[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unuiprieten ]

Fragmente traduse din cartea scrisăde Paul Lebeau despre Etty Hillesum.

Alte pagini despre Etty Hillesum pesite aici:

Etty Hillesum

Paul Lebeau Etty Hillesum – Un itinérarire

spirituel. Amsterdam 1942Auschwitz

1943

Postare 21 iulie 2010 aici

Postare 22 decembrie 2011 aici

Capitolul IV”Nopţile lungi pe care le voi

petrece scriind,vor fi nopţile mele cele mai

frumoase”

[…]

„Ieri am crezut la un moment dat cănu mai pot trăi, că am nevoie deajutor. Pierdusem sensul vieţii şisensul suferinţei. Aveam impresia cămă prăbuşesc sub o povarăformidabilă. Totuşi, am continuat sălupt şi iată că mă simt capabilă săcontinui, mai puternică decât înainte.Am încercat să privesc în adânculochilor suferinţa umanităţii, mamexplicat cu ea, sau, mai degrabă,„ceva” din mine sa explicat cu ea.Interogaţii disperate şiau primitrăspunsuri. Marea absurditate a făcutloc unei oarecare ordini şi coerenţe, şiiatămă capabilă sămi continui calea.O bătălie în plus, scurtă dar violentă,

din care ies îmbogăţită cu un infimsupliment de maturitate.

Eu spun că „mam explicat cuSuferinţa Umanităţii”(aceste cuvintemari mă fac să scrâşnesc din dinţi),dar nu este întrutotul just. Mă simtmai degrabă ca un mic câmp de bătaieunde se deşartă certurile, întrebărilepuse de vremea noastră. Tot ceea cese poate face, este să rămâi pur şisimplu disponibil pentru ca epoca săfacă din voi un câmp de bătaie. Acestechestiuni trebuie să găsească acolo uncâmp închis în care să se înfrunte, unloc unde să se liniştească, şi noi, bieţioameni, trebuie să le deschidemspaţiul nostru interior şi să nu fugimde ele. Eu sunt, poate, în aceastăprivinţă, un pic prea primitoare.Adesea sunt teatrul unor înfruntărisângeroase şi le plătesc cu preţul uneiimense oboseli şi a unor migreneteribile. Dar, pentru moment, nu suntmai mult decât eu însămi, EttyHillesum, o studentă sârguincioasă,întro cameră veselă, cu cărţi şi cu unvas de margarete. Râul sa retrascuminte în patul lui, contactul cu„Umanitatea”, „Istoria Lumii,„Suferinţa” sa rupt… Nu trebuie să nepierdem în continuu în marileîntrebări, să fim un câmp de bătaiecontinuu. Este bine să ne regăsimstrâmtele limite personale între care neputem continua mica noastră viaţă,conştient şi conştiincios, maturată şiaprofundată prin experienţeleacumulate în aceste momente aproape„depersonalizate” ale contactului cuumanitatea întreagă. Întro bună zipoate că voi exprima mai bine aceastăviaţă interioară, sau o voi face prinintermediul unui personaj de nuvelăsau roman, dar mai este încă mult deaşteptat.” (15 iunie 1941, p. 67).

Acest „poate” se preschimbă încetîncet încertitudine, şi acest termen lung, înurgenţă – ceea ce provoacă în ea, nu doaro referire la Dumnezeu, ci o rugăciune:

„Există agitaţie în mine, o agitaţiebizară şi diabolică, care ar fiproductivă dacă aş şti ce să fac cu ea.O agitaţie creatoare. Nu este cea acorpului(o duzină de nopţi de iubirenu ar ajunge pentru a o linişti). Este oagitaţie aproape „sacră”. O,Dumnezeule, iamă în mâna ta ceamare şi fă din mine instrumentultău, fămă să scriu!... Nu ştiu cumsă realizez această dorinţă de a scrie.Totul este încă prea haotic, şi îmilipseşte încrederea în mine, sau maidegrabă necesitatea urgentă de aspune ceva precis. Aştept încămomentul în care totul va ieşi şi îşi vagăsi forma în mod natural. Dar pentruaceasta trebuie ca mai întâi eu însămisă găsesc această formă, forma meaproprie.” (4 iulie 1941, p.7172)

Maniera în care Etty exprimă aici aceastăefervescenţă interioară, această impresiede a fi „posedată” de un dinamism nonprogramat corespunde unei experienţedestul de comune a creaţiei literare. Eaadaugă că, stabilind raportul unor analizepracticate de către Spier, a „simţit că omulnu poate fi cuprins la modul absolut denici o formulă psihologică. Că numaiartistul poate să ne înfăţişeze străfunduliraţional al omului” (p.72).

