Partea I SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII.uab.ro/upload/4330_Ghidul ECTS.pdf · La...

SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII

9

Partea I

SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII. ELABORARE ŞI APLICARE

1. Creditele de studii: concept, obiective, proprietăţi 1.1. Definiţie

Într-o definiţie sintetică, creditele de studii sunt valori numerice convenţionale prin care se măsoară şi se exprimă volumul normal de muncă pretinsă studentului pentru învăţarea cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplinele cuprinse în planul de învăţământ al programului de studii pe care îl parcurge. Baza de calcul al creditelor de studii o constituie timpul de muncă estimat ca necesar pentru activitatea de învăţare sub toate formele ei: cursuri, seminarii, laboratoare, studiu individual, elaborarea de referate, proiecte, lucrări practice, lucrări de teren, pregătirea evaluărilor curente, a evaluărilor din sesiunile de examene, a lucrărilor şi examenelor de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie, teză) ş.a.

O unitate de credit exprimă un anumit număr de ore, iar numărul (pachetul) de credite alocat unei discipline de învăţământ, unei perioade compacte de studii (semestru, an) sau unui ciclu de studii (licenţă, masterat, doctorat) exprimă timpul de învăţare recunoscut ca necesar pentru învăţarea conţinuturilor şi dobândirea competenţelor aferente disciplinei, perioadei sau ciclului de studii, atât prin activităţile de învăţare colective, care presupun prezenţa studentului în clasă, cât şi prin activităţile individuale şi independente de învăţare.

Creditele nu sunt însă doar simple valori numerice convenţionale, iar rolul lor nu se rezumă la a cuantifica volumul de muncă necesar învăţării. În fapt, creditele, reunite în sisteme coerente de credite, au rolul de a monitoriza programele de studiu necesare şi accesibile studenţilor şi de a asigura o încărcare echilibrată şi raţională a timpului de învăţare pentru activităţile de învăţare colective şi individuale, pe ansamblul disciplinelor din planul de învăţământ, în limitele normale ale timpului fizic pe care studenţii îl pot aloca activităţilor profesionale. 1.2. Obiective

Elaborarea şi aplicarea sistemului creditelor de studii vizează următoarele obiective: a) raţionalizarea programului de muncă al studentului, evitarea sub- sau supra-

solicitărilor, prin evaluarea realistă a încărcării planului de învăţământ de către fiecare disciplină şi activitate de predare-învăţare şi prin luarea în considerare a cantităţii de muncă necesară şi posibilă pentru toate sarcinile solicitate studentului în aceeaşi perioadă de timp;

b) facilitarea mobilităţii studenţilor şi asigurarea cadrului pentru ca alegerea rutei profesionale de către studenţi să devină realizabilă;

c) crearea cadrului organizatoric şi normativ pentru recunoaşterea perioadelor de

CENTRUL DE ANALIZĂ ŞI DEZVOLTARE PEDAGOGICĂ

10

studii efectuate de studenţi în facultate, în Universitate (la alte facultăţi sau specializări), în alte universităţi din ţară sau străinătate;

d) compatibilizarea programelor de studii şi rutelor universitare cu normele învăţământului european.

1.3. Proprietăţi

Sistemul creditelor de studii are următoarele proprietăţi:

1. Recunoaşterea şi transferabilitatea reprezintă proprietatea creditelor de a fi recunoscute şi transferate, indiferent de specializarea, domeniul, facultatea sau instituţia în care au fost obţinute, cu condiţia ca valoarea unităţilor de credit, programele disciplinelor şi planurile de învăţământ să fie compatibile. Transferul creditelor poate fi: a) transfer interinstituţional, care se referă la posibilitatea recunoaşterii şi

transferului creditelor între specializările aparţinând aceluiaşi domeniu sau unor domenii înrudite, indiferent de facultatea sau departamentul la care au fost obţinute, acesta constituind baza accesului la dubla licenţă, fără refacerea traseelor comune diferitelor specializări;

b) transfer interinstituţional, care se referă la posibilitatea recunoaşterii şi transferului creditelor obţinute în universităţi diferite, acesta constituind baza mobilităţii studenţilor şi a recunoaşterii perioadelor de studii efectuate de studenţi în alte universităţi din ţară sau străinătate;

c) transfer temporal care se referă la posibilitatea obţinerii în avans sau amânării (reprogramării) creditelor în interiorul ciclurilor de studii, inclusiv a prelungirii sau reducerii duratei studiilor, acesta constituind baza individualizării parcursurilor de studiu.

