincinoase.

„Şi acestea să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele”. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe

alţii şi rătăciţi fiind şi ei înşişi (Tit 3-1, 12, 13, 14) Pe noi însă, nici o altă putere, nici o altă forţă nu ne înconvoaie. Nici

o sabie, nici o armă, nici foamea, nici frigul, nici ura sau dispreţul, nici chiar moartea nu ne desparte de aceste mari Daruri Cereşti ce le-am câştigat de la Creatorul, Atotputernicul Dumneze:

„Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru. (Rom. 8; 39)

Iată, Cel ce împarte destine, astăzi a împărţit acestui popor românesc un destin ce îl ajută să urce spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii duhovniceşti. Însă percepţia aceasta poate fi înţeleasă greşit dacă legătura noastră cu Dumnezeu nu se desăvârşeşte urcând pe ultima treaptă a virtuţilor duhovniceşti, numită “dragostea”.

Dragostea există din prima clipă a venirii noastre pe pământ în inima noastră. în suficientă măsură pentru a o îndrepta către Cel ce este numai dragoste. Dragostea Creatorului pluteşte peste tot, mai întâi în noi, lângă noi, deasupra noastră până la înălţimile Universului.

„Popor nechibzuit şi fără de minte au nu este El, Tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut, te-a întemeiat? Opriţi-vă şi cunoaşte-ţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ”. (Ps.45-10)

„Da, Dumnezeul nostru! Te vom lăuda că suntem făpturi aşa de minunate. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul nostru te cunoaşte foarte. Minunată este ştiinţa Ta mai presus de noi: este înaltă şi n-o putem atinge.

Unde ne vom duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta, unde vom fugi? De ne vom sui la cer, Tu acolo eşti. De ne vom pogorâ în iad, de faţă eşti. De vom lua aripile noastre de dimineaţă şi de ne vom aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta ne va povăţui şi ne va ţine dreapta Ta.” (Ps.138)

Acum, când am descoperit că suntem făpturi aşa de minunate şi minunate sunt lucrurile Celui Prea Înalt mai putem zice: „Gândeşte liber”, “Trăieşte clipa “, “Am o singură viaţă şi vreau s-o trăiesc la maxim”?

Deci ce vom alege? Vom urca la standardele Creatorului sau vom coborî în adâncuri dormind veşnicia în “cetatea umbrelor”?


~ 289 ~

„Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punând cu râvnă suişuri în inimă, auziţi pe cel ce spune: Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la casa Dumnezeului nostru. (Isaia 2-3). A Celui ce a tocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui”. (Ps.17-36)

„Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: Să ne sârguim, până la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos“. (Efes, 4-13)

Trezeşte-te, Românie, acum, cât nu e prea târziu! „Dar le stătea împotrivă - Elima vrăjitorul - căci aşa se tâlcuieşte

numele lui – căutând să întoarcă pe proconsul de la credinţă”. (Fap. 13; 8) Venindu-şi în sine Elisabeta îşi zise. „Oare să mă las împuşcată în

cap şi să abandonez lupta!?... Acest RĂZBOI SFÂNT? O, nu...înseamnă să ignor Cuvântul! E cu neputinţă. Acesta e ultimul păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt (lepădarea de credintă)”.

De multe ori glontele potrivnicului i-a lovit piciorul, dar tot de atâtea ori Elisabeta a mers mai departe chiar cu mult mai multă putere şi voinţă. Acum să se lase împuşcată în cap? Nicidecum… Războiul este pentru cei puternici iar cununa biruinţei numai pentru cel ce nu cedează în lupta cu vrăjmaşul. Şi...când arma ta cu care lupţi, e „dragostea,”cu siguranţă că vei învinge:

„Iubirea e ca moartea de tare Inima aprinsă rău mă doare Dragostea, nici marea nu poate s-o potolească Nici râurile toate s-o oprească.” În pilda „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”, (Marcu. 2),

Elisabeta descoperi că lupta pentru “mântuire” cere sacrificii foarte mari, enorme. Cei patru care-l căra pe slăbănog cu patu, auzind că “Cel ce tămăduieşte” este atât de aproape, iar cei din jur nu le oferea sprijinul şi ajutorul lor, s-a urcat pe acoperiş. Şi ea ca să-l care pe slăbănog, trebuie să ia acum măsuri şi mai drastice: să se urce pe casă, să dărâme chiar şi acoperişul casei, să care pe cel bolnav cu ea, purtându-i şi patul în care zăcea de multă vreme. Să-l lege atent cu mai multe sfori, să-l cobore foarte uşor la picioarele Mântuitorului şi să nu-l părăsească pe slăbănog, până ce nu va auzi din gura Nazarineanului ei, binecuvântarea lui: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale, ia-ţi patul tău şi umblă”.

