PASTORAŢIA INDIVIDUALĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei.Parohia este deci terenul,este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului.

Preotul este păstorul iar turma trebuie condusă pe calea mântuirii. Lucrul acesta e cunoscut de la întemeierea Bisericii şi preotul trebuie să fie conştient de aceasta pentru a putea spune împreună cu Hristos "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11) Istoria Bisericii este plină de modele de păstori cu viaţă sfântă, care s-au făcut pildă vrednică de urmat credincioşilor lor. Concretizând, putem spune că în vremurile grele, când românii nu aveau conducători din neamul lor care să-i înţeleagă şi să-i ajute, îl aveau pe preot. El le era părinte, învăţător, conducător şi povăţuitor. Metodele şi mijloacele de pastoraţie erau cele tradiţionale, moştenite de la Sfinţii Părinţi. Folosindu-le nu dădeau greş. Însă, lumea în care trăim noi acum, cunoaşte mutaţii de neimaginat în trecut. Nu mai avem de -a face cu o societate tradiţională aşezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate.

Evident că şi viaţa religioasă din Romania va fi supusă diferitelor influenţe şi presiuni venite din spaţiul european. Astfel că societatea românească contemporană, va deveni pluralistă (sub multiple aspecte: politic, cultural, religios, confesional). Sub anumite aspecte ea este pluralistă, sub altele va deveni ulterior. În plan macro-social cultural, pluralismul înseamnă că în societate nu mai există o concepţie unică despre lume şi viaţă.

Felul în care viitorul preot îşi va îndeplini misiunea sa, ceea ce el va putea realiza sau nu în viaţa şi activitatea de păstor, depinde în mare parte de felul în care el înţelege preoţia, de ideea pe care şi-o face de la început despre misiunea pentru care se pregăteşte.

1.Necesitatea şi semnificaţia pastoraţiei individuale.

Demnitatea, vrednicia şi însemnătatea misiunii preoţeşti reiese din însăşi originea şi instituirea ei, din esenţa şi din scopul ei. De origine divină prin instituirea ei, de esenţă supranaturală prin Harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoţia nu constituie o simplă funcţie, o carieră ca toate celelalte ocupaţii sau îndeletniciri lumeşti puse în serviciul societăţii omeneşti, ci o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui Dumnezeu spre slujirea oamenilor.

Preoţia se situează deasupra oricărei profesii, întrece în valoare, în demnitate şi însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile şi titlurile de nobleţe, toate dregătoriile omeneşti.

Misiunea preoţească are ceva din frumuseţea şi jertfelnicia carierei de profesor, educator şi pedagog, care are datoria de a lumina mintea tinerilor şi a fauri în sufletele lor personalităţi umane, pregătind astfel drumul generaţiilor viitoare; are ceva şi din nobleţea profesiei de doctor, menită să aline suferinţele şi bolile oamenilor; are ceva din demnitatea carierei de magistrat sau judecător, atunci când aceasta este pusă în serviciul justiţiei sociale, obiective şi imparţiale. Misiunea preoţească se deosebeşte de toate acestea prin superioritatea obiectului ei şi a scopului ei, fiind mai mult decât toate. Căci preotul are în grija sa nu numai copiii şi tinerii, ca profesorul şi pedagogul, ci oameni de toate vârstele, de toate stările sociale şi de diferite grade de cultură; el e chemat să trateze şi să tămăduiască nu bolile trupului muritor, ca medicii, ci pe acelea ale

sufletului, care e nemuritor şi mult mai de preţ decât trupul; el nu este numai judecătorul turmei sale duhovniceşti, ci şi capul sau conducătorul ei, sfătuitorul şi povăţuitorul, mângâietorul şi ocrotitorul, păstorul şi părintele ei.

Demnitatea şi înălţimea misiunii preoţeşti devine şi mai evidentă dacă avem în vedere mai ales preţul şi valoarea sufletului omenesc. Preotul este în primul rând păstor de suflete. Or, nimic în lume nu egalează preţul şi valoarea sufletului, căci precum spune Mântuitorul: ''Ce-ar folosi omului de ar dobândi lumea toată, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26). Preoţia, pastoraţia creştină, este grija pentru sufletele oamenilor , pentru tot ceea ce este mai de preţ, mai etern şi mai de valoare în fiinţa noastră.

Parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice colectivitate socială,  fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale,economice, ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a credincioşilor. În aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel de viaţă  religios-morală.Aşezarea şi  configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor,situaţiile lor materiale de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa – pozitivă sau negativă - a înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte parohii. Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale; cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii. Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei particulare. Înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi comportamentul creştinilor cu care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie realităţile vieţii din parohie,de caretrebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele de lucru, pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specificeale parohiei şi la nevoile religioase ale credincioşilor. Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general, noi avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de învăţământ metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul aperceptiv al elevilor cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat. Noi clădim în general pe temelia pusă de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor şi a preocupărilor diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume acolo unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau dedesăvârşit - acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat urmările unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără

autoritate pastorală. Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin pastoraţia sănătoasă a înaintaşilor noştri. În anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie bântuită, de exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de păcate şi vicii şi cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă. În cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar începător, pentru ca să  poată  semăna apoi cuvântul Evangheliei;  în cea de-a doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii religioase. Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele, părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste tot,ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după problemele speciale pe  care  fiecare parohie le  pune  păstorului  ei de suflete. Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora în amănunt. 

În general, majoritatea specialiștilor în probleme de pastorală, împart mijloacele de pastorație în două mari categorii și anume: - Mijloacele sau metodele de pastorație colectivă, în care se urmărește sau se are în vedere conducerea sufletească a tuturor enoriașilor unei parohii indiferent de vârstă, sex, nivel moral sau intelectual, profesiune sau îndeletnicire, și cele mai folosite dintre acestea sunt: cultul divin public, predica, cateheza, precum și cuvântul tipărit sub diferitele lui forme: carte, revistă, ziar, etc. - Mijloacele pastorației individuale, care au în vedere pe fiecare credincios în parte, și se realizează prin contactul direct de la om la om, prin sfat, îndemn, prin vizitele pastorale și prin Tainele și ierurgiile cu destinație individuală, dintre care cea mai folosită și cea mai eficace este Taina Spovedaniei. La aceste două categorii, se mai poate adauga și o a treia și anume mijloace și metode de lucru pentru pastorația intermediară sau de grup, care se adresează anumitor grupuri de credincioși, constituiți în cadrul parohiei, pe bază de sex (bărbați și femei), de vârstă (copii, tineri, maturi, bătrâni), de profesiune (intelectuali, muncitori, meseriasi). Folosind aceleași metode de doua mii de ani, păstorii de suflete, având modele pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Părinți ai Bisericii au știut și v-or ști de fiecare dată să adopte metodele și mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea credinței, a adevărului, a binelui și a dragostei între oameni.

Îndatorirea unui conducător de suflete este, în primul rând, să se pună în contact cu problemele individuale ale fiecăruia, deoarece e în deobşte cunoscut, că drumul spre Hristos capătă o altă rezolvare pentru fiecare suflet. Dacă religia nu e pentru noi o vorbă goală; dacă rămâne să fie singura pârtie, care ridică pe om, deasupra idealurilor josnice sau limitate; dacă puterea ei e de a aduce, în sânul împrejurărilor de atâteaori meschine şi nemulţumitoare pentru elanurile fireşti ale sufletului omenesc, mângâierea şi dulceaţa, care sunt, pentru noi în această vale a durerii, prevestiri paradisiatice, atunci trebuie să fie o realizare individuală pentru fiecare. Toată comoara sfintei învăţături ne este închisă în potirul de aur al Bisericii. Mâinile noastre neştiutoare, nedestoinice, întârzielnice, de multe ori crispate de revoltă şi durere, se ţin departe de

ea. Preotul e cel mai în măsură să cunoască împrejurările familiare ale credincioşilor săi. Nu din spirit de curiozitate ci din setea de părintească grijă a doctorului chemat să tămăduiască cele mai gingaşe boli: ale sufletului. Şi atunci el va căuta să câştige încrederea păstoriţilor săi nu numai prin harul său, ci şi prin personalitatea sa. Să-i inspire respect şi iubire, pentru ca ei să vină, nestingheriţi, să-și deschidă sufletul, când se găsesc perplexi, uneori desnădăjduiţi, în faţa problemelor chinuitoare. Deci nu numai predica colectivă, care îmbrăţişează tot poporul şi deci, firesc, e lipsit de nota personală. Ci pastoraţia individuală. Un program de lucru, cuprinzând zilele în afară de Duminici şi sărbători, în care preotul nu are, decât în împrejurări excepţionale, o îndeletnicire eclesiastică sau o misiune liturgică, şi când preotul ar trebui să intre în casele oamenilor cu bunătatea, înţelepciunea sa şi să aducă cuvinte de îndrumare, mângâiere şi chiar dojană. Cât de covârşitor ar fi rolul lui în oraşele mari, dacă nu, în sânul cercurilor intectuale, poate mai puţin accesibile şi influenţabile, dar cel puţin în lumea muncitorească, atât de dezorientată şi subminată de curente mai întotdeauna nesănătoase. O specială pregătire a preotului în direcţia noilor curente, atât în domeniul religios cât şi social, l-ar face cel mai eficient instrument al echilibrării gândirii contemporane, altoite prin noile împrejurări din lumea modern.

Pentru ca parohia să devină o comunitate mărturisitoare ,v i e un i t ă p r i n mă r tu r i s i r e a a ce l e i a ş i c r ed in ţ e , comun iune euharistică, iubire activă, solidaritate şi slujire, coordonarea şi armonia credincioşilor într-o slujire unică este de cea mai mare importanţă. În această coordonare, preotului îi revine un rol cu totul deosebit. El este în slujbă nu numai când slujeşte la altar,ci permanent. Preotul nu are o viaţă publică şi una particulară,el este preot în toate activităţile lui, şi precum preotul, tot aşa şi credincioşii trebuie să fie nu numai în biserică, ci într-o slujire creştină continuă.

Fiecare preot este obligat să facă pastoraţie individuală în comunitatea încredinţată, spre a cunoaşte cât mai bine credincioşii. Prin pastoraţia individuală preotul trebuie să identifice adevăratele probleme pastorale. Aceste probleme nu vor fi căutate la cei ce duc o viaţă în numele Evangheliei, participă la viaţa liturgică şi se împărtăşesc des, ci la cei care nu au nici educaţie creştină, nici practică liturgică, la acei «creştini fără Biserică», din rândul cărora mişcările evanghelice parabisericeşti şi sectele îşi recrutează adepții lor.

