PARTIDUL COMUNIST CHINEZ

1. Aspecte introductive. În mod tradiţional, partidul politic este definit ca asociaţie

voluntară ce are la bază un proiect politic şi care acţionează, prin intermediul alegerilor,

pentru a cuceri şi exercita puterea. Rolul său este acela de a transpune în practică

principiul reprezentativităţii, de a acţiona ca releu de transmisie si de transfer a intereselor

şi preferinţelor, din spaţiul social în cel politic. Din această perspectivă, partidul are o

menire generoasă şi umanistă, fiind interesat în mod altruist de soarta diferitelor categorii

sociale.1

Făcând referire la tema noastră, în speţă, partidul comunist2, observăm că acesta era

un organism selectiv, ce-şi recruta membrii pe baza loialităţii faţă de misiunea

proletariatului. Acesta era unicul partid legal, alte formaţiuni politice nefiind necesare, de

vreme ce doar comuniştii înţelegeau mersul Istoriei.

2. Scurt istoric.3 La 1 octombrie 1949 a fost creată Republica Populară Chineză,

condusă de partidul comunist4, în frunte cu Mao-Tse-Tung5. Potrivit teoriilor marxiste

1 Daniel Buti, Ce sunt partidele politice?Spre o nouă abordare spre stasiologie, ,în revista “Sfera politicii”, volum XIX, nr. 5(159), 2011, p. 72.2 Comunismul a fost introdus mai întâi în Uniunea Sovietică, ca urmare a victoriei bolşevicilor în Revoluţia rusă din 1917. Victoria în al Doilea război mondial a coaliţiei Naţiunilor Unite, în care Uniunea Sovietică era un pilon principal, alături de puterile anglo-saxone, a creat posibilitatea extinderii comunismului. Modelul sovietic a fost impus mai multor state ale lumii la sfârşitul războiului. Procesul s-a amplificat de-a lungul Războiului rece. (Ioan Ciupercă, V. Cristian, Elena Cozma, Istorie, Editura “Corint”, Bucureşti, 2000, p. 138).3 Origini: Fondat în 1921 de către Chen Duxiu şi Dazhao Li, profesori de la Universitatea Beijing, la început Partidul a fost sub influenţa puternică a Cominternului. Partidul Comunist Chinez a devenit în mod oficial aliat cu Kuomintang în 1923; în 1925 au avut loc mişcări ale comuniştilor în organizaţia Kuomintang. Chiang Kai-shek a forţat o reducere a puterii comuniste în martie 1926, dar partidul şi-a menţinut alianţa cu Kuomintang, la insistenţa URSS-ului. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/112450/Chinese-Communist-Party-CCP)4 Acesta contesta (aşa numitele fisuri în monopolit, precum cazul Iugoslaviei sau Albaniei) modelul sovietic, mai ales în problema dezvoltării economiei. (Ioan Ciupercă, V. Cristian, Elena Cozma, op. cit., p. 139)5 Biruinţa comunismului în China, în urma unui îndelungat Război civil, n-a fost întâmpinată cu mult entuziasm de Stalin. El a intuit corect o viitoare concurenţă pe care aceasta avea să o facă Uniunii Sovietice în privinţa dominării mişcării comuniste mondiale. Marea Revoluţie Culturală iniţiată de Mao, la aplicarea căreia Gărzile Roşii şi-au adus o contribuţie esenţială, a reprezentat o particularitate a regimului comunist chinez. (Ibidem, p. 141).

1

dreptul a dobândit rolul hotărâtor în ordonarea vieţii sociale şi economice. Ca şi în alte

sisteme socialiste, proprietatea aspra mijloacelor de producţie a devenit de stat, pământul

al colectiviştilor. Specific Chinei a fost menţinerea proprietăţii private, chiar asupra

mijloacelor de producţie – care trebuia să devină cu timpul proprietate de stat.6

Cu toate acestea, între 1948 şi 1960 în China Populară au existat mai multe

mişcări – „Mişcarea de reformare a Patriei”7,”Mişcarea de luptă împotriva

contrarevoluţiei”8, Mişcarea ,,celor 100 de flori”9, „Mişcarea marele salt înainte”10 , când

relaţiile cu fosta URSS s-au rupt.

În această perioadă ordinea juridică internă era, practic, hotărâtă de popor, căci

legislaţia instituită de Kuomintang (Gounmindang) a fost abrogată prin art. 17 din

Programul General din 29 septembrie 1949. Comunele populare reglementau viaţa

socială: instituţiile de drept au fost desfiinţate, tribunalele ad-hoc judecau infracţiunile11 ,

totodată ele executau sentinţele.

Confucianismul a fost criticat de radicalii de stânga pentru a sprijini Revoluţia

Culturală, care cerea nimicirea tuturor valorilor trecute, dar nu au cerut expres revenirea

la principiul legalităţii.