Ea va lua încetîncet cunoştinţă de faptulcă acest impuls creator începe deja să seconcretizeze în redactarea jurnalului ei. Şitotodată percepe care este genul literarcorespunzător scrierilor ei: nu o operă depură imaginaţie, ci o cronică: „Vreau săscriu cronica atâtor lucruri ale acestuitimp”. Da, o cronică.” Şi ea analizează cuperspicacitate natura unui asemeneademers:

„Îmi dau seama că în mijloculsuferinţelor – subiective – pe care leîndur, subzistă mereu o curiozitate, pecare aş puteao numi obiectivă, uninteres pasionat pentru tot ceea ceafectează lumea, oamenii şi fluctuaţiilesufletului meu. Mă simt investită cuaceastă misiune: a clarifica tot ceea cese întâmplă în jurul meu pentru a ledescrie mai târziu… Tu eşti adesea atâtde distrasă de evenimenteletraumatizante care se produc în jurultău, încât aţi croi din nou drumul careduce la tine însăţi îţi este mai dificildecât orice pe lume. Şi totuşi drumulacesta trebuie regăsit. Nu trebuie săllaşi să fie înghiţit de lucrurile care teînconjoară în virtutea unui sentimentde culpabilitate. Lucrurile trebuie să seclarifice în tine. Nu trebuie să te laşiînghiţită de lucruri.” (13 august 1941,p.9192)

[…]

Şi pentru a exprima mai bine grija eipentru a atinge această „formă”, a căreinecesitate o resimte atât de puternic, eaevocă arta sculptorului: „Trebuie săîncepem prin a tăia marele bloc de granitbrut pe care îl purtăm în noi, şi săextragem din el câteva figuri modeste,dacă nu vrem ca pe termen lung să fimzdrobiţi de acesta. Dacă nu ne străduimsă ne găsim „forma” noastră, vomdispărea în noapte şi haos – sunt dince în ce mai convinsă de aceasta” (5august 1941, p. 7778).

[…]

Ceea ce ea adună astfel în ea, şi undesperă săşi găsească mai târziu sursa deinspiraţie, nu sunt atât lecturile, oricât depurtătoare de lumină ar fi, ci „mareacarte a vieţii”, ale cărei pagini lepresimte din toate aceste feţe, acesteconversaţii adesea epuizante, aceastăistorie a oamenilor pe care îi este dat săiîntâlnească, să o contemple cu ochii

prieteniei sau ai compasiunii:

„Dumnezeul meu, îmi încredinţeziatâtea lucruri preţioase! Să sperăm căvoi fi atentă la ele şi le voi gestiona cudiscernământ. Toate aceste conversaţiicu prietenii mei numi aduc nimic înacest moment. Mă epuizez de tot înele. Nu am încă forţa de a mă izola deele. A găsi echilibrul just dintre laturamea introvertită şi latura meaextrovertită, iată sarcina cea mai asprăcare mă aşteaptă. Cele două tendinţesunt la fel de puternice în mine. Îmiplac contactele umane. Intensitateaatenţiei mele reuşeşte să scoată dinei(oameni) ceea ce ei au ca cel maiprofund şi mai bun în ei. Ei mi sedeschid şi fiecare om este pentru mineo poveste care îmi istoriseşte viaţaînsăşi. Ochii mei uimiţi nu încetează săcitească această uriaşă poveste. Viaţaîmi încredinţează atâtea istorii pe carear trebui să le povestesc la rândul meuşi să le expun în termeni clari tuturorcelor care nu ştiu să citească pe loctextul vieţii. Dumnezeul meu, tu miaidat darul de a citi. Vei vrea tu sămidai şi darul de a scrie?”(4 octombrie1942, p.577)

Este pentru prima dată când eaformulează atât de deschis această intuiţiea cărei experienţă au făcuto toţi creatorii,fiecare în felul lui, şi anume că: ceea ceeste cel mai bun, cel mai de preţ în operalor, lea fost „dat” şi că acest dar, această„graţie”, provine de la o Generozitatemisterioasă. Etty o resimte atât deprofund, în acea seară, încât se ridică înplină noapte şi, redeschizând caietul, odesemnează prin Numele ei:

„Deodată, în mijlocul nopţii. Rămânsingură cu Dumnezeu. Nu mai existănimeni care să mă ajute. Amresponsabilităţi, dar încă nu miamîncărcat complet umerii cu ele.Continui să mă joc şi încă suntindisciplinată. Dar nu rămân cu unsentiment de sărăcire, ci mai degrabăcu unul de îmbogăţire şi de pace. Suntde acum absolut singură cuDumnezeu. Noapte bună!” (p. 577578)

