Noul Cod Penal Partea Generala

5/13/2018 Noul Cod Penal Partea Generala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/noul-cod-penal-partea-generala 1/100

1

TEME PENTRU PREGĂTIRE

POTRIVIT NOULUI COD PENAL

(Legea nr.286/2009)

- PARTEA GENERALĂ -

Lect.univ.dr. Ionuţ Andrei Barbu

TEMATICA

I. Legea penală şi limitele ei de aplicare

II. Infracţiunea

III. Cauzele justificative

IV. Cauzele de neimputabilitate

V. Tentativa

VI. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

VII. Participaţia

VIII. Pedepsele

IX. Minoritatea



2

BIBLIOGRAFIE:

1. Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968, republicat, cu

modificările şi completările ulterioare.

2. Noul cod penal - Legea nr. 286/2009 (M.Of.

nr.510/24.07.209)

3. Forma adoptată de guvernul României şi aflată în

dezbatere parlamentară a proiectului de Lege pentru

punerea în aplicare a Codului penal şi pentru modificarea

şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii

penale

4. Expunerea de motive pe Proiectul noului cod penal

5. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, conform

noului cod penal , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

6. Ilie Pascu, Petre Buneci, Noul cod penal partea generală şi codul penal partea generală în vigoare. Prezentare

comparativă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

7. George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan

Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar,

Ilie Pascu, Viorel Paşca, Ovidiu Predescu, Explicaţii

preliminare ale noului Cod penal. Vol. I, Art. 1-52, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

8. Viorel Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, Vol. I +

II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.



3

I.

Legea penală şi limitele sale de aplicare

Aplic

area

legii

pena

le

Secţi

uneaI

Aplic

area

legii

pena

le întimp

Capitolul II. Aplicarea legii penale

Secţiunea 1. Aplicarea legii penale

în timp

Capitolul II. Limitele aplicării legii penale

Secţiunea II. Aplicarea legii penale în timp

Codul PenalPublicat in Monitorul Oficial, Partea I nr.

510 din 24/07/2009

Partea generală

Titlul I. Legea penală şi limitele ei deaplicare

Capitolul I. Principii generale

Art. 1. Legalitatea incriminării. (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală ladata când a fost săvârşită.

Art. 2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal. (1)

Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile

educative ce se pot lua faţă de persoanele care ausăvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţăce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate luao măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacăaceasta nu era prevăzută de legea penală la data cândfapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată înafara limitelor generale ale acesteia.

Codul PenalVersiune actualizată până la data de:

08/12/2008

Partea generală

Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare

Capitolul I. Dispoziţii preliminare

Art. 1. Scopul legii penale. Legea penală apără,împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea,independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Art. 2. Legalitatea incriminării. Legea prevede carefapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplicăinfractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşiriiacestor fapte.



4

Art. 3. Activitatea legii penale1. Legea penală se

aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se aflăîn vigoare.

Art.4. Aplicarea legii penale de dezincriminare. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legeaveche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Înacest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penaleale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapteîncetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. (1) În cazul încare de la săvârşirea infracţiunii până la judecareadefinitivă a cauzei au intervenit una sau mai multelegi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate

neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţăaprobate de Parlament cu modificări sau completăriori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat învigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabiledupă judecarea definitivă a cauzei. (1) Când dupărămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sauamenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsămai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeştemaximul special prevăzut de legea nouă pentruinfracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare la detenţiune pe viaţă şi până laexecutarea ei a intervenit o lege care prevede pentru

aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsadetenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximulînchisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepseiînchisorii numai amenda, pedeapsa aplicată seînlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximulspecial prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de

partea executată din pedeapsa închisorii, se poate

înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Art. 10. Activitatea legii penale. Legea penală seaplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află învigoare.

Art. 11. Neretroactivitatea legii penale. Legea penalănu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite,

nu erau prevăzute ca infracţiuni.

Art. 12. Retroactivitatea legii penale. (1)Legea penalănu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă numai sunt prevăzute de legea nouă. În acest cazexecutarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi amăsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi,

precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prinintrarea în vigoare a legii noi.

(2)Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsurieducative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost

definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legiinoi.

Art. 13. Aplicarea legii penale mai favorabile.

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau maimulte legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

(2) Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzutede aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.

Art. 14. Aplicarea obligatorie a legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive. (1) Cânddupă rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau

amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă maiuşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximulspecial prevăzut de legea nouă pentru infracţiuneasăvârşită, se reduce la acest maxim.


condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executareaei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă seînlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru aceainfracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepseiînchisorii numai amenda, pedeapsa aplicată seînlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximulspecial prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de

partea executată din pedeapsa închisorii, se poateînlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

1 Decalajul important observat la numerotarea articolelor se datorează faptului că noul Cod penal reglementează

mai întâi aplicarea legii penale în timp şi mai apoi aplicarea legii penale în spaţiu. Soluţia este logică pentru căeste mai important ca mai întâi să se cunoască ce lege penală este în vigoare şi abia apoi să se observe aria sateritorială de acţiune.



5

(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute înlegea nouă nu se mai execută, iar cele care aucorespondent în legea nouă se execută în conţinutul şilimitele prevăzute de aceasta, dacă este maifavorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiilealin. (1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de

siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nuse mai execută, iar cele care au corespondent în legeanouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute deaceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai subaspectul pedepselor complementare sau măsurilor desiguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare aacesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivitdispoziţiilor alin. (1)-(6).

Art. 7. Aplicarea legii penale temporare.

(1) Legea penală temporară se aplică infracţiuniisăvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacăfapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval detimp.

(2) Legea penală temporară este legea penală care

prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare

este limitată prin natura temporară a situaţiei care aimpus adoptarea sa.

(4) Pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă, precum şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzuteîn legea nouă, nu se mai execută, iar cele care aucorespondent în legea nouă se execută în conţinutul şilimitele prevăzute de această lege.

(5) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul

pedepselor executate până la data intrării în vigoare aacesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivitdispoziţiilor alineatelor precedente.

Art. 15. Aplicarea facultativă a legii penale maifavorabile în cazul pedepselor definitive. (1) Cânddupă rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii aintervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de

infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, deconduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau întimpul executării pedepsei şi de timpul cât a executatdin pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fiereducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate ficoborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special

prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.(2) Dispoziţiile art. 14 alin. 5 se aplică şi în cazul

condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa dinhotărâre reducându-se cu o treime.

Art. 16. Aplicarea legii penale temporare. Legea

penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite întimpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fosturmărită sau judecată în acel interval de timp.

Secţiunea a 2-a.

Aplicarea legii penale în spaţiu

Secţiunea a 2-a. Aplicarea legii penale înspaţiu

Art. 8. Teritorialitatea legii penale.(1) Legea

penală română se aplică infracţiunilor săvârşite peteritoriul României.

(2) Prin teritoriul României se înţelege întinderea

Secţiunea I. Aplicarea legii penale în spaţiu

Art. 3. Teritorialitatea legii penale. Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.



6

de pământ, marea teritorială şi apele cu solul,subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierelede stat.

(3) Prin infracţiune săvârşită pe teritoriulRomâniei se înţelege orice infracţiune comisă peteritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă subpavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată

în România.(4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul

României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe onavă sub pavilion românesc sau pe o aeronavăînmatriculată în România s-a efectuat un act de

executare, de instigare sau de complicitate ori s-a

produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.

Art. 9. Personalitatea legii penale. (1) Legea

penală română se aplică infracţiunilor săvârşite înafara teritoriului ţării de către un cetăţean românsau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă

ori închisoarea mai mare de 10 ani.(2) În celelalte cazuri, legea penală română seaplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriuluiţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută cainfracţiune şi de legea penală a ţării unde a fostsăvârşită ori dacă a fost comisă într -un loc care nu

este supus jurisdicţiei niciunui stat.(3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu

autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a căreirază teritorială se află parchetul mai întâi sesizatsau, după caz, a procurorului general al Parchetuluide pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 10. Realitatea legii penale. (1) Legea penalăromână se aplică infracţiunilor săvârşite în afarateritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român,contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cuautorizarea prealabilă a procurorului general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul uneiproceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a

comis.

Art. 11. Universalitatea legii penale. (1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşiteîn afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau opersoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie peteritoriul României, în următoarele cazuri:

a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul românşi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unuitratat internaţional, indiferent dacă este prevăzutăsau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriua fost comisă;

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractoruluişi aceasta a fost refuzată.

(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci

când, potrivit legii statului în care s-a săvârşitinfracţiunea, există o cauză care împiedică punereaîn mişcare a acţiunii penale sau continuarea

Art. 4. Personalitatea legii penale. Legea penală se aplicăinfracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacăfăptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici ocetăţenie, are domiciliul în ţară.

Art. 5. Realitatea legii penale. (1) Legea penală se aplicăinfracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contrasiguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţeanromân, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţiicorporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când suntsăvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fărăcetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale pentruinfracţiunile prevăzute în alineatul precedent se face numaicu autorizarea prealabilă a procurorului general.

Art. 6. Universalitatea legii penale. (1) Legea penală seaplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 alin.1, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin saude o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriulţării, dacă:

a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală aţării unde a fost săvârşită;

b) făptuitorul se află în ţară.(2)Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui.(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazulcând, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşitinfracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în

mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal oriexecutarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată orieste considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost



7

procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată caexecutată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost

executată numai în parte, se procedează potrivitdispoziţiilor legale privitoare la recunoaştereahotărârilor străine.

Art.12. Legea penală şi tratatele internaţionale. Dispoziţiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispunealtfel printr-un tratat internaţional la care Româniaeste parte.

Art. 13. Imunitatea de jurisdicţie. Legea penalănu se aplică infracţiunilor săvârşite de cătrereprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau decătre alte persoane care, în conformitate cu tratateleinternaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale astatului român.

Art. 14. Extrădarea (1) Extrădarea poate fiacordată sau solicitată în temeiul unui tratatinternaţional la care România este parte ori pe bazăde reciprocitate, în condiţiile legii.

(2) Predarea sau extrădarea unei persoane înrelaţia cu statele membre ale Uniunii Europene seacordă sau se solicită în condiţiile legii.

(3) Predarea unei persoane către un tribunal penalinternaţional se acordă în condiţiile legii.

executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaştereahotărârilor străine.

Art. 7. Legea penală şi convenţiile internaţionale. Dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6 se aplică, dacă nu sedispune altfel printr-o convenţie internaţională.

Art. 8. Imunitatea de jurisdicţie. Legea penală nu se aplicăinfracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici aistatelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cuconvenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale astatului român.

Art. 9. Extrădarea. Extrădarea se acordă sau poate fi

solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază dereciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.

TITLUL I (din noul cod penal) al părţii generale este consacrat legii

penale şi limitelor ei de aplicare.

Comisia de elaborare, urmând modelul codurilor penale europene, şi

împărtăşind şi argumentele autorilor anteproiectului redactat de Institutul de

Cercetări Juridice, a decis renunţarea la definirea scopului legii penale, definiţie

întâlnită doar în codurile penale din statele aflate în sfera de influenţă sovietică

şi justificată de imperative care nu îşi mai găsesc locul într -un stat democratic.

În acelaşi timp, codul acordă importanţa cuvenită principiului legalităţii

incriminării (art.1) şi principiului legalităţii pedepsei (art. 2), devenite principii

constituţionale odată cu adoptarea Constituţiei din 1991. Pentru a atrage atenţia

asupra consecinţelor ce decurg, atât pentru legiuitor cât şi pentru practicieni, din

fiecare dintre aceste principii – cu precădere interzicerea aplicării retroactive – s-

a apreciat că este preferabilă reglementarea lor în două texte de lege distincte.



8

În privinţa aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea

dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu

prevederea din art. 5 alin.(2), referitoare la situaţia actelor normative

neconstituţionale, respectiv a ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu

modificări, dat fiind că aceste acte, deşi îşi încetează – în tot sau în parte, după

caz – activitatea, continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la un moment dat

sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile.

În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei

puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirearelaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai

favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional

enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de

lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în

măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este

cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a optat pentru menţinereareglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6) şi

renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive,

aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii.

În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost

aduse o serie de modificări faţă de reglementarea actuală, menite a înlătura

dificultăţile de aplicare a textului. În acest sens, ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art.6 alin.4), ele fiind sancţiuni principale şi

neputând fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut în

vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se

apreciază în primul rând prin raportare la sancţiunea principală, chiar dacă

pedeapsa complementară sau măsura de siguranţă ar fi mai severă, astfel că

pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se

execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta [alin.(5)]. Dacă însă legea



9

nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare şi măsurile de

siguranţă, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea

din urmă sunt mai favorabile (alin.6).

În privinţa aplicării în spaţiu a legii penale române (art. 8 – 14) s-a

impus, de asemenea, operarea unor modificări. Astfel, în reglementarea

principiului personalităţii, a fost introdusă cerinţa dublei incriminări, cerută de

majoritatea doctrinei române şi urmând unui model acceptat de majoritatea

legislaţiilor europene, dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia

infracţiunilor de gravitate mică şi medie, sancţionate de lege cu închisoarea decel mult 10 ani. De asemenea, pentru a evita încărcarea inutilă a organelor

judiciare române cu cauze care nu vor putea fi soluţionate niciodată datorită

imposibilităţii instrumentării lor, s-a prevăzut ca o condiţie de punere în mişcare

a acţiunii penale autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă

Curtea de a pel. Cât priveşte principiul realităţii legii penale române, s-a decis

aducerea în sfera sa de incidenţă a oricărei infracţiuni comise în străinătatecontra Statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice

române, pentru a evita situaţiile în care s-ar impune intervenţia legii penale

române, dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracţiunii în

categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în vedere în

acest context mai ales infracţiunile de criminalitate organizată care sunt comise

în străinătate contra unui cetăţean român ori contra statului român, fără a vizaînsă viaţa sau integritatea corporală a cetăţeanului, respectiv siguranţa naţională

(lipsire de libertate, trafic de minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare

nu va duce însă în practică, aşa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată

a competenţei legii penale române, căci punerea în mişcare a acţiunii penale

rămâne condiţionată de autorizarea procurorului general, care va aprecia

oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii.



10

Cât priveşte principiul universalităţii, textul a fost complet reformulat,

având în vedere că reglementarea din Codul penal în vigoare, deşi pare a conferi

o competenţă extrem de largă organelor judiciare române, nu a fost aplicată în

practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. Noua

formulare a principiului universalităţii circumscrie mai exact sfera sa de

incidenţă, limitând-o la situaţiile în care intervenţia legii penale române se

impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internaţional. Astfel,

competenţa universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul

infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei

convenţii internaţionale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când principiul aut

dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza.

În fine, au fort aduse modificări importante şi în ceea ce priveşte

reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua

reglementare s-a renunţat la folosirea termenului de „convenţie” în favoarea

celui de „tratat” pentru a se realiza punerea de acord atât cu Convenţia de la

Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât şi cu Legea nr. 590 /2003 privind

tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea

generică pentru actele juridice internaţionale interstatale indiferent de denumirea

dată acestora (convenţie, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat

pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în

relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar şi predarea unei persoane

către un tribunal penal internaţional. În primul caz completarea se impune avândîn vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din

13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare

între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea

luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999,

de înlocuire, între statele membre ale Uniunii Europene, a procedurii formale de

extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative

de libertate, aplicată printr -o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o



11

procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală

de extrădare.

Decizia – cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind

mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre UE

este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi

completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

Cât priveşte predarea către un tribunal internaţional, această procedură se

deosebeşte fundamental de extrădare întrucât predarea unei persoane nu mai este

acordată la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal internaţional,organizaţie la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte,

cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, inclusiv obligaţia de predare, iar

România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curţii

Penale Internaţionale.



12

II.

Titlul II. Infracţiunea

Capitolul I. Dispoziţii generale

NOUL COD ACTUALUL COD



Art. 15. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. (1)

Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderiipenale.

Art. 16. Vinovăţia. (1) Fapta constituie

infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma devinovăţie cerută de legea penală.

(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cuintenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.

(3) Fapta este săvârşită cu intenţie cândfăptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l



Art. 17.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. (1) Infracţiune este fapta care prezintă pericol social,

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Art. 18. Pericolul social al faptei. Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sauinacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorilearătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesarăaplicarea unei pedepse.

Art. 181. Faptă care nu prezintă pericolul social al uneiinfracţiuni. (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută delegea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dinvalorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiindlipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social seţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, descopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă,de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şide persoana şi conduita făptuitorului.(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorulsau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter

administrativ prevăzute în art. 91.

Art. 19. Vinovăţia. (1) Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui

prin săvârşirea acelei fapte;b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte,

acceptă posibilitatea producerii lui.2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind

fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.(2) Fapta constând într -o acţiune săvârşită din culpă



13

urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.(4) Fapta este săvârşită din culpă, când

făptuitorul:a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,

socotind fără temei că el nu se va produce;b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi

putea să îl prevadă.

(5) Există intenţie depăşită când fapta constândîntr -o acţiune sau inacţiune intenţionată produce unrezultat mai grav, care se datorează culpeifăptuitorului.

(6) Fapta constând într -o acţiune sau inacţiuneconstituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie.Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numaicând legea o prevede în mod expres.

Art. 17. Săvârşirea infracţiunii comisive prinomisiune. Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:

a) există o obligaţie legală sau contractuală de aacţiona;b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau

inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnitproducerea rezultatului.

constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede înmod expres aceasta.

(3) Fapta constând într -o inacţiune constituie infracţiune fiecă este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul cândlegea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

TITLUL II din noul cod penal este consacrat instituţiei infracţiunii.

Reglementarea dată acesteia reprezintă unul dintre principalele elemente

de noutate aduse de acest nou cod penal.

Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal în vigoare privind

includerea unei definiţii a infracţiunii într -un text al codului – deşi în majoritatea

legislaţiilor o astfel de definiţie nu există, ea fiind considerată ca intrând în

competenţa doctrinei – s-a decis menţinerea acestui model de reglementare şi

formularea definiţiei infracţiunii în art. 15.

Def iniţia propusă este însă substanţial modificată faţă de cea conţinută înart. 17 din Codul penal în vigoare. Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca

trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie

sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la

reglementarea pericolului social – şi implicit la categoria faptelor care nu

prezintă pericolul social al infracţiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera

infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţiaacestora se va rezolva, în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură



14

penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale, o asemenea soluţie

fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale.

Definiţia infracţiunii propusă în art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia

dreptului penal român interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o

asemenea definiţie în codul penal. În acest sens, este de subliniat că încă în

1923, profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă antijuridică,

imputabilă şi sancţionată de legea penală. Textul propus de noul cod porneşte de

la această definiţie doctrinară şi, având în vedere şi reglementarea din art. 14 al

Codului penal grec, reţine trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de

majoritatea sistemelor penale europene: prevederea în legea penală, caracterulnejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil.

Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret

săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul

descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această

corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă

(acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). Aşa de pildă, dacă se comite din

culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracţiunea de

furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a

incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie.

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că

aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit.Astfel, este posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită,

întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea

unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de

legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit

pentru că legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. Împrejurările care

înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de

cauze justificative – într-un capitol distinct.



15

Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca

o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă

descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci

trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproşată

săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuţie, sunt

necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea

acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în

condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); făptuitorul să fi avut

posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost

constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avutreprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care

înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de

cauze de neimputabilitate.

Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul

definiţiei infracţiunii nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din

importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşteîn cadrul infracţiunii. De altfel în prezent este unanim admis că noţiunea de

vinovăţie are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element

al laturii subiective a infracţiunii, context în care se înfăţişează sub forma

intenţiei, a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei; într -o a doua

accepţiune, vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. În noua

reglementare, vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol, caelement în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma

căruia se analizează concordanţa faptei concret comise cu modelul descris

de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua accepţiune, s-a

considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru

a o defini, din mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu

vinovăţia ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericită în condiţiile în

care, vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii, fie există, fie nu există,



16

astfel încât nu prezintă nicio importanţă delimitarea între intenţie şi culpă.

Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu

responsabilă penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie, nefiind posibilă o

diferenţiere între intenţie şi culpă pe acest plan. Distincţia intenţie/culpă prezintă

relevanţă doar în planul încadrării juridice, adică doar sub aspectul de sub-

element al laturii subiective. b) deplasarea abordării vinovăţiei ca trăsătură

generală a infracţiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă,

îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene. Aşa cum s-a mai

menţionat, potrivit teoriei normative, vinovăţia ca trăsătură generală este privită

ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acţionat altfel decât îicerea legea deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în

manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.

Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a

fost concepută şi sistematizarea articolelor în Titlul II. Astfel, după enunţarea

trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, următoarele două articole (art. 16 şi 17)

sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură generală – prevederea

faptei în legea penală. Este vorba de o reglementare ce priveşte elementul

material al infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) şi respectiv de

definirea elementului subiectiv (vinovăţia). Aşa cum s-a arătat, ambele sunt

elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de

legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită.

În ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin.1 alart.16 în scopul de a sublinia importanţa elementului subiectiv în structura

infracţiunii. De asemenea a fost consacrată explicit intenţia depăşită

(praeterintenţia) ca formă de vinovăţie, ea fiind general acceptată de

practică şi de doctrină. În fine, a fost unificat sistemul sancţionator

prevăzut pentru acţiunea sau inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de

vinovăţie [alin.(6)].



17

Cu privire la vinovăţie, s-a introdus dispoziţia din alin.(1) al art. 17 în

scopul de a se sublinia faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei

prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma cărora se evaluează

concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în norma de

incriminare. De asemenea, a fost consacrată explicit intenţia depăşită

(praeterintenţia) ca formă de vinovăţie, ea fiind general acceptată de practică şi

de doctrină. În fine, a fost unificat regimul sancţionator prevăzut pentru acţiunea

şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie [alin. (3) şi (4)].

În ceea ce priveşte infracţiunea comisivă prin omisiune (art. 16), ea este

recunoscută ca atare de doctrina şi practica judiciară română, dar până în prezentnu există un text de lege care să o consacre. Asimilarea inacţiunii cu acţiunea, în

absenţa unui text de lege, constituie o analogie în defavoarea inculpatului.

Majoritatea legislaţiilor europene admit însă infracţiunile comisive prin

omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiţii

inacţiunea poate fi asimilată acţiunii.

Reglementarea propusă de noul cod penal este inspirată de art. 11 C. pen.spaniol, şi are în vedere cele două principale ipoteze în care inacţiunea poate fi

asimilată acţiunii:

a) existenţa unei obligaţii legale sau contractuale de a acţiona (spre

exemplu, mama care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l

ucide, iar victima decedează, sau funcţionarul dintr-un penitenciar care refuză să

ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deţinut ce suferăde o afecţiune gravă, iar deţinutul decedează, vor răspunde pentru o infracţiune

de omor sau omor calificat, după caz; la fel şi persoana care are în întreţinere

contractuală o persoană imobilizată la pat şi îi suprimă viaţa prin neacordare de

hrană);

b) o acţiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru

valoarea ocrotită şi lezată ulterior ca efect al inacţiunii (proprietarul care lasă

liber un animal periculos într -un parc, comite o acţiune prin care este pusă în



18

pericol integritatea persoanelor aflate în acel spaţiu public; dacă ulterior

animalul răneşte o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o

infracţiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune).



19

III

Cauzele justificative


Capitolul II. Cauzele justificative

Art. 18. Dispoziţii generale. (1) Nuconstituie infracţiune fapta prevăzută de legeapenală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde şiasupra participanţilor.

Art. 19. Legitima apărare. (1) Este justificatăfapta prevăzută de legea penală săvârşită î nlegitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare persoana care

săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atacmaterial, direct, imediat şi injust, care pune înpericol persoana sa, a altuia, drepturileacestora sau un interes general, dacăapărarea este proporţională cu gravitateaatacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, încondiţiile alin. (2), acela care comite faptapentru a respinge pătrunderea unei persoane într -o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prinviolenţă, viclenie, efracţie sau alte asemeneamodalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Art. 20. Starea de necesitate. (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită în stare de necesitate.

(2) Este în stare de necesitate persoana caresăvârşeşte fapta pentru a salva de la unpericol imediat şi care nu putea fi înlăturataltfel viaţa, integritatea corporală sausănătatea sa ori a altei persoane sau un bun

important al său ori al altei persoane sau uninteres general, dacă urmările faptei nu suntvădit mai grave decât cele care s-ar fi putut

Capitolul V. Cauze care înlătură caracterulpenal al faptei

Art. 44. Legitima apărare. (1) Nu constituie infracţiunefapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare delegitimă apărare.(2) Este în stare de legitimă apărare acela care

săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuiasau împotriva unui interes obştesc, şi care pune înpericol grav persoana sau drepturile celui atacat oriinteresul obştesc.

(21) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acelacare săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrundereafără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie,efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într -olocuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit oridelimitat prin semne de marcare.*(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela

care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limiteleunei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul. ___________*Alineatul 21 a fost introdus prin art. I pct. 1

din Legea nr. 169/2002. - Alineatul (21) a fost modificat prin Titlul IX

art. unic pct. 1 din Legea nr. 247/2005.

Art. 45. Starea de necesitate. (1) Nu constituieinfracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită

în stare de necesitate.(2) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte

fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nuputea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sausănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al

altuia sau un interes obştesc.(3) Nu este în stare de necesitate persoana care înmomentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că

http://legenet.indaco.ro/#ln2nota1











20

produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii. (1) Este justificatăfapta prevăzută de legea penală constând în

exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, curespectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute deaceasta.

(2) Este de asemenea justificată faptaprevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse deautoritatea competentă, în forma prevăzută delege, dacă aceasta nu este în mod văditilegală.

Art. 22. Consimţământul persoaneivătămate. (1) Este justificată fapta prevăzutăde legea penală săvârşită cu consimţământul

persoanei vătămate, dacă aceasta putea sădispună în mod legal de valoarea socialălezată sau pusă în pericol.

(2) Consimţământul persoanei vătămate nuproduce efecte în cazul infracţiunilor contravieţii, precum şi atunci când legea excludeefectul justificativ al acestuia.

pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-arfi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.



21

IV Cauzele de neimputabilitate


Capitolul III. Cauzele deneimputabilitate

Art. 23. Dispoziţii generale. (1) Nu constituieinfracţiune fapta prevăzută de legea penală,dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintrecauzele de neimputabilitate.

(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu seextinde asupra participanţilor, cu excepţiacazului fortuit.

Art. 24. Constrângerea fizică. Nu esteimputabilă fapta prevăzută de legea penală

săvârşită din cauza unei constrângeri fizicecăreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Art. 25. Constrângerea morală. Nu esteimputabilă fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită din cauza unei constrângeri morale,exercitată prin ameninţare cu un pericol gravpentru persoana făptuitorului ori a altuia şi carenu putea fi înlăturat în alt mod.

Art. 26. Excesul neimputabil. (1) Nu esteimputabilă fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită de persoana aflată în stare de

legitimă apărare, care a depăşit, din cauzatulburării sau temerii, limitele unei apărăriproporţionale cu gravitatea atacului.

(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută delegea penală săvârşită de persoana aflată înstare de necesitate, care nu şi-a dat seama, înmomentul comiterii faptei, că pricinuieşteurmări vădit mai grave decât cele care s-ar fiputut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Art. 27. Minoritatea făptuitorului. Nu esteimputabilă fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită de un minor, care la data comiteriiacesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentrua răspunde penal.

Art. 28. Iresponsabilitatea. Nu esteimputabilă fapta prevăzută de legea penalăsăvârşită de persoana care, în momentulcomiterii acesteia, nu putea să-şi dea seamade acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea săle controleze, fie din cauza unei boli psihice, fiedin alte cauze.

Art. 29. Intoxicaţia. Nu este imputabilă faptaprevăzută de legea penală săvârşită de

persoana care, în momentul comiterii acesteia,nu putea să-şi dea seama de acţiunile sauinacţiunile sale ori nu putea să le controleze,

Art. 46. Constrângerea fizică şi constrângereamorală. (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală, săvârşită din cauza unei constrângerifizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.(2) De asemenea, nu constituie infracţiune faptaprevăzută de legea penală, săvârşită din cauza uneiconstrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu unpericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şicare nu putea fi înlăturat în alt mod.

Art. 50. Minoritatea făptuitorului. Nu constituieinfracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită

de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Art. 48. Iresponsabilitatea. Nu constituie infracţiunefapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, înmomentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţieimintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seamade acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpânpe ele.

Art. 49. Beţia. (1) Nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, înmomentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie



22

din cauza intoxicării involuntare cu alcool saucu alte substanţe psihoactive.

Art. 30. Eroarea. (1) Nu constituie infracţiunefapta prevăzută de legea penală săvârşită de

persoana care, în momentul comiterii acesteia,nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal alfaptei.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală lepedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării,situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sauelement circumstanţial agravant starea,situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nua cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod

corespunzător şi în cazul necunoaşterii uneidispoziţii legale extrapenale.(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută delegea penală săvârşită ca urmare anecunoaşterii sau cunoaşterii greşite acaracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.

Art. 31. Cazul fortuit. Nu este imputabilăfapta prevăzută de legea penală al căreirezultat e consecinţa unei împrejurări care nuputea fi prevăzută.

completă produsă de alcool sau de alte substanţe.(2) Starea de beţie voluntară completă produsă dealcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterulpenal al faptei. Ea poate constitui, după caz, ocircumstanţă atenuantă sau agravantă.

Art. 51. Eroarea de fapt. (1) Nu constituie infracţiunefapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, înmomentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţaunei stări, situaţii sau împrejurări de care depindecaracterul penal al faptei.(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o înmomentul săvârşirii infracţiunii.(3) Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşitedin culpă pe care legea penală le pedepseşte, numaidacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurăriirespective nu este ea însăşi rezultatul culpei.(4) Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legiipenale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Art. 47. Cazul fortuit. Nu constituie infracţiune faptaprevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Capitolul al II- lea al Titlului II din noul cod penal este consacrat

cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile

esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări careoperează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor.

În privinţa legitimei apărări, au fost avute în vedere atât opiniile

exprimate în doctrină cât şi experienţa altor legislaţii (art. 15 C. pen. elveţian,

art. 20 C. pen. spaniol, art. 122-5 C. pen. francez) şi s-a renunţat la condiţia

pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru

înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii.



23

Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii are aceeaşi sferă de

cuprindere ca şi „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime”

consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a

acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislaţiilor europene.

În fine, consimţământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză

justificativă. Consimţământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul

acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi

aparţin (spre exemplu, consimţământul unui soţ dat pentru ca celălalt să încheie

o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparţine), fie

pentru că ar duce la o pierdere totală şi ireversibilă a valorii sociale (spre

exemplu, consimţământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără

a exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimţământul nu

va produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, atunci când legea îi

exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în cazul traficului de persoane).

Capitolul al III- lea al Titlului II din noul cod penal este consacrat

cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură esenţială a

infracţiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale,

care nu se răsfrâng asupra participanţilor (cu excepţia cazului fortuit), de ele

urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub imperiul lor. Principalele

modificări în această materie sunt:

a) Introducerea în această categorie – şi nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. Această

abordare, acceptată de numeroase sisteme europene se justifică prin aceea că în

respectivele situaţii suntem în prezenţa unor cauze cu caracter personal, care nu

se răsfrâng asupra participanţilor, spre deosebire de cauzele justificative. Dacă

spre exemplu, două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare

depăşind limitele unei apărări proporţionale, însă numai una a acţionat sub

imperiul unei stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului



24

neimputabil, nu şi cea care a depăşit limitele apărării în deplină cunoştinţă de

cauză.

b) înlocuirea termenului de „beţie” utilizat în codul în vigoare cu cel de

„intoxicaţie”, acesta din urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de

vedere medico-legal conţinutul respectivei cauze.

c) reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între

eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra

caracterului interzis al actului. Această abordare este astăzi promovată de

numeroase legislaţii europene şi este în concordanţă cu concepţia noul cod

penal privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Dispoziţiile alin.(1), (2) şi (4)ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare

care înlătură intenţia, ca sub-element al laturii subiective. Această eroare înlătură

şi culpa dacă este invincibilă, respectiv lasă să subziste răspunderea penală

pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă, iar fapta este incriminată şi

în modalitatea respectivă. Spre exemplu, dacă o persoană, dorind să facă o

glumă, îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o ştia neîncărcată, deşi înrealitate nu era aşa, şi ucide victima, autorul nu va răspunde pentru o faptă

intenţionată de omor datorită erorii, dar va răspunde pentru o ucidere din culpă

datorită faptului că această eroare îi este imputabilă.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură

imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în faţa unui

atac ce ar legitima o apărare, deşi în realitate nu este aşa (legitimă apărare putativă), considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de

drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare

la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun,

el comiţând în realitate un abuz de încredere) sau penal. Eroarea asupra

caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În

situaţiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o

circumstanţă atenuantă judiciară.



25

Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizează că „nu constituie

infracţiune fapta (...)”, nefiind folosită formularea „nu este imputabilă fapta

(...)”,ca în cazul celorlalte cauze reglementate în acest capitol, căci eroarea

asupra elementelor constitutive ale infracţiunii nu înlătură imputabilitatea, ci

intenţia (eventual şi culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente

legate de o mai bună sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor două

forme ale erorii în cuprinsul aceluiaşi articol (după modelul art. 14 C. pen.

spaniol).

d) renunţarea la reglementarea cazului fortuit. Într -adevăr, reglementarea

legală a cazului fortuit nu se justifică, în condiţiile în care pentru a înlăturaexistenţa infracţiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere.

Astfel, dacă existenţa infracţiunii este exclusă în condiţiile în care autorul nu a

putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără

prevedere, lipsind deci vinovăţia), ce importanţă mai are să constatăm că nici o

altă persoană nu ar fi avut această posibilitate?



26

V.

TENTATIVA


Capitolul IV. Tentativa

Art. 32. Tentativa. (1) Tentativa constă în punerea înexecutare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executarecare a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de

consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum afost concepută executarea.

Art. 33. Pedepsirea tentativei. (1) Tentativa se

pedepseşte numai când legea prevede în mod expres

aceasta.

(2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite sereduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumatălegea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţas-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Art. 34. Desistarea şi împiedicarea produceriirezultatului. (1) Nu se pedepseşte autorul care, înaintede descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţatautorităţile de comiterea acesteia, astfel încâtconsumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat elînsuşi consumarea infracţiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistăriisau împiedicării producerii rezultatului constituie o altăinfracţiune, se aplică pedeapsa pentru aceastăinfracţiune.

Capitolul II. Tentativa

Art. 20. Conţinutul tentativei. (1) Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs

efectul.

(2)Există tentativă şi în cazul în care consumareainfracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei saudefectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorităîmprejurării că în timpul când s-au săvârşit actele deexecutare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorulcredea că se află.(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea deconsumare a infracţiunii este datorită modului cum afost concepută executarea.

Art. 21. Pedepsirea tentativei. (1) Tentativa se

pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta.(2) Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă

între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără caminimul să fie mai mic decât minimul general al

pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege estedetenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la10 la 25 de ani.

(3)În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţioneazăcu amendă cuprinsă între minimul special şi maximulspecial al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiuneaconsumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare*.

__________*Alineatul (3) a fost introdus prin art. I pct.2 din Legea nr. 278/2006.

Art. 22. Desistarea şi împiedicarea rezultatului. (1)

Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a

împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerearezultatului.

(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul desistăriisau împiedicării producerii rezultatului constituie o altăinfracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.



27

Capitolul al IV- lea al Titlului II din noul cod penal este consacrat

reglementării tentativei ca formă atipică a infracţiunii.

În această materie noul cod penalul propune mai multe modificări, dintre

care unele se referă la definiţia legală a tentativei, iar altele la pedepsirea

acesteia.

În alin.(1) al art. 31 din noul cod penal se defineşte tentativa ca fiind

„punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”, spre deosebire de

Codul penal de la 1968 [art. 20 alin.(1)], în concepţia căruia tentativa constă în

„punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. Această din urmă

soluţie promovată de legiuitor a ridicat ample discuţii în doctrina şi practica judiciară, deoarece prin „hotărârea de a săvârşi infracţiunea”, unii autori au

înţeles că tentativa se poate săvârşi numai cu intenţie directă, pe când alţii au

considerat că tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Pe aceleaşi poziţii

contradictorii s-au situat şi instanţele de judecată în hotărârile pe care le-au

pronunţat.

Formularea propusă de noul cod penal înlătură această controversă şiconduce la consacrarea fără echivoc a soluţiei conform căreia, în cazul

tentativei, intenţia poate fi directă sau indirectă.

A doua modificare vizează renunţarea la dispoziţiile art. 20 alin.(2) Cod

penal în vigoare. S-a considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme

cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele

putând fi de orice natură, dar independente de voinţa făptuitorului pentru aangaja răspunderea penală a acestuia. Reglementarea tentativei relativ improprii

a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost

preluată ulterior în Codul penal în vigoare), pentru a pune capăt discuţiilor

referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile.

În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranşate, astfel încât nu se mai

justifică menţinerea textului în discuţie.



28

În privinţa pedepsirii tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal

în vigoare care reduce limitele speciale ale pedepsei cu 1/2 faţă de cele

prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată



29

VI.

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

Capitolul V. Unitatea şi pluralitatea deinfracţiuni

Art. 35. Unitatea infracţiunii continuate şi a celeicomplexe. (1) Infracţiunea este continuată când o

persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar înrealizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşisubiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutulsău intră, ca element constitutiv sau ca elementcircumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune careconstituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 36. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şiinfracţiunea complexă. (1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu celmult o treime în cazul pedepsei amenzii.

(2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţiedepăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al

acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexăconsumată.

Art. 37. Recalcularea pedepsei pentru infracţiuneacontinuată sau complexă. Dacă cel condamnatdefinitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă

este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiunicare intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se

seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, sestabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fimai uşoară decât cea pronunţată anterior.

Art. 38. Concursul de infracţiuni. (1) Există concursreal de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuniau fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau

inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real deinfracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost

Capitolul IV. Pluralitatea de infracţiuni

Art. 41. Unitatea infracţiunii continuate şi a celeicomplexe. (1) În cazul infracţiunii continuate şi alinfracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni.

(2) Infracţiunea este continuată când o persoanăsăvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizareaaceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.(3) Infracţiunea este complexă când în conţinutul săuintră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiunesau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 42. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată. Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 sau,după caz, art. 401 alin. 1.*

__________*Articolul a fost modificat prin art. I pct. 12

din Legea nr. 278/2006.

Art. 43. Recalcularea pedepsei pentru infracţiuneacontinuată sau complexă. Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este

judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni careintră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama

de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoarădecât cea pronunţată anterior.

Art. 32. Formele pluralităţii. Pluralitatea de infracţiuniconstituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.

Art. 33. Concursul de infracţiuni. Concurs de infracţiuniexistă:

a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite

de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă unadintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau



30

comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alteiinfracţiuni.

(2) Există concurs formal de infracţiuni când oacţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, dincauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor

pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

Art. 39. Pedeapsa principală în caz de concurs deinfracţiuni. (1) În caz de concurs de infracţiuni, sestabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parteşi se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune peviaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare oricu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, seaplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă unspor de o treime din totalul celorlalte pedepse

stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se

aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă unspor de o treime din totalul celorlalte pedepse

stabilite;

d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, lacare se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoareşi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa

închisorii conform lit. b), la care se adaugă înîntregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu

închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea maimare a sporului de o treime din totalul celorlalte

pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 anisau mai mult maximul general al pedepsei închisorii,iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 deani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Art. 40. Contopirea pedepselor pentru infracţiuniconcurente. (1) Dacă infractorul condamnat definitiveste judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă,se aplică dispoziţiile art. 39.