2. Mobilitatea este expresia transferabilităţii creditelor în planul alegerii rutelor profesionale şi al mobilităţii studenţilor între structurile intra şi inter universitare. Pachetele de credite odată obţinute pot fi incluse în construirea oricărei rute de specializare care cuprinde disciplinele respective, la orice structuri (facultăţi, instituţii), cu condiţia ca acestea să lucreze cu planuri de învăţământ şi sisteme de credite compatibile. Mobilitatea creditelor presupune interpretarea flexibilă a regimului de disciplină obligatorie, opţională sau facultativă, fundamentală, de specializare sau complementară, cu multiple posibilităţi de integrare în rute profesionale conexe sau complementare. Mobilitatea intrainstituţională presupune reglementarea internă a mobilităţii creditelor, iar mobilitatea interinstituţională presupune convenţii de colaborare sau/şi sisteme de credite reciproc compatibilizate.

3. Imperisabilitatea este proprietatea creditelor de a fi definitive odată ce au fost obţinute şi de a fi recunoscute pe întreaga durată a programului de studii, inclusiv prelungirile acesteia. Pentru studenţii care au întrerupt studiile sau care revin în Universitate pentru a relua studiile la o nouă specializare, imperisabilitatea creditelor se recunoaşte pe o durată de 5 ani de la încheierea duratei legale a studiilor (anul promoţiei care a absolvit în termen legal programul de studii). Imperisabilitatea poate fi recunoscută şi pentru creditele obţinute în alte universităţi din ţară sau străinătate, pe baza convenţiilor de colaborare sau a altor reglementări în acest sens.


11

4. Acumularea este o proprietate sintetică a creditelor, ce rezultă din agregarea proprietăţilor enunţate anterior, constând în posibilitatea oferită studenţilor de a obţine, în regim facultativ, pe lângă creditele de la specializarea la care sunt înmatriculaţi, pachete de credite la orice disciplină, specializare şi domeniu dintre cele oferite de Universitate – cu respectarea condiţionărilor de acces şi de promovare – şi de a acumula pachetele de credite astfel obţinute pe întreaga durata de recunoaştere (de imperisabilitate) a creditelor. Creditele acumulate în acest mod, împreună cu creditele obţinute la specializarea de bază, pot fi asamblate şi valorificate, prin recunoaştere, transfer şi mobilitate, în construirea şi finalizarea oricăreia dintre rutele profesionale (domeniile de licenţă şi masterat) oferite de Universitate. Acumularea poate fi recunoscută şi pentru creditele obţinute în alte universităţi din ţară sau străinătate, pe baza convenţiilor de colaborare sau a altor reglementări în acest sens.

2. Sistemul european de transfer al creditelor de studii 2.1. Originile La origine, sistemul creditelor de studii a apărut nu ca un sistem de standardizare şi recunoaştere a studiilor în vederea mobilităţii elevilor şi studenţilor, aşa cum avea să evolueze el în Europa sub forma ECTS (European Credit Transfer System), ci ca un sistem de diferenţiere a studiilor în funcţie de capacităţile şi motivaţiile individuale ale elevilor (studenţilor). Creditele au apărut ca o tehnică de construcţie a curriculum-ului întemeiată pe principiul că cerinţa esenţială a proiectării curriculare este de a asigura corespondenţa dintre conţinuturile şi sarcinile învăţării pe de o parte, şi timpul şi posibilităţile de învăţare ale elevilor (studenţilor), pe de altă parte. În această accepţiune, sistemul creditelor de studii a fost practicat la început în SUA, Canada şi în unele ţări europene, ca un sistem de organizare internă a studiilor constând în alocarea de credite pentru fiecare curs (disciplină) în funcţie de timpul de învăţare repartizat în cadrul planului de învăţământ. Totodată, prin posibilităţile oferite elevilor (studenţilor) de alege între diferite niveluri de creditare a disciplinelor obligatorii şi între diferite pachete de discipline opţionale sau facultative, sistemul creditelor a constituit o soluţie practică pentru individualizarea parcursurilor de învăţare prin adaptarea acestora la ritmul de învăţare propriu fiecărui elev (student).

