Penal Parte Generala

8/8/2019 Penal Parte Generala

http://slidepdf.com/reader/full/penal-parte-generala 1/64

I „INFRACŢIUNEA” Noţiuni generale:

Dreptul penal are trei instituţii juridice : ♦ infracţiunea; ♦ răspunderea penală; ♦sancţiunea.Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu

poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica osancţiune.Pe drept cuvânt se poate susţine că infracţiunea este “piatra de temelie” aoricăruisistem de drept penal. Codurile penale anterioare nu cuprindeau o definiţie ainfracţiunii.“Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cuvinovăţie, şi prevăzută de legea penală” (art. 17 C. pen.).Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii:1. pericolul social;2. vinovăţia;

3. prevederea în legea penală.A. Pericolul social “Prin pericol social înţelegem particularitatea unor faptede a leza valorile sociale” (art. 18 C. pen.).b. Elementele pericolului social:1. existenţa unei fapte:a. acţiune (infracţiuni comisive);b. o inacţiune (infracţiuni omisive);c. o faptă exterioară a omului – fiind excluse deci faptele animalelor şi fenomenelenaturii, care pot avea pericol social;2. gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale“Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu

voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăririlor socialmente periculoase aleacesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut

posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”.I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.) “Este o formă principală de vinovăţie

prevăzută expres în Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea rezultatului sauacceptarea acestui rezultat”.II. Culpa “Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului catre prevederezultatul faptei sale, nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va

produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l

prevadă”.b. Forme principale: culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îlacceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de ex, cazul accidentelor decirculaţie);obs. – diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţiapsihică a făptuitorului: în primul caz el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în aldoilea el urmăreşte, dar nu acceptă rezultatul;

1



culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şiputea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret înfuncţie de împrejurări (de ex., fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncăun obiect dur, accidentând mortal opersoană care este în trecere);

III.Praeterintenţia (intenţia depăşită) :“Este o formă mixtă de vinovăţie cecuprinde intenţia şi culpa”.Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. penal, ci este o creaţie adoctrinei.b. Caractere: făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (cu intenţie); se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat(din culpă);C. Prevederea (art. 17 şi art. 141 C. pen.) : “Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau

decrete care au caracter penal”.b. Caractere: aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte forme deilicit; este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii ; Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentruexistenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.

II„CONŢINUTUL INFRACŢIUNII”

“Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege

pentru ca o faptă să constituie infracţiune”.Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi încadrarea ei întextul de lege care o prevede şi o sancţionează.Fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol important înrealizarea principiului legalităţii din dreptul penal.Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel descrisd prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiileobiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret – cel al unei fapte determinate;e. Structura conţinutului“Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează

în conţinutul infracţiunii diferetele elemente care îl alcătuiesc”.Structura conţinutului de dă posibilitatea să determinăm care condiţii suntobligatorii şi care sunt facultative.II.Condiţiile preexistente ale infracţiuniiA. Obiectul “Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoare socială şi relaţiilesociale createîn jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin faptainfracţională”.

2



b. Categorii: obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prinnormele dreptului penal; obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul devalori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza

sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului penal pe titluri şi capitole(infracţiuni contra statului, infracţiuni contra persoanei); obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se aduceatingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea individualităţii uneiinfracţiuni din cadrul unui grup; obiect material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate infracţiunile auobiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar celecare nu au se numesc infracţiuni de pericol (trădare); lipsa obiectului de undecredea făptuitorul că se află în momentul săvârşirii faptei conduce la calificareafaptei ca tentativă improprie (art. 20 alin. 2 C. pen.);

obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe (infracţiunea de tâlhărie- art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un obiect principal şi unul secundar;B. Subiecţii “Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate însăvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportasrea consecinţelor acesteia”.Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii dedrept penal au o sferă mult mai largă incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţiide drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii.“Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a participat la

săvârşirea infracţiunii”.Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor , noţiune care este mairestrânsă decât cea de făptuitor.b. Condiţiile generale ale subiectului activ: să fie o persoana fizică şi/sau juridică; vârsta – art. 99 C. pen:“Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care arevârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cudiscernământ.Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”. responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale,

de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în modconştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşiriifaptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe.Subiectul pasiv “Este persoana fizică sau juridică titulară a valorii socialeocrotiteşi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii”. trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal ;

3



este şi persoana păgubită prin infracţiune; persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii

C. Locul săvârşirii infracţiunii “Reprezintă spaţiul, perimetrul în care serealizează activitatea infracţională”.

Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă prezintăimportanţă asupra = următoarelor aspecte: contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al faptei; unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un anumit loc (art. 209C. pen. – lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii); locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.);

D. Timpul sâvârşirii infracţiunii : “Reprezintă momentul sau perioada detimp în care s-a săvârşit activitatea infracţională”.Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

ajută la determinarea legii penale aplicabile; ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiteriiinfracţiunii;marchează începutul curgerii prescripţiei penale; prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentrustabilirea stării de recidivă; contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte,război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de un anumită perioadă.

”CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII”

: “ Acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma deincriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineştefăptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii decătreacesta”.Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decâtconţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementeleinfracţiunii.Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic.

LATURA OBIECTIVĂ “Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute denorma de

incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii”.Elementul material “Desemnează actul de conduită interzis prin norma deincriminare”.Este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul materialeste desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiuneainterzisă, aşa numitul “verbum regens”.

Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legeapenală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza:

4



♦ prin acte materiale (lovire, luare);♦ prin cuvinte (la insultă, la calomnie);♦ prin scris (la denunţare calomnioasă).Inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legeapenală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art.

170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.), etc.Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii:♦ într-o variantă unică – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune;♦ în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sauinacţiuni (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către unfuncţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau altefoloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.). Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante alternative esteimportantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise.Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori nunumai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de ex., abuzul în serviciu,

neglijenţa în serviciu).La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit dindouă acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorulle-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni..Cerinţe esenţiale:Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cusăvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune. Cerinţele esenţialese pot referi:♦ la locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de furt calificat; pe drumulpublic pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice);♦ la timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere –

art. 177 C. pen.);♦ la modul şi mijloacele de săvârşirii (falsificarea unui înscris oficial princontrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C.pen.).Urmarea imediată . Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectuluiinfracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci, defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prinfaptainterzisă de legea penală.Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta: fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia, când obiectul are un

aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om); fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale nascute în legăturăşi datorită valorii sociale ocrotite, când obiectul infracţiunii are natură morală.b. Caracterizare urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultatnemijlocit al acţiunii sau inacţiunii , nu un rezultat mijlocit);

5



urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii , pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fielemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentrucare sunt infractiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie

perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în fazade tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numescinfracţiuni “de pericol”, “de atitudine”, “infracţiuni formale”.În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentăanterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări estenecesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmareaprodusă.Legătura de cauzalitate: “Legătura de cauzalitate este liantul întreelementul material (cauză) si

urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii”.b. Caracterizare: este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni; fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nupoate exista infracţiunea; stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazulinfracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale când ea rezultădin însăşi săvârşirea faptei.

LATURA SUBIECTIVĂ “Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la

atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmărileacesteia”.I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.) :“Acesta reprezintăatitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţiacerută de lege pentru existenţa aclei infracţiuni“ . Trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiuniişi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni.În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art.19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie).În al doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al

infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.Cfm. art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.: “fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpăeste infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii(art. 178 C. pen)”.“Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cuintenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea einumai când se săvârşeşte cu intenţie”.

6



II. Mobilu l“Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce acondus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumitefapte”.b. Caractere: existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate

psihică a făptuitorului; lipsa acestuia reprezintă un indiciu de anormalitate psihică; mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduităşi a periculozităţii infractorului; acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale; poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.)- abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate,religie; poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. b C. pen.) – omorulsăvârşit din interes material; el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d

C. pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice; cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşitinfracţiunea?”.III. Scopul : “Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de cătrefăptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta”.b. Caractere: este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut caelement al infracţiunii; el se situează în afara infracţiunii ; când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acestcaz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv ; sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori valsificate în scopul punerii lor încirculaţie; scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unorinfracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de laurmărirea penală; în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantăpentru determinarea gradului de pericol social al faptei; cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor ;

1. “FORMELE INFRACŢIUNII”

Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare sunt următoare:A. Actele preparatorii “Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni”.b. Caractere:♦ sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate;♦ pot consta în: activităţi de procurare de informaţii;

7



adaptarea mijloacelor sau instrumentelor ; crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor ;♦ acestea nu cunosc o reglementare expresă în Codul penal asemeni tentativei.c. Condiţii de existenţă:♦ să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei

infracţiuni;♦ actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de crearea condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (procurarea unui pistol);♦ activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutulelementului material al infracţiunii; să nu facă parte din actele de executare;♦ să fie intenţionate;♦ să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.d. Feluri:♦ acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptareaacestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui cuţit;♦ acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la

locul şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele crează condiţiile psihicefavorabile comiterii infracţiunii.B. Tentativa (art. 20 Cod penal):“Este o formă atipică a infracţiunii ce secaracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi, a fost efectuată înîntregime n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţainfracţiunii”.b. Caractere:♦ este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21);♦ aparţine fazei executării;♦ este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin neproducerea

rezultatului;♦ este posibilă numai la infracţiunea intenţionată.c. Condiţiile de existenţă:♦ să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C. pen.);♦ hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se observă căea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de executatre a faptei. Eadeclanşează procesul cauzal spre producerearezultatului;♦ neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de infracţiuneaconsumatăd. Felurile tentativei:

I. TENTATIVA IMPERFECTĂ (ÎNTRERUPTĂ) – art. 20 alin. 1 C. pen.♦ aceasta se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşiiinfracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce.♦ ea se situează în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sauneumană;♦ ea poate fi proprie, cât şi improprie.II. TENTATIVA PERFECTĂ (TERMINATĂ) - art. 20 alin. 2 C. pen.

8



♦ aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea,executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce.Ex.: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă;♦ ea poate fi atât proprie, cât şi impropie;♦ tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (omor).

III. TENTATIVA IMPROPRIE – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen.♦ aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fostposibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele deexecutare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află;♦ ea este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale;♦ cauza care împiedică producerea rezultatului se situează în timp, anterior începutului executării acţiunii; defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectuluiinfracţiunii sunt preexistente.♦ un mijloc este “insuficient“ – când nu are aptitudinea în cazul concret să

realizeze rezultatul (de ex., cantitatea de otravă este insuficientăpentru a ucide o persoană);♦ un mijloc este “defectuos” - când în cazul concret nu funcţionează (deex. o armă de foc defectă);♦ tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ improprie – se caracterizează prin imposibilitatea numairelativă a producerii rezultatului (de ex., încercarea de a ucide o persoană cu o dozăinsuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurdă – art. 20 alin. 3 C. pen.) – secaracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii (de ex.,uciderea unei persoane utilizând vrăji sau farmece). Deosebirea dintre cele două constă în faptul că prima prezintă un pericol social,atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintă pericol social, punând în discuţie discernământul făptuitorului.IV. TENTATIVA PROPRIE – art. 20 alin. 2 C. pen.♦ aceasta constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşireainfracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează moduluidefectuos în care s-au folosit mijloacele.Ex. – fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor.C. INFRACŢIUNEA CONSUMATĂa. Definiţie: “Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, earealizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit”.

b. Caracterizare:♦ aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de

periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa;♦ ea atrage întotdeauna răspunderea penală;♦ majoritatea infracţiunilor cunosc această formă;♦ de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni;♦ rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime arezultatuluimaterial;

9



♦ în funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o vătămare sau o stare de pericol ;♦ stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului , de aceea după acest moment eventuala reparare a acestuia nupoate schimba calitatea de infractor a făptuitorului.

c. Importanţa momentului consumării:Cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru următoarele aspecte:• determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu;• incidenţa actelor de clemenţă;• calcularea termenului de prescripţie;D. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZATa. Definiţie: “Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează

prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prinamplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale”.b. Caractere:♦ susceptibilă de prelungire în timp;

♦ este o formă atipică a infracţiunii mai gravă decât infracţiunea consumată;♦ antrenează o răspundere penală mai gravă;♦ nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.c. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat:♦ infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ceconstituie elementul material al infracţiunii;♦ infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de cătreaceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare înparte conţinutul aceleiaşi infracţiuni;♦ infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noiurmări după ce s-a consumat infracţiunea;

♦ infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului materialde un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţafăptuitorului;I. DESISTAREAa. Definiţie: “Constă în renunţarea făptuitorului la continuarea executării începute, de a o duce până la capăt”.Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de bună voie hotărârealuată.b. Condiţii:♦ desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de

executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit;♦ să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat lasăvârşirea infracţiunii. Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după ce afăcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând că totuşi că acesta nus-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o tentativă perfectă careeste incompatibilă cu desistarea);♦ renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bună voie.

10



Desistarea nu poate fi socotită de bună voie nici în cazul în care făptuitorul aabandonat executarea începută pentru că şi-a dat seama că în condiţiile date ea nupoate să izbutească;♦ renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.II. IMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI“Constă în zădărnicirea de

către făptuitor, a producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, dupăce executarea acţiunii tipice afost dusă până la capăt”.b. Condiţii:♦ activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produsurmarea vătămătoare prevăzută de lege. Împiedicarea producerii rezultatului esteposibilă deci, numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale;♦ subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerearezultatului şi ca efect al acestei acţiuni rezultatul să nu fi survenit.Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numaiprintr-un comportament activ, dinamic;

2 PARTICIPAŢIA

Art. 23 – Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Art. 24 – Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Art. 25 – Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală

Art. 26 – Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite,înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Art. 27 – Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie sesancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama decontribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72.

Art. 28 – Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care

aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Art. 29 – Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate

de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează cuo pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsaînchisorii de la 2 la 10 ani.

Actele arătate în alineatul precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când acteleîndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.

11



Art. 30 – Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituieo altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.

Art. 31 – Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea dinculpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe

care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţioneazăcu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Dispoziţiile art. 28-30 se aplică în mod corespunzător.

Participaţia penală poate fi definită ca fiind cooperarea materială sau intelectuală dintre mai multe persoane între care s-a realizat o legătură subiectivă, cu privire la comiterea aceleiaşi infracţiuni,cooperare care nu este cerută de conţinutul legal al acesteia1.

Pentru realizarea participaţiei penale se impune cumularea câtorva condiţii:

A. Pluralitatea de infractori (participanţi)În conformitate cu art. 23 Cod penal, participanţii sunt acele persoane care contribuie la săvârşirea

infracţiunii în calitate de autori, instigatori sau complici.Trăsături:a. pentru realizarea condiţiei pot coopera cel puţin două persoane; b. participaţia este posibilă la infracţiunile care presupun o pluralitate necesară (naturală) de

infractori;c. condiţia nu se realizează în cazul participaţiei constituite, ci numai cu privire la infracţiunea

pentru care participanţii s-au asociat şi şi-au propus să o săvârşească;d. pot coopera majori cu minori, bărbaţi cu femei, străini cu cetăţeni români.

