Universitatea Crestină “Dimitrie Cantemir”

Departamentul pentru pregatirea personalului didactic

Modul Psihopedagogic nivel I

Educația intelectuală - componentă fundamentală a formării umane

Lect.univ.dr. : Tudor Marin

Student:Tuluceanu Alexandra Luminița

1

Educația intelectuală reprezintă o trăsătură definitorie a lui homo sapiens sapiens.

Această dimensiune constituie o latură esențială a formării ființei umane. Sub aspect istoric,

recunoașterea importanței formării intelectuale se pierde în negura insondabilă a timpului,

începând de la necesitatea vitală resimțită de grupurile de vânători-culegători din Paleolitic de a

transmite urmașilor bagajul de cunoștințe fundamental pentru supraviețuire1 și până la exigențele

didactice, complexe și sofisticate, ale contemporaneității.

Formarea intelectuală are, în orizontul societății moderne, și o dimensiune utilitară.

Integrarea pe piața muncii impune un anumit nucleu de cunoștințe, informații și deprinderi

practice care se adâncește și se particularizează în acord cu dezvoltarea coordonatelor

progresului tehnologic. Rata accelerată a descoperirilor științifice și a invențiilor tehnologice, cu

precădere după Cel de-al Doilea Război Mondial, a determinat o acută nevoie de creștere a

productivității muncii. Contextul economiei mondializate și globalizate a impus tuturor țărilor

care o compun o competiție accentuată în privința eficienței cheltuirii resurselor. Una dintre cele

mai importante resurse o reprezintă factorul uman. De aceea, gradul de instruire al membrilor

unei societăți, accesul rapid și cu folos la mijloacele de informare, abilitatea de a acumula,

procesa și dezvolta informații constituie factori determinanți în dezvoltarea unei societăți.

Dincolo de acest aspect practic, viața însăși a omului modern, marcată de trăsăturile civilizației,

este astăzi de neconceput în absența artefactelor de ultimă generație sau a rețelelor de socializare.

Prin urmare, educația intelectuală, fie ea formală sau informală, reprezintă un factor intrinsec,

indispensabil al vieții omului contemporan.

Edificarea personalității umane are mai multe componente, alături de formarea

intelectuală, cum ar fi: dimensiunea morală, religioasă, civică, estetică și chiar fizică. Linia de

demarcație între aceste componente însă, nu trebuie înțeleasă într-un mod rigid și schematic.

Aspectul intelectual este implicat în construcția tuturor celorlalte forme de instruire. Într-adevăr,

în oricare din peregrinările sale, fie că încearcă să escaladeze înălțimile Binelui sau pe cele ale

Frumosului, spiritul uman își constituie, în rucsacul de explorator, o doză mai mică sau mai mare

de Adevăr. Pe de altă parte, există o interminabilă dezbatere în teoria cunoașterii pe marginea

întrebării dacă în actul cognitiv2 sunt sau nu implicate premise de ordin etic sau estetic.

Sintagma „educație intelectuală” pleacă , etimologic, de la cuvântul latin intellectus, care

originar, însemna deopotrivă minte, gândire, rațiune, act rațional, capacitate de a gândi, de a

raționa, de a cunoaște, de a opera cu noțiuni și concepte. Limbajul obișnuit a păstrat și astăzi

sinonimia dintre acești termeni. În timp însă, s-au formulat unele deosebiri în cadrul grupului de

1 R. G. Klein, B. Edgard, The Dawn of Human Culture, New York, 2002, p. 56.2 G. Bachelard, Dialectica spiritului științific modern, vol. 1, București, 1986, pp. 201-202.

2

noțiuni bazate pe intellectus. Școlastica medievală stabilea o distincție între noțiunile latinești

intellectus și ratio3. În vreme ce considera intellectus drept o facultate a spiritului, ratio era văzut

ca o însușire a lucrului în sine. Universul era stăpânit de ratio, pe care omul, dăruit de Dumnezeu

cu facultatea intelectului, avea datoria cvasi-religioasă de a îl cunoaște. Pentru I. Kant, ambele

concepte cad în domeniul facultăților umane4, cu singura deosebire că intelectul ordonează datele

senzoriale, în vreme ce rațiunea reprezintă cea mai înaltă sferă a cunoașterii umane, chemată să

închege logic categoriile și propozițiile sintetice produse de intelect.