[…]

„În această după amiază, privit stampejaponeze cu Glassner. Frapată de oevidenţă subită: exact astfel vreau eusă scriu. Cu tot atâta spaţiu în jurulunor cuvinte puţine. Detest excesul decuvinte. Aş vrea să nu scriu decâtcuvinte inserate organic întro maretăcere, şi nu cuvinte care să nu fieacolo decât pentru a domina şi risipităcerea. În realitate, cuvintele trebuiesă accentueze tăcerea. Ca aceastăstampă cu o ramură înflorită întruncolţ inferior. Câteva tuşe de pensulă

delicate – dar ce redare a celui maiinfim detaliu ! – şi, împrejur, unspaţiu imens, nu un vid. Să spunemmai degrabă: un spaţiu inspirat… Vatrebui găsit un dozaj just între spus şinon spus, un non spus mai plin deacţiune decât toate cuvintele care arputea fi împletite împreună… Nu estevorba de o tăcere vagă şi insesizabilă:ea trebuie să aibă contururi bineprecizate şi o formă proprie. Astfelcuvintele nu ar trebui să serveascădecât la a da tăcerii forma şi limiteleei.”

Nu este aceasta un fel de profeţie aacestei întinse tăceri de o jumătate desecol care a înconjurat scrierile ei şi carecontribuie la a le conferi astăzi oconsacrare literară şi spirituală?

[…]

Dar cu această luciditate exigentă, dincare jurnalul ei ne oferă atâtea exemple,Etty adaugă că încă are nevoie de a sesimplifica – lucru pe care, de asemenea,orice ucenic literar îl resimte mai devremesau mai târziu:

„Va trebui să mă desfac de aceastăconştiinţă exacerbată. Savurez încăprea mult această situaţieintermediară. Totul trebuie să devinămai natural şi mai simplu, şi voiajunge poate să mă simt adultă şicapabilă să le îndrum la rândul meu,pe alte făpturi din această lume, şi săle aduc puţină lumină prin muncamea, căci aceasta contează în cele dinurmă.”(12 martie 1941)

Ea va înţelege încetîncet că este vorba,nici mai mult nici mai puţin, de o„convertire” a nevoii ei de a scrie, analogăcelei la care era chemată să consimtă înrelaţia ei cu Julius Spier:

„Voiam săl posed. Voiam să fie almeu… şi toate aceste femei desprecare el mia vorbit, le uram, eramgeloasă pe ele şi mă gândeam,inconştient poate: „Ce mai îmi rămânemie?” şi simţeam că el îmi scapă.Sentimente umane foarte meschine.Este un alt mod de a poseda, de atrage spre mine lucrurile prin cuvinteşi imagini, şi astfel de a mi le însuşi.Iată din ce era făcută până acumnevoia mea de a scrie: a mă ascundedeparte de toţi împreună cu toatecomorile pe care leam acumulat, a lenota pe toate, a le reţine pentru mineşi a mă bucura de ele. Şi această furiede a poseda nu găsesc formulare maibună – ma părăsit. Mii de legăturicare mă apăsau sau rupt. Respirliber, mă simt puternică şi port asupratuturor lucrurilor o privire luminoasă.Şi acum, că nu mai vreau să posednimic, acum că sunt liberă, totul îmiaparţine de acum şi bogăţia meainterioară este imensă.” (16 martie

1941)

La mai mult de un an după aceasta, dupămulte lupte interioare şi interogăritorturante, această convingere îi apare dinnou:

„Ceea ce trăiesc lăuntric, şi care nueste numai de la mine, nu am dreptulsă păstrez numai pentru mine. Sunteu, oare, în acest fragment de istorie aumanităţii, unul din numeroşiireceptori, care trebuie apoi să emitămai departe? Să emită ce? Încă nuştiu.” (4 iunie 1942)

Noi ştim acum, noi cei care am captatacest mesaj care nea parvenit, ca prinmiracol, după o jumătate de secol detăcere. Dar nu am isprăvit încă deascultat.

Capitolul V”Fata care nu ştia să îngenuncheze

a ajuns să înveţe aceasta”

[…]

„În această după amiază, mampomenit deodată în genunchi pecarpeta din sala de baie, cu capulacoperit în halatul de baie care zăceape scaunul de nuiele. Nu sunt capabilăsă îngenunchez bine, resimt încă oanumită jenă. Pentru ce? Fără îndoialăpentru că există încă în mine oînclinaţie critică, raţionalistă, ateechiar. Şi totuşi există în mine din cândîn când o aspiraţie profundă săîngenunchez, cu mâinile acoperindumi faţa, şi să găsesc astfel o paceprofundă, ciulind urechea la sursaascunsă din adâncul meu”(15septembrie 1941, p. 109).