AUTORATUL

Autoratul este o formă a participaţiei penale care constă în săvârşirea în mod nemijlocit a acţiuniisau inacţiunii independent de forma vinovăţiei. Aceasta înseamnă că dacă autoratul se poate săvârşi cuintenţie, culpă, praeterintenţie sau chiar fără vinovăţie (participaţie improprie), celelalte forme ale participaţiei penale se pot săvârşi numai cu intenţie, fiind în acelaşi timp o condiţie esenţială pentruexistenţa infracţiunii.

Uneori pentru existenţa unei infracţiuni se cere ca autorul să aibă o anumită calitate (funcţionar,militar, etc.).

COAUTORATULAcesta nu este definit în Codul penal, aşa cum sunt definite celelalte forme de participaţie.Coautori sunt persoanele care au colaborat ocazional şi în baza unei legături subiective cu acte

materiale, respectiv nemijlocit la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni în comun.Pentru existenţa coautoratului, se impun a fi reţinute condiţiile necesare:

12



a. legătura subiectivă între coautori care se stabileşte când cel puţin un coautor prevede pe lângăcele necesare realizării intenţiei pentru a fi autor şi că acţiunea sa principală se adaugă la acţiunea, deasemenea principală, a altui autor. Dacă infracţiunile cer în conţinutul lor legal un anumit mobil sau scop,trebuie ca fiecare să acţioneze cu acelaşi mobil sau scop;

b. acţiunea trebuie să fie comisă împreună sau în comun

Acţiunea fiecăruia dintre participanţi nu trebuie să fie indispensabilă pentru producerea rezultatului(exemplu: dacă autorii au lovit victima cu cuţitul în zonă vitală, sunt coautori la infracţiunea de omor, fărăa avea relevanţă dacă moartea victimei s-a datorat complicaţiilor septice rezultate în urma lovirii cu cuţitulaplicată de unul dintre inculpaţi în regiunea toracică).

Se impune a se preciza că acţiunea nemijlocită trebuie săvârşită în comun şi nu numai împreună, înînţeles restrâns, unul putând executa o parte din acţiune, cealaltă putând fi executată de altul şi în acelaşiloc (de exemplu: clişeul fals se confecţionează într-un loc de un inculpat iar multiplicarea banilor falşi seface de un alt inculpat, în alt loc).

Nu pot fi comise în coautorat: infracţiunea cu autor unic (ameninţarea – art. 193 Cod penal;mărturia mincinoasă – art. 260 Cod penal; dezertarea – art. 332 Cod penal; vagabondajul – art. 327 Cod penal), infracţiunile din culpă, infracţiunile omisive (prin erupţie, infracţiunea de răspândire a bolilor la

animale – art. 310 Cod penal, se poate comite sub forma coautoratului)

1

.

INSTIGAREA

Instigarea în conformitate cu art. 25 din Codul penal este o formă a participaţiei penale care constăîn determinarea cu intenţie a unei persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigarea este posibilă la toate infracţiunile, inclusiv la cele neintenţionate, caz în care serealizează instigarea improprie reglementată de art. 31 din Codul penal.

Condiţiile necesare pentru realizarea instigării sunt:a. să existe legătură subiectivă între instigator şi instigat, ceea ce înseamnă realizarea legăturii

atunci când instigatorul ce concepe săvârşirea infracţiunii determină cu intenţie pe cel instigat să comităfapta. Intenţia cu care se instigă poate să fie spontană sau repentivă, neavând nici o relevanţă împrejurareacă autorul infracţiunii s-a aflat în stare de surescitare în momentul când a fost instigat dar nu a luat încăhotărârea infracţională2.

b. activitatea de instigare să intervină înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea infracţională,deoarece în caz contrar suntem în situaţia unei alte forme a participaţiei penale şi anume complicitatea. Deaceea, între acţiunea de instigare şi luarea hotărârii de cel instigat trebuie să existe un raport de cauzalitate.

c. activitatea de instigare să constea dintr-un îndemn care să aibă ca rezultat determinarea altei persoane să comită infracţiunea. Nu este posibilă instigarea prin omisiune şi nici instigarea negativă. Înschimb, ordinul superiorului contrar legii, constituie instigare iar nerespectarea unui astfel de ordin nu vaconstitui infracţiunea de insubordonare prev. de art. 334 Cod penal, deoarece această infracţiune presupune existenţa unui ordin legal referitor la îndatoririle de serviciu ale instigatului.

d. instigatul să înceapă săvârşirea infracţiunii la care a fost instigat.În cuprinsul art. 29 alin.1 Cod penal este reglementată instigarea urmată de executare, dar cel

instigat s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului. Se mai numeşte şi instigare propriu-zisă sau perfectă, infracţiunea rămânând în faza tentativei şi pentru că instigatul s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului conform art. 22 Cod penal, nu va fi sancţionat. Aceasta nu înseamnă căinstigatorul nu va răspunde penal, deoarece desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului are caracter personal şi profită numai instigatorului.

13



Instigarea în situaţia dată are un tratament sancţionator atenuat raportat la cel prevăzut de art. 27din Codul penal, deoarece:

- dacă infracţiunea la care s-a instigat este de până la 2 ani inclusiv şi până când s-a desistatinstigatorul nu a comis alte acte susceptibile a fi încadrate în altă infracţiune, instigarea nu se mai pedepseşte;

- dacă până când s-a desistat, actele îndeplinite de instigator constituie altă infracţiune pentru carelegea prevede pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mică, tratamentul sancţionator al instigării este cel prevăzut de art. 28 Cod penal iar autorul se pedepseşte pentru infracţiunea comis până la momentul în carenu s-a mai continuat executarea;

- dacă infracţiunea la care s-a instigat este pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, instigarea se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 10 ani;

- când pedeapsa pentru infracţiunea la care s-a instigat este mai mare de 2 ani închisoare şiinculpatul s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, instigarea se sancţionează cu pedeapsacuprinsă între minimul special al pedepsei prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimulgeneral (15 zile închisoare sau 1.000.000 lei amendă).

Acelaşi art. 29 alin.1 Cod penal reglementează şi instigarea neurmată de executare. În acest caz,

instigarea a reuşit, îndemnul a condus la luarea hotărârii de cel instigat, dar acesta din diferite motive nu a pus-o în executare sau a început executarea care însă s-a întrerupt, rămânând în faza tentativei nepedepsităde lege. Deoarece nu există instigare, deoarece nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,instigatorul nu va fi sancţionat ca participant, neexistând participaţie penală, ci ca autor al unei infracţiunide sine stătătoare în formă consumată de pericol, sancţionată conform art. 29 alin.1 Cod penal1.

COMPLICITATEA

Complicitatea este o altă formă a participaţiei penale, care constă în fapta unei persoane care cuintenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite

înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza peinfractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.Condiţiile necesare pentru realizarea complicităţii prev. de art. 26 Cod penal, sunt:a. presupune în primul rând ca autorul să comită o faptă prevăzută de legea penală indiferent dacă

aceasta este consumată sau a rămas în forma tentativei pedepsibile1; b. complicele trebuie să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei (directă sau indirectă);c. să existe o contribuţie a complicelui la săvârşirea infracţiunii de către altă persoană.Activitatea complicelui poate consta dintr-o înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei, cât şi din

promisiunea tăinuirii ulterioare a bunurilor provenite din infracţiune sau de favorizare a infractorului. Înlesnirea înseamnă o activitate desfăşurată de complice anterior săvârşirii infracţiunii de autor

(procurarea unor mijloace sau instrumente pentru săvârşirea infracţiunii, procurarea de informaţii cu privire la loc, timp, etc.).

Ajutorul dat de complice se referă la activităţile desfăşurate de acesta în timpul săvârşiriiinfracţiunii de către autor (oferirea armei pentru a ucide, deschiderea unei uşi pentru ca autorul să poatăintra într-un depozit pentru a sustrage bunuri, etc.).

Promisiunea de tăinuire şi favorizarea infractorului se realizează înainte de comiterea infracţiuniisau cel mai târziu până în momentul săvârşirii ei (de exemplu: promisiunea că nu va denunţa pe autor decătre persoana care avea această obligaţie în conformitate cu legea).

Contribuţia complicelui poate fi materială sau intelectuală.

14



Complicitatea se poate clasifica, după cum urmează:- după natura ajutorului dat: complicitate morală (când se contribuie la întărirea sau menţinerea

hotărârii infracţionale a autorului, care a fost luată anterior de acesta) şi materială (constând în punerea ladispoziţia infractorului a mijloacelor ce vor servi la săvârşirea infracţiunii sau înlăturarea piedicilor dincalea acţiunii);

- după momentul în care se acordă ajutorul, complicitatea poate fi în legătură cu pregătirea acţiuniiinfractorului (complicitate anterioară) sau în legătură cu exercitarea infracţiunii (complicitateconcomitentă);

- după modul în care se realizează contribuţia complicelui, poate fi nemijlocită imediată (prinintermediul altui participant);

- după forma vinovăţiei autorului există complicitate proprie (când autorul comite fapta cu intenţie)şi improprie (când autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie).

Participaţia improprie poate avea două modalităţi:a. instigarea şi complicitatea la săvârşirea unei fapte din culpă; b. instigarea şi complicitatea la săvârşirea unei fapte fără vinovăţie.Instigarea şi complicitatea cu intenţie la o faptă săvârşită din culpă de către autor este prevăzută în

art. 31 alin.1 Cod penal şi constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie lasăvârşirea din culpă de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. În ceea ce priveşte laturasubiectivă, instigatorul şi complicele prevăd rezultatul pe care îl urmăresc sau acceptă producerea lui, pecând autorul faptei nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Modalitatea legată de instigarea şi complicitatea la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie este prevăzută de art. 31 alin.2 Cod penal şi constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea cu intenţie în oricemod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie.

Autorul faptei nu va răspunde penal pentru că îi lipseşte vinovăţia, în timp ce instigatorul saucomplicele vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracţiunea săvârşită cu intenţie.

În ceea ce priveşte modalitatea de sancţionare a participanţilor, în cuprinsul art. 27 din Codul penalse prevede în mod concret stabilirea pedepsei în caz de participaţie raportat la contribuţia acestora la

săvârşirea infracţiunii.Coautorii sunt sancţionaţi cu pedepse stabilite în aceleaşi limite prevăzute de legea penală, înraport cu contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii şi de circumstanţele reale şi personale reţinute pentru fiecare autor în parte.

Având în vedere disp. art. 27 Cod penal, instigatorul se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, fiind posibil să fie sancţionat cu o pedeapsă chiar mai mare decât cea pentru autor, iar complicele cu pedeapsa pentru autor, ţinând seama de contribuţia mai redusă a acestuia faţă de aceea aautorului la comiterea infracţiunii. De aceea este posibil ca uneori pedeapsa ce se aplică complicelui să fiemai mare decât cea aplicată autorului, dacă activitatea complicelui este mai periculoasă.

Potrivit art. 28 alin.1 Cod penal, circumstanţele privitoare la persoana participantului nu serăsfrâng asupra celorlalţi participanţi, iar art. 30 Cod penal prevede o cauză de nepedepsire pentru participantul care, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia.

În acest caz, participantul nu se mai pedepseşte, conform art. 22 alin.1 Cod penal, iar dacă acteleefectuate până la momentul împiedicării producerii rezultatului constituie altă infracţiune, va fi sancţionatca autor, nu ca participant la infracţiunea iniţială (art. 30 şi art. 22 alin.2 Cod penal).

Împiedicarea producerii rezultatului constituie o circumstanţă personală şi nu se răsfrânge asupracelorlalţi participanţi care urmează să fie sancţionaţi pentru fapta rămasă în faza tentativei.

Notă:

15



Noul Cod penal are următoarele prevederi în ceea ce priveşte participaţia în Capitolul V:

PARTICIPANŢII Art. 37 – Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală în calitate de autori, instigatori sau complici.AUTOR

Art. 38 (1) – Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

(2) – Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor.

INSTIGATOR Art. 39 – Instigator este persoana care cu intenţie determină o altă persoană să săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală.

COMPLICE Art. 40 (1) – Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.(2) - Este, de asemenea, complice persoana care promite înainte sau în timpul

săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE Art. 41 – Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama decontribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 87.

CIRCUMSTANŢE PERSONALE ŞI REALE Art. 42 (1) – Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra

celorlalţi.(2) – Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în

măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

ÎMPIEDICAREA SĂVÂRŞIRII FAPTEI

Art. 43 (1) – Participantul nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte dedescoperirea faptei, consumarea acesteia.

(2) – Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru acea faptă.

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE

16



Avându-se în vedere aceste dispoziţii ale Codului penal în ceea ce priveşte participaţia penală, se constatăcă instigarea neurmată de executarea, astfel cum a fost prevăzută în prezent (art. 29 Cod penal) a fostînlăturată.

S-au avut în vedere soluţiile contradictorii şi inechitabile la care s-ar fi putut ajunge pe bazaacestor dispoziţii (de pildă, răspunderea penală a instigatorului putea depinde după cum cel instigat

declara că a fost determinat sau nu; instigatorul care a determinat ulterior pe autor să nu comită fapta ar firăspuns penal totuşi pentru instigare neurmată de executare). Totodată, s-a ţinut seama că în practicăaceste dispoziţii nu au fost aproape niciodată aplicate1.

3“UNITATEA DE INFRACŢIUNE”“Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formatădintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau dinvoinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identificăconţinutul unei singure infracţiuni”.I. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

1. Infracţiunea simplă : “Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie”.Ex. – omorul – art. 174 C. pen.b. Caracteristici:♦ este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica judiciară;♦ este o formă tipică a infracţiunii;♦ momentul consumării coincide cu momentul epuizării;♦ ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (de ex.,

săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit);2. Infracţiunea continuă : “Reprezintă o formă a unităţii naturale deinfracţiune ce secaracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ceconstituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţecontrare”.Ex. – furtul de energie electrică, evadarea.Aceste infracţiuni cunosc două momente: momentul consumării – momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizării – momentul încetării activităţii infracţionale.b. Caracteristici:

este o formă atipică a infracţiunii; elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că aceasta se realizeazăprintr-o atitudine dublă a făptuitorului : una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea; alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze); nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă; Codul penal nu cuprindedispoziţii speciale privind infracţiunea continuă, ci se face o singură referire în art.122 alin. 2;

17



aceasta poate cunoaşte două forme : infracţiuni continue permanente (evadarea); infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă);Obs. – împărţirea aceasta prezintă importanţă sub aspectul că orice întrerupere încazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea

activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue.Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru: legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizăriifaptei; tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale; în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă(amnistie, graţiere).Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană îndiferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului.Astfel, activitatea continuă începută înainte de împlinirea vârstei de 14 nu vafi luată în seamă.