După ,,distrugerea bandei celor patru”, din care făcea parte şi Qiang Qing,

văduva lui Mao, mort în 197612, s-a instituit politica de stabilitate a ordinii de drept. La

sfârşitul anilor 70, a început în Republica Populară Chineză elaborarea de noi coduri, care

au apărut după Revoluţia Culturală.13

Drept urmare, în anul 1979 a fost introdus Codul penal, în 198214, Codul de

procedură civilă, în 1986, Codul civil. Caracteristica acestor coduri era menţinerea

6 Aurel Bonciog, Drept comunitar şi internaţional .Drept internaţional privat, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2010, p. 255.7 În perioada: 1948-1951.8 În perioada: 1950-1955.9 Din anul 1956.10 În perioada: 1950-1960.11 În special cele economice şi de corupţie.12 Aşa cum am observat, de-a lungul Primei Generaţii aflate la conducerea Partidului Comunist (1949-1976), epurări politice, cum ar fi „Campania anti-dreapta” (1957-1959) şi „Marea Revoluţie Culturală” (1966-1976) au cauzat perturbări grave în gestionarea sistemului de management. După moartea lui Mao, ascensiunea la putere a lui Deng Xiaoping, la sfârştul anilor 1970, a adus cu sine o schimbare de un pragmatism mai mare, rezultând în reformele administrative ale sistemului de cadre. Deng a lăsat o „ştampliă de neşters” în sistemul de succesiune, atât în termeni de procese puse în aplicare cât şi în privinţa persoanelor pe care le-a selectat pentru a conduce China din anii 1990 până în ziua de azi.13 Aurel Bonciog, op. cit., p. 256.14 Totodată, o lege specială a fost introdusă împotriva criminalităţii economice.

2

tradiţiei chineze: un rol important îl avea recunoaşterea vinovăţiei, mărturisirea şi

autodenunţarea, dar pe când în vechea concepţie chineză acestea se reclamau pentru a

repune în ordinea firească armonia cosmică cu comportamentul individual, acum se

identifica interesul comun al individului cu interesul de stat. Oricum, se menţinea

prioritatea relaţiei pe verticală.15

Competenţa instanţelor judecătoreşti era limitată, litigiile se rezolvau în familie,

la locul de muncă, ca şi în trecut, numai că familiile şi clanurile au fost înlocuite cu

comitete ale ,,vecinilor“ sau chiar unităţi social-politice de tipul Dan-vei; rangurile din

cadrul vechilor comunităţi, au dispărut, astfel că toţi membrii sunt consideraţi egali.

Este interesantă reforma economică din Republica Populară Chineză, pe care o

menţionăm pentru rezultatele ei. Premierul chinez, Ciu-En-Lai – care făcuse studii în

Germania a lansat, în anul 1975 teza „celor cinci modernizări”: agricultura, industria,

apărarea, ştiinţa şi cultura, care privea, implicit, modernizarea dreptului economic.

Drept urmare, deşi Constituţia din 1982 statornicea sistemul public asupra

proprietăţii şi producţiei, în China s-a permis, chiar s-a încurajat, proprietatea şi producţia

privată, iar industria de stat a fost trecută pe principiile economiei de piaţă –

administrarea veniturilor şi suportarea pierderilor se făcea de către întreprinderi, statul nu

primea întregul produs, ci percepea numai impozite. Această reformă s-a generalizat în

anul 1984, iar Constituţia din 1988 a prevăzut dreptul la proprietate privată, alături de

proprietatea de stat.16

15 Aurel Bonciog, op. cit., p. 257.16 Ibidem.

3

3. Aspecte de actualitate. Ca stat leninist17, Guvernul Republicii Populare Chineze

(RPC), susţine un partid dual în structura de stat, în care comisiile PCC pătrund şi conduc

instituţiile de stat, la toate nivelurile. Status-ul Partidului de guvernământ este codificat în

Constituţia RPC. Deşi Congresul Naţional al Poporului (CNP), ca şi legiuitor al ţării, este

menţionat precum ”cel mai mare organ al puterii de stat”18, Congresul rămâne în mare

măsură doar o “ştampilă ceremonială de cauciuc” pentru deciziile de politică ale

Partidului. Puterea reală politică rămâne investită PCC-ului, alături de Constituţia care

face trimitere în mod repetat la “conducerea Partidului Comunist” asupra societăţii

chineze, precum şi necesitatea de a menţine în China “sistemul socialist”.19

Structura20 PCC este după cum urmează: O dată la fiecare cinci ani, Congresul

Naţional al Poporului de aproximativ 2.000 de delegaţi (numărul variază) se reuneşte în

sesiune plenară pentru a alege Comitetul central de aproximativ 200 de membri cu

drepturi depline, care, la rândul său, se întruneşte cel puţin o dată pe an. Comitetul

