drept penal parte generala suport Bobesi FlorinA

8/7/2019 drept penal parte generala suport Bobesi FlorinA

http://slidepdf.com/reader/full/drept-penal-parte-generala-suport-bobesi-florina 1/109

DREPT PENAL

PARTEA

GENERALĂ



C U P R I N S

1. DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI .................................................62. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII ......................8

2.1. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII.............................................................................82.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII.........................................8

2.2.1. Fapta să prezinte pericol social........................................................................82.2.2. Fapta să fie săvâr şită cu vinovăţie .................................................................112.2.3. Fapta să fie prevăzută de legea penală..........................................................12

3. STRUCTURA SAU ELEMENTELE INFRACŢIUNII .........................................143.1. ASPECTE GENERALE ..............................................................................14

3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII .........................................................................153.2.1. Obiectul juridic ...............................................................................................153.2.2. Obiectul material.............................................................................................15

3.3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII. ........................................................................173.3.1. Subiectul activ al infracţiunii ...........................................................................173.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii ..........................................................................18

3.4. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII ......................................................193.4.1. Actul de executare ..........................................................................................193.4.2. Urmarea imediată ...........................................................................................203.4.3. Raportul de cauzalitate ...................................................................................213.4.4. Timpul, locul, modul şi mijloacele de săvâr şire a infracţiunii ...........................22

3.5. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII ......................................................233.5.1. Vinovăţia .........................................................................................................23

3.5.1.1. Intenţia......................................................................................................243.5.1.1.1. Formele intenţiei. ...............................................................................243.5.1.1.2. Gradele intenţiei.................................................................................25

3.5.1.2. Culpa.........................................................................................................263.5.1.2.1. Formele culpei. ..................................................................................263.5.1.2.2. Gradele culpei....................................................................................29

3.5.1.3. Praeterintenţia ..........................................................................................293.5.2. Mobilul şi scopul...............................................................................................30

3.5.2.1. Mobilul ......................................................................................................30

3.5.2.2. Scopul .......................................................................................................314. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII .............................................................................33

4.1. CONŢINUTUL LEGAL ŞI CONŢINUTUL CONCRET.....................................334.1.1. Conţinutul legal.................................................................................................334.1.2. Conţinutul concret.............................................................................................34

4.2. FELURILE CONŢINUTULUI LEGAL ..............................................................364.2.1. Conţinutul de bază............................................................................................364.2.2. Conţinutul agravat.............................................................................................364.2.3. Conţinutul atenuat.............................................................................................394.2.4. Conţinutul complex............................................................................................404.2.5. Conţinutul alternativ ..........................................................................................404.2.6. Conţinuturile alternative ....................................................................................41

5. DESFĂŞURAREA ÎN TIMP A INFRACŢIUNII.........................................................435.1. FAZA INTERNĂ A INFRACŢIUNII.....................................................................43



5.2. FAZA EXTERNĂ A INFRACŢIUNII................................................................435.2.1. Comunicarea hotărârii infracţionale.................................................................445.2.2. Actele preparatorii............................................................................................445.2.3. Tentativa...........................................................................................................45

5.2.3.1. Definiţia şi formele tentativei......................................................................455.2.3.2. Pedepsirea tentativei.................................................................................465.2.3.3. Cazuri de nepedepsire a tentativei ...........................................................465.2.3.4. Infracţiuni la care nu poate exista tentativă ..............................................49

5.2.4. Consumarea infracţiunii. ..................................................................................505.2.5. Epuizarea infracţiunii..................................................................................50

6. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.......................................................................516.1. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI ...................................................................51

6.1.2. Concursul ideal de infracţiuni ...........................................................................526.1.1. Concursul real de infracţiuni.............................................................................51

6.1.3. Pedepsirea concursului de infracţiuni.............................................................536.2. RECIDIVA...................................................................................................556.2.1. Definiţie................................................................................................556.2.2. Condiţiile primului termen al recidivei...................................................556.2.3. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei ....................................566.2.4. Formele recidivei şi modul de pedepsire..............................................56

6.2.4.1. Recidiva mare postcondamnatorie ................................................576.2.4.2. Recidiva mare postexecutorie .......................................................576.2.4.3. Mica recidivă..................................................................................58

6.2.5. Recidiva internaţională.........................................................................586.3. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ DE INFRACŢIUNI................................59

7. UNITATEA DE INFRACŢIUNE.........................................................................607.1. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE...............................................607.1.1.Unitatea materială de infracţiune ..........................................................60

7.1.2. Infracţiunea continuă............................................................................617.2. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE....................................................61

7.2.1. Infracţiunea de obicei...........................................................................617.2.2. Infracţiunea continuată.........................................................................62

7.2.2.1. Definiţie .........................................................................................627.2.2.2. Condiţii ..........................................................................................627.2.2.3. Consumarea şi epuizarea..............................................................637.2.2.4. Pedepsirea infracţiunii continuate..................................................63

7.2.3. Infracţiunea complexă..........................................................................647.2.3.1. Definiţie .........................................................................................647.2.3.2. Formele infracţiunii complexe........................................................647.2.3.3. Consumarea..................................................................................657.2.3.4. Pedepsirea infracţiunii complexe...................................................66

8. PLURALITATEA DE INFRACTORI..................................................................678.1. PLURALITATEA NATURALĂ DE INFRACTORI ......................................67

8.2. PLURALITATEA OCAZIONALĂ DE INFRACTORI (PARTICIPAŢIA).....688.2.1. Definiţie................................................................................................688.2.2. Natura juridică a participaţiei penale....................................................698.2.3. Condiţiile participaţiei penale ...............................................................71

8.3.4.1. Autoratul şi coautoratul.....................................................................74



8.3.4.1.1. Definiţie...................................................................................748.3.4.1.2. Condiţiile coautoratului............................................................758.3.4.1.3. Infracţiuni la care nu e posibil coautoratul...............................77

8.3.4.2. Instigarea.......................................................................................778.3.4.2.1.Condiţiile instigării. ...................................................................78

8.3.4.2.2. Formele instigării.....................................................................798.3.4.2.3. Instigarea neurmată de executare. .........................................80

8.3.4.2.3. Instigarea urmată de executare şi desistare ori împiedicarea produceriirezultatului. .....................................................................................80

8.3.4.3. Complicitatea.................................................................................818.3.4.3.1. Definiţie...................................................................................818.3.4.3.2 Condiţiile complicităţii...............................................................818.3.4.3.3. Formele complicităţii. ..............................................................82

8.3.5. Pedeapsa în cazul participaţiei penale.................................................84

8.3.6. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale................................858.3.6.1. Circumstanţele personale..............................................................868.3.6.2. Circumstanţele reale......................................................................86

8.3.7. Participaţia improprie ...........................................................................87



1. DREPTUL PENAL ÎN SISTEMULDREPTULUI

Dreptul penal este una dintre ramurile sistemului de drept şi face parte din domeniul dreptului

public alături de alte ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul procesual penal, dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.

Dreptul penal este acea ramur ă a dreptului constituită din ansamblul normelor juridice care

reglementează relaţiile dintre membrii societăţii privitoare la apărarea împotriva celor mai

grave fapte prin care se încalcă valorile fundamentale ale societăţii, definind aceste fapte ca

infracţiuni şi stabilind pedepsele şi alte sancţiuni penale aplicabile persoanelor care le

săvâr şesc, în scopul prevenirii şi combaterii unor asemenea fapte.

În ţara noastr ă, izvorul principal de drept penal este Codul penal 1

. Pe lângă acesta, existăşi

numeroase legi speciale care, reglementând domenii specifice de rela ţii sociale, prevăd şi

unele norme juridice de drept penal menite să sancţioneze cele mai grave dintre încălcările

normelor de conduită prescrise de lege pentru acele domenii. Practic, cele mai multe dintre

legile speciale prevăd în cadrul capitolului consacrat sancţiunilor, pe lângă contravenţii, cel

puţin o infracţiune. De exemplu, codul rutier prevede mai multe infracţiuni privind siguranţa

circulaţiei. La fel, prevăd mai multe infracţiuni legea privind combaterea actelor de corupţie,

legea privind combaterea traficului de droguri, legea privind combaterea traficului de

persoane, codul vamal, codul aerian, legea societăţilor comerciale etc., etc.

Partea general ă a dreptului penal cuprinde normele juridice penale cu valoare de principiu

şi institu ţ iile dreptului penal cu aplicabilitate general ă, în cazul tuturor infrac ţ iunilor, indiferent

dac ă ele sunt prev ăzute în Codul penal sau în legi speciale.Aceste norme cu caracter general sunt cuprinse în Partea general ă a Codului penal şi

statuează asupra scopului legii penale şi principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, prevăd

principiile aplicării legii penale în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor, definesc infracţiunea şi

tr ăsăturile ei esenţiale, reglementează tentativa, formele ei şi modul de pedepsire a acesteia,

stabilesc condiţiile generale ale r ăspunderii penale, reglementează formele unităţii de

infracţiune şi pluralităţii de infracţiuni, formele

1

Codul penal în vigoare în prezent este Codul penal din 1968 , intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. După 1989 el asuferit importante modificări pentru a corespunde noilor realităţi social-politice din ţara noastr ă, pentru a fi



pluralităţii de infractori, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, măsurile de siguranţă

şi măsurile educative, principiile şi criteriile generale de individualizare a pedepselor etc.

Partea special ă a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor juridice de incriminare şi a

altor norme de drept penal cu aplicare special ă. Aceste norme sunt cuprinse atât în Partea

special ă a Codului penal, cât şi în legi speciale. Normele de incriminare cuprind întotdeauna

o descriere a faptei cu caracter penal şi ar ătarea pedepselor aplicabile şi limitele lor speciale

pentru fiecare infrac ţ iune în parte. În unele norme de incriminare se mai prev ăd şi cerinţ e

speciale pentru existenţ a unor infrac ţ iuni, cauze speciale care înl ătur ă caracterul penal al

faptei sau cauze speciale de nepedepsire, circumstanţ e agravante sau atenuante speciale, pedepse complimentare sau măsuri de siguranţă etc.

Partea generalăşi partea specială a dreptului penal formează un tot unitar, nici una neputând

funcţiona în absenţa celeilalte. Principiile şi instituţiile comune prevăzute în partea generală a

dreptului penal î şi pot găsi aplicare numai prin aplicarea lor în cazul normelor de incriminare

din partea specială. La rândul lor, normele de incriminare nu pot fi puse în aplicare decât

recurgând la principiile, instituţiile

şi normele comune din cadrul p

ăr ţii generale.

pus în concordanţă cu prevederile Constituţiei din 1991 şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte. Unnou cod penal a fost adoptat în anul 2004, dar intrarea lui în vigoare a fost amânată până la 31 dec 2006.



2. DEFINI IA ŞI TRĂSĂTURILE ESEN IALE ALE INFRAC IUNII

Infracţiunea este unul dintre conceptele fundamentale ale dreptului penal în jurul căruia suntgrupate numeroase norme juridice penale.

2.1. DEFINI IA INFRAC IUNII

Infracţiunea este definită de art. 17 din codul penal în felul următor: “Infrac ţ iune este fapta

care prezint ă pericol social, săvâr şit ă cu vinov ăţ ie şi prev ăzut ă de legea penal ă.”

2.2. TRĂSĂTURILE ESEN IALE ALE INFRAC IUNII

Din definiţia legală rezultă că orice infracţiune trebuie să îndeplinească următoarele

tr ăsături esenţiale:• să fie o fapt ă de pericol social;• să fie săvâr şit ă cu vinov ăţ ie;• să fie prev ăzut ă de legea penal ă.

2.2.1. Fapta să prezinte pericol social

Există numeroase fapte antisociale, fie interzise de lege (ilicite), fie neinterzise de lege

(imorale, contrare normelor de convieţuire socială). Dintre toate acestea, infracţiunile se

situează pe treapta cea mai ridicată a pericolului social.

Comparativ cu infracţiunile, alte fapte ilicite prezintă un pericol social mai redus:

contravenţiile, abaterile disciplinare, faptele ilicite civile cauzatoare de prejudicii.

Fapta de pericol social este definită de art. 18 din codul penal, care prevede următoarele:

“Fapt ă care prezint ă pericol social în înţ elesul legii penale este orice ac ţ iune sau inac ţ iune

prin care se aduce atingere uneia dintre valorile ar ătate în art. 1 şi pentru sanc ţ ionarea

c ăreia este necesar ă aplicarea unei pedepse.”

In articolul 1 din codul penal sunt enumerate în mod sintetic valorile fundamentale ale

societăţii pe care legea penală le apăr ă împotriva infracţiunilor. Textul prevede că “Legea

penal ă apăr ă, împotriva infrac ţ iunilor, România, suveranitatea, independenţ a, unitatea şi

indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libert ăţ ile acesteia, proprietatea, precum şi

întreaga ordine de drept.”



infrac ţ iuni de obicei . De exemplu, infracţiunea de prostituţie presupune procurareamijloacelor de existenţă prin practicarea de acte sexuale cu diferite persoane, într-o perioadă de timp.

Există însăşi situaţii când o anumită faptă, în mod formal, după criteriul pericolului abstract,

ar putea fi considerată infracţiune, dar privită în mod concret se dovedeşte a fi una

neînsemnată, derizorie. De exemplu, furtul unei pâini dintr-un magazin sau a unor fructe din

livadă. La fel o evaziune fiscală de valoare derizorie sau primirea unui buchet de flori sau a

altui obiect cu valoare simbolică de către un funcţionar public. În astfel de situaţii pericolul

social concret al faptei este foarte redus, nefiind justificată considerarea faptei respective ca

infracţiune şi nici aplicarea unei pedepse.Pentru asemenea cazuri, art. 181

din codul penal prevede următoarele:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, dac ă prin atingerea minimă

adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţ inutul ei concret, fiind lipsit ă în mod v ădit

de importanţă, nu prezint ă gradul de pericol social al unei infrac ţ iuni.”

Constatarea că fapta este în mod vădit lipsită de importanţă este lăsată la aprecierea

procurorului sau a instanţei de judecată, care vor ţine seamă de “modul şi mijloacele de

săvâr şire a faptei, de scopul urmărit, de împrejur ările în care fapta a fost comisă, de urmarea

produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita f ă ptuitorului”.

De exemplu, în cazul furtului valoarea redusă a pagubei nu va fi singurul criteriu de

apreciere, ci se va ţine seamăşi de natura bunului furat, de locul săvâr şirii şi modul de

săvâr şire, precum şi de faptul dacă acea persoană a comis pentru prima oar ă asemenea

faptă ori dimpotrivă. Furtul din buzunare sau prin efracţie ori furtul de băuturi alcoolice sau

cel comis de un recidivist nu vor putea fi considerate lipsite de importan ţă, chiar dacă

paguba ar fi redusă, ci asemenea faptă va fi considerată infracţiune.

Dacă se ajunge la concluzia că fapta este lipsită de importanţă şi nu poate fi considerată

infracţiune, procurorul sau instanţa de judecată vor aplica f ăptuitorului o amend ă cu caracter

administrativ .

Desigur, asemenea chestiune nu se pune când pericolul abstract al faptei este extrem de

ridicat datorită naturii valorii sociale vizate, încât nu s-ar putea considera niciodată că o

asemenea faptă ar fi lipsită de importanţă (de exemplu, omorul, tâlhăria, actele de terorism

etc.).



2.2.2. Fapta să fie săvâr şit ă cu vinov ăţ ie

Prin vinovăţie se înţelege, în esenţă, atitudinea, pozi ţ ia psihic ă a f ă ptuitorului faţă de fapta

comisă (ac ţ iune sau inac ţ iune) şi faţă de consecinţ ele acesteia.

Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal nu există r ăspundere obiectivă, ci numai

r ăspundere bazată pe vinovăţie. Nu este suficient ca o faptă să prezinte pericol social pentru

a fi considerată infracţiune, ci trebuie să fi fost comisă cu vinovăţie

Chiar dacă ar produce urmări dintre cele mai grave, o faptă nu va fi considerată infracţiune şi

nu va atrage r ăspunderea penală a f ăptuitorului dacă nu a comis-o cu vinovăţie.

Pentru a exista vinovăţie cu privire la o faptă este necesar ca f ăptuitorul să fie responsabil penal (să fi împlinit vârsta de 14 ani) şi să aibă discernământ adică să aibă capacitatea de a

înţelege semnificaţia faptelor sale şi a urmărilor acestora în raport cu valorile sociale, cât şi

capacitatea de a-şi controla conduita.

În raport de prevederea sau nu a urmărilor faptei şi de atitudinea psiho-volitivă a f ăptuitorului

faţă de acele urmări, în dreptul penal vinovăţia poate îmbr ăca următoarele forme:

• intenţ ia (direct ă sau indirect ă );• culpa (cu prevedere sau f ăr ă prevedere);• praeterintenţ ia (intenţ ia depăşit ă ).

Înţelesul acestor forme ale vinovăţiei va fi explicat într-o secţiune următoare.

Pentru existenţa oricărei infracţiuni se cere ca f ăptuitorul să fi săvâr şit fapta cu vinovăţie. Însă

fiecare infracţiune necesită o anumit ă formă de vinov ăţ ie dintre cele ar ătate mai sus. Dacă nu

există forma de vinovăţie cerută de lege pentru acea infracţiune, fie fapta nu va constitui

deloc infracţiune, fie va constitui o altă infracţiune.De exemplu, uciderea unei persoane nu constituie infracţiune dacă f ăptuitorul nu a ac ţ ionat

cu vinov ăţ ie (de exemplu, un bolnav psihic iresponsabil).

Dacă uciderea s-a comis cu vinovăţie, fapta va putea constitui fie infrac ţ iunea de omor (dacă

s-a comis cu intenţie), fie infrac ţ iunea de ucidere din culpă (dacă s-a comis din culpă), fie

infrac ţ iunea de loviri cauzatoare de moarte (dacă s-a comis cu praeterintenţie).

Forma de vinovăţ

ie necesar ă

pentru existenţa unei infrac

ţiuni rezult

ădin norma juridic

ăde

incriminare, coroborată cu dispoziţiile din partea generală a codului penal.



Majoritatea infracţiunilor prevăzute de codul penal sau de legi speciale necesită săvâr şirea

faptei cu intenţ ie.

Faptele comise din culpă sunt prevăzute de lege ca infracţiuni numai ca excepţie. De aceeanumărul de infracţiuni la care vinovăţia constă în culpă este redus (de exemplu, uciderea din

culpă, vătămarea din culpă, neglijenţa în serviciu etc.).

Tot puţine ca număr sunt şi infracţiunile la care forma de vinovăţie constă în praeterintenţie.

2.2.3. Fapta să fie prev ăzut ă de legea penal ă

Această tr ăsătur ă esenţială a infracţiunii înseamnă că o faptă pentru a fi considerată

infracţiune trebuie în mod obligatoriu să fie prevăzută de legea penală (codul penal sau altă

lege), în sensul de a fi descrisă printr-o normă juridică cuprinsă într-o lege şi de se preciza că

acea faptă constituie infracţiune şi atrage cutare pedeapsă.

În acest sens, în art. 2 alin. 2 al codului penal se arată că “Legea prevede care fapte

constituie infrac ţ iuni, pedepsele ce se aplic ă infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul

săvâr şirii acestor fapte.”

Textul citat consacr ă un principiu fundamental al dreptului penal denumit

“principiul legalit ăţ ii incriminării şi al pedepsei”.

Acest principiu are semnificaţia că numai prin lege se poate prevedea că o anumită faptă

constituie infracţiune şi numai prin lege se pot stabili pedepse ori alte sancţiuni penale.

Cu alte cuvinte, dintre actele normative ce pot cuprinde norme juridice, elaborate de felurite

autorităţi publice (conform competenţelor stabilite prin Constituţie) numai prin lege se pot

prevedea infrac ţ iuni şi pedepse.

Legea este actul normativ adoptat de parlament cu respectarea procedurii prevăzute de

Constituţie. Potrivit Constituţiei, legile pot fi de două feluri: ordinare sau organice. Însă

Constituţia prevede că infracţiunile şi pedepsele pot fi stabilite numai prin lege organic ă.

Legile organice necesită pentru adoptare o majoritate calificat ă şi anume votul pentru a

umătate plus unu din numărul total al senatorilor sau deputaţ ilor, spre deosebire de legile

ordinare care se adoptă cu o majoritate simplă (jumătate plus unu din numărul senatorilor

sau deputaţ ilor prezenţ i).



Aceasta explicăşi de ce uneori legile organice se întâmplă să fie respinse în condiţiile unei

prezenţe la vot aproape de limită (pentru ca o lege organică să poată fi adoptată ar trebui ca

practic toţi cei prezenţi să voteze “pentru” ).Prin urmare, infracţiuni şi pedepse nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât

legea organică (de exemplu, nu prin hotărâri de guvern, nici prin ordine ale miniştrilor şi nici

prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale.

Tot astfel, nici abrogarea sau modificarea unor infracţiuni şi nici modificarea pedepselor

prevăzute pentru infracţiuni nu se pot face decât prin lege organic ă. De aceea, Guvernul nu

poate să “indexeze” prin hotărâre de guvern cuantumul amenzilor penale prevăzute la unele

infracţiuni, ci trebuie să înainteze Parlamentului un proiect de lege organică în acest scop.

Pentru ca o faptă concretă să fie considerată infracţiune trebuie să se constate că ea

corespunde cu descrierea faptei tipice pe care o prevede norma de incriminare dintr-o lege

organică.

Nici o autoritate publică, nici instanţele de judecată, nu au dreptul să adauge ceva la

prevederea legii şi nu pot să considere, pe bază de analogie, că o faptă este infracţiune,

dacă

acea faptă

nu corespunde întocmai cu textul unei norme de incriminare dintr-o lege

organică.



3. STRUCTURA SAU ELEMENTELE INFRAC IUNII

3.1. ASPECTE GENERALE

Infracţiunile prevăzute de legi sunt foarte numeroase şi se deosebesc unele de altele prin

multiple aspecte. Cu toate acestea, toate infracţiunile au în comun acelaşi tipar , acelaşi

model teoretic, aceeaşi structur ă.

Infracţiunea ca entitate juridică abstractă, aşa cum este ea înţeleasă în prezent, este rodul

unei evoluţii îndelungate a gândirii juridice şi legifer ării. Pentru a facilita cunoaşterea ei este

necesar ă, pe lângă cunoaşterea tr ăsăturilor esenţiale, şi examinarea elementelor eistructurale.

Analiza priveşte însă o structur ă abstractă, teoretică, ce nu poate fi percepută cu ajutorul

simţurilor şi de aceea instrumentele de analiză vor fi tot instrumente teoretice.

În doctrina dreptului penal se consider ă că infracţiunea se prezintă ca o structur ă cuprinzând

mai multe elemente. Deşi părerile sunt împăr ţite în ce priveşte numărul de elemente şi

sistematizarea lor, în cele din urmă toţi specialiştii se refer ă în ansamblu la aceleaşi

elemente, la aceleaşi aspecte, chiar şi atunci când folosesc o terminologie par ţial diferită. În

opinia noastr ă, în faza de asimilare a cunoştinţelor este mai importantă cunoaşterea fiecărui

element component, indiferent de metoda de abordare a analizei şi indiferent de

sistematizarea ulterioar ă.

Unii autori consider ă că infracţiunea cuprinde patru elemente şi anume:

-obiectul;

-subiecţii;• latura obiectivă;• latura subiectivă.

Alţii consider ă însă că infracţiunea ar cuprinde doar două elemente: latura obiectiv ă şi latura

subiectiv ă, iar celelalte două (obiectul şi subiecţii) nu ar face parte din structura infracţiunii, ci

ar constitui o entitate aparte, denumită situaţ ie premisă sau preexistent ă. Însăşi adepţii

acestei opinii analizează nu numai latura obiectivăşi cea subiectivă a infracţiunii ci şi obiectul

şi subiecţii infracţiunii, chiar dacă o fac în contextul situaţiei premisă.

În scop didactic ni se pare mai simplu de abordat structura infracţiunii prin prisma a 4

elemente.



3.2. OBIECTUL INFRAC IUNII

În privinţa obiectului infracţiunii se face distincţie între obiectul juridic şi obiectul material.

3.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii se refer ă la valorile sociale lezate sau periclitate prin infracţiune.

Obiectul juridic generic sau de grup cuprinde un mănunchi de valori sociale strâns legate

între ele, împotriva cărora se îndreaptă infracţiunea (de exemplu, grupul de valori privitoare

la persoană ori al celor privitoare la patrimoniul persoanei). În unele cazuri existăşi un obiect generic de subgrup (de exemplu, valorile sociale privind

viaţa persoanei, cel privind integritatea corporalăşi sănătatea persoanei, libertatea persoanei,

libertatea sexuală, demnitatea persoanei etc.).

Obiectul juridic generic constituie criteriul principal de sistematizare a infracţiunilor în codul

penal, pe titluri, capitole şi secţiuni. Astfel toate infracţiunile îndreptate contra siguranţei

statului sunt cuprinse într-un titlu distinct denumit “Infrac ţ iuni contra siguranţ ei statului”, cele

ce sunt îndreptate contra persoanei sunt grupate în titlul denumit “Infrac ţ iuni contra persoanei” (subîmpăr ţit în capitole şi secţiuni), cele îndreptate contra proprietăţii formează

titlul “Infrac ţ iuni contra patrimoniului” ş.a.m.d.

Obiectul juridic special const ă în valoarea social ă specific ă lezat ă sau periclitat ă printr-o

anumit ă infrac ţ iune.

De pildă, obiectul juridic special al infracţiunii de omor este viaţ a persoanei, iar al infracţiunii

de vătămare corporală este integritatea corporal ă sau sănătatea persoanei.

Tot astfel, obiectul juridic special al infracţiunii de viol este libertatea sexual ă a persoanei, cel

al infracţiunii de violare de domiciliu este libertatea domiciliului , cel al furtului este dreptul de

posesie asupra bunurilor mobile, iar cel tulbur ării de posesie este dreptul de posesie asupra

bunurilor imobile etc.

3.2.2. Obiectul material

Toate infracţiunile au obiect juridic , dar numai unele au şi un obiect material , în timp ce altele

nu. De exemplu, calomnia, ameninţarea, mărturia mincinoasă, conducerea f ăr ă permis ori în

stare de ebrietate, luarea de mită, prostituţia etc. nu au obiect material.



• Obiectul material al infrac ţ iunii const ă în lucrul sau fiinţ a care d ă expresie

material ă sau, altfel spus, care întruchipeaz ă valoarea social ă ce constituie obiectul

uridic al infrac ţ iunii şi asupra c ăruia se îndreapt ă ori se r ăsfrânge ac ţ iunea sau inac ţ iunea f ă ptuitorului.

De exemplu, corpul persoanei este obiect material al infracţiunii de omor, bunul mobil furat

este obiect material al infracţiunii de furt.

Între obiectul juridic şi cel material există o strânsă concordanţă: obiectul juridic se exprimă

în formă materială prin obiectul material, iar pe de altă parte obiectul material evocă,

simbolizează valoarea socială, adică obiectul juridic ca şi concept abstract.

De exemplu, corpul persoanei ca obiect material este expresia materială a vieţii persoanei caobiect juridic, iar bunul furat este expresia materială a dreptului de posesie ca obiect juridic.

În sens invers, corpul persoanei simbolizează, evocă viaţa ca obiect juridic, iar bunul mobil

evocă dreptul de posesie al persoanei asupra acestuia.

Dacă între un anumit lucru despre care este vorba în definiţia unei infracţiuni şi obiectul

uridic special al acelei infracţiuni nu există concordanţa ar ătată, acel lucru nu este obiect

material al infracţiunii, ci are altă semnificaţie juridică.De exemplu, la omor viaţa persoanei este obiectul juridic, dar cuţitul sau arma de foc nu sunt

obiectul material al infracţiunii. Nici la furt, instrumentele de spargere sau cheile false nu sunt

obiect material al infracţiunii.

Nu sunt obiect material al infracţiunii:• instrumentele de săvâr şire a infrac ţ iunii , adică lucrurile de care infractorul seserveşte pentru comiterea infracţiunii (armă, instrument de spargere, legitimaţie falsă,maşină de tipărit bani falşi etc.)• lucrurile produse prin infrac ţ iune adică acelea ce rezultă direct din fapta ce

constituie infracţiune (banii falşi, documentele false, băuturile sau alimentele falsificate,mărfurile contraf ăcute, discurile multiplicate ilegal (piratate) etc.• foloasele dobândite de pe urma infrac ţ iunii , adică bunurile obţinute drept avantajmaterial în urma săvâr şirii unei infracţiuni (banii primiţi ca şpagă, remuneraţiaprostituatei, banii obţinuţi din vânzarea drogurilor etc.

