Recoltarea fâneţelorPrincipala problemă la cositul fâneţelor o constituie epoca de recoltare, precum şiînălţimea de recoltare, de care depinde productivitatea în anii următori şi compoziţiafloristică.Epoca de recoltare a fâneţelor are o influenţă foarte mare asupra cantităţii şicalităţii fânului.Recoltarea fâneţelor cu întârziere, ceea ce are loc frecvent în practică, prezintănumeroase neajunsuri: fânul are un conţinut mai scăzut în proteină, săruri minerale şi vitamine, fânul are un conţinut mai ridicat în celuloză, ceea ce reduce consumabilitatea şidigestibilitatea nutreţului, refacerea plantelor se face mai greu, deoarece coincide cu o perioadă secetoasă şica atare se reduce producţia recoltei următoare, se produce o îmburuienare puternică a fâneţei, deoarece multe specii nevaloroaseajung la diseminare.Recoltarea timpurie a fâneţelor prezintă avantajul obţinerii unui fân bogat înproteine, cu un conţinut redus de celuloză, un grad ridicat de consumabilitate şidigestibilitate, dar cu o producţie redusă la unitatea de suprafaţă. Prin repetarea recoltăriitimpurii, mai mulţi ani consecutiv, are loc dispariţia treptată a gramineelor şileguminoaselor valoroase.Alegerea epocii optime de recoltare pentru fân este mai dificilă pe pajiştilepermanente cu ritm de dezvoltare diferit. În această situaţie recoltarea se va efectua în funcţiede gramineea mai timpurie. La otavă, se ţine seama de specia care areponderea cea mai mare în structura recoltei.Dacă recoltarea se efectuează an de an în perioada optimă specificată, cu timpulse constată scăderea producţiei şi înrăutăţirea compoziţiei floristice, datorită lipseiposibilităţii de autoînsămânţare a speciilor valoroase din pajişti, iar speciile nevaloroase,care îşi încheie ciclul evolutiv mai devreme, diseminează şi provoacă înrăutăţireacompoziţiei floristice.

Înălţimea de recoltare a fâneţelor. Înălţimea de la sol la care se recolteazăplantele influenţează producţia şi calitatea fânului. Dacă recoltatul se face prea aproape desol, plantele se refac mai încet, deoarece rezervele de hrană depozitate la partea inferioarăa tulpinilor se epuizează, iar cu timpul unele specii pot să dispară din covorul ierbos.Dacă recoltarea se va face prea sus, se va obţine o producţie mai mică de fân, iar calitateafânului va fi mai slabă, nefiind recoltate o parte din organele plantelor cu talie joasă.Înălţimea de recoltare a fâneţelor este de, de regulă, de 4-5 cm de la suprafaţasolului. În cazul fâneţelor de mare producţie, ultima coasă se va face la 7-8 cm de la sol,pentru a permite plantelor să acumuleze rezerve de hrană necesare pentru a rezistacondiţiilor nefavorabile din iarnă.Metoda de recoltareÎn funcţie de condiţiile orografice, climatice, mărimea suprafeţelor, stareaterenului şi posibilităţile tehnico-organizatorice, recoltarea fâneţelor se poate face manual,cu coasa sau mecanic, cu cositori. Recoltarea mecanizată se face cu cositorile CP-2,1 şiCPM-2,1, cu productivitate de 1,1-1,6 ha/oră, respectiv 1,5 ha/oră, iar pe terenurileaccidentate se poate folosi motocositori.

Pregătirea fânuluiPregătirea fânului cuprinde procedeele tehnice necesare pentru reducereaumidităţii plantelor, de la 75-85% cât are masa verde, la 15-17%, cât trebuie să fieumiditatea de păstrare a fânului. Cu cât durata de uscare a fânului este mai mare, cu atât