Pen t ru o s l u j i r e c r e ş t i nă au t en t i c ă , p r eo tu l t r ebu i e s ă cunoască pe cei cărora le slujeşte şi pentru care mijloceşte la Dumnezeu. Preoţia este orientată spre Dumnezeu, dar ceea ce aduce lui Dumnezeu este omul. Preoţia creştină este o lucrare sinergică, divino-umană, ancorată în comuniunea cu Dumnezeu şi în realitatea umană concretă, ca realitate zilnică. Pentru a putea ridica omul în comuniunea cu Dumnezeu, preotul trebuie să se apropie de omul contemporan, să-i iasă întru întâmpinare, plin de dăruire în duh misionar creştin. Acest duh trebuie apoi să-l imprime şi credincioşilor, deoarece, în virtutea preoţiei generale,şi ei participă la misiunea şi slujirea Bisericii.

Ca moduri de exercitare a pastorației la nivelul parohiei avem: catehezele, vizitele pastorale, acțiuni filantropice, programe pentru tineri etc.

Catehizarea, transmiterea învăţăturilor referitoare la credinţa ortodoxă, are în istoria creştinismului un fundament de netăgăduit. Ea a fost una dintre principalele forme de răspândire şi de însuşire a învăţăturilor creştine. După ani de lipsă a educaţiei religioase, cateheza trebuie să

îşi reocupe locul între preocupările slujitorilor Bisericii. Acest proces presupune două direcţii principale: catehizarea diferitelor grupuri sociale şi catehizarea individuală, adică a fiecărei persoane în parte.  Problema catehezei este la fel de actuală pentru toate categoriile de vârste, întrucât, cerințele vieții crestine cer aplicarea acelorași principii ale catehezei creștine primare și pentru cei botezati, de la copii și până la adulți. Primul caracter structural este acela conform căruia cateheza este constructivă, instructivă în duh hristocentric și educativă religios-morală, adică are calitatea de a zidi un suflet nou pe temelia și pe măsura ideală a Domnului Iisus Hristos. Fiecare mădular al Bisericii trebui format după același model, spre a putea zidi armonic întreaga comunitate crestină. Al doilea caracter structural al catehezei este atitudinea pedagogică, care trebuie să țină cont nu numai de vârsta, ci și de etapele sufletești de înaintare treptată a fiecaruia. Prin urmare, cateheza ortodoxă respectă principiul pedagogiei creștine pauline, care urmează lui Hristos, Pedagogul Suprem care a spus pildele pe întelesul tuturor ascultătorilor. Al treilea caracter structural al catehezei este trăirea fenomenului religios al cunoștintelor primite pe calea catehezei. Trăirea interioară a învățăturii creștine în "conștiința religioasă", în "conștiința morală", a fost și a rămas o preocupare vie a catehezei ortodoxe. Al patrulea caracter structural al catehezei este cel moral, cu accent puternic și întâietate în obiectivele catehezei. Acest caracter îl are însăși Evanghelia. Misiunea catehetului este nașterea din nou a sufletelor prin Evanghelie, spre a le putea face vrednice de nașterea din Duh, prin Sfintele Taine. Adevaratul om care răspândește sămânța Cuvântului lui Dumnezeu este, în același timp, un mare creator și un mare reformator de suflete, iar examenul său nu este dat în fața oamenilor, ci în fața lui Dumnezeu.

Cateheza înseamnă împărtăşirea învăţăturii creştine prin procesul de învăţare. Împlinind această poruncă dumnezeiască, înşişi Apostolii au fost primii care au promovat-o. Prin cuvânt, toate au fost făcute de Dumnezeu. Tot prin cuvânt, propovăduit de Sfinţii Apostoli şi transmis prin tradiţie episcopilor, preoţilor, se arată o misiune care are scopul de a împărtăşi învăţătura creştină atât colectiv, cât şi individual. Prin această catehizare individuală se întăreşte ceea ce individul a putut afla prin învăţătura de obşte, prin catehizarea mulţimilor, lucru absolut necesar, pentru că, în felul acesta, cunoştinţele pe care le primesc credincioşii prin catehizarea individuală se întăresc, se verifică, asemănându-se acest proces cu principiile şi conţinutul orei de Religie din şcoală. Prin ascultare individuală se află cum şi cât şi-au însuşit cei care ascultă cateheză din învăţătura care a fost transmisă spre ei. Cum lucrarea catehezei de către preot are scopul mântuirea lui, a credinciosului, înseamnă că prin cateheza individuală se consolidează lucrarea de mântuire a credincioşilor.

În ceea ce privește mijloacele de catehizare trebuie știut că este foarte greu să ne referim la un anumit fel de mijloace. Înainte de toate, trebuie să existe o formă atrăgătoare, fiindcă dacă eşti scolastic, dacă eşti cu oarecare rigiditate, credincioşii se pot depărta. Forma cea mai atrăgătoare pentru o catehizare individuală o reprezintă revistele ilustrate, ziarele cu conţinut religios, pe care cu voia lui Dumnezeu acum le avem şi în Patriarhia noastră, care tratează subiecte legate de spiritualitate. În mod sigur, o revistă dacă este prezentată, un ziar dacă este recomandat se pot înfiripa discuţii asupra temelor cuprinse. Această formă ar fi atrăgătoare şi accesibilă în vremea noastră pentru toate categoriile sociale: copii, tineri, bătrâni.

Ca și teme cheie de abordat în cadrul procesului de catehizare individual putem spune că cea mai important este cateheza despre Sfânta Liturghie, fiindcă aceasta este slujba la care participă de obicei cei mai mulţi dintre credincioşi. Or, dacă nu înţelege, nu cunoaşte cuprinsul Liturghiei, credinciosul ajunge să stea fără să priceapă de ce se află în Biserică. Şi individual, dar mai ales colectiv, cel mai important lucru este cunoaşterea acestei slujbe, iar catehizarea oamenilor în sensul acesta este absolut necesară. Apoi, să cunoască mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru mântuire: Sfintele Taine, ierurgiile. Credinciosul trebuie să ştie că în fiecare lucrare este prezenţa harului lui Dumnezeu, prin energiile necreate. Nu o să poată înţelege întotdeauna omul ce înseamnă energie necreată, dar mereu spunându-i, poate ajunge la înţelegerea şi la trăirea prezenţei dumnezeieşti în cadrul lucrării sfinţite şi sfinţitoare.

Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai rapide şimai depline. Pentru aceasta el va trebui să se folosească de vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute după un plan sau program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după instalarea în parohie, în calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele vizite de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt), învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii, organele reprezentative ale puterii de stat locale. În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa fiecărui credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de îndrumător sufletesc, în căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul preot la Bobotează, când va fi îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă Mare.Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau program dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce moment din zi (aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi sau cea mai mare parte din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când prezenţa preotului ar putea deranja sau jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor, dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi excluse din  preocupările preotului  orice intenţie  de  câştig bănesc cu acest prilej.  Se va fixa pentru fiecare zi un anumit grup de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea  pe toate, rară grabă, în fiecare casă, după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin10-12 minute, aducând celor de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în parte, să le asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase, ş.a.rn.d.. O atenţie deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit este ca preotul să poată avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe care să le împartă gratuit.Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii, fără caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe care el vrea s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia sau înzestrarea bisericii,mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.

De multe ori, cu tinerii nu vorbeşte nimeni, nici chiar proprii lor părinţi. Activitatea cu copii, cu tinerii este sau trebuie sa fie o prioritate din cel puţin trei motive. Primul constă în datoria pe care o avem de a modela caractere, lucru ce se face, aşa cum arată toate studiile de psihologie, cel mai bine la vârsta când personalitatea umană se află în procesul primar de formare. E mai uşor să formezi de la început o personalitate creştină decât să intervii la vârsta înaintată.

Apoi nu trebuie să uităm că tinerii de azi sunt viitorii membri maturi ai Bisericii. Ei sunt viitorii credincioşi, preoţi, monahi, ierarhi sau …viitorii duşmani ai Bisericii. De educaţia iniţială depinde într-o foarte mare măsura ce cale vor urma. În sfârşit, în al treilea rând, ştim cu toţii că tinerii au, în general, nevoie de modele, de exemple din realitatea de zi cu zi, care să le călăuzească viaţa. Ori noi, prin mesajul ce-l propovăduim, putem să le oferim exemple de urmat. Avem foarte multe exemple de sfinţi tineri care, dacă ştim să le prezentăm corect, pot să devină lucrătoare. Pastoraţia tinerilor devine lucrătoare prin strădania preotului.

Timpul în care noi trăim nu este fundamental diferit de altă epocă. Şi nici că de la an la an situaţia nu se schimbă semnificativ. În esenţă, problemele sunt mereu aceleaşi, se schimbă doar forma de manifestare. De aceea ne putem baza pe experienţa Bisericii noastre în activitatea cu tinerii, că avem conturate atât problemele cu care ne confruntăm, cât şi soluţiile de rezolvare. Că viaţa trebuie trăită din plin, noi ştim că nu e o problemă de generaţie, ci de vârstă, că la fel au gândit şi bătrânii de azi, la anii tinereţii lor, sau cei de acum o mie de ani în urma. Încercând o scurtă trecere în revistă a contextului actual, observăm riscuri, dar şi şanse. Vorbind de riscuri, vedem impactul negativ al mass-media, care promovează peste măsură violenţa şi sexualitatea. Apoi, încă trăim sub impactul mentalităţii de după 1989, sub psihoza îmbogăţirii rapide, de cele mai multe ori prin furt, prin păcăleală. Rezultatul: a dispărut bucuria sfântă a muncii, care modelează sufletul. Alt risc derivă din faptul că azi avem de a face, pe multiple planuri, cu preluarea de către tineri a modelelor laicizate de sărbătorire a evenimentelor creştine. Spre exemplu Valentines Day, o sărbătoare frumoasă în esenţa ei, o sărbătoare despre iubire la care însă nu se vorbeşte deloc despre semnificaţia creştină a evenimentului, totul reducându-se la petrecerea a două-trei nopţi în baruri, cu muzică la maxim, cu băutură, cu droguri etc. Sau petrecerile excesive organizate cu ocazia Crăciunului şi a Paştelui, când nu se mai vede elementul esenţial al Naşterii sau Învierii Domnului, ci doar organizarea de spectacole.