Înţelegerea acestei deosebiri este importantă nu numai teoretic, ci şi practic, deoarece în

timp ce lucrurile ce formează obiectul material sunt apărate de lege ca şi obiectul juridic decare sunt legate, iar dacă au ajuns în posesia infractorului trebuie



restituite titularului (de exemplu bunurile furate), toate celelalte categorii de lucruri amintitemai sus sunt supuse confiscării speciale conform art. 116 din codul penal.

3.3. SUBIEC II INFRAC IUNII.

Infracţiunea are două feluri de subiecţi: subiectul activ şi subiectul pasiv .

Subiectul activ al infracţiunii este persoana care săvâr şeşte infracţiunea, iar subiectul pasiv

persoana vătămată prin infracţiune, victima infracţiunii.

3.3.1. Subiectul activ al infrac ţ iunii

Subiect activ al infracţiunii poate fi în raport cu reglementarea în vigoare numai o persoană

fizic ă.

Parlamentului a adoptat recent o lege de modificare a codului penal prin care au fost

introdusă r ăspunderea penală a persoanei juridice, după modelul altor state. Asta înseamnă

că într-o perspectivă apropiată2

subiect activ al infracţiunii va putea fi şi o persoană juridic ă.

Persoana fizică pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii trebuie să fi împlinit vârsta de 14

ani şi să aibă discernământ . Minorul sub 14 ani nu r ăspunde penal , prezumându-se în mod

absolut că nu are discernământ. Deci acesta nu poate fi subiect activ al infracţiunii.

Cu privire la minorul între 14 şi 16 ani legea prevede că, în principiu, nici acesta nu r ăspunde

penal , dar totuşi el va r ăspunde penal dacă se dovedeşte că a avut discernământ. Prezumţia

lipsei discernământului este în acest caz relativ ă, putând fi r ăsturnată prin proba contrar ă. În

acest scop minorul trebuie supus obligatoriu unei expertize. Dacă se constată că a avut

discernământ, el va r ăspunde penal.

În privinţa minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, legea prevede că acesta r ăspunde penal ,

afar ă de cazul în care se dovedeşte că nu a avut discernământ. Şi în acest caz este vorba de

o prezumţie relativă. Dacă nu sunt îndoieli asupra discernământului minorului el va r ăspunde

penal, în baza prezumţiei amintite. Se va dispune expertiză numai dacă există îndoieli asupra

existenţei discernământului sau dacă apărarea acestuia o cere, adică similar cu situaţia

majorilor. Dacă expertiza stabileşte că minorul nu a avut discernământ, el nu va r ăspunde

penal.

2

Dispoziţiile din legea modificatoare privind r ăspunderea penală a persoanei juridice urmează să intre în vigoare întermen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.



Dacă norma de incriminare nu prevede nici o cerinţă suplimentar ă cu privire la subiectul activ

al infracţiunii înseamnă că acea infracţiune poate fi comisă de orice persoană care

îndeplineşte condiţiile generale pentru a r ăspunde penal, în sensul ar ătat mai sus. Altfelspus, subiect activ al infracţiunii respective poate fi orice persoană.

Cele mai multe dintre infracţiuni pot avea ca subiect activ orice persoană. De exemplu,

omorul, furtul, tâlhăria, violul etc.

Există însăşi infracţiuni care nu pot avea ca subiect activ orice persoană, întrucât legea

prevede anumite cerinţe speciale cu privire la subiectul activ, în sensul că acesta trebuie să

îndeplinească o anumită calitate. Despre asemenea infracţiuni se spune că au subiect activ

special sau calificat .De exemplu, infracţiunea de tr ădare poate fi comisă numai de acela care are calitatea de

cet ăţ ean român, delapidarea numai de persoana care are calitatea de func ţ ionar, cumulativ

cu aceea de administrator sau gestionar , represiunea nedreaptă numai de acela care este

udec ător sau procuror , abuzul în serviciu numai de către cel care are calitatea de func ţ iona

public etc.

3.3.2. Subiectul pasiv al infrac ţ iunii

Subiectul pasiv sau victima infracţiunii este persoana căreia i se aduce o vătămare a prin

infracţiunea respectivă, în sensul de prejudiciu efectiv de natur ă materială sau morală ori de

periclitare a unor interese legitime.

Subiect pasiv al infracţiunilor poate fi, în principiu, atât persoana fizic ă, cât şi persoana

uridic ă.

În concret însă unele infracţiuni pot avea ca subiect pasiv fie o persoană fizic ă, fie

o persoană juridic ă (furtul, tâlhăria, înşelăciunea, abuzul de încredere etc.), iar altele numai o

persoană fizic ă (toate infracţiunile din categoria celor cuprinse în grupa infracţiunilor contra

persoanei din codul penal: omorul, vătămarea corporală, ameninţarea, şantajul, violul etc.)

sau numai o persoană juridic ă (delapidarea).

În fine, la unele infracţiuni subiectul pasiv este statul ca persoană juridică (tr ădarea,

infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra justiţiei, infracţiunile rutiere, falsificarea de

monedă, evaziunea fiscală, contrabanda etc.) sau întreaga societate reprezentată de stat

(infracţiuni contra sănătăţi publice, infracţiuni contra protecţiei mediului etc.).



Existăşi cazuri când pentru existenţa unor infracţiuni legea prevede cerinţe speciale privind

calitatea subiectului pasiv. Vorbim în asemenea ipoteză de infrac ţ iuni cu subiect pasiv

special sau calificat.De exemplu, o formă a omorului deosebit de grav necesită calitatea de femeie gravid ă, iar

altă formă calitatea de magistrat, poli ţ ist, jandarm sau militar . Tot astfel, la infracţiunea de

ultraj subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de func ţ ionar public ce exercit ă autoritatea de

stat , la infracţiunea de act sexual cu un minor victima trebuie să fie un minor etc.

3.4. LATURA OBIECTIVĂ A INFRAC IUNII

Latura obiectivă a infracţiunii se refer ă la aspectele materiale, obiective prin care se

manifestă o infracţiune. Latura obiectivă cuprinde următoarele elemente principale şi

obligatorii în cazul oricărei infracţiuni:• actul de executare;• urmarea imediat ă (rezultatul);

• raportul de cauzalitate. Pe lângă aceste elemente, în cazul unor infracţiuni latura obiectivă

mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi: timpul, locul modul şi mijloacele de săvâr şire ainfracţiunii.

3.4.1. Actul de executare

Actul de executare al infracţiunii este conduita ilicită prin care subiectul activ săvâr şeşte

infracţiunea.

Actul de executare (denumit în doctrinăşi “elementul material” ) constă într-o ac ţ iune sau

într-o inac ţ iune (omisiune) descrisă în norma de incriminare respectivă.

Ac ţ iunea este conduita prin care f ăptuitorul face ceea ce legea penal ă interzice. De exemplu,

în cazul furtului, actul de executare constă în ac ţ iunea de luare a bunului mobil al alte

persoane, iar în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale ac ţ iunea de falsificare a unu

înscris etc.Inac ţ iunea este conduita prin care f ăptuitorul omite, se abţine să facă ceva ce legea îi ordonă să facă. De exemplu, la infracţiunea de nedenunţare, actul de executare constă în omisiuneade a denunţ a o anumit ă infrac ţ iune, iar la infracţiunea de omisiune a sesizării organelor udiciare actul de executare constă în omisiunea func ţ ionarului public de a sesiza oinfrac ţ iune despre care a luat cunoştinţă în leg ătur ă cu serviciul său



(de exemplu, comisarul gărzii financiare nu sesizează organul judiciar despre o infracţiuneconstatată la un control).

Inacţiunea constituie infracţiune numai dacă persoana în cauză avea obligaţia legală,contractuală sau de serviciu de a face ceva pentru a preveni o consecinţă dăunătoare. De

aceea, martorul ocular la o agresiune nu comite o infracţiune dacă nu a intervenit pentru a

împiedica vătămarea unei persoane. În schimb medicul sau pompierul vor fi r ăspunzători

penal dacă nu au f ăcut ceea ce aveau obligaţia pentru a salva viaţa unei persoane.

La multe dintre infracţiuni actul de executare constă numai într-o ac ţ iune. În schimb există

relativ puţine infracţiuni la care actul de executare constă numai într-o inac ţ iune.

Existăşi numeroase infracţiuni la care actul de executare poate consta fie într-o acţiune, fie

într-o inacţiune. De exemplu: abuzul de încredere, însuşirea bunului găsit, abuzul în serviciu,

neglijenţa în serviciu, luarea de mită (prin luare, dar şi prin nerespingerea promisiunii) etc.

Mai existăşi o categorie de infracţiuni la care în aparenţă actul de executare constă într-o

acţiune, dar în realitate el poate consta

şi într-o inac

ţiune (comisiune prin omisiune). De

exemplu: omorul, uciderea din culpă, vătămarea corporală etc. Astfel, potrivit art. 174 din

codul penal omorul constă în “uciderea unei persoane”. Uciderea se comite de cele mai

multe ori printr-o acţiune (lovire, tăiere, împuşcare, strangulare etc.) dar poate fi comisăşi

prin inacţiune (de exemplu, mama nu-şi hr ăneşte sau nu-şi protejează contra frigului sau

altor intemperii copilul nou-născut, ori medicul nu acordă îngrijirile necesare bolnavului aflat

în stare critică).

3.4.2. Urmarea imediat ă Urmarea imediată este consecinţa socialmente periculoasă a actului de executare al

infracţiunii.

Această urmare difer ă de la o infracţiune la alta, putând fi una de natur ă material ă (un

rezultat) sau de natur ă moral ă, ori poate consta într-o stare de pericol pentru valoarea

socială apărată de legea penală.

De exemplu, la omor sau furt urmarea imediată este materială (moartea victimei, paguba

creată). În schimb la calomnie, ameninţare sau viol urmarea imediată este una de natur ămorală.



Existăşi multe infracţiuni la care urmarea constă într-o stare de pericol pentru valoare socială

apărată de legea penală. De exemplu, la infracţiunile rutiere urmarea imediată este o stare

de pericol pentru siguranţa circulaţiei, la infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale o stare depericol pentru încrederea publică în înscrisurile oficiale etc.

Dacă urmarea imediată este de natur ă materială, producerea ei trebuie dovedit ă. De

exemplu, că s-a produs moartea victimei sau vătămarea corporală ori că s-a cauzat

o pagubă prin înşelăciune, furt, delapidare etc.

În cazul urmărilor de natur ă morală sau constând într-o stare de pericol nu este necesar ă

dovedirea producerii lor , ci aceasta este prezumat ă, fiind suficient să se facă dovada

comiterii actului de executare. De exemplu, în cazul conducerii unui autovehicul în stare deebrietate nu trebuie dovedit că a pus în pericol siguranţa circulaţiei.

3.4.3. Raportul de cauzalitate

Nu este suficient să se fi comis o acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală şi să se

constate existenţa unei urmări socialmente periculoase, ci este necesar să se stabileascăşi

existenţa unui raport de cauzalitate între cele două.

Cu alte cuvinte, urmarea imediată socialmente periculoasă trebuie să fie determinată de

acţiunea sau inacţiunea f ăptuitorului, nu de alte cauze.

În cazul infracţiunilor la care urmarea imediată (rezultatul) este de natur ă materială raportul

de cauzalitate trebuie dovedit.

De exemplu, nu este suficient să se dovedească faptul că o persoană a aplicat o lovitur ă

victimei şi că ulterior victima a decedat, ci trebuie să se facăşi dovada că moartea victimei a

fost cazată de lovitura respectivă. În caz contrar, dacă s-ar stabili că moartea victimei s-a

produs din alte cauze, nu va exista infracţiune de omor, persoana care a aplicat lovitura

nefiind responsabilă pentru moartea victimei.

Nu este necesar ca acţiunea sau inacţiunea f ăptuitorului să fie cauza exclusivă a rezultatului,

ci e suficient ca aceasta să fi contribuit la producerea rezultatului în mod conjugat cu alte

cauze sau condiţii favorizatoare (preexistente, concomitente sau ulterioare). De exemplu,

victima agresiunii suferea de o anumită boalăşi datorită acestui fapt rezistenţa sa era mai

scăzutăşi nu a supravieţuit acelei agresiuni, deşi o persoană perfect sănătoasă ar fi avut

şanse de salvare.



Pentru a se şti dacă există raport de cauzalitate se poate pune întrebarea dacă f ăr ă

săvâr şirea acţiunii sau inacţiunii f ăptuitorului s-ar mai fi produs ori nu rezultatul. Dacă

r ăspunsul este negativ, înseamnă că există raport de cauzalitate.Chestiunea raportului de cauzalitate este importantă la infracţiunile cu rezultat material unde

aceasta se verifică în mod prioritar în cadrul urmăririi penale. Dacă se stabileşte inexistenţa

raportului de cauzalitate este limpede că nu există infracţiunea respectivăşi nu mai are sens

clarificarea existenţei sau nu a vinovăţiei f ăptuitorului. Dacă, de pildă, moartea victimei s-a

produs din cauze naturale, nu mai are sens să se pună chestiunea dacă lovirea a fost

comisă cu intenţia de a ucide.

În cazul infracţiunilor de daună morală sau de pericol nu este necesar ă dovedirea existenţeiraportului de cauzalitate, aceasta fiind prezumată dacă s-a dovedit săvâr şirea acţiunii sau

inacţiunii prevăzute de norma de incriminare. De pildă, la calomnie nu este necesar să se

stabilească existenţa raportului de cauzalitate între afirmaţiile calomniatoare şi lezarea

demnităţii victimei.

3.4.4. Timpul, locul, modul şi mijloacele de săvâr şire a infrac ţ iunii

Orice infracţiune se comite, desigur, în anumite împrejur ări de timp şi loc, însă la cele mai

multe dintre infracţiuni timpul şi locul nu au nici o semnificaţie în ceea ce priveşte existenţa

infracţiunii şi calificarea faptei.

De exemplu, fapta constituie tot infracţiune de omor, viol, înşelăciune, fals etc. indiferent

unde şi când ar fi săvâr şită.

Totuşi uneori, la unele infracţiuni, legea prevede anumite cerinţe privind locul sau timpul

săvâr şirii infracţiunii, caz în care aceste împrejur ări au importanţă fie pentru existenţa

infracţiunii, fie pentru existenţa sau nu a unor forme agravate ale infracţiunii ce atrag o

pedeapsă mai mare.

De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de calomnie (art. 206 C.pen) legea prevede condiţia

săvâr şirii faptei “în public” . Dacă nu s-a comis în public, fapta nu constituie infracţiune de

calomnie.

Tot astfel, legea prevede că furtul comis “într-un loc public” sau “într-un mijloc de transport în

comun” ori “în timpul nopţ ii" constituie furt calificat (art. 209 C.pen) şi se pedepseşte mai

sever. Deci are importanţă timpul şi locul comiterii furtului, în sensul că dacă s-a comis în

împrejur ările menţionate va fi furt calificat (pedepsit mai sever), iar dacă nu, va fi doar furt

simplu (pedepsit mai puţin sever).



În general, modul şi mijloacele de săvâr şire nu au importanţă pentru existenţa infracţiunii şi

calificarea faptei. Există însăşi infracţiuni la care legea prevede cerinţe speciale privind

anumite moduri sau mijloace de săvâr şire a faptei, cazuri în care aceste împrejur ăridobândesc semnificaţie şi trebuie lămurită existenţa sau nu a lor.

De exemplu, modul de săvâr şire a uciderii “prin cruzimi” face ca fapta să constituie omo

deosebit de grav (art. 176 C.pen) şi să atragă cea mai sever ă pedeapsă. Este important,

deci, să se stabilească dacă f ăptuitorul a comis fapta prin cruzimi sau nu.

Tot astfel, furtul este considerat calificat dacă se comite prin “efrac ţ ie, escaladare sau

folosire de chei mincinoase” (art. 209 C.pen.), deci aici au importanţă modul sau mijloacelede săvâr şire.

Dacă legea nu prevede nici o condiţie privitoare la timpul, locul, modul şi mijloacele de

săvâr şire a infracţiunii înseamnă că împrejur ările respective sunt nerelevante pentru existenţa

infracţiunii şi calificarea faptei.

Totuşi, instanţa de judecată va ţine seamă, într-o anumită măsur ă, şi de asemenea

împrejur ări pentru a stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea săvâr şită, între limita

minimăş

i maximă

prevăzut

ăde lege.

3.5. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRAC IUNII

Latura subiectivă se refer ă la procesele psiho-afective şi volitive care au loc în conştiinţa

f ăptuitorului înainte şi în timpul săvâr şirii infracţiunii şi exprimă atitudinea f ăptuitorului faţă de

faptă ca exteriorizare obiectivă.

Latura subiectivă cuprinde următoarele elemente:• vinov ăţ ia;

• mobilul;• scopul.

3.5.1. Vinov ăţ ia

Aşa cum am ar ătat deja, vinovăţia are două forme de bazăşi anume intenţ ia şi culpa,

precum şi o formă mixtă (hibridă) denumită praeterintenţ ie sau intenţ ie depăşit ă.

Diferenţierea între aceste forme ale vinovăţiei are la bază în principal două elemente: unul

intelectiv ce se refer ă la prevederea urmării imediate a acţiunii şi unul volitiv ce se refer ă la

atitudinea psihică a f ăptuitorului faţă de urmarea imediată.



3.5.1.1. Intenţia

3.5.1.1.1. Formele intenţ iei.

Intenţia se poate înf ăţişa sub două forme: intenţ ie direct ă şi intenţ ie indirect ă.

• Intenţ ia direct ă există atunci când f ăptuitorul prevede rezultatul faptei şi

doreşte, urmăreşte producerea lui (art. 19 pct. 1., lit. a) C.pen).

Este forma de vinovăţie cel mai simplu de înţeles, iar sensul ei juridic concordă cu sensul

intenţiei din limbajul obişnuit (f ăptuitorul săvâr şeşte fapta şi doreşte, vrea să se producă

rezultatul prevăzut). De exemplu loveşte victima în cap cu un obiect contondent şi doreşte,

vrea să-i cauzeze moartea, să o ucidă).• Intenţ ia indirect ă (sau eventual ă ) există când f ăptuitorul prevede rezultatul ,

dar nu-l doreşte, însă accept ă posibilitatea (eventualitatea) producerii lui (art. 19 pct.

1., lit. b) C.pen).

În cazul acestei forme a intenţiei f ăptuitorul săvâr şeşte fapta dorind producerea altui rezultat

decât cel specific unei anumite infracţiuni (uneori licit, alteori ilicit), dar prevede (î şi dă seama)

că existăşi posibilitatea de a se produce un rezultat socialmente periculos, pe care nu-l

doreşte, dar tratează cu indiferenţă, cu nepăsare această posibilitate, acceptând şi

eventualitatea producerii lui .

Cu alte cuvinte f ăptuitorul deşi nu doreşte rezultatul socialmente periculos, totuşi posibilitatea

producerii lui nu-l determină să renunţe la comiterea faptei, ceea ce înseamnă că f ăptuitorul

î şi asumă riscul producerii şi acestui rezultat, deci acceptă eventualitatea producerii lui (în

sensul “fie ce o fi”).

De exemplu, f ăptuitorul pune otravă pentru animalele sălbatice într-un izvor de pe câmp. Î şi

dă seama că ar putea din întâmplare să bea apăşi un om şi să moar ă, dar deşi nu doreşte

un asemenea lucru, totuşi pune otrava, asumându-şi riscul.

Sau dă foc casei cuiva, prevăzând că ar putea să fie şi o persoană înăuntru şi deşi nu

doreşte să ucidă pe cineva, ci numai să distrugă casa, totuşi moare o persoană ce se afla în

casă.

La fel, când pentru a-şi proteja livada contra furturilor f ăptuitorul leagă o sârmă cu curent

electric de 220 V pe deasupra gardului. Nu doreşte să ucidă pe cineva, dar î şi dă seama că

o persoană care se va urca pe gard ar putea să se electrocuteze şi să moar ă, ceea ce îl

lasă indiferent, iar acel lucru se şi întâmplă.



3.5.1.1.2. Gradele intenţ iei.

Deosebit de formele intenţiei (directăşi indirectă) reglementate de lege în sensul ar ătat, în

doctrina dreptului penal şi în codul penal se face o anumită distincţie şi între gradele

intenţiei, care reprezintă diferite trepte de gravitate ale acesteia.

Astfel, intenţia poate avea următoarele grade:

- simpl ă (intenţie directă sau indirectă comună);

- premeditat ă (grad mai ridicat ca gravitate al intenţiei directe);

- repentină (spontană ) - grad mai scăzut de gravitate al intenţiei directe sau

indirecte.

• Intenţ ia simpl ă (intenţ ia neurmat ă de alt calificativ), reprezint ă intenţ ia în sensul obi şnuit (fie direct ă, fie indirect ă ), întâlnit ă în cele mai frecvente cazuri.• Intenţ ia premeditat ă. Premeditarea constituie circumstanţă agravantă specială (art. 175 lit. a) C.pen.). Ea nu este definită de codul penal român şi asupra sensului ei în doctrină există două teorii:

-Teoria subiectiv ă (pe care o împărtăşim) consider ă că premeditarea se refer ă exclusiv la

aspecte ale laturii subiective a infracţiunii. Potrivit acestei teorii, presupune următoarele

cerinţe:

a) luarea hotărârii infracţionale într-o stare de relativ calm a f ăptuitorului, care

să-i permită să chibzuiască (să analizeze la rece) motivele pro şi contra, avantajele

şi riscurile săvâr şirii faptei;

b) trecerea unui interval de timp de la luarea hotărârii până la punerea ei în executare; c)

existenţa unui plan cu privire la săvâr şirea infracţiunii. Teoria subiectivă consider ă că

premeditarea este circumstanţă agravantă personal ă, care nu se r ăsfrânge asupra

participanţ ilor .

De asemeni, conform teoriei subiective, premeditarea nu poate coexista cu starea de

provocare, fiindcă cele două circumstanţe presupun stări psihice diametral opuse şi

incompatibile (stare de calm, respectiv stare de tulburare psihică).

Conform teoriei subiective, actele preparatorii nu fac parte din premeditare, dar atunci când

ele există sunt utile pentru dovedirea existenţei premeditării. În orice caz, actele preparatorii

nu sunt legate exclusiv de premeditare, putând exista şi în absenţa premeditării (deexemplu, în cazul intenţiei repentine).



-Teoria obiectiv ă consider ă că premeditarea ţine atât de latura subiectivă. cât şi de latura

obiectivă a infracţiunii. Această teorie recunoaşte în principiu condiţiile premeditării ar ătate în

cazul teoriei subiective, dar consider ă că premeditarea poate exista numai dac ă hot ărâreainfrac ţ ional ă s-a exteriorizat prin acte preparatorii. Accentul cade în cazul acestei teorii pe

actele preparatorii, în absenţa cărora nu ar exista premeditare.

Teoria obiectivă consider ă că premeditarea este circumstanţă agravantă real ă, care se

r ăsfrânge asupra participanţ ilor . Potrivit teoriei obiective, premeditarea poate coexista cu

starea de provocare.

• Intenţ ie repentină (spontană ) există atunci când f ăptuitorul ia hotărâreainfracţională în mod spontan, sub imperiul unei puternice tulbur ări psihice, datorită

căreia capacitatea psihică a persoanei de a analiza şi discerne este diminuată. Este

cazul circumstanţei atenuante generale a st ării de provocare (art. 73 lit. b) C.pen) când

tulburarea psihică a f ăptuitorului este generată de actul provocator al victimei, sau de

infrac ţ iunea de pruncucidere (art. 177 C.pen) când starea de tulburare este generată de

o stare maladivă asociată cu procesul naşterii.

3.5.1.2. Culpa

3.5.1.2.1. Formele culpei.

Şi culpa poate avea două forme şi anume: culpa cu prevedere şi culpa f ăr ă prevedere.

• Culpa cu prevedere există când f ăptuitorul prevede rezultatul , dar nu-

doreşte, socotind (sperând) în mod u şuratic c ă nu se va produce.(art. 19 pct. 2., lit. a)C.pen.)

Prin comparaţie cu intenţia indirectă, în cazul culpei cu prevedere f ăptuitorul nu acceptă

eventualitatea rezultatului, sperând că acesta nu se va produce. Nu este vorba de o simplă

speranţă, ci f ăptuitorul î şi întemeiază speranţa pe anumite elemente obiective datorită cărora

producerea rezultatului ar putea fi evitată. Însă acele elemente obiective sunt supraevaluate

şi din această cauză totuşi rezultatul se produce.Această formă a culpei (denumităşi temeritate, u şurinţă, nesocotinţă etc.) caracterizează

conduita unei persoane predispusă la riscuri, ce manifestă un curaj



nesăbuit, dublat de supraevaluarea capacităţilor personale şi de tratarea superficială sauminimalizarea riscurilor.

De exemplu, un automobilist se angajează în depăşire, deşi vede că din sens opus vine unautovehicul şi se află la o distanţă relativ mică. Automobilistul prevede că ar putea cauza un

accident cu consecinţele aferente, dar nu doreşte acest rezultat şi nici nu acceptă

eventualitatea lui (căci nu-I este indiferent că ar putea să moar ă ori să sufere vătămări), ci

sper ă în sinea sa că va reuşi să evite cu bine ciocnirea (ca şi în alte dăţi) şi să-şi continue

drumul, bazându-se pe calităţile lui de şofer, pe performanţele maşinii sale şi starea bună a

drumului. Totuşi accidentul se produce.

Sau vânătorul care, deşi vede în că în apropierea unui animal sălbatic se află o persoană,totuşi trage cu arma asupra animalului, dar nimereşte persoana. Vânătorul a prevăzut

posibilitatea de a împuşca persoana, dar nu a dorit acest rezultat, nici nu l-a acceptat, ci a

sperat că nu se va întâmpla acel lucru, bizuindu-se pe calităţile sale de bun tr ăgător, pe

calităţile armei sale, pe vizibilitatea bună etc., elemente pe care însă lea supraevaluat.

Dacă însă speranţa f ăptuitorului că nu se va produce rezultatul nu s-ar baza pe nimic

concret, ci doar pe hazard, nu va mai fi vorba de culpă

cu prevedere, ci de intenţie indirect

ă,

căci hazardul înseamnă acceptarea oricărei variante, fie bune, fie rele.

Dacă f ăptuitorul dă brânci într-o apă adâncă unei persoane care nu ştie să înoate şi o lasă

acolo, zicându-şi în sine că sper ă că persoana nu se va îneca, va fi intenţie indirectă de a

ucide, fiindcă în realitate f ăptuitorul pe nimic nu s-a întemeiat, ci a lăsat lucrurile să decurgă

în voia hazardului, deci şi-a asumat şi riscul mor ţii victimei.

• Culpa f ăr ă prevedere există când f ăptuitorul nu prevede rezultatul , deşi putea şi

trebuia să-l prevad ă (art. 19 pct. 2., lit. b) C.pen.). Spre deosebire de celelalte forme ale

vinovăţiei analizate mai sus, în cazul culpei f ăr ă prevedere f ăptuitorul nu prevede urmarea

imediată (rezultatul) faptei sale.

Însă pentru existenţa acestei forme a culpei se cer îndeplinite cumulativ două condiţii:

• să fi putut să prevad ă rezultatul şi • să fi avut obligaţ ia de a-l prevedea.

Posibilitatea prevederii se apreciază in abstracto după posibilităţile de prevedere ale omuluiobişnuit, nu după cele ale unui om excepţional. Totodată în concret se va ţine seamăşi denivelul de pregătire, de profesia şi experienţa de viaţă a f ăptuitorului,



pentru a da r ăspuns la întrebarea dacă în condiţii normale, cu o atenţie normală la ceea cese întâmplă, acea persoană putea să prevadă rezultatul.

Neprevederea se poate datora unor situaţii diverse ce ţin de persoana f ăptuitorului: în modfrecvent neatenţ iei , neglijenţ ei , superficialit ăţ ii , uit ării , nepriceperii , nedibăciei , adormirii etc.

De exemplu, şoferul nu vede semaforul roşu, pentru că era atent la o persoană de pe trotuar

sau la o discuţie cu cineva din maşină, ori adoarme la volan şi pierde controlul direcţiei, ori

conduce deşi i-a slăbit vederea, iar datorită acestor împrejur ări accidentează o persoană, ori

cineva datorită grabei uită aragazul aprins şi ia foc casa, ori o persoană lipsită de

cunoştinţele necesare execută o instalaţie electrică improvizată şi cauzează electrocutareaunei persoane etc.

Dacă neprevederea s-a datorat unor asemenea situaţii va exista culpă f ăr ă prevedere,

deoarece în mod normal, comportându-se cu diligenţa obişnuită, f ăptuitorul ar fi putut, ar fi

avut capacitatea să prevadă rezultatul.