(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care,după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă,se constată că cel condamnat mai suferise ocondamnare definitivă pentru o infracţiuneconcurentă.

(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-

a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru

infracţiunile concurente.(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în

caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul încare condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă afost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-

(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr -ohotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea decondamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Art. 41. Recidiva. (1) Există recidivă când, dupărămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la

ascunderea altei infracţiuni;b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi

persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şiurmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele maimultor infracţiuni.

Art. 34. Pedeapsa principală în caz de concurs deinf racţiuni săvârşite de persoana fizică.*(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea seaplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi

una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, seaplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, seaplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până lamaximul ei special, iar când acest maxim nu este

îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsacea mai mare, care poate fi sporită până la maximul eispecial, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poateadăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la carese poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsaînchisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poateadăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c).(2) Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentruinfracţiunile concurente.

__________*Denumirea marginală a fost modificată prinart. I pct. 3 din Legea nr. 278/2006.

Art. 36. Contopirea pedepselor pentru infracţiuniconcurente săvârşite de persoana fizică*. (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecatulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplicădispoziţiile art. 34 şi 35.(2) Dispoziţiile art. 34 şi 35 se aplică şi în cazul în care,după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se

constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnaredefinitivă pentru o infracţiune concurentă.(3) Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-aexecutat se scade din durata pedepsei aplicate pentru

infracţiunile concurente.(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz deconcurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în carecondamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fostcomutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

__________*Denumirea marginală a fost modificată prin

art. I pct. 6 din Legea nr. 278/2006.



31

pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până lareabilitare sau împlinir ea termenului de reabilitare,

condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cuintenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

(2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe

viaţă.(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama

şi de hotărârea de condamnare pronunţată înstrăinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penalăromână, dacă hotărârea de condamnare a fostrecunoscută potrivit legii.

Art. 42. Condamnări care nu atrag starea derecidivă. La stabilirea stării de recidivă nu se ţineseama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;

b) infracţiunile amnistiate;c) infracţiunile săvârşite din culpă.

Art. 43. Pedeapsa în caz de recidivă. (1) Dacăînainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sauconsiderată ca executată se săvârşeşte o nouăinfracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioarăneexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fostexecutată sau considerată ca executată sunt săvârşitemai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţinuna se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite secontopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursulde infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas

neexecutat din aceasta.(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile

alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani

Art. 37. Recidiva în cazul persoanei fizice.*

Există recidivă pentru persoana fizică în următoarelecazuri:**

a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri decondamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel

condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,înainte de începerea executării pedepsei, în timpulexecutării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune esteînchisoarea mai mare de un an;

b) când după executarea unei pedepse cu închisoare maimare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie aexecutării unei asemenea pedepse, cel condamnat

săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru carelegea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;

c) când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cuînchisoare până la 6 luni sau după executare, dupăgraţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după

prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare deun an.

(2) Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. 1 este detenţiunea pe viaţă.(3) Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzuteîn alin. 1 lit. a) şi b) şi alin. 2, se poate ţine seama şi dehotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentruo faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea decondamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii.



**Partea introductivă a alin. (1) a fostmodificată prin art. I pct. 8 din Legea nr.278/2006.Art. 38. Condamnările care nu atrag starea de recidivă. (1) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama dehotărârile de condamnare privitoare la:

a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;a1) infracţiunile săvârşite din culpă;b) infracţiunile amnistiate;c) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de

legea penală.(2) De asemenea, nu se ţine seama de condamnările

pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa căroras-a împlinit termenul de reabilitare.

Art. 39. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoanafizică.* (1) În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit.

a), pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară secontopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b) se poate mări până la 7 ani.(2) Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte,contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas deexecutat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşităulterior.

(3) În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută,cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.(4) În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacămaximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se





32

maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani saumai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poateaplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este

detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsadetenţiunii pe viaţă.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fostexecutată sau considerată ca executată se săvârşeşte onouă infracţiune în stare de recidivă, limitele specialeale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiunese majorează cu jumătate.

(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii decondamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată caexecutată se descoperă că cel condamnat se află înstare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1)-(5).

(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care

condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fostcomutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Art. 44. Pluralitatea intermediară. (1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, dupărămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sauconsiderată ca executată, condamnatul săvârşeşte dinnou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară secontopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul deinfracţiuni.

Art. 45. Pedepsele complementare, pedepseleaccesorii şi măsurile de siguranţă în caz depluralitate de infracţiuni. (1) Dacă pentru una dintreinfracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsăcomplementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.

(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse

complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşinatură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică

alături de pedeapsa principală.(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse

complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut:

a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitateintermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;

b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.

(4) În cazul condamnărilor succesive pentruinfracţiuni concurente, partea din pedeapsacomplementară executată până la data contopiriipedepselor principale se scade din durata pedepsei

complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.

(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au foststabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se

aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie

poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazulamenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi dinmaximul special.

(5) În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c) se aplicăîn mod corespunzător dispoziţiile din alineateleprecedente.


condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executatăsau considerată ca executată, se descoperă că celcondamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplicădispoziţiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art.37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).(7) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazulîn care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fostcomutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.



Art. 40. Pedeapsa în unele cazuri când nu existărecidivă. (1) Când după condamnarea definitivă celcondamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte deînceperea executării pedepsei, în timpul executării acesteiasau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa seaplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

(2) În cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunitecondiţiile prevăzute în art. 40 2 alin. 1 lit. a), pedeapsa seaplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.*

__________

*Alineatul (2) a fost introdus prin art. I pct.10 din Legea nr. 278/2006.

Art. 35. Pedeapsa complimentară şi măsurile desiguranţă în caz de concurs de infracţiuni. (1) Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.(2) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de

natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinutdiferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de

aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai greadintre acestea.

(4) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşinatură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazulinfracţiunilor concurente, se cumulează.*(5) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă deaceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite,se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata ceamai lungă. În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşinatură şi cu acelaşi conţinut, luate potrivit art. 118, acestea

se cumulează.**

__________*Alineatul (4) a fost modificat prin art. I pct.

4 din Legea nr. 278/2006.**- Alineatul (5) a fost introdus prin art. I

pct. 5 din Legea nr. 278/2006.- Alineatul (5) a fost modificat prin art. IV



33

rezultată executându-se până la executarea sauconsiderarea ca executată a pedepsei principale.

(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate încazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.

(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă deaceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe dura te

diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata ceamai mare. Măsurile de siguranţă luate conform art.112 se cumulează.

din O.U.G. nr. 60/2006.

Capitolul al V – lea, din Titlul II, intitulat Unitatea şi pluralitatea de

infracţiuni, conţine mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în

Codul penal în vigoare. O primă modificare vizează denumirea capitolului. În

Codul penal în vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea de infracţiuni”, în

conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de infracţiuni,

infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine. În noul cod penal se

modifică denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi

pluralitatea de infracţiuni” pentru că în realitate se reglementează ambele

instituţii, dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în raport

cu pluralitatea de infracţiuni.

În materia unităţii de infracţiune o primă modificare se referă la definiţia

legală a infracţiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiţie şi anume

unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa

compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi –

incompatibilitate totală, compatibilitate totală şi respectiv compatibilitate

limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă primadintre aceste soluţii, la care se raliază şi noul cod penal, căci infracţiunea

continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea tratamentului sancţionator

prevăzut pentru concursul de infracţiuni, şi trebuie să rămână o excepţie.

Acceptarea compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor

pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al

acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de



34

infracţiuni, aşa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai

mare în viitor, în condiţiile înăspririi tratamentului sancţionator prevăzut de lege

pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de noul cod penal îşi

găseşte pe deplin justificarea.

A doua modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe la care

expresia „ca element sau circumstanţă agravantă”, se înlocuieşte cu expresia „ca

element constitutiv sau ca element circumstanţial agravat”, modificare cerută de

doctrina penală.

A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii

continuate. Dacă potrivit Codului penal în vigoare [art. 42 alin.(1)] infracţiuneacontinuată se sancţionează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor similar cu cel de la

concursul de infracţiuni, în noul cod penal se prevede că pedeapsa pentru

infracţiunea continuată săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul

pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Se

justifică un asemenea mod de a raţiona întrucât la infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe

când la concurs de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale. În

privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit

regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se

aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”. Această

soluţie legislativă vine să confirme, ceea ce practica judiciară şi doctrina penalăau promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor

astfel de fapte.

Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de Codul

penal în vigoare, noul cod penal reglementează trei forme ale pluralităţii de

infracţiuni reţinute în doctrina penală şi confirmate de practica judiciară şi

anume: concursul, recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.



35

În art. 37 din noul cod penal se defineşte concursul real de infracţiuni

făcându-se precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau

inacţiuni distincte”, aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina

penală în materia concursului real de infracţiuni.

În privinţa pedepsei principale, în caz de concurs de infracţiuni, s-a optat

pentru sistemul absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile

concurente s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, respectiv cumulul juridic cu

spor obligatoriu şi fix în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au

aplicat numai pedepse cu închisoarea sau amenda, amenda ori o pedeapsă cu

închisoarea şi alta cu amenda. Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic,

la fel ca în Codul penal în vigoare, cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se

adaugă un spor care nu poate fi mai mare de 1/2 din totalul celorlalte pedepse

stabilite, cu condiţia ca pedeapsa astfel rezultată să nu depăşească maximul

general al pedepsei închisorii.

Nu în ultimul rând, în materia sancţionării concursului a fost introdusă odispoziţie de excepţie, care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte

deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar

dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente.

Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea

victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani.

Aplicând sistemul clasic de sancţionare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că faţă de numărul şi

gravitatea infracţiunilor comise se justifică aplicarea detenţiunii pe viaţă. De

aceea, art. 38 alin.(2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se

aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.

În reglementarea recidivei identificăm, în noul cod penal, elemente noi

atât în ceea ce priveşte definirea şi termenii recidivei, cât şi referitor la pedeapsă.



36

Caracterul temporar al recidivei este evidenţiat chiar în definirea acestei

forme a pluralităţii de infracţiuni. Termenii recidivei au fost modificaţi (limitele

acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoană

condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit grad de pericol social..

În materia tratamentului sancţionator reglementarea a fost simplificată,

recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii,

respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în

cazul recidivei postexecutorii.

Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr -un

concurs de infracţiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit decel existent astăzi, aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi

apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă

numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind

în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă

tratamentul specific acestei forme de pluralitate. În acelaşi timp, tratamentul

sancţionator propus este mai puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicareamai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru

fiecare infracţiune în parte şi apoi regulile referitoare la concursul de infracţiuni.

A fost consacrată şi în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de

excepţie, posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite

constau în închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar

justifica acest lucru.



37

VII.

PARTICIPAŢIA


Capitolul VI. Autorul şi participanţii

Art. 46. Autorul şi coautorii. (1) Autor este

persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

(2) Coautori sunt persoanele care săvârşescnemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

Art. 47. Instigatorul. Instigator este persoana care,

cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească ofaptă prevăzută de legea penală.

Art. 48. Complicele. (1) Complice este persoana care,cu intenţie,înlesneşte sau ajută în orice mod lasăvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(2) Este de asemenea complice persoana care

promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că vatăinui bunurile provenite din aceasta sau că vafavoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Art. 49. Pedeapsa în cazul participanţilor. Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiunesăvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepseise ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea

infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.

Art. 50. Circumstanţe personale şi reale. (1)

Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau aunui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.

(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrângasupra autorului şi a participanţilor numai în măsuraîn care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Capitolul III. Participaţia

Art. 23. Participanţii. Participanţi sunt persoanele care

contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Art. 24. Autorul. Autor este persoana care săvârşeşte înmod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Art. 25. Instigatorul. Instigator este persoana care, cu

intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească ofaptă prevăzută de legea penală.

Art. 26. Complicele. Complice este persoana care, cu

intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea uneifapte prevăzute de legea penală. Este de asemeneacomplice persoana care promite, înainte sau în timpulsăvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceastasau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşireafaptei promisiunea nu este îndeplinită.

Art. 27. Pedeapsa în caz de participaţie. Instigatorul şicomplicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşităcu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama decontribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi dedispoziţiile art. 72.

Art. 28. Circumstanţele personale şi reale. (1) Circumstanţele privitoare la persoana unui participantnu se răsfrâng asupra celorlalţi.(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au

cunoscut sau le-au prevăzut.

Art. 29. Instigarea neurmată de executare. (1) Actele de instigare neurmate de executarea faptei,

precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului



38

Art. 51. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii. (1) Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte dedescoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii,astfel încât consumarea acesteia să poată fiîmpiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumareainfracţiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul

denunţării sau împiedicării constituie o altăinfracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentruaceastă infracţiune.

Art. 52. Participaţia improprie. (1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o

persoană a unei fapte prevăzute de legea penală lacare, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu ac te

de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cuintenţie.

(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în oricemod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală sesancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentrufapta comisă cu intenţie.

(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în oricemod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute delegea penală, de către o persoană care comite acea

faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

(4) Dispoziţiile art. 50 şi art. 51 se aplică în modcorespunzător.

ori de împiedicarea de către acesta a produceriirezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimulspecial al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat

şi minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută delege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisoriide la 2 la 10 ani.

(2) Actele arătate în alineatul precedent nu se

sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentruinfracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică,afară de cazul când actele îndeplinite de autor până înmomentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.

Art. 30. Împiedicarea săvârşirii faptei. Participantul nu

se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte dedescoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacăactele săvârşite până în momentul împiedicării constituie oaltă faptă prevăzută de legea penală, participantului i seaplică pedeapsa pentru această faptă.

Art. 31. Participaţia improprie. (1) Determinarea,

înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, lasăvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pecare legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cuintenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie,se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceainfracţiune. (3) Dispoziţiile art. 28-30 se aplică în modcorespunzător.

În Capitolul al VI- lea din Titlul II – Autorul şi participanţii – noul cod

penal corectează greşeala din Codul penal în vigoare care enumără pe autor,

alături de instigatori şi complici, ca participant la infracţiune, deşi între aceştia

există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de

legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin

autor.

Noul cod penal, ca şi Codul penal în vigoare, reglementează participaţia

penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” şi nu prin raportarea



39

activităţii autorului, instigatorilor şi complicilor la infracţiune, aşa cum

apreciază unii autori de drept penal.

Noul cod penal aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută

de doctrină şi practică şi întâlnită şi în alte legislaţii europene. De asemenea,

noul cod penal păstrează instituţia participaţiei improprii, devenită

tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională fără dificultăţi

în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea

participaţiei improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la

coautorat.



40

VIII.PEDEPSELE


Titlul III. Pedepsele

Capitolul I. Categoriile pedepselor

Art. 53. Pedepsele principale. Pedepsele principale

sunt:a) detenţiunea pe viaţă;b) închisoarea;c) amenda.

Art. 54. Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie

constă în interzicerea exercitării unor drepturi, dinmomentul rămânerii definitive a hotărârii decondamnare şi până la executarea sau considerarea caexecutată a pedepsei privative de libertate.

Art. 55. Pedepsele complementare. Pedepsele

complementare sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;b) degradarea militară;c) publicarea hotărârii de condamnare.

Titlul III. Pedepsele


Art. 52. Pedeapsa şi scopul ei. (1) Pedeapsa este o

măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare acondamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea

săvârşirii de noi infracţiuni.

(2) Prin executarea pedepsei se urmăreşte formareaunei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordineade drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţefizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.

Capitolul II. Categoriile şi limitele generaleale pedepselor

Art. 53. Felurile pedepselor aplicabile persoanei

fizice.* Pedepsele sunt principale, complimentare şi

accesorii.1. Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viaţă;b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.**

2. Pedepsele complimentare sunt:

a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;

b) degradarea militară.3. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzuteîn art. 71.***

___________*Litera c) de la pct. 1 a fost modificată

prin art. I pct. 2 din Legea nr. 169/2002.

- Denumirea marginală a fost modificatăprin art. I pct. 13 din Legea nr. 278/2006.

**Litera c) de la pct. 1 a fost modificatăprin art. I pct. 14 din Legea nr. 278/2006.

*** Pct. 3 a fost modificat prin art. I pct.15 din Legea nr. 278/2006.



41

Capitolul II. Pedepsele principale

Capitolul II. Pedepsele principale Capitolul III. Pedepsele principale aplicabile

persoanei fizice* __________*Titlul capitolului III a fost modificat prin


Secţiunea O *.Regimul de executare a

pedepselor principale privative de libertate __________*Secţiunea O ce conţine art. 533 şi 534, a

fost introdusă prin art. I pct. 18 din Legea nr.

278/2006.

Art. 533

. Reguli generale ale executării pedepselorprincipale privative de libertate.(1) Executarea pedepselor principale privative de

libertate se bazează pe sistemul progresiv. Condamnaţiiau posibilitatea să treacă dintr -un regim de executare înaltul în condiţiile prevăzute de legea privind executareapedepselor.

(2) Pedepsele privative de libertate se execută în unuldin următoarele regimuri:

a) regimul de maximă siguranţă;b) regimul închis;

c) regimul semideschis;

d) regimul deschis.

(3) Regimul executării pedepselor privative de libertate

se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta, cuacordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru muncă, pe educarea condamnaţilor, pe respectarea de cătreaceştia a ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi, şi care dau dovezitemeinice de îndreptare.(4) După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi55 de ani pentru femei, condamnaţii pot presta o muncănumai la cererea acestora, dacă sunt apţi pentru muncă.(5) Toate mijloacele folosite în cadrul regimuluiexecutării pedepselor privative de libertate trebuie săcontribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţişi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de cătreaceştia.

Art. 534. Regimul de muncă. (1) Munca prestată decondamnaţi este remunerată, cu excepţia muncii cucaracter gospodăresc, necesare locului de deţinere, şi acelei prestate în caz de calamitate.(2)Condiţiile de prestare a muncii, durata şi plataacesteia, precum şi repartizarea veniturilor cuvenitecondamnaţilor sunt stabilite prin legea privindexecutarea pedepselor.

Secţiunea I. Detenţiunea pe viaţă



42

Secţiunea 1. Detenţiunea pe viaţă

Art. 56. Regimul detenţiunii pe viaţă. Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legiiprivind executarea pedepselor.

Art. 57. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă. Dacă ladata pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul

a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii peviaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.

Art. 58. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă. În cazulîn care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii peviaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpulexecutării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună

conduită pe toată durata executării pedepsei, aîndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prinhotărârea de condamnare, afară de cazul cânddovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să leîndeplinească, şi a făcut progrese constante şievidente în vederea reintegrării sociale.

Art. 59. Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă. În cazul comutării sauînlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa

închisorii, perioada de detenţiune executată seconsideră ca parte executată din pedeapsaînchisorii.

Secţiunea a 2-a. Închisoarea

Art. 54. Regimul detenţiunii pe viaţă. (1) Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciareanume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale alecelorlalte penitenciare. (2) Regimul executării pedepseidetenţiunii pe viaţă este reglementat în legea privind

executarea pedepselor.

Art. 55. Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. (1)

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică aceluia care,la data pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinitvârsta de 60 de ani. În acest caz, în locul pede psei

detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timpde 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pedurata ei maximă.(2) În cazul în care cel condamnat la pedeapsadetenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de60 de ani întimpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă seînlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani.

Art. 55.2 Calculul pedepsei în caz de comutare sau

înlocuire. În cazul comutării sau înlocuirii pedepseidetenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de

detenţiune executată se consideră ca parte executată din

pedeapsa închisorii.

Secţiunea I. Închisoarea

Art. 56. Regimul general al executării pedepsei. Abrogat.*

__________*Articolul a fost abrogat prin art. I pct. 19


Art. 57. Regimul de deţinere. (1) Executarea pedepsei

închisorii se face, potrivit dispoziţiilor legii privind



43

Art. 60. Regimul închisorii. Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsăîntre 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legiiprivind executarea pedepselor.