Conceptul de educație intelectuală reprezintă „acea componentă a acțiunii educaționale

care, prin intermediul valorilor științifice și umaniste pe care le prelucrează și vehiculează,

contribuie la formarea și dezvoltarea tuturor capacităților intelectuale, funcțiunilor cognitive și

instrumentale, schemelor asimilatorii, structurilor operatorii, precum și a tuturor mobilurilor care

declanșează, orientează și întrețin activitatea obiectului educațional îndreptată în această

direcție”5. Educația intelectuală este un proces complex de dezvoltare a facultății de înțelegere pe

toate planurile acesteia - cognitiv, estetic, moral. Aceasta constituie definiția generală a

conceptului discutat. Pentru o definiție particularizată a termenului de educație intelectuală, în

contextul paradigmei cunoașterii științifice moderne, trebuie să apelăm la K. R. Popper6.

Conform acestui important teoretician al cunoașterii, actul cognitiv, pentru a fi admis ca atare,

trebuie să-și restrângă domeniul de definiție la sfera legităților falsificabile, adică la interpretări

ale datelor științifice care pot fi validate sau recuzate de către acestea din urmă.

Funcțiile educației determină cele mai importante consecințe ale activității de formare și

de dezvoltare a personalității umane. S. Cristea7 a stabilit o taxonomie a funcțiilor educației.

Funcția centrală (fundamentală) a educației, văzută ca o funcție de maximă generalitate,

reprezintă formarea-dezvoltarea permanentă a personalității în vederea integrării sociale a

acesteia. Ca funcții principale ale educației, cu implicare directă în realizarea efectivă a funcției

centrale a educației, autorul citat enumeră: funcția culturală-civică (cuprinde transmiterea

experienței social-istorice de la societate la individ), funcția axiologică (se referă la transmiterea,

păstrarea și dezvoltarea valorilor societății), funcția de pregătire a omului pentru viața activă,

economică (vizează adaptarea omului la cultura muncii și la cultura tehnologiei), funcția de

dezvoltare a potențialului bio-psihic al individului (reprezintă o sinteză a factorilor care intervin

în procesul educativ - ereditatea, mediul și natura educației). Există și funcții derivate, aflate într-

o continuă metamorfoză datorată evoluției contextului social-istoric. Acestea sunt: funcția de

informare, funcția de culturalizare și funcția de asistență psihologică, toate subordonate funcției 3 Augustin, De Magistro, București, 1994.4 N. Bagdasar, Teoria cunoștinței, București, 1995, pp. 90-108.5 I. Jinga, E. Istrate (coord.), Manual de pedagogie, București, 2006, p. 144.6 Gh. Vlăduțescu, O istorie a ideilor filosofice, București, 1990, pp. 303-333.7 S. Cristea, Studii de pedagogie generală, București, 2004.

3

culturale; funcția de protecție socială, funcția de propagandă/ideologizare, subordonate funcției

cultural-civice; funcția de specializare, funcția de profesionalizare și funcția de asistență socială,

deopotrivă subordonate funcției economice.

Educația intelectuală se structurează pe două dimensiuni8. Ea are un aspect informativ,

care se referă la cantitatea și calitatea informației științifice și urmărește ceea ce se transmite și se

asimilează în cadrul procesului educativ, și o dimensiune formativă, centrată pe efectele pe care

le are asimilarea informației asupra intelectului uman în dezvoltarea sa.

Educația intelectuală cunoaște trei forme de organizare. Ea poate fi formală, non-formală

sau informală. Educația formală reprezintă ansamblul acțiunilor (și al influențelor) pedagogice

proiectate instituțional prin structuri organizate pe niveluri și trepte de studii (școli, universități,

centre de perfecționare etc.) în cadrul unui proces de instruire, realizat riguros în timp și spațiu,

având un plan, programe de studiu, manuale, cursuri, materiale de învățare etc. Educația non-

formală este complementară educației formale și se desfășoară, de asemenea, într-un cadru

instituționalizat, însă situat în afara sistemului de învățământ, în organisme școlare conexe, extra-

didactice sau extra-școlare. Organizațiile non-guvernamentale, specializate în aceste tipuri de

educație, sprijină școala în realizarea funcțiilor sale specifice. Educația informală constituie

ansamblul influențelor pedagogice exercitate spontan asupra individului de la nivelul familiei, al

mediului social, al mediilor de informare. Literatura pedagogică valorizează diferit aceste forme

de organizare a educației. Astfel, interpretările tradiționale conferă un rol prioritar educației

formale, interpretările moderne evidențiază rolul educației non-formale în creionarea unui câmp

motivațional mai amplu, în vreme ce interpretările post-moderniste consideră că educația

informală trebuie integrată în proiectul formării personalității.