Dacă însă producerea rezultatului nu putea fi prev ăzut ă, nu va exista culpăşi prin urmare

nici infracţiune, ci vor fi aplicabile dispoziţiile din codul penal privitoare la cazul fortuit (art. 47

C.pen).

De exemplu, şoferul sufer ă un infarct, datorită căruia pierde controlul volanului şi cauzează

un accident mortal. Şoferul supravieţuieşte şi nu s-a aflat în culpă, nici nu există infracţiune,

deoarece el (şi nici chiar medicul) nu putea să prevadă că atunci şi acolo avea să sufere un

infarct.

Obligaţia de prevedere a rezultatului socialmente periculos decurge de obicei din îndatorirea

socială generală de comportament prudent, în sensul de a nu periclita pe alţii şi a nu cauza

daune altora. O asemenea obligaţie este însuşită de orice membru al societăţii, ca parte

componentă a procesului de educaţie elementar ă.

Alteori obligaţia de prevedere rezultă în mod expres din dispoziţii legale ori din măsuri de

prevedere aferente exerciţiului unor profesii, meserii sau activităţi. De pildă, obligaţia

şoferului de a fi atent la trafic, de a nu conduce în stare de ebrietate ori de oboseală etc.

rezultă din legislaţia rutier ă, obligaţiile felurite în domeniul protecţiei muncii revin angajaţilor

din normele specifice de protecţia muncii etc. De aceea, când este vorba de încălcarea unor

norme specifice unor profesii, meserii sau activităţi, pentru a şti dacă există vreo culpă va

trebui să se stabilească dacă f ăptuitorului îi revenea sau nu obligaţia respectării acelor

norme de prudenţă.



3.5.1.2.2. Gradele culpei.

Codul nostru penal nu face nici o distincţie în cazul culpei în raport de gravitatea acesteia.

În doctrină se arată totuşi căşi culpa poate avea diferite grade:• culpa lata (culpa grav ă );• culpa levis (culpă u şoar ă );• culpa levissima (culpă foarte u şoar ă ).

Gradul concret al culpei f ăptuitorului nu influenţează existenţa infracţiunii şi nici calificarea

faptei, însă va fi avut în vedere, alături de alte criterii, la individualizarea judiciar ă a pedepsei.

3.5.1.3. Praeterintenţia

• Praeterintenţ ia sau intenţ ia depăşit ă există atunci când f ăptuitorul săvâr şeşte cu

intenţie o faptă, urmărind producerea unui anumit rezultat, dar din culpa sa se produce

un rezultat mai grav.

Această formă mixtă de vinovăţie, ocupă sub aspectul gravităţii o poziţie intermediar ă între

intenţie şi culpă. Este vorba despre o intenţie iniţială vizând un rezultat mai puţin grav, peste

care se suprapune o culpă cu privire la un rezultat mai grav.

Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă infrac ţ iunea de loviri sau v ăt ămări cauzatoare de

moarte (art. 183 C.pen). În acest caz f ăptuitorul aplică lovituri sau alte violenţe victimei,

dorind să-I cauzeze suferinţe fizice sau vătămări corporale, dar se produce un rezultat mai

grav şi anume moartea victimei, rezultat pentru care f ăptuitorul se află în culpă.

Această infracţiune este mai puţin gravă decât omorul (care se comite cu intenţie) şi mai

gravă decât uciderea din culpă (care se comite doar din culpă)De exemplu, f ăptuitorul aplică o lovitur ă cu pumnul victimei sau o îmbrânceşte ori îi punepiedică, iar victima cade, se loveşte cu capul de un obiect de mobilier sau de o piatr ă,bordur ă a trotuarului etc. şi decedează, ori cade de pe trotuar pe carosabil şi este lovită mortal de o maşină. În asemenea cazuri este evident că, pe de o parte a existat o acţiuneintenţionată, urmărindu-se lovirea sau vătămarea victimei, dar totodată şi o culpă af ăptuitorului în privinţa mor ţii victimei, deoarece f ăptuitorul nu a prevăzut



acest rezultat, deşi în împrejur ările concrete respective putea şi trebuia să prevadă că victima ar putea cădea şi suferi un traumatism grav.

În codul penal sunt prevăzute mai multe infracţiuni cu forme (conţinuturi) agravate complexepraeterintenţionate (la infracţiunea de viol, lipsire de libertate în mod ilegal, provocarea

ilegală a avortului, tâlhărie etc.).

Practica judiciar ă ofer ă adesea exemple de soluţii discutabile sub aspectul reţinerii

praeterintenţiei ca formă de vinovăţie în speţe în care în realitate forma corectă de vinovăţie

era intenţia indirectă.

3.5.2. Mobilul şi scopul

Vinovăţia este un element obligatoriu pentru orice infracţiune, deoarece ea constituie, aşa

cum am ar ătat deja, o tr ăsătur ă esenţială a infracţiunii. Absenţa vinovăţiei face ca fapta să nu

constituie infracţiune.

Pe lângă vinovăţie, latura subiectivă mai poate cuprinde şi alte două elemente care nu au

caracter obligatoriu pentru orice infracţiune şi anume mobilul şi scopul .

3.5.2.1. Mobilul

• Mobilul sau motivul este elementul subiectiv care determină o persoană să ia

hot ărârea de a săvâr şi o anumit ă infrac ţ iune. Mobilul este acel resort psihic ce

împinge, îmboldeşte persoana să comit ă o infrac ţ iune.

Mobilurile infracţiunilor pot fi foarte diverse, în general având o conotaţie negativă: ura,

r ăzbunarea, invidia, gelozia, interesul material, setea de putere etc. şi rareori una pozitivă:

nevoia de hrană, mila, compasiunea, afec ţ iunea etc.

Practic fiecare infracţiune intenţionată are în spatele său un anumit mobil, însă cu toate

acestea mobilul nu are importanţă pentru existenţa şi conţinutul celor mai multe infracţiuni,fiind indiferent care a fost acela.

Mobilul devine un element necesar, o cerinţă a conţinutului unei infracţiuni numai atunci când

legea prevede în mod expres o asemenea cerinţă specială. De exemplu, în cazul omorului

calificat (art. 175 lit. b) C.pen) legea prevede că omorul “din interes material” constituie o

circumstanţă agravantă.

La fel, în cazul abuzului în serviciu prin îngr ădirea unor drepturi (art. 147 C.pen) apartenenţ a

victimei la o anumit ă naţ ionalitate, rasă, religie etc. trebuie să constituie mobilul fapteiabuzive, discriminatorii a funcţionarului public, f ăr ă de care nu se poate realiza conţinutul

infracţiunii respective.



La majoritatea infracţiunilor legea nu prevede cerinţa vreunui mobil. Totuşi mobilul concret al

acestora poate fi util, dacă se poate dovedi, pentru că ajută la demonstrarea existenţei

vinovăţiei f ăptuitorului.3.5.2.2. Scopul

• Scopul este reprezentarea psihic ă, imaginea mental ă a unei consecinţ e dorite

de f ă ptuitor, ce ar urma să se produc ă după săvâr şirea infrac ţ iunii, consecinţă a c ăre

îndeplinire depinde de săvâr şirea infrac ţ iunii şi îl face pe f ă ptuitor să recurg ă la

comiterea faptei spre a o vedea împlinit ă.

Ca şi mobilul, scopul influenţeazăşi el atitudinea infractorului, susţinându-i hotărârea şi

direcţionându-i conduita. În timp ce mobilul îl determină pe f ăptuitor, îl împinge spre

infracţiune, scopul mai curând îl atrage ca imagine a ceva convenabil şi dorit ce ar urma să

obţină ori să se întâmple în viitor, după săvâr şirea infracţiunii.

De exemplu, scopul unei infracţiuni de evaziune fiscală ar putea fi construirea unei vile,

cheltuirea banilor pentru distracţii, oferirea unui cadou amantei etc.

Asemeni şarpelui biblic, mobilul îl îmboldeşte pe f ăptuitor, îi dă ghes să se hotărascăşi să

comită infracţiunea, în timp ce scopul este asemeni mirajului unei oaze pe care călătorul prin

deşert o vede în depărtare şi-l face să se îndrepte spre ea ori cântecului de sirenă ce îl

ademeneşte pe navigator spre ape periculoase.

La majoritatea infracţiunilor scopul urmărit de infractor nu are nici o importanţă pentru

existenţa infracţiunii, indiferent care ar fi el. Există însăşi un număr de infracţiuni pentru care

legea prevede cerinţa urmăririi unui scop special.

De exemplu, la furt se prevede cerinţa scopului însu şirii pe nedrept bunului , la înşelăciune

scopul obţ inerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust , la omorul calificat

scopul de a înlesni sau ascunde săvâr şirea altei infrac ţ iuni etc.

În asemenea cazuri urmărirea scopului cerut de lege devine un element obligatoriu al laturii

subiective a infracţiunii, iar absenţa acelui scop face ca fapta să nu fie infracţiune ori să nu

existe circumstanţa agravantă respectivă. De exemplu, dacă luarea bunului altuia nu s-a

f ăcut în scopul însuşirii pe nedrept, nu există infracţiunea de furt. Sau, dacă omorul nu a avut

ca scop înlesnirea săvâr şirii altei infracţiuni nu va exista omor calificat, ci omor simplu.

Scopul special este un scop imediat (apropiat), alături de care poate exista şi un scopmediat (îndepărtat) care nu este prevăzut de norma de incriminare



Scopul nu trebuie confundat cu urmarea imediată a infracţiunii (rezultatul) care în cazul

intenţiei directe este şi ea dorită de infractor.

Urmarea imediatăţine de latura obiectivă a infracţiunii, aşa cum am ar ătat, iar producerea eieste necesar ă pentru consumarea infracţiunii. În schimb scopul este numai o imagine psihică

privitoare la ceva viitor, ce ar urma să devină realitate după consumarea infracţiunii.

De aceea este necesar doar ca scopul să fi fost urmărit în momentul comiterii faptei, să fi fost

prezent atunci în conştiinţa f ăptuitorului. Ce se întâmplă ulterior săvâr şirii infracţiunii nu mai

are nici o importanţă şi nu poate influenţa infracţiunea deja comisă. Nu contează dacă scopul

urmărit de f ăptuitor s-a îndeplinit ori nu, deoarece transpunerea în realitate, materializarea aceea ce a constituit scopul ca reprezentare psihică nu face parte din conţ inutul infrac ţ iunii .

De exemplu, obţinerea efectivă unui folos material (bani sau alte bunuri) după consumarea

infracţiunii de şantaj nu face parte din conţinutul infracţiunii şi nu are nici o importanţă dacă

se realizează ori nu. Nu acesta este scopul infracţiunii, ci gândul şi dorinţ a de a obţ ine folosul

ce a existat în conştiinţa f ăptuitorului înainte şi în timpul săvâr şirii infracţiunii.

Când legea prevede cerinţa unui scop special pentru existenţa infracţiunii, înseamnă că

acea infracţiune trebuie să fie comisă cu intenţ ie direct ă.

Chiar dacă infractorul nu doreşte în mod special producerea rezultatului specific acelei

infracţiuni (de exemplu, moartea victimei), din moment ce el urmăreşte scopul, iar atingerea

acelui scop depinde de producerea rezultatului, rezultă că f ăptuitorul urmăreşte şi

producerea rezultatului, deci există intenţie directă.



4. CON INUTUL INFRAC IUNII

4.1. CON INUTUL LEGAL ŞI CON INUTUL CONCRET

Structura infracţiunii reprezintă un tipar general abstract care este valabil pentru orice

infracţiune. Ea arată doar ce fel de elemente trebuie sau poate să cuprindă o infracţiune, ce

condiţii trebuie să îndeplinească acestea şi ce relaţii pot exista între ele.

Cu alte cuvinte, structura infracţiunii reprezintă tiparul, şablonul după care este construită

orice infracţiune prin normele de incriminare.

Astfel, norma juridică inserează în rubricile acestui tipar-şablon tr ăsături esenţialedeterminate, astfel că rezultă tipuri specifice de infrac ţ iuni care, deşi respectă tiparul general,

se deosebesc între ele. Aşadar norma de incriminare umple (completează) cu elemente

esenţiale determinate structura până atunci abstractă a infracţiunii, dând naştere unei entităţi

uridice denumite conţ inutul infrac ţ iunii .

Conţinutul infracţiunii este de două feluri: conţ inutul legal şi conţ inutul concret.

4.1.1. Conţ inutul legal

• Conţ inutul legal al infrac ţ iunii este format din totalitatea tr ăsăturilor specifice

esenţ iale prev ăzute de norma de incriminare cu privire la elementele unei infrac ţ iuni,

care confer ă individualitate acelei infrac ţ iuni şi o fac să se deosebeasc ă faţă de

celelalte.

Structura generală a infracţiunii ne arată ce este obiectul, ce sunt subiecţii oric ărei

infrac ţ iuni , ce fel de elemente poate să cuprind ă latura obiectivăşi latura subiectivă, ce

înseamnă ele, care dintre ele sunt obligatorii şi care nu.

Conţinutul legal al infracţiunii ne arată care este obiectul juridic sau material al unei anumite

infrac ţ iuni şi cine sunt subiec ţ ii , din care anume ac ţ iuni (inac ţ iuni) şi urmări este formată

latura obiectivăşi care anume formă de vinov ăţ ie este necesar ă pentru latura subiectivă a

acelei infracţiuni.

Astfel, conţinutul legal al infracţiunii de omor format din tr ăsăturile specifice privitoare la

obiect, subiecţi, latur ă obiectivăşi latur ă subiectivă care trebuie să fie îndeplinite întotdeauna

pentru existenţa acestei infracţiuni. El se deosebeşte faţă de conţinuturile altor infracţiuni

(vătămare corporală, ameninţare, furt, înşelăciune etc.) care se caracterizează prin alte

tr ăsături specifice.



Conţinutul legal al infracţiunii are caracter tipic şi necesar , în sensul că este identic şi

necesar pentru orice infracţiune concretă de acel fel.

De exemplu, orice infracţiune concretă de furt trebuie să îndeplinească tr ăsăturile tipice aleconţinutului legal prevăzute de norma de incriminare.

În textele de lege şi în literatura juridică se foloseşte adeseori expresia “elemente constitutive

ale infrac ţ iunii ”. Acestea nu sunt altceva decât acele tr ăsături cerute de norma de incriminare

cu privire la elementele infracţiunii (obiect, subiecţi, latur ă obiectivă sau latur ă subiectivă)

precum şi unele cerinţ e speciale prevăzute în cazul unor infracţiuni. Elementele constitutive

ale infracţiunii sunt, de fapt, elementele conţ inutului legal al infrac ţ iunii .

Desigur, trebuie subliniată distincţia dintre elementele structurale ale infracţiunii şi elementele

constitutive ale unei anumite infrac ţ iuni . De exemplu, nu este element constitutiv al infracţiunii

de furt obiectul material, ci lucrul prevăzut de norma de incriminare, adică bunul mobil. La fel,

nici vinovăţia nu este element constitutiv ci forma de vinovăţie cerută de norma de

incriminare a furtului, adică intenţ ia direct ă.

4.1.2. Conţ inutul concret

• Conţ inutul concret al infrac ţ iunii este format din totalitatea tr ăsăturilor concrete

ale elementelor unei infrac ţ iuni săvâr şite.

Conţinutul concret al unei infracţiuni este totdeauna mai bogat decât cel legal, cuprinzând în

formă concretizată tr ăsăturile tipice şi necesare impuse de conţinutul legal, precum şi alte

tr ăsături concrete care nu au caracter necesar, nefiind cerute de conţinutul legal, dar sunt

prezente în cazul infracţiunii săvâr şite. Acestea din urmă se pot referi, de exemplu, la

subiecţii infracţiunii, timpul, locul, modul sau mijloacele de săvâr şire, mobilul sau scopul

infracţiunii.

De exemplu, la infracţiunea de furt, conţinutul concret se refer ă la: bunul concret furat, cine

este autorul, cine sunt instigatorii sau complicii (dacă au existat), cine este persoana

păgubită, în ce anume a constat acţiunea de luare a bunului, care a fost valoarea pagubei,

unde şi când s-a comis fapta, cum a procedat autorul, ce instrumente a folosit, care a fost

intenţia, care a fost mobilul şi scopul.

Tabelul următor ilustrează relaţia dintre structura infrac ţ iunii , conţ inutul legal şi conţ inutul

concret , în cazul infracţiunii de omor.



Relaţia dintre structura infracţiunii, conţinutul legal şi

conţinutul concret (exemplu)

Conţinutul concret are un caracter individual, f ăcând să se deosebească între ele

infracţiunile de acelaşi fel, încât practic nu există două infracţiuni concrete identice.

STRUCTURAINFRACŢIUNII (oriceinfracţiune)

CONŢINUTUL LEGAL prevăzutde art. 174 C.pen. (oriceinfracţiune de omor)

CONŢINUTUL CONCRET(infracţiunea de omor concretsăvâr şită)

viaţa victimei Y- viaţa persoaneiObiectul juridic

corpul victimei Y- corpul persoaneiObiectul material

- X cu datele de identificare cutare,vârsta 21 ani, cu discernământ, sexulbărbătesc, necăsătorit, infractor primar, studii cutare, ocupaţia cutareetc.

- orice persoană responsabilă penal(legea nu prevede cerinţe speciale)

Subiectul activ

- Y cu datele de identificare cutare,vârsta cutare, sexul cutare, ocupaţiacutare etc.

- orice persoană (legea nu prevedecerinţe speciale)

Subiectul pasiv

- uciderea unei persoane (acţiunesau inacţiune)

- ucidere prin acţiunea de înjunghiere

Acţiunea sau inacţiunea

- moartea lui Y la data cutare- moartea victimeiRezultatul

- trebuie dovedit - dovedit concret prin probeleadministrate (expertiza medico-legală,martorii cutare etc.)Raportul de cauzalitate

- indiferent (legea nu prevedecerinţe speciale) (este indiferent)

- în ziua cutare, ora cutare, loculcutare, prin două lovituri aplicate cucuţitul de bucătărie corp delict avânddimensiunile cutare etc.

Timpul, locul, modul,mijloacele

- intenţie directă sau indirectă - intenţie directă (dedusă din aplicareaa două lovituri de cuţit, cu intensitatemare, în zona inimii)

Vinovăţia

- indiferent (legea nu prevedecerinţe speciale)

- mobilul concret: gelozia; scopul:necunoscut.

Mobilul şi scopul

De exemplu, fiecare infracţiune de furt săvâr şită se deosebeşte de alte infracţiuni de furt prin

anumite tr ăsături particulare (obiectul material concret, persoana infractorului, subiectul pasiv

concret, valoarea pagubei, timpul, locul şi modul concret de săvâr şire, instrumentele folosite

etc.).

Conţinutul concret este important prin faptul că relevă îndeplinirea (sau nu) a elementelor cerute de conţinutul legal al infracţiunii, f ăr ă de care infracţiunea respectivă



nu ar putea exista, iar în plus ofer ă elemente privitoare la pericolul concret al faptei, lapersoana infractorului şi la alte împrejur ări concrete care vor servi la individualizareaudiciar ă a pedepsei.

4.2. FELURILE CONŢINUTULUI LEGAL

Conţinutul legal poate fi de mai multe feluri: de bază, agravat, atenuat, complex ori

alternativ.

4.2.1. Conţ inutul de baz ă

• Conţ inutul de baz ă al infrac ţ iunii este format din totalitatea tr ăsăturilor esenţ iale

prev ăzute de norma de incriminare, a c ăror întrunire este necesar ăşi suficient ă pentru

existenţ a unei anumite infrac ţ iuni.

Cu alte cuvinte, conţinutul de bază este format din minimul de elemente necesare pentru

existenţa infracţiunii.

Multe dintre infracţiunile prevăzute în codul penal sau în legi speciale au numai un conţ inut

de baz ă. De exemplu: sclavia, ameninţarea, divulgarea secretului profesional, calomnia,

seducţia, incestul, abuzul de încredere, tăinuirea etc.

4.2.2. Conţ inutul agravat

Toate infracţiunile un conţinut de bază, pentru care legea prevede anumite pedepse sau alte

sancţiuni penale. Uneori însă, pe lângă conţinutul de bază, norma de incriminare mai

prevede (de obicei în alineate separate) anumite împrejur ări care dau infracţiunii respective

un plus de gravitate şi atrag pedepse mai severe decât cele aferente conţinutului de bază.

În asemenea cazuri ne găsim în prezenţa unui conţ inut agravat al infrac ţ iunii.

Împrejur ările cu caracter agravant prevăzute în norma de incriminare sunt denumite

circumstanţ e agravante speciale sau circumstanţ e agravante de calificare (spre a le deosebi

de circumstanţele agravante generale, prevăzute în partea generală a codului penal). Alţi

autori le denumesc elemente circumstanţ iale agravante. Indiferent de terminologia utilizată,

este vorba despre împrejur ările cu efect agravant prevăzute de norma de incriminare.

Circumstanţele agravante speciale se pot referi la diferite elemente ale infracţiunii. Deexemplu, la furtul calificat (art. 209 C.pen), circumstanţele agravante speciale se refer ă la:obiectul material (acte de stare civilă, de identificare sau legitimare) sau la



subiectul pasiv (persoană în neputinţă de a se apăra) ori la aspecte ale laturii obiective:timpu l (în timpul nopţii, timpul unei calamităţi), locul săvâr şii faptei (loc public, mijloc detransport în comun.) la modul de săvâr şire (prin efracţie, escaladare etc.) ş.a.m.d.

Sub aspect terminologic, în doctrinăşi în practica judiciar ă se mai folosesc şi expresiile “formă

simpl ă a infrac ţ iunii” sinonimă cu aceea de “conţ inut de baz ă al infrac ţ iunii” şi de “formă

agravat ă a infrac ţ iunii” sinonimă cu aceea de “conţ inut agravat al infrac ţ iunii”.

Datorită erorilor frecvente de exprimare verbală sau în scris, atragem atenţia asupra faptului

că din punct de vedere gramatical numai circumstanţele pot fi “agravante” sau “atenuante”, în

timp ce conţinutul este “agravat” (atenuat), respectiv forma infracţiunii este “agravat ă” (atenuat ă ).

• Conţ inutul agravat al infrac ţ iunii este acela care, pe lâng ă elementele

conţ inutului de baz ă, mai cuprinde şi una sau mai multe circumstanţ e agravante

speciale (de calificare), care imprimă infrac ţ iunii astfel săvâr şite o gravitate sporit ăşi

atrag o pedeapsă mai sever ă decât cea prev ăzut ă pentru conţ inutul de baz ă.

Conţinutul agravat al unei infracţiuni absoarbe conţ inutul de baz ă deoarece pentru putea firealizat conţinutul agravat trebuie ca în primul rând fapta să întrunească elementele

necesare pentru existenţa infracţiunii (adică cele ale conţinutului de bază), pe lângă care

mai trebuie să fie întrunite şi una (sau mai multe) dintre circumstanţelor agravante speciale

prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, de exemplu, omorul calificat (art. 175 C.pen) nu este altceva decât o infracţiune care

întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de omor simplu (de bază) prevăzute

de art. 174 C.pen., la care se adaugă una sau mai multe circumstanţe dintre cele prevăzute

în art. 175 C.pen.

De aceea textul art. 175 C.pen. nu poate avea existenţă de sine stătătoare, ci numai

combinat cu art. 174 C.pen. şi orice infracţiune de omor calificat trebuie încadrată cu referire

la ambele texte (de exemplu, art. 174, 175 lit. a) C.pen).

La fel stau lucrurile şi în cazul omorului deosebit de grav (art. 176 C.pen) sau al furtului

calificat (art. 209 C.pen.).

Tehnica prin care legiuitorul prevede conţinuturi agravate ale unor infracţiuni poate fi şi alta

decât aceea de a adăuga circumstanţe agravante la conţinutul de bază al unei infracţiuni în

sensul ar ătat mai sus.



O astfel de tehnică constă în înlocuirea unui element al conţinutului de bază cu un alt

element care imprimă infracţiunii o gravitate sporită.

De exemplu, conţinutul de bază al infracţiunii de vătămare corporală gravă presupune caelement constitutiv intenţ ia indirect ă sau praeterintenţ ia. (art. 182 alin. 1 C.pen.). Prin

înlocuirea acestui element care caracterizează vinovăţia cu unul cu o semnificaţie mai

gravăşi anume intenţ ia direct ă rezultă un conţinut agravat al infracţiunii (art. 182 alin. 3).

Uneori conţinutul agravat este construit prin înlocuirea urmării specifice conţinutului de bază

cu o urmare mai grav ă . De exemplu, tot la infracţiunea de vătămare gravă, rezultatul aferent

conţinutului de bază este înlocuit cu unul mai grav şi astfel rezultă un conţinut agravat (art.182 alin. 2 C.pen).

Alteori, la elementele conţinutului de bază se adaugă unele cerinţe speciale. De exemplu,

conţinutul de bază al infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii (art. 179 C.pen)

presupune ca subiect pasiv orice persoană. Dacă însă victima este o persoană cu o calitate

special ă (minor) se realizează conţinutul agravat. Acest conţinut întruneşte toate elementele

conţinutului de bazăşi în plus calitatea special ă a subiectului pasiv.

În mod frecvent la unele infracţiuni se întâlneşte nu numai un singur conţinut agravat, ci mai

multe. Existenţa lor se poate constata din prevederea în norma de incriminare a unor

pedepse din ce în ce mai mari (în cascadă), comparativ cu pedeapsa pentru conţinutul de

bază. Vor exista atâtea conţinuturi agravate câte pedepse din ce în ce mai mari sunt

prevăzute.

De exemplu, infracţiunea de vătămare corporală gravă are dou ă conţ inuturi agravate (art.

182 alin. 2 şi art. 182 alin. 3 C.pen).

Pentru a fi corect înţelese, conţ inuturile agravate în cascad ă trebuie analizate în

succesiunea textelor de lege care le prevăd, deoarece în mod frecvent conţinutul agravat

următor preia circumstanţele agravante din alineatul sau alineatele precedente.

Conţinutul agravat pedepsit mai sever absoarbe conţinutul agravat pedepsit mai puţin sever,

însă la calificarea faptei trebuie indicate toate conţinuturile agravate întrunite, cât şi

circumstanţele agravante speciale incidente, deoarece toate acestea vor servi la

individualizarea pedepsei.

De exemplu, dacă omorul întruneşte cerinţele conţinutului prevăzut de art. 176 lit. a) şi b),dar şi cele din în art. 175 lit. a) C.pen. vor trebui re ţinute şi indicate toate textele



menţionate, deşi omorul deosebit de grav absoarbe omorul calificat, iar pedeapsa va fistabilită între limitele prevăzute pentru omorul deosebit de grav.

Conţinuturile agravate sunt prevăzute, de regulă, în alineate separate următoare primuluialineat (care prevede conţinutul de bază).

Uneori însă legiuitorul se abate de la acest procedeu, prevăzând două sau chiar mai multe

conţinuturi agravate în acelaşi alineat, sub forma unor teze diferite, fiecăreia

corespunzându-i altă pedeapsă. De exemplu, la infracţiunea de lipsire de libertate în mod

ilegal, art. 189 alin. 5 C.pen. prevede trei conţ inuturi (forme) agravate în trei teze diferite.

În fine, alteori conţinutul de bază al unei infracţiuni este prevăzut într-un articol de lege, iar conţinutul agravat (sau conţinuturile agravate) în alte articole.

Este cazul omorului (art. 174, 175 şi 176 C.pen. sau al furtului (art. 208 şi 209 C.pen.)

Nu trebuie confundată pluralitatea de circumstanţe agravante de la o infracţiune cu

pluralitatea de conţinuturi agravate.

Va exista un singur conţ inut agravat ori de câte ori se prevede o singur ă pedeapsă pentru

mai multe circumstanţ e agravante cu caracter alternativ . De exemplu, art. 175 C.pen.

prevede un singur conţinut agravat al omorului. La fel şi art. 176 C.pen.

4.2.3. Conţ inutul atenuat

Existăşi unele cazuri (relativ puţine) când pe lângă conţinutul de bază al unei infracţiuni,

norma de incriminare prevede şi unele împrejur ări datorită cărora fapta prezintă o gravitate

mai redusă (circumstanţ e atenuante speciale sau de calificare), iar pedeapsa legală este şi

ea mai redusă.

Un asemenea conţinut este denumit conţ inut atenuat al infrac ţ iunii.

De exemplu la infracţiunea de tr ădare prin transmitere de secrete se prevede in art. 157 alin.

2 C.pen. un conţ inut atenuat care se deosebeşte faţă de conţinutul de bază prin natura

documentelor sau datelor (mai puţin importante) ce formează obiectul material al infracţiunii.

La fel, la infracţiunea de subminare a puterii de stat se prevede un conţinut atenuat în art.

162 alin. 2, acesta deosebindu-se faţă de conţinutul de bază prin natura ac ţ iunii incriminate

(alte acţiuni violente) comparativ cu acţiunea din conţinutul de bază (acţiunea armată).