Secţiunea a 3-a. Amenda

Art. 61. Stabilirea amenzii. (1) Amenda constă însuma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemulzilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-

amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, seînmulţeşte cu numărul zilelor -amendă, care estecuprins între 30 de zile şi 400 de zile.

(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor -amendăpotrivit criteriilor generale de individualizare a

pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare uneizile-amendă se stabileşte ţinând seama şi deobligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.

(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă suntcuprinse între:

a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsaamenzii;

b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevedepedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisoriide cel mult doi ani;

c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisoriimai mare de 2 ani.

(5) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmăritobţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa

prevăzută de lege este numai amenda ori instanţaoptează pentru aplicarea acestei pedepse, limitelespeciale ale zilelor-amendă se pot majora cu otreime.

(6) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele deatenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor

speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şialin. (5).

Art. 62. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. (1) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a

urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsaamenzii.

executarea pedepselor, în locuri de deţinere anumedestinate.

(2) Femeile condamnate la pedeapsa închisorii executăaceastă pedeapsă separat de condamnaţii bărbaţi.(3) Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri dedeţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a

continua învăţământul general obligatoriu şi de adobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinilelor.

Art. 58. Regimul de muncă. Abrogat.*

__________*Articolul a fost abrogat prin art. I pct. 19


Secţiunea III. Amenda

Art. 63. Stabilirea amenzii. (1) Pedeapsa amenzii

constă în suma de bani pe care infractorul estecondamnat să o plătească. (2) Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i arăta limitele,

minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul

de 10.000 lei.*

(3) Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arătalimitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult unan, minimul special al amenzii este de 300 lei şimaximul special de 15.000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii maimare de un an, minimul special este de 500 lei şimaximul special de 30.000 lei.*(4) În caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau deagravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşeascălimitele generale arătate în art. 53 pct. 1 lit. c. (5) Amenda se stabileşte ţinându-se seama de

dispoziţiile art. 72, fără a-l pune însă pe infractor însituaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoarela întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are acesteobligaţii legale.

__ ______

*Alineatele (2) şi (3) au fost modificateprin art. I pct. 20 din Legea nr. 278/2006.



44

(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzuteîn art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se determină înraport de durata pedepsei închisorii stabilite deinstanţă şi nu pot fi reduse sau majorate ca efect alcauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.

(3) La stabilirea cuantumului sumei

corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama

de valoarea folosului patrimonial obţinut sauurmărit.

Art. 63. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii. (1) Dacă persoana condamnată, cu rea-

credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor -amendă neexecutate seînlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cuînchisoare.

(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsaînchisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate seînlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu

închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.

(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin.(2), unei zile-amendă îi corespunde o zi deînchisoare.

Art. 64. Executarea pedepsei amenzii prin

prestarea unei munci neremunerate în folosulcomunităţii. (1) În cazul în care pedeapsa amenziinu poate fi executată în tot sau în parte din motiveneimputabile persoanei condamnate, cu

consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşteobligaţia de plată a amenzii neexecutate cuobligaţia de a presta o muncă neremunerată înfolosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza

stării de sănătate, persoana nu poate presta aceastămuncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi demuncă în folosul comunităţii.

(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii, obligaţia demuncă în folosul comunităţii se execută dupăexecutarea pedepsei închisorii.

(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă înfolosul comunităţii se face de serviciul de probaţiune.

(4) Executarea muncii în folosul comunităţiidispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin plataamenzii corespunzătoare zilelor -amendă rămaseneexecutate.

(5) Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:

a) persoana condamnată nu execută obligaţia demuncă în folosul comunităţii în condiţiile stabilitede instanţă;

b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă

infracţiune descoperită înainte de executareaintegrală a obligaţiei de muncă în folosulcomunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă

Art. 631. Înlocuirea pedepsei amenzii. Dacă cel

condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executareaamenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentruinfracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea dinamendă care a fost achitată.



45

în folosul comunităţii la data comiterii noiiinfracţiuni, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.

(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă consimţământul laprestarea unei munci neremunerate în folosulcomunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu

pedeapsa închisorii conform art. 63.

Capitolul III. Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare

Capitolul III. Pedeapsa accesorie şipedepsele complementare

Secţiunea 1. Pedeapsa accesorie

Art. 65. Conţinutul şi modul de executare apedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor

drepturi. (1) Pedeapsa accesorie constă îninterzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art.66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. d)-n), a căror

exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsăcomplementară.

(2) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept aexercitării următoarelor drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau înorice alte funcţii publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie care implicăexerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriulRomâniei;

d) dreptul de a alege;

e) drepturile părinteşti;f) dreptul de a fi tutore sau curator.

(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercităriiunor drepturi se execută din momentul rămâneriidefinitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fostexecutată sau considerată ca executată.

(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsaaccesorie prevăzută în alin. (2) lit. c) se pune înexecutare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.

Secţiunea a 2-a. Pedepsele complementare

Capitolul IV. Pedepsele complementare şipedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice*

__________*Titlul capitolului IV a fost modificat prin


Secţiunea II. Pedepsele accesorii

Art. 71. Conţinutul şi modul de executare a pedepseiaccesorii. (1) Pedeapsa accesorie constă în interzicereadrepturilor prevăzute în art. 64.

(2) Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă saua închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în carehotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până laterminarea executării pedepsei, până la graţierea totalăsau a restului de pedeapsă ori până la împlinireatermenului de prescripţie a executării pedepsei.

(3) Interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d)şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitateainfracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.

(4) Pe durata amânării sau a întreruperii executăriipedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii,condamnatul poate să îşi exercite drepturile părinteşti şidreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul încare aceste drepturi au fost anume interzise

condamnatului prin hotărârea de condamnare.(5) Pe durata suspendării condiţionate a executării

pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere aexecutării pedepsei închisorii, se suspendă şi executareapedepselor accesorii.*

__________*Articolul a fost modificat prin art. I pct.

22 din Legea nr. 278/2006.

Secţiunea I. Pedepsele complementare

Art. 64. Interzicerea unor drepturi. (1) Pedeapsa



46

Art.66. Conţinutul pedepsei complementare ainterzicerii exercitării unor drepturi. (1)

Pedeapsa complementară a interzicerii exercităriiunor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora

dintre următoarele drepturi:a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în

orice alte funcţii publice;b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică

exerciţiul autorităţii de stat;c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul

României;d) dreptul de a alege;

e) drepturile părinteşti;f) dreptul de a fi tutore sau curator;

g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitateade care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;

h) dre ptul de a deţine, purta şi folosi orice

categorie de arme;i) dreptul de a conduce anumite categorii de

vehicule stabilite de instanţă; j) dreptul de a părăsi teritoriul României;k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în

cadrul unei persoane juridice de drept public;

l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilitede instanţă;

m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau laanumite manifestări sportive, culturale ori la alteadunări publice, stabilite de instanţă;

n) dreptul de a comunica cu victima sau cu

membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care

a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite

de instanţă, ori de a se apropia de acestea;o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul demuncă, şcoala sau alte locuri unde victima

desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilitede instanţa de judecată.

(2) Când legea prevede interzicerea exercităriidreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţadispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b).

(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute înalin. (1) lit. a) şi lit. b) se dispune cumulativ.

(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se vadispune atunci când există motive întemeiate de a

crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau

alte tratamente inumane ori degradante în statul încare urmează a fi expulzată.

(5) Când dispune interzicerea unuia dintredrepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi lit. o),instanţa individualizează în concret conţinutulacestei pedepse, ţinând seama de împrejurărilecauzei.

Art. 67. Aplicarea pedepsei complementare a

interzicerii exercitării unor drepturi. (1) Pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau

amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şigravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este

complimentară a interzicerii unor drepturi constă îninterzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiulautorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o

profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleiade care s-a folosit condamnatul pentru săvârşireainfracţiunii;*

d) drepturile părinteşti;e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispunealtfel.

___________*Litera c) de la alin. 1 a fost modificată

prin articolul unic pct. 1 din O.U.G. nr.

93/2002.

Art. 65. Aplicarea pedepsei interzicerii unor

drepturi. (1) Pedeapsa complimentară a interziceriiunor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principalăstabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa



47

necesară.(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor

drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.

(3) Interzicerea dreptului străinului de a se afla peteritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a

dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere.

Art. 68. Executarea pedepsei complementare a

interzicerii exercitării unor drepturi. (1)Executarea pedepsei interzicerii exercitării

unor drepturi începe:a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare la pedeapsa amenzii;

b) de la rămânerea definitivă a hotărârii decondamnare prin care s-a dispus suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere;c) după executarea pedepsei închisorii, după

graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după

împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului desupraveghere a liberării condiţionate.

(2) În cazul în care s-a dispus liberarea

condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a

se afla pe teritoriul României se execută la dataliberării.

(3) Dacă se dispune revocarea suspendăriiexecutării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motivedecât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din

durata pedepsei complementare a interzicerii

exercitării unor drepturi neexecutată la datarevocării sau înlocuirii se va executa dupăexecutarea pedepsei închisorii.

Art. 69. Degradarea militară. (1) Pedeapsa

complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformăde la data rămânerii definitive a hotărârii decondamnare.

(2) Degradarea militară se aplică în modobligatoriu condamnaţilor militari în activitate, înrezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principalăaplicată este închisoarea mai mare de 10 ani saudetenţiunea pe viaţă.

(3) Degradarea militară poate fi aplicatăcondamnaţilor militari în activitate, în rezervă sauîn retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie,

dacă pedeapsa principală aplicată este închisoareade cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Art. 70. Publicarea hotărârii definitive decondamnare. (1) Publicarea hotărârii definitive decondamnare se poate dispune când, ţinând seama denatura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzeişi persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.

(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras,în forma stabilită de instanţă, într -un cotidian local

sau naţional, o singură dată.(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare

se face pe cheltuiala persoanei condamnate, fără ase dezvălui identitatea altor persoane.

constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

(2) Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este

obligatorie când legea prevede această pedeapsă.(3) Condiţia arătată în alin. 1 cu privire la cuantumul

pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită şi în cazul

în care aplicarea pedepsei prevăzute în acel alineat esteobligatorie.

Art. 66. Executarea pedepsei interzicerii unordrepturi. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi

începe după executarea pedepsei închisorii, dupăgraţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei.

Art. 67. Degradarea militară. (1) Pedeapsa

complimentară a degradării militare constă în pierdereagradului şi a dreptului de a purta uniformă.

(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriucondamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 anisau detenţiunea pe viaţă.

(3) Degradarea militară poate fi aplicatăcondamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiunisăvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilităeste de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Art. 68. - Abrogat.

Art. 69. - Abrogat.

Art. 70. - Abrogat.



48

Capitolul IV.

Calculul duratei pedepselor

Capitolul IV. Calculul duratei pedepselor

Art. 71. Durata executării. (1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua încare condamnatul a început executarea hotărâriidefinitive de condamnare.

(2) Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziuaîn care încetează se socotesc în durata executării.

(3) Perioada în care condamnatul, în cursulexecutării pedepsei, se află bolnav în spital intră îndurata executării, în afară de cazul în care şi -a

provocat în mod voit boala, iar această împrejurare seconstată în cursul executării pedepsei.(4) Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate

condamnatului conform legii de executare a

pedepselor, intră în durata executării pedepsei.

Art. 72. Computarea duratei măsurilor preventiveprivative de libertate. (1) Perioada în care o persoanăa fost supusă unei măsuri preventive privative delibertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci cândcondamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timpori în mod separat, pentru mai multe infracţiuniconcurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă

faptă decât cea care a determinat dispunerea măsuriipreventive.

(2) Perioada în care o persoană a fost supusă uneimăsuri preventive privative de libertate se scade şi încaz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin

înlăturarea în tot sau în parte a zilelor -amendă.(3) În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa

închisorii, perioada în care o persoană a fost supusăunei măsuri preventive privative de libertate se scadedin durata pedepsei închisorii.

Art. 73. Computarea pedepselor şi măsurilorpreventive executate în afara ţării. (1) În cazulinfracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art.10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi duratamăsurilor preventive privative de libertate executate înafara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei

Capitolul V. Individualizarea pedepselor

Secţiunea IV. Calculul pedepselor

Art. 87. Durata executării. (1) Durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua în carecondamnatul începe să execute hotărârea definitivă decondamnare.

(2) Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziuaîn care încetează se socotesc în durata executării.

(3) Timpul în care condamnatul, în cursulexecutării pedepsei, se află bolnav în spital, intră îndurata executării, afară de cazul în care şi-a provocat

în mod voit boala, iar această împrejurare se constatăîn cursul executării pedepsei.

(4) În durata executării pedepsei închisorii la loculde muncă nu intră timpul în care condamnatul lipseştede la locul de muncă.

Art. 88. Computarea reţinerii şi a arestăriipreventive. (1) Timpul reţinerii şi al arestăriipreventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci cândcondamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşitimp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuniconcurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a

încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-aîncetat procesul penal pentru fapta care a determinatreţinerea sau arestarea preventivă.

(2) Scăderea reţinerii şi a arestării preventive seface şi în caz de condamnare la amendă, prinînlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii.

Art. 89. Computarea privaţiunii de libertateexecutată în afara ţării. În cazul infracţiunilor

săvârşite în condiţiile art. 4, 5 sau 6, partea din pedeapsă, precum şi reţinerea şi arestarea preventivăexecutate în afara teritoriului ţării se scad din durata



49

aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod

corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată înafara ţării este amenda.

pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune deinstanţele române.


Secţiunea 1. Dispoziţii generale


Secţiunea 1. Dispoziţii generale

Art. 74. Criteriile generale de individualizare apedepsei. (1) Stabilirea duratei ori a cuantumului

pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiuniisăvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care seevaluează după următoarele criter ii:

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie

antecedente penale ale infractorului;

f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursulprocesului penal;

g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate,situaţia familială şi socială.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama decriteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegereauneia dintre acestea.

Secţiunea a 2-a. Circumstanţele atenuante şicircumstanţele agravante

Art. 75. Circumstanţe atenuante. (1) Următoareleîmprejurări constituie circumstanţe atenuante legale:

a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternicetulburări sau emoţii, determinată de o provocare dinpartea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr -o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr -o altăacţiune ilicită gravă;

b) depăşirea limitelor legitimei apărări;c) depăşirea limitelor stării de necesitate.(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau


Secţiunea I. Dispoziţii generale

Art. 72. Criteriile generale de individualizare. (1) La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine

seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, delimitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradulde pericol social al faptei săvârşite, de persoanainfractorului şi de împrejurările care atenuează sauagravează răspunderea penală.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de dispoziţiilealineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizareaacesteia.

(3) La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru

persoana juridică se ţine seama de dispoziţiile părţiigenerale a prezentului cod, de limitele de pedeapsăfixate în partea specială pentru persoana fizică, degravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările careatenuează sau agravează răspunderea penală.*

__________*Alineatul (3) a fost introdus prin art. I

pct. 24 din Legea nr. 278/2006

Secţiunea II. Circumstanţele atenuante şiagravante

Art. 73. Circumstanţe atenuante. Următoareleîmprejurări constituie circumstanţe atenuante:

a) depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării denecesitate;

b) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternicetulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-

o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altăacţiune ilicită gravă.



50

diminuarea consecinţelor infracţiunii;b) împrejurările legate de fapta comisă, care

diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitateainfractorului.

Art. 76. Efectele circumstanţelor atenuante. (1) În cazul în care există circumstanţe atenuante,limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentruinfracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.

(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante seaplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o

singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.

Art. 74. Împrejurări care pot constitui circumstanţeatenuante. (1) Următoarele împrejurări pot fi considerate

circumstanţe atenuante:a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea

infracţiunii;b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura

rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită;c) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii,

rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii,comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnireadescoperirii ori arestării participanţilor.

(2) Împrejurările enumerate în prezentul articol aucaracter exemplificativ.

Art. 76. Efectele circumstanţelor atenuante.

(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sause schimbă, după cum urmează:*

a) când minimul special al pedepsei închisorii este de10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimulspecial, dar nu mai jos de 3 ani;

b) când minimul special al pedepsei închisorii este de5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimulspecial, dar nu mai jos de un an;

c) când minimul special al pedepsei închisorii este de3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimulspecial, dar nu mai jos de 3 luni;

d) când minimul special al pedepsei închisorii este deun an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acestminim, până la minimul general;

e) când minimul special al pedepsei închisorii este de

3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acestminim, până la minimul general, sau se aplică o amendăcare nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimulspecial este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poatefi mai mică de 200 lei;*

f) când pedeapsa prevăzută de lege este amenda,aceasta se coboară sub minimul ei special, putând firedusă până la 150 lei în cazul când minimul special estede 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general,când minimul special este sub 500 lei.*

(2) În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, alinfracţiunilor contra păcii şi omenirii, al infracţiunii deomor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut

ca urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacăse constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsaînchisorii poate fi redusă cel mult până la o treime dinminimul special.

(3) Când există circumstanţe atenuante, pedeapsacomplimentară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

(4) În cazul în care există circumstanţe atenuante,amenda pentru persoana juridică se reduce după cumurmează:

a) când minimul special al amenzii este de 10.000 leisau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime;

b) când minimul special al amenzii este de 5.000 leisau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o treime.**



51

Art. 77. Circumstanţe agravante. Următoareleîmprejurări constituie circumstanţe agravante:

a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoaneîmpreună;

b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea

victimei la tratamente degradante;

c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace denatură să pună în pericol alte persoane ori bunuri;

d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major,dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădităvulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei,stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze;

f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţievoluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive,când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii;

g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea deasediu sau de starea de urgenţă;

h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă,naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sauinfecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşifel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţiiunei persoane în raport cu celelalte.

Art. 78. Efectele circumstanţelor agravante. (1) Încazul în care există circumstanţe agravante, se poateaplica o pedeapsă până la maximul special. Dacămaximul special este neîndestulător, în cazul închisoriise poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poatedepăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii sepoate aplica un spor de cel mult o treime din maximul

special.

(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o

singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute.

___________*Partea introductivă şi lit. e) şi f) de la

alin. (1) au fost modificate prin art. I pct. 26din Legea nr. 278/2006.

**Alineatul (4) a fost introdus prin art. Ipct. 27 din Legea nr. 278/2006.

Art. 77. Circumstanţe atenuante în cazul pedepseidetenţiunii pe viaţă. Când pentru infracţiunea săvârşitălegea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă existăcircumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii dela 10 la 25 de ani.

Art. 75. Circumstanţe agravante. (1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţeagravante:

a) săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoaneîmpreună;

b) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prinviolenţe asupra membrilor familiei ori prin metode saumijloace care prezintă pericol public;*

c) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major,dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

c1) săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă,naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, originesocială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasăsau infecţie HIV/SIDA;**

d) săvârşirea infracţiunii din motive josnice;e) săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume

provocată în vederea comiterii faptei;

f) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a

profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.(2) Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şialte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav.

___________*Litera b) de la alin. 1 a fost modificată

prin art. I pct. 1 din Legea nr. 197/2000. **Litera c1) de la alin. (1) a fost introdusă


Art. 78. Efectele circumstanţelor agravante. (1) Încazul în care există circumstanţe agravante, persoanei

fizice i se poate aplica o pedeapsă până la max imulspecial. Dacă maximul special este neîndestulător, încazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 5 ani,care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar încazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o

treime din maximul special.

(2) În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda care poate fisporită până la maximul special, prevăzut în art. 711

alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o pătr ime din acel

maxim.*

__________*Articolul a fost modificat prin art. I pct.

28 din Legea nr. 278/2006.












52

Art. 79. Concursul între cauze de atenuare sau deagravare. (1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt

incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efectreducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare latentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale dereducere a pedepsei, în această ordine.

(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţiicare au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa

se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiunecontinuată, concurs sau recidivă.

(3) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidenteuna sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi unasau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele

speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentruinfracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), dupăcare limitele de pedeapsă rezultate se majorează conformalin. (2).