3. Infracţiunea deviat ă : “Reprezintă o formă a unităţii naturale deinfracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii dela obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei

persoane sau altui obiect”.II. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE1. Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.)a. Definiţie: “Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiunecaracterizată

prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervalle de tipm diferite, înrealizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care

prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.b. Caracteristici:♦ reprezintă o creaţie a legiuitorului;♦ este prevăzută expres de Codul penal – art. 41 alin. 2;♦ e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte: unitate de subiect; unitate de hotărâre infracţională; unitate de conţinut;♦ fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare;♦ ea reprezintă întotdeauna o cauză de agravare a răspunderii penale.c. Condiţii de existenţă:

♦ unitate de subiect activ – adică, aceeaşi persoană să săvârşească mai multeacţiuni sau inacţiuni, fie unele în calitate de autor şi altele în calitate de complice;♦ pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite de timp, niciprea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această condiţie cândfăptuitorul săvârşeşte o infracţiune intenţionată şiulterior o tentativă la aceeaşi infracţiune;

18



♦ unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică atât prevederearezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea acestora . Dintreelementele ce pot concura alături de alte împrejurări lastabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine: unitatea obiectului infracţiunii; unitatea locului; unitatea persoanei

vătămate;

unitatea de timp;♦ actele de executare de acelaşi fel , trebuie să prezintă fiecare în parte,conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de executare nu trebuie să fie identice,ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune consumată şitentativă).d. Efectele juridice: de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie arăspunderii penale tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act declemenţă ( amnistie, graţiere); aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării;

dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală românăva fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art.143 C. pen.); tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale înraport cu vârsta făptuitorului . Dacă făptuitorul a început executarea când nuavea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numaiacelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi bineânţeles dacă au fostsăvârşite cu discernământ.e. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.) reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei; infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o singură

etapă; pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este neândestulătorse va aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor de până la jumătatedin maximul special (amenda); dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac parte dinconţinutul aceleiaşi infracţiuni pedeapsa se va recalcula, neputându-se asfelmicşora.f. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat: infracţiuni din culpă; la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul); la infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza

conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria).2. Infracţiunea complexă “Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde înconţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravată oacţiunea sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută delegea penală”. aceasta este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141; ea reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre

19



acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări specifice valorilor socialeocrotite; de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate.

1. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ FORMA TIP Aceasta se caracterizează prin aceeacă în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutulunei alte infracţiuni.Aceasta este deci, formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincteşi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate.2.INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ CA VARIANTĂ AGRAVANTĂ Aceasta cuprinde înconţinutul său ca element agravant, o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutulunei alte infracţiuni.Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prinabsorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alteinfracţiuni.

Ex. – violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art. 197 alin. 3C. pen.).Obs. - nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe.Ex. – furtul săvârşit în loc public este calificat fără a fi şi o infracţiunecomplexă.3. Infracţiunea progresivă : “Reprezintă o formă a unităţii legale deinfracţiunecaracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceastaîşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave”. este o formă atipică a infracţiunii; rezultatul i se amplifică progresiv în timp, nefiind deci, o infracţiunemomentană; apare aşadar pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării ; fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, ea va primi o nouă calificare, în funcţiede rezultatul atins în momentul epuizării . c. Efecte juridice: încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentulepuizării; în funcţie de acest moment se vor calcula: Termenul de prescripţie pentru răspunderea penală; Legea penală incidentă; Incidenţa unor legi de clemenţă.

4. Infracţiunea de obicei “Reprezintă o formă a unităţii legale deinfracţiune, ce se caracterizează prin repetarea elementului material de unnumăr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicireafăptuitorului”. această infracţiune nu poate avea tentaivă; este o infracţiune unică formată dintr-o pluralitate de fapte; luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni distincte; cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării;

20



=4 “Pluralitatea de infracţiuni”:

Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoanăsăvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreo unadintre ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce

a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.Aceasta este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 – 40.I. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI “Prin concurs de infracţiuni estedesemnatăforma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnatădefinitiv pentru vreo una din ele”. să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni ; acestea pot fi de natură şigravitate deosebite, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi speciale sau în legilenepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma: faptului consumat; tentativei pedepsibile; asimilate tentativei; infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană; unitatea de subiect activeste esenţa concursului de infracţiuni; condiţia este îndeplinită şi atunci cândfăptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când făptuitorul acomis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi altele după împlinirea vârstei de 18ani; infracţiunile să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă ainfractorului pentru vreuna dintre ele; nu pot constitui concurs de infracţiunidecât infracţiunile pentru care făptuitorul n-a fost încă condamnat definitiv; infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse

judecăţii , adică să poată atrage răspunderea penală ; dacă se constată existenţaunor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima

apărare) sau dacă intervine o cauză ce înlătură răspunderea penală (minoritatea) şirămâne o singură infracţiune, nu există deci concurs de infracţiunic. Formele concursului de infracţiuni:1. Concursul real “Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă însăvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare asăvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte”. infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură (concursomogen) sau de natură diferită (concurs eterogen); în funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se disting douămodalităţi ale concursului;2. Concursul ideal “Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în

săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care,datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,întruneşte elementele mai multor infracţiuni”. acesta se săvârşeşte printr-o singură faptă; rezultatul acestuia este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni; infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură (concursomogen) sau de natură diferită (concurs eterogen);

21



infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie (directă sauindirectă), dar şi unele cu intenţie şi altele din culpă.d. Tratamentul penal al concursului de infracţiuniI. Sisteme de sancţionare:♦ Sistemul cumulului aritmetic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare

infracţiune concurente, adunarea acestora şi executarea pedepsei rezultate dinadunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că esterigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea sădovedească îndreptarea lui;♦ Sistemul absorbţiei – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiuneconcurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea; acestui sistem i sereproşează că se execută pedeapsa cea mai gravă, iarcelelalte rămânând astfel nepedepsite;♦ Sistemul cumulului juridic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecareinfracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă, carepoate fi mărită până la maximul ei special şi

adăugarea unui spor. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal.II. Sancţionarea concursului de infracţiuni♦ Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.) Sistemul cumulului juridiccunoaşte două etape: stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune; aplicarea pedepsei care poate fi sporită;a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multepedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea,care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de

până la 5 ani;c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fisporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, sepoate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplicăpedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cuamendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poateadăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.♦ Aplicarea pedepselor complimentare (art. 35 C. pen.)a) dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complimentară pentru una din infracţiunile

concurente aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală aplicată concursuluide infracţiuni;b) în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferităpentru infracţiunile concurente se vor aplica toate ;c) dacă pedepsele complimentare stabilite sunt de aceeaşi natură, dar cu unconţinut diferit se vor aplica toate; iar dacă pedepsele complimentare sunt deaceeaşi natură şi cu conţinut diferit se vaaplica cea mai grea.

22



♦ Aplicarea măsurilor de singuranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.)Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura o stare de pericol şi de apreveni săvârşirea de noi infracţiuni (art. 111 C. pen.) s-a prevăzut cumulareamăsurilor de siguranţă de natură deosebită.Este posibilă cumularea măsurilor de siguranţă chiar de aceeaşi natură dacă scopul

lor este diferit.e. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C.p.)Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se pune înurmătoarele ipoteze: infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior pentruinfracţiunile concurente când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel condamnat suferiseşi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă; contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia încare condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea, cu precizarea că seva scade din durata pedepsei aplicate pentru tot cumulul, ceea ce s-a executat;

la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi încazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

I. RECIDIVA “ Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă însăvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior amai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune”. esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei hotărâri definitive decondamnare; ea reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului ; raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare.c. Structură: primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă; al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.d. Modalităţi:I. RECIDIVA MARE POST-CONDAMNATORIE“Există atunci când dupărămânereadefinitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai marede 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţieînainte de începerea executăeii pedepsei, în timpul executării acesteia sau

în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a douainfracţiune este închisoarea mai mare de un an”.b. Condiţii: Cu privire la primul termen: acesta îl formează o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii ori detenţiuniipe viaţă; condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6luni ori detenţiunea pe viaţă;

23



condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată (saupraeterintenţionată); condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama lastabilirea stării de recidivă (art. 38 C. pen.) Cu privire la al doilea termen:

săvârşirea unei noi infracţiuni fie în formă consumată, fie în forma tentativei,indiferent de calitatea făptuitorului:autor, instigator sau complice; noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie dar şi cu praeterintenţie; pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de 1 an; noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânereadefinitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi până laexecutarea sau considerarea ca executată apedepseiII. R ECIDIVA MARE POST-EXECUTORIE “Există atunci când după executareaunei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală saua restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a

executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou oinfracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.b. Condiţii: Cu privire la primul termen: acesta îl formează o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,pedeapsă care a fost executată, neavând importanţă modul de executare apedepsei; el mai poate consta într-o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni ce a fostexecutată sau a cărei executare s-a stins prin graţierea totală sau a restului depedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei; pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, executată ori considerată ca executatătrebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie saupraeterintenţie; condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stăriide recidivă Cu privire la al doilea termen: să constea din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevedepedeapsa închisorii mai mare de 1an; pedeapsa prevăzută de lege poate fi şi detenţiunea pe viaţă (art. 37 alin. 2 C.pen.); noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea pedepsei, dupăgraţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei

ce constituie primul termen.III. RECIDIVA MICĂ “Există atunci când după condamnarea la cel puţin trei

pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţiereatotală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel

puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou oinfracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.A. RECIDIVA MICĂ POST-CONDAMNATORIE

24



a. Condiţii:Cu privire la primul termen: Este compus din trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni,definitive şi susceptibile de a fi executate separat; această condiţie este îndeplinităchiar dacă dintre cele trei condamnări definitive numai unele au acest cuantum, iar

altele sunt mai mici; Cele trei condamnări definitive să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate; Pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintrecele prevăzute de art. 38 C. pen. Cu privire la al doilea termen: acesta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate arecidivei;♦ să constea din săvărşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie;♦ pentru acestea legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.B. RECIDIVA MICĂ POST-EXECUTORIEa. Condiţii:

Cu privire la primul termen: acesta este format din trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni,pedepse care au fost executate ori pentru care a intervenit graţierea totală sau arestului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executăriipedepsei; cele trei pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin graţiere oriprescripţie, trebuie să fie pronunţate pentru infracţiuni intenţionate; pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintrecele prevăzute la art. 38 C. pen. Cu privire la al doilea termen:Acesta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a

recidivei: noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie; pentru această infracţiune legea să prevadă pedeapsa închisorii mai mare 1 an; aceasta să fie săvârşită după executarea celei de a treia pedepse.II. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ (art 40 c. pen.): “Este acea situaţie încare o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune,săvârşeşte o nouăinfracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executăriipedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzutepentru recidiva post-condamnatorie”.b. Condiţii:

♦ condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori este la amendă;♦ condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune săvărşită din culpă;♦ pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune săvărşită esteamenda sau închisoarea mai mică de 1 an;♦ noua infracţiune este săvărşită din culpă.

5 „CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI”

25



:Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situaţii,sări, împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizareaunei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta excluzând caracterul penal alfaptei.

Acestea nu se confundă cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsaplângerii prealabile) caz în care fapta este infracţiune şi doar consecinţa ei –răspunderea penală – este înlăturată.Aceste cauze nu trebuie să se confunde nicicum cu cauzele de nepedepsire, care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind însă infracţiune (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea mitei).I. LEGITIMA APĂRARE (art. 44 C. pen.)“Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită înstare delegitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeştefapta pentru a înlătura

un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuiasau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoanasau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta

pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă,încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sautemerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea

pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul“.

b. Caracterizare: aceasta apare ca o ripostă, determinată de necesitatea apărării valorilor socialepericlitate; cel ce ripostează săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar care nuesăvârşită cu vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă.c. Condiţii: condiţii privind atacul: acesta reprezintă o comportare violentă a omului, oatitudine ofensivă, ce se materializează, de regulă, într-o acţiune îndreptată împotriva unor valori sociale; atacul trebuie să fie:♦ material – realizat prin mijloace fizice menite să pericliteze valorile sociale; nu se

va îndeplini această condiţie dacă atacul este verbal sau în scris care nu dau dreptulunei riposte legitime♦ direct – să creeze un pericol nemijlocit pentru valoare socială ocrotită; atacul nueste directă dacă între agresor şi victimă se află un obstacol (o uşă, un zid);♦ injust – să fie lipsit de orice temei legal;♦ imediat (iminent) – pe cale să se producă; atacul iminent este atacul dinmomentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia, perioadă în careapărarea este legitimă; după consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă;

26



♦ atacul să fie îndreptat împotiva unei persoane, a drepturilor acesteiasauîmpotiva unui interes public; aceste drepturi pot privi viaţa, integritateacorporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea; interesul public poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică;

♦ atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul public;caracterul grav al pericolului se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia şi deurmările ireparabile (pierderea vieţii, distrugerea unor bunuri). condiţii privind apărarea: aceasta constă în fapta de a încerca înlăturareapericolului:♦ apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală sausub forma unei tentative pedepsibile;♦ apărarea să fie precedată de atac; simpla presupunere că agresorul vadezlănţui un atac nu dă dreptul la o legitimă apărare;♦ apărarea să se îndrepte împotriva agresorului (împotiva vieţii,sănătăţii), dar

nu împotriva bunurilor sale;♦ apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului ; caracterul necesar alapărării trebuie analizat nu numai în raport cu gravitatea atacului, ci şi cuposibilităţile celui atacat de a le înfrunta;♦ apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului ; aici se are în vedererespectarea unei echivalenţe între apărare şi atac; dacă apărarea este văditdisproporţionată faţă de gravitatea atacului, fapta este săvârşită cu depăşirealimitelor legitimei apărări.d. Depăşirea limitelor legitimei apărări:Aceasta cunoaşte două forme: excesul justificat ; acesta se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se

găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei; excesul scuzabil ; când depăşirea legitimei apărări nu se întemeiază petulburare sau temere; în acest caz vom avea o circumstanţă atenuantă prevăzută deart. 73 lit.a C. pen.; acesta nu este asimilat legitimei apărări.e. Efecte juridice: fapta săvârşită în legitimă apărare nu constituie infracţiune; nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală şi nici o altă răspundere juridică; în cazul excesului justificat, răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna.II. STAREA DE NECESITATE (art. 45 C. pen.) “Nu constituie infracţiune fapta

prevazută de legea penală, savârşită în stare de necesitate.Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la

un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritateacorporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana careîn momemtul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu eraînlăturat”.c. Condiţii:

27



condiţii privind pericolul: geneza acestuia este un eveniment întâmplător (unincediu), dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti (un incediu declanşat de unindivid):♦ să fie iminent – pe cale să se producă; acesta poate permite luarea unor măsuride salvare mai înainte ca el să devină actual;

♦ pericolul iminent să ameninţe următoarele valorile sociale : viaţa, integritateacorporală, sănătatea persoanei ori un bun important al acesteia ori un interes public;Obs.- Pericolul poate ameninţa un bun important al său sau al altuia.Prin “bun important” se înţelege acel bun care prin valoarea sa deosebităartistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţapericolului. Pericolul iminent poate ameninţa şi interesul public a cărui salvareconstituie şi o îndatorire civică pentru orice persoană.♦ pericolul să fie inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prinsăvârşirea faptei prevăzute de legea penală. condiţii privind acţiunea de salvare:♦ să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

♦ acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală săse fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului ; aceasta esteconsiderată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenitiminent şi până la încetarea acestuia; în aprecierea posibilităţii de înlăturare apericolului în alt mod trebuie să se ţină seama de condiţiile de fapt şi de persoanacelui care desfăşoară acţiunea de salvare;♦ prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat ; în caz contrar, faptaconstituie infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscânduseeventual în favoarea acestuia circumstanţa atenuată a depăşirii limitelor stării denecesitate;

♦ fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană careavea obligaţia de a înfrunta pericolul .III. CONSTRÂNGEREA (art. 46 C. pen.)