pierderile sunt mai ridicate, iar plantele supuse uscării suferă unele modificări alestructurii chimice, înregistrându-se astfel pierderi de substanţe nutritive (Burcea P., IgnatAL., 1975).Metodele de uscare a fânului, care se practică cel mai mult, sunt: pe sol, pe suporturi, prin balotare, prin strivirea plantelor, prin ventilare cu aer rece şi cald, deshidratare.Pregătirea fânului pe sol. Este o metodă specifică regiunilor mai sărace înprecipitaţii, când în perioada de pregătire a fânului cad puţine ploi. Deşi este una dinmetodele în care se înregistrează cele mai mari pierderi şi necesită cheltuieli mari, totuşiea se practică pe scară largă.Se disting două procedee de pregătire a fânului pe sol: uscarea în brazde, uscarea în valuri.Uscarea în brazde constă în aceea că brazdele rezultate la recoltare, rămân pe soldouă sau mai multe zile, în funcţie de mersul vremii şi grosimea lor, pentru a se usca.Când brazdele sunt subţiri, procesul de uscare poate avea loc fără întoarcerea lorşi durează 1-2 zile în condiţii favorabile, iar în cazul când rezultă brazde groase, acesteatrebuie întoarse la 6-8 ore de la recoltare, deoarece brazdele se usucă mult pe parteasuperioară şi foarte puţin pe partea inferioară.După întoarcere, procesul de uscare continuă până la umiditatea de 25-30%, cândbrazdele se adună în căpiţe de 2-3 m în diametru şi circa 3 m înălţime, având 250-300 kggreutate. Pe timp frumos, uscarea până la umiditatea de păstrare de 15-17% durează 2-3zile, după care fânul se transportă la locul de depozitare.Uscarea în valuri constă în strângerea brazdelor în valuri, cu ajutorul grebleirotative (G.R.-4,2), după ce plantele s-au pălit (se realizează la câteva ore de la recoltare).Uscarea se continuă până la umiditatea de 20-30%, după care fânul este adunat în căpiţe,iar uscarea poate dura pe timp frumos 3-4 zile. În cazul ploilor torenţiale, căpiţele sedesfac şi se refac din nou după uscarea fânului. Menţinerea căpiţelor un timp îndelungatpoate produce etiolarea plantelor de sub ele sau chiar distrugerea lor, dacă aceastăperioadă depăşeşte 8-10 zile.

Pregătirea semifânului.Pentru pregătirea semifânului, furaj intermediar între fânşi siloz, cu 40-45% umiditate, se recoltează iarba cu utilaje care odată cu recoltarea fac şistrivirea masei vegetale. La 5-8 ore de la recoltare, când umiditatea scade la 60%, se faceîntoarcerea brazdelor, iar la umiditatea de 40-45% se adună, se toacă şi se transportă lalocul de depozitare, unde se presează puternic cu tractoare pe şenile, pentru a eliminaaerul din materialul însilozat. Prin pregătirea semifânului, pierderile înregistrate sunt multmai reduse, iar furajul rezultat este consumat cu plăcere de animale.

Depozitarea şi păstrarea fânuluiPe lângă recoltare şi uscare, pentru realizarea unui fân de calitate ridicată estenecesară asigurarea condiţiilor optime pentru depozitare şi păstrare. Depozitarea se poateface în şire, stoguri, fânare, spaţii acoperite, la o umiditate optimă de 15-17%.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiul de depozitare sunt:

o amplasarea trebuie să fie în apropierea adăposturilor pentru animale,o spaţiul trebuie delimitat prin gard, pentru a opri accesul persoanelor străine,o locul ales pentru depozitare trebuie să fie mai ridicat, uscat, cu apa freatică înprofunzime,o suprafaţa se curăţă de buruieni, se nivelează şi se delimitează cu un şănţuleţ decirca 30 cm adâncime, care va servi pentru scurgerea apei în timpulprecipitaţiilor mai abundente,o peste suprafaţa delimitată se aşează un strat de paie de 50 cm grosime.Şirele, orientate pe direcţia vântului dominant, au 6-8 m înălţime, 4-5 m lăţime labază şi 5-6 m la umeri, iar lungimea de 15-20 m. Clădirea şirelor se realizează prinaşezarea fânului în straturi succesive, uniforme şi cât mai îndesat, după care aceasta seacoperă cu un strat de 0,5-1 m de paie pentru a evita deprecierea fânului. Scoaterea fânului din şiră se face prin tăiere, de la vârf la bază, cu ajutorul unor cuţite speciale.