Art. 79. Indicarea circumstanţelor. Orice împrejurarereţinută ca circumstanţă atenuantă sau ca circumstanţăagravantă trebuie arătată în hotărâre.

Art. 80. Concursul între cauzele de agravare şi deatenuare. (1) În caz de concurs între cauzele deagravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşteţinându-se seama de circumstanţele agravante, decircumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.

(2) În caz de concurs între circumstanţele agravante şiatenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nueste obligatorie.

(3) În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de

infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 deani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune estede 10 ani sau mai mic, şi 30 de ani, dacă maximulspecial pentru cel puţin una dintre infracţiuni este maimare de 10 ani.

(4) În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs deinfracţiuni, pedeapsa amenzii pentru persoana juridică poate fi sporită până la maximul general.*

__________*Alineatul (4) a fost introdus prin art. I

pct. 29 din Legea nr. 278/2006.

Secţiunea a 3-a. Renunţarea la aplicarea pedepsei

Secţiunea a 3-a. Renunţarea la aplicareapedepsei

Art. 80. Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei.(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea

pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă,

având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în

care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;b) în raport de persoana infractorului, de conduita

avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturiledepuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuareaconsecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţilesale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pecare le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare,

cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit.b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a

împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţareala aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori dateicomiterii infracţiunii pentru care este judecat;

Secţiunea III. Suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei

Art. 81. Condiţiile de aplicare a suspendăriicondiţionate. (1) Instanţa poate dispune suspendarea

condiţionată a executării pedepsei aplicate persoaneifizice pe o anumită durată, dacă sunt întruniteurmătoarele condiţii:*

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3

ani sau amendă;b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazulcând condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atinschiar fără executarea acesteia.

(2) Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni,dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c).

(3) Abrogat.**

(4) Abrogat.**

(5)Suspendarea condiţionată a executării pedepseinu atrage suspendarea executării măsurilor desiguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea



53

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevăruluiori a identificării şi tragerii la răspundere penală aautorului sau a participanţilor;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiuneasăvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.

(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la

aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentrufiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinitecondiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).

Art. 81. Avertismentul. (1) Cânddispune renunţarea la aplicareapedepsei, instanţa aplică infractoruluiun avertisment.

(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea

pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduiteisale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacăva mai comite infracţiuni.

(3) În caz de concurs de infracţiuni se aplică unsingur avertisment.

Art. 82. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei. (1) Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea laaplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi,interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din

infracţiunea săvârşită.(2) Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce

efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi aobligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

de condamnare.

(6)Suspendarea condiţionată a executării pedepseitrebuie motivată.

___________*Partea introductivă a alin. (1) a fost

modificată prin art. I pct. 30 din Legea nr.

278/2006.

** Alineatele (3) şi (4) au fost abrogateprin art. I pct. 31 din Legea nr. 278/2006.

Art. 82. Termenul de încercare. (1) Durata

suspendării condiţionate a executării pedepseiconstituie termen de încercare pentru condamnat şi secompune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate,la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

(2) În cazul când pedeapsa a cărei executare a fostsuspendată este amenda, termenul de încercare este deun an.

(3) Termenul de încercare se socoteşte de la datacând hotărârea prin care s-a pronunţat suspendareacondiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.

Art. 83. Revocarea în cazul săvârşirii unei

infracţiuni. (1) Dacă în cursul termenului deîncercare cel condamnat a săvârşit din nou oinfracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnaredefinitivă chiar după expirarea acestui termen,instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunândexecutarea în întregime a pedepsei, care nu secontopeşte cu pedeapsa aplicată pentru nouainfracţiune.

(2) Revocarea suspendării pedepsei nu are loc însă,dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperitădupă expirarea termenului de încercare.

(3) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită dinculpă, se poate aplica suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei chiar dacă infractorul a fostcondamnat anterior cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei. În acest caz nu mai are locrevocarea primei suspendări.

(4) La stabilirea pedepsei pentru infracţiuneasăvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii desuspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

Art. 84. Revocarea în cazul neexecutăriiobligaţiilor civile. Dacă până la expirarea termenuluide încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiilecivile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţadispune revocarea suspendării executării pedepsei,afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu aavut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.*

_________*Articolul a fost modificat prin art. I pct.

32 din Legea nr. 278/2006.



54

Art. 85. Anularea suspendării pentru infracţiunisăvârşite anterior. (1) Dacă se descoperă că celcondamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea

sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentrucare i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar dupăexpirarea termenului de încercare, suspendareacondiţionată a executării pedepsei se anulează,aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare laconcursul de infracţiuni sau recidivă.

(2) Anularea suspendării executării pedepsei nu areloc, dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a

fost descoperită după expirarea termenului deîncercare.

(3) În cazurile prevăzute în alin. 1, dacă pedeapsarezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani,instanţa poate aplica dispoziţiile art. 81. În cazul cândse dispune suspendarea condiţionată a executării

pedepsei, termenul de încercare se calculează de ladata rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a

pronunţat anterior suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei.

Art. 86. Reabilitarea în cazul suspendăriicondiţionate a executării pedepsei. Dacăcondamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiuneînăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a

pronunţat revocarea suspendării condiţionate aexecutării pedepsei în baza art. 83 şi 84, el estereabilitat de drept.

Secţiunea a 4-a.

Amânarea aplicării pedepsei

Secţiunea a 4-a. Amânarea aplicăriipedepsei

Art. 83. Condiţiile amânării aplicării pedepsei. (1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă

sunt întrunite următoarele condiţii:a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursuluide infracţiuni, este amenda sau închisoarea de celmult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute

în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenitreabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o

muncă neremunerată în folosul comunităţii;d) în raport de persoana infractorului, de conduita

avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturiledepuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuareaconsecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţilesale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicareaimediată a unei pedepse nu este necesară, dar seimpune supravegherea conduitei sale pentru o



55

perioadă determinată.(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării

pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentruinfracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai maresau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicireaaflării adevărului ori a identificării şi tragerii la

răspundere penală a autorului sau a participanţilor.(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage

şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.

(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care

s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor ce audeterminat amânarea aplicării pedepsei şiatenţionarea infractorului asupra conduitei sale

viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă vamai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurilede supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îirevin pe durata termenului de supraveghere.

Art. 84. Termenul de supraveghere. (1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi secalculează de la data rămânerii definitive a hotărâriiprin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere,

persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicăriipedepsei trebuie să respecte măsurile desupraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, încondiţiile stabilite de instanţă.

Art. 85. Măsurile de supraveghere şiobligaţiile. (1) Pe durata termenului de

supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus

amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte

următoarele măsuri de supraveghere:a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la

datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şiorice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şiîntoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură

a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care

s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să executeuna sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori decalificare profesională;b) să presteze o muncă neremunerată în folosul

comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 dezile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazulîn care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de orese stabileşte prin legea de executare a pedepselor;

c) să frecventeze unul sau mai multe programe dereintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţiidin comunitate;

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri defamilie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis

infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de



56

instanţă, ori să nu se apropie de acestea;f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite

manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite deinstanţă;

h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte

nicio categorie de arme;i) să nu părăsească teritoriul României fără

acordul instanţei; j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia,

meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru

săvârşirea infracţiunii.(3) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor

prevăzute în alin. (2) lit. a)-c), instanţa va consultaserviciul de probaţiune, care este obligat săformuleze recomandări în acest sens.

(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (2)lit. e), instanţa individualizează, în concret,conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama deîmprejurările cauzei.

(5) Persoana supravegheată trebuie săîndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prinhotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte deexpirarea termenului de supraveghere.

Art. 86. Supravegherea. (1) Pe durata termenului

de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1)lit. c)-e) se comunică serviciului de probaţiune.

(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-c) şi alin. (5) seface de serviciul de probaţiune. Verificarea modului

de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin.(2) lit. d)-j) se face de organele abilitate, care vor

sesiza serviciul de probaţiune cu privire la oriceîncălcare a acestora.

(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurilenecesare pentru a asigura executarea obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)-d), într -un

termen cât mai scurt de la data rămânerii definitivea hotărârii de condamnare.


serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizezeinstanţa, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fiemodificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fieîncetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurilede supraveghere sau nu execută, în condiţiile

stabilite, obligaţiile ce îi revin;c) persoana supravegheată nu a îndeplinit

obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel maitârziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului desupraveghere.

Art. 87. Modificarea sau încetareaobligaţiilor. (1) Dacă pe parcursul termenului desupraveghere au intervenit motive care justifică fieimpunerea unor noi obligaţii, fie sporirea saudiminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei

supravegheate şanse sporite de îndreptare.(2) Instanţa dispune încetarea executării unora

dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când



57

apreciază că menţinerea acestora nu mai estenecesară.

Art. 88. Revocarea amânării aplicării pedepsei. (1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu

respectă măsurile de supraveghere sau nu executăobligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şidispune aplicarea şi executarea pedepsei.

(2) În cazul când, până la expirarea termenului desupraveghere, persoana supravegheată nuîndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prinhotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispuneaplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazulcând persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouăinfracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită,descoperită în termenul de supraveghere, pentru

care s-a pronunţat o condamnare chiar dupăexpirarea acestui termen, instanţa revocă amânareaşi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculeazăconform dispoziţiilor privitoare la concursul deinfracţiuni.

(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită dinculpă, instanţa poate menţine sau revoca amânareaaplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiilealin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Art. 89. Anularea amânării aplicării pedepsei. (1) Dacă pe parcursul termenului de supravegherese descoperă că persoana supravegheată maisăvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivăa hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentrucare i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar dupăexpirarea acestui termen, amânarea se anulează,aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare laconcursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitateintermediară.

(2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poatedis pune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacăsunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacăse dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul desupraveghere se calculează de la data rămâneriidefinitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anter ior

amânarea aplicării pedepsei.

Art. 90. Efectele amânării aplicării pedepsei. (1)

Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu estesupusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţice ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacănu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirareatermenului de supraveghere, nu s-a dispus

revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză deanulare.

(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produceefecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a

obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.



58

Secţiunea a 5-a.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Secţiunea a 5-a. Suspendarea executăriipedepsei sub supraveghere

Art. 91. Condiţiile suspendării executăriipedepsei sub supraveghere. (1) Instanţa poatedispune suspendarea executării pedepsei subsupraveghere dacă sunt întrunite următoarelecondiţii:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs deinfracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţiacazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care aintervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul dereabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o

muncă neremunerată în folosul comunităţii;d) în raport de persoana infractorului, de conduita

avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturiledepuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuareaconsecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţilesale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executareaacesteia, condamnatul nu va mai comite alte

infracţiuni, însă este necesară supraveghereaconduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62,amenda se execută chiar dacă executarea pedepseiînchisorii a fost suspendată sub supraveghere.

(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:

a) pedeapsa aplicată este numai amenda;b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar

ulterior amânarea a fost revocată;c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori

judecată sau a încercat zădărnicirea aflăriiadevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care

s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor ce audeterminat suspendarea executării pedepsei şiatenţionarea condamnatului asupra conduitei saleviitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă vamai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurilede supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îirevin pe durata termenului de supraveghere.

Art. 92. Termenul de supraveghere. (1) Durata

suspendării executării pedepsei sub supraveghereconstituie termen de supraveghere pentru

condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepseiaplicate.

(2) Termenul de supraveghere se calculează de la

Secţiunea III1. Suspendarea executării pedepseisubsupraveghere

Art. 861. Condiţiile de aplicare a suspendării

executării pedepsei sub supraveghere. (1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate

persoanei fizice sub supraveghere, dacă sunt întruniteurmătoarele condiţii:*

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile

când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile

prevăzute în art. 38;c) se apreciază, ţinând seama de persoana

condamnatului, de comportamentul său după comitereafaptei, că pronunţarea condamnării constituie unavertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.

(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în cazul concursului de infracţiuni,dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 anişi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şic).

(3) Abrogat.**

(4) Dispoziţiile art. 81 alin. 5 şi 6 se aplică şi în cazulsuspendării executării pedepsei aplicate persoanei fizice

sub supraveghere.*** ___________*Partea introductivă a alin. (1) a fost

modificată prin art. I pct. 33 din Legea nr.278/2006.

**Alineatul (3) a fost abrogat prin art. Ipct. 34 din Legea nr. 278/2006.

***Alineatul (4) a fost modificat prin art. Ipct. 35 din Legea nr. 278/2006.

Art. 862.Termenul de încercare. (1) Termenul de

încercare în cazul suspendării executării pedepsei subsupraveghere se compune din cuantumul pedepsei

închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp,

stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.(2) Dispoziţiile art. 82 alin. 3 se aplică în modcorespunzător.



59

data când hotărârea prin care s-a pronunţatsuspendarea executării pedepsei sub supraveghere arămas definitivă.

(3) Pe durata termenului de supraveghere

condamnatul trebuie să respecte măsurile desu praveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, încondiţiile stabilite de instanţă.

Art. 93. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile. (1) Pe durata termenului de supraveghere,

condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuride supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, ladatele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şiorice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de naturăa permite controlul mijloacelor sale de existenţă.(2) Instanţa impune condamnatului să execute una

sau mai multe dintre următoarele obligaţii:a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de

calificare profesională;b) să frecventeze unul sau mai multe programe de

reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţiidin comunitate;

c) să se supună măsurilor de control, tratamentsau îngrijire medicală;

d) să nu părăsească teritoriul României, fărăacordul instanţei.

(3) Pe parcursul termenului de supraveghere,

condamnatul va presta o muncă neremunerată înfolosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă,afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,nu poate presta această muncă. Numărul zilnic deore se stabileşte prin legea de executare apedepselor.

(4) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi înalin. (3), instanţa va consulta serviciul de probaţiune, care este obligat să formulezerecomandări în acest sens.

(5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral

obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte deexpirarea termenului de supraveghere.

Art. 94. Supravegherea condamnatului. (1) Pe durata termenului de supraveghere, datele

prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunicăserviciului de probaţiune.

(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), alin. (3)şi alin. (5) se face de serviciul de probaţiune.Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor

prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit. d) se facede organele abilitate, care vor sesiza serviciul de

probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurilenecesare pentru a asigura executarea obligaţiilor

Art. 863. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

condamnatului. (1) Pe durata termenului de încercare,condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuride supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătoruldesemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de

protecţie a victimelor şi reintegrare socială ainfractorilor;*

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare dedomiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare caredepăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului demuncă;d) să comunice informaţii de natură a putea fi

controlate mijloacele lui de existenţă.(2) Datele prevăzute în alin. 1 lit. b), c) şi d) se

comunică judecătorului sau serviciului stabilit în alin. 1lit. a).**

(3) Instanţa poate să impună condamnatuluirespectarea uneia sau a mai multora din următoareleobligaţii:

a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de

învăţământ ori de calificare;b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să

nu depăşească limita teritorială stabilită, decât încondiţiile fixate de instanţă;

c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;f) să se supună măsurilor de control, tratament sau

îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.(4) Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de

instanţă conform alin. 3 lit. a)-f) se face de judecătorulsau serviciul prevăzut în alin. 1 lit. a). În caz deneîndeplinire a obligaţiilor, judecătorul sau serviciuldesemnat cu supravegherea condamnatului sesizeazăinstanţa pentru luarea măsurii prevăzute în art. 864 alin.

2.**

__________*Litera a) de la alin. (1) a fost modificată

prin art. I pct. 36 din Legea nr. 278/2006.**Alineatele (2) şi (4) au fost modificate




60

prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), precumşi alin. (3) într -un termen cât mai scurt de la datarămânerii definitive a hotărârii de condamnare.


serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:a) au intervenit motive care justifică fie

modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fieîncetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurilede supraveghere sau nu execută, în condiţiilestabilite, obligaţiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinitobligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel maitârziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului desupraveghere.

Art. 95. Modificarea sau încetarea obligaţiilor.(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghereau intervenit motive care justifică fie impunerea

unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuareacondiţiilor de executare a celor existente, instanţadispune modificarea obligaţiilor în modcorespunzător, pentru a asigura condamnatului

şanse mai mari de îndreptare.(2) Instanţa dispune încetarea executării unora

dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciazăcă menţinerea acestora nu mai este necesară.

Art. 96. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. (1) Dacă pe parcursultermenului de supraveghere persoana

supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectămăsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiileimpuse ori stabilite de lege, instanţa revocăsuspendarea şi dispune executarea pedepsei.

(2) Dacă până la expirarea termenului desupraveghere persoana supravegheată nuîndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prinhotărâre, instanţa revocă suspendarea şi dispuneexecutarea pedepsei, afară de cazul în care persoana

dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să leîndeplinească.

(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsaînchisorii în condiţiile art. 62 nu a fost executată şia fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art.63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi alin. (6), instanţa

revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei,la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuitamenda.

(4) Dacă pe parcursul termenului de supravegherecel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune,descoperită până la împlinirea termenului şi pentrucare s-a pronunţat o condamnare la pedeapsaînchisorii, chiar după expirarea acestui termen,instanţa revocă suspendarea şi dispune executareapedepsei.

(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune sestabileşte şi se execută, după caz, potrivitdispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.

(6) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită dinculpă, instanţa poate menţine sau revocasuspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Art. 864. Revocarea suspendării executării pedepsei

sub supraveghere. (1) Dispoziţiile art. 83 şi 84 seaplică în mod corespunzător şi în cazul suspendăriiexecutării pedepsei sub supraveghere.

(2) Dacă cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea-

credinţă, măsurile de supraveghere prevăzute de lege oriobligaţiile stabilite de instanţă, aceasta revocăsuspendarea executării pedepsei sub supraveghere,dispunând executarea în întregime a pedepsei.*

__________*Alineatul (2) a fost modificat prin art. I

pct. 38 din Legea nr. 278/2006.



61

În cazul revocării, dispoziţiile alin. (1), alin. (4) şialin. (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 97. Anularea suspendării executăriipedepsei sub supraveghere. (1) Dacă pe parcursul

termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a

dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat

pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestuitermen, suspendarea se anulează, aplicându-se,

după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de

infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.(2) În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate

intermediară, instanţa poate dispune suspendareaexecutării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinitecondiţiile prevăzute în art. 91. Dacă se dispunesuspendarea executării pedepsei sub supraveghere,termenul de supraveghere se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare princare s-a pronunţat anterior suspendarea executăriipedepsei sub supraveghere.

Art. 98. Efectele suspendării executării pedepseisub supraveghere. (1) Dacă până la expirareatermenului de supraveghere condamnatul nu a

săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea

suspendării executării pedepsei sub supraveghere şinu s-a desco perit o cauză de anulare, pedeapsa seconsideră executată. (art. 866 Codul penal învigoare)

(2) Suspendarea executării pedepsei subsupraveghere nu produce efecte asupra măsurilor desiguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute înhotărârea de condamnare. (art. 81 alin. 5 Codul

penal în vigoare)

Art. 865. Anularea suspendării executării pedepsei

sub supraveghere. (1) Dispoziţiile art. 85 alin. 1 şi 2 se

aplică în mod corespunzător şi în cazul suspendăriiexecutării pedepsei sub supraveghere.

(2) În cazurile prevăzute în art. 85 alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani,instanţa poate aplica dispoziţiile art. 861. În cazul cândse dispune suspendarea executării pedepsei subsupraveghere, termenul de încercare se calculează de ladata rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a

pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executăriipedepsei.

Art. 866. Reabilitarea în cazul suspendării executării

pedepsei sub supraveghere. Dacă cel condamnat nu asăvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului deîncercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendăriiexecutării pedepsei în baza art. 864, el este reabilitat de

drept.

Secţiunea a 6-a.