A. Constrângerea fizică (art. 46 alin. 1 C. pen.) “Aceasta este presiunea pecare o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice aunei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută delegea penală fiind în imposibilitate fizică să acţioneze astfel”.Ex. – militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate.c. Condiţii:♦ să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane ; acţiunea deconstrângere poate proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare), din

partea unui animal (un câine dresat care imobilizează făptuitorul) ori din partea unuieveniment (inundaţie, cutremur) care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului ;♦ constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista ;dacă există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat laaceasta ;♦ sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă

prevăzută de legea penală.d. Efecte juridice:

28



♦ fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu arecaracterpenal pentru că îi lipseşte vinovăţia♦ vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune;♦ fapta nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală ; răspunderea civilă este şi

ea înlăturată.B. Constrângerea morală (art. 46 alin. 2 C. pen.)“Aceasta constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală”..c. Condiţii:♦ să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin ameninţare;♦ să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un

pericol grav ; aceasta crează persoanei ameninţate un sentiment de teamă subimperiul căreia săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală, care are de ales între:

să sufere răul grav cu care este ameninţată sau să săvârşească fapta ce i sepretinde;ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris; pericolul grav cu care se ameninţăpoate privi: viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celuiameninţat ori a altei persoane.d. Efecte juridice:♦ fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracţiune, fiindsăvârşită fără vinovăţie;♦ nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de hotărâre a făptuitorului;♦ nefiind infracţiune nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului.IV. CAZUL FORTUIT (art. 47 C. pen.) “Acesta desemnează situaţia, starea,

împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs unrezultat pe care acea persoana nu l-a conceput şi nici urmărit şi care sedatorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută”.c. Condiţii:♦ rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;♦ făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurăriicare a produs rezultatul;♦ fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenţieiimprevizibile a unei energii străine să fie prevăzută de legea penală.d. Efecte juridice:

♦ fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este infracţiune, îilipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei;♦ vinovăţia făptuitorului este exclusă;♦ operează in rem faţă de toţi participanţii;♦ înlătură răspunderea penală şi pe cea civilă.I. IRESPONSABILITATEA (a rt. 48 C. pen.) “Este starea de incapacitate

psihico-fizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de

29



semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele”.c. Condiţii:♦ făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală şi volitivă cu privire laacţiunile sau inacţiunile lui (nu are discernământ sau este în stare de inconştienţă);

♦ starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei; nu poate ficonsiderat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de stare oricare a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă; dacă în momentul săvârşiriifaptei făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvărşirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracteruluipenal al faptei;♦ incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altorcauze;♦ fapta săvărşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fieprevăzută de legea penală.d. Efecte juridice:

♦ fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune pentru că nu estesăvârşită cu vinovăţie;♦ este o cauză personală şi deci produce efecte in personam şi nu se răsfrângeasupra participanţilor;♦ înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală;♦ nu înlătură răspunderea civilă.II. BEŢIA (art. 49 C. pen.) “Este o stare psiho-fizică a persoanei datoratăefectelor pe care le au asupraorganismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţeexcitante ori narcotice consumate ori introduse în corpul său”.

c. Felurile beţiei: după atitudinea persoanei:♦ beţia accidentală (involuntară sau fortuită) – provocată independent devoinţa persoanei;♦ beţia voluntară – provocată cu ştirea celui în cauză; aceasta poate fi dupăconsecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale:♦ simplă – care poate fi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul în momentul cândşi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească o infracţiune;♦ preordinată (premeditată) – care este întotdeauna o circumstanţă agravantădeoarece persoana şi-a provocat această stare cu intenţia să săvârşească oinfracţiune. după gradul de intoxicaţie:♦ beţia completă – care se caracterizează prin paralizarea aproape completă aenergiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice ;♦ beţia incompletă – care se caracterizează prin aceea că intoxicaţia este într-ofazăincipientă, determinând numai o slăbire a autocontrolului.d. Condiţii:♦ făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte substanţe;

30



♦ starea de beţie să fie accidentală, involuntară, fortuită;♦ starea de beţie să fi fost completă;♦ fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.e. Efecte juridice:♦ fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind

săvârşită fără vinovăţie;♦ înlătură caracterul penal al faptei;♦ înlătură răspunderea penală;♦ dacă beţia a fost provocată de o altă persoană, aceasta va răspunde pentru participaţie improprie;♦ când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poate constitui o circumstanţă atenuată.III. MINORITATEA (art. 50 C. pen.) “Este starea în care se găseştefăptuitorul minor, care în momentul săvărşirii faptei prevăzute de legea

penală nu împlinise vârsta răspunderii penale”.c. Condiţii:

♦ să să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;♦ făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile legale pentru arăspunde penal ; această condiţie presupune ca la data săvârşirii faptei minorul sănu aibă împlinită vârsta de 14 ani; condiţia este îndeplinită şi atunci când minorulavea vârsta între 14 şi 16 ani şi nu se constatase săvârşirea faptei cu discernământ;♦ înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (infracţiunicontinue, continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă sedovedeşte descernământul în săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor care au fostcomise după împlinirea vârstei de 14 ani;♦ în cazul infracţiunilor progresive este înlăturat caracterul penal dacă în momentulcomiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce

după împlinirea acestei vârste.d. Efecte juridice:♦ înlătură caracterul penal şi vinovăţia;♦ minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor lasăvârşirea faptei;♦ când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori sprijinitcu intenţie de alţi participanţi se realizează condiţiile participaţiei improprii;♦ înlătură răspunderea penală;♦ răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijireori pază pe minor şi dacă se reţine culpa acestora;♦ faţă de minor se pot lua măsuri de ocrotire.

IV. EROAREA DE FAPT (art. 51 C. pen.) “Este reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzutăde legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentaredeterminată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date alerealităţii”.♦ după obiectul asupra căruia poartă: eroarea de fapt – când poartă asupra unor date ale realităţii (stări, situaţii, împrejurări);

31



eroarea de drept – când poartă asupra unor norme juridice;• Deosebirea dintre ele prezintă importanţă sub raportul consecinţelor juridice pecare le generează fiecare: eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, pecând eroarea de drept nu.♦ după factorii care determină eroarea:

eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă – reprezintă o stare psihicădeterminată de lipsa de cultură; amăgirea sau inducerea în eroare – reprezintă o stare psihicădeterminată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra alteia♦ după consecinţele ce le poate avea: eroare esenţială – când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificarea activităţii lui şi exclude vinovăţia; eroare neesenţială – când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare şireprezintă o circumstanţă atenuantă;♦ după obiectul asupra căruia poartă şi după consecinţele ce le pot avea: eroare principală – când priveşte date de fapt referitoare la elemente

constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa infracţiunii; eroare secundară – când priveşte o stare, situaţie ce reprezintă ocircumstanţă de săvârşire;• Deosebirea prezintă importanţă sub raportul consecinţelor: eroarea principalăpoate conduce la inexistenţa infracţiunii, iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanţei agravante;♦ după posibilitatea de evitare: eroare de neînlăturat sau invincibilă – care nu poate fi înlăturatăindiferent de diligenţa depusă de făptuitor; eroare vincibilă sau înlăturabilă – care poate fi înlăturată dacă făptuitorul estediligent;

A. EROAREA DE FAPT Aceasta poate privi:♦ O stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal alfaptei,caz în care fapta nu are caracter penal;♦ O circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată aceastăcircumstanţă, fapta rămânând infracţiunea în varianta tip.a. Condiţii:♦ să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;♦ făptuitorul să nu fi cunoscut , în momentul săvârşirii, existenţa unei stări sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei;

♦ starea care constituie obiectul erorii trebuie să fie un element constitutiv alinfracţiunii ori o circumstanţă a ei.b. Caracterizare:♦ nu este înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupraidentităţii persoanei – în cazul infracţiunilor contra persoanei (error in persona) sauasupra obiectului material al infracţiunii;♦ ea trebuie să subziste pe tot parcursul executării acţiunii;♦ ea nu se confundă cu îndoiala;

32



privaţiunile la care este supus condamnatul; constrângerea este de esenţapedepsei;prin această trăsătură, pedeapsa se diferenţiază de celelalte sancţiuni de dreptpenal şi de orice sancţiuni juridice; pedeapsa este un mijloc de reeducare – constrângerea, presupusă de o

pedeapsă, apare ca un instrument de continuare în condiţii speciale a procesuluieducativ; cel care a săvârşit o infracţiune nu este şi nici nu poate fi considerat canerecuperabil, ci trebuie implicat mai serios în procesul educativ; pedeapsa este un mijloc de constrângere statală – pedeapsa nu poate fi aplicatădecât de către stat în numele societăţii; statul, prin organele sale, ca subiect alraporturilor juridice penale de conflict are dreptul şi îndatorirea de a exercitaacţiunea penală, în numele societăţii, în vederea tragerii la răspundere penală ainfractorului, a aplicării pedepsei şi constrângerea condamnatului la executareaacesteia; numai instanţele judecătoreşti, ca organe speciale, pot aplica pedepse într-un cadru procesual penal reglementat de lege; deci pedeapsa are o sursă legală şi oaplicaţiune judiciară;

pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege – prin aceasta se dă expresiedeplină principiului legalităţii în dreptul penal; această trăsătură este consacrată delegea penală, fiindcă în Codul penal se arată atât sistemul pedepselor, cât şipedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte; pedeapsa se aplică numai infractorului – adică numai unei persoane care asăvârşit o infracţiune, o faptă care întruneşte toate trăsăturile esenţiale aleinfracţiunii prevăzute de art. 17 C. pen.; deci pedeapsa are un caracter personal; pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni – adică împiedică făptuitorul să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală; pedeapsa are un caracter public – această publicitate se realizează atât prinmodul în care se aplică şi se pronunţă pedeapsa, cât şi prin executarea ei; pedeapsa are un caracter infamant – deoarece ea include o dezaprobare, la carese adaugă şi o oarecare repulsie a societăţii faţă de cel pedepsit, caracter care, întrun mod indirect, ajută la reeducarea celui condamnat.

I “INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR”“Reprezintă operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a reacţiei antiinfracţionale,este adaptată gravităţii abstracte şi concrete a infracţiunii şi a persoaneifăptuitorului, în aşa fel încât pedeapsa să-şi poată îndeplini, cu maximă eficienţă,funcţiile şi scopurile înscrise în lege.” c. Forme şi modalităţi de individualizare:Individualizarea pedepselor, operaţiune complexă, se realizează în diferite faze, de

diferite organe, după diferite criterii.I. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR: “Aceasta este individualizarea realizată de instanţa de judecată şi constă înstabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită înfuncţie de gradul de pericol social concret al faptei, de periculozitatea infractorului,de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea.” Adaptarea pedepsei concrete realizată de instanţa de judecată are loc curespectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă

34



prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare sau de atenuare şi al căror efecteste prevăzut de lege.În stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa de judecată se conduce după criteriilegenerale şi obligatorii prevăzute în art. 72 alin. 1 C. pen.:

dispoziţiile părţii generale a Codului penal incidente în cauza dedusă judecăţiireferitoare la: aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale, forma consumată ori detentativă în care s-a realizat infracţiunea, contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii,condiţiile răspunderii penale; limitele de pedeapsă fixate în partea specială care reprezintă cadrul în care se vastabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă; gradul de pericol social al faptei săvârşite reieşit din modul şi mijloacele desăvârşire a faptei în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate şi de urmărileproduse sau care s-ar fi putut produce ; persoana infractorului. Instanţa are în vedere dezvoltarea psiho-fizică ainfractorului, pregătirea profesională, condiţiile de viaţă, atitudinea în societate, în

familie sau la locul de muncă ; împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Sub aceastădenumire sunt cuprinse stările şi circumstanţele de atenuare sau de agravare alepedepsei.Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţineseama de dispoziţiile precedente atât pentru alegerea unei dintre pedepselealternative, cât şi pentruproporţionalizarea acesteia (art. 72 alin. 2 C. pen.).b. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării:În cadrul individualizării judicare un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care

reliefează un grad mai ridicat sau mai scăzut de pericol social al faptei ori depericulozitate a infractorului.Acestea sunt denumite cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală şisuntclasificate astfel : în funcţie de efectul pe care îl produc asupra pedepsei cauze de agravare; cauze de atenuare.În cazul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincţie întrestări şi circumstanţe.Această clasificare prezintă importanţă sub raportul efectelor ce le produc în cazul

unui concurs de stări (stările de agravare sau de atennuare îşi produc efecte fiecare înparte asupra pedepsei acţionând succesiv) şi a unui concurs de circumstanţe (careproduceo singură atenuare sau agravare oricâte circumstanţe ar fi). după întinderea efectelor cauze generale – au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevăzute înpartea generală a Codului general;

35



cauze speciale – sunt determinate astfel pentru că au influenţă numai cu privire lao anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal; după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită de instanţă circumstanţe legale – care sunt expres prevăzute de lege şi obligatorii

pentru instanţa de judecată, dacă se constată existenţa lor ; circumstante judiciare – care nu sunt determinate prin lege, fiind lăsate laaprecierea instanţei de judecată. după criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul circumstanţe reale – sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol socialal acesteia ; circumstanţe personale – sunt legate de persoana infractorului şi îlcaracterizează sub raportul periculozităţii; după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului circumstanţe cunoscute infractorului; circumstanţe necunoscute infractorului;

după situarea lor în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii anterioare săvârşirii infracţiunii; concomitente săvârşirii infracţiunii; subsecvente săvârşirii infracţiunii.CIRCUMSTANŢE ATENUANTEa. Noţiune: “Ele sunt stările, situaţiile, împrejurările, calităţile întâmplările ori altedate ale realităţii anterioare,concimitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni,ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol socialmai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului”.b. Caracterizare: ele sunt exterioare conţinutului infracţiunii; au un caracter întâmplător , în sensul că că nu însoţesc orice faptă infracţională şinu privesc pe orice infractor.c. Felurile circumstanţelor atenuante:Circumstanţele atenuante se clasifică în legale şi judiciare. A. Circumstanţele atenuante legalePrin dispoziţiile art. 73 C. pen. au fost prevăzute trei circumstanţe atenuante legale :♦ depăşirea limitelor legitimei apărări;♦ depăşirea limitelor stării de necesitate;♦ provocarea.I. Depăşirea limitelor legitimei apărării (art. 73 alin. 1 lit. a C. pen.)Există această circumstanţă atenuantă legală în cazul “excesului scuzabil” produs în

stare de legitimă apărare, adică în cazul unei apărări excesive, disproporţionate înraport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fără caacest exces să fie datorat tulburării sau temerii cauzate de atac.Dacă disproporţia dintre apărare şi atac este determinată de tulburarea sau temereaproduse de atac, nu va fi doar o circumstanţă atenuantă, ci o cauză de înlăturare acaracterului penal al faptei (legitima apărare depăşită prevăzută în art. 44 alin. 3 C.pen., căruia i se mai spune şi “excesul justificat”). Aceasta este o circumstanţăpersonală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.