Un alt exemplu este infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri în cazul căreia

conţinutul atenuat (art. 242 alin. 2 C.pen.) difer ă faţă de cel de bază prin forma de vinov ăţ ie

(culpa) faţă conţinutul de bază la care vinovăţia constă în intenţie.Un situaţie mai specială este cea a infrac ţ iunilor de serviciu sau în leg ătur ă cu serviciul

(art.246-250 C.pen.) al căror conţinut de bază presupune calitatea de “func ţ ionar public “a

subiectului activ.

Potrivit art. 258 C.pen., “dispozi ţ iile art. 246-250 privitoare la func ţ ionari publici se aplic ăşi

celorlal ţ i func ţ ionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”

De aici rezultă că la fiecare dintre infracţiunile menţionate existăşi câte un conţinut atenuat,

care difer ă faţă de cel prevăzut în textul respectiv numai prin calitatea subiectului activ, adicăaceea de “func ţ ionar” în loc de “func ţ ionar public” şi se pedepseşte mai puţin sever.

4.2.4. Conţ inutul complex

Conţ inutul complex este cel propriu infrac ţ iunilor complexe.

Un asemenea conţinut întruneşte laolaltă elementele conţinuturilor infracţiunilor reunite sau

ale infracţiunilor absorbite prin voinţa legii, precum şi (uneori) unele elemente suplimentare.

De exemplu, conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii de furt şi ale celei de ameninţare, lovire sau vătămare corporală, cât şi

elemente suplimentare (legătura obiectivă de la mijloc la scop între cele două acţiuni şi

reflectarea acesteia în psihicul f ăptuitorului).

La fel, conţinutul infracţiunii complexe de provocare ilegală a avortului care a avut ca urmare

moartea victimei, trebuie să întrunească elementele conţinutului de bază al infracţiunii de

provocare ilegală a avortului, cât şi cele ale conţinutului infracţiunii de ucidere din culpă.

Dacă un conţinut legal nu întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunilor pretins

reunite, înseamnă c ă nu exist ă o infrac ţ iune complex ă. de exemplu, conţinutul infracţiunii de

furt prin efracţie, escaladare sau folosire de chei mincinoase nu întruneşte şi elementele

constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu.

4.2.5. Conţ inutul alternativ

Normele de incriminare prevăd nu rareori elemente echivalente cu caracter alternativ în

conţinutul aceleiaşi infrac ţ iuni .



• Acel conţ inut ce se poate realiza prin întrunirea în mod alternativ (nu cumulativ)

a unor elemente c ărora legiuitorul le atribuie valoare şi func ţ ie echivalent ă, se numeşte

conţ inut alternativ, iar infrac ţ iunea cu astfel de conţ inut este o infrac ţ iune cu conţ inu alternativ.

În astfel de cazuri ceea ce alternează nu este întregul conţinut, ci numai un element sau un

număr mic de elemente dintre cele care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.

Caracterul alternativ al elementelor în cauză rezultă din modul de redactare a normei de

incriminare, prin enumerarea prin juxtapunere a elementelor respective sau prin folosirea

conjuncţiilor cu sens de alternare (“sau”, “ori” “fie”).De obicei elementul alternativ este numai actul de executare (acţiunea sau inacţiunea).

Alteori alternative sunt urmările imediate, sau pot fi alternative atât actul de executare, cât şi

urmările.

De exemplu, delapidarea (art. 2151

C.pen) are conţinut alternativ, actul de executare putând

consta în acţiunile alternative de “însuşire, folosire sau traficare”. La fel, infracţiunea de abuz

de încredere (art. 213 C.pen.) care se poate realiza prin acţiunea de însuşire a bunului altuia,

dispunerea de bun sau refuzul de a-l restitui.Are conţinut alternativ agravat vătămarea corporală gravă (art. 182 alin. 2 sau 3) datorită

urmărilor alternative prevăzute de norma de incriminare.

Infracţiunea de abuz în serviciu (248 C.pen.) şi cea de neglijenţă în serviciu (art. 249 C.pen)

au conţinut alternativ datorită actelor de executare alternative, cât şi urmărilor alternative.

In cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, chiar dacă sunt comise două sau mai multe

dintre actele de executare cu caracter alternativ ori dacă se produc două sau mai multe

dintre urmările alternative fapta va constitui o singur ă infrac ţ iune.

4.2.6. Conţ inuturile alternative

Se spune despre o infracţiune că are conţinuturi alternative atunci când toate sau cele mai

multe dintre elementele constitutive sunt diferite şi grupate separat, fiecare combinaţie de

elemente putând fi realizată numai în mod distinct. Prin voinţa legii asemenea conţinuturi nu

sunt considerate echivalente şi nici indiferentă realizarea lor separată ori cumulativă.



De fapt conţinuturile alternative sunt infracţiuni distincte care prezintă o oarecare asemănare

şi de aceea sunt prevăzute în cadrul aceluiaşi articol şi sub aceeaşi denumire legală.

Uneori caracterului de conţinuturi alternative rezultă expres din formularea normei de

incriminare. De exemplu, din folosirea expresiei “constituie infrac ţ iuni” , după care urmează o

enumerare de fapte.

Alteori descifrarea caracterului de conţinuturi alternative necesită o analiză mai aprofundată

a normei de incriminare.

De exemplu, sub denumirea de înşelăciune se poate constata că se regăsesc trei conţ inuturi

alternative: înşel ăciunea simpl ă (art. 215 alin. 1 C.pen), înşel ăciunea în convenţ ii (art. 215alin. 3 C.pen) şi înşel ăciunea prin cecuri (art. 215 alin. 4 C.pen). Se poate constata că, deşi

ele au în comun ideea de inducere în eroare a altuia, ele vizează ipoteze complet deosebite

sub multiple aspecte, deci sunt practic infrac ţ iuni diferite.

Săvâr şirea a două sau mai multe conţinuturi alternative de către aceeaşi persoană va

constitui o pluralitate de infrac ţ iuni (concurs real).

La fel stau lucrurile în cazul infracţiunii de corup

ţie sexual

ă(art. 202 C.pen.) unde pe lâng

ă

conţ inutul de baz ă (alin. 1) în alin. ultim al aceluiaşi articol este incriminat prozelitismul , care

nu are legătur ă nici măcar ca idee cu faptele incriminate în alineatele precedente, ci este, în

realitate o infrac ţ iune distinct ă.



5. DESFĂŞURAREA ÎN TIMP A INFRAC IUNII.

(FAZELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE)

Ca orice fenomen sau faptă a omului şi infracţiunea parcurge un drum (“iter criminis”),

cunoaşte o desf ăşurare în timp din momentul încolţirii ideii infracţionale în mintea f ăptuitorului

până la producerea urmărilor socialmente periculoase. Această desf ăşurare în timp a

infracţiunii prezintă mai multe faze, etape şi momente semnificative.

Astfel, orice infracţiune intenţionată presupune două faze de desf ăşurare: faza internăşi faza

externă.

5.1. FAZA INTERNĂ A INFRAC IUNII

Faza internă a infracţiunii se refer ă la procesele psihice care au loc în conştiinţa f ăptuitorului

cu privire la infracţiune, mai înainte ca acestea să fie exteriorizate în realitatea materială.

Faza internă cuprinde trei momente semnificative: conceperea ideii infracţionale, deliberarea

şi luarea hotărârii.Această fază a infracţiunii nu intr ă niciodată sub incidenţa legii penale şi prezintă importanţă

numai dacă infracţiunea î şi continuă desf ăşurarea, trecând la faza următoare

• Momentul conceperii ideii infrac ţ ionale este acela în care în mintea f ăptuitorului încolţeşte ideea de a săvâr şi infracţiunea;• Momentul deliber ării este acela în care f ăptuitorul chibzuieşte, pune pe cântar motivele pro şi contra săvâr şirii infracţiunii, avantajele şi dezavantajele, posibilităţile dereuşităşi riscurile etc.• Momentul lu ării hot ărârii infrac ţ ionale este cel mai important din cadrul fazeiinterne, el fiind acela în care, după ce a chibzuit mai mult sau mai puţin, f ăptuitoruldecide să comită infracţiunea.

5.2. FAZA EXTERNĂ A INFRAC IUNII

Faza externă a infracţiunii cuprinde momentele care marchează exteriorizarea şi

materializarea hotărârii infracţionale, depăşindu-se faza internă (din conştiinţa f ăptuitorului)şi trecându-se la săvâr şirea de acte de natur ă materială. Numai această



fază a infracţiunii poate intra sunt incidenţa legii penale deoarece infracţiunea presupunesăvâr şirea unei acţiuni sau inacţiuni.

Faza externă poate cuprinde următoarele etape sau momente importante:• comunicarea hot ărârii infrac ţ ionale;• actele preparatorii;• tentativa:• consumarea infrac ţ iunii;• epuizarea infrac ţ iunii

5.2.1. Comunicarea hot ărârii infrac ţ ionale

Denumităşi “faza oratoric ă” aceasta înseamnă aducerea de către f ăptuitor la cunoştinţa

victimei sau a altor persoane a hotărârii de a săvâr şi infracţiunea. Un asemenea moment

există numai uneori şi dacă drumul infracţiunii se opreşte aici, nu se pedepseşte .

Ca excepţie, legea incriminează ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare, ameninţ area cu

săvâr şirea unei infracţiuni, dacă nu este urmatăşi de săvâr şirea infracţiunii respective.

Dacă este urmată de săvâr şirea infracţiunii ce formează obiectul ameninţării, ameninţarea

se absoarbe în infracţiunea respectivă ca fază oratoricăşi se va pedepsi numai acea

infracţiune.

De exemplu, ameninţarea victimei cu moartea, urmată de uciderea victimei.

5.2.2. Actele preparatorii

• Acestea sunt acte de preg ătire pe care f ă ptuitorul le realizeaz ă în vederea

creerii de condi ţ ii favorabile care să-i asigure reu şita săvâr şirii infrac ţ iunii şi/sau să-i

asigure sc ă parea.

Sunt acte preparatorii, de exemplu, cele ce constau în procurarea de informa ţii în vederea

săvâr şirii infracţiunii, procurarea instrumentelor necesare săvâr şirii infracţiunii (arme, chei

mincinoase, spray-uri paralizante, acte false etc.) ori pentru ca f ăptuitorul să-şi asigure

scăparea (maşină, paşaport fals etc.), urmărirea sau pândirea victimei pentru a alege locul şi

momentul propice etc.

Nu întotdeauna şi nu la toate infracţiunile există acte preparatorii.

De regulă, infracţiunea ajunsă în faza actelor preparatorii nu se pedepseşte.



Prin excepţie, actele preparatorii se pedepsesc în cazul unor infracţiuni de gravitate

excepţională cum sunt, de exemplu, infrac ţ iunile contra siguranţ ei statului sau lipsirea de

libertate prin luare de ostatici , cazuri când legea prevede în mod expres că actele preparatoriisunt asimilate tentativei şi se pedepsesc ca şi cum ar fi tentativă.

Actele preparatorii cuprind orice pregătiri care merg până la şi se opresc mai înainte de

începerea executării nemijlocite a infracţiunii.

5.2.3. Tentativa

5.2.3.1. Definiţia şi formele tentativei

Etapa tentativei este cea în care f ăptuitorul începe efectiv săvâr şirea nemijlocit ă a

infrac ţ iunii , adică a acţiunii specifice prevăzute de norma de incriminare.

Tentativa are o definiţie legală, prevăzută de art. 20 C.pen. Potrivit acestui text,

• “Tentativa const ă în punerea în executare a hot ărârii de a săvâr şi infrac ţ iunea,

executare care a fost însă întrerupt ă sau nu şi-a produs efectul.”

Prin urmare tentativa înseamnă începerea executării sau executarea în întregime a acţiunii

specifice unei infracţiuni, dar f ăr ă a se fi produs rezultatul (urmarea imediată).

De aici rezultă că tentativa poate avea două forme: neterminat ă (imperfectă) şi terminat ă

(perfectă).

• Tentativa neterminat ă (imperfect ă ) exist ă când f ă ptuitorul a început executarea

infrac ţ iunii, dar din diferite cauze executarea a fost întrerupt ăşi de aceea nu s-a produ s

rezultatul .

De exemplu, f ăptuitorul pătrunde prin efracţie într-un autoturism pentru a-l fura, dar este

surprins de proprietar şi nu mai poate să realizeze furtul. Sau f ăptuitorul încearcă să violeze

victima, o ameninţă, o loveşte, dar totuşi nu reuşeşte să aibă act sexual cu aceasta dincauza împotrivirii ei.

• Tentativa terminat ă (perfect ă ) exist ă când f ă ptuitorul a terminat executarea

ac ţ iunii specifice infrac ţ iunii, dar din diferite cauze nu s-a produs rezultatul.

De exemplu, f ăptuitorul aplică mai multe lovituri de cuţit victimei, cu intenţia de a o ucide, dar

victima nu moare, fiind dusă la spital şi salvată. Sau pune foc unei case pentru a o distruge,

dar focul nu se extinde şi casa r ămâne neatinsă.Potrivit art. 20 alin. 2 C.pen. “Exist ă tentativ ăşi în cazul în care consumarea infrac ţ iunii nu afost posibil ă datorit ă insuficienţ ei sau defectuozit ăţ ii mijloacelor folosite,



ori datorit ă împrejur ării c ă în timpul când sau săvâr şit actele de executare, obiectul lipsea dela locul unde f ă ptuitorul credea c ă se afl ă.”

Această tentativă este denumită în doctrină tentativ ă relativ improprie. De fapt legea arată căşi în asemenea cazuri exist ă tentativ ă, care poate avea cele două forme: terminată sau

neterminată.

De exemplu, (tentativă terminată): se pune otravă în mâncarea victimei, dar victima nu

decedează datorită dozei insuficiente, ori se trage de la distanţă asupra victimei cu o armă

de foc, dar victima nu este nimerită deoarece sistemul de ochire era dereglat, deşi arma era

funcţionalăşi aptă de a ucide, sau introduce mâna în buzunarul victimei pentru a fura bani,

dar banii erau în alt buzunar etc. În schimb “nu exist ă tentativ ă atunci când imposibilitatea de consumare a infrac ţ iunii este

datorit ă modului cum a fost conceput ă executarea” (art. 20 alin. 3 C.pen.)

Este vorba în acest caz de un mod absurd în care este concepută săvâr şirea infracţiunii,

mijloacelor absolut improprii sau lipsei absolute a obiectului material.

De exemplu, dacă s-ar încerca uciderea unei persoane prin farmece ori dându-I să bea

lapte ori cu un cuţit din carton.

5.2.3.2. Pedepsirea tentativei

Tentativa infracţiunilor se pedepseşte, dar numai când legea prevede în mod expres

aceasta.

Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea

maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, f ăr ă ca minimul să fie mai mic

decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani (art. 21 alin. 2

C.pen.)

De exemplu, dacă omorul consumat se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani,

tentativa de omor se va pedepsi cu închisoare de la 5 la 10 ani.

5.2.3.3. Cazuri de nepedepsire a tentativei

Tentativa nu se pedepseşte în cazul desist ării şi al împiedic ării producerii rezultatului . Potrivit

art. 22 C.pen. “Este apărat de pedeapsă f ă ptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai

înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.



Dac ă actele îndeplinite până în momentul desist ării sau împiedic ării producerii rezultatului

constituie o alt ă infrac ţ iune, se aplic ă pedeapsa pentru acea infrac ţ iune.”

Raţiunea acestor cauze de nepedepsire a tentativei este aceea de a-l stimula pe infractor să nu continue săvâr şirea infracţiunii sau, dacă a terminat executarea acesteia, să împiedice

producerea rezultatului.

• Desistarea înseamnă renunţ area voluntar ă a f ă ptuitorului de a continua

săvâr şirea infrac ţ iunii, deşi o putea continua, înainte de descoperirea faptei.

Condiţiile desistării sunt următoarele:

- să existe o tentativ ă neterminat ă, deci executarea acţiunii să nu fi fost

încheiată.- întreruperea execut ării să fie voluntar ă, adică să se datoreze voinţ ei

f ă ptuitorului , nu altor cauze;

-fapta să nu fi fost descoperit ă. Exemplu de desistare: f ăptuitorul pătrunde într-o locuinţă,

începe să adune obiecte, dar f ăr ă a fi văzut sau deranjat de nimeni se r ăzgândeşte şi pleacă.

Dacă tentativa este terminată, în sensul că actele de executare săvâr şite până în acel

moment au aptitudinea de a produce rezultatul şi f ăptuitorul nu mai săvâr şeşte alte actesimilare, nu va exista desistare. De exemplu, după ce a tras cu arma asupra victimei şi nu a

nimerit-o, f ăptuitorul nu mai trage alte focuri, deşi putea.

Nu contează motivele personale care l-au determinat pe f ăptuitor să renunţe în mod voluntar

la continuarea săvâr şirii infracţiunii (sentimente de milă faţă de victimă, teama de pedeapsă

etc.).

Dacă necontinuarea faptei s-ar datora altor cauze decât voinţa f ăptuitorului (nu mai poate

continua ori este pe punctul de a fi prins şi fuge) nu sunt îndeplinite condiţiile desistării şi

tentativa se va pedepsi.

De exemplu, văzând că victima pe care încerca să o violeze opune rezistenţă şi nu poate

realiza actul sexual, f ăptuitorul renunţă şi pleacă. În acest caz tentativa de viol se va

pedepsi.

Tot astfel, se va pedepsi tentativa de furt dacă hoţul pentru a nu fi prins iese din maşina pe

care încerca să o fure, văzând că se apropie proprietarul maşinii.



• Împiedicarea producerii rezultatului înseamnă intervenţ ia f ă ptuitorului şi

împiedicarea producerea rezultatului de c ătre el însu şi, mai înainte de a fi fost

descoperit ă fapta.

Condiţiile împiedicării producerii rezultatului sunt următoarele:

- să existe o tentativ ă terminat ă, adică acţiunea să fi fost dusă până la

capăt;

- împiedicarea rezultatului să fie opera f ă ptuitorului;

-fapta să nu fi fost descoperit ă până în acel moment . Dacă aceste condiţii nu sunt

îndeplinite tentativa se va pedepsi. De exemplu, nu se va pedepsi tentativa de omor

dacă după ce a otr ăvit-o pevictimă f ăptuitorul îi administrează un antidot şi astfel este salvată. Sau nu se pedepseşte cel

care punând foc unei case, tot el stinge focul imediat şi casa este salvată.

Tentativa se va pedepsi însă dacă, aplicându-i victimei o lovitur ă de cuţit o r ăneşte grav, dar

apoi f ăptuitorul o transportă la spital unde este operatăşi salvată de medici, pentru că în

acest caz nu f ăptuitorul a împiedicat producerea rezultatului, ci medicii.

Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului au ca efect întotdeauna nepedepsirea pentru tentativa respectiv ă. Aceasta poate însemna totala exonerare de pedeapsă a

f ăptuitorului, cu condiţia ca fapta comisă până în acel moment să nu îndeplinească conţinutul

unei alte infracţiuni (mai puţin grave).

Dacă însă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii

rezultatului constituie de sine stătător o altă infracţiune, se va aplica pedeapsa pentru acea

infrac ţ iune.

De exemplu, dacă victima tentativei de omor a suferit vătămări corporale, f ăptuitorul nu va fi

pedepsit pentru tentativă de omor, dar fi pedepsit pentru vătămare corporală. Tot astfel, cel

care a pătruns prin efracţie în locuinţa victimei pentru a fura, dar apoi s-a desistat, nu va fi

pedepsit pentru tentativă de furt calificat, dar va fi pedepsit pentru infracţiunea de violare de

domiciliu. Sau dacă săvâr şind o tentativă de viol f ăptuitorul se desistează, el nu va fi pedepsit

pentru tentativă de viol, dar va r ăspunde penal pentru ameninţare, lovire sau lipsire de

libertate.

În orice caz, efectele desistării sau împiedicării producerii rezultatului r ămân importante

fiindcăşi atunci când f ăptuitorul va fi pedepsit el va r ăspunde penal pentru o infracţiune mai

puţin gravă.



5.2.3.4. Infracţiuni la care nu poate exista tentativă

Tentativa nu este posibilă la orice infracţiune. De aceea este important de ştiut

care infracţiuni nu pot avea tentativă. Nu poate exista tentativă la următoarele categorii de

infracţiuni: a) la infrac ţ iunile din culpă (deoarece f ăptuitorul fie nu prevede urmarea, fie deşi

o

prevede nu doreşte, nici nu acceptă producerea ei, deci nu este vorba de luarea şi

punerea în executare a unei hotărâri de a comite infracţiunea).

b) la infrac ţ iunile praeterintenţ ionate (din cauză că pentru rezultatul mai grav există

culpă, ceea ce exclude existenţa unei hotărâri de a comite infracţiunea

praeterintenţionată; dacă nu se produce rezultatul mai grav nu există tentativă la

infracţiunea praeterintenţionată ci se realizează doar infracţiunea de bază,

intenţionată);

c) la infrac ţ iunile de executare prompt ă (care se consumă îndată ce are loc primul act

de executare (de exemplu, calomnia); d) la infrac ţ iunile de obicei (deoarece în acest

caz este necesar ă repetarea de mai multe ori a faptei, până dobândeşte caracter de

obişnuinţă);

e) la infrac ţ iunile omisive (de inac ţ iune), când inacţiunea trebuie să aibă o anumită durată pentru a constitui infracţiune (nepredarea bunului găsit în termen de 10 zile celui

ce l-a pierdut sau autorităţilor).

f) la infrac ţ iunile care constau în esenţă în acte preparatorii sau de tentativ ă

incriminate de sine st ăt ător.

Nu există unanimitate de păreri în doctrină asupra infracţiunilor la care nu e posibilă

tentativa. De exemplu, există păreri contrare privind posibilitatea tentativei la infracţiunile

continue sau continuate.Uneori nici nu se poate face o generalizare cu privire la o întreagă categorie de infracţiuni,

trebuind analizată fiecare infracţiune în parte.

Chestiunea prezintă mai ales importanţă teoreticăşi utilitate pentru acurateţea legifer ării. În

aplicarea practică nu se ia în discuţie acest aspect dacă legea nu prevede că tentativa unei

infracţiuni se pedepseşte. Problema devine mai spinoasă atunci când

o anumită infracţiune poate avea sau nu tentativă, depinzând de modalitatea de săvâr şire.



5.2.4. Consumarea infrac ţ iunii.

Momentul consumării infracţiunii este cel în care se produce urmarea imediată specifică,

trecându-se de la forma imperfectă a tentativei la forma perfectă a infracţiunii consumate.

Momentul consumării infracţiunii difer ă în raport de natura infracţiunii.

La infracţiunile aşa-numite materiale sau de rezultat (la care urmarea imediată este de natur ă

materială) momentul consumării este cel al producerii rezultatului specific. De exemplu, la

omor - momentul mor ţii victimei, la furt - momentul producerii pagubei.

La infracţiunile a căror urmare imediată este de natur ă morală, precum şi la cele de pericolmomentul consumării difer ă după cum actul de executare constă într-o acţiune sau inacţiune.

Dacă fapta constă într-o acţiune, consumarea are loc în momentul săvâr şirii acelei acţiuni.

De exemplu, la infracţiunea de calomnie sau la conducerea unui autovehicul în stare de

ebrietate.

Dacă fapta constă într-o inacţiune, infracţiunea se consumă în momentul expir ării intervalului

de timp prevăzut de lege ca durată a inacţiunii. De exemplu, la infracţiunea de nedenunţareconsumarea are loc în momentul depăşirii duratei definite de lege prin expresia “de îndată”

în care f ăptuitorul trebuia să denunţe infracţiunea autorităţilor.

La infracţiunile de obicei consumarea are loc în momentul săvâr şirii unui număr suficient de

fapte care să denote caracterul de obişnuinţă.

5.2.5. Epuizarea infrac ţ iunii.

Există unele infracţiuni în cazul cărora săvâr şirea actului de executare (acţiunii sau inacţiunii)

se prelungeşte în timp şi după momentul consumării, iar urmările lor se amplifică. Este vorba

de infracţiunile continue, infracţiunile continuate şi infracţiunile de obicei. Ca regulă, aceste

infracţiuni se epuizează în momentul încet ării execut ării .

De exemplu, furtul de energie sau portul ilegal de uniformă sunt infracţiuni continue, iar

momentul epuizării lor este cel al încetării acţiunii, indiferent din ce cauze.

Infracţiunea de delapidare prin sustrageri repetate de bani este infrac ţ iune continuat ă, iar

prostituţia este infracţiune de obicei . Ambele se epuizează în momentul săvâr şirii ultimului

act de executare, prin care se termină săvâr şirea infracţiunii respective.



6. PLURALITATEA DE INFRAC IUNI

Uneori aceeaşi persoană nu săvâr şeşte o singur ă infracţiune, ci mai multe infracţiuni, fie prinaceeaşi acţiune sau în aceeaşi împrejurare, fie în împrejur ări diferite şi la diferite intervale de

timp,

Situaţia în care aceeaşi persoană a săvâr şit două sau mai multe infracţiuni este denumită

pluralitate de infrac ţ iuni.

Pluralitatea de infracţiuni poate avea trei forme:• concurs de infrac ţ iuni;• recidiv ă;

• pluralitate intermediar ă de infrac ţ iuni.

6.1. CONCURSUL DE INFRAC IUNI

Concursul de infrac ţ iuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvâr şite de

aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. (art. 33

C.pen)

Codul penal prevede două

forme ale concursului de infracţiuni: concursul real

şi concursul

ideal.

6.1.1. Concursul real de infrac ţ iuni

• Concursul real de infrac ţ iuni exist ă când o persoană săvâr şeşte dou ă sau mai

multe infrac ţ iuni prin ac ţ iuni diferite, înainte de a fi fost condamnat ă definitiv pentru

vreuna dintre acele infrac ţ iuni (art. 33 lit. a) C.pen.)

Concursul real este forma cea mai frecventă a concursului de infracţiuni. În practica judiciar ă

se întâlnesc uneori cazuri de persoane care au săvâr şit zeci de infracţiuni (îndeosebi furturi,

tâlhării, înşelăciuni) mai înainte de a fi prinse şi condamnate definitiv.

Dacă infracţiunile concurente sunt de acelaşi tip (de exemplu, numai furturi) concursul este

denumit omogen, iar dacă sunt de tipuri diferite (de exemplu, furt, tâlhărie, omor), concursul

este denumit eterogen.

Codul penal precizează că “exist ă concurs chiar dac ă una dintre infrac ţ iuni a fost comisă

pentru săvâr şirea sau ascunderea altei infrac ţ iuni” (art. 33 lit. a) C.pen.).



Un astfel de concurs în care infracţiunile sunt legate una de cealaltă poartă denumirea de

concurs cu conexitate sau concurs real caracterizat sau cu conexitate.

De exemplu, infractorul comite un omor pentru a înlesni sau ascunde săvâr şirea unei furtsau a unei tâlhării.

6.1.2. Concursul ideal de infrac ţ iuni

• Concursul ideal (sau formal) de infrac ţ iuni exist ă când o persoană săvâr şeşte

dou ă sau mai multe infrac ţ iuni prin aceeaşi ac ţ iune sau inac ţ iune.

Codul penal arată în acest sens că există concurs de infracţiuni şi atunci “când o ac ţ iune sau

inac ţ iune, săvâr şit ă de aceeaşi persoană, datorit ă împrejur ărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infrac ţ iuni” (art. 33 lit. b)

C.pen.).

Concursul ideal se întâlneşte mai puţin frecvent în practica judiciar ă decât concursul real, dar

totuşi în destul de multe cazuri.

Bunăoar ă, în cazul unui accident de circulaţie cu mai multe victime (de exemplu, una

decedatăşi două vătămate corporal) vor exista 3 infrac ţ iuni în concurs ideal : o infracţiune de

ucidere din culpă şi două infracţiuni de v ăt ămare corporal ă din culpă. În acest caz există o

singur ă acţiune (conducerea autovehiculului) dar prin aceasta se produc urmări care

întrunesc conţinutul a trei infracţiuni.

La fel, dacă printr-o afirmaţie în public f ăptuitorul calomniază mai multe persoane, vor exista

tot atâtea infrac ţ iuni în concurs ideal câte victime ale calomniei.

Tot în materie de circulaţie rutier ă, dacă o persoană conduce un autovehicul neînmatriculat,

f ăr ă a avea permis şi cu imbibaţie alcoolică peste limita legală, va săvâr şi prin aceeaşi

acţiune (conducerea autovehiculului) de asemeni 3 infrac ţ iuni în concurs ideal (conducere de

autovehicul neînmatriculat, conducere f ăr ă permis şi conducere în stare de ebrietate)

deoarece datorită împrejur ărilor concrete fapta întruneşte conţinutul a trei infracţiuni diferite.