2.2. Formula actuală a ECTS

Deşi principiile de bază ale creditării sunt în bună măsură similare cu cele practicate în sistemul nord-american şi în cel canadian, sistemul european de credite a fost conceput nu atât ca un sistem de gestionare a timpului de învăţare, cât mai ales ca un sistem de standarde şi unităţi de măsură menit să permită compatibilitatea şi recunoaşterea reciprocă a studiilor, să permită deci transferul creditelor în vederea mobilităţii transeuropene a studenţilor. Sistemul european de credite a apărut ca o consecinţă directă, în planul educaţiei, a procesului de integrare europeană şi a vizat, în principal, armonizarea sistemelor naţionale de educaţie şi a curriculum-ului în vederea facilitării şi creşterii eficienţei


12

mobilităţii studenţilor în spaţiul european. De aceea, formula europeană a sistemului de credite este în fapt un sistem de transfer al creditelor, consacrat deja sub denumirea de ECTS - European Credit Transfer System. Iar cum cele mai multe mobilităţi s-au înregistrat la nivelul învăţământului superior, sistemul european de transfer al creditelor a fost şi este în continuare, în primul rând şi aproape exclusiv, un sistem de recunoaştere a studiilor academice (universitare). Formula actuală a ECTS este rezultatul unui studiu efectuat de Uniunea Europeană, în perioada 1993-1995, în cadrul programului SOCRATES (subdivi-ziunea ERASMUS pentru învăţământul superior), studiu prin care s-a evaluat modul în care statele europene au realizat recunoaşterea studiilor efectuate în străinătate. Ca urmare a acestui studiu, sistemul european de transfer al creditelor a fost oficializat şi introdus, începând cu anul 1995, în programul ERASMUS, elementele de bază ale acestui sistem fiind cuprinse în documentul “European Credit Transfer System. User’s Guide, editat de Comisia Europeană Education, Training and Youth, prin Biroul Erasmus, 1995. Documentul a apărut şi în limba română, la Editura Alternative (1995), sub îngrijirea lui I. Mihăilescu. Problema principală pe care îşi propune să o rezolve acest document este aceea a compatibilităţii.

2.3. Compatibilitatea privind unităţile de program de studii

Compatibilitatea privind unităţile de program de studii s-a impus datorită faptului că, de regulă, mobilitatea studenţilor nu se efectuează pe durata întregului program de studii, ci doar pe anumite perioade ale acestuia, cele mai multe mobilităţi şi burse de studii efectuându-se pe 3 luni, 6 luni sau cel mult un an. Datorită acestei situaţii a apărut necesitatea ca programele de studii să fie divizate în unităţi de program relativ de sine stătătoare şi care să poată fi parcurse de studenţi ca un pachet compact de discipline şi activităţi de învăţare comparabil şi substitutibil cu pachetul omolog din programul de studii al instituţiei de bază (de unde studentul pleacă şi unde revine pentru finalizarea studiilor). Unităţile de program de studii sunt, de fapt, perioade compacte de studii cu durate egale sau apropiate şi cu o încărcare în discipline şi activităţi de învăţare relativ echivalentă, aşa încât ele pot fi tratate ca unităţi ce presupun un volum constant de muncă şi, prin urmare, pot fi cotate cu acelaşi număr de credite, indiferent de instituţia la care sunt parcurse de studenţi. Pornindu-se de la experienţa majorităţii ţărilor europene, ECTS recomandă semestrul, ca unitate fundamentală a programelor de studii şi semestrializarea, ca principiu de construire a curriculum-ului. Durata unui program de studiu este exprimată în număr de semestre, iar fiecare semestru este cotat cu un număr standard de 30 de credite. Astfel, un program de studii cu o durată de 3 ani (6 semestre) va fi creditat cu 180 de credite, un program cu o durată de 4 ani (8 semestre) va fi creditat cu 240 de credite, iar un program cu o durată de 5 ani (10 semestre) va fi creditat cu 300 de credite, la care se adaugă, de regulă, un număr de credite (15-30) alocat examenelor de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie). În cazul ţărilor care menţin sistemul trimestrial, ECTS recomandă echivalarea în semestre (unui semestru cotat cu 30 de credite îi corespunde un trimestru cu 20 de credite, aşa încât numărul anual de credite rămâne constant - 60).


13

În cazul ţărilor care practică alte standarde de creditare a semestrelor, ECTS recomandă aplicarea unui coeficient de echivalare. De exemplu, dacă într-o ţară (sau instituţie) semestrul este cotat cu 20 de credite, atunci recunoaşterea într-o altă ţară (instituţie) care practică standardul de 30 de credite este posibilă, în baza unor acorduri bilaterale, prin aplicarea unui coeficient de echivalare de 1,5 (1,5 x 20 = 30). Trebuie menţionat, totuşi, că standardul de 30 de credite/semestru tinde să se generalizeze la nivel european.

2.4. Semestrializarea ca principiu de organizare curriculară

Cu toate că, iniţial, principiul semestrializării nu a fost impus de ECTS, treptat şi ca urmare a procesului Bologna, el a fost adoptat de marea majoritate a statelor europene, inclusiv de România. Ce presupune semestrializarea ?