36



II. Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 alin. 1 lit. a C. pen.)Există această circumstanţă atenuantă legală în cazul prevăzut de art. 45 alin. 9 C.pen. care prevede că nu se află în stare de necesitate persoana care, în momentulsăvârşirii faptei şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât celecare s-ar

fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.Legiuitorul a avut în vedere situaţia excepţională în care s-a săvârşit fapta care aprodus urmări mult mai grave decât cele evitate.Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.III. Provocarea(art. 73 alin. 1 lit. b C. pen.)Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 3 C. pen. circumstanţa atenuantă a provocării existăatunci când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sauemoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prinviolenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicităgravă.Condiţiile de existenţă ale provocării privesc:

existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate ;aceste acte de provocare pot fi realizate prin violenţă fizică ori violenţă psihică,printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei ori prin alte acţiuni ilicite grave ; actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţieinfractorului ; sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi săvârşit infracţiunea ; infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.B. Circumstanţe atenuante judiciarePrin dispoziţiile art. 74 C. pen. sunt enumerate exemplificativ circumstanţeleatenuante judiciare:

I. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei (art. 74 alin. 1 lit.a C. pen.)Această circumstanţă priveşte atitudinea şi comportarea corectă a infractorului înfamilie, societate, la locul de muncă înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita bunăa infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale. II. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită (art. 74 alin. 1 lit. b C. pen.)Conduita infractorului după comiterea faptei prin care îşi manifestă căinţa activăpentru fapta comisă, căinţă materializată prin repararea pagubei, înlăturareaurmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a acestuiareclamă un tratament penal atenuant.

III. Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea saînfaţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii oriarestării participanţilor (art. 74 alin. 1 lit. c C. pen.)Atitudinea pozitivă a infractorului după săvârşirea infracţiunii poate consta înautodenunţarea, comportarea sinceră în timpul procesului, dezvăluirea locului încare se află ceilalţi participanţi ori se găsesc mijloacele de probă.

37



În practica judiciară s-a considerat că alte circumstanţă atenuante pot fi : stareade beţie accidentală incompletă dar fără existenţa acesteia, străină de voinţafăptuitorului, infracţiuhnea nu s-a săvârşit.d. Efectele circumstanţelor atenuante:Aceste efecte sunt determinate prin art. 76 C. pen. şi sunt aceleaşi indiferent dacă

sunt legale sau judecătoreşti.Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare cepoate consta într-o reducere ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentruinfracţiunea comisă.

CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE “Ele sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi, altedate ale realităţii,exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecventesăvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi carereflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare ainfractorului”.

b. Caracterizare: ele sunt exterioare conţinutului infracţiunii au caracter accidentalc. Felurile circumstanţelor agravante:Circumstanţele agravente se clasifică în legale şi judiciare. A. Circumstanţe agravante legalePotrivit dispoziţiilor art. 75 alin. 1 C. pen. constituie circumstanţe agravanteurmătoarele împrejurări:I. Săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună (art. 75 alin. 1 lit. aC.p.) Participarea mai multor persoane la săvârşirea faptei imprimă acesteia un

caracter grav căci sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea acestora seasigură consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţavictimei în apărarea valorilor sociale. Circumstanţa este realizată indiferent dacătoate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţiaacestora la săvârşireainfracţiunii şi indiferent dacă toţi răspund penal.Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant alinfracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multepersoane împreună (de ex. - furtul calificat comis de două sau mai multe persoane).Aceasta este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o ori au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori

prevedeiide către fiecare participant.II. Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public (art. 75 alin. 1 lit. bC. pen.) Prin “acte de cruzime” se înţeleg acele acte care provoacă victimeisuferinţe fizice sau psihice ori chinuri prelungite şi care vădesc dorinţa infractoruluide a provoca astfel de suferinţe şi chinuri. Când cruzimile sunt element al infracţiuniinu se mai reţine şi agravanta generală din art. 75 lit. b C. pen.

38



Prin “metode sau mijloace care prezintă pericol public” se înţeleg acele procedeecare pot provoca urmări grave asupra unui număr nedefinit de persoane, asupraunor bunuri sau valori sociale importante. Când asemenea mijloace constituieelement al infracţiunii, nu se mai reţine şi agravanta generală.Această circumstanţă agravantă este reală şi deci se răsfrânge asupra tuturor

participanţilor în măsura în care a fost cunoscută.III. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisăîmpreună cu un minor (art. 75 alin. 1 lit. c C. pen.) Reţinerea acestei circumstanţeeste determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comitereainfracţiunii cooperază cu un minor.Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură aceastăagravantă. Această agravantă se realizează atât în cazul pluralităţii ocazionale cât şia celei naturale.Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor majoricare au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un minor.IV. Săvârşirea infracţiunii din motive josnice (art. 75 alin. 1 lit. d C. pen.)

Prin “motive josnice” se înţeleg acele impulsuri interne, contrare normalor moralei,periculoase: răutatea, răzbunarea, invidia. Este o circumstanţă personală şi nu serăsfrânge asupra altor participanţi la săvârşirea acelei infracţiuni.V. Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiteriifaptei (art. 75 alin. 1 lit. e C. pen.)Făptuitorul îşi provoacă singur sau acceptă să i se provoace starea de beţie pentru aavea mai mult curaj la săvârşirea infracţiunii sau pentru a invoca starea de beţie caun alibi ori ca o circumstanţă atenuantă. Este o circumstanţă personală care sepoate transforma într-una reală.VI. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită deo

calamitate (art. 75 alin. 1 lit. f C. pen.)Periculozitatea infractorului este mai mare atunci când ei săvârşesc ingfracţiuneaprofitând de starea de tulburare produsă de o calamitate ( cutremur, inundaţii,surpare de teren, incendiu de proporţii) când oamenii se află în suferinţă, suntpreocupaţi de salvarea vieţii lor şi mai puţin de paza bunurilor.B. Circumstanţe agravante judiciareAcestea sunt constate de instanţa judecătorească care are facultatea să apreciezecă unele împrejurări anterioare, concomitente ori subsecvente săvârşirii infracţiuniiimprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2 C. pen.).Sunt considerate astfel de circumstanţe: împrejurarea că infractorul se găsea înstare de beţie în momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă.

Instanţa poate reţinre ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc modul desăvârşire a infracţiunii, mijloacele folosite. d. Efectele circumstanţelor agravante(art. 78 C. pen.)Prin art. 78 s-a consacrat principiul agravarii facultative a pedepsei în cazulconstatăriicircumstanţelor agravante legale şi judiciare. În prezenţa acestora se poate aplica opedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neândestulător, în cazul

39



închisorii se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treimedin acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica unspor de cel mult jumătate din maximul special.

II. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Instanţa de judecată poate dispune motivat, ca pedeapsa să se execute în alt moddecât cel care este propriu naturii acesteia, prin executarea închisorii la locul demuncă ori într-o închisoare militară sau se poate chiar dispune suspendareacondiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei subsupraveghere.

A. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei “Aceasta este o măsurăde individualizare a pedepsei principale care constă în suspendarea, pe o anumitădurată denumită termen de încercare, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru condamnat de a nu săvârşi noi infracţiuni în limitele termenului deîncercare.”

Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 81 C.pen.):I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată: pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult 3 anisau amenda; suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazulinfracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai marede 15 ani, precum şi încazul infracţiunilor prevăzute la art. 182, art. 183, art. 197alin. 1 şi 2 şi art. 267¹ alin. 1 şi 2; suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată dacă pedeapsaaplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numaidacă până la pronunţarea pedepsei paguba produsă prin infracţiune a fost integralreparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.II. Condiţii cu privire la infractor: infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute înart. 38.III. Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia.Aceasta se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu şi trebuie motivată.d. Termenul de încercare (art. 82 C. pen.):Acesta reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că

scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea acesteia.El este compus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2ani, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an.În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenulde încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă uninterval detimp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată minorului esteamenda, termenul de încercare este de 6 luni.

40



e. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei:I. Efecte imediate (care sunt provizorii): pedeapsa aplicată nu se execută ca urmare a suspendării executării ei, iar dacăfusese arestat preventiv condamnatul este pun îndată în libertate; nu are ca efect suspendarea executării măsurilor de siguranţă care au fost luate

şinici a obligaţiilor civile ale condamnatului; pe timpul termenului de încercare condamnatul este ţinut să aibă o bunăcomportare; în cazul condamnatului minor se poate dispune şi încredinţarea minorului uneipersoane sau instituţii din cele arătate în art. 103 C. pen.II. Efecte ulterioare (care sunt definitive): se produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în încetarea obligaţieide executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a condamnatului; acestea se produc dacă în termenul de încercare nu a intervenit o cauză derevocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru săvârşirea unei noi

infracţiuni sau pentru neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor civile stabilite prinhotărârea de condamnare; reabilitarea de drept va conduce la scoaterea condamnatului din evidenţacazierului judiciar după trecerea unui termen de 2 ani de la expirarea termenului de încercare.f. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei: Dacă în termenul de încercare condamnatul nu respectă obligaţiile ce-i revin de a nu mai săvârşiinfracţiuni, de a-şi îndeplini obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,suspendarea condiţionată a executării pedepsei se revocă.Revocarea este obligatorie când în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte onouă infracţiune pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă

chiar după expirarea acestui termen (art. 83 C. pen.).Pentru a se dispune revocarea suspendării trebuie îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul să săvârşească în termenul de încercare o nouă infracţiune; infracţiunea să fie săvârşită cu intenţie; infracţiunea să fie descoperită în termenul de încercare, condiţia fiind îndeplinităchiar dacă făptuitorul este descoperit şi după împlinirea termenul de încercare; pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare să se pronunţe o hotărâredefinitivă.Revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecatădispune executarea atât a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat cât şi apedepsei pronunţate pentru noua infracţiune care nu se contopesc.

Revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită întermenulde încercare este săvârşită din culpă, caz în care instanţa are posibilitatea să apliceşi pentru această condamnare suspendarea condiţionată a executării pedepsei.Revocarea este facultativă şi atunci când condamnatul, în termenul de încercare,nu-şi îndeplineşte

41



obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C. pen.). revocareapentru neîndeplinirea obligaţiilor civile nu va putea fi dispusă în cazul în carecondamnatuldovedeşte că nu a avut putinţa să-şi îndeplinească acele obligaţii.Deşi prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al suspendării

condiţionate a executării pedepsei, se poate crea, cu îndeplinirea condiţiilorprevăzute de art. 37 şi art. 38 C. pen. o stare de recidvă postcondamnatorie, în leges-a prevăzută că la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune instanţa nu va aplicasporul prevăzut pentru recidivă.g. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei:Aceasta se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării condiţionate aexecutării pedepsei şi care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată ar fi împiedicat acordarea suspendării.Anularea suspendării se dispune dacă se descoperă în termenul de încercare, că mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendareacondiţionată a executării pedepsei, condamnatul mai săvârşise o infracţiune pentru

care s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare(art. 85 C. pen.).Anularea suspendării se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea defintivă ahotărâriide condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii; infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinireatermenului de încercare.B. Suspendarea executării pedepsei sub supravegherea. Noţiune: “Aceasta este o măsură, un mijloc de individualizare a pedepsei

închisorii care constă în lăsarea condamnatului în libertate, pe un anumit termen deîncercare, cu condiţia de a se supune unor măsuri de supraveghere şi unor obligaţiistabilite deinstanţa de judecată, fără a săvârşi din nou o infracţiune în termenul respectiv deîncercare.” c. Condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 861C. pen.):I. Condiţii cu privire la pedeapsă şi natura infracţiunilor săvârşite: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; când pedeapsa închisorii a fost aplicată pentru un concurs de infracţiuni,suspendarea se poate dispune numai dacă aceasta nu depăşeşte 3 ani; condiţia este îndeplinită şi atunci când pedeapsa aplicată pentru concursul deinfracţiuni este închisoarea ce nu depăşeşte 3 ani la care s-a adăugat amendastabilită pentru o infracţiune concurentă; aceasta nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legeaprevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilorprevăzute la art. 182, art. 183, art. 197 alin. 1 şi 2 şi art. 2671 alin. 1 şi 2 C. pen.; ea poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută la art. 209 alin.3 C. pen., dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.

42



II. Condiţii cu privire la condamnat: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate aplica numai dacăinfractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de unan, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunui dintre cazurile prevăzute înart. 38 C. pen.