Central alege Biroul Politic de aproximativ 20-25 membri titulari; acest organ este, aşa

17 Teoria leninistă modifică versiunea originală a teoriei marxiste considerând că proletariatul este incapabil să îndeplinească rolul său final de a răsturna capitalismul, cu excepţia cazului în proletariatul este condus de un partid de avangardă al revoluţionarilor. (Vladimir Lenin, What Is To Be Done?: Burning Questions for Our Movement (publicat prima oară în 1902), continuat cu Lenin’s Collected Works (Moscova, Rusia: Foreign Languages Publishing House, 1961), vol. 5, p. 347-530; Textul complet este disponibil pe http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1901/witbd. Odată stabilite, regimurile leniniste menţin un sistem cu un singur partid (sau un guvern de coaliţie nominală sub controlul de facto al partidului aflat la guvernare), în care instituţiile de partid şi de stat sunt separate, în mod oficial, dar în care partidul de guvernământ îşi menţine autoritatea asupra tuturor numirilor importante de personal. Cu referiri asupra modului de funcţionare a acestui sistem a personalului din China: John P. Burns, “China’s Nomenklatura System,” Problems of Communism, Sept.-Oct. 1987; Sebastien Heilmann, “The Chinese Nomenklatura in Transition,” China Analysis, nr. 1, Iunie 2000, http://www.chinapolitik.de/studien/china_analysis/analysis1.pdf; şi Hon S. Chan, “Cadre Personnel Management in China: The Nomenklatura System, 1990-1998,” The China Quarterly, nr. 179, 2004.18 Constituţia Republicii Populare Chineze (adoptată la 04 decembrie 1982), cap. 3, sec. 1, art. 57. (http://english.peopledaily.com.cn/constitution/constitution.html).19 ”Sub conducerea Partidului Comunist din China, îndrumarea marxism-leninismului precum şi Conceptul lui Mao, poporul chinez va continua să adere la dictatura democratică a oamenilor şi să urmeze calea socialistă, pentru îmbunătăţirea în mod constant a instituţiilor socialiste, dezvoltarea democraţiei socialiste, îmbunătăţirea sistemului socialist juridic şi modernizarea industriei, agriculturii, apărării naţionale, ştiinţei şi tehnologiei; aceştia muncesc pas cu pas pentru a transforma China într-o ţară socialistă, cu un nivel ridicat de cultură şi democraţie. Poporul chinez trebuie să lupte împotriva acelor forţe şi elemente, atât acasă cât şi în străinătate, care sunt ostile sistemului socialist chinez şi încearcă, astfel să-l submineze”. Preambul al Constituţiei Republici Populare Chineze (adoptat la 4 decembrie 1982), http://english.peopledaily.com.cn/constitution/constitution.html.20 Cu mai mult de 80 de milioane de membri, PCC este cel mai mare partid politic din lume. Acesta este un partid monolitic, monopolist care domină viaţa politică a Chinei.

4

cum am menţionat anterior, liderul de guvernământ a PCC. Comitetul Permanent al

Biroului Politic în componenţa căruia aproximativ şase din nouă sunt cei mai autoritari

membrii, reprezintă cel mai mare lider în PCC şi din ţară. În practică, în cadrul PCC

puterea fluctuează de sus în jos.21

Secretariatul PCC-ului este responsabil pentru afacerile administrative de zi cu zi

ale PCC. Secretarul general al Secretariatului deţine în mod oficial cel mai înalt rang al

partidului. PCC are o Comisie în vederea detectării şi sancţionării abuzurilor săvârşite de

către membrii de partid, şi de asemenea, o Comisie, prin care acesta îşi păstrează

controlul asupra forţelor armate ale Chinei. PCC are în componenţă organizaţiile de

partid din municipii, oraşe, sate, cartiere, locuri de muncă majore, şcoli.

Publicaţiile principale ale PCC sunt cotidianul Renmin Ribao, (“Ziarul

oamenilor”) precum şi revista Qiushi (“Căutând adevărul”), care a înlocuit fosta revistă