1. În primul rând, presupune ca disciplinele de învăţământ şi activităţile de învăţare aferente acestora să fie concepute ca pachete compacte ce pot fi parcurse şi finalizate pe durata unui singur semestru. ECTS recomandă să se renunţe, pe cât posibil, la disciplinele prevăzute pe două semestre şi, cu atât mai mult, la disciplinele prevăzute pe mai mulţi ani (a căror învăţare este scindată de o perioadă lungă de vacanţă). Pe lângă argumentele de factură psihopedagogică aduse în sprijinul semes-trializării, se invocă mai ales argumente de factură practică. Astfel, studenţii aflaţi în mobilităţi de un semestru sau, respectiv, de un an universitar (situaţiile acestea fiind cele mai frecvente) nu-şi pot finaliza studiile la disciplinele prevăzute pe două semestre sau, respectiv, pe mai mulţi ani universitari. Se impun în acest caz proceduri destul de complicate (şi neplăcute pentru student) de recunoaştere parţială a creditelor, de completare a acestora în ţara (instituţia) de origine, de reexaminări parţiale, proceduri ce pot fi evitate prin opţiunea pentru semestrializare.

2. În al doilea rând, semestrializarea presupune o distribuţie echilibrată a volumului de muncă pe semestre, astfel încât cele 30 de credite să reflecte aceeaşi cantitate de muncă în oricare dintre semestrele care alcătuiesc programul de studii. Aceasta presupune, de asemenea, aplicarea aceloraşi criterii de calcul şi alocare a creditelor pe fiecare disciplină, indiferent de semestrul, anul sau ciclul de studii în care disciplina este prevăzută. De pildă, o disciplină prevăzută în semestrul 2 (anul I) va avea acelaşi număr de credite cu cel alocat unei discipline prevăzute în semestrul 5 (anul III), dacă numărul de ore şi, respectiv, volumul de muncă estimat ca necesar sunt aceleaşi la ambele discipline. Desigur, echilibrarea volumului de muncă pe semestre presupune şi menţinerea unui număr relativ constant de discipline în fiecare semestru.

3. În al treilea rând, semestrializarea presupune asigurarea unui anumit echilibru între numărul de discipline şi pachetul semestrial de credite. Fără a fi o cerinţă explicită a ECTS, acest echilibru apare mai ales ca o cerinţă practică de adaptare la aşteptările studenţilor. Un număr mare de discipline conduce la un număr redus de credite pe disciplină, iar experienţa a arătat că pentru studenţi, mai ales pentru cei din ţările Europei Occidentale, disciplinele cu mai puţin de 5 credite sunt puţin atractive. Dacă avem în vedere că standardul de 30 credite/semestru este invariabil, atunci ar trebui ca numărul de discipline pe semestru să fie de maximum 5 (cu referire la


14

disciplinele din parcursul obligatoriu de studiu).

2.5. Compatibilitatea duratei şi calendarului programelor de studii Un alt aspect care trebuie compatibilizat interinstituţional, pe plan naţional şi european, ca o condiţie necesară a recunoaşterii perioadelor de studii şi a transferului de credite, se referă la durata studiilor şi la calendarul sau programarea etapelor (semestrelor, vacanţelor) anului universitar. Sub acest aspect, varietatea foarte mare a situaţiilor concrete din fiecare ţară (şi uneori, din cadrul instituţiilor din aceeaşi ţară) face ca, în realitate, să nu fie cazul unei compatibilităţi absolute, ci mai curând al unei compatibilităţi minimale pentru ca mobilitatea studenţilor să fie posibilă. Problema compatibilităţii duratei programelor de studii implică, la rândul ei, trei aspecte: durata totală a unui program de studii, durata unui semestru şi durata unei săptămâni de activitate didactică (de predare şi învăţare), la care se adaugă şi problema calendarului academic, respectiv a structurii anului universitar.

1. Problema duratei totale a programelor de studii se pune în modul următor: Câţi ani ar trebui să reprezinte durata optimă a unui program de studii? (Cu referire la programele finalizate prin diplome de studii). Desigur, problema duratei studiilor este rezolvată, în primul rând, prin nivelul diplomelor acordate, diferenţierea fiind justificată prin nivelul de competenţă recunoscut fiecărei diplome. În al doilea rând, există anumite diferenţe de durată a studiilor justificate de specificul formării în anumite domenii de specializare. De exemplu, se recunoaşte că domeniul medicinei are nevoie de o durată mai mare a studiilor, de 5-6 ani la care se adaugă uneori alte câteva etape (1-3 ani) de recunoaştere efectivă a calităţii de medic. Durate mai mari ale studiilor sunt recunoscute şi în domeniile tehnice, în cele artistico-plastice sau în cele de formare a personalului didactic. Problema duratei studiilor, ca problemă de compatibilitate, se pune însă cu mai mare dificultate atunci când apar diferenţe de durată în cadrul aceluiaşi domeniu (profil) şi al aceleiaşi specializări. Mobilităţile de studenţi au ridicat deja această problemă şi aceasta întrucât durata totală a studiilor influenţează semnificaţia pachetelor de credite alocate pe semestre şi ani de studii. Totodată, diferenţele de durată antrenează şi diferenţe de structură între programele de studii, aşa încât pe lângă problemele de compatibilitate cantitativă, apar şi probleme de compatibilitate structurală, privind numărul şi conţinutul disciplinelor şi programarea acestora pe semestre. Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare rezolvă în bună măsură problema compatibilităţii europene sub aspectul duratei programelor de studii. Cu o licenţă de 3-4 ani (6-8 semestre) şi un masterat de 1-2 ani (2-4 semestre), structura învăţământului superior românesc se apropie mult de a sistemelor europene.