Un aspect controversat în cadrul problematicii educației intelectuale îl reprezintă

formularea obiectivelor acesteia. Diversele școli de gândire au pendulat între dimensiunea

informativă sau cantitativă și cea formativă ale educației. În vreme ce unii au considerat că

primordială în procesul educativ este asimilarea unei cantități cât mai mari de cunoștințe care să-

i ofere omului posibilități multiple de răspuns la solicitările societății, punându-i la dispoziție un

bagaj extins de informații pe baza căruia să opereze asociații de idei, în viziunea altora accentul

trebuie să cadă pe îndrumarea și stimularea dezvoltării intelectului, pe înzestrarea lui cu

abilitățile necesare utilizării ulterioare a cunoștințelor în activitățile desfășurate. În cadrul acestei

dezbateri, prima școală de gândire îi conferă pedagogului un rol minor, de simplu vehicul de

informații, în vreme ce al doilea curent de gândire îl așează pe dascăl într-o poziție cheie în

procesul educativ. În cadrul acestei din urmă paradigme de gândire, este reliefată importanța

8 I. Nicola, Pedagogie, București, 1992, p. 85.4

exemplului personal și necesitatea existenței unor maeștri, fiind preferate modelele umane față

de cultura intelectuală livrescă.

I. Nicola9 arată că informarea intelectuală trebuie supusă unei operații de selectare a

valorilor din perspectiva mai multor criterii. Astfel, este important ca educația intelectuală să fie

în concordanță cu exigențele idealului educațional al societății. Este nevoie ca elevilor să le fie

împărtășite acele cunoștințe menite să le faciliteze formarea vocațională și creatoare a

personalității, cu respectarea unui echilibru adecvat între diferitele categorii de informații

(tehnice, umaniste, teoretice, practice, opționale, facultative etc.). Procesul educativ trebuie să le

confere elevilor o viziune interdisciplinară, ajutându-i să perceapă țesătura de relații dintre

numeroasele componente ale realității. Informarea intelectuală trebuie să respecte principiul

gradualității conform căruia noile cunoștințe însușite îi deschid elevului posibilitatea asimilării

altora în etapele următoare. Secvent acestui principiu, dezideratul calitativ al educației

intelectuale impune exigența ca trecerea la un nivel superior de informare să nu se producă

înainte de asimilarea corespunzătoare a nivelului existent. În fine, o ultimă cerință, remarcată de

autorul citat se referă la adaptarea informației la particularitățile de vârstă, de capacitate

intelectuală și de specificitate culturală ale fiecărui elev.

Formarea intelectuală cuprinde dezvoltarea capacităților cognitive ale omului. Aceste

capacități sunt definite în mod diferit în literatura de specialitate. Potrivit unor autori 10, clasa

capacităților cognitive este formată din următoarele elemente: capacitatea de cunoaștere,

capacitatea de observare, gândirea (considerată drept cea mai importantă), memoria și

imaginația. Registrul capacităților cognitive este deschis de însușirea de a fi curios (această

capacitate constituie motorul acumulării și asimilării de informații), spiritul de observație,

capacitatea de reprezentare, intuiția geometrică (identificată de unii autori cu memoria vizuală și

exploatată în testele de IQ), capacitatea de a face operații mentale (cum ar fi cele matematice,

logice, asociative, combinative, analitice, sintetice etc.), memoria. În legătură cu această ultimă

capacitate cognitivă, rolul ei este fundamental în cadrul funcționării intelectului întrucât îi

conferă acestuia baza operativă pe care să-și exercite operațiile cognitive specifice. Însă rolul

memoriei nu trebuie exagerat în cadrul procesului didactic în dauna celorlalte capacități

cognitive. Astfel, un proces de învățământ axat aproape exclusiv pe memorarea unor date și

informații va produce oameni incapabili de a prelucra și utiliza cunoștințele primite. În funcție de

opțiunea profesională, rezultatele educației intelectuale pot fi de natură creativă (cum pot fi

activitățile unor scriitori, inventatori, artiști, arhitecți, ingineri etc.) sau discursivă/aplicativă (ca

în cazul unor profesori, magistrați, medici, ingineri etc.).