Dacă acelaşi conducător ar provoca şi un accident, după care ar păr ăsi locul accidentului

(acţiune diferită), numărul infracţiunilor concurente ar spori. În acest caz infracţiunea de

păr ăsire a locului accidentului se va afla în concurs real cu celelalte, care între ele se afl ă în

concurs ideal .



6.1.3. Pedepsirea concursului de infrac ţ iuni

În lume există 3 sisteme de pedepsire a concursului de infracţiuni: sistemul cumulului

aritmetic , sistemul absorbţ iei şi sistemul cumulului juridic .

În sistemul cumulului aritmetic se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune, după

care se face suma pedepselor, putându-se ajunge astfel la pedepse de sute de ani

închisoare. Acest sistem este considerat excesiv şi nerealist, datorită pedepselor exorbitante,

care este limpede de la început că nu pot fi executate.

În sistemul absorbţ iei se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune, după care se

compar ă pedepsele şi se alege cea mai grea, urmând să fie executată numai aceasta,

considerându-se că pedeapsa mai grea le absoarbe pe cele mai uşoare. Acest sistem areinconvenientul că nu asigur ă o sancţionare suficient de sever ă a infractorilor care au comis

un număr mare de infracţiuni.

Sistemul cumulului juridic, adoptat şi de codul nostru penal, reprezintă o soluţie care

combină cele două sisteme amintite, evitând dezavantajele lor.

Modul de pedepsire a concursului de infracţiuni este reglementat de art. 34-36 din codul

penal în vigoare. În cele ce urmează vom prezentat cele mai importante dintre dispoziţiile

textelor de lege respective.Sancţionarea concursului de infracţiuni se face printr-o operaţiune în doi timpi:

• In prima fază instanţa stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare dintre

infrac ţ iunile concurente, f ăcând abstracţie de celelalte infracţiuni. În

urma acestei operaţiuni pot rezulta:• fie numai pedepse cu închisoarea,• fie numai pedepse cu amenda,• fie atât pedepse cu închisoarea, cât şi pedepse cuamenda.

• In a doua fază instanţa compar ă pedepsele stabilite şi alege dintre ele pedeapsa

cea mai grea, pe care urmează să o aplice. Pentru a ţine seamăşi de celelalte pedepse

stabilite, cât şi de numărul infracţiunilor concurente, pedeapsa cea mai grea va putea fi

ridicat ă până la maximul ei special , iar dacă acest maxim este neîndestulător, se va mai

putea ad ăuga un spor .

Sporul poate fi următorul:

- de până la 5 ani (teoretic orice durată cuprinsă între o zi şi 5 ani) când

s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea;



- de până la o treime din maximul celei mai grele pedepse cu amenda, când

s-au stabilit numai amenzi.

Dacă s-au stabilit atât pedepse cu închisoarea, cât şi pedepse cu amenda, se va aplicapedeapsa cea mai grea cu închisoarea, sporită în felul ar ătat mai sus, iar la aceasta se va

putea adăuga, în totul sau în parte amenda cea mai grea, sporită în sensul ar ătat mai sus.

Când una dintre pedepsele stabilite este detenţ ia pe viaţă, se va aplica numai aceast ă

pedeapsă.

Pentru o mai bună înţelegere, dăm următorul exemplu:

Inculpatul a săvâr şit 3 infracţiuni concurente. În prima fază instanţa stabileşte pentru acesteinfracţiuni următoarele pedepse: de 2 ani, 3 ani şi 5 ani închisoare.

În faza a doua, instanţa alege dintre cele trei pedeapsa cea mai grea, adică cea de 5 ani.

Acea pedeapsă poate fi ridicată până la maximul ei special.

Să presupunem că acea infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, deci

maximul ei special este de 7 ani.

Deci pedeapsa de 5 ani va putea fi ridicată până la limita de 7 ani, la care instanţa ar mai

putea adăuga un spor de pân

ăla 5 ani, putând ajunge în principiu la 7+5=12 ani .

Totuşi pedeapsa nu va putea ajunge la 12 ani, ci numai până la 10 ani cel mult, deoarece

art. 34 alin. 2 din codul penal prevede că pedeapsa la care se ajunge prin sporurile

menţionate nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infrac ţ iunile concurente, adică

suma lor. Or, în exemplul nostru, suma este de 2+3+5=10 ani .

În concluzie, în exemplul nostru, instanţa va alege pedeapsa cea mai grea, adică cea de 5

ani, pe care o poate ridica până la maximul ei, adică de 7 ani şi ar mai putea adăuga un spor

de cel mult 3 ani pentru a nu depăşi suma de 10 ani a pedepselor.

În final subliniem faptul că sporurile ce se pot adăuga la pedeapsa cea mai grea nu se aplică

automat şi obligatoriu, ci facultativ , după aprecierea instanţei. Desigur, dacă există multe

infracţiuni concurente şi mai ales dacă pedepsele pentru acestea sunt mari, instanţa va

aplica sporurile menţionate.



6.2. RECIDIVA

6.2.1. Defini ţ ie.

Recidiva este cea de-a doua formă a pluralităţii de infracţiuni. Deosebirea dintre recidivăşi

concursul de infracţiuni este aceea că în cazul recidivei infractorul a fost deja condamnat

definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni, după care săvâr şeşte din nou

o infracţiune (sau mai multe).

În cazul recidivei totalitatea infracţiunilor săvâr şite de aceeaşi persoană este separată în

două: una (unele) săvâr şite înainte de condamnarea definitivă, iar alta (altele) săvâr şite după

condamnare.Privite separat, toate infracţiunile săvâr şite înainte de condamnarea definitivă constituie

concurs de infracţiuni, dar şi toate cele săvâr şite după condamnarea definitivă formează tot

un concurs de infracţiuni.

În cele ce urmează, vom aborda chestiunea recidivei într-un mod simplificat, considerând că

pluralitatea ar cuprinde numai două infracţiuni: una săvâr şită înainte de condamnare şi alta

după condamnare.

Recidiva presupune două elemente, doi termeni:• primul termen constă într-o condamnare definitiv ă anterioar ă,• al doilea termen constă într-o infrac ţ iune săvâr şit ă după condamnare.

Însă nu întotdeauna va fi considerată recidivist persoana condamnată anterior care

săvâr şeşte o nouă infracţiune. Pentru existenţa recidivei se cer întrunite anumite condiţii cu

privire la cei doi termeni menţionaţi.

6.2.2. Condi ţ iile primului termen al recidivei

Primul termen al recidivei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:• să constea într-o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni sau• în cel pu ţ in 3 pedepse cu închisoarea de până la 6 luni inclusiv.

Prin urmare nu îndeplinesc condiţiile primului termen al recidivei următoarele condamnări

anterioare:• condamnările la pedeapsa amenzii .

• condamnările la pedepse cu închisoarea de până la 6 luni inclusiv (dacă sunt mai puţine de 3).



De asemeni, conform art. 38 C.pen. nu atrag starea de recidiv ă următoarele categorii de

condamnări anterioare:• condamnările pentru infrac ţ iuni săvâr şite în timpul minorit ăţ ii;• condamnările pentru infrac ţ iuni săvâr şite din culpă;• condamnările pentru infrac ţ iunile amnistiate ulterior condamnării;• condamnările pentru faptele dezincriminate (care după condamnare nu mai sunt prev ăzute ca infrac ţ iuni de legea penal ă în urma modific ării ei).• condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţ a c ărora saîmplinit termenul de reabilitare.

6.2.3. Condi ţ iile celui de-al doilea termen al recidivei

Cel de-al doilea termen al recidivei trebuie îndeplinească următoarele condiţii:• să fie o infrac ţ iune săvâr şit ă cu intenţ ie (sau praeterintenţie);• pentru acea infrac ţ iune legea să prevad ă pedeapsa închisorii mai mare

de un an (singur ă sau alternativ cu amenda). Prin

urmare nu va exista recidivă dacă:

- a doua infrac ţ iune este una săvâr şit ă din culpă;• pentru a doua infrac ţ iune legea prevede numai pedeapsa cu amenda;• pentru a doua infrac ţ iune legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de până la un an inclusiv.

6.2.4. Formele recidivei şi modul de pedepsire

În raport de momentul în care este săvâr şită infracţiunea ce constituie al doilea termen al

recidivei, recidiva are dou ă forme: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.

În raport de condiţiile primului termen, se face distincţie între recidiva mare (când primul

termen este format dintr-o singur ă condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni) şi

recidiva mic ă (când primul termen este format din cel puţin 3 condamnări la pedeapsa

închisorii de până la 6 luni inclusiv). La acestea s-ar mai putea adăuga recidiva internă şi

recidiva internaţ ional ă, în cazul celei de-a doua unul din termenii recidivei fiind o

condamnare pronunţată în str ăinătate.



6.2.4.1. Recidiva mare postcondamnatorie

• Recidiva postcondamnatorie exist ă când după r ămânerea definitiv ă a unei

hot ărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamna

săvâr şeşte din nou o infrac ţ iune cu intenţ ie, înainte de începerea execut ării pedepsei,

în timpul execut ării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prev ăzut ă de lege

pentru a doua infrac ţ iune este închisoarea mai mare de un an (art. 37 lit. a) C.pen).

Ceea ce distinge recidiva postcondamnatorie faţă de concursul de infracţiuni este că a doua

infracţiune este comisă după r ămânerea definitivă a primei condamnări şi înainte de

executarea completă a pedepsei (înainte de a începe executarea pedepsei, în timpul

executării ei sau în stare de evadare).

Pedepsirea recidivei postcondamnatorii

În cazul acestei forme a recidivei instanţa stabileşte pedeapsa pentru cea de-a doua

infracţiune, apoi compar ă această pedeapsă cu pedeapsa ce formează prima condamnare

(dacă nu a început încă executarea ei) sau cu restul de pedeapsă r ămas neexecutat, apoi

dintre ele alege pedeapsa cea mai grea, pe care o poate ridica până la maximul special, iar

dacă acesta este neîndestulător poate adăuga un spor de până la 7 ani.

Nici în acest caz pedeapsa rezultantă nu poate depăşi suma pedepselor, sau suma dintre a

doua pedeapsăşi restul de pedeapsă r ămas neexecutat din prima.

Sistemul de pedepsire al acestei recidive este similar cu cel al concursului de infracţiuni, cu

deosebirea că sporul ce poate fi adăugat poate ajunge la 7 ani.

O excepţie o constituie cazul evadării, când pedeapsa pentru evadare se cumuleaz ă aritmetic

(se adună ) cu restul de pedeapsă r ămas neexecutat în momentul evadării ( o sancţionare

mai sever ă).

6.2.4.2. Recidiva mare postexecutorie

• Recidiva postexecutorie exist ă când după executarea unei pedepse cu

închisoare mai mare de 6 luni, după graţ ierea total ă sau a restului de pedeapsă, ori

după împlinirea termenului de prescripţ ie a execut ării unei asemenea pedepse, cel

condamnat săvâr şeşte din nou o infrac ţ iune cu intenţ ie pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de un an (art. 37 lit. b) C.pen.)



În cazul recidivei postexecutorii cea de-a doua infracţiune este comisă după executarea

integral ă a pedepsei sau după ce ea este considerat ă ca şi executat ă (graţierea totală a

pedepsei sau graţierea restului de pedeapsă ce mai r ămăsese de executat ori (dacă pedeapsa nu s-a executat) după ce s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.

Pedepsirea recidivei postcondamnatorii

În cazul recidivei postexecutorii instanţa stabileşte pedeapsa printr-o singur ă operaţiune,

ţinând seama de existenţa recidivei, putând aplica pentru cea de-a doua infracţiune o

pedeapsă mergând până la maximul ei special, iar dacă apreciază că acesta nu este

îndestulător mai poate adăuga un spor de până la 7 ani. În privinţa aplicării sporului nu există nici o limitare în acest caz (cum este la concursul de

infracţiuni sau recidiva postcondamnatorie), de unde rezultă că recidiva postexecutorie se

pedepseşte mai sever.

6.2.4.3. Mica recidivă

Este denumită mică recidivă ipoteza în care primul termen al recidivei este format din cel

puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni . Mica recidivă poate fi şi ea

postcondamnatorie sau postexecutorie, iar condiţiile celui de-al doilea termen sunt identice

cu cele ar ătate în cazul recidivei mari.

Sub alte aspecte mica recidivă nu difer ă faţă de recidiva mare.

În acest sens, codul penal arată că există recidivăşi “când după condamnarea la cel pu ţ in trei

pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţ ierea total ă sau a

restului de pedeapsă, ori după prescrierea execut ării a cel pu ţ in trei asemenea pedepse, cel

condamnat săvâr şeşte din nou o infrac ţ iune cu intenţ ie pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de un an.” (art. 37 alin. 1 lit. c) C.pen).

6.2.5. Recidiva internaţ ional ă

Pentru existenţa stării de recidiv ă mare postcondamnatorie sau postexecutorie se au în

vedere şi condamnările pronunţate în str ăinătate pentru infracţiuni prevăzute şi de legea

penală română, cu condiţia ca acele hotărâri să fie recunoscute de o instanţă română,

potrivit dispoziţiilor codului de procedur ă penală.Condamnările pronunţate în str ăinătate pot constitui primul sau al doilea termen al recidivei.

Cu privire la recidiva internaţională codul penal prevede că:



“Pentru stabilirea st ării de recidiv ă în cazurile prev ăzute în alin. 1 lit. a) şi b) şi alin. 2, se

poate ţ ine seama şi de hot ărârea de condamnare pronunţ at ă în str ăinătate, pentru

o fapt ă prev ăzut ăşi de legea română, dac ă hot ărârea de condamnare a fost recunoscut ă

potrivit dispozi ţ iilor legii.” (art. 37 alin. 3 C.pen).

6.3. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ DE INFRAC IUNI

În anumite cazuri o persoană săvâr şeşte mai multe infracţiuni, dintre care unele înainte de a

fi fost condamnat definitiv pentru vreo una dintre ele, iar altele după condamnare, caz în care

toate aceste infracţiuni nu constituie nici concurs de infrac ţ iuni (pentru că a intervenit deja o

condamnare definitivă), dar poate să nu existe nici recidiv ă (pentru că nu sunt îndeplinitecondiţiile recidivei). O astfel de situaţie poartă denumirea de pluralitate intermediar ă de

infracţiuni

• Pluralitatea intermediar ă de infrac ţ iuni exist ă când o persoană a fost deja

condamnat ă definitiv pentru una sau mai multe infrac ţ iuni, iar după condamnare

săvâr şeşte o nou ă infrac ţ iune, înainte de a fi executat pedeapsa, dar nu sunt îndeplinite

condi ţ iile pentru existenţ a recidivei (fie cele privind primul termen, fie cele privind al

doilea termen).

De exemplu, o persoană a fost condamnată anterior pentru o infracţiune din culpă, iar după

condamnare săvâr şeşte o nouă infracţiune, indiferent de care. Nu poate exista recidivă

nefiind îndeplinite condiţiile privind primul termen (nu se ţine seamă de condamnările pentru

infracţiuni din culpă).

Sau, o persoană a fost condamnată anterior la o pedeapsă mai mare de 6 luni, iar după

condamnare săvâr şeşte o nouă infracţiune intenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa

amenzii. Nu poate exista recidivă, nefiind îndeplinite condiţiile privind al doilea termen al

recidivei.

Potrivit art. 40 C.pen. pluralitatea intermediar ă de infracţiuni se pedepseşte după regulile

pedepsirii concursului de infracţiuni.



7. UNITATEA DE INFRAC IUNE

Există cazuri când la prima vedere ar exista o pluralitate de infracţiuni, dar cu toate acestea,fie datorită naturii acţiunii sau inacţiunii, fie datorită voinţei legii, există o singur ă infracţiune.

Unitatea de infracţiune este, prin urmare, de două feluri: unitate natural ăşi unitate legal ă.

7.1. UNITATEA NATURALĂ DE INFRAC IUNE

Această unitate există prin firea lucrurilor, datorită naturii acţiunii sau inacţiunii ce formeazăactul de executare al unor infracţiuni.

Unele acţiuni sunt formate dintr-un singur act material, altele pot fi formate din mai multe

acte materiale.

7.1.1.Unitatea material ă de infrac ţ iune

• Unitatea material ă de infrac ţ iune exist ă atunci când ac ţ iunea specific ă unei

infrac ţ iuni este compusă în concret dintr-o pluralitate de acte materiale de acelaşi fel,

săvâr şite cu aceeaşi ocazie, în acelaşi loc şi producând o singur ă urmare socialmente

periculoasă.

De exemplu, uciderea unei persoane prin aplicarea mai multor lovituri succesive de cuţit sau

cu un obiect contondent formează o singur ă infracţiune de omor.

Tot astfel, furtul unor bunuri dintr-o locuinţă, când datorită volumului şi cantităţii acestora

f ăptuitorul a trebuit să intre şi să iasă de mai multe ori din casă, cu aceeaşi ocazie, pentru a

încărca bunurile în maşina aflată în faţa casei, formează o singur ă infrac ţ iune de furt , nu mai

multe.

Dacă însă actele materiale succesive ar produce urmări diferite, vizând victime diferite, va

exista pluralitate de infracţiuni (concurs de infracţiuni). De exemplu, dacă f ăptuitorul fur ă din

hainele unor persoane depuse într-o încăpere diverse obiecte sau sume de bani, ori dacă

f ăptuitorul, cu aceeaşi ocazie aplică lovituri mai multor persoane, provocându-le vătămări.

La fel, dacă f ăptuitorul ameninţă succesiv, cu aceeaşi ocazie, pe doi poliţişti aflaţi în

exerciţiul funcţiunii vor exista dou ă infrac ţ iuni de ultraj în concurs real.



7.1.2. Infrac ţ iunea continuă

• Infrac ţ iunea este continu ă atunci când prin natura sa ac ţ iunea sau inac ţ iuneaspecific ă unei infrac ţ iuni se prelungeşte în timp până când i se pune capăt fie prin

voinţ a f ă ptuitorului, fie din alte cauze (de exemplu, pentru c ă infractorul este prins).

De exemplu, sunt infrac ţ iuni continue săvâr şite prin ac ţ iune: furtul de energie, portul ilegal de

uniformă sau portul ilegal de decoraţii, portul ilegal de armă etc.

Este infrac ţ iune continu ă săvâr şit ă prin inac ţ iune, de exemplu: abandonul de familie (neplata

pensiei de întreţinere datorate).Infracţiunea continuă se consumă în momentul săvâr şirii acţiunii sau inacţiunii şi producerii

urmării imediate specifice. Datorită prelungirii în timp a executării şi după consumare,

urmările infracţiunii continue de regulă sporesc, se amplifică (de exemplu, sporeşte

cantitatea energiei sustrase, inclusiv valoarea ei). Totuşi, existând o singur ă infracţiune

urmările se iau în considerare în ansamblu (valoarea totală a pagubei, de exemplu.

Infracţiunile continue au şi un moment al epuiz ării care este acela când înceteaz ă săvâr şirea

ac ţ iunii sau inac ţ iunii, datorită renunţării f ăptuitorului de a continua (de exemplu, reîncepe să

plătească pensia) sau altor cauze, independente de voinţa lui (de exemplu, debranşarea de

la reţeaua electrică).

7.2. UNITATEA LEGALĂ DE INFRAC IUNE

Uneori, prin voinţa legii, o pluralitate de acte sau acţiuni infracţionale formează o singur ă

infracţiune, nu o pluralitate de infracţiuni. Formele unităţii legale de infracţiune sunt:

infrac ţ iunea de obicei , infrac ţ iunea continuat ă şi infrac ţ iunea complex ă.

7.2.1. Infrac ţ iunea de obicei

• Infrac ţ iunea de obicei este format ă dintr-o pluralitate de ac ţ iuni de acelaşi fel,

săvâr şite la intervale de timp, care prin voinţ a legii dobândesc caracter de infrac ţ iune

numai dac ă repetarea relev ă caracterul de obicei, de obi şnuinţă a infractorului de a

săvâr şi asemenea fapt ă.

Sunt infracţiuni de obicei, de exemplu: prostituţia, cer şetoria, specula etc.



În aceste cazuri un singur act, sau chiar mai multe, dar săvâr şite la intervale mari de timp,

f ăr ă caracter sistematic, nu constituie infracţiune (poate constitui însă contravenţie).

Aşa se explică, de pildă, de ce unele prostituate prinse ocazional vor fi amendate

contravenţional. Pentru a exista infracţiunea de prostituţie trebuie să fie dovedit caracterul

repetat al faptei, obţinerea de foloase materiale din aceasta, absenţa surselor legale de

existenţă şi pluralitatea de persoane diferite cu care s-au practicat raporturile sexuale.

Infracţiunea de obicei se consumă în momentul când repetarea faptei se face de atâtea ori

încât deja relevă caracterul de obicei şi se epuizează în momentul săvâr şirii ultimei fapte deacel fel.

7.2.2. Infrac ţ iunea continuat ă

7.2.2.1. Definiţie

“Infrac ţ iunea este continuat ă când o persoană săvâr şeşte la diferite intervale de timp, dar în

realizarea aceleiaşi rezolu ţ ii, ac ţ iuni sau inac ţ iuni care prezint ă, fiecare în parte, conţ inutul

aceleiaşi infrac ţ iuni.” (art. 41. alin. 2 C.pen.).7.2.2.2. Condiţii

Pentru existenţa infracţiunii continuate se cer întrunite următoarele condiţii:

a) să existe acelaşi infractor;

b) să se comit ă acte ce formeaz ă conţ inutul aceleiaşi infrac ţ iuni;

c) actele să fie comise la diferite intervale de timp;

d) să existe o singur ă hot ărâre (rezolu ţ ie) infrac ţ ional ă.

Infracţiunea continuată presupune săvâr şirea actelor succesive de către acelaşi infractor (să

formeze o activitate succesivă a aceleiaşi persoane), chiar dacă la unele dintre ele ar lua

parte şi alţi participanţi.

Infracţiunea continuată este formată din acte separate de acelaşi fel (caracteristice aceleiaşi

infracţiuni) care, spre deosebire de infracţiunea de obicei, privite separat ar putea fi

considerate fiecare infracţiune, întrunind cerinţele pentru existenţa infracţiunii. De exemplu,

fiecare faptă, considerată separat, întruneşte conţinutul infracţiunii de înşelăciune.



Actele de executare trebuie să fie comise la intervale de timp, adică să fie separate în timp,

altminteri ar putea exista o unitate material ă de infrac ţ iune.

Ceea ce face să existe unitate de infracţiune în acest caz şi nu concurs este faptul că întreactele separate succesive există o legătur ă. Această legătur ă constă în unitatea de rezoluţie

infracţională cu privire la toate actele succesive.

Pentru a se constata existenţa infracţiunii continuate trebuie să se facă dovada că f ăptuitorul

de la început a luat hotărârea de a săvâr şi toate faptele respective, prefigurându-şi în minte,

chiar şi numai în linii generale, ansamblul activit ăţ ii infrac ţ ionale ce o va desf ăşura.

De exemplu, f ăptuitorul gestionar s-a decis să comită delapidare prin sustrageri repetate desume relativ mici din încasările zilnice pentru a nu fi descoperit. Fiecare sustragere, privită

separat poate fi considerată infracţiune de delapidare, deci în ansamblu un concurs de

infracţiuni de delapidare. Totuşi va exista o singur ă infrac ţ iune, continuat ă, dacă se

dovedeşte existenţa unei rezoluţii infracţionale unice.

Pot fi săvâr şite în formă continuată majoritatea infracţiunilor. De exemplu, furtul,

înşelăciunea, violul, incestul, uzurparea de calităţi oficiale, contrabanda etc.

7.2.2.3. Consumareaşi epuizarea

Infracţiunea continuată se consumă în momentul săvâr şirii primei fapte de acelaşi fel şi se

epuizeaz ă în momentul săvâr şirii ultimei fapte.

Dacă nu se face dovada existenţei unei singure rezoluţii infracţionale pentru toate faptele

succesive, va exista un concurs real omogen de infracţiuni.

În cazul infracţiunii continuate urmările separate se însumează (de exemplu, se face totalul

pagubelor).

7.2.2.4. Pedepsirea infracţiunii continuate.

Infracţiunea continuată se pedepseşte mai sever decât dacă actele succesive comise ar

constitui concurs de infracţiuni.

Astfel, în cazul infracţiunii continuate instanţa aplică o pedeapsă ce poate merge până la

maximul special, iar dacă acesta nu este îndestulător se poate aplica şi un spor de până la 5

ani, f ăr ă vreo limitare (la concurs există limitarea dată de suma pedepselor).



7.2.3. Infrac ţ iunea complex ă

7.2.3.1. Definiţie

Uneori legiuitorul reuneşte două sau mai multe infracţiuni de acelaşi fel sau diferite, între

care există o legătur ă strânsă, şi formează o infracţiune nouă, denumită infrac ţ iune

complex ă, pe care o prevede într-un text separat şi o pedepseşte distinct.

În absenţa dispoziţiei legale care determină existenţa infracţiunii complexe ar exista un

concurs de infracţiuni. Infracţiunea complexă este definită în codul penal:

• “Infrac ţ iunea este complex ă când în conţ inutul său intr ă, ca element sau ca

circumstanţă agravant ă, o ac ţ iune sau inac ţ iune care constituie prin ea însăşi o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă “(art. 41 alin. 3 C.pen)

Cazul cel mai elocvent este cel al infrac ţ iunii de tâlhărie (art. 211. C.pen) care reuneşte, prin

voinţa legii, o faptă care de sine stătător constituie infracţiunea de furt şi o faptă ce poate

constitui separat infracţiunea de ameninţare, lovire ori vătămare corporală. Violul poate fi, de

asemeni o infracţiune complexă (constrângere şi act sexual).

7.2.3.2. Formele infracţiunii complexe.

Infracţiunea complexă poate avea două forme: o formă de baz ă şi o formă agravat ă.

Forma de baz ă a infrac ţ iunii complexe există când legea reuneşte două sau mai multe

infracţiuni, care devin elemente ale infracţiunii complexe .

De exemplu, tâlhăria reuneşte două infracţiuni diferite (furt şi ameninţare sau violenţă) ce

devin elemente ale infracţiunii complexe.

Forma agravat ă a infrac ţ iunii complexe există când una dintre infracţiunile reunite constituieforma de bază a infracţiunii, iar cealaltă constituie circumstanţ a agravant ă.

De exemplu, infracţiunea de provocare a avortului care a avut ca urmare moartea victimei

sau lipsirea de libertate care a avut ca urmare moartea victimei etc.

În primul exemplu, infracţiunea de provocare a avortului constituie elementul de bază al

infracţiunii complexe, la care legea adaugă o a doua infracţiune (uciderea din culpă) ce

constituie circumstanţa agravantă. Cele două formează laolaltă o singur ă infracţiune

complexă, caracterizată sub aspectul vinovăţiei prin praeterintenţ ie (intenţie privind avortul şiculpă privind moartea femeii însărcinate).



Ca structur ăşi conţinut infracţiunea complexă reprezintă o însumare a tuturor elementelor

(obiective şi subiective) ale infracţiunilor reunite, precum şi cerinţe suplimentare.

De pildă, tâlhăria, trebuie să îndeplinească toate elementele constitutive ale infracţiunii de

furt, cât şi toate elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau ameninţare. În plus,

actele de violenţă să constituie în sens material mijloc pentru comiterea furtului, iar pe plan

subiectiv f ăptuitorul să aibă această reprezentare a legăturii de la mijloc la scop dintre cele

două categorii de acte.

7.2.3.3. Consumarea

Infracţiunea complexă se consumă numai dacă s-au realizat toate ac ţ iunile ce formează

actele de executare ale infracţiunilor reunite şi s-au produs toate urmările aferente. De

exemplu, tâlhăria se consumă numai dacă s-a comis atât ameninţarea, cât şi luarea bunului.

Dacă s-a comis numai una dintre acţiunile prevăzute în conţinutul infracţiunii complexe, ori

nu s-au produs toate urmările, pot exista următoarele situaţii:

La infrac ţ iunile complexe în forma de baz ă:

• Dacă s-a realizat numai acţiunea secundar ă (mijloc), va exista o tentativ ă lainfrac ţ iunea complex ă (de exemplu, s-a comis numai ameninţarea sau actele deviolenţă în cazul tâlhăriei sau violului).• Dacă s-a comis acţiunea secundar ăşi s-a început comiterea acţiunii principale,dar nu s-a produs urmarea principală, va exista tentativa infrac ţ iunii complexe (deexemplu, f ăptuitorul ameninţă victima şi încearcă să-I ia bunul, dar nu reuşeşte, oridacă f ăptuitorul încearcă să fure, este surprins şi f ăr ă a mai lua bunul exercită violenţeasupra celui care l-a surprins, pentru a putea scăpa)• Dacă s-a comis numai acţiunea principală, nu va exista infracţiune complexă, cinumai infrac ţ iunea principal ă (furtul în cazul tâlhăriei), consumată sau tentativă, după cum s-a produs ori nu urmarea principală.