2. Un alt aspect al compatibilităţii temporale a studiilor se referă la durata semestrelor. În Europa, durata unui semestru variază între 12 şi 15 săptămâni, la care se adaugă săptămânile pentru sesiunile de examene. La noi în ţară, un semestru cuprinde 14 săptămâni de activităţi didactice şi 4 săptămâni pentru sesiunea de examene. Aceste diferenţe ridică şi ele probleme deoarece durata semestrului influenţează valoarea unităţii de credit şi numărul de credite alocat fiecărei discipline.


15

De aceea, compatibilizarea la nivel european va impune şi anumite standarde privind durata semestrelor şi a anilor universitari.

3. În sfârşit, un alt aspect al compatibilităţii recomandat de ECTS este cel referitor la durata săptămânii de activitate academică. Câte zile şi câte ore de activitate de învăţare trebuie să cuprindă o săptămână? Sub aspectul numărului de zile lucrătoare, situaţia este clarificată în bună măsură prin reglementarea cvasigenerală a săptămânii de lucru de 5 zile. Dacă se consideră că durata unei zile lucrătoare este de 8 ore, atunci o săptămână va cuprinde 40 de ore de activităţi de învăţare (colective şi individuale), iar un semestru cu 18 săptămâni va cuprinde un număr de 720 de ore de activităţi de învăţare. La un standard de 30 de credite pe semestru, rezultă o valoare a unităţii de credit de 24 de ore. Dacă avem însă în vedere că ECTS agreează valoarea de 30 de ore pe unitatea de credit, atunci va trebui să acceptăm că, la un semestru cu 18 săptămâni, durata medie a unei săptămâni academice trebuie să cuprindă în medie 45 de ore de învăţare. Această încărcare medie a săptămânii de lucru este larg acceptată în virtutea argumentului că ziua de sâmbătă nu este o zi de totală inactivitate sub raport academic, aşa încât o parte a orelor din zilele lucrătoare poate fi redistribuită în această zi. Precizări privind modul de determinare a valorii unităţii de credit vor fi făcute în paragraful următor.

4. Extinderea mobilităţilor europene de studenţi şi generalizarea ECTS vor impune şi o anumită compatibilizare privind calendarul academic, cu referire la: data de începere a anului universitar, data de încheiere a semestrului I şi data sfârşitului de an universitar. În prezent există încă diferenţe importante. În diferite ţări, anul univer-sitar începe la 1 septembrie, la 15 septembrie sau la 1 octombrie. La acestea se adaugă şi diferenţele de durată a semestrelor, care fac ca şi sfârşitul semestrului I şi al anului universitar să aibă date diferite. Aceste diferenţe generează dificultăţi importante în cazul mobilităţilor cu durata de un semestru sau un an universitar. De exemplu, mobilităţile pe care Universitatea noastră le are cu universităţi din Franţa (unde anul universitar începe la 15 septembrie), se confruntă cu problema că studenţii din Franţa sosesc în 15-17 septembrie, având două săptămâni de inactivitate şi pleacă înainte de sfârşitul semestrului. Desigur, neconcordanţele calendarului academic creează probleme şi studenţilor noştri care participă la mobilităţi europene. Se poate anticipa că extinderea mobilităţilor europene de studenţi va impune acomodarea calendarelor academice, fie prin acorduri bilaterale, fie prin reglementări la nivel de sistem. Nu este exclus ca, în cazul programelor de studii (specializărilor) la care numărul studenţilor care participă la mobilităţi este mare, să se adopte o structură a anului universitar compatibilă cu a universităţilor partenere, chiar dacă diferită de structura generală la nivel instituţional.