Lucerna albastră - Medicago sativa L.ImportanţăLucerna este o plantă de climat temperat, cu o plasticitate ecologică foarte largă,fiind adaptată la diferite condiţii de climă şi sol. Se cultivă în toate continentele, ocupândpe glob o suprafaţă de peste 15,7 mil. ha. Larga răspândire în cultură a lucernei se explică prin productivitatea ei ridicată, însuşirile biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În condiţii normale se pot realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u. în cultură irigată. Lucerna poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ verde, fân, nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă importantă în raţiile furajere la multe specii şi categorii de animale. Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare cantitate de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă.

Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Epoca de recoltare este factorul careinfluenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei.În anul I de vegetaţie lucerna se recoltează în intervalul cuprins între sfârşitulfazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire, ceea ce permite dezvoltarea normală arădăcinilor şi acumularea unor cantităţi mari de substanţe de rezervă. Epoca de recoltareîn anul I influenţează producţia anilor următori şi durata de folosire a lucernierei. În anulII de vegetaţie şi în următorii, lucerna se recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei deîmbobocire şi înflorirea a 20-25% din plante. În condiţii favorabile de umiditate, pentruca plantele să ajungă la începutul înfloritului, au nevoie de 850-9000C la coasa I şi 750-8500C la coasele II-IV. Se recomandă practicarea alternanţei intervalelor de recoltare întimpul unei perioade de vegetaţie, în aşa fel încât fiecare suprafaţă să fie recoltată celpuţin o dată la înflorirea a 20-25% din plante pentru a se da posibilitatea refaceriirezervelor de substanţe nutritive.Respectarea epocii de recoltare este o condiţie esenţială pentru realizarea unuifuraj de bună calitate. Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului plantelor înproteină, fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de celuloză şi impregnarea acesteia cu cantităţi din ce în ce mai mari de fenoli. Fenolii inhibă dezvoltarea microorganismelorutile din rumenul animalelor, diminuând consumabilitatea şi digestibilitatea furajului.În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile irigate, 4-6 coase/an. Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, cu excepţia ultimeicoase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie realizată cu cel puţin 2-3 săptămâni înaintede venirea primelor îngheţuri.Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub formă de fân, făină,

brichete) sau însilozare (sub formă de semisiloz sau semifân). Uscarea se poate efectua pecale naturală, cu ajutorul curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale pentru deshidratare pecale industrială.Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau prin balotare. Tehnologiatradiţională de pregătire a fânului pe sol este următoarea: recoltarea cu coasa (manual), cucositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea în brazde timp de 8-10 ore, după careacestea se întorc, iar după încă 10-12 ore, când umiditatea plantelor scade la 28-30%,lucerna se adună în căpiţe de 150-200 kg; după 1-2 zile, timp în care umiditatea scade la15-17%, lucerna se transportă la locul de depozitare.

ÎNSILOZAREA FURAJELOR

Importanţa însilozării furajelorÎnsilozarea reprezintă una din metodele cele mai eficiente de conservare anutreţurilor suculente, precum şi a celei mai mari părţi din produsele secundare şisubprodusele cu destinaţie furajeră. Nutreţurile însilozate asigură furajarea animalelormai ales în perioada de stabulaţie.Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de porumbsau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel la care se poateajunge prin uscarea lor pe cale articială.

Categoriile de furaje însilozateDupă conţinutul în apă în momentul însilozării, se deosebesc trei grupe denutreţuri murate: silozul, semisilozul, semifânul. Pierderile de substanţe nutritive, în câmpşi în timpul preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de furaj însilozat.Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe nutritive încâmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după recoltare, însă pierderileîn timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub această formă seconservă plantele care au un conţinut mare de glucide solubile, uşor însilozabile, cum arfi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc..Semisilozul. Pentru realizarea acestui furaj, plantele, după recoltare, rămân pecâmp până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se toacă şi setransportă la locul de însilozare. Pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scadcele din timpul preparării şi păstrării.Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul însilozării de45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt cele mai scăzute.

Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conţinut mare deproteină şi redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care sereduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În acest caz, se realizeazăsemisilozul sau semifânul, când se impune o tasare foarte puternică a furajului însilozat.Asemenea plante se mai pot însiloza prin folosirea unor aditivi care măresc conţinutul înglucide solubile sau crează un mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţieilactice. O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masaînsilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi nefavorabilmicoorganismelor care produc fermentaţii nedorite. Anaerobizarea se realizează printocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă în tottimpul însilozării. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se poate realiza şi prinfolosirea de prelate speciale din material plastic, ce permit extragerea aerului cu pompelede vid.

