PE LANGA PLOPII FARA SOT REFERAT

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romine. Prin tot ce a ceeat, el a produs un efect de modelare profunda si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evoluezi sub auspiciile lui. In poezia “Pe linga plopii fara sot…” infatiseaza ideele unei elegii erotice. Unde predomina tema iubirii si al suferintei. Anume titlul semnifica un gest al singuratatii “plopi fara sot” . in tema poeziei se situeaza si natura care este mai saracacioasa si urbana, reprezentanta prin strazi pustii, ferestre inchise, plopi singuratici. Poezia capata o tonalitate trista chiar de la inceput. Eul liric fiind neinteles si cuprins de o flacara a iubirii. Imbratiseaza un spatiu mai sumbru iar timpul se plaseaza pe doua planuri temporale, (trecut si present) in acest anturaj si cu trairi melencolice eul liric este coplesit de o gama de sentimente intunecate care vaziaza in timp. Atunci cindva el suferea si iubea cu o neliniste sufleteasca, dar acum el incearca niste sentimente de nepasare durere, tristete si singuratate sufleteasca.

Sugestiile universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul iubirii si al tristetei care-l putem numi si un leitmotiv care semnifica o suferinta din cauza dragostei catre o fiinta. Superba imagine-metafora “candela iubirii” sugereaza intensitatea sentimentului trait care a dat nastere unei energii acaparatoare. Iubirea e simtita de poet ca revarsare a flacarii, ca o intensificare a vitalitatii, e contaminarea de sacru si daruire totala. Deasemenea intreaga gama de figure de stil imbraca poezia intr-un univers si mai tandru, si mai arzator. Aducindu-ne pe noi , cititorii la o retraire a sentimentelor identice. Epitetul “ ochi paghini si plini de suferinti” si “ reci ochi” semnifica durerea eului liric vazuta in ochii lui reci. Iar personificarea “ plopi fata sot” inconcomitet cu titlul poeziei abordeaza imaginea plopului asociata cu jalea si singuratatea, si acesti copaci fara sot formeaza fundamental suferintei poetului.

In functie de aceste elemente, de prezenta sau absenta lor, de totalitatea sentimentelor si de imaginea iubitei, poezia de dragoste “Pe linga plopii fara sot” capata o tonalitate trista si se apropie de elegiea erotica, romanta, cintec. Sentimental dragostei apartine de trecut si de aici si apare regretful, nostaligia, singuratatea. Idea elegiei determina faptul ca dragostea ar fi murit sau fie i-s fost refuzata indragostitului fara nici o speranta si a renuntat la ea. Se pretinde deasemenea ca poezia este inspirata de sntimentele de admiratie pentru Cleopatra Poenaru, care locuia in apropierea unor plopi , sau Veronicai Micle mare dragoste a poetului unde in fata casei din Iasi cresteau niste plopi.

In acesta poezie Eminescu nu a caracterizat-o sin u a blanat femeia , dar cel putin a regretat faptul ca nu a fost capabil sa aprinda candela iubirii “Si noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pamint”.

Plopul,este considerat de catre G. Calinescu, este un "copac elastic si orasanesc", ce "da amintirilor o miscare lenta", identificata in tonul de romanta al poeziei "Pe langa plopii fara sot...",aparuta in revista "Familia" in 1883. In "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si I Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor",simbolizand "fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult

decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor".Din intamplare sau dintr-o simbolistica autentica, perceputa in termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni semnificativi.Poezia"Pe langa plopii fara sot..." e o poezie a tristetii,a neanplinirii unei iubiri sperate, idealizata de poet si la care nu primeste raspunsul asteptat dupa cum reiese din primele doua strofe:

-Pe langa plopii fara sot,/Adesea am trecut,/Ma cunosteu vecinii toti,/Tu nu m-ai cunoscut/La geamul tau ce/stralucea,/Privii atat de des,/O lume toata-n telegea,Tu nu m-ai inteles.

Poetul se simte neanteles de fiinta iubita, pentru care are un sentiment inaltatoar,dragostea,iar speranta se destrama din vina singurei fiinte care nu l-a inteles,fiinta iubita.Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, in paralelism perfect, a neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Suntem departe de caile nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica,unde tot ce ne incojoara vine sa completeze,tabloul unei povesti romantice. Peisajul este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire.Prezenta femeii indragite este doar intuita, neputanduse patrunde dincolo de un hotar impenetrabil figurat prin versurile:

-"La geamul tau ce stralucea,  Privii atat de des"

Este descris un cadru ce nu dezvaluie,nimic din atmosfera misterioasa a interiorului sau din intimitatea acestuia. In secventele urmatoare, poezia capata o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in genere cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o soapta de raspuns", "o zi din viata", chiar implinirea sublima a unei singure clipe de iubire:

-"O ora sa fi fost amici,/Sa ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici,/O ora si sa mor

Insasi fiinta iubita ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, unde ar fi invins,timpul ireversibil,dobandind trasaturile ideale ale arhetipului feminin.

 -"In calea timpilor ce vin/O stea s-ar fi aprins,/Cum nu mai au perechi,/Acele zane ce strabat,/Din timpurile vechi."

Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei: -"Caci te iubeam cu ochi pagani/Si plini de suferinti, Ce mi-i lasara din batrani/Parintii din parinti."

Intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii.

-"Caci azi le semeni tuturor,/La umblet si la port, Si te privesc nepasator,/C-un rece ochi de mort."

 Clipa astrala a marii iubiri, nepamantene, a fost definitiv risipita:

-"Tu trebuia sa te cuprinzi/De acel farmec sfant, Si noaptea candela s-aprinzi/Iubirii pe pamant."