Libertatea de exprimare a credinţei creştine, concretizată prin ora de religie, atragerea pe care noi, ca Biserică, o avem faţă de tineri prin programe profesioniste, deschiderea către culturile occidentale prin libera circulaţie în Uniunea Europeană sunt oportunităţi bune. E adevărat că migraţia forţei de muncă spre Occident e un fenomen care creează şi o mare problemă: multe familii se destramă prin plecarea la muncă a ambilor părinţilor, sau doar a unuia dintre ei. Însă, numeroasele parohii înfiinţate în străinătate, la iniţiativele celor din ţările cu imigranţi români, sunt consecinţe pozitive demne de reţinut.Privind astfel lucrurile, nouă, ca Biserică, nu ne rămâne decât să ne asumăm activitatea cu tinerii şi să încercăm să le oferim şansa unei vieţi cu adevărat frumoase. Trebuie să avem puterea să recunoaştem că şi noi avem limitele noastre. Pentru că noi, preoţii, suntem puşi în situaţia de a ne adapta din mers. Sau trebuie să ne ocupăm tot timpul cu alte activităţi. Mă refer, în primul rând, la generaţia mai veche, generaţie care a fost pregătită pentru un anumit tip de activitate pastorală. În întâlnirile cu oficialitățile

locale preotul vorbind despre preocupările sale pe această linie, cu tinerii, poate fi pus repede la punct cu cuvintele: „Părinte, de tineri ne ocupăm noi. Dumneavoastră ocupaţi-vă de bătrâni, de îngropări şi de parastase.“

Revenind la timpurile actuale, când pastoraţia cere strategii, planuri, bune organizări, apar alte stavile. De pildă, nu am fost instruiţi în timpul studiilor cum se face un proiect sau cum se pot atrage fonduri în mod profesionist. Nici despre principiile pedagogice specifice activităţilor cu tinerii nu am ştiut mare lucru la absolvirea studiilor. Alţi preoţi nu au timpul fizic necesar datorită implicării lor în activităţile administrative legate de executarea lucrărilor la bisericile în construcţie, la renovări, la întreţinerea terenurilor agricole, ori la alte activităţi auxiliare.

Şi totuşi Biserica noastră face foarte multe pentru tineri.Intră aici asociaţiile creştine pentru tineri patronate de Biserică, concursurile sportive proiectele la nivel de parohie, implicarea tinerilor la activitatea cantinelor, catehezele şi pelerinajele pentru tineri sunt doar câteva exemple ce reflectă prioritatea acordată pastoraţiei copiilor şi tinerilor în parohii.

În concluzie, nimeni nu poate, din nefericire, nega faptul că duhul epocii noastre are o mare influenţă asupra copiilor şi mai ales asupra tinerilor. Acest fapt însă nu poate şi nu trebuie să fie o stavilă în pastoraţia noastră în mijlocul lor, pastoraţie pe care trebuie să o adaptăm la cerinţele epocii, s-o modernizăm în ceea ce priveşte căile şi modalităţile, păstrând, desigur, esenţa învăţăturii creştin-ortodoxe şi spiritul Evangheliei lui Iisus Hristos.

Pastorația individual se adresează tuturor categoriilor sociale:tineri, bolnavi, intelectuali, laici, personae dependente, emigranți etc.

Referitor la pastorația tinerilor putem spune că tinerii sunt percepuți de cele mai multe ori, ca o prefigurare a viitorului unei societăți, iar calitățile și viciile acestora se constituie în „semne“ ale nivelului vieții religios-morale a adulților de peste ani. Cu toate acestea, generația tânără nu poate fi percepută și abordată doar din perspectiva a ceea ce urmează să devină. Cu alte cuvinte, tinerii nu reprezintă doar viitorul unei societăți, ci și prezentul acesteia și ca urmare a acestui fapt, solicită o atenție și o recunoaștere deplină a statutului lor de parteneri, în raport cu generațiile adulte.

Datorită situației politice existente și a poziției regimului comunist față de Biserică și misiunea acesteia, în țările Europei de Est, majoritar ortodoxe, libertatea și posibilitatea de a se căuta și găsi soluții, mijloace și strategii pastoral-misionare cu care să se vină în întâmpinarea nevoilor specifice vârstei tinere au fost de fiecare dată îngrădite. Pastorația tinerilor trebuie creată, nu revigorată […].

Așadar, odată cu redobândirea libertății religioase și de asociere, Bisericile din țările fostului bloc comunist, printre care și România, au fost și sunt încă nevoite să facă față unor probleme noi, care au impun o abordare adecvată contextului actual. Ca urmare a acestui fapt, transmiterea valorilor credinței și vieții creștine către generațiile tinere este pe cale de a deveni o preocupare serioasă a Bisericii, mai ales pe fondul unui proces accelerat de secularizare, promovat și susținut și de expansiunea științifică și tehnologică fără precedent, care caracterizează acest început de mileniu. 

În privința temeiurilor pe care se fundamentează abordarea specifică din punct de vedere pastoral a problemelor credincioșilor tineri, acestea sunt în mare parte identice cu cele pe care se sprijină orice demers educațional promovat și susținut în cadrul societății, care are în vedere atât specificul trăsăturilor persoanei umane în parcurgerea etapelor de vârstă până la maturitate, dar și de dinamismul și dificultățile inerente acestor transformări. În acest sens, practica slujirii creștine confirmă faptul că „aceleași principii dătătoare de viață nu pot fi predicate după aceleași metode tuturor categoriilor de creștini“ . 

Transformările caracteristice acestei etape din viața creștinilor necesită un sprijin real, eficient și consistent din partea Bisericii, sarcina de a ajuta tineretul să-și regăsească identitatea, credința și viața creștină, reprezentând o misiune nobilă a Bisericii din orice loc și timp. Această misiune poate fi dusă cu succes la bun sfârșit doar „printr-o legătură cât mai apropiată cu tinerii, ascultându-i, vorbind cu ei, acordându-le atenție, respectându-i; prin intermediul părinților, sfătuindu-i în permanență cum să reînnoade legăturile cu fii și fiicele lor și să-i îndrume spre Biserică; abordând teme de interes direct pentru tineri; instrucția religioasă trebuie să se realizeze în continuarea celei laice și sub directa îndrumare a preotului .

Într-o continuitate autentică a dinamicii vieții și spiritualității creștine, Biserica are vocația, în orice context social, și cu atât mai mult în prezent, de a face față provocărilor lansate de către societatea contemporană și mutațiilor pe care aceasta le-a suferit în urma progresului tehnologic, a industrializării excesive, a modificărilor caracteristicilor sociale, culturale și demografice, care au efecte directe asupra calității vieții creștine și implicit asupra Bisericii, trupul lui Hristos Cel răstignit și înviat.

Totuși, dintre toți membrii Bisericii, cei mai afectați de aceste transformări și cei mai direct vizați de ele, pe termen lung, sunt tinerii. Istoria a confirmat în nenumărate rânduri un fapt a cărui evidență se impune de la sine: de felul în care tinerii reușesc să conștientizeze, să interiorizeze și să trăiască anumite valori (în cazul de față, preponderent spirituale) depinde însăși perpetuarea valorilor respective, precum și caracterul lor funcțional și normativ pentru viitor. Îndeplinirea acestor sarcini misionare devine cu atât mai dificilă cu cât faptul de a transmite și „traduce“ mesajul Evangheliei într-un limbaj accesibil, atractiv și relevant pentru tineri, necesită pe lângă un efort susținut, consistență, perseverență și mai ales anumite calități înnăscute sau dobândite cu multă trudă și pasiune. 

Comunitățile creștine în cadrul cărora se desfășoară o bogată și rodnică activitate pastorală pentru și împreună cu tinerii, au ajuns în urma unei experiențe de mai mulți ani la anumite principii teoretice a căror cunoaștere poate înlesni cu mult orice nouă inițiativă de a intra în contact cu tinerii și de a-i ajuta să descopere bogăția credinței și vieții creștine. Astfel, în urma unei experiențe acumulate de-a lungul mai multor ani, în cadrul departamentului pentru activități pastoral-misionare adresate tinerilor ortodocși din America, au fost definite o serie de dimensiuni, obiective și principii esențiale ale pastorației tinerilor. Astfel, au fost subliniate patru dimensiuni fundamentale ale pastorației tinerilor . Așadar, acest mod particular de realizare a pastorației:• se adresează tinerilor, • se realizează împreună cu tinerii, 

• se realizează de către tineri, • se realizează pentru tineri.

Pastorația tinerilor constituie răspunsul comunității creștine față de nevoile tinerilor și împărtășirea darurilor unice ale tinerilor către întreaga comunitate. Ea se adresează tinerilor atunci când comunitatea creștină în ansamblul ei își exercită rolul pastoral în a întâmpina nevoile tinerilor. Pastorația adresată tinerilor se bazează pe resursele și darurile comunității adulte, care oferă pentru creșterea spirituală a tinerilor oportunități de care aceștia au nevoie dar pe care nu le pot obține întotdeauna prin ei înșiși. De asemenea, pastorația tinerilor este realizată împreună cu tinerii, întrucât aceștia au împreună cu adulții o responsabilitate comună, aceea de a îndeplini misiunea Bisericii.

Când tinerii au ocazia de a-și exercita responsabilitatea împreună cu adulții, se oferă o recunoaștere contribuției pe care aceștia o pot aduce la viața parohiei, familiei și comunității în general. Pastorația realizată împreună cu tinerii înseamnă a le da acestora oportunitatea de a participa într-un anume fel la viața comunității. Acest tip de pastorație este realizată de către tineri atunci când sunt implicați ei înșiși în activități dedicate slujirii celorlalți, în cazul de față a altor tineri. Participarea la programe de consiliere împotriva consumului de droguri și a alcoolismului, implicarea în activități pastorale inițiate de Biserică, constituie exemple de pastorație a tinerilor realizată chiar de tineri. În final, pastorația tinerilor este pentru tineri, prin aceea că adulții din Biserică, încearcă să interpreteze nevoile tinerilor și să pledeze în fața comunității pentru satisfacerea intereselor și problemelor legitime ale acestora. Adultul implicat în pastorația tinerilor are un acces special la punctele de vedere ale tinerilor și în general dispune de un nivel de credibilitate, influență și resurse care nu sunt disponibile tinerilor. Din acest motiv, astfel de adulți au o responsabilitate în plus, anume aceea de a vorbi în numele tinerilor și de a sensibiliza și motiva alți adulți cu privire la interesele și problemele tinerilor. Ei se pot implica și atrăgând atenția consiliilor parohiale sau eparhiale pentru inițierea de programe cu tinerii precum conferințe, grupuri de discuții, activități sociale, etc.