9 Ibidem, pp. 121-123.10 I. Jinga, E. Istrate (coord), op. cit., pp. 146-147.

5

Progresul umanității a fost determinat, de-a lungul timpului, de maniera în care societatea

a pus în valoare creativitatea naturii umane. Creativitatea reprezintă creuzetul în care sunt reunite

toate disponibilitățile persoanei, dimpreună cu o anumită doză din disponibilitățile societății, din

care se ivesc produse noi și originale, considerate ca fiind importante de individ și de societate.

Literatura pedagogică a formulat mai multe metode și procedee prin care poate fi stimulată

creativitatea. Astfel, există procedee de abordare logică, precum: definirea și analiza problemei și

a sub-problemelor, căutarea informațiilor relevante, formularea ipotezelor, stabilirea deciziilor de

rezolvare, compararea unei maniere de abordare a unei probleme cu o alta etc.; metode euristice,

bazate pe gândirea divergentă: metoda revizuirii ipotezelor, metoda combinării mai multor teorii

etc.; procedee de imaginare creativă: analogia, multiplicarea, adaptarea, utilizarea, diviziunea,

inversarea etc.

Un aspect important vizat de educația intelectuală îl reprezintă formarea și dezvoltarea

priceperilor și a deprinderilor de muncă intelectuală. Tehnica muncii intelectuale constituie „un

ansamblu de prescripții privind igiena, organizarea și metodologia muncii intelectuale, elaborat

în scopul reducerii efortului și al măririi randamentului acestei munci”11. În opinia lui I.

Stanciu12, deprinderea tehnicilor de muncă intelectuală conduce la dobândirea a trei tipuri de

competențe. Competența informațională se referă la stăpânirea tehnicilor de obținere,

consemnare și stocare a informațiilor. Competența operatorie presupune dominarea unei game

largi de priceperi și deprinderi intelectuale, cum ar fi cele de sistematizare, de sintetizare, de

alcătuire a unui plan, de rezolvare a unor probleme etc. În cadrul acestei competențe, omul își

dezvoltă capacitatea de a opera cu informațiile acumulate. Competența de comunicare se

realizează în registrul oral sau scris. Această competență se verifică de la organizarea unui

răspuns bine structurat, în condițiile examinării școlare, până la elaborarea și redactarea unor

comunicări sau referate științifice.

Munca intelectuală presupune organizarea unei baze documentare adecvate, precum și a

abilităților de a o utiliza13. Elevul trebuie familiarizat cu materialele didactice pentru a ști să-și

caute informația atât în manualele școlare, cât și în instrumente auxiliare precum dicționare,

enciclopedii, culegeri, mijloace mass-media. Pe baza acestei familiarizări, trebuie formată și

dezvoltată priceperea de a întocmi planuri de idei, conspecte, fișe, proiecte etc. Elevii trebuie

stimulați să deprindă tehnicile necesare pentru observarea și experimentarea fenomenelor

realității. Între tehnicile de muncă intelectuală un rol important îl joacă abilitatea de a stabili

corelații între cunoștințele asimilate, asocierea noțiunilor, procesele de inducție și deducție logică

(trecerea de la concret la abstract și de la abstract la concret). Un factor important al muncii

11 „Caiete de pedagogie modernă”, nr. 4, București, 1973, p.37.12 I. Stanciu, Curs de pedagogie, București, 1988, p. 287.13 I. Nicola, op. cit., p. 133.

6

intelectuale îl reprezintă igiena activității intelectuale asigurată prin adoptarea unui regim

rezonabil de muncă și odihnă.