Acest gest subit ia fost inspirat, poate, deo confidenţă a prietenei sale, Tide, ocreştină: „Tideman, această roşcatăviguroasă de treizeci şi cinci de ani, îispusese în acea seară: ’În aceasta, vezitu, eu sunt ca un copil: când amprobleme, îngenunchez în mijloculcamerei mele şi îl întreb pe Dumnezeu cetrebuie să fac.’ Treptat, aceastăîngenunchere silenţioasă şi solitară iadevenit obişnuită şi din ce în ce mai vitală.Astfel încât scrie ea însăşi:

„Ieri seară, înainte de a mă culca, măaflam dintrodată pe genunchi înmijlocul acestei încăperi mari, întrescaunele de fier, pe rogojina careacoperă pământul. Aşa pur şi simplu,fără să fi vrut aceasta. Aplecată sprepământ de un impuls mai puternicdecât voinţa mea. Cu ceva timp înurmă îmi spuneam:”Mă antrenez săîngenunchez”. Resimţeam încă oanumită jenă în a face acest gest, atâtde intim ca şi gesturile de iubire,

despre care numai poeţii pot vorbi.”(13 decembrie 1941, p.190)

Etty continuă citând în acest sensconfidenţa unui pacient al lui Spier:„Adesea am sentimentul, spre exempluatunci când ascult Patimile după sfântulMatei de Bach, că Dumnezeu este înmine.” La care Spier a reacţionat,povesteşte Etty, cam în aceşti termeni: „Înmomente ca acestea, el era în deplinăcomuniune cu forţele creatoare şi cosmicecare acţionează în fiecare om. Şi aceastăputere creatoare este la urma urmei ofărâmă din Dumnezeu. Numai că trebuiesă avem curajul să o exprimăm deschis.”Această reflecţie a frapato pe Etty. Şi afost ocazia unui alt dialog cu Spier, desprecare povesteşte după cum urmează:

„Aceste cuvinte mă însoţesc desăptămâni de zile: ‘numai că trebuiesă avem curajul să o exprimămdeschis’. Curajul de a rosti numele luiDumnezeu. S. mia spus întro zi călui ia trebuit mult timp până săîndrăznească să rostească numele luiDumnezeu – ca şi cum ar persista în agăsi ca fiind ceva ridicol. Şi aceasta întimp ce era deja credincios. ‘Şi seara,mă rog de asemenea, mă rog pentruoameni’.”

Prima menţionare a lui Dumnezeu pe careo întâlnim în Jurnal, din data de 9 martie1941 (p.7), este o reminiscenţă poeticăcare, după toate aparenţele, găseşte laEtty o rezonanţă revelatoare:

„Lumea izbucneşte ca o melodie dinmâna lui Dumnezeu”: toată ziua,aceste cuvinte ale lui Verwey aurăsunat în capul meu. Şi eu aş vrea săfiu ca o melodie care izbucneşte dinmâna lui Dumnezeu.”

Postare 21 iulie 2010

Acest citat ne face să ne gândim laadmirabila formulă a sfântului Augustin,care evoca istoria ca pe un „vast poemrostit de un Poet incredibil de inspirat”,velut magnum carmen ineffabilismodulatoris. Etty va fi din ce în ce maisensibilă la această prezenţă a luiDumnezeu în toate lucrurile. Angoasaînsăşi o atestă în maniera ei, ala cum îisugerează aceste remarci ale lui Spiernotate de unul dintre pacienţii lui, şi pecare ea o consemnează, achitânduse deslujba ei de secretară şi colaboratoare:

„Există în această angoasă unpresentiment al divinului, a atotputeriicreatoare. Trebuie să treci prinexperienţa acestei angoase, a „temeriide Dumnezeu”. Să scoţi tocmai dinaceastă experienţă o forţă creatoare.Temerea de Dumnezeu ar trebui săprovoace un surplus de viaţă la celcare o trăieşte. Trebuie să ne putemmetamorfoza angoasa. Primitivii şi

copiii cunosc angoasa. Angoasa estesurmontată prin credinţă.”

Angoasa este de fapt, pentru unii şi înfelul ei, un simptom de „nestăpânire” înprivinţa realului, în sensul în care zguduiesuficienţa omului şi poate astfel sălpregătească pentru această abandonareîncrezătoare care este credinţa.