Liberarea condiţionată

Secţiunea a 6-a. Liberarea condiţionată

Art. 99. Condiţiile liberării condiţionate în cazuldetenţiunii pe viaţă. (1) Liberarea condiţionată încazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de

detenţiune;b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată

durata executării pedepsei;c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile

civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară decazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să

Capitolul III. Pedepsele aplicabile

persoanei fizice*

__________*Titlul capitolului III a fost modificat prin


Secţiunea I. Detenţiunea pe viaţă

Art. 55.1 Liberarea condiţionată. (1) Cel condamnat

la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberatcondiţionat după executarea efectivă a 20 de ani dedetenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şidă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama

şi de antecedentele sale penale.(2) Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani

pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei poate filiberat condiţionat după executarea efectivă a 15 anide detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte



62

le îndeplinească;d) instanţa are convingerea că persoana condamnată

s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce

au determinat acordarea liberării condiţionate şiatenţionarea condamnatului asupra conduitei saleviitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va

mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile desupraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îirevin pe durata termenului de supraveghere.

(3) De la data liberării condiţionate, condamnatuleste supus unui termen de supraveghere de 10 ani.

Art. 100. Condiţiile liberării condiţionate în cazulpedepsei închisorii. (1) Liberarea condiţionată încazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat cel puţin două treimidin durata pedepsei, în cazul închisorii care nudepăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazulînchisorii mai mari de 10 ani;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei înregim semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiilecivile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară decazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate săle îndeplinească;

d) instanţa are convingerea că persoana condamnatăs-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată,după executarea efectivă a jumătate din durata

pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani,sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, încazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă suntîndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).

(art. 60 alin. 2 Codul penal în vigoare) (3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în

alin. (1) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberareacondiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea

efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepseiînchisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10ani. (art. 59 alin. 2 Codul penal în vigoare)

(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute înalin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberareacondiţionată nu poate fi dispusă înainte de executareaefectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei

închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10ani. (art. 591 alin. 2 Codul penal în vigoare)

(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce

au determinat acordarea liberării condiţionate şiatenţionarea condamnatului asupra conduitei saleviitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va

mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile desupraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revinpe durata termenului de supraveghere.

condiţii prevăzute în alin. 1.(3) Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen

de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârşitdin nou o infracţiune. Dacă în acest interval de timp

cel liberat a comis din nou o infracţiune, se aplică, înmod corespunzător, dispoziţiile art. 61.

Secţiunea II. Închisoarea

Art. 59. Liberarea condiţionată. (1) După ce aexecutat cel puţin două treimi din durata pedepsei încazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţintrei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani,condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinatşi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se

seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat

condiţionat înainte de executarea în întregime apedepsei.

(2) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute înalin. 1 se ţine seama de partea din durata pedepseicare poate fi considerată, potrivit legii, ca executatăpe baza muncii prestate. În acest caz însă, liberareacondiţionată nu poate fi acordată înainte de

executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10ani.

(3) Când condamnatul execută mai multe pedepsecu închisoare care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă arătate în alin. 1 se socotesc în raport cutotalul pedepselor.

(4) În aplicarea dispoziţiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o

execută condamnatul.

Art. 591. Liberarea condiţionată în cazul

infracţiunilor săvârşite din culpă. (1) Celcondamnat pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni din culpă poate fi liberat condiţionatînainte de executarea în întregime a pedepsei, după cea executat cel puţin jumătate din durata pedepsei încazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţindouă treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani,dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute în art.59 alin. 1.

(2) Dispoziţiile art. 59 alin. 2 se aplică în modcorespunzător, liberarea condiţionată neputând fiacordată înainte de executarea efectivă a cel puţin otreime din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte10 ani şi a cel puţin jumătate când pedeapsa este mai

mare de 10 ani.(3) În cazul în care pedeapsa ce se execută este

rezultată din concursul între infracţiuni săvârşite din



63

(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionateşi data împlinirii duratei pedepsei constituie termen desupraveghere pentru condamnat.

Art. 101. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile. (1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la dataliberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatultrebuie să respecte următoarele măsuri desupraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datelefixate de acesta;

b) să primească vizitele persoanei desemnate cusupravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţeişi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a

permite controlul mijloacelor sale de existenţă.(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate

impune condamnatului să execute una sau mai multedintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori decalificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe dereintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii

culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiileart. 59.

(4) Dispoziţiile art. 59 alin. 3 şi 4 se aplică în modcorespunzător.

Art. 60. Liberarea condiţionată în cazuri speciale. (1) Condamnatul care, din cauza stării sănătăţii saudin alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă orinu mai este folosit, poate fi liberat condiţionat dupăexecutarea fracţiunilor de pedeapsă arătate în art. 59sau, după caz, în art. 591, dacă dă dovezi temeinice dedisciplină şi de îndreptare.

(2) Cei condamnaţi în timpul minorităţii, cândajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţiitrecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55de ani pentru femei, pot fi liberaţi condiţionat, dupăexecutarea unei treimi din durata pedepsei în cazulînchisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţiîn cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacăîndeplinesc celelalte condiţii prevăzute în art. 59 alin.1.

(3) Persoanele prevăzute în alin. 2, condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă, pot filiberate condiţionat după executarea unei pătrimi dindurata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte

10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai maride 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute în art. 59 alin. 1.

(4) Dacă pedeapsa ce se execută este rezultată dinconcursul între infracţiuni săvârşite din culpă şiinfracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile privindliberarea condiţionată în cazul infracţiunilor intenţionate.

(5)Când condamnatul execută mai multe pedepse

cu închisoare, care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor .

(6)În toate cazurile, la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepseiconsiderată, potrivit legii, ca executată pe bazamuncii prestate.

(7) Dispoziţiile art. 59 alin. 4 se aplică în modcorespunzător.



64

din comunitate;

c) să nu părăsească teritoriul României;d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite

manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri defamilie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea

infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu conducă anumite vehicule stabilite deinstanţă;

g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte niciocategorie de arme.

(3) Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi

impuse în măsura în care nu au fost aplicate înconţinutul pedepsei complementare a interziceriiexercitării unor drepturi.

(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (2)lit. e), instanţa individualizează, în concret, conţinutulacestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.

(5) Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute

în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentulacordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime dindurata termenului de supraveghere, dar nu mai mult

de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g)

se execută pe toată durata termenului de supraveghere.(6) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor

prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b), instanţa vaconsulta serviciul de probaţiune, care este obligat săformuleze recomandări în acest sens.

Art. 102. Supravegherea condamnatului.(1) Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art.101 alin. (1) lit. c)-e) se comunică serviciului de probaţiune.

(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzuteîn art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) se face de serviciulde probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire aobligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se

face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de

probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.(3) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute

în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate fi realizată şiprintr-un sistem electronic de supraveghere, încondiţiile prevăzute de legea specială.

(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiuneare obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificareaobligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executăriiunora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile desupraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,obligaţiile ce îi revin.

Art. 103. Modificarea sau încetarea obligaţiilor. (1)

Dacă pe durata supravegherii au intervenit motivecare justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fiesporirea sau diminuarea condiţiilor de executare acelor existente, instanţa dispune modificareaobligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asiguracondamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.

(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre

obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază cămenţinerea acestora nu mai este necesară.



65

Art. 104. Revocarea liberării condiţionate. (1) Dacă pe durata supravegherii persoanacondamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de

supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse,instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restuluide pedeapsă.

(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat asăvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită întermenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţato condamnare la pedeapsa închisorii, chiar dupăexpirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şidispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută,după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în modcorespunzător şi în cazul liberării condiţionate dinexecutarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.

Art. 105. Anularea liberării condiţionate. (1) Dacă

pe parcursul termenului de supraveghere se descoperăcă persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat

pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestuitermen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz,dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată,sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art.100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată.Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere

se calculează de la data acordării primei liberări.(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea

pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei

complementare a interzicerii exercitării unor drepturineexecutată la data anulării liberării se va executadupă executarea pedepsei închisorii.

Art. 106. Efectele liberării condiţionate. Dacă pânăla expirarea termenului de supraveghere condamnatul

nu a săvârşit din nou o infracţiune, nu s-a dispus

revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o

cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

Art. 61. Efectele liberării condiţionate. (1) Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalulde timp de la liberare şi până la împlinirea durateipedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou oinfracţiune. Dacă în acelaşi interval cel liberat acomis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama degravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerealiberării condiţionate, fie revocarea. În acest din urmăcaz, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşităulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de

executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor până la 5 ani.

(2) Revocarea este obligatorie în cazul când faptasăvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului,o infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune deomor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut caurmare moartea unei persoane sau o infracţiune princare s-au produs consecinţe deosebit de grave.



66

TITLUL III al părţii generale din noul cod penal reglementează

pedepsele.

În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea

de a crea un mecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea

şi aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o

constrângere proporţională în raport cu gravitate infracţiunii săvârşite şi

periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a

infractorului.

O asemenea abordare este susţinută pe de o parte de reglementările

similare din majoritatea codurilor penale europene care în ultimul deceniu aumanifestat o preocupare constantă în acest sens, dar şi de realităţile practicii

judiciare care, deşi a evidenţiat în perioada postdecembristă o infracţionalitate

din ce în ce mai variată sub aspectul modalităţilor faptice de comitere, a

motivelor ori a scopurilor urmărite, nu a avut la dispoziţie un sistem sancţionator

adaptat acestor noi realităţi.

Sistemul pedepselor este reglementat în Titlul III şi este structurat pecapitole şi secţiuni:

a) Capitolul I Categoriile pedepselor ( art. 53 - art. 55);

b) Capitolul al II- lea Pedepsele principale:

- Secţiunea 1 - Detenţiunea pe viaţă ( art. 56 - art. 59);

- Secţiunea a 2-a - Închisoarea (art. 60);

- Secţiunea a 3-a - Amenda (art. 61 - art. 64);c) Capitolul al III- lea Pedeapsa accesorie şi Pedepsele complementare:

- Secţiunea 1 -Pedeapsa accesorie (art. 65),

- Secţiunea a 2-a - Pedepsele complementare (art. 66 - art. 70);

d) Capitolul al IV – lea Calculul duratei pedepselor (art. 71 - art. 73);

e) Capitolul al V- lea Individualizarea pedepselor:

- Secţiunea 1 - Dispoziţii generale (art. 74);



67

- Secţiunea a 2-a - Circumstanţele atenuante şi agravante (art. 75 - art.

79);

- Secţiunea a 3-a - Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 - art. 82);

- Secţiunea a 4-a - Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 - art. 90);

- Secţiunea a 5-a - Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

(art. 91 - art. 98);

- Secţiunea a 6-a - Liberarea condiţionată (art. 99 - art. 106).

În ceea ce priveşte categoriile pedepselor, noul cod penal le menţine pe

cele din codul penal în vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosinddrept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De

aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapsă începe cu pedepsele

principale, continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele

complementare, iar ca elemente de noutate, în categoria pedepselor

complementare a fost diversificat conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi

şi a fost introdusă o nouă pedeapsă constând în afişarea sau publicarea hotărâriidefinitive de condamnare.

În materia pedepselor principale, pentru consecvenţă, noul cod penal

defineşte fiecare dintre cele trei pedepse principale şi nu doar pedeapsa amenzii

aşa cum se întâmplă în codul penal în vigoare.

De asemenea, s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal privitoarela regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de

detenţie şi cele privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii

de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate.

Instituţia liberării condiţionate nu mai este reglementată în capitolul

privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei,

raţiunea noii sistematizării fiind aceea că liberarea condiţionată reprezintă o

formă de individualizare a executării pedepsei.



68

Reglementarea pedepsei detenţiunii pe viaţă nu a suferit modificări

semnificative faţă de codul penal în vigoare, însă s-a renunţat la interdicţia

absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit

vârsta de 65 de ani (faţă de 60 de ani în reglementarea în vigoare) 60 de ani

până la pronunţarea hotărârii de condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei

cât mai bune individualizări în raport de particularităţile diferitelor situaţii

concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea instanţei de judecată să

aprecieze, ţinând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei -

unul dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educaţie, vârsta şi stareade sănătate - dacă într -un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei

detenţiunii pe viaţă. O modificare în acelaşi sens şi având la bază aceleaşi raţiuni

priveşte renunţarea la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu

pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani.

Obligativitatea înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, din actuala

reglementare, condiţionată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilăîntrucât nu se ţine seama în nici un fel de conduita condamnatului în timpul

executării pedepsei şi în plus, dacă partea din detenţiune executată este cel puţin

egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie eliberarea

condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este evident

că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o

persoană în vârstă de 35 de ani condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar trebui eliberată în mod obligatoriu în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani

întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a înlocuit detenţiunea pe

viaţă, se constată ca fiind executată.

În schimb s-a renunţat la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii

pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit 65 de ani.

Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de

particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practică s-a



69

dat posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze în fiecare caz concret

dacă se impune sau nu înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă.

În noul cod penal pedeapsa amenzii cunoaşte o nouă reglementare dar şi

o sferă de aplicare semnificativ lărgită faţă de codul penal în vigoare, prin

creşterea numărului infracţiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda

poate fi aplicată ca pedeapsă unică dar mai cu seamă ca pedeapsă alternativă la

pedeapsa închisorii (aproximativ 60 în codul actual – aproximativ 175 în noul

cod).

Un prim element de noutate constă în calcularea amenzii prin sistemulzilelor amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o

mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul

proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor -amendă, cât şi al eficienţei, prin

determinarea valorii unei zile-amendă ţinând seama de situaţia patrimonială a

condamnatului. Acest sistem foloseşte două elemente esenţiale pentru

determinarea cuantumului amenzii şi anume: numărul zilelor -amendă, careexprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului,

considerent pentru care numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor

generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile-amendă, care

reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă ce se determină

ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale

acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilite, numărul zilelor -amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendă iar rezultatul obţinut

reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de

amendă. De menţionat că acest sistem de aplicare a pedepsei a fost preluat şi de

Legea nr. 301/2004.

Proiectul stabileşte limitele generale ale numărului zilelor -amendă între

30 zile şi 400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei şi 500 lei.

În privinţa limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului



70

zilelor-amendă care, ca şi în actualul cod penal, se determină în raport de modul

în care norma de încriminare prevede amenda ca pedeapsă unică ori alternativ cu

pedeapsa închisorii de o anumită durată.

Al doilea element de noutate constă în posibilitatea fie de a majora

limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu

pedeapsa închisorii, atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea

unui folos patrimonial. Raţiunea introducerii acestei reglementări este explicată

de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să nu

presupună majorarea duratei pedepsei închisorii. În ultimul deceniu şi jumătate

fenomenul infracţional s-a amplificat ca urmare a creşterii considerabile anumărului infracţiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce

beneficii patrimoniale infractorilor iar în faţa acestei realităţi până acum, în

planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună şi suficientă majorarea

semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni efectul nefiind nici

pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordări a dus la apariţia unor

pedepse cu închisoarea disproporţionate în raport cu importanţa valorii sociale protejate de legea penală şi locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite

penal, ajungându-se astfel la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracţiuni

contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracţiuni contra

vieţii.

Pentru a asigura mijloacele juridice necesare şi eficiente în prevenirea şi

sancţionarea acestei categorii de infracţiuni prin care s-a urmărit obţinerea unuifolos patrimonial, pe fondul diminuării semnificative a duratei pedepsei cu

închisoarea aşa cum se observă în partea specială a proiectului, s-a optat pentru

soluţia introducerii posibilităţii aplicării şi a unei constrângeri de ordin

patrimonial, atunci când instanţa apreciază că o asemenea sancţiune este

necesară şi contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei. Astfel, în cazul

în care pentru infracţiunea săvârşită, prin care s-a urmărit obţinerea unui folos

patrimonial, legea prevede numai pedeapsa amenzii, sau pedeapsa amenzii este



71

prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii dar instanţa optează pentru aplicarea

amenzii, limitele speciale ale acesteia se pot majora cu o treime. Dacă în schimb

legea prevede pentru infracţiunea comisă numai pedeapsa cu închisoarea, sau

pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii dar instanţa optează pentru

aplicarea pedepsei cu închisoarea, instanţa va putea aplica pe lângă pedeapsa

închisorii, atunci când va considera necesar, şi pedeapsa amenzii care va însoţi

astfel pedeapsa închisorii. Durata pedepsei închisorii şi cuantumul pedepsei

amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor de individualizare a celor două pedepse

între limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentruaceeaşi faptă nu reprezintă o premieră pentru legislaţia noastră penală, fiind

întâlnită în Codul penal din 1936 [art. 25 pct.5 şi art. 52 alin.(1)] iar în prezent

este consacrată şi în dreptul francez (art. 131-2, 131-5 C. pen.), olandez [art. 9

alin.(3) C. pen.], italian [art. 24 alin.(2)], elveţian (art. 50), german (§ 41),

reglementarea propusă fiind inspirată de prevederile codului german.

Un alt element de noutate apare în reglementarea înlocuirii pedepseiamenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii prin prestarea

unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Reglementarea în vigoare

prevede că sustragerea cu rea-credinţă a condamnatului de la plata amenzii

conduce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, dar acest lucru este

posibil numai dacă infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea prevede

pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii. În cazul în care infracţiuneasăvârşită este sancţionată numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu

rea-credinţă de la plata amenzii la care a fost condamnat, instituţia înlocuirii

amenzii devine inoperabilă. De asemenea, dacă cel condamnat, deşi de bună-

credinţă, nu poate executa pedeapsa amenzii şi nici nu are bunuri care să poată fi

executate silit nu va suporta în final nici un fel de constrângere ca efect al

infracţiunii comise.



72

Pentru a înlătura aceste neajunsuri ale reglementării actuale, în cazul

neexecutării amenzii cu rea-credinţă, se trece mai întâi la executarea silită a

condamnatului şi dacă nici în acest fel nu se poate obţine contravaloarea

amenzii, din cauza relei credinţe a condamnatului, care şi-a diminuat ori

înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanţa procedează la înlocuirea

pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă

stabilite prin hotărârea iniţială de condamnare în zile de închisoare. În acest fel

dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea

amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de

încriminare.În ipoteza în care condamnatul este de bună credinţă însă se află în

imposibilitatea de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii şi nici nu poate

fi executat silit din motive neimputabile, instanţa, cu consimţământul prealabil al

condamnatului, înlocuieşte zilele de amendă cu un număr corespunzător de zile

de muncă în folosul comunităţii. Reglementată în acest fel munca în folosul

comunităţii apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă substitutivă deexecutare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de bună credinţă insolvabile

care consimt la executarea pedepsei amenzii în această modalitate. Până la

executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii aceasta poate

înceta, dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor

de amendă rămase neexecutate, ori poate fi transformată în privare de libertate

prin înlocuirea zilelor de amendă neexecutate în zile de închisoare, dacă persoana condamnată fie nu execută munca în folosul comunităţii în condiţiile

stabilite de instanţă fie săvârşeşte o nouă infracţiune.

În materia pedepsei accesorii şi a pedepselor complementare, noul cod

penal urmăreşte să asigure judecătorului o paletă largă de măsuri care, prin

flexibilitate şi diversitate, să permită o cât mai bună individualizare judiciară. În

acest sens, în legătură cu interzicerea exercitării unor drepturi, noua

reglementare, pe de o parte, extinde considerabil libertatea judecătorului în



73

alegerea acestora, iar pe de altă parte, lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare

poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară.

În plus, în categoria pedepselor complementare este introdusă o nouă

specie de pedeapsă, respectiv publicarea hotărârii definitive de condamnare.

Pedeapsa accesorie cunoaşte o reglementare diferită faţă cea actuală, atât

sub aspectul modului de aplicare cât şi sub aspectul conţinutului, după cum

aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii.

Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă este

reglementată similar cu dispoziţiile în vigoare şi se aplică de drept, prin efectul

legii, iar sub aspectul conţinutului poartă asupra a 6 drepturi expres prevăzute

(dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;

dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul

străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile

părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator).

Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii îşi păstreazăcaracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare însă sfera pedepsei

accesorii obligatorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi ca urmare

a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost redusă, în timp ce sfera

pedepsei accesorii facultative, constând în interzicerea exercitării unor drepturi

atunci când instanţa consideră necesar, a fost semnificativ extinsă.