III. Aprecierea, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul săudupăcomiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentruacesta şichiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.d. Termenul de încercare (art. 862 C. pen.)♦ acesta se compune din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un intervalde timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani;♦ el se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendareacondiţionată executării pedepsei a rămas definitivă (art. 862 alin. 2 raportat la art.83 alin. 3 C. pen.).

e. Măsurile de supraveghere (art. 863 C. pen.):Potrivit art. 863 alin. 1 C. pen., pe durata termenului de încercare condamnatultrebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere♦ să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui saula alte organe stabilite de instanţă;♦ să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şiorice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;♦ să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;♦ să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.Măsurile de supraveghere prevăzute mai sus se comunică persoanelor sau organelorstabilite adică judecătorului desemnat cu supravegherea condamnatului ori a altor

organe stabilite de instanţa judecătorească (art. 863 alin. 2 C. pen.).f. Obligaţiile condamnatului:Potrivit art.863 alin. 3 C. pen., pe durata termenului de încercare instanţa poate săimpună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoreleobligaţii:♦ să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;♦ să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limitateritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;♦ să nu frecventeze anumite locuri stabilite;♦ să nu intre în legătură cu anumite persoane;♦ să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

♦ să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopuldezintoxicării.Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de aceleaşi organecare asigură aducerea la îndeplinire a măsurilor de supraveghere prevăzute la art.863 alin.1 lit. a C. pen. – respectiv judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatuluisau alte organe stabilite de instanţă.g. Efectele suspendării pedepsei sub supraveghere:

43



I. Efecte provizorii: suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare; ea nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civileprevăzute în hotărârea de condamnare.II. Efecte definitive:

acestea se produc la împlinirea termenului de încercare dacă cel condamnat nu asăvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi nici nu s-apronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, când este reabilitat de drept.h. Revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere (art. 864 C. pen.):Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune obligatoriudacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cuintenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirareaacestui termen. Deci pentru a se putea revoca suspendarea executării pedepsei subsupraveghere este necesar ca infracţiunea să se săvârşească în termenul de încercare şi să fie descoperită în acest termen, doar condamnarea poate fipronunţată pentru această infracţiune săvârşită din nou şi după expirarea

termenului de încercare.Revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiune săvârşită ulterior a fostdescoperită după expirarea termenului de încercare.Instanţa care pronunţă condamnarea inculpatului pentru infracţiunea săvârşită cuintenţie în termenul de încercare va revoca suspendarea executării pedepsei subsupraveghere şi va dispune executarea în întregime a acesteia cât şi a pedepseiaplicatepentru noua infracţiune care nu se contopesc.Starea de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţiiprevăzute de art. 37 şi 38 C. pen., trebuie reţinută chiar dacă tratamentul penal nuva fi

cel de la recidivă ci cel prevăzut în art. 864 raportat la art. 83 alin. 1 C. pen..

C. Executatea pedepsei la locul de muncă “Aceasta este o instituţie proprie dreptului penal român, în temeiul căreia, instanţade judecată care a stabilit şi aplicat pedepsa închisorii ce nu depăşeşte oanumită durată, are dreptul, atunci când apreciază că îndreptarea infractorului poate fi realizată fără privaţiune de libertate, să dispună ca executarea pedepsei săse facă prin muncă, în unitatea în care deja lucrează sau într-o altă unitate, pe bazaacordului scris, prealabil al acesteia, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi.” c. Condiţii în care se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă:I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite: pedeapsa închisorii să fie de cel mult 5 ani; în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsă rezultantă să nu depăşească trei ani închisoare; nu se poate dispune această măsură pentru infracţiunile intenţionate şi pentrucare legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15, precum şi în cazulinfracţiunilorde vătămare corporală gravă, viol şi tortură.II Condiţii cu privire la persoana condamnatului:

44



cel în cauză să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare deunan, excepţie făcând condamnările prevăzute în art. 38 C. pen.; pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit vârsta de16 ani;

condamnatul să aibă capacitate de a munci.III. O altă condiţie o reprezintă acordul scris al unităţii în care urmează condamnatulsă presteze munca.IV. Aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atinsfărăprivare de libertate.d. Locul de muncă poate fi: unitatea în care condamnatul era angajat la data pronunţării hotărârii; o altă unitate care şi-a dat acordul în scris.e. Modul de executare al pedepsei:- condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă pe baza mandatului de

executare a pedepsei, contractul de muncă fiind suspendat;-condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce îi revin, dar cuanumite restângeri: din totalul veniturilor se va reţine o cotă de 15%-40%; drepturile de asigurări social se stabilesc în procentele legale aplicate la venitulnet; durata executării pedepsei nu se consideră vechime în mună; nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului; condamnatul nu poate fi promovat; condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere; condamnatului i se interzice dreptul de a fi ales;

- în această perioadă instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte una saumai multe obligaţii prevăzute în art. 863 C. pen.: să urmeze un curs de învăţământ sau de calificare; să nu schimbe serviciul sau reşedinţa; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopuldezintoxicării.f. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă:Aceasta intervine ca o sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor de către

condamnat.Ea poate fi: obligatorie: când condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată; când condamnatul nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale acapacităţii de muncă; facultativă: condamnatul se sustrage de la prestarea acvtivităţii în cadrul unităţii;

45



nerespectarea de către condamnat a obligaţiilor ce îi revin; când cel condamnat săvârşeşte o infracţiune din culpă.În caz de revocare, pedeapsa urmează a fi executată într-un loc de deţinere.g. Anularea executării pedepsei la locul de muncă: Este o sancţiune ce intervine pentru o cauză anterioară rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare; Aceasta se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până larămânerea defintivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa săfi fost executată ori considerată ca executată; Anularea se pronunţă de către instanţă de judecată; În caz de anulare pedeapsa rezultantă se va stabili conform regulilor de laconcursulde infracţiuni sau recidivă după caz; Pedeapsa se va executa într-un loc de deţinere.h. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă:Pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

Condamntul să fi executat 2/3 din pedeapsă; Condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare şi să fi avut o conduită bună; Conducerea unităţii în care condamnatul prestează munca să ceară instanţei de judecată încetarea executării pedepsei; cererea o poate introduce şi condamnatul; Dacă instanţa dispune revocarea încetării, atunci pedeapsa stabilită pentru nouainfracţiune se va contopi cu restul de pedeapsa neexecutată, aplicându-se un spordepână la 5 ani, iar pedeapsa rezultantă se va executa într-un loc de deţinere.D. Calculul pedepselor Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituţia calculului pedepselor, adeterminării duratei acestora.

I. Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuirePrin dispoziţiile art. 552 C. pen. s-a prevăzut că în cazul comutării sau înlocuiriipedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii perioada de detenţiuneexecutată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.II. Durata executării pedepsei închisoriiPotrivit art. 87 C. pen., durata executării închisorii se socoteşte din ziua în carecondamnatul începe să execute pedeapsa şi până în ziua în care încetează să oexecute. Sunt incluse în durata executării pedepsei atât ziua în care începe să fieexecutată pedeapsa închisorii, cât şi ziua în care executarea încetează. Luna şi anulse socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei dela care au început să curgă (art. 154 C. pen.). În durata executării pedepsei intră

atât timpul cât condamnatul a executat efectiv pedeapsa cât şi timpul în care acestas-a aflat în spital, cu excepţia cazului în care condamnatul şi-a provocat în mod voitboala şi această împrejurare se constată în timpul executării pedepsei (art. 77 alin. 3C. pen.).Când executarea pedepsei închisorii pedepsei se face la locul de muncă în durataexecutării pedepsei nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la locul demuncă, indiferent de motivul absentăriiIII. Computarea reţinerii şi a arestării preventive

46



Potrivit art. 88 C. pen. timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din duratapedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fosturmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuniconcurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală saua fost achitat ori sa încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea

sau arestarea preventivă. Scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în cazde condamnare la amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a executăriiamenzii.IV. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţăriiPotrivit art. 89 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 4 şi 5 sau 6,partea din pedeapsă precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în afarateritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune deinstanţele române.V. Computarea închisorii contravenţionaleÎnchisoarea contravenţională este tot o sancţiune privativă de libertate, astfel cădacă a fost aplicată şi executată pentru o faptă (contravenţie) ce ulterior a fost

calificată ca infracţiune, durata acesteia urmează să fie computată din duratapedepsei închisorii

C “RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORULUI. MĂSURI EDUCATIVE”:Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie opreocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât maievidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudiscenţe, iar faptele pot fipericuloase.Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului

infracţional în rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii vărstei de la careminorul răspunde penal.Legiuitorul penal român prin art. 99 C. pen. a stabilit că răspunderea penală aminorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovediri că în săvârşirea faptei minorul aavut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18ani.Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundăparticularităţilor psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.Particularităţile infractorilor minori reclamă măsuri de apărare socială adecvate caresă vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului care sunt măsurile educative.

I) MĂSURILE EDUCATIVE “ Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi

profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă devalorile sociale.”1) MUSTRAREA (art. 102 C. pen.)

47



constă în dojenirea minorului care a săvârşit o infracţiune de către instanţa de judecată, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuindu-i să aibă oconduită bună în viitor, atrăgându-i atenţia că dacă va mai săvârşi o nouăinfracţiune va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.2) LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ (art. 103 C. pen.)

constă în punerea minorului care a săvârşit o infracţiune sub supravegheredeosebită pe timp de un an; supravegherea este încredinţată părinţilor, celui ce l-a înfiat ori tutorelui, iar dacăaceştia nu po asigura supravegherea încondiţii satisfăcătoare instanţa poatedispune încredinţarea supravegherii unei persoane de încredere, de preferinţă uneirude apropiate la cererea acesteia ori unei instituţii legal însărcinate cusupravegherea minorilor; pe timpul supravegherii persoana căreia i s-a încredinţat minorul are obligaţia săvegheze îndeaproape asupra comportării minorului pentru îndreptarea lui; de asemenea i se pune în vedere că are obligaţia în caz că minorul se sustrage dela supraveghere, are o conduită rea ori a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală

să înştiinţeze instanţa de judecată; instanţa atrage de asemenea atenţia minorului asupra conduitei sale viitoare şi aconsecinţelor comportării necorespunzătoare; instanţa impune acestuia respectarea uneia sau mai multor din următoareleobligaţii: să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată deinstanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxumum 3 ore pe zi, dupăprogramul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă; pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a

încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă ori unitatea unde acestaeste angajat sau instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă, încunoştiinţate în acest scop de instanţa judecătorească; dacă în timpul libertăţii supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere oriare purtări rele sau săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocălibertatea supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru dereeducare; dacă fapta nouă este infracţiune, instanţa ea măsura internării într-un centru dereeducare ori aplică o pedeapsă.3) INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE (art. 104 C. pen.) constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare în scopul

reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţăturanecesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale; se ia de către instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelaltemăsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului; această măsură se poate lua pe o durată nedeterminată şi poate dura până la împlinirea vârstei majoratului, iar dacă internarea este necesară pentru realizareascopului acesteia, instanţa judecătorească poate prelungi durata internării şi după împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani;

48



dacă minorii dau dovezi temeinice de îndreptare, instanţa, după trecerea a celpuţin un an de la data internării, poate dispune liberarea acestora înainte de adeveni majori; dacă pe timpul liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani minorul are o purtarenecorespunzătoare se va putea dispubne revocarea liberării;

dacă înainte de a deveni major, săvâşeşte dinh nou o infracţiune şi se apreciazăcă nu este necesară apliarea unei pedepse se revocă liberarea şi se menţineinternarea; în caz contrar, se va aplica o pedepsaă.4) INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV (art. 105 C. pen.) constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau psihiceare nevoie de un tratament medical şi totodată de un regim special de reeducare; ea se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani,iar dacă starea psiho-fizică care a determinat măsura a încetat mai înainte, ea se varidica de către instanţă; ridicând măsura educativă a internării medical-educative, instanţa poate, dacăapreciază că este necesară, să ia măsura internării într-un centru de reeducare până

la majorat.

II Pedepsele minorului (art. 109 C. pen.):Pedepsele care se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda, ca pedepseprincipale. Pedepse complimentare nu se aplică minorului.1) ÎNCHISOAREA pentru minor, limitele pedepselor se reduc la jumătate; în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani; reducerea limitelor pedepsei pentru minori se va face în raport atât cu pedeapsaprevăzută pentru infracţiunea tip, cât şi cu pedeapsa prevăzută pentru varianteleagravante ori atenuante ale infracţiunii comise, după caz; dacă minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei se vor stabili în raport delimitele pedepsei reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 109 alin. 1 C. pen.; pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică minorului; când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedepsa detenţiunii pe viaţă, seaplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani; pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută ca pedeapsă unică în două cazuri :infracţiunea de genocid săvârşit în timp de război şi infracţiunea de tratamenteneomenoase săvârşită în timp de război; după ce a fost stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operaţiunea deindividualizare va continua în raport cu cauzele de atenuare sau de agravare alepedepsei, care îşi vor produce efectele în raport cu limitele pedepsei determinate

pentru infracţiunea săvârşită de minor; condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune săvârşită pe timpulminorităţii nu poate constitui primul termen al recidivei, în cazul în carecondamnatul ar săvârşi din nou o infracţiune; o stfel de condamnare reprezintă unantecedent penal de care instanţa va ţine seama la individualizarea pedepsei pentruinfracţiunea săvârşită din nou; dacă minorul săvârşeşte mai multe infracţiuni ce sunt concurente, vor fi aplicabiledispoziţiile art. 34 C. pen. privind contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile

49



concurente, dacă s-au stabilit numai pedepse; dacă pentru unele din infracţiunileconcurente s-au stabilit pedepse, iar pentru altele s-au luat măsuri educative,minorului i se va aplica o pedeapsă rezultantă a contopirii pedepselor, iar măsurileeducative vor fi revocate; executarea pedepsei închisorii de către minor se desfăşoară cu respectarea

regulilor speciale adecvate stării psiho-fizice a acestuia ; condamnaţii minoriexecută pedeapsa separat de condamnaţii majori; condamnaţilor miniori li se asigură posibilitatea de a continua învăţămăntulgeneral obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinilelor; din executarea pedepsei, condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpulminorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni mai reduse depedeapsă condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atragincapacităţi sau decăderi.2) AMENDA

aceasta se poate aplica infractorului minor, în limitele prevăzute de lege pentruinfracţiunea săvârşită, reduse însă la jumătate; aplicarea acestei pedepse nu este condiţionată de realizarea unor venituri propriide către acesta; individualizarea pedepsei amenzii se face după aceleaşi reguli ca în cazulpedepsei închisorii.

D „MĂSURILE DE SIGURANŢĂ”

a.“Acestea sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iaude instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de

legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzutede legea penală.” Acestea sunt sancţiuni de drept penal menită să lărgească gama de sancţiuninecesare prevenirii fenomenului infracţional.Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse căci astfel destări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsurispecifice preventive – măsuri de siguranţă.b. Caracterizare: sunt sancţiuni de drept penal; se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală ; luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării

de fapte periculoase în viitor ; nu sunt consecinţe ale răspunderii penale; nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacăfăptuitorului nu i se aplică o pedeapsă; ele sunt menite să combată starea de pericol creată prin săvârşirea fapteiprevăzutede legea penală şi să prevină săvârşirea de noi infracţiuni;

50



se iau pe durată nedeterminată şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu opedeapsă.c. Condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă: făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului care

poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală; combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ciprin luarea de măsuri de siguranţă.d. Cadrul măsurilor de siguranţă:Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal în Titlul VI art. 111-118.Sunt prevăzute în acest titlu dispoziţii ce privesc scopul măsurilor de siguranţă,conţinutul fiecărei măsuri şi condiţiile în care se pot lua fiecare măsură.e. Felurile măsurilor de siguranţă: după natura lor ele se împart în: măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internareamedicală);

măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcţii sau profesii,nterzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea, interdicţia de a reveni înlocuinţa familiei pe o durată determinată; măsuri privative de bunuri (confiscarea specială).I. OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL (art. 113 C. pen.) “Este o măsură desiguranţă cu caracter medical şi constă în obligarea făptuitorului, care din cauzaintoxicării cronice, prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament până laînsănătoşire”.. Condiţii: aceasta se ia numai împotriva făptuitorului, indiferent dacă fapta este sau nu

infracţiune; făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli ori a intoxicăriicronice prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe; instanţa să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament medical, stareaanormală a acestuia va înceta şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală;măsura se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă.. Conţinutul măsurii de siguranţă:Obligarea la tratament medical constă în obligaţia impusă făptuitorului, pe cale judiciară, de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialişti, prinprezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuareatratamentului.