Pastoraţia adulţilor

Coroana- tinereţii este maturitatea, care începe de la 20-25 ani şi durează până la 60-65 ani. în această perioadă omul este în plenitudinea puterilor sale fizice şi spirituale şi atinge treapta cea mai înaltă a posibilităţilor de dezvoltare şi realizare pe toate tărâmurile vieţii. Ca orice vârstă, maturitatea îşi are şi ea particularităţile ei, îşi are calităţile şi propriile sale defecte.

Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi mai ales mai puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de mari şi atât de hotărâtoare pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină seama de ele şi să trateze într-un anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.

Pastoraţia bărbaţilor

În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei, în acelaşi timp el are roluri de răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile bărbaţilor îşi alege, în mod obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi a tuturor problemelor bisericeşti şi prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în acest domeniu.

Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât fericirea vieţii pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale. Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine morală lasă de dorit. De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii publice este de a fi din toate punctele de vedere un exemplu viu, un model de cinste, de corectitudine, de omenie şi de înaltă moralitate.

În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de asemenea foarte mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de corectitudine şi de cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii familiale, celei publice şi sociale.

În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da seama că el nu răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar răspunde mai ales în veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle lui de tată, de soţ şi de bărbat în viaţa publică şi socială.

Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa îndeaproape de păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor conştiinţa marilor îndatoriri şi răspunderi pe care le au ei.

Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el nu este a lui, nu este de la sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care impune restricţii chiar bărbaţilor, este legea fixată de Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în numele său personal, ci în numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi dea seama şi să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.

Bărbaţii, în comparaţie cu femeile, cu copii şi cu tineretul, sunt mai puţin sentimentali. Ei, în general, sunt dominaţi mai mult de raţiune, în gesturi şi atitudini sunt mai cumpătaţi, mai calculaţi. Din cauza aceasta, sunt şi faţă de religie, mai aies faţă de manifestările ei externe, uneori rezervaţi.

Toate aceste realităţi, proprii bărbaţilor, trebuie avute în vedere atunci când e vorba de-a influenţa asupra sufletului lor. în păstorirea bărbaţilor preotul va căuta totdeauna să se adreseze în primul rând raţiunii, va căuta să-î convingă asupra adevărurilor religioase şi la nevoie să aducă chiar exemplul atâtor bărbaţi savanţi, oameni de ştiinţă şi oameni ai literaturii etc. care au socoîit că cea mai importantă problemă a vieţii este împlinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de semenii lor. De aceea, cu adevărat

spune psalmistul: "Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut" (Psalmi 1,1).

Sunt bărbaţi care din cauza unor patimi care îi stăpânesc, ca de ex. beţia, desfrâul, lăcomia de câştiguri materiale etc. sunt indiferenţi sau chiar vrăşmaşi ai religiei, ai bisericii şi ai clerului.

Faţă de asemenea bărbaţi, preotul va căuta să pună în aplicare toate mijloacele pastoraţie! individuale. Va încerca să completeze lipsa cunoştinţelor religioase, să-i atragă din mediul rău în care au căzut, să-i salveze de patimi şi să-i redea sănătoşi familiei, societăţii şi Bisericii.

În general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă atenţie şi precauţie. Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim, binevoitor. Aceasta nu înseamnă însă că preotul trebuie să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe căile virtuţile creştine nu exclude respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.Preotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu dragoste, cu înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate, prin încercarea de a-i convinge, preotul reuşeşte să conducă pe bărbaţi mult mai uşor la scopul urmărit, decât prin intransigenţă, sfidare şi ameninţare.

Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale un practicant al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte şi se împărtăşeşte în fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe Dumnezeu, pe semenul său şi este un adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările vieţii.

Pastoraţia femeilor

Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa pastoraţie! femeii.

Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul rând rolul de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.

În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotamnet fără margini şi de o cinste şi corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna tovarăşa indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi îl completează în toate situaţiile vieţii.

Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o cu toate darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea ce a făcut femeia sa din el.

Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această influenţă o exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza cineva. Nici chiar bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.

Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia nevrednică, femeia păcătoasă. Se înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.

În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare. în mare parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinele mamei. Ea plămădeşte, ea frământă, ea cultivă şi ea face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de buruieni otrăvitoare. Dragostea, sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea copilului, sunt aşa încât n-au nici un echivalent în lume, nici un termen de comparaţie. De aceea s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic în lume, nici o instituţie publică sau particulară nu poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea copilului. Toate încercările care s-au făcut şi se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului sunt numai surogate, sunt numai copii palide şi nereuşite ale mamei.

În rolul ei de gospodină ea păstrează căldura, lumina, bucuria, ordinea, curăţenia, bunăstarea şi toată atmosfera plăcută sau respingătoare a căminului familiar. Femeia credincioasă şi devotată vieţii familiale face din căminul ei un adevărat rai al vieţii pământeşti, în nici o altă parte a lumii membrii familiei nu pot găsi atâta bucurie, atâta linişte, atâta fericire şi atâta îndestulare ca în căminul lor, binecuvântat de Dumnezeu printr-o mamă şi o soţie virtuoasă, în acelaşi timp însă, femeia nevrednică, femeia vicioasă, femeia risipitoare, face din căminul ei un iad cumplit, din care încearcă să evadeze atât soţul cât şi copiii şi toţi îşi caută refugiul în diferite distracţii ieftine şi uneori chiar în patima beţiei, a desfrâului, etc.

Femeia virtuoasă, prin priceperea ei, chiveniseşte, cumpăneşte şi împarte bunurile în aşa fel încât în casă e belşug, îndestulare şi mulţumire. Femeia risipitoare, dezinteresată, absentă, sau nepricepută este nenorocirea căminului familial.

Iată probleme pe care păstorul de suflete e dator să le cunoască amănunţit. Iată problemele care dau importanţă îndatoririi preotului, de a se ocupa de povăţuirea femeii pentru îndeplinirea misiunii ei de soţie şi de mamă.

În acelaşi timp femeia e chemată, mai ales în zilele noastre, să îndeplinească funcţii şi în cadrul vieţii publice. Prin aceasta, obligaţiile şi îndatoririle femeii s-au mărit.

Credinţa vie şi statornică în Dumnezeu, urmarea învăţăturii bisericii, ascultarea de îndemnurile preotului, sunt realităţi şi puteri care ajută nespus de mult femeii în îndeplinirea marilor ei îndatoriri. Nici o femeie din lume nu esle atât de perfectă încât sa se poată desprinde de aceste lumini ale creştinismului. Uneia îi lipseşte credinţa, celeilalte nu-i ajunge ştiinţa pe care o are, alta nu posedă arta, cealaltă nu are încredere în puterile ei şi alta simte nevoia mângâierilor şi îmbărbătărilor în faţa greutăţilor, cealaltă trebuie avertizată asupra dezertărilor de Ia îndeplinirea îndatoririlor ei, una e prea bună, dar nu suficient de energică, cealaltă e prea vehementă şi nestăpânită etc. Faţă de toate, păstorul de suflete trebuie să fie părinte, învăţător, povăţuitor, mângâietor şi ajutor în problemele vieţii.

O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor văduve. Cele care nu au copii şi sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel dă sfaturi foarte preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea lor la vieţuire fără prihană şi la petrecerea în rugăciune etc. lată ce spune în această privinţă:

"Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-1 îndemni ca pe un părinte; pe cei (meri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteste-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor fi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu adevărat văduvă ţi rămasa singură are nădejdea în Dumnezeu ţi stăruieşte în cereri ţi în rugăciuni, noaptea ţi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă. Şi acestea porunceţ te-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă si este mai rău decât un necredincios. Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtarăţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereste~te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îţi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, si nu numai leneşe, ci ţi guralive si iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case ţi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve." (I Tim. 5, 1-16), în păstorirea femeilor preotul va ţine seamă de faptul că ele sunt dominate mai mult de sentiment decât de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că "femeia cugetă mai mult cu inima, decât cu capul". Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor convinsă şi înduplecată spre a lua o hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile ei decât bărbatul. Femeia are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza lucrurile, prin instinct, mult mai mare decât bărbatul.

Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic acţiunilor pastorale ale preotului şi în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită pentru Hristos şi biserică, preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi pe toţi membrii familiei.

În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă precauţie. Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea preotului şi-i creează probleme în pastoraţie.

Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe toţi păstorii de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea totdeauna asistenţă în pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.

Pastoraţia creştinilor vârstnici

Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale, printr-un declin general al omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au

îndeplinit îndatoririle lor faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au în linişte deplină şi mulţumire.

Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea - ca şi celelalte etape ale vieţii - îşi are particularităţile ei, îşi are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:

Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi, care apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.

Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este socotit adeseori ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este neglijat şi uneori chiar desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi produce o profundă nemulţumire sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este adeseori singurul om care ştie să aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul cuvenit bătrânilor din parohie.

Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească favorabilă faţă de religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai intensă trăire religioasă.

Nemaifuncţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de discernământ şi obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei "că au ajuns, au dat în mintea copiilor".

Păstorul de suflete a dator sa se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor. Sufletele lor sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale celor adulţi. Deci, grija de mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât grija mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă şi prin urmare nu mai are timpul necesar unei îndreptări a vieţii.

În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie să fie atât de pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de moarte. Acesta pregătire o face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu sfintele Taine.

Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la biserică. Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special la Sfânta Liturghie.

Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la casele lor.

Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o asistenţă materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât mai bine posibil.

În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit povăţuirilor pe care ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele:

"Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,." (I TimoteiV, 1-2).La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor

la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă de bunicii şi rudeniile ajunse la bătrâneţe.

Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o mulţumire caldă preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.