Pedeapsa accesorie obligatorie constă în interzicerea exercitării

drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, ori

de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, iar raţiunea pentru

care s-a menţinut îngrădirea acestora prin efectul legii se explică prin vădita

incompatibilitate dintre starea de persoană condamnată aflată în executarea unei

pedepse privative de libertate şi exigenţele cerute pentru reprezentarea sau

slujirea interesului public.



74

Acest temei nu mai este la fel de convingător în cazul dreptului de a alege,

drepturilor părinteşti ori a dreptului de a fi tutore sau curator, fapt pentru care

acestea au fost excluse din conţinutul pedepsei accesorii obligatorii rămânând

instanţei posibilitatea de a interzice exercitarea acestora ca pedeapsă accesorie

facultativă.

Un argument în plus a reprezentat şi practica Curţii Europene a

Drepturilor Omului care, prin decizii de speţă, a subliniat anumite exigenţe

privitoare la condiţiile de restrângere a exercitării drepturilor părinteşti ori a

dreptului de a alege, drepturi aflate sub protecţia Convenţiei pentru Apărarea

Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În ceea ce priveşte însă interzicerea exercitării dreptului de a alege, care în

prezent se aplică de drept cu titlu de pedeapsă accesorie pe durata executării

oricărei pedepse privative de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

decis, prin hotărârea pronunţată de Marea Cameră la 6 octombrie 2005 în cauza

Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2), că interzicerea generală şi nediferenţiată a

dreptului de vot al deţinuţilor, dacă este aplicabilă de drept tuturor deţinuţilor condamnaţi ce se află în executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei

principale şi independent de natura sau de gravitatea infracţiunii pe care au

comis-o şi de situaţia lor personală, este incompatibilă cu articolul 3 din

Protocolul 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale. Ţinând seama de argumentele Curţii, ca şi în cazul interzicerii

drepturilor părinteşti, reglementarea din proiect introduce dreptul de a alege însfera pedepsei accesorii facultative lăsând astfel instanţei libertatea de a aprecia

dacă, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana

infractorului, această pedeapsă este necesară.

Pedeapsa accesorie facultativă constă în interzicerea exercitării, pe durata

executării unei pedepse privative de libertate, a acelor drepturi pe care

judecătorul a considerat necesar să le interzică persoanei condamnate cu titlu de



75

pedeapsă complementară. De la această regulă sunt exceptate: dreptul de a fi

ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o

funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care intră în conţinutul pedepsei

accesorii obligatorii şi care se execută chiar dacă nu au fost interzise cu titlul de

pedeapsă complementară; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României,

întrucât această sancţiune, prin natura sa, poate fi pusă în executare numai după

executarea pedepsei principale şi nu concomitent cu aceasta.

Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută, din

momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa

principală a fost executată sau considerată ca executată. O situaţie particulară,care reprezintă o excepţie de la regulă, se întâlneşte în cazul interzicerii

exercitării dreptului de a se afla pe teritoriul României unui străin, condamnat la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă, caz în care pedeapsa accesorie se va executa sub

acest aspect de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost

considerată ca executată.

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi a

suferit modificări atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la

10 ani la 5 ani, cât şi sub aspectul conţinutului, prin creşterea numărului

drepturilor care intră în conţinutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei

interzicerii exercitării unor drepturi se urmăreşte o motivare suplimentară a

condamnatului pentru respectarea legalităţii prin stabilirea unui orizont de timprezonabil la împlinirea căruia vor înceta aceste restricţii.

Sub aspectul conţinutului, pedeapsa complementară dă posibilitatea

interzicerii exercitării următoarelor drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii

publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;



76

d) dreptul de a alege;

e) drepturile părinteşti;

f) dreptul de a fi tutore sau curator;

g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a

desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;

h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;

i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule, stabilite de

instanţă;

j) dreptul de a părăsi teritoriul României;

k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;

l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;

m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări

sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;

n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu

persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţăori de a se apropia de acestea.

Prin diversificarea conţinutului acestei pedepse se realizează o mai bună

adecvare a sancţiunii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei sporindu-i în

acest fel considerabil eficienţa. Totodată, au fost introduse în conţinutul

pedepsei complementare o parte din sancţiunile care în prezent se regăsesc în

materia măsurilor de siguranţă, respectiv interzicerea de a se afla în anumitelocalităţi, expulzarea străinilor şi interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o

perioadă determinată, întrucât prin natura lor acestea au un pronunţat caracter

punitiv urmărind în principal restrângerea libertăţii de mişcare şi numai indirect,

datorită acestui efect, se realizează înlăturarea stării de pericol şi prevenirea

comiterii de noi infracţiuni. Reglementarea propusă este în acord şi cu viziunea

majorităţii sistemelor europene asupra acestor sancţiuni (art. 131-30 C. pen.

francez, art. 39 C. pen. spaniol, art. 39 C. pen. polonez).



77

Un alt element de noutate priveşte lărgirea domeniului de aplicare a

acestei pedepse realizată prin extinderea sferei pedepselor principale pe lângă

care aceasta poate fi dispusă, astfel, interzicerea exercitării unor drepturi fiind

posibilă atât pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia, cât şi pe

lângă pedeapsa amenzii. Concepţia codului penal în vigoare, care condiţionează

posibilitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi de săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate exprimată în

aplicarea pedepsei închisorii de cel puţin 2 ani, a fost abandonată în favoarea

unei reglementări mai flexibile, care permite evaluarea necesităţii aplicării

pedepsei complementare ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii,împrejurările cauzei şi persoana infractorului, fără a mai interesa natura sau

durata pedepsei principale aplicate. O reglementare similară conţine şi art. 131-7

C. pen. francez.

Modificări au fost aduse şi în legătură cu momentul începerii executării

pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, prin instituirea a

două excepţii de la regula executării acestei pedepse după ce pedeapsa închisoriia fost executată sau considerată ca executată. Aceste excepţii sunt întâlnite în

cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau al suspendării condiţionate a

executării pedepsei sub supraveghere, situaţii în care executarea pedepsei

complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare.

În materia pedepselor complementare a fost introdusă o nouă pedeapsă, publicarea hotărârii definitive de condamnare, cu scopul de a creşte eficienţa

mesajului actului de justiţie dar şi pentru a asigura o reparaţie de ordin moral

persoanei vătămate. Această pedeapsă, ce a fost reglementată anterior în Codul

Penal din 1936 (art. 61 - 62), se regăseşte în prezent în categoria pedepselor

aplicabile persoanei juridice.



78

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi

sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita

procesului de îndreptare şi recuperare a condamnatului întrucât aceasta

presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii

infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport

cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

În scopul realizării unei cât mai bune evaluări a gravităţii infracţiunii

comise şi a periculozităţii infractorului au fost reglementate mai multe criterii

generale de individualizare a pedepsei pe baza cărora judecătorul să poată obţine

o imagine clară asupra semnificaţiei sociale a infracţiunii comise şi a persoaneiinfractorului. În plus, se instituie obligativitatea prezentării motivelor de fapt

avute în vedere în procesul de individualizare pentru a se putea observa modul

în care acestea se reflectă în rezultatul evaluării.

În noul cod penal s-a renunţat la menţionarea explicită drept criterii de

individualizare a dispoziţiilor părţii generale şi ale părţii speciale a codului,

respectiv la cauzele care atenuează şi agravează răspunderea penală, deoareceacestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea

judiciară şi cunosc reglementări specifice. Ceea ce interesează în acest context,

sunt doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între

limitele speciale aşa cum au fost ele determinate prin aplicarea tuturor

prevederilor legale incidente.

În materia circumstanţelor atenuante elementele de noutate privesc

conţinutul circumstanţelor atenuante judiciare şi efectele circumstanţelor

atenuante. Sub aspectul conţinutului, a fost înlăturată circumstanţa privitoare la

conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, rămânând ca o

asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de

individualizare a pedepsei.



79

De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanţelor

atenuante, sub aspectul întinderii şi a modului de determinare al acestor efecte.

Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei

speciale maxime şi minime ale pedepsei prevăzute de lege. Reducerea atât a

limitei speciale minime cât şi a celei maxime a pedepsei conferă judecătorului o

mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea că nu

mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei

dar păstrează această posibilitate în măsura în care operaţiunea de

individualizare conduce la o asemenea concluzie. În acelaşi timp, prin reducerea

limitelor speciale ale pedepsei cu o fracţie (1/3) se realizează o determinare proporţională a efectului atenuant ţinând cont de gradul de pericol abstract

stabilit de legiuitor pentru o anumită infracţiune.

În privinţa circumstanţelor agravante, principala modificare constă în

renunţarea la categoria circumstanţelor agravante judiciare întrucât, ţinând

seama de modul imprecis al reglementării şi de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilităţii legii, lăsând

posibilitatea agravării răspunderii penale a unei persoane, căreia i se reproşează

adoptarea unei conduite periculoase, în condiţiile în care fapta ce atrage acest

efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru se putea înţelege fără echivoc în

ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai grav. Modul în care

aceste circumstanţe funcţionează astăzi în practica judiciară oferă adeseoriexemple tipice de analogie în defavoarea inculpatului, procedeu prohibit în

dreptul penal şi sancţionat de jurisprudenţa CEDO pe terenul art. 7 din

Convenţie. Mai trebuie menţionat şi faptul că niciunul dintre sistemele

legislative de referinţă nu conţine o reglementare a unor circumstanţe agravante

judiciare.



80

Sub aspectul conţinutului circumstanţelor agravante s-a procedat la o

reevaluare a împrejurărilor care au aptitudinea de a evidenţia un grad de pericol

ridicat astfel încât să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe legale.

Astfel, s-a extins şi sfera de aplicare a circumstanţei privind comiterea

infracţiunii de către o persoană în stare de intoxicaţie preordinată, la cauzele care

determină această stare fiind adăugate, pe lângă alcool, şi alte substanţe

psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale sau

medicale. Introducea acestei circumstanţe este determinată de constatările

practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracţiuni contra

persoanei şi contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumuluide alcool, de droguri sau de alte substanţe interzise ori cu regim special.

S-a renunţat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracţiunii din

motive josnice deoarece, prin forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a

cazurilor comiterea infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni

admiraţie sau pot reprezenta repere morale. În măsura în care, într -un caz

concret, mobilul comiterii infracţiunii evidenţiază în mod flagrant nivelul scăzutde conştiinţă al infractorului, această împrejurare poate fi avută în vedere în

procesul de individualizare al pedepsei. În plus, conţinutul acestei circumstanţe

nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină şi jurisprudenţă.

Totodată a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în

săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei

vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze, întrucâto asemenea împrejurare evidenţiază o periculozitate ridicată a infracţiunii dar şi

a infractorului.

În privinţa efectelor circumstanţelor agravante acestea se determină prin

aplicarea unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii

prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii

prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 2 ani.



81

Tot în materia individualizării judiciare au fost reglementate şi soluţiile în

cazul existenţei unui concurs de cauze de atenuare şi/sau de agravare a

pedepsei aplicabile aceleiaşi infracţiuni, cauze ale căror efecte se determină fără

excepţie prin aplicarea unor fracţii asupra limitelor speciale ale pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

În cazul cauzelor de atenuare, înţelegând aici tentativa, circumstanţele

atenuante şi cazurile speciale de reducere a pedepsei prevăzute în partea specială

a codului ori în legile speciale, acestea îşi produc efectele succesiv asupra

limitelor speciale ale aceleiaşi infracţiuni, fiind valorificate fără excepţie în

procesul de individualizare.

Existenţa mai multor cauze de agravare în cazul aceleiaşi infracţiuni,

respectiv circumstanţe agravante, infracţiune continuată sau recidivă, va atrage

aplicarea succesivă a tratamentului sancţionator prevăzut pentru aceste cauze.

Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente atât cauze de atenuar e

cât şi de agravare, după regulile deja arătate, se va da efect mai întâi cauzelor de

atenuare şi apoi cauzelor de agravare, în acest fel fiind valorificatecorespunzător ambele categorii în procesul de individualizare a pedepsei.

Individualizarea judiciară a sancţiunilor reprezintă, la rândul ei, una

dintre instituţiile fundamental revizuite prin prevederile proiectului.

În scopul de a realiza mecanisme juridice care să permită instanţei

alegerea celei mai potrivite forme de tragere la răspundere penală, noul cod penal propune o nouă reglementare în această materie. Această formă de

individualizare are ca principală preocupare stabilirea modului în care

condamnatul va suporta coerciţia aplicată ca urmare a infracţiunii săvârşite,

operaţiune de asemenea sensibilă deoarece are aptitudinea de a influenţa direct

şi într -o proporţie semnificativă procesul de recuperare socială a infractorului.

Caracterul proporţional al pedepsei în raport cu gravitatea infracţiunii şi

periculozitatea infractorului nu trebuie să se reflecte doar în natura, durata sau



82

cuantumul acesteia ci şi în modul de executare, pentru că altfel există riscul ca

efortul depus pentru reintegrarea infractorului să producă efecte contrare

scopului urmărit.

Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea

pedepsei este condiţionată în acelaşi timp de evaluarea conduitei acestuia pe

parcursul procesului penal şi de atitudinea faţă de actul de justiţie. Astfel,

infractorul care s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a

autorului sau a participanţilor, nu poate beneficia de renunţarea la aplicarea

pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului penal şi

natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.

Pentru aceste considerente au fost reglementate două instituţii noi,

respectiv renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei, şi a fost

regândită instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care sunt

concepute într -o succesiune progresivă determinată de gravitatea infracţiuniicomise, periculozitatea infractorului, gradul de intervenţie pentru îndreptarea

condamnatului şi consecinţele asupra acestuia.

Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei

de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o

persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia,ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita

avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui

avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca

să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului..

Pentru a corela această dispoziţie cu reglementarea principiului

oportunităţii prevăzută în noul cod de procedură penală, s-a prevăzut că



83

renunţarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru fapta

comisă este închisoarea mai mare de 3 ani.

Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o

persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a

aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau

închisoarea de cel mult 2 ani iar instanţa apreciază, ţinând seama de persoana

infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii

infracţiunii, că în raport cu situaţia personală a inculpatului, aplicarea imediată a

unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă fixă de 2 ani.

Pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana faţă de care s-a

dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu

un conţinut flexibil şi variat, care să permită atât verificarea conduitei persoanei

(putând fi obligată să nu se deplaseze în anumite locuri, la anumite manifestări

sportive ori culturale, sau la alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nucomunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a

comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, sau să nu se

apropie de acestea etc.) cât şi sprijinirea acesteia pentru a conştientiza riscurile

la care se expune prin comiterea de infracţiuni ori de a-i înlesni integrarea

socială (putând fi obligat să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare

profesională, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile în condiţiile stabilite de instanţă, să

frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, să se supună

măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală etc.)

Sistemul de obligaţii pe durata termenului de supraveghere este de

asemenea unul flexibil, permiţând instanţei de judecată să-l adapteze în raport de

conduita persoanei supravegheate fie prin impunerea unor noi obligaţii, fie prin

sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, ori chiar prin



84

încetarea executării unora din obligaţiile pe care le-a impus iniţial, pentru a

asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.

Pentru a avea mai multe şanse de reuşită în procesul de recuperare a

persoanei aflată în termenul de supraveghere s-a acordat o atenţie sporită rolului

consilierilor de probaţiune, persoane specializate tocmai în acest gen de

activităţi, pentru a contribui într -un mod calificat la procesul de reintegrare

socială. În acest sens, pe durata termenului de supraveghere serviciul de

probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de

instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu

execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin

hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de

supraveghere.

Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere persoanei faţă de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa şi pe cale

de consecinţă nu este supusă nici unei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar

putea decurge din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o conduită care să

justifice opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă. Pentru a spori eficienţa

mijloacelor de protecţie a intereselor victimei, producerea efectelor este

condiţionată, printre altele, de îndeplinirea integrală a obligaţiilor stabilite prinhotărâre, în ipoteza neexecutării acestora fiind obligatorie revocarea amânării şi

dispunerea executării pedepsei, afară de cazul când infractorul dovedeşte că nu a

avut nici o posibilitate să le îndeplinească.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constă în stabilirea

şi aplicarea unei pedepse cu închisoarea de cel mult 3 ani, inclusiv în caz de

concurs de infracţiuni, dacă instanţa apreciază că, ţinând seama de persoana

infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii



85

infracţiunii, aplicarea pedepsei este suficientă, şi chiar fără executarea acesteia,

condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea

conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Termenul de supraveghere în cazul suspendării este unul variabil, fiind

cuprins între 2 şi 4 ani, dar nu mai mic decât durata pedepsei aplicate, iar

sistemul de supraveghere la care este supus condamnatul este asemănător cu cel

prevăzut în cazul amânării aplicării pedepsei. Sub aspectul conţinutului, sistemul

de supraveghere în cazul suspendării este mai redus întrucât o parte din

obligaţiile întâlnite în cazul amânării aplicării pedepsei sunt executate în cazul

suspendării cu titlu de pedeapsă complementară. În reglementarea noului cod, prestarea unei munci neremunerate în folosul

comunităţii este o caracteristică ce ţine de esenţa acestei instituţii, întrucât prin

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se instituie în sarcina

condamnatului, cu acordul acestuia, obligaţia executării unei asemenea

activităţi.

Un alt element de noutate costă în faptul că executarea pedepsei amenzii,aplicată fie ca pedeapsă principală unică fie ca pedeapsă principală pe lângă

pedeapsa închisorii atunci când prin infracţiunea comisă s-a urmărit obţinerea

unui folos patrimonial iar instanţa optează pentru o pedeapsă cumulativă, nu este

susceptibilă de suspendare.

În privinţa efectelor, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu

mai are ca efect intervenirea reabilitării de drept la expirarea termenului desupraveghere. Condamnarea va fi susceptibilă de reabilitare conform dreptului

comun, al cărei termen va curge de la împlinirea termenului de supraveghere. Ca

şi în cazul amânării aplicării pedepsei, producerea efectelor suspendării este

condiţionată de executarea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea

de condamnare, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nici o

posibilitate să le îndeplinească.



86

Instituţia liberării condiţionate cunoaşte modificări semnificative atât

sub aspectul condiţiilor de acordare cât şi al procesului de reintegrare socială a

condamnatului prin implicarea activă şi calificată a statului, în acest sens un rol

esenţial revenind consilierilor de probaţiune.

În privinţa condiţiilor de acordare, nu s-au menţinut dispoziţiile care creau

regimuri diferenţiate de acordare a liberării între condamnaţii femei şi bărbaţi ori

între condamnaţii pentru infracţiuni comise cu intenţie sau din culpă. În primul

caz, raţiunea modificării urmăreşte reglementarea unui regim unic în care

criteriul relevant să-l reprezinte durata pedepsei executate. În al doilea caz,

forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea nu mai poate constitui un

temei pentru fundamentarea unor regimuri diferenţiate de acordare a liberării

condiţionate deoarece forma de vinovăţie, a fost valorificată în operaţiunea de

individualizare a pedepsei, care se reflectă în natura, durata şi modul de

executare a pedepsei aşa cum au fost aplicate prin hotărârea de condamnare.

Orientarea europeană în această materie dar şi a Legii nr. 275/2006 privind

executarea pedepselor, pe deplin justificată, este de a reglementa acordarealiberării condiţionate ţinând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata

executării pedepsei, pentru că numai în acest fel poate fi influenţată şi modelată

mai eficient conduita condamnatului care dobândeşte astfel o motivare în plus

cunoscând că o bună conduită îl aduce mai aproape punerea în libertate.

Acordarea liberării ţinând seama de stări de fapt anterioare începerii executării,

precum natura sau gravitatea infracţiunii comise, forma de vinovăţie, conduita pe parcursul procesului, constituie o cauză de descurajare a condamnatului în

procesul de reintegrare deoarece acesta realizează că liberarea nu depinde de

conduita sa pe durata executării, ci de faptele sale anterioare, pe care oricum nu

le mai poate influenţa în nici un fel.