Dacă făptuitorul nu se prezintă în mod regulat la tratament, instanţa judecătoreascăpoate înlocui această măsură cu internarea medicală.Când măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii, tratamentul medical se efectuează şi în timpul executării pedepsei.Aceasta se poate lua cu caracter provizoriu în timpul urmăririi penal şi a judecăţii.Cu ocazia judecăţii instanţa poate confirma măsura luată cu caracter provizoriu şiastfel măsura devine definitivă ori o poate infirma dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile.

51



Durata măsurii:Obligarea la tratament medical se ia pe o durată nedeterminată. Ea durează câtdurează cauza care a determinat luarea ei, până la însănătoşirea făptuitorului. Cânda intervenit însănătoşirea măsura se revocă.Când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenţiei şi nu a intervenit

însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul medical vacontinua în libertate.

II. INTERNAREA MEDICALĂ (art. 114 C. pen.) : “Este o măsură de siguranţă careconstă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care seaflă într-o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate până la însănâtoşire.” b. Condiţii: se poate lua numai împotriva făptuitorului; făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintăpericol pentru societate;

internarea medicală se va lua dacă instanţa de judecată apreciază că starea depericol a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman poate fi înlăturată prin aceastămăsură de siguranţă.c. Conţinutul măsurii:Aceasta constă în internarea forţată a făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman şicare se află într-o stare care prezintă pericol social într-o instituţie de specialitateunde este supus unui tratament medical obligatoriu până la însănătoşire.Măsura de siguranţă a internării medicale implică şi restrângerea libertăţiifăptuitorului. Ea poate fi luată cu caracter provizoriu şi în timpul urmăririi penale decătre procuror ori în timpul judecăţii de instanţa de judecată.d. Durata măsurii:

Internarea medicală se ia pe o durată nedeterminată şi durează până la însănătoşirea făptuitorului, când se revocă.Dacă în timpul internării medicale se observă o ameliorare se poate înlocui cumăsura obligării la tratament medical.III. INTERZICEREA UNEI FUNCŢII SAU PROFESII (art. 115 C. pen.) a. Noţiune: “Este omăsură de siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îlfac imprpriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori exercitarea unei profesii.” Cauza reprezintă starea de pericol ce izvoreşte din condiţiile necorespunzătoare încarefăptuitorul exercită respectiva funcţie sau profesie. Starea de pericol se poate

datora: nepregătirii incapacităţii psiho-fizice lipsirii de cunoştinţe necesare nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurare aactivităţii

52



Aceasta nu trebuie să se confunde cu pedeapsa complimentară prevăzută în art. 64lit. C C. pen., deoarece ea îşi are cauza în nedemnitatea infractorului de a maiexercita funcţia sau profesia de care s-a folosit pentru a săvârşi infracţiunea.Măsura de siguranţă se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu opedeapsă.

b. Condiţii: se poate lua numai împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută delegea penală; fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea funcţiei sau profesiei făptuitorului; săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor cauze care îlfac impropriu pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii, meserii; existenţa acestor cauze să creeze o stare de pericol prin posibilitatea comiteriialtor fapte în viitor; instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noiinfracţiuni se poate realiza prin luarea acestei măsuri.

c. Conţinutul măsurii:Măsura de siguranţă a interzicerii funcţiei sau profesiei constă în interdicţia impusăfăptuitorului de a mai ocupa funcţia ori de a exercita profesia în exercitarea căreia asăvârşit fapta prevăzută de legea penală.Nerespectarea interdicţiei atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiuniide nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.d. Durata măsurii:Aceasta se ia pe durată nedeterminată şi durează cât durează starea de inaptitudinea făptuitorului.Încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii face posibilă revocarea acesteia.Revocarea se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an dacă se

constată că temeiurile care au impus luarea măsurii au încetat. Dacă cererea derevocare este respinsă o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea unuitermen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.IV. INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢi (art. 116 C. pen.)a. Noţiune: “Este o măsură de siguranţă care constă în interzicerea condamnatuluide a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea sau localităţile stabilite prinhotărârea de condamnare.” b. Condiţii:se poate lua numai împotriva infractorului; infractorul să fie pedepsit la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi anterior sămai fi fost condamnat ; condamnarea anterioară nu mai este necesară dacă

infractorul este condamnat pentru o infracţiune de :furt, tâlhărie, speculă, ultrajcontra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol,perversiune sexuală; prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în altelocalităţi prezintă un pericol grav pentru societate; constatarea instanţei de judecatăcă prezenţa infractorului în localitate unde a săvârşit infracţiunea prezintă un pericolgrav poate fi desprinsă din: numărul de infracţiuni comise, gravitatea infracţiunii,modul în care a acţionat infractorul profitând de aglomeraţia din oraşul

53



respectiv.c. Conţinutul măsurii:Aceasta constă în interzicerea condamnatului de a se afla în localităţile anumeprevăzute prin hotărârea judecătorească.Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de

nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.d. Durata măsurii:Interzicerea de a se agfla în anumite localităţi se poate lua pe o durată de până la 5ani, iar instanţa poate prelungi măsura, dar prelungirea nu poate depăşi duratamăsurii luată iniţial.Este singura măsură care se ia pe o durată determinată de către instanţa de judecată şi implică restrângerea libertăţii condamnatului.Ea se execută după executarea pedepsei ori stingerea executării pedepsei pringraţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie.Executarea măsurii poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală oripentru alt motiv prevăzut de art. 436 alin. 3 C. proc. pen.

Ea poate fi revocată la cerere ori din oficiu, dar nu mai devreme de un an de la datacând a fost luată. Când cererea de revocare a fost respinsă o nouă cerere poate fifăcută după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cereriianterioare.V. EXPULZAREA (art. 117 C. pen.) a. Noţiune: “Este o măsură de siguranţă ce constăîn scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fărăcetăţenie care nu domiciliază înRomânia, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acestuia peteritoriul României prezintă pericol social.” b. Condiţii: se poate lua împotriva infractorului cetăţean străin ori persoanei fără cetăţenie

care nu are domiciliul în României; cetăţeanul străin ori persoana fără cetăţenie şi fără domiciliu în România să fisăvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor penale române; această condiţieeste îndeplinită atât atunci când infracţiunea este săvârşită pe teritoriul ţării noastrecât şi atunci când este săvârşită în afară, dar se judecă de instanţele româneconform principiilor realităţii ori universalităţii legii penale; instanţa de judecată să aprecieze că rămânerea infractorului pe teritoriul ţăriiprezintă pericol social; expulzarea nu va putea fi luată dacă există motive serioase de a se crede căpersoana faţă de care este incidentă această măsură riscă să fie pusă la tortură înstatul în care urmează a fi expulzată.

c. Conţinutul măsurii:Aceasta constă în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritoriul României.Expulzarea străinului se face de regulă către ţara al cărui cetăţean este, ori dacă nuarecetăţenie în ţara unde îşi are domiciliul.Expluzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsă (art. 117 alin. 3 C. pen.).d. Durata măsurii:Aceasta se ia pe durată nedeterminat ă.

54



În lege nu se prevede posibilitatea revocării ei, dar aceasta nu înseamnă că ea estepentru totdeauna.Nerespectarea acestei măsuri va constitui infracţiune.VI. CONFISCAREA SPECIALĂ (art. 118 C. pen.) a. Noţiune: “Este o măsură desiguranţă care constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor

lucruri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală acăror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.” b. Condiţii: se poate lua numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; aceasta se ia cu privire la anumite lucruri care au legătură cu săvârşirea faptei ; instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prin luarea acestei măsuri esteanihilat pericollul social pe care îl prezintă deţinerea acelor lucruri.c. Conţinutul măsurii:Aceasta este o sancţiune de drept penal ce constă în scoaterea forţată dinpatrimoniul celor care le deţin şi trecerea în patrimoniului statului a lucrurilor anume

determinate prin lege. Aceasta are un caracter “in rem” producând efecte numaifaţă de persoana la care sau găsit.d. Categori de lucruri supuse confiscării speciale: lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală (bancnote false) lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea uneiinfracţiuni (cuţitul sau arma cu care s-a săvârşit un omor); lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor (banii); lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia(lucrurile furate, delapidate); prin lucruri dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg

lucrurile care au fost însuşite, care au ajuns în mod direct sau indirect în stăpânireailegală a unor persoane; acestea au o existenţă anterioară comiteriifaptei. Confiscarea specială a lucrurilor dobândite prin săvârşirea infracţinii va puteafi luatănumai în măsura în care lucrurile nu sunt restituite persoanei vătămate ori servescla despăgubirea acesteia.Dacă persoana vătămată nu este cunoscută ori nu cere să fie despăgubită lucrurilesunt supuse confiscării.Când lucrurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele ori lucrurileobţinute iau locul celor dobândite prin infracţiune şi confiscarea specială a acestorase

poate dispune de asemenea, numai când nu servesc la despăgubirea persoaneivătămate.Dacă infractorul a realizat din vânzarea bunului furat o sumă de bani mai maredecât aceea pe care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa trebuie să fieconfiscat. Când bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor cubunăcredinţă,bunul nu poate fi confiscat, dar infractorul este obligat la plata sumei obţinută prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale.

55



lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale (intră în această categorie lucrurilea căror deţinere constituie o faptă prevăzută de legea penală – deţinerea de arme şimuniţii).VII. INTERDICŢIA DE A REVENI ÎN LOCUINŢA FAMILIEI PE O PERIOADĂDETERMINATĂ (art. 118¹ C. pen.) a. Noţiune: “Este o măsură de siguranţă care

constă în interzicerea de a reveni în locuinţa familiei a persoanei, care a săvârşit oinfracţiune, în cazul în care aceasta constituie un pericol grav pentru ceilalţi membriiai familiei.” b. Condiţii: persoana să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an; condamnarea să fi fost pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare desuferinţe fizice sau psihice; săvârşirea faptelor să privească membrii familiei; instanţa de judecată să constate că prezenţa persoanei în locuinţa familieireprezintă un pericol grav pentru ceilalţi membrii.c. Durata măsurii:

Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani. Conform art. 149 c. pen. “rude apropiate” sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţiişi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii,astfel de rude. Conform art. 149¹ C. pen. prin “membru de familie” se înţelege soţul sau rudaapropiată dacă acestea din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

E „CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ŞICONSECINŢELECONDAMNĂRII”

AMNISTIA INTERVENITĂ DUPĂ CONDAMNARE (art. 119 C. pen. potrivit art. 119 alin. 1 teza a II-a dacă amnistia intervine după condamnare, ea înlătură executarea pedepsei pronunţate; dacă hotărârea de condamnare nu a fost pusă în executare, acest lucru nu maipoate fi făcut în măsura în care infracţiunea pentru care s-a pronunţat pedeapsa afost amnistiată ; dacă executarea a început, ea va înceta ; pentru partea depedeapsă eventual neexecutată nu există obligaţii reparatorii în sarcina statului;amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie; executarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi este în întregime

înlăturată dacă amnistia intervine în cursul executării pedepsei principale şi începerea executării pedepsei complimentare, această executare va înceta; amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsuriloreducative; ea nu produce efecte nici asupra drepturilor persoanei vătămate.GRAŢIEREA (art. 120 C. pen.

56



a. Noţiune: “Este o măsură de clemenţă, acordată individual potrivit Constituţiei dePreşedintele României şi constă în iertarea unui condamnat de executarea în totalori în parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară.” b. Caracterizare: poate fi acordată şi colectiv prin lege de către Parlament ;

se acordă şi produce efecte “in personam”, dar poate fi acordată şi “in rem” condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită gravitate.c. Feluri: după modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se acordă se disting graţierea individuală – este acordată la cererea celui condamnat sau din oficiu ;ea se cere şi poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii decondamnare; graţierea colectivă – este acordată unui număr nedeterminat de persoane pentruo categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori cuantumul lor saupronunţate pentru anumite infracţiuni. după criteriul condiţiilor în care este acordată

graţierea necondiţionată (puă şi simplă) – când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii; graţierea condiţionată – când acordarea ei este condiţionată de buna conduită abeneficiarului acesteia în viitor, o anumită perioadă de timp sub sancţiuneaexecutării pedepsei neexecutate ca urmare a graţierii care nu se contopeşte cupedeapsa aplicată pentru noua infracţiune; după criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu pedeapsa graţierea totală – când priveşte întrega pedeapsă aplicată; ea se mai numeşte şiremitere de pedeapsă căci priveşte iertarea de executare a întregii pedepseaplicate; graţierea parţială – când prin actul de clemenţă este înlăturată executarea

doar a unei părţi din pedeapsă; ea se mai numeşte şi reducere de pedeapsă; de comutare – constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanţe de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară ; graţierea sub forma comutăriise acordă individual;d. Efectele graţierii (art. 120 C. pen.):I. Efectele graţierii asupra pedepselor principale: graţierea înlătură executarea pedepsei principale, condamnarea şi consecinţelecondamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsăexecutată (este antecedent penal, produce interdicţii, incapacităţi, decăderi, poateforma primul termen al recidivei); de la data acordării graţierii pedeapsa se consideră executată; ea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune şi nu pedeapsa rezultantăaunui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru recidiva post –condamnatorie; dacă pentru unele din pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta va fiscoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantăcare nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce fusese aplicat în considerareapluralităţii de infracţiuni existente în cauză;