Deci, din nou la proconsul. Deşi odinioară toate uşile i-au fost închise, iar dincolo de uşi, inimile rămâneau tot reci şi tot mai nepăsătoare, de data aceasta crezu că-l află pe Elima risipit ca fumul de tămâie, ca ceara de la faţa focului. Efectul a fost însă tot zero.


~ 290 ~

„Solicitarea dv. excede competenţei administrativ proconsulare”. Încă o dată împuşcată în picior... iar îşi luă piciorul în braţe şi încă o dată deschide uşa cu această „Sfântă rugăciune”:

„Înţelepciunea a cârmuit omenirea de la începutul ei şi Regele

Solomon se ruga la Dumnezeu, pentru dobândirea înţelepciunii”. „Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, care ai făcut toate cu

cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile făcute de Tine, şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi.

Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă şi puţin destoinic să înţeleg judecata şi legile. Căci, chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsii înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti.

Tu m-ai ales pe mine mai dinainte ca să stăpânesc poporul Tău şi să judec pe fiii şi pe fiicele Tale. Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel sfânt şi un jertfelnic în cetatea în care locuieşti, după chipului cortului celui sfânt, pe care l-ai pregătit dintru început. Cu Tine este înţelepciunea care ştie faptele Tale şi care era de faţă când ai făcut lumea şi care ştie ce este plăcut înaintea ochilor Tăi şi ce este drept, potrivit poruncilor Tale.

Trimite această înţelepciune, din sfintele tale ceruri, de lângă tronul slavei Tale, ca să mă ajute în ostenelile mele şi să cunosc ce este bine plăcut înaintea Ta, fiindcă înţelepciunea toate le ştie şi le înţelege şi mă va povăţui înţelepţeşte în lucrările mele şi prin slava Sa mă va păzi. Şi astfel faptele mele îţi vor fi plăcute şi voi judeca poporul Tău cu dreptate şi voi fi vrednic pe tronul tatălui meu.

Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau cine poate să pătrundă voinţa lui Dumnezeu? Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetele noastre sunt cu greşeala căci trupul cel putrezitor îngreunează sufletul şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă.

Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră: atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri? Cine a cunoscut voinţa Ta, dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune şi dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?

Astfel, s-au făcut drepte cărările celor de pe pământ şi oamenii au învăţat ceea ce este plăcut înaintea Ta, şi, prin înţelepciune au cunoscut mântuirea”. (Înţelep. lui Solomon cap. 9)

Elisabeta observă că drumurile erau mult mai multe şi din ce în ce mai grele. Povara părea mult prea grea, ispitele apăsau şi mai mult pe


~ 291 ~

umerii ei. Răspunsul venit de la toate apelurile făcute, mereu era „efect zero”

Oare, România, refuză să-şi urmeze destinul!?! „Mesajul” nu poate fii împrăştiat?.”Oare încotro aleargă omenirea?! Pe care cale au apucat-o fraţii mei aşa grăbiţi?!

- Opriţi-vă şi cunoaşte-ţi pe Domnul!...Da, pe Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” încerca să le explice mereu Elisabeta.

- Nu-L cunoaştem pe Domnul, cine este acesta Dumnezeu!?” „Aşadar, Îndurătorule, e prea târziu?! Asta dovedeşte foarte clar că…

Elima… „Codul Da Vinci”… ştiinţa deşartă a proorocilor mincinoşi a afectat pe toţi fraţii mei în Iisus Domnul? Oare, situaţia e atât de incendiară? E clar, pe scoposul diavol, nimic nu-l mai poate împiedica să alerge pe toate meridianele lumii, cu alte informaţii inventate de el, denigrând Adevărul... Evident, a găsit el calea de distrugere a credinţei... Amestecarea Adevărului!… Un prădător nemilos!... O unealtă a antihristului!... Întunecimea sa spiritul absolut al incorectitudinii, iată mi-a luat-o înainte?! Ceartă-l Domnul, ceartă-l Puterile Cereşti! Iată mi-a răpit pe bunii mei fraţi, pribegind ei acum, departe de îndulcirile Cereşti? Departe de Patria Iubirii, departe de nemărginita fericire şi de necuprinsele bogăţii ale Celor de Sus!

Nedreptăţită, umilită, cu o mare durere de inimă, se vedea Elisabeta, acum la fel ca Sofia, atunci când întunecimea sa, „forţa demonică”, o târa grăbit în adâncul nimicniciei întunericului. Acum şi ea ca şi Sofia odinioară, se urcă cu gândul la cel “Salvator” încercând să-şi mărturisească neputinţele: “Doamne… eu… am fost ca o carte deschisă, în care... am povestit şi bunele şi relele. M-am sărăcit pe mine ca să-i îmbogăţesc pe ei. Eu, pe toţi fraţii mei ortodocşi îi iubesc cu toate defectele lor, pe toţi îi vreau în sânul lui Avraam dar mă obligi să repet cu umilinţă, adevărul: “Nimic nu sunt, nimic nu am, nimic nu pot Domnul meu!”