Tehnologia însilozării furajelorÎn cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea furajelorprin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a tuturor verigilortehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la obţinerea unui furaj de bunăcalitate.

Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelorPentru o consevare corespunzătoare şi realizarea unui furaj de bună calitate, estenecesar ca recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează producţia maximă dinpunct de vedere cantitativ şi prezintă cel mai mare conţinut de substanţe nutritive.Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60- 70% sau mai redusă, în funcţie deplanta care se însilozează şi felul nutreţului murat pe care dorim să-l obţinem (siloz,semisiloz, semifân).

Recoltarea şi transportulRecoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele, care concomitentcu tăierea, execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie corelat cuposibilităţile de transport şi însilozare. Transportul nutreţului la locul de însilozare se facecu mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea automată şi în număr suficient, învederea umplerii silozului într-un timp cât mai scurt. Un siloz de 500-1000 tone trebuieîncheiat în 5-10 zile. După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm100grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat, cu tractoare pe şenilesau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare.

Metode de însilozareSe cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald, însilozarea la rece,însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţiamaterialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide solubile,conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa fel, încât procesulde însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie de foarte bună calitate.

a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practic, deoarece pierderile desubstanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>300) favorizeazădezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului seînrăutăţesc. Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umiditatede peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperaturadin masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se aşează straturileurmătoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple silozul, când se izolează demediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iarcalitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece.b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de apă depeste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prinadăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în glucidesolubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează dincâmp cu combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şise aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi oputernică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuiesă se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât maibună etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura în masa silozului se

ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald(circa 12-17%).c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în cazul conservăriifurajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cudeosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru a mări conţinutul înzaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pHsub 4,5.Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi furajeri,chimici şi biologici.d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern aplicat pescară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine şi cu conţinut mai redus înglucide fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la graminee, fiind practicşi foarte economic, cu pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pereducerea umidităţii prin ofilire, purtând denumirea şi de metoda ofilirii. În funcţie deumiditatea plantelor la însilozare se pot realiza următoarele tipuri de furaje: semisilozul şisemifânul.Semisilozul se obţine din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau gramineede nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor înamestec de graminee şi leguminoase. Tehnologia prevede reducerea conţinutului furajuluiîn apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24 ore, în funcţie dedurata şi intensitatea luminii solare, precum şi de tehnologia recoltării. La plantelerecoltate cu vindroverul şi zdrobite în proporţie de circa 90%, pierderea apei până laconţinutul de 60% se poate realiza în numai 4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10 ore denebulozitate accentuată, iar la plantele recoltate cu cositoarea purtată, în 10-15 ore deinsolaţie puternică şi 20-24 ore pe timp noros.După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare, apoi setransportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-40 cm grosime,presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât mai scurt şiacoperit imediat cu folie de material plastic sau alte materiale pentru a evita contactul cumediul extern.În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în cazulsilozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi scurgere sunt maimici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este maibună, în comparaţie cu silozul obişnuit.Tehnologia însilozării porumbuluiPorumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat, deoarece areun potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în diferite condiţiipedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat de glucide solubile.Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare pentruînsilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de ceară la cel irigat.La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de recoltare corespunde cu perioada10-25 octombrie, funcţie de zona şi evoluţia vremii. Recoltarea se face cu combinespecifice, plantele se mărunţesc prin tocare la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şiacoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită conţinutului ridicat în glucide solubile,porumbul se însilozează singur sau în amestec cu plante greu însilozabile, pentru a leasigura minimul de glucide necesar unei bune însilozări. La o însilozare corectă nutreţulpoate fi dat în consum după 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1kg siloz.Tipuri de silozuriÎnsilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite sau amenajate, numitesilozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea nutreţului sunt

condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuride suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare cu mai multe variante.Silozuri de suprafaţăAcestea pot fi orizontale şi verticale:Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice şi economice şi potavea caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea lor estevariabilă, cuprinsă între 500-1500 tone.Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 8-20 m şi suntconstruite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc..Au o capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi cu canale verticale, iarla bază cu guri şi bazine de colectare pentru evacuarea excesului de umiditate. Încărcareaşi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar tasarea se realizează prin propria greutate.Silozuri semiîngropateSe construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au formă detranşee sau de celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din panori de lemn,plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii subsolului din pământ bătătorit.În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau beton şi partea de lasuprafaţă se face din acelaşi material, în special la cele sub formă de celule. Dimensiunilesilozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază, respectiv 6 (6,5) m lasuprafaţă şi de 2-2,5 m înălţime, din care 1-1,5 m în interiorul tranşeei, iar capacitateaeste de 200-700 t. Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu ocapacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în solşi 1/3 la suprafaţă şi se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase destinate înspecial porcinelor. Asemenea silozuri se amplasează în apropierea adăposturilor şi suntprevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare, descărcareşi distribuire a furajului însilozat.Silozuri îngropateSe pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai mare de 3-4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu pereţii verticali sau oblici.Au o capacitate de 50-500 t şi următoarele domensiuni: lungimea 10-40 m,lăţimea la bază 4-5 m, la suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m. Pereţii laterali şi baza104acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte materiale, pentru reducereapierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă se prevăd guri de colectare. Pentruuşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în pantă de 450.Indiferent de tipul de siloz, respectarea condiţiilor de însilozare asigură ofermentaţie corespunzătoare şi reducerea pierderilor.Silozuri în pungi sau saci de plastic individualiSIi în acest caz reuşita însilozării este condiţionată de aceleaşi reguli ca încelelalte sisteme de însilozare.Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat, tocat şi presat direct înpunga (sacul) de material plastic, care după umplere este închisă ermetic. Anaerobiozaeste asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de fermentaţie sau prinprocedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt foarte mici, însăcosturile sunt mari datorită plasticului utilizat.Calitatea furajului însilozatCalitatea silozului depinde de o multitudine de factori, dintre care prezintăimportanţă deosebită următorii: valoarea nutritivă a materialului ce se însilozează, tipulde siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită etc..Prelevarea probelor pentru aprecierea calităţii furajului însilozat se face astfel:din silozurile de suprafaţă orizontale sau din cele îngropate şi semiîngropate probele se

ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălţimea silozului şi de la o depărtate de 70-80 cmde pereţii laterali; din silozurile turn, proba se ia de la partea superioară, din centru, laadâncimea de 1 m. Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg.Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi prin analizechimice, urmărindu-se o gamă largă de indici. Noller C. H. (1975), Murdoch J. C. (1980)şi alţi autori, recomandă ca la aprecierea calităţii silozului să se analizeze următoareleînsuşiri: culoarea, mirosul, gustul, structura, valoarea pH, conţinutul în acizi şi raportuldintre aceştia etc..

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1. Anghel Gh. – 1984, Pajişti intensive, Editura Ceres, Bucureşti.2. Bărbulescu C. şi Motcă Gh., 1983 - Păşunile munţilor înalţi. Editura Ceres,Bucureşti.3. Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987, - Pajiştile de deal din România. Editura CeresBucureşti.4. Bărbulescu C. şi col., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti.5. Bîlteanu Gh. şi col., 1983 - Fitotehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.6. Cotigă C., 1996 - Culturi furajere. Reprografia Universitatea din Craiova7. Creţu A. şi col., 1986 - Contribuţii la tehnologia culturilor succesive pe terenurileirigate din zona colinară a Moldovei. Lucr. şt. I. A. Iaşi, seria Agronomie, vol. 308. Demarquilly C., 1973 - Valeur alimentaire des ensilage de graminés et deleguminense. Fourrages, nr. 55.9. Dragomir N., 1981 - Cercetări privind biologia, genetica şi ameliorarea ghizdeiului(Lotus corniculatus). Teză de doctorat, Cluj.10. Dumitrescu N., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. C.M. Inst.Agronomic Iaşi.11. Enică Gh., 1974 - Contribuţii la stabilirea tehnologiei de cultură a plantelor furajereîn culturi succesive, în condiţiile pedoclimatice ale Dobrogei. Teză de doctorat,I.A.N.B., Bucureşti12. Erdelyi St. şi col., 1990 - Producerea şi conservarea furajelor. Tipo AgronomiaCluj-Napoca13. Hălălău D. şi col., 1980