57



pentru infracţiunile continue, continuate ori progresive, incidenţa actlui degraţierereclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării decretului de graţiere.II. Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat : graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată

condiţionat; în acest caz, partea din termenul de încercare care se reduce cu durata pedepsei încazul graţierii totale şi cu fracţiunea din pedeapsa graţiată în cazul graţierii parţiale; dacă până la împlinirea termenului de încercare, aşa cum a fost redus, nu are locrevocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, se producefectele definitive ale suspendării, adică reabilitarea de drept a condamnatului; dacă în termenul de încercare redus ca urmare a graţierii totale intervineanularea sau revocarea suspendării, beneficiul graţierii nu este înlăturat ci doarefectul suspendării condiţionate a executării pedepsei; când graţierea este parţială, partea din pedeapsă rămasă negraţiată se va

executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei; graţierea condiţionată produce efecte asupra suspendării condiţionate aexecutării pedepsei numai în măsura în care ea devine definitivă mai înainte de împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate şi fără intervenţiavreunei cauze de anulare ori revocare a suspendării ; în aceste cazuri, graţierea fiinddefinitivă produce aceleaşi efecte ca şi graţierea pură şi simplă; când în termenul de încercare al suspendării condiţionate redus ca urmare agraţierii condiţionate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a suspendării,fracţiunea de pedeapsă ce a rămas negraţiată se va executa, iar dacă graţierea afost totală, revocarea suspendării se va dispune chiar dacă condamnatul nu mai arede executat nimic ; revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica

intervenireareabilitării de drept; dacă termenul de încercare se împlineşte mai înainte de termenul de definitivareal graţierii condiţionate, efectele suspendării se produc, iar graţierea condiţionatărămâne fără obiect; săvârşeşirea o nouă infracţiune după termenul de încercare al suspendării, dar întermenul de definitivare al graţierii condiţionate, nu mai determină vreo revocare.III. Efectele graţierii asupra pedepselor complimentare: potrivit art. 120 alin. 3 C. pen. graţierea nu are efecte asupra pedepselorcomplimentare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere dacă prin actul de graţiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele

complimentare, acestea urmează să fie executate deoarece graţierea nu le-a înlăturat.IV. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative: potrivit art. 120 alin. 4 C. pen. graţierea nu are efecte asupra măsurilor desiguranţă şi măsurilor educative;măsurile de siguranţă înlătură o stare de pericol, urmăresc prevenitrea săvârşiriide noi infracţiuni, nu sunt consecinţe ale săvârşirii de infracţiuni, nu sunt pedepse şide aceea nu pot intra sub incidenţa actelor de clemenţă;

58



măsurile educative au un caracter preponderent preventiv-educativ nu suntgraţiate.V. Efectele graţierilor succesive: graţierile parţiale succesive intervenite în cursul executării unei pedepse de mailungă durată, au ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei

graţieri ; o astfel de soluţie poate fi prevăzută chiar prin actul de acordare a graţieriiparţiale.PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI (art. 125 C. pen.) a. Noţiune: “Aceastaeste o situaţie de fapt, o cauză de înlăturare a forţei executive aunei condamnări, datorită trecerii unui interval de timp, prevăzut de lege, de la datacând condamnarea era executorie”.b. Caracterizare: ea nu înlătură existenţa condamnării pronunţate ca antecedent penal; ea creează numai un obstacol care împiedică punerea în executare a pedepseidefinitiv aplicate; este o instituţie juridică de drept penal de aplicare generală, care operează de

plindrept chiar din momentul împlinirii termenului de prescripţie, motiv pentru caretrebuie aplicată din oficiu, chiar dacă cel supus executării pedepsei nu ar invoca-o,iar efectele ei se socotesc ca produse de la data împlinirii termenului de prescripţieşi nu de la data când este reţinută de organul judiciar; obiectul prescripţiei executării pedepsei îl constituie dreptul de a cere executareaunei hotărâri penale definitive de condamnare; funcţia ei este aceea de acrea un obstacol în faţa forţei executive a unei hotărâridefinitive de condamnare atunci când, datorită trecerii unui interval de timpexecutarea pedepsei nu mai este utilă; natura juridică a acesteia este aceea a unei cauze extinctive a executării

pedepseipronunţate print-o hotărâre definitivă de condamnare.c. Termenele de prescripţie:Potrivit art. 126 C. pen. termenele de prescripţie sunt: 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţăsau închisoarea mai mare de 15 ani; 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Deşi nu sunt pedepse, în lege s-aprevăzut expres (art. 126 alin. 2 C. pen.) că se prescrie în termen de 1 an şisancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 18¹ şi art. 91 C. pen.

d. Calculul termenului de prescripţiei a executării pedepsei:Durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de larămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 126 alin. 3 C. pen.). Termenul de prescripţie a executării pedepsei în cazul revocării suspendăriicondiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării sub supraveghere saudupă caz a executării pedepsei la locul de muncă începe să curgă de la data cândhotărârea de revocare a rămas definitivă (art. 126 alin. 4 C. pen.).

59



Termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată pentru osingurăinfracţiune ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracţiuni, pluralitateintermediară ori recidivaă postcondamnatorie.Potrivit art. 129 C. pen. termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la

jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.Potrivit art. 130 C. pen., executarea pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se prescrie în 20 de ani. Termenul deprescripţiecurge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă.e. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei:Întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei are ca efect ştergereatermenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă unnou termen de prescripţie.Întreruperea termenului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiunilor cucaracter administrativ are loc potrivit art. 127 C .pen. prin:

începerea executării pedepsei; săvârşirea din nou a unei infracţiuni; sustragerea de la executarea pedepsei.f. Suspendarea cursului prescripţiei:Aceasta este reglementată de art. 128 alin. 2 şi 3 C. pen. potrivit căruia:“Cursul termenului de prescripţie prevăzut în art. 126 este suspendat în cazurile şicondiţiile prevăzută în Codul de procedură penală. Prescripţia îşi reia cursul din ziuaîn care a încetat cauza de suspendare.” Suspendarea cursului prescripţiei înseamnă oprirea cursului termenului deprescripţie,având ca efect neluarea în considerare, la calcularea termenului de prescripţie a

intervalului cât a durat suspendarea.Codul de procedură penală prevede suspendarea executării hotărârii sau a pedepsei înurmătoarele cazuri: în cazul exercitării căilor extraordinare de atac (art. 390, art. 400 şi 404, art. 412C.proc. pen.); în cazul amânării executării pedepsei (art. 453 C. proc. pen.); în cazul suspendării (întreruperii) pedepsei (art. 455 C. proc. pen.).g. Efectele prescripţiei executării pedepsei: prescripţia înlătură executarea pedepsei principale (art. 125 alin. 1 C. pen.); gravitatea deosebită a infracţiunilor contra păcii şi omenirii a determinatimprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunţate pentru acesteinfracţiuni; prin prescripţie se stinge executarea pedepsei principale şi odată cu aceasta şiprescripţia accesorie; prescripţia nu înlătură executarea pedepselor complimentare; nu produce efecte nici asupra măsurilor de siguranţă.

60



II “Înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare”a. Noţiune: “Aceasta este o cauză care înlătură pentru viitor consecinţele penale şiextrapenale ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou, fără nici o restricţie, de toate drepturile subiective, politice şisocialeconomice recunoscute cetăţenilor.”

b. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării:♦ poate fi obţinută pentru orice condamnare, indiferent de gravitatea acesteia şi denatura infracţiunii care a atras condamnarea, de sediul acesteia (în Codul penal, înlegi penale speciale, în legi nepenale cu dispoziţii penale). Ea poate fi obţinută şipentru condamnări pronunţate în străinătate şi al căror efect a fost recunoscutpotrivit dispoziţiilor art. 519-522 C. pen.;♦ înlătură pentru viitor interdicţiile, incapacităţile şi decăderile ce decurg dincondamnare, fiind un mijloc de reintegrare a fostului condamnat în societate;♦ priveşte tot trecutul condamnatului, iar în cazul unor condamnări succesive,produce efecte cu privire la toate, având un caracter indivizibil .c. Efectele reabilitării:

Potrivit art. 133 C. pen. efectele reabilitării sunt următoarele:♦ ea face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă dincondamnare;♦ ea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fostscos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei saude redare a gradului militar pierdut;♦ ea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art.112 lit. d C. pen.d. Formele reabilitării:♦ după modul şi condiţiile în care poate fi obţinută : reabilitarea de drept (legală) – se caracterizează prin intervenţia ei din oficiu “ope

legis” la îndeplinirea anumitor condiţii; reabilitarea judecătorească – se acordă la cererea fostului condamnat de cătreinstanţa de judecată care constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

1) REABILITAREA DE DREPTa. Noţiune: “Aceasta este acea formă de reabilitare care operează automat, prinefectul legii (ope legis), fiind dobândită prin simpla îndeplinire a condiţiilor cerute delege în acest scop, fără să fie necesară o constatare formală pe calea unei procedurispeciale.” b. Condiţii:I. Condiţii cu privire la condamnare: ea intervine pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru condamnări lapedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an; ea nu va opera în cazul în care în termenul de trei ani, condamnatul săvârşeşte onouă infracţiune.II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare: intervenţia reabilitării este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de laexecutarea pedepsei oro de la stingerea executării acesteia;

61



termenul se calculează indiferent de natura pedepsei, închisoare sau amendă şisecalculează de la executarea pedepsei ori de la stingerea executării pedepsei prinmodalităţile prevăzute de lege.III. Condiţii cu privire la persoana condamnatului:

condamnatul trebuie ca în termen de 3 ani să numai săvârşească infracţiuni.c. Reabilitarea de drept în cazuri speciale:Reabilitarea de drept intervine în următoarele cazuri speciale: reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării pedepseieste prevăzută în art. 86 C. pen. şi intervine la împlinirea termenului de încercare,dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o cauză de revocare ori de anulare asuspendării şi tot astfel la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendăriiexecutării pedepsei sub supraveghere (art. 866 C. pen.) ; reabilitarea de drept intervine pentru condamnatul militar în termen care executăpedeapsa într-o închisoare militară, la terminarea executării pedepsei, iar în cazul încare pedeapsa a fost redusă cu o treime ori cu jumătate ca urmare a conduitei

acestuia la terminarea executării pedepsei astfel reduse. Reabilitarea de drept vainterveni şi la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a devenit inaptşi a fost liberat condiţionat.d. Efectele reabilitării de drept: pe lângă efectele generale mai precizăm, cu privire la reabilitarea de drept, căscoaterea condamnatului din cazierul judiciar are loc după ce au trecut 2 ani de laexpirarea termenului de încercare (art. 12 lit. b din Legea nr. 7 / 1972).

2)REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂa. Noţiune: “Aceasta este acea formă de reabilitare care se acordă, la cerereacondamnatului, de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de lege.” b. Condiţii:I. Condiţii cu privire la condamnare: poate face obiectul reabilitării judecătoreşti orice condamnare, indiferent deinfracţiune şi de pedeapsa aplicată, inclusiv pentru pedeapsa închisorii care a înlocuit pedeapsa detenţiunii pe viaţă; condamnarea să nu atragă reabilitarea de drept; cererea de reabilitare când a intervenit amnistia după condamnare este admisă.II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare: condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanţa de judecată după trecerea

unui termen de:♦ 4 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii până la 5 ani, pentru care nu intervine reabilitarea de drept ;♦ 5 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani;♦ 7 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

62



♦ 7 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii cu care a fost înlocuită, princomutare, pedeapsa detenţiei pe viaţă, indiferent de durata închisorii.Potrivit art. 135 alin. 2 C. pen. procurorul general poate reduce, în cazuriexcepţionale, termenele arătate. Termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în funcţie de pedeapsa

principală aplicată condamnatului pentru o singură infracţiune ori pentru un concursdeinfracţiuni şi fără de pedeapsa executată care poate fi mai redusă ca urmare a uneigraţieri parţiale.În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare curge de la dataexecutării ultimei pedepse, iar durata lui va fi stabilită în raport cu condamnarea ceamai grea executată. Termenele de reabilitare judecătorească sunt termene substanţiale şi se calculeazăpotrivit art. 154 C. pen. care prevede că luna şi anul se socotesc îndeplinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. În calculareatermenelor de reabilitare îl are data de la care încep să curgă.

Termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executareapedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris.În caz de graţiere totală ori a restului de pedeapsă termenul de reabilitare curge dela data actului de graţiere. Termenul începe să curgă, în cazul închisorii de la punerea în libertate definitivă dela locul de deţinere. Dacă pentru ultima parte din pedeapsă condamnatul fuseseliberat ondiţionat, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepseişi nu de la data liberării condiţionate.În cazul executării pedepsei la locul de muncă termenul se calculează de la dataurmătoare ultimei zile de muncă.Dacă prin comutarea arestării preventive, nu mai rămâne de executat nici un rest de

pedeapsă, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii decondamnare.În cazul în care executarea pedepsei aplicate a avut loc prin deţinere preventivăcare a luat sfârşit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.III. Condiţii cu privire la conduita condamnatului: în cursul termenului de reabilitare condamnatul să nu fi suferit o nouăcondamnare ; condamnatul care cere reabilitarea trebuiă să aibă asigurată existenţa prinmuncă sau prin alte mijloace oneste; solicitantul să fi avut o conduită bună; achitarea în întregime a cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile la platacărora a fost obligat, afară de cazul în care partea vătămată a renunţat ladespăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în modregulat obligaţiile privitoare la despăgubirile civile din hotărârea de condamnare.Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile nu se datorează releicredinţe a condamnatului se poate dispune reabilitarea.Constatând că toate condiţiile arătate sunt îndeplinite, instanţa este obligată săadmită cererea de reabilitare.

63



Reînoirea cererii de reabilitare, când o primă cerere a fost respinsă estereglementată înart. 138 C. pen. din care rezultă că:a) în caz de respingere a cererii de reabilitare pe motive de formă, ea poate fireînoită potrivt dispoziţiilor Codului de procedură penală; astfel potrivit art. 497 C.

proc. pen., cererea dereabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarelecazuri: când a fost introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 alin. 2 C. proc. pen., iar petiţionarulnu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; când lipseşte vreuna din menţiunile prevăzute în art. 495 alin. 2 lit. b-e C. proc. pen., iar petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul cei s-a acordat în acest scop.În cazul respingerii cererii pe motivul că a fost introdusă înainte de termenul legal, onouă cerere va putea fi introdusă imediat ce termenul legal a fost împlinit ; în cazul

respingerii cererii pentru celelalte motive de formă arătate, o nouă cerere va puteafi făcută oricând, dar cu respectarea condiţiilor de formă respective (art. 497 alin. 2C. proc. pen.);b) în cazul respingerii cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de fondarătate în art. 137 C. pen., o nouă cerere va putea fi făcută, potrivit art. 138 alin. 1 şi 2 C.pen., numai în următoarele condiţii: după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisoriimai mare de 10 ani; după trecerea unui termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisoriimai mare de 5 ani (până la 10 ani inclusiv); după trecerea unui termen de un an în cazul celorlalte condamnări (până la 5 ani închisoare, inclusiv); termenele arătate se socotesc de la data respingerii cererii, adică de larămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a respins cererea; pe durata termenelor menţionate să fie îndeplinite toate condiţiile de fond arătateîn art. 137 C. pen.Introducerea unei cereri înainte de împlinirea termenelor arătate constituie un motivformal de respingerea a cererii care va permite formularea unei noi cereri după împlinirea termenului respectiv.Anularea reabilitării judecătoreşti este reglementată în art. 139 C. pen. potrivitcăruia reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a

descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fostcunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare.

Penal Parte Generala

Documents

Transcript of Penal Parte Generala