Atenţia pe care Etty o acordă de acumdimensiunii religioase a omului seevidenţiază mai ales în citatele pe care letranscrie în Jurnalul ei. Astfel, acest pasajdintro lucrare a filosofului american WillDurant, care se seamănă foarte mult unordiagnostice contemporane:

”Ştiinţa este o putere. Numaiînţelepciunea este libertate. Culturaepocii noastre este superficială, şiştiinţa noastră periculoasă, căci dacăsuntem bogaţi în mecanisme, suntemsăraci în motivaţii. Echilibrul spirituluinostru, care era odinioară fructul uneifervori religioase, a dispărut. Ştiinţa adisociat morala noastră defundamentele ei supranaturale şilumea noastră pare corodată de unindividualism dezordonat, care reflectădezorientarea haotică a spirituluinostru.” (Will Durant – The meaningof Philosophy , 1920)

În timp ce ia notă de această interpelare,Etty nu va adera totuşi la această viziuneunilaterală şi global pesimistă a lumiicontemporane. Încă de la începutulacestui urcuş spiritual în care sa angajatcu ajutorul lui Julius Spier, ea descoperăceea ce numim contemplaţie: termenprovenit din cuvântul „templu”, careînseamnă „loc rezervat” (dincolo de oricedestinaţie utilitară), rezervată primirii şirevelării unei Prezenţe. Privireacontemplativă este cea care, eliberată deinstinctul de posedare sau de dominare,percepe intuitiv Frumuseţea lumii, sensulprofund şi oferit al oamenilor şi allucrurilor. Etty se explică întruna dinprimele pagini ale jurnalului ei despreevenimentul interior care marcheazăaccesul ei la această disponibilitatecontemplativă:

„Ating aici un punct esenţial. Cândgăseam că o floare era frumoasă, aş fivrut să o presez pe inima mea sau săo mănânc. Acest sentiment era maidificil cu late frumuseţi naturale, darsentimentul era acelaşi. Aveam onatură prea senzuală, prea „posesivă”,aş spune. Ceea ce găseam frumos, îldoream întrun mod mult prea fizic,voiam săl am. De aceea aveam mereuo senzaţie penibilă de dorinţă denestins, o aspiraţie nostalgică dupăceva ce îl credeam inaccesibil, şiaceasta numeam eu „instinctul meucreator”. Intensitatea acestorsentimente era tocmai ceea ce măfăcea să cred că sunt născută pentru a

crea opere de artă. Dintrodată totul sa schimbat. Pe ce căi interioare? Nuştiu, dar schimbarea există. Nu miamdat seama decât în această dimineaţăîn timp ce rememoram o micăpromenadă în jurul Patinoarului,alaltăseară. Era în amurg. Culorileblânde ale cerului, siluetelemisterioase ale caselor, copacii vii, curămurişul transparent, totul eraadmirabil. Ştiu foarte bine cumreacţionam „înainte” la astfel de scene.Resimţeam această frumuseţe atât demult încât trăiam o durere în inimă.Frumuseţea mă făcea să sufăr, nuştiam ce să fac cu ea. Aveam nevoie săscriu, să scriu versuri, dar cuvintelenu veneau niciodată. Atunci eram caun suflet în suferinţă. Mă îndopamliteralmente cu frumuseţea peisajului,şi aceasta mă epuiza. Cheltuiam oenergie infinită. Era un fel de onanismîn fond.

Alaltăseară, în schimb, am reacţionat cutotul altfel. Am întâmpinat în bucurie, înpofida a toate, intuiţia frumuseţii lumiicreate de Dumnezeu, dar aceasta nu mămai deranja. Nu mai era vorba de oplăcere egoistă.” (16 martie 1941)

Această bucurie de a întâmpina„frumuseţea lumii create de Dumnezeu”nu o va mai părăsi, în pofida unor scurteperioade în care o încearcă suferinţelefizice sau angoasa celor care, în jurul ei,se simt din ce în ce mai ameninţaţi. Eascrie unsprezece luni mai târziu cuaceastă sensibilitate la realul cel maiconcret care o caracterizează:

”Sunt plină de recunoştinţă pentruaceastă viaţă. Mă simt crescând. Îmidau seama zilnic de greşelile şi demicimile mele, dar îmi cunosc şiposibilităţile. Şi apoi iubesc, iubescbuni prieteni, dar această afecţiune numă izolează de ceilalţi oameni. Iubescatât de larg şi până la marginile lumii,îi iubesc atât de mult chiar pe ceipentru care simt în mod spontan nici osimpatie – trebuie mers până acolo!Han doarme la etaj cu o tuse produsă de o bronşită, iar eu mă strecor cugratitudine în micul meu pat solitar.Este frapant_ atunci când sunt întinsăpe spate, am în realitate impresia căsunt ghemuită lângă bunul şi vechiulpământ, în timp ce mă odihnesc pe osaltea confortabilă. Dar când mă afluastfel culcată, atât de intens prezentă şi destinsă totodată, debordând degratitudine pentru tot, est ca şi cumaş fi în comuniune cu – da, cu ce? Cupământul, cu cerul, cu Dumnezeu, cutotul.” (22 februarie 1942)