Oare, unde o să găsesc Miresele din Cetatea Ierusalimului Celui de Sus!?... Unde să găsesc pe cei 7000 de adepţi ai Mirelui Iisus!?... Sofia mi-a încredinţat că o să mă ajute în acest teribil război!!! Dar de unde va veni ajutorul meu?

Lacrimile i-au inundat faţa pierzându-şi orice speranţă, încă mai răsunau în mintea ei cuvintele Prea Bunei Maici: “Dacă te împuşcă vrăjmaşul în picior, ia-ţi piciorul în braţe şi fugi mai departe, vezi… să nu te împuşte vrăjmaşul în cap!” „Unde să mai fug, Maica mea?! Mai departe? Nu există mai departe, Măicuţă! Fără îndoială că urmează să fiu împuşcată în cap…

Prin urmare, un freamăt de glasuri din jur se auzi murmurând. Subiectul discuţiei:

- Nu citiţi cartea! Nu e ortodoxă! - E eretică? - Da, nu are confirmarea Sfintei Biserici! - Aşa este, nu are Sfânta Cruce!


~ 292 ~

Elisabeta, întorcându-se în sine, oftă uşurată. Fraţii ei ortodocşi, aureolaţi într-o strălucire divină, ezitau nemulţumiţi înclinând suspicioşi c-ar fi tot interesele scoposului diavol, întruchiparea răului...

Îngerul Elisabetei, răpind-o de mână, o aşeză faţă în faţă cu cel mai mare şi mai iubit Fiu al poporului, Prea Sfinţitul Episcop Galaction care venise pentru un timp foarte scurt la Mânăstirea Crasna:

- Binecuvântaţi, Prea Sfinţit Părinte, şi mă iertaţi pe mine păcătoasa! Ştiţi... eu… nu îndrăznesc să vă rog!, se emoţionă Elisabeta.

- Dacă nu îndrăzniţi, atunci eu… de unde să ştiu ce vreţi dumneavoastră?! Elisabeta din nou îşi reproşă ca altădată infirmitatea curajului de a-şi exprima puterea şi tăria cu care să înfrunte pănă la capăt pe lungul drum, îndatorirea sfântă ce o avea faţă de Cel de Sus. Învingând aceste emoţii, fără să mai ezite, îi întinse şi îi destăinui:

- Eu… am primit un manuscris şi… vreau să vadă lumina tiparului.... Cu îngăduinţa Prea Sfinţiei Voastre vă rog să-mi daţi binecuvântarea.

- Da, lăsaţi-mi un termen de treizeci de zile… şi vă promit că vă ajut! Pe faţa Prea Sfinţitului, tremura o lumină interioară în care se

dezvelea oglinda sufletului său, plin de bunătate şi căldură sufletească. Elisabeta nu s-a înşelat. La Mânăstirea „Siliştea, Hramul Sfântul Fanurie, (27 august) această constatare a devenit realitate.

Toţi credincioşii, împreună cu Sfânt Părinte Antonie, şi cu alţi Sfinţii Părinţi Preoţi, îl aşteptau pe covorul roşu. Prea Sfinţia sa, neiubind laudele, scurtând calea, călca smerit, uşor, prin iarba mare, necosită, venind spre noi cu înfăţişarea Blândului Păstor! Încununat cu harul divinitătii, cu flacăra adevăratei credinţe, venea să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru darurile pe care le vărsa pentru noi, oamenii de pe pământ, prin iubirea Sa cea mare. Venea spre Cel Fără de Moarte, mijlocind pentru noi, păcătoşii, a ne învrednici, a păşi şi noi pe calea Luminii, pe calea Adevărului Divin.

„Însă cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Puternic are grijă de ei.

Drept aceea, vor primi din mâna Domnului, împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi.” (Înt. Isus Sirah.5;15,16.)

* * *

- Elisabeta, ai avut dreptate că “Duhul Sfânt lucrează” Şi lucrează cu

noi toţi, slujitorii Săi, din acest popor! încercă ferm convins, domnul Paul, editorul acestei cărţi, să-i explice.

- Ce argumente v-au făcut să ajungeţi la această concluzie?


~ 293 ~

- O adevărată minune s-a petrecut. Dorinţa dumneavoastră s-a împlinit, parcă un Înger a zburat până aici cu această Icoană. Ia priviţi! Este exact ceea ce doreaţi şi ceea ce i se potriveşte perfect copertei acestei cărţi.