La infrac ţ iunile complexe în forma agravat ă:

- În cazul infracţiunilor complexe intenţionate, dacă s-a comis acţiunea (ori

acţiunile) şi nu s-a produs niciuna dintre urmările specifice, va exista tentativainfrac ţ iunii complexe (de exemplu, tentativa de omor deosebit de grav asupra



a două sau mai multor persoane), iar dacă s-a produs numai una dintre

urmări va exista doar o infrac ţ iune simpl ă necomplex ă (de exemplu, omor

simplu).- În cazul infracţiunilor complexe din culpă, dacă se realizează numai urmarea debază, va exista numai infracţiunea de bază (de exemplu, numai infracţiunea simplă deucidere din culpă).

- La infracţiunile complexe praeterintenţionate, dacă nu se produce urmarea mai

gravă, va exista numai infrac ţ iunea de baz ă (în formă de tentativă sau consumată, după

cum s-a produs ori nu urmarea de bază). De exemplu, provocarea ilegală a avortului în

forma simplă, dacă nu s-a produs moartea femeii însărcinate.

- Va exista infracţiune complexă praeterintenţionată consumată dacă s-a produs

urmarea mai gravă, chiar dacă urmarea specifică infracţiunii de bază nu s-a produs (de

exemplu, încercare de tâlhărie sau de viol care au avut ca urmare moartea victimei).

7.2.3.4. Pedepsirea infracţiunii complexe

Pedeapsa pentru infrac ţ iunea complex ă este prevăzută expres în norma de incriminare şi

este sensibil mai sever ă decât pedepsele aferente infracţiunilor reunite.



8. PLURALITATEA DE INFRACTORI

O infracţiune poate fi comisă de o singur ă persoană sau la săvâr şirea ei pot lua parte maimulte persoane. În acest din urmă caz va exista o singur ă infracţiune şi o pluralitate de

infractori.

Pluralitatea de infractori poate avea trei forme:• pluralitate naturală • pluralitate constituită • pluralitate ocazională (participaţia penală)

8.1. PLURALITATEA NATURALĂ DE INFRACTORI

Pluralitatea natural ă de infractori exist ă atunci când prin firea lucrurilor o infrac ţ iune nu poate

fi săvâr şit ă de o singur ă persoană ci numai prin cooperarea a dou ă sau mai multe persoane,

fiecare având calitatea de autor.

De exemplu, infracţiunea de incest (art. 203 C.pen) nu poate fi comisă decât de două

persoane (de exemplu, frate şi sor ă). La fel, nici infracţiunea de subminare a puterii de stat

prevăzut

ăde art. 162 C.pen. (lovitur

ăde stat, insurec

ţie, rebeliune, r

ăscoal

ă, “evenimente

din decembrie 1989”, mineriade etc.) nu poate fi comisă decât de mai multe persoane

(uneori grupuri foarte numeroase) sau infracţiunea de înc ăierare (art. 322 C.pen).

8.2. PLURALITATEA CONSTITUITĂ DE INFRACTORI

Pluralitatea constituit ă de infractori exist ă atunci când legea prevede c ă simpla asociere a mai

multor persoane în scopul săvâr şirii unor infrac ţ iuni constituie infrac ţ iune de sine st ăt ătoare,

caz în care fiecare persoană care ia parte va avea calitatea de autor al infrac ţ iunii

Asocierea presupune în mod obligatoriu mai multe persoane (cel puţin două).

De exemplu, există pluralitate constituită la infracţiunile de complot (art.167 C.pen) sau de

asociere în vederea săvâr şirii de infrac ţ iuni (art. 323 C.pen). Astfel, infrac ţ iunea de complot

presupune constituirea unei asociaţ ii sau grupări având scopul de a comite infracţiuni contra

siguranţei statului.

*



De asemenea, anumite forme de participaţie penală (instigare sau complicitate) vor fi posibile

şi la infracţiuni cu pluralitate naturală, dacă actele cu care o persoană participă ocazional nu

sunt cerute de conţinutul legal al infracţiunii respective. De exemplu, poate exista instigare laincest deoarece o asemenea contribuţie a unei persoane (instigarea) nu este necesar ă

pentru existenţa infracţiunii (necesar ă este numai participarea celor doi autori).

Teoretic, participaţia penală în forma instigării sau complicităţii ar putea fi posibilă şi în cazul

pluralităţii constituite de infractori, cu condiţia ca actele susceptibile de a fi calificate instigare

sau complicitate să nu fie incriminate şi ele ca acte de executare. Or, în cazul complotului de

exemplu, nu poate exista instigare sau complicitate tocmai din acest motiv (iniţierea sausprijinirea asociaţiei sau grupării sunt incriminate ca acte de executare).

8.3.2. Natura juridic ă a participaţ iei penale

În doctrina dreptului penal există două orientări în chestiunea naturii participaţiei penale.

Teoria pluralistă consider ă că în cazul participaţiei penale fiecare infractor săvâr şeşte o

infracţiune distinctă. Deci se consider ă că există atâtea infracţiuni câţi participanţi.

Codul nostru penal a consacrat cea de-a doua teorie şi anume cea a unit ăţ ii de infrac ţ iune în

cazul participaţ iei penale. Conform acestei teorii, în caz de participaţie există o singur ă

infracţiune la săvâr şirea căreia î şi aduc contribuţia prin acte materiale sau morale toţi

participanţii.

În acest sens, art. 23 C.pen. prevede că “Participanţ i sunt persoanele care contribuie la

săvâr şirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă în calitate de autori, instigatori sau complici.”

Unitatea de infracţiune în cazul participaţiei are o serie de consecinţe importante:

• Pentru toţ i participanţ ii infrac ţ iunea se consider ă săvâr şit ă în momentul

consumării sau, după caz, al săvâr şirii actelor de executare r ămase în forma tentativei.

În consecinţă:- graţierea sau amnistia nu se aplică instigatorului sau complicelui, dacă după săvâr şirea actelor de instigare sau complicitate anterioar ă a intervenit o lege de

graţiere sau amnistie, însă autorul a săvâr şit infracţiunea (consumată sau



tentativă) după apariţia legii de graţiere sau amnistie (actul de clemenţă nu seaplică nici autorului, nici celorlalţi participanţi);

- în cazul succesiunii de legi penale, se va aplica tuturor participanţilor legea învigoare la data săvâr şirii faptei de către autor, chiar dacă instigarea sau complicitatea

anterioar ă au avut loc sub imperiul altei legi;

- prescripţia r ăspunderii penale începe să curgă pentru toţi participanţii din acelaşi

moment (momentul consumării sau epuizării infracţiunii ori al comiterii tentativei).

• Prejudiciul produs prin săvâr şirea unei infrac ţ iuni în participaţ ie este unic şi

indivizibil. De aici rezultă că:- participanţii r ăspund civilmente în mod solidar pentru întregul prejudiciu cauzat;

- în caz de graţiere sau amnistie condiţionată de mărimea pagubei cauzate prin

infracţiune nu se poate împăr ţ i prejudiciul total la numărul de participanţi, pentru ca ei

să poată beneficia de actul de clemenţă;• Locul săvâr şirii infrac ţ iunii se consider ă cel al săvâr şirii actelor de executare,chiar dac ă actele de instigare ori complicitate s-au fi comis în alt ăţ ar ă. Astfel legea

penală română se va aplica infracţiunii ale cărei acte de executare s-au realizat înRomânia, chiar dacă actele unor participanţi au fost comise în str ăinătate.• Solidaritatea pasiv ă a participanţ ilor în cazul infrac ţ iunilor urmărite la plângerea prealabil ă. Plângerea prealabilă introdusă ori menţinută faţă de un participant seconsider ă îndreptată împotriva tuturor participanţilor.• Solidaritatea activ ă a participanţ ilor în unele situaţii:

- achitarea autorului pentru inexistenţa faptei sau pentru că fapta nu este

prevăzută de legea penală profită tuturor participanţilor;

- o probă privitoare la faptă invocată în favoarea unui participant profită tuturor

participanţilor.

• Pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru o infrac ţ iune este aceeaşi pentru toţ i

participanţ ii la săvâr şirea acelei infrac ţ iuni.



8.3.3. Condi ţ iile participaţ iei penale

Pentru existenţa participaţiei penale trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe o pluralitate de infractori;

b) să existe leg ătur ă subiectiv ă (coeziune psihic ă ) între participanţ i;

c) să existe cooperare material ă sau intelectual ă între participanţ i;

d) participanţ ii să coopereze la săvâr şirea aceleiaşi infrac ţ iuni;

e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerut ă de conţ inutul legal al

infrac ţ iunii.

a) La săvâr şirea faptei trebuie să participe cel pu ţ in dou ă persoane care îndeplinesc condi ţ iile pentru a r ăspunde penal , dintre care cel puţin una să aibă calitatea cerută de lege pentru a fi

subiect activ (dacă se cere vreo calitate specială);

b) Leg ătura subiectiv ă (coeziunea psihic ă ) dintre participanţi presupune intenţie cu privire la

acţiune (inacţiune) şi urmarea socialmente periculoasă, precum şi voinţa de a coopera la

săvâr şirea infracţiunii.

Dacă există cooperare, dar nu una intenţionată, nu va exista participaţie penală

(propriu-zisă). În asemenea cazuri fie va exista o participaţie improprie, fie f ăptuitorii vor fiautori ai unor infracţiuni distincte.

De exemplu, dacă o persoană loveşte victima şi aceasta cade pe trotuar, iar apoi altă

persoană vine şi fur ă banii victimei căzute. Dacă între cei doi nu a existat leg ătur ă subiectiv ă

(n-au avut cunoştinţă unul de altul şi nu au avut intenţia de a coopera în vederea comiterii

furtului), ei nu vor fi coautori la infracţiunea de tâlhărie, ci fiecare va fi autor al unei infrac ţ iuni

distincte (unul va r ăspunde pentru lovire, celălalt pentru furt calificat), deşi sub aspect

material (obiectiv) lovirea victimei a înlesnit furtul comis de a doua persoană.

Legătura subiectivă poate să se realizeze înainte de săvâr şirea infrac ţ iunii sau în timpul

săvâr şirii acesteia.

Desigur, forma perfectă a legăturii subiective este înţ elegerea (anterioar ă sau concomitentă

săvâr şirii infracţiunii) între participanţi.

Nu este însă necesar ca legătura subiectivă să îmbrace forma unei înţelegeri şi nici măcar

ca participanţii să se cunoască între ei.De regulă, este suficient ca legătura subiectivă să existe unidirec ţ ional , dinspre participant (instigator sau complice) c ătre autor . De exemplu, complicele ştie că autorul



La infrac ţ iunile praeterintenţ ionate privite în întregul lor nu poate exista participaţ ie penal ă,

deoarece nu se poate realiza coeziunea psihică cu privire la rezultatul mai grav produs din

culpă.Va putea exista participaţie penală doar la infracţiunea intenţionată de bază care face parte

în conţinutul infracţiunii praeterintenţionate. De exemplu, dacă instigatorul instigă la

provocarea avortului, iar autorul provoacă avortul şi din culpa sa se produce moartea

victimei, va exista instigare numai pentru infracţiunea intenţionată de provocare ilegală a

avortului.

Existăşi opinia potrivit căreia participaţia penală ar fi posibilă la infrac ţ iunile

praeterintenţ ionate sub toate formele. Conform altei opinii, la aceste infracţiuni ar fi posibilădoar participaţia sub forma coautoratului.

c) Cooperarea material ă sau intelectual ă între participanţ i înseamnă că f ăptuitorii î şi aduc

fiecare contribuţia la săvâr şirea aceleiaşi infracţiuni prin realizarea de acte dintre cele pe

care legea le caracterizează ca specifice autorului, instigatorului sau complicelui (art. 24-26

C.pen.) în raport cu conţinutul legal al infracţiunii respective.

Astfel, autorul (coautorii) săvâr şeşte nemijlocit acţiunea (inacţiunea) incriminată), instigatorul

acte de determinare, iar complicele acte de ajutare sau înlesnire.

Cooperarea fie prin acte materiale, fie prin anumite acte intelectuale este posibilă la

majoritatea infracţiunilor. Existăşi particularităţi în cazul unor infracţiuni care exclud anumite

forme de cooperare fie datorită naturii faptei incriminate, fie datorită modului în care este

incriminată fapta.

Infracţiunile pur omisive, de exemplu, exclud cooperarea materială cu acte de executare.(de

exemplu, infracţiunea de nedenunţare).

d) Participanţii să coopereze la săvâr şirea aceleiaşi infrac ţ iuni , vizând acelaşi obiect juridic

(şi material dacă există) şi producând aceeaşi urmare periculoasă.

Infracţiunea săvâr şită în participaţie penală are un caracter unic şi indivizibil , chiar dacă

pentru unii dintre participanţi calificarea ar fi diferită datorită unor aspecte privitoare la

vinovăţie.

Când pentru existenţa unei infracţiuni norma de incriminare prevede cerinţa unei calit ăţ i

speciale a subiectului activ , pentru existenţa participaţiei penale este necesar ca autorul

(coautorii) să îndeplinească acea calitate. În schimb, instigatorului şi complicelui nu li se cere

calitatea specială, putând fi orice persoane care îndeplinesc condiţiile generale pentru a

r ăspunde penal.



e) Participaţia penală este o pluralitate ocazională de infractori şi de aceea nu poate exista

sub anumite forme (de regulă sub forma coautoratului) atunci când conţinutul legal al

infracţiunii impune necesitatea cooper ării mai multor persoane, altminteri neputând existainfracţiunea (pluralitate naturală sau constituită).

8.3.4. Formele participaţ iei penale

Potrivit art. 23 C.pen. “Participanţ i sunt persoanele care contribuie la săvâr şirea unei fapte

prev ăzute de legea penal ă în calitate de autori, instigatori sau complici.” De aici rezultă că

participaţia penală poate avea următoarele forme: autoratul (coautoratul), instigarea şi

complicitatea.

Sub aspectul gravităţii unele forme de participaţie au caracter principal faţă de altele:

autoratul sau coautoratul faţă de instigare şi complicitate, precum şi instigarea faţă de

complicitate.

Formele principale de participaţie au caracter absorbant faţă de cele secundare când acelaşi

participant săvâr şeşte acte care pot constitui forme de participaţie diferite. De exemplu, dacă

instigatorul, după ce a instigat o persoană, comite şi acte de executare alături de cel instigat

va r ăspunde în calitate de coautor. La fel, dacă instigatorul comite şi acte de complicitate el

va r ăspunde ca instigator.

8.3.4.1. Autoratul şi coautoratul

8.3.4.1.1. Defini ţ ie

Codul penal nu defineşte autoratul, ci arată ce se înţelege prin autor al infracţiunii: “Auto

este persoana care săvâr şeşte în mod nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă.” (art., 24

C.pen.).

Autorul este prin urmare cel care realizează în mod nemijlocit ac ţ iunea sau inac ţ iunea

specific ă unei infrac ţ iuni , prevăzută de norma de incriminare.

De exemplu, la furt autor este cel care săvâr şeşte acţiunea de luare a bunului altuia, la omor

cel care săvâr şeşte acţiunea (sau inacţiunea) ce cauzează moartea victimei

Autoratul este formă de participaţie penală numai în cazul când la săvâr şirea infracţiunii

alături de autor mai iau parte una sau mai multe persoane în calitate de instigatori sau

complici. Altminteri există doar autor şi nu există participaţie penală.



Când la săvâr şirea nemijlocită a infracţiunii cooperează mai multe persoane care realizează

fiecare acte de executare, (deci mai multe persoane care pot fi considerate autori) se pune

problema existenţei sau nu a coautoratului.Legea penală nu defineşte nici coautorii, nici coautoratul şi de aceea în doctrină există opinii

diferite asupra înţelesului şi condiţiilor coautoratului, precum şi în privinţa infracţiunilor la

care este sau nu posibil coautoratul.

Deşi în doctrină se admite existenţa formei de participaţie penală a coautoratului,

ar ătându-se că pentru coautori sunt valabile condiţiile cerute de lege autorului, mai departe

părerile de diversifică.

Unii pun semn de egalitate între coautorat şi pluralitatea de autori, de unde se ajunge laconcluzia că ori de câte ori există mai mulţi autori ar fi vorba de coautorat şi astfel

coautoratul ar fi posibil la majoritatea infracţiunilor (inclusiv cele comise din culpă).

Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, coautoratul este mai mult decât o simplă pluralitate

de autori, iar pentru existenţa sa trebuie îndeplinite mai multe condiţii.

• În această concepţie, coautori sunt persoanele care, prin cooperare cu acte

materiale de executare şi în baza unei leg ături subiective (coeziuni psihice) săvâr şesc

împreună

o infrac ţ iune.

8.3.4.1.2. Condi ţ iile coautoratului.

Pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) cooperarea cu acte materiale de executare; b) săvâr şirea împreună (în comun) a

aceleiaşi infrac ţ iuni; c) existenţ a leg ăturii subiective (coeziunii psihice). a) Contribuţia

coautorilor la săvâr şirea faptei trebuie să constea în acte materiale

de executare nemijlocit ă a infrac ţ iunii , adică acte care prin natura lor sunt specifice autorului

infracţiunii.

Ceea ce deosebeşte aportul autorului sau coautorilor la săvâr şirea infracţiunii faţă de

contribuţia instigatorilor sau complicilor este natura actelor săvâr şite. În timp ce instigatorul

săvâr şeşte acte de determinare a unei persoane să comită o infracţiune, iar complicele acte

de ajutare sau înlesnire, autorul sau coautorii săvâr şesc acte materiale de executare

nemijlocit ă a infracţiunii.

Sunt acte de executare a infracţiunii acelea prin care se realizeaz ă ac ţ iunea prev ăzut ă înnorma de incriminare şi care au aptitudinea de a produce urmarea socialmente periculoasă.



De exemplu, la infracţiunea de furt, fapta celui care distrage atenţia victimei este act de

înlesnire (de complicitate), iar fapta celui care ia banii din buzunarul acesteia este act de

executare (de autorat).Actele de executare săvâr şite de coautori nu trebuie să aibă caracter indispensabil pentru

producerea rezultatului, ci doar să fie prin natura lor dintre acelea care pot genera rezultatul,

chiar dacăşi în absenţa lor rezultatul s-ar fi produs. De exemplu, dacă doi f ăptuitori aplică

fiecare lovituri de cuţit victimei, iar aceasta decedează, vor fi consideraţi coautori, chiar dacă

moartea victimei s-ar fi produs şi f ăr ă loviturile aplicate de unul dintre ei.

b) Săvâr şirea împreună (în comun) a aceleiaşi infracţiuni înseamnă că actele se executareale coautorilor se împletesc ori se completează unele pe altele, succesiv sau concomitent,

întregind latura obiectivă a aceleiaşi infracţiuni.

Săvâr şirea împreună a infracţiunii înseamnă prezenţa laolaltă a coautorilor şi săvâr şirea

actelor de executare ale infracţiunii simultan ori succesiv în aceeaşi împrejurare de timp şi

loc.

Totuşi pentru existenţa coautoratului nu este necesar ă întotdeauna prezenţa concomitentă a

coautorilor în acelaşi loc

şi nici s

ăacţioneze concomitent. Exist

ăcoautorat

şi când actele de

executare sunt comise în comun în împrejur ări diferite, în sensul că actele succesive de

executare întregesc acţiunea prevăzută de conţinutul legal al infracţiunii. De exemplu, la

infracţiunea de falsificare de bani desenul bancnotei false este realizat de o persoană într-un

anumit loc, ulterior în alt loc altă persoană confecţionează matriţa şi apoi altă persoană, în alt

loc tipăreşte bancnotele.

Spre deosebire de autor care pentru consumarea infracţiunii trebuie să realizeze în

întregime acţiunea prevăzută de norma de incriminare, coautorii pot realiza fiecare numai

câte o parte din actele materiale ce formează acţiunea incriminată, iar laolaltă aceste acte să

întregească acţiunea.

De exemplu, la infracţiunea de omor, cei care au aplicat victimei lovituri cu cuţitul vor fi

consideraţi coautori chiar dacă în mod separat nici una dintre lovituri nu era mortală, dar

laolaltă aceste lovituri au cauzat moartea victimei. În cazul infracţiunile complexe, în conţinutul cărora intr ă două acţiuni (una principalăşi altasecundar ă) pentru consumarea infracţiunii autorul trebuie să realizeze în întregime ambeleacţiuni. În schimb, coautorii pot să realizeze şi numai câte una dintre ele. De exemplu, în

cazul tâlhăriei unul dintre coautori săvâr şeşte ameninţarea



victimei, iar celălalt furtul bunurilor. La fel pot sta lucrurile şi în cazul infracţiunii de viol (unf ăptuitor realizează constrângerea victimei, iar celălalt actul sexual).

c) Pentru a exista coautorat nu este suficient ca mai multe persoane să comită actemateriale de executare ale unei infracţiuni, chiar dacă ele din punct de vedere obiectiv ar fi

conjugate şi ar produce un singur rezultat, ci mai este necesar ăşi o leg ătur ă subiectiv ă între

f ă ptuitori . Dacă între f ăptuitori nu există legătur ă subiectivă nu va exista participaţie penală,

ci o pluralitate de autori ai unor infracţiuni diferite.

Legătura subiectivă dintre coautori presupune săvâr şirea actelor de executare cu intenţ ie

(prevăzând şi dorind sau acceptând urmarea socialmente periculoasă) şi în plus prevederea

faptului c ă actul propriu se al ătur ă (adaugă, conjugă) actului de executare comis de alt ă persoană, precum şi voinţ a de a se alătura.

Dacă în conţinutul legal al infracţiunii se prevede cerinţa unui mobil sau scop special,

această cerinţă trebuie îndeplinită de toţi coautorii.

Legătura subiectivă se poate stabili înainte de săvâr şirea infracţiunii sau în timpul săvâr şirii

acesteia. Ea poate îmbr ăca forma înţ elegerii între coautori (prealabile sau concomitente), dar

nu în mod necesar. Este suficient ca legătura subiectivă să se stabilească unidirec ţ ional ,

dinspre unul dintre coautori spre celălalt (ceilal

ţi).

8.3.4.1.3. Infrac ţ iuni la care nu e posibil coautoratul

Coautoratul nu este posibil la următoarele categorii de infracţiuni:• infracţiunile cu autor unic (de exemplu, mărturia mincinoasă);• infracţiunile pur omisive (comise prin inacţiune);• infracţiunile din culpă;• infracţiunile praeterintenţionate;• infracţiunile la care există pluralitate naturală sau constituită de infractori.

8.3.4.2. Instigarea

Codul penal nu defineşte instigarea, ci numai instigatorul:

• “Instigator este persoana care, cu intenţ ie, determină pe o alt ă persoană să

săvâr şeasc ă o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă.” (art. 25 C.pen.).

Instigarea înseamnă în esenţă convingerea, lămurirea unei persoane să ia hotărârea de a

săvâr şi o infracţiune şi de a trece executarea acestei hotărâri.



b) Instigarea trebuie să fie anterioar ă începerii execut ării infrac ţ iunii, iar actul de instigare să

precead ă luarea hot ărârii de către cel instigat.

În caz contrar, dacă hotărârea a fost deja luată din iniţiativa autorului sau chiar a fost pusă înexecutare, îndemnurile sau alte procedee caracteristice instigării vor constitui o complicitate

moral ă, de forma întăririi hotărârii infracţionale, a încurajării autorului să stăruie în hotărârea

luată de a săvâr şi infracţiunea

c) Pentru ca instigarea să devină relevantă ca participaţie penală, instigatul trebuie cel puţin

să înceapă executarea infracţiunii la care a fost instigat adică să pună în executare hotărârea

infracţională luată. Aceasta se poate manifesta prin începerea acţiunii sau prin exteriorizarea

conduitei de omisiune de a face ceea ce legea obligă.d) Legătura subiectivă dintre instigator şi instigat presupune intenţ ie din partea instigatorului ,

în sensul prevederii acţiuni (inacţiunii) instigatului şi urmării socialmente periculoase, urmare

pe care instigatorul să o dorească ori să o accepte, precum şi voinţa de a-l determina pe

instigat să comită infracţiunea.

Dacă în conţinutul legal al infracţiunii se prevede cerinţa vreunui mobil sau scop special,

această cerinţă trebuie să o îndeplineascăşi instigatorul.

Şi în acest caz necesar

ăeste doar leg

ătura subiectiv

ădinspre instigator spre instigat, nu

şi

invers.

8.3.4.2.2. Formele instig ării.

Instigarea poate fi clasificată după mai multe criterii, rezultând mai multe forme ale acesteia.

a) După modul de realizare:• instigare explicit ă (f ăţişă, deschisă);• instigare ascunsă (insidioasă), când instigatorul nu-l convinge în mod explicit pe

instigat, ci în mod abil îl face pe acesta să creadă că ideea infracţională îi apar ţine.

b) După numărul instigatorilor:• comisă de o un singur instigator;• comisă de mai mul ţ i instigatori (dacă aceştia acţionează în baza unei legături

subiective între ei sunt denumiţi coinstigatori ); c)

După numărul persoanelor instigate:- privind persoane determinate (una sau mai multe);



- privind persoane nedeterminate; (in anumite condiţii instigarea publică este

incriminată ca infracţiune de sine stătătoare potrivit art. 324 alin. 1 C.pen) d)

După infracţiunile ce formează obiectul instigării:- determinat ă (privind o anumită infracţiune)

-nedeterminat ă (f ăr ă a se preciza care infracţiune); e) După

modul în care se realizează contactul cu instigatul:

- personal (direct);

- prin intermediar (dacă instigatorul instigă pe intermediar, iar acesta îl instigă pe

al treilea să comită infracţiunea, primii doi vor fi instigatori; instigarea la instigare este

tot instigare, dar instigarea la complicitate este complicitate morală);

f) După efectul instigării:• instigare perfect ă (reuşită), urmată de executarea infracţiunii;• instigare imperfect ă, neurmată de executarea infracţiunii.

8.3.4.2.3. Instigarea neurmat ă de executare.

Instigarea constituie formă de participaţie penală numai dacă a fost urmată de săvâr şirea

infracţiunii la care s-a instigat, cel puţin în formă de tentativă pedepsibilă.

Dacă instigatul sau toţi cei instigaţi (dacă au fost mai mulţi) nu a trecut la săvâr şirea

infracţiunii, în principiu o asemenea instigare nu se pedepseşte.

Instigarea neurmată de executare este incriminată distinct şi se pedepseşte, dar numai dac ă

pentru infrac ţ iunea la care s-a instigat legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare

de 2 ani (art. 29 alin. 1 C.pen).

În acest caz instigarea neurmată de executare se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între

minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general alpedepsei.

Dacă pedeapsa pentru infracţiunea la care s-a instigat este detenţia pe viaţă, instigarea

neurmată de executare se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

8.3.4.2.3. Instigarea urmat ă de executare şi desistare ori împiedicarea producerii

rezultatului.

Dacă instigatul a trecut la executarea infracţiunii, dar apoi acesta s-a desistat ori a

împiedicat producerea rezultatului, el comite doar o tentativă pentru care nu va fi pedepsit.



În acest caz instigatorul nu va fi nici el pedepsit, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru

acea infracţiune este închisoarea până la 2 ani sau mai mică.

Instigatorul va fi totuşi pedepsit, la fel ca în cazul instigării neurmate de executare (art. 29alin. 1 C.pen), dacă infracţiunea la care a instigat se pedepseşte cu închisoarea mai mare

de 2 ani,

Dacă actele săvâr şite de instigat până în momentul desistării constituite prin ele însele o altă

infracţiune, instigatul va r ăspunde pentru acea infracţiune, iar instigatorul la fel. (art. 29 alin.

2 C.pen.).

8.3.4.3. Complicitatea

8.3.4.3.1. Defini ţ ie

Codul penal nu defineşte complicitatea, ci arată ce se înţelege prin complice.

• “Complice este persoana care, cu intenţ ie, înlesneşte sau ajut ă în orice mod la

săvâr şirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă. Este de asemenea complice

persoana care promite, înainte sau în timpul săvâr şirii faptei, c ă va t ăinui bunurile

provenite din aceasta sau c ă va favoriza pe f ă ptuitor, chiar dac ă după săvâr şirea fapte

promisiunea nu este îndeplinit ă.” (art. 26 C.pen).Complicitatea este o formă secundar ă a participaţiei penale, care se realizează prin acte de

înlesnire sau ajutare în raport cu actele de executare nemijlocită a infracţiunii care sunt

caracteristice autoratului sau coautoratului.