[…]3 aprilie 1942

„Iată, sunt câteva zile, săptămâni decând mă gândesc să scriu despre

aceasta, dar nu ajung să formulez –timiditate sau încă o falsă ruşine?Îngenuncherea: este ca şi cum acestgest ar corespunde acum unui elan alîntregului corp. O resimt în tot corpulmeu. Uneori, în momente de profundăgratitudine, simt în mine o nevoieadâncă de a îngenunchea, cu capuladânc plecat, cu mâinile acoperindumi faţa. A devenit un gest carecorespunde unui elan profund alcorpului meu, şi aspiră uneori în modimperios să se concretizeze. Şi îmiamintesc: Fata care nu ştia săîngenuncheze, şi carpeta aspră dinsala de baie. Şi totuşi, în clipa în carescriu acestea, simt încă o anumită jenăîn a exprima ceea ce aparţineintimităţii mele cele mai profunde. Aşavea mai puţine rezerve şi pudoare îna evoca viaţa mea amoroasă. Ce poatefi mai intim decât relaţia unei fiinţeumane cu Dumnezeu?”

Acest reflex de pudoare îi inspiră lui Etty oanumită repulsie faţă de manifestările depietate prea demonstrative. Aşa cumatestă citatul care va urma, ea a avut,întro vreme neprecizată, un contact cu„Mouvement d’Oxford”. Era vorba de omişcare de „trezire” fondată la iniţiativaevanghelistului american Frank Buchmanîn cursul anilor treizeci.[…]

“Această adunarea Mişcării de laOxford la care am participat cu cevatimp în urmă mia lăsat o impresienegativă. Prea exhibiţionist! Cum poţisă faci astfel dragoste cu Dumnezeu înpublic? […] Nu! Niciodată! Pentru odată, fie, ca experienţă a unei senzaţiitari”. (3 aprilie 1942)

Iată o atitudine un pic severă, carecontrastează faţă de bunăvoinţa profundăpe care Etty o va manifesta din ce în cemai mult faţă de tot ce este uman. Dar secuvine să vedem acolo, înainte de toate,profunzimea şi puritatea simţului luiDumnezeu la ea. Ea nu va înceta să şilaprofundeze şi autentifice pe măsură cedescoperă adevărul ultim al vieţii.

Întrun sens, descoperirea lui Dumnezeueste strict personală.

Postare 22 decembrie 2011

Ca cei mai mulţi dintre noi, Etty face şiexperienţa faptului că moartea esterevelatoare a adevărului unei fiinţe umane,şi ea exprimă aceasta, în cazul lui Spier,cu luciditatea pe care o cunoaştem, şi carenu alterează ataşamentul profund care iau unit pe unul de celălalt:

„Tot ceea ce se putea găsi ca rău saubun întrun om, le găseam în tine. Toţidemonii, toate pasiunile, toatăbunătatea, toată mila (charité) erau întine, mare descifrător, mare căutătorşi aflător de Dumnezeu. Tu lai căutat

pe Dumnezeu peste tot, în toate inimilecare ţi se deschideau ţie – şi ce multeau fost , şi peste tot tu ai găsit o micăparcelă de Dumnezeu. Nu renunţainiciodată. În micile lucruri te arătaiadesea foarte nerăbdător, dar, în celemari, tu erai răbdarea însăşi.” (p.547)