2.6. Compatibilitatea scalelor de evaluare/notare

Pentru ca recunoaşterea creditelor şi, respectiv, a perioadelor de studii să fie deplină, este necesară şi compatibilizarea la nivelul scalelor de evaluare şi de notare. Este evident că studentul care a efectuat o perioadă de studii în altă universitate nu poate beneficia de recunoaşterea perioadei respective în universitatea de origine decât


16

dacă a promovat formele de evaluare practicate de universitatea în care a efectuat stagiul. În acest sens, ECTS garantează recunoaşterea academică a studiilor printr-un sistem care permite compararea şi echivalarea notelor şi calificativelor obţinute în instituţii şi sisteme de învăţământ diferite. Scala de notare ECTS defineşte 5 trepte de reuşită (literele A-E) şi 2 trepte de eşec (literele FX şi F). Opţiunea pentru o scală cu 7 trepte şi pentru notaţia literală (şi nu numerică) a rezultat dintr-un studiu pilot pe un eşantion de 84 de universităţi europene. Ideea principală a fost că scala ECTS trebuie să fie suficient de flexibilă şi de transparentă pentru a se adapta unor sisteme foarte diferite de notare, fără să interfereze cu nici unul dintre ele. În acest scop, fiecare treaptă a scalei este definită nominal (prin calificative) şi prin descrierea sintetică a performanţelor. De asemenea, scala de notare ECTS prevede, cu titlu orientativ, şi distribuţia normală a studenţilor pe fiecare treaptă, sub forma unor ponderi estimative. Corelarea scării de notare din sistemul românesc de la 10 la 1 cu scala de notare ECTS, în vederea recunoaşterii creditelor pentru studenţii care participă la mobilităţi europene, se stabileşte pe baza corespondenţelor din tabelul următor. Trebuie precizat că ponderile pentru fiecare treaptă, respectiv notă, sunt orientative şi depind de experienţa şi practicile fiecărei universităţi şi ale fiecărei facultăţi. De exemplu, nota 9 poate fi asimilată calificativului excelent (A), dacă nivelul de exigenţă practicat la nivelul universităţii, facultăţii sau programului de studii situează această notă la nivelul unor rezultate remarcabile. În aceste condiţii, treapta B va fi echivalată cu nota 8, treapta C cu nota 7 şi treapta D cu nota 6.

Note ECTS Definiţii şi descriptori de performanţă

Ponderi

estima-tive

Note în sistemul românesc

A Excelent – rezultate remarcabile, cu câteva insuficienţe minore. 10% 10

B Foarte bine – rezultate superioare mediei, chiar dacă există unele insuficienţe notabile. 25% 9

C Bine – rezultate în general bune, chiar dacă există unele insuficienţe notabile. 30% 8

D Satisfăcător – rezultate modeste, dar care comportă lacune importante. 25% 7-6

E Promovabil – rezultate satisfăcătoare la nivelul minim al criteriilor de promovare. 10% 5

FX Insuficient – este necesar un efort suplimentar pentru obţinerea creditelor. - 4

F Insuficient – este necesar un efort suplimentar considerabil pentru obţinerea creditelor. - 3-1

În legătură cu modul de utilizare a scalei ECTS trebuie făcute următoarele precizări;


17

1. Scala de notare ECTS nu se substituie sistemelor de notare folosite în ţările, respectiv, în universităţile partenere. Ea are rolul unui mijlocitor prin care diferitele sisteme de notare devin comparabile. Practic, folosirea scalei presupune două operaţii complementare: a) universitatea primitoare acordă studentului o notele potrivit sistemului

propriu de notare, pe care le echivalează cu treptele corespunzătoare scalei de notare ECTS;

b) universitatea de origine echivalează treptele din scala de notare ECTS cu treptele corespunzătoare sistemului propriu de notare şi acordă studentului notele potrivit acestui sistem.

Prin urmare, extrasul din documentul de studii emis de universitatea primitoare menţionează notele acordate studentului în sistemul propriu, împreună cu procedura de echivalare (de conversie) în trepte ECTS. La revenire, universitatea de origine converteşte treptele ECTS în note din sistemul propriu şi completează documentele de studii cu aceste note (şi nu cu trepte ECTS).