8.3.4.3.2 Condi ţ iile complicit ăţ ii

Pentru existenţa complicităţii se cer întrunite următoarele condiţii:

a) Săvâr şirea de acte de înlesnire sau ajutor pentru săvâr şirea infrac ţ iunii;

b) săvâr şirea de c ătre alt ă persoană (autor) a unei ac ţ iuni sau inac ţ iuni ce

constituie infrac ţ iune;

c) Leg ătura subiectiv ă (coeziunea psihic ă ) dintre complice şi autor.

a) Contribuţia complicelui la săvâr şirea infracţiunii constă în acte de înlesnire sau ajutare, de

natur ă material ă sau moral ă, care faciliteaz ă, u şureaz ă sau creeaz ă condi ţ ii favorabile

execut ării infrac ţ iunii de către autor (coautori).

Actul de complicitate, fie că este anterior , fie concomitent executării infracţiunii, are

întotdeauna caracter secundar , accesoriu în raport cu actul de executare nemijlocită a

infracţiunii.



După momentul săvâr şirii actelor de complicitate ea poate fi anterioar ă sau concomitent ă

săvâr şirii infracţiunii.

Limitele temporale între care se pot situa actele de complicitate sunt din momentul imediatdupă luarea hotărârii infracţionale şi până în momentul consumării sau, după caz, al

epuizării infracţiunii.

În sistemul adoptat de codul nostru penal nu există complicitate ulterioar ă săvâr şirii

infracţiunii. Ajutorul dat unui infractor după săvâr şirea infracţiunii constituie o infracţiune

distinctăşi anume favorizarea infractorului (art. 264 C.pen) ce face parte din grupa

infracţiunilor contra înf ăptuirii justiţiei.

Complicitatea este posibilă, în principiu, la orice infracţiune. La unele nu este posibilă complicitatea materială, dar este posibilă cea morală.

a) Complicitatea material ă

Complicitatea materială constă în săvâr şirea de acte de natur ă material ă de înlesnire sau

de ajutor pentru săvâr şirea infracţiunii.

• Constituie actele de complicitate material ă anterioar ă săvâr şirii infracţiunii, de

exemplu:• punerea la dispoziţia autorului a mijloacelor (instrumentelor) pentru

săvâr şirea infracţiunii (arme, acte de identitate false, instrumente de spargere etc.);• punerea la dispoziţia autorului de bani pentru procurarea instrumentelor necesare săvâr şirii infracţiunii;• punerea la dispoziţia autorului a unei clădiri, locuinţe sau încăperi undeurmează a fi săvâr şită o infracţiune (falsificare de bani, fabricare de droguri,prostituţie, viol etc.);

- ademenirea victimei în locul unde autorul urmează să comită infracţiunea

(omor, viol etc.)

- transportul autorului sau al instrumentelor de săvâr şire a infracţiunii la locul

de săvâr şire a faptei;

- înlăturarea unor piedici sau obstacole pentru săvâr şirea infracţiunii

(dezactivarea sistemului de alarmă, întreruperea iluminatului, otr ăvirea câinelui de

pază etc.)

• Acte de complicitate material ă concomitent ă săvâr şirii infracţiunii sunt, de

exemplu:



- supravegherea locului faptei, pentru ca autorul să nu fie surprins;

- distragerea atenţiei paznicului sau altor persoane pentru a facilita săvâr şirea

infracţiunii;- ajutarea autorului furtului să escaladeze un gard sau zid pentru a pătrunde

într-o incintă sau locuinţă.

b) Complicitatea moral ă (intelectual ă )

În cazul complicităţii morale sau intelectuale, actele de înlesnire sau de ajutor vizeazăşi au

ca efect înt ărirea sau menţ inerea hot ărârii infrac ţ ionale ori facilitarea săvâr şirii infracţiunii:

• Complicitatea moral ă anterioar ă poate consta, de exemplu, în:- oferirea de motivaţii, darea de sfaturi sau oferirea de informaţii utile autorului

în vederea săvâr şirii infracţiunii;

- încurajarea autorului în scopul întăririi hotărârii infracţionale;• promisiunea că va tăinui bunurile ce vor rezulta din infracţiune; în acest cazeste vorba de un sprijin moral dat autorului, care ştie că va avea posibilitatea să valorifice bunurile; actul de complicitate s-a realizat în momentul promisiunii, nu areimportanţă dacă promisiunea va fi ţinută sau nu (aspect ulterior consumăriiinfracţiunii)• promisiunea că va favoriza pe infractor (de exemplu, că-l va ajuta să scape

de urmăritori, că va înlătura urmele infracţiunii, etc.) etc.

• Acte de complicitate moral ă concomitent ă săvâr şirii infracţiunii pot fi, de

exemplu:

- darea de sfaturi autorului cum să procedeze;

- încurajarea autorului;

- chiar simpla prezenţă alături de autor în momentul comiterii faptei, cu

semnificaţia de sprijin moral pentru autor etc.

8.3.5. Pedeapsa în cazul participaţ iei penale.

Codul nostru penal a adoptat sistemul parificării pedepsei în cazul participaţiei penale.

Aceasta înseamnă că felurile şi limitele pedepselor prevăzute de lege pentru o infracţiune

sunt aceleaşi pentru toţi participanţii (autor, instigator sau complice).

• În acest sens art., 27 C.pen. prevede c ă: “Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvâr şită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa



prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de

contribuţia fiecăruia la săvâr şirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72.

C.pen.”Aceasta nu înseamnă că instanţa va trebui să aplice pedepse identice pentru toţi

participanţii, ci doar că la individualizarea pedepselor pentru fiecare participant se porneşte

de la aceleaşi feluri de pedepse şi de la aceleaşi limite.

În concret se va ţine seama de contribuţia fiecărui participant la comiterea faptei (deci, în

principiu, autorul ar fi sancţionat mai sever decât instigatorul sau complicele) dar şi de alte

criterii prevăzute de lege pentru individualizarea pedepsei (art. 72 C.pen). Astfel, un

participant ar putea fi recidivist , altul nu, unul major , altul minor , unul să beneficieze decircumstanţ e atenuante, altul să aibă circumstanţ e agravante etc.

În cazul minorilor legea prevede un regim sancţionator diferit de al majorilor, în sensul că

minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse. Pedepselor aplicabile minorilor vor fi

situate între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea

respectivă. Acest regim de sancţionare se va aplica minorilor şi în caz de participaţie penală

alături de majori.

Dacă

o infracţiune a fost comis

ăîn participa

ţie penal

ăde un major cu un minor, se va porni

de la aceleaşi limite speciale ale pedepsei, dar pedeapsa majorului va fi situată între aceste

limite sau mai mare prin efectul circumstanţei agravante a săvâr şirii faptei împreună cu un

minor, iar minorului fie i se va aplica o măsur ă educativă, fie o pedeapsă între limitele

înjumătăţite ale pedepsei prevăzute de lege.

Ţinând seamă de toate criteriile de individualizare a pedepsei este posibil ca în mod concret

autorului să i se aplice o pedeapsă mai sever ă decât altor participanţi, dar se poate întâmpla

şi invers, ca instigatorul sau complicele să fie pedepsiţi mai sever decât autorul. Tot astfel,

doi coautori vor putea fi sancţionaţi cu pedepse concrete egale sau diferite, ţinând seamă de

contribuţia fiecăruia şi de celelalte criterii.

8.3.6. Circumstanţ ele personale şi circumstanţ ele reale

Orice infracţiune este săvâr şită în anumite împrejur ări (circumstanţe) dintre care unele se

refer ă la faptă, iar altele la persoana infractorului. Aceste circumstanţe se pot referi la

elemente ale conţinutului infracţiunii sau pot avea efect atenuant, efect agravant sau de

calificare a faptei. De aceea în cazul participaţiei penale se ridică problema în ce măsur ă

diferitele circumstanţe se r ăsfrâng (se aplică) asupra participanţilor.



8.3.6.1. Circumstanţele personale

Circumstanţele personale sunt cele care se refer ă la persoana f ăptuitorului. Ele pot viza

anumite stări sau calităţi personale ale unuia dintre participanţi, ori aspecte care ţin de latura

subiectivă a infracţiunii.

Spre deosebire de circumstanţele reale, circumstanţ ele personale nu se r ăsfrâng asupra

celorlal ţ i participanţ i , ci se reţin numai în sarcina persoanei care le îndeplineşte.

Astfel, potrivit art. 28 alin. 1 C.pen. “Circumstanţ ele privitoare la persoana unui participant nu

se r ăsfrâng asupra celorlal ţ i.”

De exemplu, calitatea de ”persoană care a mai comis un omor” este circumstanţă agravantă

personală, ce nu se r ăsfrânge asupra participanţilor, aplicându-se numai celui care o

îndeplineşte. La fel calitatea de soţ sau rudă apropiată a victimei în cazul omorului calificat.

Circumstanţele privitoare la mobilul sau scopul unuia dintre participanţi sunt personale şi nu

se r ăsfrâng asupra celorlalţi participanţi. De asemeni, nici circumstanţa premeditării, potrivit

teoriei subiective.

8.3.6.2. Circumstanţele reale

Sunt circumstanţ e reale toate cele care se refer ă la faptă în materialitatea ei şi constituie

elemente sau cerinţe ale conţinutului de bază ori agravat al infracţiunii. Denumirea de

circumstanţ e reale vine de la cuvântul “res” (lucru) din limba latinăşi nu are nici o legătur ă cu

sensul de “adevărat”.

Circumstanţele reale sunt cele care se refer ă la actele de executare a infracţiunii, la urmarea

imediată, la timpul, locul şi modul de săvâr şire a infracţiunii. De asemeni sunt circumstanţe

reale cele care se refer ă la subiectul pasiv al infracţiunii sau la obiectul material al infracţiunii,

precum şi cele care privesc o anumită calitate specială a subiectului activ când aceasta este

o cerinţă pentru existenţa infracţiunii (de exemplu, calitatea de funcţionar public a autorului la

infracţiunea de luare de mită).

În cazul săvâr şirii unei infracţiuni în participaţie penală circumstanţ ele reale se r ăsfrâng (se

transmit, se aplic ă ) asupra tuturor participanţ ilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au

prev ăzut.De exemplu, dacă autorul săvâr şeşte un furt prin violenţă (tâlhărie) într-o locuinţă, iar complicele stă de pază afar ă, circumstanţa reală a folosirii violenţei pentru a comite furtul se

va aplica şi complicelui, dacă a ştiut că autorul va folosi violenţa şi va r ăspunde



In asemenea situaţie instigatorul sau complicele î şi dau seama că rezultatul acţiunii autorului

va fi moartea unei persoane şi deci, prin instigarea sau ajutarea autorului, ei acţionează

intenţionat pentru producerea rezultatului. În cazul acestei forme a participaţiei improprii, instigatorul sau complicele se vor pedepsi

pentru infrac ţ iunea comisă cu intenţ ie, iar autorul pentru infracţiunea comisă din culpă.

În exemplul de mai sus, instigatorul sau complicele se vor pedepsi pentru infracţiunea de

omor (art. 174 C.pen), iar autorul pentru infracţiunea de ucidere din culpă.

Este şi firească o asemenea soluţie, deoarece instigatorul sau complicele se folosesc în modintenţionat de naivitatea, neatenţia, nepriceperea etc. autorului pentru a cauza moartea

victimei.

Forma intenţie - lipsa vinovăţiei constă în “Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice

mod, cu intenţ ie, la săvâr şirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, de c ătre o persoană

care comite acea fapt ă f ăr ă vinov ăţ ie”.

În cazul acestei forme a participaţiei improprii (mai frecvent întâlnită în practică decât prima)

instigatorul sau complicele să

vâr şesc fapta cu intenţ ie, iar autorul f ăr ă vinov ăţ ie.

De exemplu, instigatorul îndeamnă o persoană iresponsabilă sau un minor sub 14 ani să

comită un furt, un omor sau altă infracţiune, ori complicele cu intenţie ajută o persoană

iresponsabilă să comită o asemenea faptă.

În acest caz legea prevede că instigatorul sau complicele se pedepsesc cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.

Desigur, autorul nu va fi pedepsit deoarece pentru el fapta nu constituie infracţiune, lipsind

vinovăţia.

În alte coduri penale o asemenea situaţie este rezolvată prin soluţia “autorului moral” sau

mediat, în sensul că instigatorul este pedepsit ca şi cum ar fi el autorul infracţiunii.



9. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Codul penal prevede o serie de împrejur ări datorită cărora o faptă care aparent îndeplineştecondiţiile pentru a fi infracţiune, totuşi nu va fi considerată infracţiune. Aceste împrejur ări,

prevăzute în art. 44 - 51 C.pen., poartă denumirea de cauze care înl ătur ă caracterul penal al

faptei sau, altfel spus, cauze care fac ca fapta să nu fie infrac ţ iune.

Aceasta înseamnă nu numai că persoana aflată în aceste situaţii nu va fi trasă la r ăspundere

penalăşi nu i se va aplica nici o pedeapsă, ci mai mult, acea faptă nefiind considerat ă

infrac ţ iune nu va avea niciodată vreun efect juridic negativ asupra persoanei respective, ca şicum nu ar fi comis-o.

Majoritatea împrejur ărilor care înlătur ă caracterul penal al faptei exclud existenţ a vinov ăţ iei

pentru fapta prevăzută de legea penală. Or, lipsa vinovăţiei, ca tr ăsătur ă esenţială a

infracţiunii face ca fapta să nu fie infrac ţ iune.

Legitima apărare şi starea de necesitate nu exclud vinovăţia, dar legea consider ă justificate

(legitime), faptele comise în aceste împrejur ări. De aceea legitima apărare şi starea de

necesitate mai sunt denumite şi cauze justificative.

9.1. LEGITIMA APĂRARE


Celui care este victima unui atac nu i se poate impune o atitudine de laşitate, atunci când

este victima unui atac ilicit. Nu ar fi nici raţional şi nici firesc ca legea să impună ca justul să

fug ă din faţ a injustului , drept care atunci când o persoană atacată alege să se apere,

apărarea sa va fi considerată justificat ă şi legitimă (licită) între anumite limite.

Chestiunea legitimei apăr ări se pune atunci când prin riposta sa, cel aflat în apărare comite

asupra atacatorului o faptă prevăzută de legea penală.

Codul penal reglementează chestiunea legitimei apăr ări în felul următor:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, săvâr şit ă în stare de legitimă

apărare.Este în stare de legitimă apărare acela care săvâr şeşte fapta pentru a înl ătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui



interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(2

1

) Se prezumă c ă este în legitimă apărare, şi acela care săvâr şeşte fapta pentru a respinge pătrunderea f ăr ă drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efrac ţ ie sau prin alte

asemenea mijloace, într-o locuinţă, înc ă pere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin

semne de marcare.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulbur ării sau temerii a depăşit

limitele unei apăr ări propor ţ ionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejur ările în care s-a

produs atacul.” (art. 44 C.pen)

Este considerată legitimăşi apărarea realizată de o persoană pentru a respinge atacul îndreptat asupra altei persoane.

Pentru existenţa legitimei apăr ări se cer întrunite anumite condiţii privitoare la atac şi

privitoare la apărare. Dacă ele sunt îndeplinite fapta prevăzută de legea penală comisă în

apărare nu este considerată infracţiune.

Sarcina de a dovedi îndeplinirea acestor condiţii revine persoanei care invocă legitima

apărare.

9.1.2. Condi ţ iile privitoare la atac:• atacul trebuie să vină din partea unei persoane;• atacul trebuie să fie material (fizic);• atacul să fie direct, adic ă nemijlocit asupra persoanei sau bunului deinteres obştesc;• atacul să fie imediat (adic ă iminent sau în curs de desf ăşurare);• atacul să aibă caracter injust din punct de vedere juridic;• atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori alealtei persoane sau un interes obştesc;

9.1.3. Condi ţ iile privitoare la apărare:

• apărarea să aibă ca obiect persoana celui atacat sau interesul obştesc;• apărarea să fie propor ţ ional ă cu intensitatea atacului.

9.1.3. Legitima apărare prezumat ă

Dispoziţiile din art. 44 alin 2

1

instituie prezumţia că persoana care ripostează în împrejur ărilemenţionate de află în legitimă apărare. Prezumţia are menirea de a pune într-o situaţie

uridică mai comodă pe cel aflat în apărare, r ăsturnând sarcina probei.



Astfel, cel aflat în apărare nu mai trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor legitimei

apăr ări prevăzute în art. 44 alin. 2 C.pen. Este suficient să se constate că el a respins o

pătrundere în locurile şi în modurile prevăzute de lege şi se va considera că fapta comisăasupra intrusului nu constituie infracţiune, apărarea fiind legitimă.

Prezumţia de legitimă apărare nu este absolută, ci relativă, putând fi combătută prin proba

contrar ă. Proba contrar ă va trebui f ăcută de procuror, din oficiu sau la cererea persoanei

vătămate.9.1.4. Depăşirea limitelor legitimei apăr ări

Depăşirea limitelor legitimei apăr ări, în sensul unei riposte mai intense decât cea

propor ţională cu gravitatea atacului, este asimilată cu legitima apărare, dacă excesul deapărare s-a datorat tulbur ării sau temerii .

Este vorba de cazurile când persoana atacată s-a aflat într-o stare psihic ă de tulburare sau

temere pricinuită de împrejur ările concrete ale atacului şi din cauza acestei stări nu a putut să

evalueze corect gravitatea (intensitatea) atacului, considerându-l mai grav decât era în

realitate şi de aceea riposta a fost dispropor ţionată (mai intensă).

De exemplu, fiind atacată în timpul nopţii şi temându-se că îi este în pericol viaţa, persoanariposteazăşi îl ucide pe atacator

Dacă însă depăşirea propor ţionalităţii a fost conştientă (deci nu mai e vorba de o apreciere

greşită datorită tulbur ării sau temerii, ci de o ripostă voit excesivă, cu sensul de r ăzbunare)

cel care a ripostat va r ăspunde pentru infracţiunea comisă, însă depăşirea limitelor legitimei

apăr ări va constitui o circumstanţă atenuant ă obligatorie (art. 73 lit. a) C.pen.).

9.2. STAREA DE NECESITATE


Starea de necesitate este generată de un pericol iminent în care a se poate afla la un

moment dat o persoană sau bunurile unei persoane ori un interes obştesc, pericol având

alte cauze decât un atac venit din partea unei persoane.Pentru a evita acest pericol persoana este pusă în situaţia de a alege între a săvâr şi o faptă penală sau a accepta urmările stării de pericol. Dacă alege să intervină pentru a înlătura

pericolul şi în acest scop săvâr şeşte o faptă prevăzută de legea



penală, acea faptă nu va fi considerat ă infrac ţ iune dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzutede lege.

De exemplu, pompierii (sau vecinii) pătrund în domiciliul unei persoane în lipsa acesteia(infracţiune de violare de domiciliu) şi distrug anumite bunuri (infracţiune de distrugere)

pentru a stinge un incendiu şi salva persoanele aflate în pericol, cât şi pentru a preveni

extinderea incendiului la alte locuinţe.

Starea de necesitate este reglementată în codul penal în felul următor:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, săvâr şit ă în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvâr şeşte fapta pentru a salva de la un pericoiminent şi care nu putea fi înl ăturat altfel, viaţ a, integritatea corporal ă sau sănătatea sa, a

altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvâr şit fapta şia dat

seama c ă pricinuieşte urmări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dac ă

pericolul nu era înl ăturat.” (art. 45 C.pen)

Din textul citat rezultă că pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite anumite

condiţii privitoare la starea de pericol

şi la ac

ţiunea de salvare.

9.2.2. Condi ţ iile privitoare la starea de pericol:

- să existe o stare de pericol (generată de fenomene naturale sau chiar de

faptele unor persoane, altele decât un atac);• pericolul să vizeze viaţ a, integritatea corporal ă sau sănătatea sa, a altuiasau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc;• pericolul să fie iminent (gata să producă urmările respective: moartea,vătămare corporală sau a sănătăţii, distrugerea unui bun, vătămarea unui interesobştesc);

• pericolul să nu poat ă fi înl ăturat altfel decât prin săvâr şirea faptei prev ăzutede legea penal ă;

9.2.3. Condi ţ iile privitoare la ac ţ iunea de salvare:

- ac ţ iunea de salvare să constituie o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă;

- urmările produse prin ac ţ iunea de salvare să fie propor ţ ionale cu celeevitat (de regul ă, mai pu ţ in grave sau cel mult egale);



Stabilirea propor ţionalităţii urmărilor nu se face după criteriul obiectiv, ci după criteriul

subiectiv al modului în care persoana care a săvâr şit acţiunea de salvare a apreciat

gravitatea lor în momentul respectiv. Astfel, se va considera că există propor ţionalitate chiadac ă urmările produse prin ac ţ iunea de salvare sunt mai grave, dacă persoana în condiţiile

concrete nu a prev ăzut aceast ă dispropor ţ ie.

9.2.4. Depăşirea limitelor st ării de necesitate

Se consider ă depăşire a limitelor stării de necesitate situaţia în care din punct de vedere

obiectiv urmările produse prin fapta prevăzută de legea penală sunt vădit mai grave decât

cele care s-ar fi produs datorită

pericolului, iar f ăptuitorul şi-a dat seama c ă pricinuieşte

urmări v ădit mai grave.

În acest caz fapta săvâr şită prin acţiunea de salvare constituie infrac ţ iune, dar depăşirea

limitelor stării de necesitate va fi luată în considerare ca şi circumstanţă atenuant ă

obligatorie (art. 73 lit. a) C.pen.).

9.3. CONSTRÂNGEREA FIZICĂŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ

În aceste cazuri f ăptuitorul are discernământ, prevede urmarea faptei sale, ştie că fapta pe

care o săvâr şeşte constituie infracţiune, dar fie nu-şi poate controla ac ţ iunile ori nu-şi poate

îndeplini obligaţ iile ordonate de lege (datorită constrângerii fizice), fie nu are alt ă opţ iune

pentru a evita o consecinţă grav ă (datorită constrângerii morale).

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fapta comisă sub constrângere fizică sau

morală nu constituie infrac ţ iune.

9.3.1 Constrângerea fizic ă

Constrângerea fizică corespunde noţiunii de “for ţă major ă” utilizată în alte ramuri de drept.

Codul penal reglementează constrângerea fizică astfel:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, săvâr şit ă din cauza unei

constrângeri fizice c ăreia f ă ptuitorul nu i-a putut rezista.” (art. 46 alin. 1 C.pen.)

9.3.1.1. Condiţiile constrângerii fizice

a) existenţ a unei constrângeri fizice directe asupra unei persoane;

b) persoana constrânsă să nu poat ă rezista constrângerii;



c) sub imperiul constrângerii persoana să comit ă o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă ).

a) Constrângerea fizică poate fi cauzată de o for ţă exterioar ă (calamitate naturală, acţiuneaunui animal, o energie mecanică, fapta altei persoane etc.) exercitată în mod direct asupra

corpului persoanei;

De exemplu, militarul nu se întoarce la unitate în termenul prevăzut de lege, fiind împiedicat

de o calamitate naturală sau de fapta unei persoane care l-a ţinut sechestrat.

La fel, dacă o persoană este îmbrâncită cu putere, asupra altei persoane care sufer ă o

vătămare sau decedează, sau dacă unei persoane i se pune în mână un pistol şi i se apasă

cu for ţa degetul pe tr ăgaci pentru a împuşca pe cineva.b) Constrângerea trebuie să aibă un caracter irezistibil pentru persoana constrânsă.

Caracterul irezistibil se apreciază în concret, în raport cu situaţia persoanei constrânse. Nu

are importanţă dacă altă persoană ar fi putut rezista.

c) Acţiunea sau inacţiunea săvâr şită sub imperiul constrângerii fizice trebuie să constituie o

faptă prevăzută de legea penală. De exemplu, neprezentarea militarului la unitate în

termenul prevăzut constituie infracţiune de dezertare.

9.3.2 Constrângerea moral ă (psihic ă )

Constrângerea morală constă într-o presiune exercitată asupra psihicului unei persoane,

printr-o ameninţare, pentru a o determina să facă ori să nu facă ceva.

Codul penal reglementează constrângerea morală în felul următor:

“De asemenea, nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, săvâr şit ă din

cauza unei constrângeri morale, exercitat ă prin ameninţ are cu un pericol grav pentru

persoana f ă ptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înl ăturat în alt mod.” (art. 46 alin. 2

C.pen)

9.3.2.1. Condiţiile constrângerii morale:

a) să existe o ac ţ iune de constrângere psihic ă asupra unei persoane; b) constrângerea să

se fac ă prin ameninţ are cu un pericol grav pentru persoana f ă ptuitorului ori a altuia; c)

pericolul să nu poat ă fi înl ăturat altfel decât prin săvâr şirea faptei penale cerute de persoana

care ameninţă. a) Constrângerea morală trebuie să se realizeze prin acte de ameninţ are

săvâr şite cu intenţ ie de o persoană, care cere celui ameninţat să săvâr şească (prin acţiunesau



inacţiune) o anumită faptă prevăzută de legea penală. Nu este exclusă nici folosirea violenţei

fizice asupra unei persoane (de exemplu lovirea unui copil de faţă cu părintele acestuia), ca

mijloc de presiune psihică asupra celui ameninţat.b) Ameninţarea trebuie să se refere la un pericol grav (moartea, vătămarea corporală etc.)

pentru persoana ameninţată sau pentru o altă persoană (de regulă, membru de familie sau

altă persoană apropiată)

c) Pericolul trebuie să nu poată fi înlăturat altfel decât săvâr şind fapta prevăzută de legea

penală. Imposibilitatea înlătur ării pericolului se apreciazăţinând seamă de posibilităţile

concrete ale persoanei ameninţate şi în împrejur ările concrete. nu are importanţă dacă altă

persoană sau în alte împrejur ări ar fi avut şi altă soluţie pentru evitarea pericolului.

9.4. CAZUL FORTUIT

Pentru a exista vinovăţie sub oricare dintre formele ei (intenţie, culpă sau praeterintenţie) cu

privire la o faptă trebuie ca f ăptuitorul să fi prevăzut urmarea socialmente periculoasă sau cel

puţin să fi putut să o prevadăşi să fi avut obligaţia de a

o prevedea.

Uneori se poate întâmpla ca o persoană să săvâr şească o anumită acţiune f ăr ă să prevad ă

că va produce o urmare socialmente periculoasăşi f ăr ă să fi avut posibilitatea de a o

prevedea, datorit ă intervenţ iei unei împrejur ări imprevizibile care se suprapune peste fapta

sa. Într-o asemenea situaţie este vorba de un caz fortuit.

Cazul fortuit este reglementat în codul penal în felul următor:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, al c ărei rezultat este consecinţ a

unei împrejur ări care nu putea fi prev ăzut ă.” (art. 47 C.pen)

Elementul definitoriu al cazului fortuit este caracterul imprevizibil al unei împrejur ăr

intervenite, din pricina căreia f ăptuitorul nu putea să prevad ă rezultatul socialmente periculos

al faptei sale.

Împrejurarea imprevizibilă intervine în lanţul cauzal al faptei şi poate face ca o conduită,

altminteri licităşi nepericuloasă, să producă o urmare socialmente periculoasă. Pe de altă

parte, neputând prevedea apariţia împrejur ării respective, f ăptuitorul nu poate prevedea nici

că acţiunea sau inacţiunea sa va produce o urmare socialmente periculoasă. Cu alte cuvinte

nu va exista vinovăţie, nici măcar în forma culpei f ăr ă prevedere.



De exemplu, existenţa unui defect de fabricaţie al mecanismului de direcţie al maşinii, ce nu

a fost detectat nici la revizia tehnică, determină producerea unui accident de circulaţie.

Şoferul nu putea să prevad ă existenţa defectului şi ca urmare nici producerea accidentului.

9.5. IRESPONSABILITATEA


Pentru ca o persoană să fie responsabilă penal ea trebuie să aibă capacitatea de a înţelege

caracterul socialmente dăunător şi ilicit al faptelor sale, precum şi capacitatea de a-şi dirija

conduita în mod raţional. În absenţa unor asemenea capacităţi nu poate exista vinov ăţ ie şi

de aceea faptele penale săvâr şite de o persoană iresponsabilă nu vor fi considerate

infracţiuni.

Iresponsabilitatea este incapacitatea psihofizică a unei persoane care, datorită alienaţiei

mintale sau altor cauze, nu înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu le

poate stăpâni.

În acest sens codului penal prevede următoarele:

• “Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, dac ă f ă ptuitorul, în

momentul săvâr şirii faptei, fie din cauza alienaţ iei mintale, fie din alte cauze, nu putea

să-şi dea seama de ac ţ iunile sau inac ţ iunile sale, ori nu putea fi st ă pân pe ele.” (art. 48

C.pen.).