Pastorația intelectualilor.O atenţie aparte trebuie acordate intelectualilor. Fără a polemiza monologic asupra definiţiei şi

modelului contemporan al intelectualului, trebuie spus că intelectualul autentic este un om al rigorii ştiinţifice şi al disciplinei. Nimeni nu a ajuns la performanţe făcând doar ceea ce a vrut. De aceea ei privesc lumea de cele mai multe ori prin prisma exigenţelor personale şi a domeniului în care excelează. În plus, adesea ei sunt văzuţi ca şefi, ca oameni care conduc sau formează grupuri sociale importante, care provoacă şi îndrumă curente sociale, culturale, economice şi morale, având aşadar o influenţă mare în societate.

Pentru a putea stabili un dialog eficient cu aceştia, trebuie avute în vedere mai multe lucruri:1. În primul rând, preotul trebuie să recunoască şi să aprecieze rolul intelectualilor în formarea uneiidentităţi culturale, în socializarea individului, în generarea unui anumit tip de relaţii sociale, precum şirolul lor în dinamica socială şi în progresul tehnic;2. În al doilea rând, preotul trebuie să cultive o viaţă duhovnicească intensă, dar şi o viaţă morală pemăsură, toate acestea dublate de preocupări culturale frumoase şi mai ales continue, aspecte ce-i conferăautoritate şi impun respect;3. În cele din urmă şi tot în vederea unui dialog real cu intelectualii, care uneori sunt ignoranţi, suficienţi, neglijenţi la îndeplinirea datoriilor spirituale, analfabeţi din punct de vedere teologic sau unii chiar au o viaţă morală discutabilă, preotul trebuie să cunoască raportul care există între ştiinţă şi credinţă,precum şi să deţină informaţii din domeniile în care respectivii intelectuali îşi desfăşoară activitatea.

În ceea ce priveşte metodele de abordare amintim:- preotul, care la nivelul conştiinţei comune este şi el considerat un intelectual, trebuie să le ofere

acestora un model de viaţă creştină şi de iubire sinceră pentru Hristos;- vizite particulare cu caracter pastoral şi nu numai- cuvântări ocazionale publice sau private la diferite ocazii;

- împrumuturi de cărţi, dacă se poate scrieri patristice (accesul personal la izvoare!), dar şi contemporane, urmate de dezbateri;

- sfătuiri ale preotului cu aceştia, când este cazul, pentru probleme tangente vieţii comunitare sau bisericeşti;

- invitaţii adresate acestora de a participa la conferinţe din cadrul „Serilor duhovniceşti”, ştiut fiind faptul că unii intelectuali s-au apropiat de Biserică şi în urma întâlnirii sau ascultării publice a unui ierarh, călugăr sau altă persoană proeminentă din Biserică;

Păstorirea credincioşilor de la satePrin termenul ţărani înţelegem, în general, pe neobosiţii lucrători ai ogoarelor, înţelegem

pe muncitorii agricoli.Cu toată industrializare lumii de astăzi, totuşi muncitori agricoli alcătuiesc încă

numărul cel mai mare al locuitorilor ţării. Numărul cel mai mare al parohiilor sunt la ţară, sunt parohii rurale, parohii de ţărani. Fiecare păstor de suflete este dator să cunoască bine parohienii în psihologia, viaţa, mentalitatea, calităţile şi defectele lor. De aceea vom încerca să arătăm în cele ce urmează notele caracteristice, bune şi rele, ale sufletului ţărănesc.

Datorită ocupaţiei sale, ţăranul îşi petrece cea mai mare parte a vieţii lui în natură. Fie că îşi cultivă pământul, fie că îşi paşte turmele de vite, el se găseşte mereu în faţa celor mai expresive tablouri, care vorbesc de atotputernicia şi bunătatea Lui Dumnezeu. Natura cu toate frumuseţile ei, cu toate manifestările ei şi cu infinitatea ei de variaţii, este cea mai intuitivă şcoală de religie din lume. Aici învaţă ţăranul religia adevărată, aici descoperă el adevărurile despre existenţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia Lui, despre pronia cerească etc. Aici, în mijlocul naturii, se naşte conştiinţa datoriei de a admira, de a crede şi de a te ruga lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic pe lume nu-i poate vorbi ţăranului mai deschis, mai convingător, mai autoritar despre Dumnezeu şi despre religie decât cum îi vorbeşte natura. Ea este deci marele dascăl de religie, marele catehet al ţăranului. Ea îl face să fie în general mai religios decât ceilalţi oameni din lume, pentru că ea îşi ţine zi de zi şi clipă de clipă deschise în faţa lui toate paginile minunatelor ei învăţături, pagini din care ţăranul citeşte şi învaţă continuu.

În comparaţie cu celelalte categorii sociale ţăranii sunt cei mai conservatori. Ceea ce îi face să fie atât de conservatori este, în ultimă analiză, tot ocupaţia lor. Trăind ei în mijlocul naturii, observă aici o statornicie uimitoare... Din copilărie şi până la moarte ochiul lor priveşte aceeaşi munţi, aceleaşi dealuri, aceleaşi văi, aceleaşi şesuri, aceeaşi succesiune regulată a anotimpurilor etc. Aceasta statornicie a naturii şi-a imprimat amprentele ei în sufletul ţăranilor, facându-i mult mai conservatori decât sunt ceilalţi creştini de la oraşe. Datorită acestui fapt, ţăranii au înfruntat urgiile veacurilor şi au rămas ceea ce au fost şi sunt. împotriva tuturor vicisitudinilor vremii şi împotriva tuturor asupririlor, ei şi-au păstrat graiul şi religia, şi-au păstrat portul şi obiceiurile şi şi-au păstrat toate comorile spirituale moştenite din moşi-strămoşi. Concepţia despre familie şi întreaga viaţă familială, cu autoritatea supremă a tatălui s-a păstrat nealterată şi este solidă şi sănătoasă în viaţa ţăranilor. Credinţa în Dumnezeu săvârşirea rugăciunilor în familie, prăznuirea Duminicii şi a tuturor sărbătorilor

creştine, participarea la slujbele bisericeşti, respectul faţă de obiectele şî persoanele sfinţite sunt bunuri reale, moştenite de la înaintaşi, pe care ţăranii le păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Cunoscând aceste aspecte, ne putem da seama de motivele pentru care desprinderea ţăranului de pământul şi de vitele pe care le are este o mare problemă pentru el. Nici chiar moartea nu apare în faţa ţăranului atât de neagră atât de tragică şi atât de dureroasă cum apare despărţirea de pământul pe care îl udă cu sudoarea feţei lui şi îl apară cu sângele său.Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în primul rând de La Acesta: rodurile bogate ale ţarinei, creşterea şi înmulţirea turmelor de vite, etc.

Unii dintre ei cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu există nici un conţinut religios. Se observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele contrast ce există adeseori în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea cu mare sfinţenie a unor forme, a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi.

Pe lângă aceasta, religiozitatea ţăranilor mai este copleşită de credinţe deşarte, de elemente provenite din păgânism precum şi de anumite superstiţii. Toate acestea întunecă şi slăbesc adevărata credinţă a creştinilor de la sate.

În relația cu acești oameni preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu eforturile şi cu lupta pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate problemele lor. El va căuta să fie corect, drept, binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai mult posibil sufleteşte de inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care trebuie să existe între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău al cuvântului, adică a-şi permite preotul glume şi fapte nepotrivite.

De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care nu-şi păstrează autoritatea şi demnitatea lui de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat şi să fie mai moral decât ei. Ţăranii îl vor pe preot apropiat de ei, dar să fie totdeauna şi să rămână în rolul şi poziţia lui de părinte, de om superior, de om înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în felul acesta credincioşii îl iubesc, îl stimează, şi îi acordă încredere nelimitată. Câştigarea acestei încrederi trebuie să fie deci cel dintâi obiectiv ai fiecărui preot care face pastoraţie şi lucrează pentru mântuirea sufletelor.

Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită întocmai cum cultivă şi pliveşte grădinarul straturile cu flori. Noţiunile trebuie clarificate, ideile religioase aprofundate şi toate buruienile otrăvitoare ale credinţelor deşarte ale superstiţiilor şi ale fatalismului bolnăvicios trebuiesc dezrădăcinate din sufletul credincioşilor. Predicile sistematice, instrucţia religioasă şi pastoraţia individuală promovează învăţătura ortodoxă şi susţin credinţa adevărată. Ţăranul trebuie povăţuit să caute în religie în primul rând dobândirea mântuirii sufletului şi fericirea care rezultă din păstrarea legăturii cu Creatorul său şi nu în cele materiale.

Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este un capitol foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că "nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui

Meu, care este în ceruri". (Mt. 8, 21), iar Apostolul Iacob ne învaţă: "credinţa fără de fapte este moartă" şi că "în faptele omului se vădeşte credinţa Iui". (Iacov 2, 18-20).

A alerga după teofanii, a merge la descântători, la deschizători de pravili ţi cititorii de pascalii şi la alţi şarlatani de genul acesta, este o imoralitate, este o abatere de la credinţă şi morala creştină. Aceste lucruri trebuie prezentate foarte amănunţit în faţa ţăranilor, pentru a înţelege învăţătura ortodoxă şi strădania preotului care urmăreşte binele şi fericirea credincioşilor.

Patima iubirii de pământ şi în general de bunurile materiale trebuie combătută prin punerea în evidenţă a bunurilor spirituale. Adevăratul proprietar de bunuri este Dumnezeu şi deci ar fi o nebunie ca omul să-şi pericliteze fericirea veşnică pentru acestea care sunt atât de reletive şi atât de efemere. Concepţia creştină despre bunurile materiale şi despre rostul lor în viaţă are rostul să tempereze pofta şi să înlăture patima pentru aceste bunuri.

Creştinismul are reţeta şi medicamente pentru combaterea tuturor relelor şi a tuturor patimilor omeneşti.

♦ împotriva mândriei recomandă smerenia,♦ împotriva egoismului recomandă iubirea aproapelui,♦ împotriva vehemenţei recomandă răbdarea, iertatrea, stăpânirea de sine şi blândeţea,♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,♦ împotriva lenei recomandă munca ♦ împotriva tuturor patimilor recomandă cumpătatrea şi înfrânarea.

Păstorul de suflete are datoria să observe îndeaproape viaţa şi manifestările credincioşilor săi şi să caute a-i cunoaşte cât mai temeinic, pentru că ştiind defectele, scăderile şi patimile lor, să acorde în Taina Mărturisirii şî în atâtea alte ocazii potrivite medicamentul care stârpeşte boala şi redă întreaga sănătate morală fiecărui credincios din parohie, printr-o lucrare pastorală sistematică şi însufleţită.