2. Modul în care se efectuează echivalarea notelor din sistemul propriu de notare cu treptele scalei ECTS este stabilit de universitatea primitoare, iar modul în care se efectuează echivalarea treptelor scalei ECTS cu notele din sistemul propriu este stabilit de universitatea de origine, pe baza experienţei şi bunelor practici ale fiecărei universităţi şi potrivit acordurilor de cooperare. Această procedură este impusă de faptul că semnificaţiile notelor sau treptelor din fiecare sistem de notare sunt diferite, chiar şi în cazul unor scale aparent identice, iar aceste semnificaţii depind nu numai de mărimea notei în valoare absolută sau de poziţia ei în scală, ci şi de experienţa practică a folosirii diferitelor scale. De exemplu, la o universitate din Olanda, studentul român care obţine o notă de 9 (din 10) se plasează în mod clar în primii 10% (cei mai buni studenţi din clasă) şi va obţine calificativul ECTS excelent (A). La revenire, universitatea română îi va reconverti treapta A în nota 10 sau 9 în funcţie de ponderea reală a studenţilor care obţin notele respective. Analog, studentul care, la o universitate din Franţa, obţine nota 13 (din 20), ce corespunde unui nivel mediu spre bun, va obţine calificativul ECTS C (bine) care poate fi reconvertit de universitatea de origine în nota 7 sau 8.

2.7. Principiul recunoaşterii academice totale

Importanţa domeniilor şi problemelor de compatibilizare prezentate anterior este sporită de faptul că sistemul european de transfer al creditelor de studii se bazează pe recunoaşterea academică totală. Aceasta înseamnă că perioada de studii efectuată de student în altă universitate, în cadrul mobilităţilor de studenţi, înlocuieşte în mod efectiv şi integral perioada de studii comparabilă din cadrul universităţii de origine, inclusiv examenele şi celelalte forme de evaluare, chiar dacă există diferenţe privind structura şi conţinutul programului de studii. Cu alte cuvinte, studentul care efectuează, în altă universitate, un stagiu de un semestru corespunzător semestrului 3 (anul II) beneficiază de recunoaşterea integrală a semestrului respectiv, fără discipline restante şi examene de diferenţe, continuând la întoarcere, fără condiţionări, studiile în semestrul 4.


18

Esenţa principiului recunoaşterii academice integrale este renunţarea la orice fel de condiţionare care ar rezulta din diferenţele existente între programele de studii din universităţile partenere. Recunoaşterea şi transferul creditelor se bazează pe acordul voluntar, pe încrederea reciprocă între universităţi, pe libertatea fiecărei instituţii de a-şi alege partenerii şi de a negocia condiţiile de recunoaştere a perioadelor de studii, în beneficiul reciproc şi în interesul studenţilor. Dintre soluţiile pentru recunoaşterea academică totală, se recomandă:

1. În cazul în care perioada de studii este creditată diferit în universităţile partenere, se aplică un coeficient de echivalare în urma căruia studentului oricăreia dintre universităţi i se recunoaşte întregul pachet de credite din universitatea de origine. Un gen similar de echivalare se aplică şi în cazul existenţei unor diferenţe privind durata semestrului (anului) în număr de săptămâni sau durata săptămânii în număr de ore.

2. În cazul existenţei unor diferenţe privind structura planului de învăţământ, cu referire la denumirea şi conţinutul disciplinelor de învăţământ, la numărul acestora, la caracterul obligatoriu sau opţional şi la pachetele de credite, se procedează prin interpretarea flexibilă a regimului disciplinelor şi a delimitărilor privind conţinu-turile acestora. De exemplu, o disciplină cu caracter cuprinzător, cotată cu un pachet mare de credite (10-15), poate fi echivalată, prin divizarea conţinuturilor, cu două sau mai multe discipline în limitele pachetului respectiv de credite şi, reciproc, mai multe discipline restrânse cotate cu pachete reduse de credite pot fi echivalate cu o disciplină mai cuprinzătoare, prin însumarea creditelor.

Este de aşteptat ca, pe măsura extinderii mobilităţilor europene, aspectele de compatibilitate prezentate în acest paragraf să fie reglementate prin convenţii de colaborare sau acorduri bi sau multilaterale de recunoaştere a creditelor. 3. Elementele constitutive ale sistemului de credite Pe lângă aspectele menţionate anterior, compatibilitatea necesară recunoaşterii şi transferului creditelor trebuie asigurată şi în ceea ce priveşte principalele elemente constitutive ale sistemului de credite, respectiv: unitatea creditabilă, unităţile de studiu şi valoarea unităţii de credit. Pe baza acestor elemente, va fi posibilă explicitarea procedurii de alocare a pachetelor de credite pe discipline de învăţământ. 3.1. Unitatea creditabilă Unitatea creditabilă, numită şi unitate de curs, este elementul constitutiv de bază al programului de studii şi reprezintă un pachet de activităţi de învăţare care se prezintă ca un tot unitar, coerent sub aspectul obiectivelor şi conţinuturilor şi care este parcurs de studenţi într-o perioadă compactă de studii şi se finalizează printr-o formă de evaluare distinctă. Sub aspectul creditării, o unitate de curs se distinge prin aceea că este creditată cu un pachet unitar şi indivizibil de credite. Forma principală a unităţii creditabile o constituie disciplina de învăţământ, identificată printr-o denumire (titlu) şi circumscrisă prin obiective, conţinuturi, durata studierii, formele de evaluare şi, desigur, pachetul de credite alocat. Termenul de disciplină de învăţământ este generic, în sensul că el se aplică şi cursurilor sau