Formarea atitudinii pertinente față de știință și tehnologie este un obiectiv important al

educației intelectuale. Dacă la începutul vieții școlare, interesele elevului îmbracă preponderent o

formă ludică, fiind orientate spre imediat și concret, ele constituie baza de plecare pentru

preocupările cognitive mai profunde de mai târziu. Deficiențele care pot interveni în procesul

maturizării intereselor cognitive ale școlarului sunt unilateralizarea sau dispersarea acestora. În

funcție de tendințele manifestate de elev, sarcina pedagogului este aceea de a interveni ca un

factor de echilibrare a acestor tendințe. Atitudinea pertinentă față de știință înseamnă

„înțelegerea adecvată și corectă a științei și tehnologiei, asimilarea cunoștințelor științifice, ca

premisă a unei atitudini deschise și receptive”14.

Un alt obiectiv al formării intelectuale îl reprezintă creionarea concepției despre lume a

elevului. Concepția despre lume constituie „un ansamblu de reprezentări și de idei despre natură,

societate și gândire, despre om și locul lui în univers, înțelegerea și aprecierea de către om a

sensului vieții și a activității sale, a sensului istoriei și a destinului uman” 15. Acest obiectiv

definește o necesitate fundamentală a împlinirii spiritului uman, aceea de a găsi un sens realității

și în mod deosebit existenței umane.

În fine, un ultim obiectiv al educației intelectuale îl reprezintă formarea competențelor în

vederea utilizării științei. Acest obiectiv reia vechea problemă a utilității sociale a cunoașterii.

Competențele cognitive căpătate în școală trebuie orientate către un debușeu profesional, în

vederea transpunerii lor în planul practic al îmbunătățirii condiției umane. Date fiind

particularitățile sale, cunoașterea se deschide către două dimensiuni complementare, acțiunea și

contemplația. E. Păun le definește ca „știința pentru acțiune” și „știința pentru cetățean”16.

Realizarea obiectivelor formării intelectuale în integralitatea lor are loc în cadrul

procesului de învățământ, prin curriculum-ul școlar, prin aplicarea unor tehnologii pedagogice

noi (cum ar fi învățământul asistat de calculator, tehnicile audio-vizuale, mass-media, metodele

active operaționale, metodele logico-matematice etc.), în vederea formării deprinderilor și a

abilităților de muncă intelectuală, a dezvoltării capacităților cognitive și a competențelor care vor

sta la baza formării profesionale, a asumării rolului de cetățean, la realizarea plenitudinii

condiției umane.

În contextul actual, pe fondul globalizării și al aculturației implicite, se profilează, pentru

prima oară în istoria umanității, impunerea unui model educativ unitar la scara întregii planete.

14 E. Păun, Repere pentru o dezbatere actuală, pertinența educației științifice, în „Revista de pedagogie”, nr. 10/1991, p. 11.15 M. Ionescu, Educație pentru știință și cultură, în „Revista de pedagogie”, nr. 6/1991, p. 10.16 E. Păun, op. cit., p. 12.

7

Acest model este determinat de paradigma științei moderne, de o atitudine deschisă față de

cuceririle științei și ale tehnicii. De asemenea, modelul educativ în chestiune încurajează

interogarea liberă a tuturor tradițiilor ancestrale și respingerea formelor mai mult sau mai puțin

explicite de cenzură intelectuală. Apariția și proliferarea internetului au constituit un jalon

important în promovarea idealului educativ globalizant, facilitând accesul instantaneu și

nerestricționat la întregul bagaj intelectual al umanității pentru persoane aflate în orice parte a

lumii.

Bibliografie

8

1. Augustin, De Magistro, București, 1994.

2. Bachelard, G., Dialectica spiritului științific modern, vol. 1, București, 1986.

3. Bagdasar, N., Teoria cunoștinței, București, 1995.

4. Cristea, S., Studii de pedagogie generală, București, 2004.

5. Ionescu, M., Educație pentru știință și cultură, în „Revista de pedagogie”, nr. 6/1991.

6. Jinga, I., Istrate, E., (coord.), Manual de pedagogie, București, 2006.

7. Klein, R. G., Edgard, B., The Dawn of Human Culture, New York, 2002.

8. Nicola, I., Pedagogie, București, 1992.

9. Păun, E., Repere pentru o dezbatere actuală, pertinența educației științifice, în „Revista

de pedagogie”, nr. 10/1991.

10. Stanciu, I., Curs de pedagogie, București, 1988.

11. Vlăduțescu, Gh., O istorie a ideilor filosofice, București, 1990.

9