În acelaşi timp, prin modul de reglementare a condiţiilor de acordare se

evidenţiază mai clar rolul şi raţiunile liberării condiţionate. Practica judiciară din

ultimul deceniu a transformat liberarea condiţionată, este adevărat şi din cauza



87

majorării drastice a limitelor de pedeapsă, într -un drept al condamnatului de a fi

liberat după executarea fracţiei de pedeapsă prevăzută de lege. De asemenea, s-a

observat că în ceea ce priveşte condiţia existenţei dovezilor temeinice de

îndreptare, aceasta a fost socotită ca fiind îndeplinită atâta timp cât condamnatul

nu a fost sancţionat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerării.

Liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului

de a nu executa pedeapsa până la termen ci un instrument juridic prin care

instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării

pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu

ocazia condamnării întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durataexecutării, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale

şi convinge astfel instanţa că nu va mai comite infracţiuni iar liberarea sa

anticipată nu prezintă nici un pericol pentru colectivitate. Pornind de la aceste

considerente proiectul reglementează următoarele condiţii în raport cu care este

evaluată conduita condamnatului pentru acordarea liberării condiţionate:

a) a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a dovedit interesconstant în cadrul programelor de recuperare şi a făcut progrese evidente în

vederea reintegrării sociale;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau

deschis;

c) a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să leîndeplinească;

d) instanţa are convingerea că acesta s-a îndreptat şi că nu va mai săvârşi alte

infracţiuni.

Referitor la procesul de recuperare după liberare, pe parcursul termenului

de supraveghere condamnatului îi revine nu numai obligaţia generală negativă

de a nu mai comite alte infracţiuni, verificarea respectării acestei obligaţii fiind

supusă unui regim de supraveghere, dar şi o serie de obligaţii prin care se



88

urmăreşte reacomodarea acestuia cu viaţa în colectivitate pentru înlesnirea

reintegrării sale sociale.

În acest sens, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul este

obligat să respecte anumite măsuri de supraveghere (să se prezinte la serviciul

de probaţiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele persoanei

desemnate cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, orice schimbare a

locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea etc.) ori

poate fi obligat să îndeplinească anumite activităţi utile procesului de reintegrare

(să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; să

frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială organizate saucoordonate de serviciul de probaţiune, să nu se afle în anumite locuri sau la

anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de

instanţă etc.)

În legătură cu obligaţiile ce pot fi impuse condamnatului pe durata

liberării condiţionate se observă că acestea sunt similare sub aspectul

conţinutului cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, care deasemenea se execută pe durata liberării, însă acestea nu se vor suprapune

deoarece legea interzice impunea unor obligaţii ce au acelaşi conţinut cu o

interdicţie aplicată deja cu titlu de pedeapsă accesorie. Numai în măsura în care

anumite interdicţii nu au fost stabilite cu titlu de pedeapsă accesorie iar la data

liberării instanţa apreciază ca utilă aplicarea unora dintre acestea, o poate face

numai în măsura în care aceste interdicţii sunt prevăzute în cadrul obligaţiilor ce pot fi impuse condamnatului liberat şi numai cu acest titlu.



89

IX.

MINORITATEA


Titlul V. Minoritatea

Capitolul I. Regimul răspunderii penale aminorului

Art. 113. Limitele răspunderii penale. (1) Minorul

care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani

răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşitfapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspundepenal potrivit legii.

Art. 114. Consecinţele răspunderii penale. (1) Faţă de minorul care, la data săvârşiriiinfracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se

ia o măsură educativă neprivativă de libertate.(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua

o măsură educativă privativă de libertate înurmătoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-aaplicat o măsură educativă ce a fost executată ori acărei executare a început înainte de comitereainfracţiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentruinfracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau maimare ori detenţiunea pe viaţă.

Art. 115. Măsurile educative. (1) Măsurile educativesunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârşit de săptămână;d) asistarea zilnică.2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într -un centru educativ;

b) internarea într -un centru de detenţie.(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie

luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

Art. 116. Referatul de evaluare. (1) În vedereaefectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata

programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fiimpuse acestuia de către instanţă.

Titlul V. Minoritatea

Art. 99. Limitele răspunderii penale. (1) Minorul care nu

a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde

penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cudiscernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspundepenal.

Art. 100. Consecinţele răspunderii penale.(1) Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua omăsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. Laalegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol

social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltareaintelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile încare a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente

de natură să caracterizeze persoana minorului.(2) Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luareaunei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptareaminorului.

Art. 101. Măsurile educative.Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt:

a) mustrarea;

b) libertatea supravegheată;c) internarea într -un centru de reeducare;

d) internarea într -un institut medical-educativ.



90

(2) Referatul de evaluare privind respectarea

condiţiilor de executare a măsurii educative sau aobligaţiilor impuse se întocmeşte în toate cazurile încare instanţa dispune asupra măsurilor educative oriasupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executării măsuriieducative.

Capitolul II. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

Capitolul II. Regimul măsurilor educative

neprivative de libertate

Art. 117. Stagiul de formare civică. (1) Măsuraeducativă a stagiului de formare civică constă înobligaţia minorului de a participa la un program cu odurată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagăconsecinţele legale şi sociale la care se expune în cazulsăvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu

privire la comportamentul său viitor.(2) Organizarea, asigurarea participării şi

supravegherea minorului, pe durata cursului de formare

civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune,fără a afecta programul şcolar sau profesional alminorului.

Art. 118. Supravegherea. Măsura educativă asupravegherii constă în controlarea şi îndrumareaminorului în cadrul programului său zilnic, pe o duratăcuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciuluide probaţiune, pentru a asigura participarea la cursurişcolare sau de formare profesională şi prevenireadesfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cuanumite persoane care ar putea afecta procesul de

îndreptare a acestuia.

Art. 119. Consemnarea la sfârşit de săptămână.

(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit desăptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsilocuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o duratăcuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care,în această perioadă, are obligaţia de a participa laanumite programe ori de a desfăşura anumite activităţiimpuse de instanţă.

(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului

de probaţiune.

Art. 120. Asistarea zilnică. (1) Măsura educativă aasistării zilnice constă în obligaţia minorului de arespecta un program stabilit de serviciul de probaţiune,care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare aactivităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.

(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o



91

durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar supravegherea seface sub coordonarea serviciului de probaţiune.

Art. 121. Obligaţii ce pot fi impuse minorului. (1) Pe

durata executării măsurilor educative neprivative delibertate, instanţa poate impune minorului una sau mai

multe dintre următoarele obligaţii:a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare

profesională;

b) să nu depăşească, fără acordul serviciului deprobaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumitemanifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,stabilite de instanţă;

d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cumembri de familie ai acesteia, cu participanţii lasăvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite deinstanţă;

e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datelefixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sauîngrijire medicală.

(2) Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (1) lit.d), instanţa individualizează, în concret, conţinutulacestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.

(3) Supravegherea executării obligaţiilor impuse deinstanţă se face sub coordonarea serviciului de

probaţiune.(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative

de libertate, serviciul de probaţiune are obligaţia săsesizeze instanţa, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificareaobligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executăriiunora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile deexecutare a măsurii educative sau nu execută, încondiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Art. 122. Modificarea sau încetarea obligaţiilor. (1)

Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motivecare justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fiesporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor înmod corespunzător , pentru a asigura persoanei

supravegheate şanse mai mari de îndreptare.(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre

obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază cămenţinerea acestora nu mai este necesară.

Art. 123. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educativeneprivative de libertate.

(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiilede executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşimaximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativăneprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într -un centru

educativ, în cazul în care, iniţial, s-a luat măsuraeducativă neprivativă de libertate cea mai severă, pedurata sa maximă.



92

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b),dacă nici de această dată nu sunt respectate condiţiile deexecutare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse,instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă delibertate cu măsura internării într -un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsurieducative neprivative de libertate săvârşeşte o nouă

infracţiune sau este judecat pentru o infracţiuneconcurentă săvârşită anterior, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsurăeducativă neprivativă de libertate mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsurăeducativă privativă de libertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3) lit. a) şi lit. b), instanţa poateimpune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeştecondiţiile de executare a celor existente.

Capitolul III. Regimul măsurilor educative privative de libertate

Capitolul III. Regimul măsurilor educative

privative de libertate

Art. 124. Internarea într-un centru educativ. (1) Măsura educativă a internării într -un centru educativ

constă în internarea minorului într -o instituţie specializatăîn recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivitaptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare

socială.(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între

unu şi 3 ani. (3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o

nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiuneconcurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţinemăsura internării într -un centru educativ, prelungind

durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege,sau o poate înlocui cu măsura internării într -un centru de

detenţie.(4) În cazul în care pe durata internării minorul a

dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente învederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistăriizilnice pe o perioadă egală cu durata internăriineexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoanainternată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana

internată a împlinit vârsta de 18 ani.(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune

respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile

Art. 104. Internarea într-un centru de reeducare.

(1) Măsura educativă a internării într -un centru de

reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i seasigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

(2) Măsura internării se ia faţă de minorul în privinţacăruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare.



93

prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsuriiinternării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiilede executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiileimpuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şidispune executarea restului rămas neexecutat din duratamăsurii internării într -un centru educativ.

(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea durateiinternării, a unei noi infracţiuni de către o persoană carenu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s -a dispus

înlocuirea măsurii internării într -un centru educativ cu

măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şidispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internăriiiniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până lamaximul prevăzut de lege;

b) internarea într -un centru de detenţie.

Art. 125. Internarea într-un centru de detenţie.

(1) Măsura educativă a internării într -un centru de

detenţie constă în internarea minorului într -o instituţiespecializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şisupraveghere, unde va urma programe intensive de

reintegrare socială, precum şi programe de pregătireşcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de anisau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea seia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte onouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiuneconcurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsurainternării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2),determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Dindurata măsurii educative se scade perioada executată pânăla data hotărârii.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul adovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente învederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistăriizilnice pe o perioadă egală cu durata internăriineexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoanainternată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoanainternată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impunerespectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsuriiinternării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiilede executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiileimpuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şidispune executarea restului rămas neexecutat din duratamăsurii internării într-un centru de detenţie.

(7) În cazul săvârşirii, până la împlinirea durateiinternării, a unei noi infracţiuni de către o persoană carenu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s -a dispus

înlocuirea măsurii internării într -un centru de detenţie cu

măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi

dispune:a) executarea restului rămas din durata măsurii internării

într -un centru de detenţie;



94

b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. (3).

Art. 126. Schimbarea regimului de executare. Dacă în cursul executării unei măsuri educative privativede libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18

ani, are un comportament prin care influenţează negativsau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a

celorlalte persoane internate, instanţa poate dispunecontinuarea executării măsurii educative într -un

penitenciar.

Art. 127. Calculul duratei măsurilor educative. Încazul măsurilor educative privative de libertate,dispoziţiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător.

Art. 105. Internarea într-un institut medical-educativ.

Măsura internării într -un institut medical-educativ se ia

faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regimspecial de educaţie.

Art. 106. Durata măsurilor. (1) Măsurile prevăzute înart. 104 şi 105 se iau pe timp nedeterminat, însă nu potdura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura prevăzută în art. 105 trebuie să fie ridicată de îndată ce adispărut cauza care a impus luarea acesteia. Instanţa,dispunând ridicarea măsurii prevăzute în art. 105, poate,dacă este cazul, să ia faţă de minor măsura internării într -

un centru de reeducare.(2) La data când minorul devine major, instanţa poate

dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopuluiinternării.

Art. 107. Liberarea minorului înainte de a devenimajor. Dacă a trecut cel puţin un an de la data internăriiîn centrul de reeducare şi minorul a dat dovezi temeinicede îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuiaînainte de a deveni major.

Art. 108. Revocarea liberării sau internării minorului. (1) Dacă în perioada liberării acordate potrivit articoluluiprecedent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.

(2) Dacă în perioada internării într -un centru de

reeducare sau într -un institut medical-educativ ori a

liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte dinnou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul săi se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea.În cazul când nu este necesară o pedeapsă, se menţinemăsura internării şi se revocă liberarea.



95

Capitolul IV. Dispoziţii comune

Capitolul IV. Dispoziţii comune

Art. 128. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare. Încazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzelede atenuare şi agravare sunt avute în vedere la alegereamăsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzutede lege pentru fiecare măsură educativă.

Art. 129. Pluralitatea de infracţiuni. (1) În caz deconcurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii sestabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toatefaptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile

prevăzute în art. 74.(2) În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una

în timpul minorităţii şi una după majorat, pentruinfracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsurăeducativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majoratse stabileşte o pedeapsă, după care:

a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate,se execută numai pedeapsa;

b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii,care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrimedin durata măsurii educative ori din restul rămasneexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiuniicomise după majorat;

c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşitădupă majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numaiaceastă pedeapsă;

d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, acărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi

maximul prevăzut de lege pentru aceasta.(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata

pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din

momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat pânăla data judecării.

(4) În cazul săvârşirii după majorat a două sau maimultor infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulilereferitoare la concursul de infracţiuni, după care se faceaplicarea dispoziţiilor alin. (2).

(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit.b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei saual suspendării executării sub supraveghere.

Art. 130. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite întimpul minorităţii. Dacă pe durata termenului desupraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării

sub supraveghere ori al liberării condiţionate se descoperăcă persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune întimpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar dupăexpirarea acestui termen, o măsură educativă privativă delibertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se

anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile

art. 129 alin. (2)-(4).



96

Art. 131. Prescripţia răspunderii penale a minorilor. Termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzuteîn art. 154, se reduc la jumătate pentru cei care la data

săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau sesuspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.

Art. 132. Prescripţia executării măsurilor educative. (1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriuîntr-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive ahotărârii prin care au fost luate.

(2) Măsurile educative privative de libertate se prescriuîntr -un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.

(3) Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.

(4) În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea şi curgede la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s -a

dispus înlocuirea.

Art. 133. Efectele măsurilor educative. Măsurileeducative nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

Art. 134. Minorul devenit major. (1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică şi ma jorilor care, la data

săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18ani.

(2) Când, la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat

o măsură educativă privativă de libertate, infractorul aîmplinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând seama de

posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precumşi de celelalte criterii prevăzute în art. 74, poate dispuneexecutarea măsurii educative într -un penitenciar.

Art. 129. Termenele de prescripţie pentru minori.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale şi aexecutării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care ladata săvârşirii infracţiunii erau minori.

TITLUL V din noul cod penal este rezervat reglementărilor privind

minoritatea.

Aceste reglementări constituie unul dintre punctele centrale ale reformei

propuse de noul Cod penal.

O modificare majoră adusă de noul cod penal în această privinţă, este

renunţarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în

favoarea măsurilor educative. Modelul care a inspirat reglementarea actuală este

Legea Organică nr. 5/2000 privind reglementarea răspunderii penale a minorilor



97

în Spania (modificată prin Legea Organică nr. 8/2006), dar s-au avut în vedere şi

reglementări din dreptul francez (Ordonanţa din 2 februarie 1945 cu modificările

ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu

modificările ulterioare) şi dreptul austriac (Legea privind justiţia juvenilă din

1988).

Noul cod penal stabileşte ca regulă aplicarea în cazul minorilor a

măsurilor educative neprivative de libertate [art. 116 alin.(1)], măsurile privative

de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave

sau de minori care au comis multiple infracţiuni [art. 116 alin.(2)].

Măsurile educative neprivative de libertate sunt, în ordinea crescătoare

a gravităţii lor: stagiul de formare civică [într -o reglementare apropiată de cea a

art.15-1 alin.91) pct.6 din Ordonanţa franceză din 2 februarie 1945];

supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică. Ultimele

trei măsuri cunosc o reglementare apropiată de cea dată de art. 7 lit. g), h) din

Legea spaniolă nr. 5/2000. Sub aspectul conţinutului acestor măsuri, se impuneo explicaţie legată de supraveghere şi respectiv asistarea zilnică. Prima dintre

aceste măsuri nu presupune o implicare directă a serviciului de probaţiune în

realizarea activităţilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar

acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă programul obişnuit

(frecventarea cursurilor, activităţi sportive, recreative etc.). În schimb, asistarea

zilnică, presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, careîntocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături

de elementele obişnuite în raport de vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a

minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor şcolare) şi pe cele impuse de

instanţă potrivit art. 122 – orice activitate necesară realizării scopului măsurii

educative (spre exemplu, participarea la acţiuni social-educative, menite a

facilita integrarea socială a minorului).



98

Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului concomitent cu una

dintre măsurile educative neprivative de libertate (art. 122) acoperă, în linii

generale o arie similară cu cea a obligaţiilor impuse majorului infractor ce

beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă de

libertate, dar conţinutul lor va fi adaptat în funcţie de persoana şi conduita

minorului şi de specificul infracţiunii comise.

Noul cod penal propune două măsuri educative privative de libertate –

internarea într -un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi respectiv

internarea într -un centru de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod

excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura internării într -un centru de detenţie sedispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani doar în ipoteza comiterii unor infracţiuni

foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau

pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Durata măsurii este compatibilă cu

reglementările şi practicile internaţionale (spre exemplu, Rezoluţia Congresului

Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal adoptată la Beijing în 2004 recomandă

statelor să nu prevadă în cazul minorilor sancţiuni privative de libertate care sădepăşească 15 ani).

Renunţarea la pedepse în cazul minorilor şi executarea – în cele mai multe

cazuri – a acestor măsuri privative de libertate în instituţii specializate, oferă

premisele obţinerii unor rezultate optime în activitatea educativă şi de

reintegrare socială a minorilor. Într -adevăr, existenţa unor instituţii specializate

permite organizarea unor programe educative şi de formare profesionalăadecvate vârstei acestor infractori, permite încadrarea centrului cu personal

având o formaţie specială pentru a lucra cu minori, evită contactul minorilor cu

infractorii majori în timpul executării etc.

Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput

încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în

funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării. Astfel, atunci când

minorul dovedeşte că a făcut progrese semnificative în direcţia reintegrării



99

sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, se poate

dispune, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice, dacă nu a

împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea, atunci când a împlinit această vârstă. În

ambele ipoteze, instanţa va impune respectarea uneia sau mai multor obligaţii,

dintre cele prevăzute la art. 122. Se asigură astfel o supraveghere minorului în

perioada imediat consecutivă repunerii în libertate, ştiut fiind că riscul comiterii

de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă.

În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită

repunerea sa în libertate înainte de împlinirea duratei măsurii, el va rămâne în

centrul specializat până la executarea integrală a acesteia. În fine, atunci când celinternat a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează

negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane

internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într -un

penitenciar. În acest caz, sancţiunea iniţială nu se transformă într -o pedeapsă, ea

îşi păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se

doar instituţia de executare. Pe cale de consecinţă, regimul de executare al

măsurii educative în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al

pedepsei închisorii, el urmând a fi detaliat de legea privind executarea

măsurilor educative.

Sunt, de asemenea, reglementate ipotezele de pluralitate de infracţiuni

comise în timpul minorităţii, precum şi cele în care pentru unele dintre

infracţiuni s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele s-au aplicat pedepse(art. 130). În această din urmă situaţie, s-a renunţat la ficţiunea consacrată de

codul penal în vigoare, potrivit căreia o măsură educativă este întotdeauna mai

uşoară decât o pedeapsă şi care conducea la a considera că o internare de câţiva

ani într -un centru de reeducare este mai uşoară decât o amendă cu suspendarea

executării. În consecinţă, în reglementarea cumulului juridic s-a avut în vedere

în principal natura privativă sau neprivativă de libertate a sancţiunilor aplicate.

Având în vedere că măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile



100

de amânarea pronunţării sau de suspendarea executării, sunt excluse de la aceste

modalităţi de individualizare şi pedepsele cu închisoarea rezultate din aplicarea

cumulului juridic al unei pedepse cu o măsură educativă privativă de libertate

[art. 130 alin.(5)].

În fine, au fost prevăzute termene speciale de prescripţie a executării

măsurilor educative (art. 133), fiind, în acelaşi timp, menţinută reglementarea

actuală în ceea ce priveşte calculul termenelor de prescripţie a răspunderii penale

(art. 132).

Noul Cod Penal Partea Generala

Documents

Transcript of Noul Cod Penal Partea Generala