9.5.1. Condi ţ iile iresponsabilit ăţ ii : Iresponsabilitatea

presupune întrunirea următoarelor condiţii:

a) f ă ptuitorul să nu-şi dea seama de ac ţ iunile sau ac ţ iunile sale ori să nu şi le

poat ă st ă pâni;

b) incapacitatea f ă ptuitorului să se datoreze alienaţ iei mintale sau altor cauze;

c) incapacitatea să existe în momentul săvâr şirii faptei;

d) incapacitatea să nu fi fost provocat ă (intenţ ionat sau din culpă ) de însu şi

f ă ptuitorul.

a) Responsabilitatea presupune în mod cumulativ două capacităţi: una intelectiv ă: de a

înţelege caracterul şi urmările faptei în raport cu exigenţele sociale şi legale şi una volitiv ă:

de a putea controla şi dirija acţiunile sau inacţiunile proprii conform raţiunii.



Per a contrario, dacă lipseşte fie capacitatea intelectiv ă, fie cea volitiv ă, ne vom găsi în

prezenţa iresponsabilităţii.

Incapacitatea intelectivă sau volitivă trebuie să fie totală, altminteri persoana va r ăspundepenal, putându-i-se reţine, eventual, o circumstanţă atenuantă judiciar ă.

b) Cauzele iresponsabilităţii pot fi multiple, de aceea legea enumer ă exemplificativ doar

alienaţia mintală (care este una dintre cauzele frecvente), dar enumerarea este deschisă.

Alienaţia mintală sub forma unor boli psihice grave (schizofrenie, schizofrenie paranoidă,

oligofrenie etc.) poate genera iresponsabilitatea. Însă nu este suficient ca f ăptuitorul să

sufere de o anumită boală psihică, ci aceasta trebuie constatată prin expertiză psihiatrică, iar concluzia expertizei să ateste că boala psihică atrage lipsa discernământului.

Alte cauze ale iresponsabilităţii pot fi: somnul ori somnambulismul, stările de hipnoză etc. Nu

intr ă în sfera cauzelor iresponsabilităţii stările care exclud vinovăţia ce sunt reglementate

distinct de codul penal (beţia, minoritatea f ăptuitorului etc.).

c) Stările ce atrag iresponsabilitatea pot avea caracter permanent sau temporar. În cazul

celor temporare, incapacitatea există

numai în anumite perioade de timp sau episoade

(somnul, hipnoza, epilepsia etc.). De aceea, pentru a se reţine iresponsabilitatea trebuie să

se facă dovada că f ăptuitorul s-a aflat într-o asemenea stare pe toat ă durata săvâr şirii actelor

de executare, chiar dacă mai înainte sau după aceea s-a aflat în stare de luciditate.

d) Dacă starea de incapacitate a fost cauzată chiar de f ăptuitor în mod intenţionat sau din

culpă, el va r ăspunde penal pentru fapta săvâr şită în acea stare (de exemplu, persoana

adoarme la volan şi provoacă accident de circulaţie).

9.6. BE IA


Beţia provocată de consumul de alcool sau stările similare provocate de droguri sau de alte

substanţe se află adeseori la originea unor infracţiuni.

Starea de beţie poate avea diverse stadii, mergând de la bună dispoziţie, euforie, până la

abolirea completă a discernământului şi autocontrolului în cazul beţiei complete.



Starea de beţie diminuează până la abolire discernământul persoanei şi capacitatea sa de

a-şi dirija în mod raţional conduita.

Codul penal reglementează numai efectele juridice ale beţ iei complete în două ipoteze:beţia involuntar ă şi beţia voluntar ă.

Dintre acestea numai beţ ia complet ă involuntar ă înl ătur ă caracterul penal al faptei , dacă

sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.

Beţia completă atrage lipsa discernământului, fie că este involuntar ă, fie că este voluntar ă.

Dar absenţa discernământului presupune că în asemenea cazuri nu poate exista vinovăţie.

Totuşi cum se explică r ăspunderea penală a infractorilor care au comis faptele în stare de

beţie voluntar ă completă? Nu contrazice aceasta principiul r ăspunderii penale bazate pevinovăţie?

Răspunsul este următorul: înainte de a se aduce în stare de beţie voluntar ă persoana a

prevăzut sau cel puţin trebuia să prevadă posibilitatea de a săvâr şi o infracţiune în acea

stare, asumându-şi riscul sau ignorându-l. Cu alte cuvinte, temeiul responsabilităţii penale în

cazul beţiei involuntare se află în atitudinea f ăptuitorului dinaintea ajungerii în acea stare,

atitudine relevantă mai ales dacă persoana respectivă ştia din proprie experienţă cum se

comportă

în stare de beţie sau, cel pu

ţin cum reac

ţioneaz

ăalte persoane.

Singurul care poate cu temei invoca lipsa de vinovăţie datorată beţiei este acela care a ajuns

în mod involuntar în asemenea stare.

Codul penal reglementează efectele stării de beţie în dreptul penal în felul următor:

“Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, dac ă f ă ptuitorul, în momentul

săvâr şirii faptei, se g ăsea, datorit ă unor împrejur ări independente de voinţ a sa, în stare de

beţ ie complet ă produsă de alcool sau de alte substanţ e.

Starea de beţ ie voluntar ă complet ă produsă de alcool sau de alte substanţ e nu înl ătur ă

caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuant ă sau

agravant ă.” (art. 49 C.pen)



9.6.2. Beţ ia complet ă involuntar ă. Condi ţ ii şi efect juridic.

Beţia completă involuntar ă înl ătur ă caracterul penal al faptei , dacă sunt îndepliniteurmătoarele condiţii: a) să fie provocat ă de alcool sau alte substanţ e (droguri, unele

medicamente, alte substanţe chimice) b) să fie complet ă (să determine lipsa

discernământului sau a capacităţii de autocontrol);

c) să fie involuntar ă (produsă f ăr ă consimţământul persoanei); de exemplu

intoxicaţie accidentală cu anumite substanţe la locul de muncă sau

administrare for ţată de alcool ori de droguri etc.

9.6.3. Beţ ia complet ă voluntar ă. Efecte juridice.

Dacă beţ ia complet ă este voluntar ă (consum voluntar de alcool sau droguri ori de alte

substanţe cu efect similar) persoana va r ăspunde penal , iar starea de beţie va putea fi luată

în considerare ca şi circumstanţă agravantă sau atenuantă.

Legea prevede că beţ ia voluntar ă anume provocat ă, adică aceea pe care f ăptuitorul şi-a

provocat-o pentru a-şi face curaj în vederea săvâr şirii infracţiunii, constituie circumstanţă

agravant ă general ă obligatorie (art. 75 lit. e) C.pen), aplicabilă oricărei infracţiuni comise în

acea stare.

Alteori legea prevede că beţia voluntar ă este element constitutiv al unor infrac ţ iuni (de

exemplu, infracţiunea rutier ă de conducere în stare de ebrietate) sau constituie circumstanţă

agravat ă special ă pentru unele infracţiuni (ucidere din culpă, vătămare din culpă).

În celelalte cazuri r ămâne la latitudinea instanţei să aprecieze dacă beţia voluntar ăcompletă să fie considerată circumstanţă agravantă sau atenuantă, care va trebui să

motiveze o asemenea opţiune. În practică rareori se întâmplă ca instanţele să decidă că

starea de beţie voluntar ă a infractorului a fost circumstanţă atenuantă.

9.6.4. Beţ ia incomplet ă. Efecte juridice.

În ceea ce priveşte beţ ia incomplet ă, fie involuntar ă, fie voluntar ă, codul penal nu cuprinde

nici o reglementare.Beţia incompletă nu are ca efect abolirea discernământului, ci numai diminuarea lui, deci în

asemenea cazuri persoana va r ăspunde pentru infracţiunea săvâr şită.



Totuşi, instanţa va putea lua în considerare beţ ia involuntar ă incomplet ă ca şi circumstanţă

atenuantă judiciar ă.

Beţia voluntar ă incompletă poate fi element constitutiv sau circumstanţă agravantă (decalificare) a unei infracţiuni ori circumstanţă atenuantă sau agravantă judiciar ă.

9.7. MINORITATEA FĂPTUITORULUI

Aşa cum s-a ar ătat la subiectul activ al infracţiunii, minorul care nu a împlinit 14 ani nu

r ăspunde penal , prezumându-se în mod absolut că nu are discernământ. Lipsa

discernământului atrage inexistenţa vinovăţiei şi ca urmare fapta minorului sub 14 ani nu

constituie infrac ţ iune.La fel stau lucrurile şi cu minorul având vârsta de 14 - 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a

avut discernământ (nu se r ăstoarnă prezumţia relativă că acest minor nu are discernământ).

În acest sens codul penal prevede următoarele:

• “Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, săvâr şit ă de un

minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condi ţ iile legale pentru a r ăspunde

penal.” (art. 50 C.pen).

Minorul care a împlinit 16 ani r ăspunde penal , dar dacă se constată prin expertiză că nu a

avut discernământ i se vor aplica dispoziţiile privitoare la iresponsabilitate, ca şi majorului.

9.8. EROAREA DE FAPT


Răspunderea penală este o r ăspundere bazată pe vinovăţie, iar infracţiunea există numai

dacă o faptă de pericol social, prevăzută de legea penală a fost comisă cu vinovăţie.

Prin urmare unei persoane i se pot imputa numai împrejur ări de care a avut cunoştinţă în

momentul săvâr şirii faptei ori pe care putea şi avea obligaţia să le cunoască.

Uneori, f ăptuitorul nu cunoaşte existenţa unor st ări, situaţ ii sau împrejur ări de care depindeexistenţ a infrac ţ iunii şi de aceea are convingerea că fapta pe care o săvâr şeşte nu este nici

socialmente periculoasăşi nici prevăzută de legea penală. În acest caz el



săvâr şeşte fapta respectivă f ăr ă vinov ăţ ie şi prin urmare ea nu poate fi considerată infracţiune şi nu poate atrage r ăspunderea penală.

O asemenea necunoaştere a unor împrejur ări de fapt este denumită în dreptul penal eroarede fapt.

Codul nostru penal prevede în acest sens următoarele:• “Nu constituie infrac ţ iune fapta prev ăzut ă de legea penal ă, când f ă ptuitorul, înmomentul săvâr şirii acesteia, nu cunoştea existenţ a unei st ări, situaţ ii sau împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei.• Nu constituie o circumstanţă agravant ă împrejurarea pe care infractorul nu acunoscut-o în momentul săvâr şirii infrac ţ iunii.• Dispozi ţ iile alin. 1 şi 2 se aplic ăşi faptelor săvâr şite din culpă pe care legea penal ă le pedepseşte, numai dac ă necunoaşterea st ării, situaţ iei sau împrejur ării

respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. (art. 51 C.pen.)

• Necunoaşterea sau cunoaşterea greşit ă a legii penale nu înl ătur ă caracterul penal al

faptei.” Eroarea de fapt poate să se refere la un element al conţ inutului de baz ă al infrac ţ iunii

ori la o împrejurare ce este prevăzută de lege ca şi circumstanţă agravant ă.

În primul caz, eroarea de fapt atrage inexistenţa infracţiunii respective sau, eventual,

realizarea altei infracţiuni care nu necesită pentru existenţa sa elementul la care se refer ă

eroarea.

În cel de-al doilea caz, eroarea de fapt atrage neluarea în considerare a circumstanţei

agravante, astfel că infractorul va r ăspunde numai pentru forma mai puţin gravă a infracţiunii

respective.

9.8.2. Condi ţ iile erorii de fapt.

Pentru a produce efectele ar ătate mai sus eroarea trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a) să fie o eroare de fapt; b) să aibă un caracter esenţ ial pentru existenţ a infrac ţ iunii sau

pentru existenţ a unei circumstanţ e agravante. a) Eroarea trebuie să se refere la o stare,

situaţ ie sau împrejurare de fapt , adică la aspecte ale realităţii care au legătur ă cu fapta

săvâr

şită

.



Starea se refer ă la felul în care se află un lucru ori o persoană (starea de neputinţă a victimei

de a se apăra, starea de graviditate a victimei, etc.). Situaţ ia se refer ă la existenţa unor

calităţi ori raporturi juridice (calitatea de rudă apropiată, de magistrat sau poliţist, apartenenţauridică a unui bun etc.). Împrejur ări de fapt sunt cele care caracterizează anumite

particularităţi ale conţinutului concret al infracţiunii (timpul, locul, modul sau mijloacele de

săvâr şire etc.).

Eroarea de drept penal, constând în necunoaşterea sau cunoaşterea greşit ă a legii penale

nu are, în actuala reglementare, nici un efect.

Eroarea de drept cu privire la norme juridice extrapenale este asimilată erorii de fapt şi va

produce aceleaşi efecte în măsura în care este dovedită.b) Eroarea de fapt are caracter esenţial dacă se refer ă la elemente sau cerinţe de care

depinde existenţ a infrac ţ iunii sau existenţ a unor circumstanţ e agravante;

În prima ipoteză eroarea se refer ă la tr ăsături ale conţ inutului de baz ă al infrac ţ iunii (elemente

ale infracţiunii).

De exemplu, calitatea de rude în linie directă sau de frate şi sor ă este o împrejurare esenţ ial ă

pentru existenţa infrac ţ iunii de incest . Necunoaşterea acestei împrejur ări exclude vinovăţia

pentru cel aflat în eroareşi ca urmare fapta nu va constitui (pentru cel aflat în eroare)

infracţiune.

La fel, la infracţiunea de act sexual cu un minor, necunoaşterea împrejur ării că victima nu a

împlinit vârsta de 15 ani constituie o eroare de fapt esenţială, care exclude vinovăţia şi fapta

nu va constitui infracţiune.

Efectul erorii de fapt esenţiale cu privire la un element al infracţiunii este, de regulă,

inexistenţa infracţiunii respective şi exonerarea completă a f ăptuitorului.

Eroarea asupra unui element nu înlătur ă complet caracterul penal al faptei, dacă în absenţa

elementului la care se refer ă eroarea, fapta întruneşte elementele constitutive ale altei

infracţiuni.

De exemplu, f ăptuitorul loveşte o persoană, f ăr ă săştie că aceasta este poliţist în exerciţiul

funcţiunii. Ca efect al erorii de fapt esenţiale nu va exista infrac ţ iunea de ultraj , dar f ăptuitorul

va r ăspunde totuşi pentru infrac ţ iunea de lovire, deoarece această infracţiune nu necesită ca

element constitutiv o anumită calitate a subiectului pasiv.

În cea de-a doua ipoteză eroarea se refer ă la o stare, calitate sau împrejurare ce constituie

circumstanţă agravant ă.



Efectul erorii de fapt va fi în acest caz neluarea în considerare a agravantei respective. Sunt

posibile diferite situaţii, după natura circumstanţei agravante.

Dacă e vorba de o circumstanţă agravantă generală, f ăptuitorul va r ăspunde pentruinfracţiunea respectivă, f ăr ă a se reţine circumstanţa agravantă generală.

Dacă este vorba de o circumstanţă agravantă de calificare, eroarea de fapt va avea ca efect

nereţinerea agravantei respective, iar f ăptuitorul va r ăspunde fie pentru forma de bază a

infracţiunii, fie pentru o formă agravată a infracţiunii dacă este prezentă vreo altă

circumstanţă agravantă de calificare.

Iată trei exemple de eroare de fapt esenţială privitoare la o împrejurare ce constituie

circumstanţă agravantă:• dacă f ăptuitorul major săvâr şeşte un furt împreună cu un minor, f ăr ă săştiecă respectivul este minor, nu i se va aplica circumstanţa agravantă generală privindsăvâr şirea faptei împreună cu un minor, ci va r ăspunde pentru furt calificat• dacă f ăptuitorul a ucis o femeie f ăr ă săştie că era însărcinat ă, eroareaasupra stării respective este una esenţialăşi va avea ca efect neaplicareaagravantei, astfel că infractorul nu va fi condamnat pentru omor deosebit de grav asupra unei femei gravide, ci pentru omor simplu.• dacă f ăptuitorul a ucis prin cruzimi o femeie, f ăr ă săştie că era î nsărcinat ă,nu i se va reţine agravanta referitoare la starea victimei, dar va r ăspunde tot pentruomor deosebit de grav deoarece este îndeplinită o altă agravantă a acestei forme aomorului, s

ăvâr

şirea prin cruzimi .

Multe împrejur ări de fapt nu au însă caracter esenţial pentru existenţa infracţiunii sau

calificarea faptei şi de aceea nici eroarea asupra lor nu are caracter esenţ ial , fiind lipsit ă de

semnificaţ ie juridic ă (de exemplu, numele victimei, culoarea ochilor sau părului,

naţionalitatea, sexul, vârsta de cele mai multe ori, proprietarul bunului furat etc.)

Dispoziţiile legale privitoare la eroarea de fapt sunt aplicabile şi în cazul infrac ţ iunilo

săvâr şite din culpă, dar numai dac ă eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei.



10. MINORITATEA

Codul penal reglementează un regim special de protecţie, reeducare şi sancţionare minorilor care au săvâr şit infracţiuni în cadrul căruia accentul cade pe măsurile educative şi de

reinser ţie socialăşi nu pe latura punitivă a sancţiunilor penale.

Este şi firesc să fie aşa datorită faptului că minorii ajunşi în câmpul infracţional nu au atins

gradul de maturizare şi experienţă al adultului, mulţi dintre ei au ajuns să comită infracţiuni în

mod întâmplător sau datorită unor carenţe educative şi influenţe nocive din mediul familial

sau social în care tr ăiesc. Din aceste considerente remodelarea caracterului minorilor care au

săvâr şit infracţiuni, asigurarea unei instruiri profesionale şi orientarea lor spre o activitatelicită în spiritul respectului faţă de semeni şi valorile sociale, într-un cadru juridic şi

instituţional adecvat, reprezintă nu numai un deziderat, ci o posibilitate reală.

10.1. PREMISELE RĂSPUNDERII PENALE A MINORILOR

Aşa cum am ar ătat deja, minorul nu r ăspunde penal pentru faptele sale dacă la data

săvâr şirii nu împlinise vârsta de 14 ani. Lipsa discernământului minorului sub această vârstă

este o dimensiune firească a procesului de maturizare a fiinţei umane. Deşi normal dezvoltat

fizic şi psihic în raport cu vârsta, copilul nu atinge decât la anumit moment gradul de

maturizare psihică necesar pentru a înţelege corect relaţiile şi valorile sociale, precum şi

consecinţele nocive ale unor fapte în raport cu normele şi valorile sociale.

Faţă de minorul care nu a împlinit 14 ani se pot lua numai măsuri de ocrotire şi educare

prevăzute prin lege specială.

Limita minimă a responsabilităţii penale a minorului este vârsta de 14 ani împliniţi, codul

penal prevăzând cu valoare de prezumţie absolută că minorul care nu a împlinit vârsta de 14

ani nu r ăspunde penal (art. 99 alin. 1 C.pen.)Cu privire la minorul având vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani legea prevede prezumţiarelativă că nu r ăspunde penal, această prezumţie putând fi r ăsturnată prin proba contrar ă (art. 99 alin. 2 C.pen). În intervalul de la 14 la 16 ani dacă minorul a comis mai multe faptepenale la intervale de timp este necesar să se verifice existenţa discernământului acestuiacu privire la fiecare faptă separat. În acest scop trebuie



efectuate expertize psihiatrice. Dacă se constată că minorul a avut discernământ el var ăspunde penal pentru fapta respectivă în sensul în care vom ar ăta în cele ce urmează.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani r ăspunde penal, prezumându-se la fel ca în cazulmajorului că are discernământ. (art. 99 alin. 3 C.pen).

Totuşi este posibil în unele cazuri, la fel ca şi la persoanele majore, ca un minor cu vârsta

între 16 şi 18 ani să comită o faptă prevăzută de legea penalăşi să se constate că nu a avut

discernământ. În asemenea ipoteză lipsa discernământului şi responsabilităţii penale nu se

datorează dezvoltării psihice insuficiente în raport cu vârsta, ci altor cauze, cum ar fi alienaţia

mintală ori beţia, iar temeiul înlătur ării caracterului penal al faptei minorului va putea fi

iresponsabilitatea sau beţ ia complet ă involuntar ă, nu minoritatea.

Dacă însă se constată că minorul, indiferent dacă are vârsta între 14 şi 16 ani sau între 16 şi

18 ani a săvâr şit fapta penală cu discernământ, el va r ăspunde penal pentru infrac ţ iunea

comisă, dar i se va aplica un regim de sanc ţ ionare diferit faţă de majori .

10.2. SANC IUNILE PENALE APLICABILE MINORILOR

10.2.1. Categoriile de sanc ţ iuni şi criteriile generale de aplicare.

Faţă de minorii care au săvâr şit infracţiuni se pot aplica două categorii de sancţiuni penale:

măsuri educative ori pedepse (art., 100 alin. 1 C.pen).

Art. 100 alin. 2 C.pen. arată care sunt criteriile generale ce trebuie avute în vedere pentru

alegerea tipului şi felului sancţiunii care să fie aplicată minorului. Aceste criterii sunt:

- gradul de pericol social al faptei săvâr şite;

- starea fizic ă a minorului;

- dezvoltarea intelectual ăşi moral ă a minorului;

- comportarea minorului (anterioar ăşi ulterioar ă comiterii faptei);

- condi ţ iile în care a fost crescut şi în care a tr ăit şi de orice alte elemente de

natur ă să caracterizeze persoana minorului.

Ţinând seamă de aceste criterii, instanţa va aplica minorului, de regulă, măsuri educative, iar

pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru

îndreptarea minorului (art. 100 alin. 3 C.pen.)



10.2.2. M ăsurile educative

10.2.2.1. Felurile măsurilor educative

Măsurile educative ce pot fi aplicate minorilor care au comis infracţiuni sunt enumerate în art.

101 C.pen. Acestea sunt:

a) mustrarea;

b) libertatea supravegheat ă;

c) internarea într-un centru de reeducare;

d) internarea într-un institut medical-educativ.

10.2.2.2. Conţinutul m

ăsurilor educative

a) Mustrarea (art. 102 C.pen.)

Mustrarea este cea mai blândă dintre măsurile educative. Ea constă în dojenirea minorului,

în ar ătarea pericolului social al faptei săvâr şite, în sf ătuirea minorului să se poarte în aşa fel

încât să dea dovadă de îndreptare, atr ăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvâr şi din

nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsur ă mai sever ă sau i se va aplica o pedeapsă.

În principiu, această măsur ă s-ar putea aplica f ăptuitorului şi dacă a devenit major înainte de

a fi judecat, dacă sub aspectul criteriilor de individualizare ar corespunde gravităţii faptei.

b) Libertatea supravegheat ă (art. 103 C.pen.)

Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în l ăsarea minorului în libertate pe timp

de un an, sub supraveghere deosebită.

Termenul de un an curge de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate.

Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a adoptat sau

tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisf ăcătoare, instanţa va

dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de

încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institu ţii legal

însărcinate cu supravegherea minorilor.Instanţa pune în vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a

veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune învedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se



sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori a săvâr şit dinnou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoareleobligaţii:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b) să nu intre în leg ătur ă cu anumite persoane;

c) să presteze o activitate neremunerat ă într-o institu ţ ie de interes public fixat ă de instanţă,

cu o durat ă între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoal ă, în

zilele nelucr ătoare şi în vacanţă.

Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştinţeazăşcoala unde minorul

învaţă sau unitatea la care este angajat şi, după caz, instituţia la care prestează activitatea

stabilită de instanţă.

Măsura educativă a libertăţii supravegheate ridică unele probleme, deoarece având durata

fix ă de un an nu va putea fi aplicată când minorul a depăşit vârsta de 17 ani. De aceea în

doctrină s-a propus de lege ferenda ca durata acestei măsuri să fie lăsată la aprecierea

instanţei, în sensul de a putea fi aplicat

ăşi pe o durat

ămai scurt

ăde un an.

Măsura educativă a libertăţii supravegheate se revoc ă de instanţă dacă înăuntrul termenului

de un an minorul:

- se sustrage de la supraveghere;

- are purt ări rele sau

- săvâr şeşte o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă (de pildă o faptă căreia îi sunt

aplicabile prevederile art. 181

C.pen.) În aceste cazuri instanţa dispune măsura internării

minorului într-un centru de reeducare.

Dacă minorul a comis o infrac ţ iune, instanţa revocă libertatea supravegheatăşi fie dispune

măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, fie aplică o pedeapsă.



c) Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C.pen.)

Aceasta este cea mai sever ă dintre măsurile educative.

Internarea într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se

asigur ă posibilitatea de a dobândi învăţătura necesar ăşi o pregătire profesională potrivit cu

aptitudinile sale.

Măsura internării se ia faţă de minorul în privinţ a c ăruia celelalte măsuri educative sunt

neîndestul ătoare.

Măsura internării se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura, de regulă, decât până la

împlinirea vârstei de 18 ani.

La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durat ă

de cel mult 2 ani , dacă aceasta este necesar ă pentru realizarea scopului internării.

Dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare şi minorul a dat

dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătur ăşi la însuşirea pregătirii

profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major .

Dacă în perioada liber ării minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune

revocarea liber ării , minorul urmând să continue executarea internării.

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori a liber ării înainte de a deveni

major, minorul săvâr şeşte din nou o infrac ţ iune pentru care se apreciază că este cazul să i

se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revoc ă măsura educativ ă a internării .

În cazul când nu este necesar ă o pedeapsă, se menţ ine măsura internării şi se revoc ă

liberarea.

d) Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C.pen.)

Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării

sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de

educaţie.

Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18

ani. Măsura internării într-un institut medical-educativ trebuie să fie ridicată de îndată ce a

dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Cu această ocazie instanţa poate, dacă este

cazul, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.



La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată

de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesar ă pentru realizarea scopului internării.

Dacă în perioada internării într-un institut medical-educativ minorul săvâr şeşte din nou o

infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa

revocă internarea. În cazul când nu este necesar ă o pedeapsă, se menţine măsura internării.

10.2.3. Pedepsele aplicabile minorilor

Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru

infracţiunea săvâr şită, ale căror limite speciale se reduc la jumătate (art. 109 C.pen.)

De exemplu, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de furt simplu este de la 1 la 12 ani, iar

în cazul minorului limitele vor deveni de la 6 luni la 6 ani.

În urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani .

De exemplu, la omor calificat limitele pedepsei sunt de la 15 la 25 de ani, iar înjumătăţite ele

ar fi de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni. Totuşi minimul special pentru minor va fi de 5 ani.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvâr şită pedeapsa detenţ iunii pe viaţă, se aplică

minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani .

Pedepsele complimentare nu se aplică minorului.

Condamnările pronunţate pentru fapte săvâr şite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau

decăderi. Aşa cum am ar ătat deja, conform art. 38 C.pen. aceste condamnări nu atrag starea

de recidivă.

În cazul minorilor legea prevede şi unele dispoziţii derogatorii în privinţa suspend ării

execut ării pedepsei:

• În caz de suspendare condi ţ ionat ă a execut ării pedepsei aplicate minorului,

termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un

interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este

amenda, termenul de încercare este de 6 luni. (art. 110 C.pen)

Remarcăm faptul că aceste termene sunt mai reduse decât cele prevăzute în cazul

majorilor



• Odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate

minorului, instanţa poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la

împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţ area supravegherii minorului unei persoane sau institu ţ ii din cele ar ătate în cazul măsurii educative a libert ăţ ii supravegheate (art. 103

C.pen), putând stabili, totodat ă, pentru minor una sau mai multe obligaţ ii dintre cele

prev ăzute în cazul libert ăţ ii supravegheate, iar după împlinirea vârstei de 18 ani,

respectarea de c ătre acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţ iilor prev ăzute în

art. 86 3

C.pen.

privitoare la suspendarea condi ţ ionat ă a pedepsei sub supraveghere.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite conform art. 103 C.pen. poateatrage revocarea suspendării condiţionate.

În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit

art. 863

C.pen. (după împlinirea vârstei de 18 ani), instanţa poate să revoce suspendarea

executării pedepsei şi să dispună executarea în întregime a pedepsei, sau să prelungească

termenul de încercare cu cel mult 3 ani.

În cazul minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate codul penal şi legea de

executare a pedepselor prevăd un regim de executare diferenţ iat faţă de cel al majorilor.Dintre aspectele mai semnificative ale acestui regim diferit amintim:

- executarea pedepselor de c ătre minori separat de condamnaţ ii majori (în

penitenciare sau sec ţ ii separate);

- continuarea procesului de înv ăţământ şi instruire profesional ă pentru condamnaţ i

minori;

- neaplicarea unor sanc ţ iuni administrative prev ăzute în cazul majorilor.

drept penal parte generala suport Bobesi FlorinA

Documents

Transcript of drept penal parte generala suport Bobesi FlorinA