Şi când „totul este consumat” ( a sevedea Ion 19,30):”Miercuri 16 septembrie, la orele treidupă amiază. Voi face încă o vizită pestrada sa. Trei străzi, un canal şi unpod mic mau despărţit totdeauna deel. a murit ieri la şapte şi un sfert,tocmai în ziua în care îmi expirapermisul de trecere. Iam făcut oultimă vizită. Eram, pe moment, înbaie. Mă gândeam: voi vedea pentruprima dată în viaţă un mort… […] Totulse petrece undeva în interiorul meu.Există acolo vaste platouri înalte fărătimp şi fără frontiere, şi totul sepetrece acolo. Şi iatămă parcurgândaceste câteva străzi. Aşa cum leamluat adesea, şi adesea cu el, plonjatăîntrun dialog mereu fructuos şipasionant! Şi cum le voi lua încă,oriunde sunt în lume, străbătândînaltele platouri interioare unde sedesfăşoară adevărata mea viaţă. Seaşteaptă de la mine ca sămi compun ofaţă tristă de circumstanţă? Dar eu nusunt tristă! Aş vrea sămi împreunezmâinile şi să spun: „Dragii mei copii,sunt plină de fericire şi de gratitudine,găsesc că viaţa este atât de frumoasăşi plină de sens.” Da, da, frumoasă şiplină de sens , tocmai în momentul încare stau la căpătâiul prietenului meumort – mort prea tânăr – şi în care măpregătesc să fiu deportată de la o zi laalta spre ţinuturi necunoscute.Dumnezeul meu, îşi sunt atât derecunoscătoare pentru tot! Voicontinua să trăiesc cu ceea ce, la ceimorţi, trăieşte pentru totdeauna, şi voireaduce la viaţă ceea ce, la cei vii, estedeja mort. Astfel nu va mai existadecât viaţă, o mare viaţă universală,Dumnezeul meu”. (pag. 548)

Această comuniune dincolo de moarte,Etty continuă să o trăiască profund şiliniştit. Ea scrie, opt zile mai târziu: „Tunu mai ai nevoie să suferi, tu care eraiatât de vulnerabil. Eu pot să le îndur,acest frig şi aceşti câţiva zeci de metri desârmă ghimpată, şi voi continua să trăiescdin tine. Ceea ce este în tine estenemuritor, eu continuu să trăiesc aceasta”(27 sept. 1942, p. 566). Şi a doua zi: „Sespune: tu ai murit prea devreme. Fie, va fio carte de psihologie mai puţin depublicat, dar există un pic mai multăiubire care sa manifestat în lume.”(p.567) Şi versetul din imnul de iubire alsfântului Pavel izbucneşte încă o dată subpana ei: „Şi chiar dacă miaş da toatebunurile pentru întreţinerea celor săraci,dacă nu am iubire, nu miar folosi lanimic.” (1 Cor. 13,3)

Această maturitate spirituală, atât de

precoce la o tânără de 28 de ani, oînrudeşte cu maeştri confirmaţi aispiritualităţii creştine. Ne gândim laFrancisc de Assisi binecuvântândul peDumnezeu, în seara vieţii lui, pentru „soranoastră moartea corporală”, şi, printreatâţia alţii, la un aspect fundamental alspiritualităţii ignaţiene, aşa cum seformulează ea în Exerciţiile spirituale. Seştie că această modestă cărticică a fostelaborată progresiv, plecând de la oexperienţă de convertire, în ideea de aajuta pe cei şi pe cele care îi acceptădemersul să găsească mijlocul de aajunge la o decizie cu adevărat liberă carele angajează destinul. Or, omul cuadevărat liber, este cel care asumă acestprivilegiu propriu fiecărui om de a şti căva muri întro zi, şi care acceptă săintegreze această conştienţă în viaţa sa şisăi dea sens. Este, aşa cum adineaori amvăzut, tocmai această libertate interioară lacare accede Etty în clipa în care alege săşi asume destinul: „Copiii mei, suntplină de fericire şi de gratitudine, găsescviaţa atât de frumoasă şi de plină desens.” Cât este ea de aproape de acestBasc care a trăit şi el, la ieşirea dinadolescenţă, o tinereţe tumultuoasă şiavidă de experienţe intense, libere deconstrângeri convenţionale. Dar graţieunei ghiulele(franceze) care ia zdrobit unpicior la asediul de la Pampelune, aceastăintensă pasiune de a trăi este confruntatăcu experienţa morţii. Proximitatea concretăa acesteia îi revelează atunci, ca şi tinereişi îndepărtatei lui surori Etty, adevăratasemnificaţie: cea a unei funcţii revelatoareşi regularizatoare a libertăţii şi a uneiexistenţe autentice (…)

Aceasta, fără îndoială, nu îi înlătură morţiimisterul ei, care lasă deschisă libertateaopţiunilor prin care fiecare se formeazădupă luminile pe care lea primit el însuşi.Etty nu tratează această chestiune a unei„alte vieţi” în mod formal şi explicit. Ea nuface nici o referinţă la Învierea luiChristos, fundamentală pentru opţiuneacreştină – cu toate că, vom vedea, ea vaevoca ideea unei „învieri” (utilizândtermenul opstaan, „a se ridica”) pentru arelata propria sa experienţă. Se poatespune în orice caz că maniera în care ease exprimă pe tema morţii este greuconciliabilă cu ipoteza unei aneantizări apersoanei defuncte. Ea transcrie înspecial, cu o simpatie manifestă, acestpasaj dintro scrisoare a fratelui săuMischa, acest tânăr pianist de geniu,adresată prietenei ei Henny (Henriette)Tideman:

<„Pianistul meu de frate, douăzeci şiunu de ani, a scris în timp ce se aflaîntrun institut psihiatric – în care anal războiului? : „Henny, şi eu cred,ştiu că după această viaţă există o alta.Eu cred chiar că unele persoane suntcapabile să vadă şi să resimtăprezenţa celeilalte vieţi în această viaţăchiar. În această altă lume, sugestiilediscrete ale misticii sau preschimbatîn realitate vie; obiectele şi cuvintele

de toate zilele, în banalitatea lor, accedacolo la un sens superior. Este posibilca după război oamenii să fie maideschişi la această realitate şi ca ei săacceadă în mod colectiv la oconştientizare mai profundă a uneirealităţi mai înalte a universului”> (27sept. 1942, p. 565)

Acest sentiment al „prezenţei celeilaltevieţi în această viaţă chiar” confirmă laEtty importanţa pe care ea o acordă, ca şiînaintaşii ei pe căile Spiritului, „graţieimomentului prezent” (Tereza de Lisieux),şi care se exprimă mai ales prin citarearecurentă, în jurnalul ei, a unui verset dinEvanghelia după Matei:

„Încă o dată, notez pentru propria meafolosinţă: Matei 6, 34: „Nu văîngrijoraţi pentru ziua de mâine, căciziua de mâine va avea grijă de eaînsăşi. Fiecărei zilei îi ajunge osteneala(suferinţa) ei”. Trebuie să eliminămzilnic, ca pe purici, miile de miciîngrijorări pe care ni le inspiră zilelecare vin, şi care ne consumă dinforţele noastre creatoare. Luăm mentalo serie întreagă de măsuri pentruzilele următoare, şi nimic, dar absolutnimic, nu se întâmplă aşa cum amprevăzut. Fiecărei zile îi ajungeosteneala ei. Trebuie să facem ceea ceavem de făcut, şi, în rest, să ne ferimsă ne lăsăm contaminaţi de micileangoase care sunt tot atâtea impulsuride neîncredere vizavi de Dumnezeu…[…] Unica noastră obligaţie morală esteaceea de a defrişa în noi înşine vasteluminişuri de pace şi de a le extindedin aproape în aproape, până cândpacea va iradia spre alţii, şi cu cât vafi mai multă pace în oameni, cu atât vafi mai multă pace în această lume înfierbere” (29 sept. 1942, p. 567).

Ea revine a doua zi asupra acesteidisponibilităţi pentru prezent care îipare esenţială:

„A rămâne fidel faţă de tot ceea ce amîntreprins întrun moment deentuziasm spontan, prea spontan,poate. A rămâne fidel faţă de oricegând, orice sentiment care a începutsă germineze. A rămâne fidel, însensul cel mai universal al cuvântului:fidel faţă de sine, fidel faţă deDumnezeu, fidel faţă de ceea ceconsiderăm a fi momentele noastrecele mai bune. Şi, acolo unde putem, afi prezent sută la sută. „A face” pentrumine va consta în „a fi”.

… Cred că discern cu o limpezimecrescândă abisurile căscate în caredispar forţele creatoare ale uneifiinţe umane şi bucuria ei de atrăi. Sunt falii (puncte slabe) care sedeschid în psihismul nostru şi careînghit totul. Ajunge fiecărei zileosteneala ei. Cele mai grelesuferinţe ale omului sunt cele de

care se teme… Căci mareleobstacol, este totdeaunareprezentarea şi nu realitatea.Realitatea o asumăm cu toată suferinţaei, cu toate dificultăţile legate de ea, oluăm pe umerii noştri şi, purtândo necrete anduranţa. Dar reprezentareaacestei suferinţe – care nu estesuferinţa, căci aceasta este fecundă şipoate să vă facă existenţa preţioasă –trebuie strivită. Şi strivind acestereprezentări, care încătuşează viaţa înspatele gratiilor lor, se eliberează înnoi viaţa reală cu toate forţele ei şidevenim capabili să suportămsuferinţa reală, din propria viaţă şi dincea a umanităţii.” (30 sept. P. 568570)

(de la pagina 205 la pagina 210 dincartea scrisă de Paul Lebeau)

... va urma...

Fragmente traduse din volumul:Paul Lebeau Etty Hillesum. Un

itinérarire spirituel.Amsterdam 1942Auschwitz 1943 ,Albin Michel, Spiritualités vivantes

Traducerea Viorica Juncan.

Salt la inceputul paginii