- Da… nimic întâmplător, Domnul Paul! Sinceră să fiu, mă pune şi pe mine pe gânduri. Când, şi de cine este pictată? Dumnezeu l-a inspirat! Dumnezeu să-l binecuvânteze! Nici că n-am mai văzut vreodată în viaţa mea această Sfântă Icoană până azi.

- Cine mi-a înmânat-o a încercat să-mi explice precum că originalul se află la Muzeul Luvru, la Paris.

- Oare a înţeles cineva ce taină ascunsă conţine acest minunat tablou? Se minună Elisabeta. Cred că nici cel care a pictat-o n-a descoperit misterul ei, nici nu ştie ce simbolizează. Iată, priveşte… Este Iisus în două ipostaze. Iisus – “Omul” care coboară pe pământ să culeagă o floare... Şi o culege… ia priviţi ce floare! E cea mai mică şi neînsemnată, dar floarea aceasta simbolizează ţara noastră, România! E în mâna Mântuitorului. România va trebui să se ridice din păcat…Să umble numai pe calea dreptăţii şi adevărului! Iisus o vrea la o mare cinste şi demnitate în Sfânta Sa mână. Iată, vrem, nu vrem, vom lua parte la mari evenimente care se vor petrece chiar sub ochii noştri. Şi … Doamne, fereşte să nu fim siliţi ca să trecem la ascultare, că voia lui Dumnezeu tot se va face! Cine va putea zădărnicii “Planurile Sale!?”.

A doua ipostază, Iisus – “Dumnezeu” dincolo de ziduri. Şi, din multa lui bunătate şi din marea iubire ce o simte către cei pe care i-a ales şi vrea să facă o minune cu ei, tinde mâna Sa dincoace de ziduri. Priviţi foarte atent la “uşă”, deja mâna Sa stă gata să ne prindă cu încrederea că şi noi vom face un prim pas către El:

“Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteşte vrăjmaşilor Săi după faptele lor.

Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu.

Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare o ţară se naşte într-o singură zi şi un popor dÎntr-o dată? Abia au apucat-o durerile naşterii şi fiica Sionului a şi născut fii!

Oare Eu voi deschide pântecele fără să-l las să nască?, zice Domnul. Sau Eu, Cel ce fac să nască, îl voi închide?

Bucură-te, Ierusalime şi voi, cei care îl iubiţi, săltaţi de veselie. Fiţi în culmea veseliei, voi cei care îl plângeaţi!

Astfel ca voi să fiţi alăptaţi şi să vă săturaţi la pieptul mângâierilor sale, să sorbiţi şi să vă desfătaţi la sânul slavei sale!

Acestea zice Domnul! „Vărsa-voi pacea peste el ca un râu şi slava popoarelor ca un şuvoi ieşit din albia lui. Pruncii lui vor fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi, şi voi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim.


~ 294 ~

Căci Eu vin să strâng la un loc toate popoarele şi toate limbile, ele vor vedea slava Mea.

Într-adevăr, precum --- CERUL CEL NOU --- şi --- PĂMÂNTUL CEL NOU --- pe care «le voi face» zice Domnul, vor rămâne înaintea Mea, aşa va dăinui seminţia voastră şi numele vostru.

Şi din lună nouă în lună nouă şi din zi de odihnă în zi de odihnă vor veni toţi şi se vor închina înaintea Mea, zice Domnul.

Şi când vor ieşi, «afară din Cetatea Ierusalimului» vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi.” (Isaia 66; 6…24).

„Deci şi voi fiţi gata, privegheaţi şi vă rugaţi, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni”. (Luca 12; 40).

~ SFÂRŞIT ~


~ 295 ~

C U P R I N S

PREFAŢA ................................................................................................. 7 12 martie 1944 ..................................................................... 11

15 septembrie 1951 ............................................................. 23 22 Septembrie ...................................................................... 39 1 Iunie 1964 .......................................................................... 39

4 martie 1977 ....................................................................... 79 19 octombrie 1979 ............................................................... 89 Cinci ani mai târziu. ............................................................110

25 Martie 1985 ...................................................................115 IULIE 1988..........................................................................131 24 ianuarie 1982 ...............................................................144

8 ianuarie 1984...................................................................151 23 aprilie .............................................................................193 Săptămâna patimilor ..........................................................231

2 -ianuarie -1989 ................................................................235 6 iulie 2000 .........................................................................241 13. 08. 2004........................................................................277

Trezeşte-te, Românie, acum, cât nu e prea târziu! ...........289 C U P R I N S ........................................................................................295


~ 296 ~

Administraţie Cronopedia

MANAGER: Lenuş Lungu

REDACTOR-ŞEF: Ioan Muntean REDACTIOR: Mihaela sauciuc REDACTIOR: Delia Dtăniloiu

Procesare şi suport IT

Ioan Muntean

pentru folosul privat al...

Documents

Transcript of pentru folosul privat al...