Pastoraţia urbanăÎn general oraşele cuprind pe oamenii care lucrează în uzine, în fabrici, în ateliere, în

porturi, în diferite şantiere de muncă etc. Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl câştigă lunar. Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte greutăţi şi probleme uneori de nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să lucreze, familia lui ajunge într-o situaţie critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă pentru întreţinerea familiei şi asistenţa medicală.

Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii intră în perioade de nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se înţelege că în astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.

Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi atitudinea preotului faţă de ei.

Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea religios-morală a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un bun sfetnic.

Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie prezent tot timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.

Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice activitatea sa misionar-pastoralâ, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu altă optică şi cu alte predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. "Odată cu saltul tehnic, omul a căpătat deprinderi noi, a părăsit o anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi a devenit dintr-o dată foarte exigent. Ceea ce pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e că această noua faţă a omului s-a revelat aproape subit. Şi acesta este cel dintâi lucru cu care are a se confrunta Biserica, spre a regăsi termenii unui dialog posibil cu lumea de azi." (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, pag. 168)

În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de păstorirea familiei urbane, în special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora păstorul de suflete îşi poate îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi elementele acelea care influenţează şi determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De aceea, păstorul de suflete trebuie să-şi concentreze întreaga atenţie asupra mamelor si asupra soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe toţi membrii acestor familii. Faptul că e preocupat de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un cuvânt bun, adresat de la caz la caz, un dialog părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie, sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda pastorală.

Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din partea preotului şi a bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de nenorociri, etc, preotul nu trebuie să-şi limiteze acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine prin ajutoare materiale. Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate pastorală în acest sector al vieţii, care în prezent este sprijinit de sectorul misionar-social din cadrul Episcopiei şi protopopiatului de care aparţine parohia. Cu toate acestea, preotul e chemat să facă uneori eforturi personale, pentru a găsi posibilităţi de angajare a unor muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea, preotul trebuie să se informeze despre felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de dorinţele materiale şi spirituale ale tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să cunoască toate aceste elemente ale vieţii ştie şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod pozitiv viaţa lor.

Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte motive, determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în patimi ca: beţia, destrămarea familiei, vagabondaj etc.. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în atenţia păstorului de suflete şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care se procedează de la orn la om, ţinând cont de vârsta şi starea socială şi profesională a fiecărui credincios.

În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o stare de comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea

sa prioritară fiind de a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate ipostazele.

Taina Sfintei Spovedanii - mijloc şi prilej de pastoraţie individuală Dintre Sfintele Taine, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prezintă o importanţă

deosebită din punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea si studiul ei, teoretic dar mai ales practic, pretinde o preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu cât şi în cursul activităţii pastorale. Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător. Pentru toate aceste atribuţii, preotul duhovnic trebuie să fie o personalitate deosebită cu însuşiri native, dar şi cele câştigate prin studiu, rugăciune neâiitreruptă. un om duhovnicesc, cum vom arăta în cele ce urmează.

Se ştie că această Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite către Sfinţii Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-a zis: "Pace vouă!... Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi,..'" şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatelele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (IoanXX, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu sarcina de a îndruma direct pe credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi .poruncile lui Dumnezeu. Mai mult decât în cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii, preotul se înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l cor. IV,1) dar şi în cel de împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. III, 9).

În primul rând preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi cateheze privind importanţa Tainei, prin deşteptarea cunoştinţei păcatului. Această conştiinţă lipseşte multor credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau molitvele ce premeg spovedania. Aceste molitve trebuiesc citite astfel ca sufletul penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având ca pilde din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, "lacrimile lui Ezechia în ceasul morţii", şi alţii, ce le-a primit Dumnezeu şi le-a dat iertare. Citirea şi rostirea, grăbită uneori, trebuie să fie primele bătăi la poarta cerului pentru penitent; o citire plină de spirit de pătrundere, care să facă priză în sufletul creştinului venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea ei zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească. Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula foarte potrivită: "Iată, fiule, Hristos stă în chip nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilinţa ...eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune. Iar de vei ascunde ceva de mine, îndoite păcate vei avea ...".

Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite de la ultima spovedanie, dar şi cele uitate înainte, urmând întrebările puse de duhovnic, în ajutorul penitentului. Ei trebuie învăţat să-şi mărturisească nu numai păcatele vieţii lăuntrice, numite şi păcate spirituale, ci şi cele cu fapta.

Ca formă a mărturisirii, ea poate fi expozitivă şi monologică sau dialogata cu ajutorul întrebărilor duhovnicului (vezi mai departe capitolul întrebărilor, ...şi epitimiile sau canoanele).

O mărturisire monologică, expozitivă sau directă presupune cercetarea sau examenul de conştiinţă din partea penitentului. Aceasta însă nu trebuie să se reducă la o simplă contabilizare a păcatelor sau la o cronologie a purtării. Important şi esenţial în această cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de rău, frământarea conştiinţei şi hotărârea de a se reînnoi sufleteşte prin mărturisire. Un adevărat examen de conştiinţă trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de credinţă, în lumina marilor adevăruri de credinţă. Nu este nevoie de a nota sau descrie în amănunt cum s-a săvârşit păcatul; este de ajuns o menţiune care să susţină memoria. Iniţierea în metode de a se examina este una din datoriile pastorale cele mai de seamă.

Intervenţia duhovnicului prin întrebări, dacă este nevoie, trebuie să observe anumite reguli, în primul rând, se cuvine a exclude orice element care ar da de bănuit că maschează curiozitatea personală. Este fără folos şi imprudent a cere numele persoanelor participante la păcat împreună cu penitentul.

Duhovnicul trebuie să se asigure mai întâi de credinţa corectă a penitentului după adevărurile cuprinse în Simbolul credinţei, aşa cum se arată în Molitfelnic. Să întrebe pe penitent când s-a spovedit mai pe urmă; dacă nu s-a spovedit niciodată, din ce cauză (oprelişte, negijenţă, etc.). O atenţie deosebită trebuie acordată întrebărilor cu privire la viaţa sexuală. Intervenţia trebuie să fie plină de decente şi de măiestrie în acelaşi timp, ferindu-se de a stârni curiozitatea şi a provoca căderea unora în păcate pe care nu le-a cunoscut.De rolul de învăţător al duhovnicului ţine şi datoria de a instrui, de a învăţa pe penitent, în primul rând asupra păcatului că este o nesocotire a dreptăţii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu. Scopul acestei instruiri este acela de a-i provoca dezgustul faţă de păcat şi hotărârea de al părăsi. Se va ţine seama de moralitate, de nivelul intelectual, de ocupaţia şi poziţia socială a penitentului. Prin instruirea penitentului în scaunul mărturisirii nu se urmăreşte o simplă îmbogăţire a inteligenţei cu un bagaj de cunoştinţe ci o mişcare a inimii care să ducă la o schimbare sufletească. Folosind cu prudenţă mustrarea sau dojenirea, mângâierea şi nădejdea mântuirii, duhovnicul este bine să-şi aibă memoria prevăzută cu citate biblice privind uzul spovedaniei. Spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii. Este taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică a reintegrării în har a creştinului pocăit. Dar, spovedania, nu este numai o taină, ci în acelaşi timp este o instituţie de pedagogie divină, prin care se poate cârmui sufletul prin resorturile sale cele mai adânci; în legătură cu administrarea Tainei Spovedaniei, rolul de păstor sau îndrumător spiritual al preotului vine la iveală într-o măsură covârşitoare. Ea este forma cea mai proprie şi cea mai eficace de conducere pastorală. Este, prin urmare, firesc, ca în scaunul de spovedanie, pastoraţia să se întemeieze şi să pornească de la cunoaşterea individualităţii religios-morale a credinciosului. În scaunul de spovedanie, duhovnicul va ţine ca deschiderea inimii penitentului să se încadreze în limitele unei pocăinţe şi dorinţe de îndreptare morală. Cunoaşterea poziţiei exacte a fiecăruia sub

raportul religios-moral, ne va indica dacă este nevoie şi în ce măsură sau în ce puncte de credinţă trebuie să intervenim pe loc cu o cateheză sumară sau de circumstanţă adecvată. Momentul, însă, în care pastoraţia în scaunul de spovedanie este angajată din plin de condiţiile caracteristice individualităţii, îl reprezintă dictarea sau stabilirea canoanelor sau epitimiei, adică a acelui tratament curativ, care constă din exerciţii mai grele, în scopul regenerării organismului moral, adică a conştiinţei şi voinţei penitentului. Se înţelege, deci, că la prescrierea canonului, trebuie să se ia în seamă o serie de consideraţiuni în legătură cu personalitatea individului şi cu viaţa lui în lume, spre a se şti dacă epitimia sau canonul prescris vor fi împlinite întocmai de penitent. Pentru aceasta duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele:a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului, cu alte cuvinte, individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul: „ Unora la place lauda, altora mustrarea, bineînţeles făcută la timpul potrivit; altfel, ambele păgubesc dacă nu vin la timp şi cu socoteală”1. b)se va ţine seama de nivelul moral, adică de gradul de virtute şi de perfecţiune al subiectului de spovedanie. Negreşit, canoanele recomandate acestor categorii de credincioşi nu au, în general, un caracter corecţional sau de vindecare a unor metehne morale; ele sunt menite să-i facă numai a spori sau a înainta şi mai mult în starea lor şi „ a se face mai vrednici de unire cu Domnul” 2. Canonul trebuie prescris apoi în raport cu : a) puterile penitentului; b) posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului; c) mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual; d) felul, natura şi gravitatea păcatului; e) dispoziţia de îndreptare a penitentului. Scopul urmărit în ultima linie prin spovedanie este de a dobândi pentru penitent iertarea, deci împăcarea cu Dumnezeu: „ Pregătirea şi realizarea acestui scop formează ţinta finală a întregii asistenţe religios-morale, exercitată de preot prin pastoraţie individuală din scaunul spovedaniei”3.

Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii

După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, sfintele ierurgii, îndeosebi înmormântările, reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântuiui lui Dumnezeu în rândurile credincioşilor prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane din alte religii şi etnii, încă de la Petru or se ştia că importanţa predicilor funebrale constă în faptul că "de te ori acum se adună mai multî oameni la Biserică decât se adună la căsătorii". E păcat să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de imi sau cu expuneri străine de conţinutul învăţăturii creştine, întrebarea . este: "Cum trebuie să concepem predica funerală a zilelor noastre?". Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în predestinaţianism; să expună dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie fie direct, fie insinuant, de la caz la caz. Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să deznăjduim. Se recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă portretul defunctului bazat pe note biografice

1 P r . P r o f . d r . p . V i n i t l e s c u „ S p o v e d a n i a ” , î n R e v . S . T e o l o g i c e , n r . 9 - 1 0 , 1 9 4 9 , p . 7 0 5

2 I b i d e m , p . 7 0 6

3 I b i d e m , p . 7 1 2

şi cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei i se recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin măiestria tehnicii omiletice, prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.

Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă dimpotrivă, că la orice înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are dreptul la un cuvânt de mângâiere "Nu se ştie, dealtfel de la care cuvântare ascultată un suflet va lua îndemn de a se întoarce la Dumnezeu".

Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe "tezaurul revelaţional", recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se vor face referiri şi la persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al îndeplinirii datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creştin - se vor face referiri şi la cei îndoliaţi mângâindu-i cu nădejdea creştină. Se va referi şi la participanţi, ca un memento mori, fără a-i sili să se gândească mereu la moarte, ci ca la un eveniment pentru care se cuvine să fim pregătiţi întotdeauna.

Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi observate s-ar putea evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea cu sau fără temei a vieţii decedatului, la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de vânarea cu orice preţ a lacrimilor. S-ar putea evita şi greşala unor propovăduitori care ţin cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice etc. care ocupă loc nejustificat în unele cuvântări în dauna învăţăturilor de credinţă creştină.

Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele credincioşilor. Viaţa decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici şi acum, nicidecum materia sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să se afle într-o fericită îmbinare cu adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei eshatologice ale vieţii morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul roşu al expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la caz, să se poată fi ilustrat prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect apreciate. Sunt desigur cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea puţin sau deloc la a fi cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de a propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenţii divine îl va judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o fiinţă omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate bănui o licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopelor Evangheliei şi Apostolului din rânduiala prohodului, Evanghelia de la IoanV, 24-30 ne vorbeşte despre cele două înţelesuri ale cuvintelor de viaţă şi moarte. Moartea cea dintâi este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin patimi şi fărădelegi, iar învierea cea dintâi este întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă- Peste aceştia, moartea cea de-a doua, despărţirea sufletului de trup,

de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl trece pe om din moarte în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se cuvine să fie folosită şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu se întristeze "ca cei care nu au nădejde", ci ca unii care sunt încredinţaţi că "Dumnezeu pe cei adormiţi întru Hristos aduce-i-va împreună cu El" (l Tesaloniceni 4-14). Predica noastră va primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de instruire şi de zidire duhovniceasca ca şi izvor de mângâiere creştinească pentru toţi.

E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre credincioşi cu Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11; Corinteni VI, 14). Trebuie să-i încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii, ci numai o punte care ne trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt (cf. Coloseni III, 3-4). Este credinţa învierii din care se desprinde morala învierii. Sunt desigur şi alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi abordate în predicile la înmormântare, dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii şi vieţii veşnice.

Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu demnitate şi competenţă, Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor cu nădejdea învierii şi a vieţii .veşnice - iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la temelia predicii, la înmormântări îndeosebi, dar şi cu alte prilejuri oferite cultului morţilor.

Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar că această înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul cum ne-am trăit viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le. Cuvântarea funebră, mângâind pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest lucru şi să ne îndemne să trăim - noi şi cei care ne ascultă - să trăim şi să şi ieşim din lumea aceasta când Dumnezeu ne va chema întru nădejdea învierii şi fericitei vieţi veşnice.

Tactul preoțesc- știința de a ne face tuturor toate( I Cor. 9,22), în scopul atingerii obiectivului pastoral-misionar.

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor depinde în mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.

Tactul, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei maturităţi de cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odată cu înaintarea în vârstă; această ştiinţă este necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem dobândi prin învăţătură de la înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să ne însoţească în misiunea preoţească.

Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii…” (Matei X, 16).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: “Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte…” (Despre preoţie III,12).4

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist şi realist în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi să ţină seama de ele.

Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva obstacolelor şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă. El ştie să păstreze totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi dintre realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă, de exemplu: excesul de zel al Sfanţului Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L apere; a fost un gest spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.

Preotul trebuie să fie capabil să înveţe pe altul, să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. El trebuie să fie superior credincioşilor şi prin înţelepciunea şi pregătirea sa, precum şi prin cunoaşterea temeinică a Sfintelor Scripturi, Sfintele Canoane, a dogmelor credinţei şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, spre a fi pildă turmei sale cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.5

Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale. Tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt de netrecut şi să evităm întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne îndeamnă la răbdare şi încredere într-un timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că “idealul” nu se poate realiza în întregime dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări excepţionale şi dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să combată înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor săi, determinate de neştiinţă, de pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru la felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.

Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate, prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau pământeşti. Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în vedere

4 S f î n t u l I o a n G u r a d e A u r , S f î n t u l G r i g o r i e d e N a z i a n s ş i S f î n t u l E f r e m S i r u l , D e s p r e p r e o ţ i e , E d i t u r a I n s t i t u t u l u i B i b l i c ş i d e

m i s i u n e a l B i s e r i c i i O r t o d o x e R o m â n e , B u c u r e ş t i , 1 9 9 8 , p a g . – 5 2 .

5 A r h i m . C l e o p a I l i e , U r c u ş s p r e î n v i e r e , E d i t u r a T r i n i t a s , I a ş i , 1 9 9 2 , p a g . – 1 3 5 .

interesele supreme ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător al credincioşilor în cele religioase, să nu se amestece în situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece focul persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.

Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă în urmărirea împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi trebuie să ne aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări ori poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte: “Cine a pus mâna pe plug şi se uita înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”, a spus Mântuitorul (Luca IX, 62). în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, “chiar dacă şi-au aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi aceasta …” .6

Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate câştiga la sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.

Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă sau îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în general pe oamenii de bun simţ şi de caracter: “Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este o dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale “taumaturgii”, ci despre minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă sau de mântuială” (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia Banatului, 1958, nr. 1-3, pag.53).

Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai mult decât sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a înlocui practica de două ori milenară a Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.

În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi comportarea în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le impună respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce 6

priveşte efectele lui asupra credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă, simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori familiaritatea în sensul bun al cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi. Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-ar compromite autoritatea şi prestigiul.

Este necesar ca cel ce îşi păzeşte cuviinţa preoţească să fie foarte atent şi grijuliu şi să se ferească de orice prilej de condamnare şi judecată din partea celor din jur şi de înjosire a prestigiului cuvioşiei preoţiei sale.7

O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de îndrumător spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă la îndemâna oricărui preot şi în care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să dobândească de la preotul-duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i administreze sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l readuce pe cărările virtuţii, să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această sfântă taină un adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor creştine.

Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedînd cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blîndeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi desăvîrşirea lui progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine formulată în Canonul 102 al Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): “Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicînd (tratamentul) în chip disproporţionat pentru fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie

7 . S f î n t u l N e c t a r i e d e E g h i n a , D e s p r e P r e o ţ i e , t r a d u c e r e d i n l i m b a n e o g r e a c ă d e P a r a s c h e v a G r i g o r i u , E d i t u r a S o f i a , B u c u r e ş t i ,

2 0 0 8 , p a g . – 6 3 .

să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai deghizate şi blînde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetînd roadele pocăinţei şi îndreptînd înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile”.

„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor iară dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iară dragoste nu am, nimic nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fiu ars, iar dragoste nu am nimic nu-mi foloseşte”( I Corinteni 13,1-3). Aceste cuvinte trebuie să fie înscrise în inima preotului.8

Efectele pastorației individuale.

„Voi sunteti lumina lumii; nu poate o cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã. Nici nu aprind fãclie și o pun sub obroc, ci în sfesnic, și lumineazã tuturor celor din casã. Așa sã lumineze lumina noastrã înaintea oamenilor, așa încât sã vadã faptele noastre cele bune și sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 14-16)

Preoșia creștinã izvorăște din Hristos și este iubire și dãruire, slujire deplinã a lui Dumnezeu și a semenilor. Preotul adevãrat iubește și se jertfeste pe sine continuu, la mãsura la care însuși Mântuitorul a fãcut-o, dându-și viața Sa „pentru noi și pentru a noastrã mântuire”.

Preotul de vocatie, asemenea Pãstorului Celui Bun – Hristos, își pune viața sa pentru oile sale, pe care le iubește și le pãzeste, pentru că sunt ale sale, din staulul sãu, spre deosebire de cel rãu, cãruia nu-i pasã de oile sale, pentru cã nu le considerã ca fiind ale sale și de aceea le lasã pradã lupilor rãpitori.

Grija esențialã a pãstorului bun este mântuirea turmei încredintate lui spre pãstorire și conducere cãtre fericirea veșnicã. El nu are liniște și pace în suflet decât atunci când existã liniște și pace între pãstoritii sãi și în sufletul fiecãruia dintre ei. Grija lui fundamentalã este aflarea oilor rãtãcite sau pierdute din turma sa și întoarcerea lor în staului iubirii. Bucuria preotului bun este bucuria celui ce reuseste sã întoarcã pe om de la moarte la viata, pe pãcãtos, de la rãu spre bine, de la pãcat la virtute. Este bucuria celui ce are darul ca, prin cuvintele și faptele sale, sã șteargã lacrima de pe obrazul celor mulți și sãrmani, sã ușureze durerea și sã alunge tristețea, sãdind în locul acestora dragostea și pacea, bucuria și armonia. Asemenea Mântuitorului, el cautã oaia cea pierdutã și se bucurã cu bucurie curatã atunci când reușeste sã o afle și sã o adauge turmei sale.

8 I r i n e u P o p B i s t r i ţ e a n u l , P r e o ţ i a ş i a r t a p a s t o r a l ă , E d i t u r a A r h i d i e c e z a n a , C l u j - N a p o c a , 1 9 9 7 , p a g . – 1 1 4 .