Hongqi (“Steagul Roşu”), în 1988.22

„Nomenclatura” în viaţa politică şi socială chineză. Elita reală a statului totalitar

de tip comunist este „nomenclatura”23, o pătură privilegiată, alcătuită din unii membri ai

partidului recompensaţi cu funcţii „pe linie de partid sau de stat”, funcţii ce le oferă

avantaje materiale considerabile în raport cu restul populaţiei, precum şi posibilitatea de a

se situa în afara acţiunii legilor, fie ele şi sociale. Doar judecata supremă, „de partid”,

asigură dinamica internă a acestui organism.24 Dimensiunea exactă a sistemul

nomenclaturist din China este dificil de calculat cu precizie, dar în general ajunge la

numărul milioanelor.25

21http://www.britannica.com/EBchecked/topic/112450/Chinese-Communist-Party-CCP

22 Ibidem.23 În limba rusă, “lista de nume”.24 Ioan Ciupercă, V. Cristian, Elena Cozma, op. cit., p. 107.25 În 1987, un academician a calculat că sistemul de nomenclatură, în 1982 a constat în 8,130,787 posturi. (John P. Burns, “China’s Nomenklatura System,” Problems of Communism, Sept.-Oct. 1987) Un alt studiu academic din 2000 estimează numărul total la nivelul ţării a poziţiilor de cadre la 4,019,0000, incluzând un nivel de elită de 2,400 posturi de cadre (cei aflaţi la conducerea provinciei şi cei la nivel ministerial), desemnate de către autorităţile centrale PCC. (Sebastien Heilmann şi Sarah Kirchberger, “The Chinese Nomenklatura in Transition,” China Analysis, nr. 1, Iunie 2000, http://www.chinapolitik.de/studien/china_analysis/analysis1.pdf.)

5

“Generaţiile” aflate la conducerea Republicii Populare Chineze. Figurile

importante ale grupurilor politice de-a lungul timpului.

“Prima Generaţie”

1949 -1976: Mao Zedong, Liu Shaoqi, Deng Xiaoping, Lin Biao, Zhou Enlai

Pragmatisme birocratice: (Liu/Deng), mijlocul -1960;

Grupul Revoluţiei Culturale ( mai târziu “Banda celor patru”) 1966-1976;

“A doua Generaţie”

1978 -1990: Deng Xiaoping, Bo Yibo, Chen Yun, Li Xiannian, Peng Zhen, Yang

Shangkun, Hu Yaobang, Zhao Ziyang, Li Peng; “Partidul celor în vârstă” (cunoscut ca

“Opt bătrâni” sau “Opt nemuritori”; Facţiunea “Fraţilor Yang”;

“A treia Generaţie”

1990 -2002: Jiang Zemin, Zhu Rongji, “Shanghai Clique”;

“A patra Generaţie”

2002 - 2012: Hu Jintao26, Wen Jiabao, Zeng Qinghong, “Shanghai Clique”, “Liga

Tinerilor Comunişti” (CCYL).27

4. Aspecte conclusive. Atunci când vizitează Statele Unite al Americii, Hu Jintao

este invariabil menţionat ca „Preşedintele Chinei”, mai degrabă decât „Secretarul General

al Partidului Comunist Chinez” – „biroul” care poartă inelul adevăratei puteri. Aşa cum

am observat, PCC-ul se camuflează în haina exterioară a Guvernului; deşi, de multe ori

observatorii străini nu reuşesc să privească critic dincolo de structura formală de stat din

26 Este actualul lider suprem al Republicii Populare Chineze, deţinând în acelaşi timp funcţiile de Secretar General al Partidului Comunist Chinez din 2002, Preşedinte al Republicii Populare Chineze din 2003 şi Şef al Comisiei Militare Centrale din 2004.27 http://www.britannica.com/EBchecked/topic/112450/Chinese-Communist-Party-CCP

6

China, puţini cetăţeni chinezi ar fi atât de păcălit. În Republica Populară Chineză,

Partidul este cel care guvernează atât statul cât şi societatea.

BIBLIOGRAFIE

BONCIOG, Aurel, Drept comunitar şi internaţional .Drept internaţional privat,

Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2010.

BURNS, P. John, “China’s Nomenklatura System,” Problems of Communism,

Sept.- Oct. 1987.

BUTI, Daniel, Ce sunt partidele politice?Spre o nouă abordare spre stasiologie,

în revista “Sfera politicii”, volum XIX, nr. 5(159), 2011.

CHAN, S. Hon, “Cadre Personnel Management in China: The Nomenklatura

System, 1990-1998,” The China Quarterly, nr. 179, 2004.

Constituţia Republicii Populare Chineze (adoptată la 04 decembrie 1982).

CIUPERCĂ, Ioan, V. Cristian, COZMA, Elena, Istorie, Editura “Corint”,

Bucureşti, 2000.

HEILMANN, Sebastien, “The Chinese Nomenklatura in Transition,” China

Analysis, nr. 1, Iunie 2000.

LENIN, Vladimir, What Is To Be Done?: Burning Questions for Our Movement

(publicat prima oară în 1902), continuat cu Lenin’s Collected Works (Moscova,

Rusia: Foreign Languages Publishing House, 1961), vol. 5.

7

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/112450/Chinese-Communist-Party-

CCP

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1901/witbd

http://www.chinapolitik.de/studien/china_analysis/analysis1.pdf

http://english.peopledaily.com.cn/constitution/constitution.html

8