Ca unul ce este preocupat de soarta pãstoriților sãi, atât cea vremelnicã, dar mai ales cea veșnicã, el stie mai bine decât oricare altul cã mântuirea se obtine doar în comuniune cu ceilalți, ajutându-i pe aceștia și cu ajutorul lor. Mai mult decât pentru oricine, pentru el, mântuirea nu este un bun strict personal, individual, ci comunitar. El se mântuie pe sine, în mãsura în care reușeste sã-i mântuiascã pe alții, pe cei încredințați lui și pentru care va trebui sã dea socotealã la înfricoșata Judecatã, dupã cum și pierderea vreunui pãstorit al sãu înseamnã, de fapt, și pierderea sa. Am putea spune cã preotul merge în rai sau în iad alãturi de pãstoriții sãi, împreunã cu ei, de mânã cu ei. De aceea, preocuparea de îmbunãtãtire a vieții sale duhovnicești și de înãlțare moralã a enoriasilor sãi constituie grija sa esențialã. Aceasta face dificultatea, dar și frumusetea vieții sale; în aceasta își aflã el liniștea și mângâierea sau, dimpotrivã, mâhnirea și tristețea. Adevãratele bucurii ale preotului adevãrat nu sunt de naturã materialã, deși o bunãstare materialã îl poate ajuta sã facã tot mai multã milostenie, ceea ce lui îi place cel mai mult, ci reușitele și împlinirile duhovnicesti.

Preotul de vocație simte la modul cel mai înalt și intens bucuria celui ce a redescoperit dragostea Pãrintelui ceresc, a celui ce s-a pocãit. Pentru el, nici o bucurie nu se poate compara cu fericirea pe care o simte atunci când începe sã întrezãreascã rezultatele pastoratiei sale, când vede și simte cã toate eforturile și ostenelile sale nu au fost în zadar, ci au pãtruns în mintea și inima pãstoriților sãi și le-au schimbat viata. La fel, necazurile și mâhnirile sale, tristețile și supãrãrile sale nu se restrâng la lipsurile sau imperfecțiunile materiale. Nu acestea îl dor cel mai tare pe adevãratul preot, deși el luptã și pentru înlãturarea acestora și nu doar la el, ci și la ceilalți, prin faptele milei trupesti, ci și imperfecțiunile duhovnicesti ale sale și ale pãstoriților sãi. Pe el îl doare cel mai tare, și totuși nu deznãdãjduiește, ci luptã împotriva lor, lipsa de sensibilitate, de preocupare duhovniceascã a oamenilor, nepãsarea lor fatã de suflet, lipsa grijii acestora de a se mântui. Îl doare când vede cã toate ostenelile sale sincere rãmân fãrã ecou în inimile reci, de piatrã, ale unora dintre ei, dar și pe acestea cautã sã le înmoaie, prin dragoste și grijã. Îl doare cumplit infirmitatea sufleteascã, scrupulozitatea sau laxismul, nepãsarea sau indiferența duhovniceascã.

Mai mult decât prin cuvinte, preotul se exprimã fațã de Dumnezeu și de semenii sãi prin rugãciune. Limbajul drag sufletului sãu îl constituie rugãciunea, pentru cã el este, prin excelentã, un om al rugãciunii, un suflet rugãtor. Nicãieri nu se simte mai bine decât în starea și în atmosfera de rugãciune. Aceasta este viața sa, bucuria sufletului sãu, comoara pentru care el se ostenște atâta. Pentru el, viața înseamnã rugãciune. Ea nu se justificã decât în mãsura în care se identificã tot mai mult cu rugãciunea curatã și, cu rugãciunea neîncetatã. Progresul vieții sale se oglindește în aceastã rugãciune a sa, în frecvența, curãția și intensitatea ei.

Rugãciunea îi este ajutor și sprijin, armã de luptã neînfrîntă. Rugãciunea îi este respirație a sufletului sãu curat și sincer, de aceea o cautã cu atâta dor și cãldurã, o cere și nu poate trãi fãrã ea. Absența sau lipsa rugãciunii este pentru el moarte și de aceea nimeni și nimic nu i-o poate lua, pentru cã îi este cea mai dragã. El se hrãneste cu „Pâinea vietii” și „apa cea vie”. Pentru preot, o zi în care nu a asprit nevoințele sale câtuși de puțin, în care nu a înmulțit canonul sãu de rugãciune, este o zi risipitã, pierdutã, moartã, și pentru care va rãspunde la Dreapta Judecatã. Una dintre bucuriile cele mai mari vieții sale duhovnicești este datã de progresul intensiv și extensiv

din rugãciunea sa. El se roagã mult și stăruitor pentru cã a descoperit „raiul rugãciunii”, fericirea pe care o aduce în suflet și în viatã rugãciunea.

De aceea, el nu poate trãi fãrã ea. Viața sa nu are nici un sens fãrã ea. Lipsitã de rugãciune, ea este o „vânare de vânt”, o alergare dupã cele trecãtoare și o pierdere din vedere a ceea ce este esențial – mântuirea sufletului. Iubind nespus rugãciunea, el o cautã și transformã fiecare prilej și moment într-un timp al rugãciunii tot mai stãruitoare, într-o meditație neîncetatã la Dumnezeu. Îi ajunge astfel sã observe cã mai mult decât prin cuvânt și prin faptã, rugãciunea este modul sãu specific de a ajuta pe oameni. El se roagã pentru ei lui Dumnezeu și îi învatã și pe ei cum sã se roage, adicã ce sã cearã și cum sã o facã, pentru a fi auziți și ascultați de Tatãl ceresc. Lipsit de rugãciune, el este un „cadavru viu”, un trup fãrã viațã, o viațã fãrã sens. Și tocmai de aceea, dacã lumea dorește de la preot ceva în mod special, acest ceva este tocmai rugãciunea lui. Credincioșii apreciazã și cultura înaltã a preotului, acolo unde ea este, predica liberã și frumoasã, cântarea sa melodioasã, dar lucrul pentru care îl cautã în mod deosebit pe el este rugãciunea. Credincioșii nu așteaptã de la Bisericã și implicit de la preot doar un model intelectual înalt, deși Biserica, de-a lungul istoriei atât de zbuciumate a acestui neam, a oferit și continuã sã ofere astfel de modele, ci așteaptã viațã duhovniceascã și, în mod deosebit, rugãciune. Nu explicații înalte, ci trãire adâncã. Nu vorbire multã, fie ea chiar și consistentã, ci sfințenie. De aceea, poporul a cãutat, a descoperit cu un fler aparte și a prețuit preoții rugãtori, modele vii de sfințenie.

Lumea actualã, atât de bogatã în idei și conceptii, nu vrea sã-și completeze prin Bisericã și prin slujitorii ei, insuficiențele ei intelectuale, ci lipsurile și scãderile morale. Ea nu cautã prin învãtãtura Bisericii sã mai adauge ceva la patrimoniul ei științific, ci dorește sã descopere „Calea, Adevãrul și Viața” și modul cel mai direct și sigur de acces la ele. De aceea, preotul convertește suflete nu atât prin înaltele și variatele sale cunoștințe, ci prin adâncimea convingerilor sale, prin profunzimea și curãția trãirilor sale. Într-o lume a frivolitãții, a ubsurdității în felul de a vorbi și a fi, modelul pe care îl oferã el este ceva statornic, nepieritor și biruitor – este modelul creștin. Prin felul lui deziteresat de a face bine și de a rãspândi bucurie, el ne demonstreazã cã nimic nu este mai important în viațã decât mântuirea sufletului, cã toate bogãtiile lumii nu fac cât un suflet mântuit. într-o lume a amãgirilor și a minciunii, el rosteste cuvânt cu putere multã pentru cã nu se vestește pe sine, nu se propovãduiește pe sine și învãtãtura sa, ci pe Hristos și cuvintele Sale, iar acestea nu vor trece niciodatã.

Într-o lume în care este cãutatã preferențial plãcerea trupeascã, el ne vorbeste „cu timp și fãrã timp” despre bucuria sufleteascã, infinit superioarã celei trupesti. Într-o lume în care se aleargã dupã simplu și usor, dupã facil, el ne vorbește despre ceea ce este etern, statornic și profund. Nu condamnã lumea și pãcatele care se lucreazã în ea și prin intermediul ei, dar ne cheamã sã cãutãm în ea calea spre împãrãția cerurilor. Nu condamnã timpurile și vremurile, dar ne îndeamnã sã trãim viața din perspectiva veșniciei, a nemuririi. În tot ceea ce face și spune preotul, poporul dreptcredincios trebuie sã-L intuiascã, sã-L vadã pe Hristos. Faptele și cuvintele preotului trebuie sã trimitã implicit spre Pãstorul Cel Bun. În privirea caldã și blândã a preotului, credincioșii trebuie sã poatã citi privirea plinã de dragoste și bunãtate a lui Hristos Domnul, Cel ce face sã rãsarã soarele și peste cei buni și peste cei pãcãtosi, Cel ce poartã de grijã tuturor,

chemându-i pe toți la fericirea veșnicã a raiului. O privire care sã ne conducã cu gândul la îndelunga rãbdare și milostivire, la iubirea nesfârșitã și la bunãtatea lui Dumnezeu, Care, chiar și atunci când de pe ochii Sãi și de pe fruntea Sa încununatã cu spini curgeau lacrimi de sânge, a iubit și a iertat pe cei ce îl chinuiau pe nedrept. Lumina ochilor lui trebuie sã fie o reflexie a luminii și frumuseții sale lãuntrice, arvunã a luminii celei dumnezeiești, pe care o vor gusta drepții, în împãrãția lui Dumnezeu. Ca și Dumnezeu, Cãruia îi slujește, preotul este chemat sã se îmbrace cu aceastã luminã ca și cu o hainã, lucrând virtuțile creștine, care îl fac urmãtor și tot mai asemãnãtor lui Dumnezeu. Cuvintele preotului trebuie sã fie cuvinte „cu putere multã”, izvorâte din prea plinul unei inimii curate. Ele trebuie sã mãrturiseascã despre înalta viețuire duhovniceascã a sa și despre înaltele experiente duhovnicești care dau sens vieții sale. Vorbirea lui sã fie pentru ceea ce este da, da, iar pentru ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37), adicã sincerã și fãrã echivoc, dreaptã și înaltã, ca o dogmã a Bisericii, pentru a putea zidi duhovnicește pe pãstoritii sãi.