19

abordărilor cu caracter inter şi pluri disciplinar. Unităţi distinct creditabile pot fi însă şi stagiile de practică sau de cercetare, lucrările de laborator, proiectele, examenele şi lucrările de finalizare a programului de studii (absolvire, licenţă, disertaţie), toate având caracteristica comună că sunt creditate distinct printr-un pachet unitar şi indivizibil de credite.

3.2. Unităţile de studiu şi activităţile de învăţare

Fiecare unitate creditabilă (unitate de curs) cuprinde, la rândul ei, una sau mai multe unităţi de studiu. Acestea desemnează activităţile de predare-învăţare prin care se parcurge unitatea de curs sau disciplina de învăţământ. Sub acest aspect, sistemul creditelor de studii operează cu două categorii de activităţi de învăţare:

1. Activităţile colective de învăţare sunt activităţi organizate de tipul cursurilor, seminariilor, laboratoarelor, practicii sau altor forme de organizare a procesului de învăţământ, care presupun prezenţa studentului în clasă (amfiteatru, laborator, cabinet, unitate de practică), având următoarele caracteristici comune: a) sunt organizate şi desfăşurate pe formaţii de studiu (serii de curs, grupe sau

subgrupe de seminar şi laborator); b) se desfăşoară în facultate sau în alte locuri stabilite de aceasta, sub conducerea

directă a cadrelor didactice; c) sunt programate zilnic şi săptămânal (prin orar), precum şi semestrial şi anual

(prin prevederile planului de învăţământ).

2. Activităţile individuale/independente de învăţare sunt activităţi care se desfăşoară în afara programului (orarului) şi constau în: elaborarea de referate sau proiecte, lucrări practice, lucrări de laborator, studiul individual, lucrări de teren, pregătirea evaluărilor curente sau din sesiuni, a examenelor şi lucrărilor de finalizare a studiilor (absolvire, licenţă, disertaţie) şi alte activităţi de învăţare care au următoarele caracteristici comune:

a) sunt nemijlocit legate de procesul de învăţământ desfăşurat în facultate, ele constituind o formă complementară de învăţare investită să contribuie direct la realizarea sarcinilor ce rezultă din obiectivele şi conţinutul planurilor de învăţământ;

b) sunt realizate în mod independent de către studenţi, dar se menţin sub controlul cadrelor didactice, care stabilesc sarcinile şi conţinutul acestor activităţi şi evaluează gradul de îndeplinire de către studenţi;

c) sunt obligatorii pentru studenţi sub aspectul îndeplinirii sarcinilor stabilite, gradul şi calitatea realizării fiind criterii de evaluare a activităţii studenţilor;

Pentru fiecare unitate de studiu se stabileşte un anumit timp, exprimat în ore, estimat ca necesar pentru efectuarea ei, iar din însumarea numărului de ore alocate unităţilor de studiu rezultă numărul de ore al unităţii de curs în funcţie de care se alocă pachetul de credite al acesteia. Astfel, o disciplină prevăzută săptămânal cu 2 ore de curs, 2 ore de seminar şi 4 ore de studiu individual va fi creditată pentru un număr de 8 ore pe săptămână, iar la un semestru cu 18 săptămâni, va fi creditată pentru 144 de ore, cărora le corespund aproximativ 5 credite. Activităţile colective sunt specificate în planurile de învăţământ cu numărul de ore


20

alocate săptămânal pe discipline şi pe forme de organizare a activităţii didactice (cursuri, seminarii, laboratoare, practică). Activităţile individuale de învăţare nu sunt, de regulă, specificate în planurile de învăţământ, ele fiind stabilite, de către catedrele de specialitate şi de către fiecare titular de disciplină în funcţie de estimările privind natura şi sarcinile învăţării disciplinelor de învăţământ. Documentul oficial care, în prezent, reglementează aceste activităţi este programa analitică sau fişa disciplinei, în care sunt prevăzute atât numărul de ore de activităţi didactice colective, cât şi sarcinile de muncă independentă ale studentului. Se poate însă anticipa că, pe măsura extinderii mobilităţilor europene de studenţi, activităţile individuale de învăţare vor fi specificate în planurile de învăţământ, în scopul de a se explicita volumul total de muncă pretinsă studentului pentru învăţarea şi promovarea fiecărei discipline, precum şi pe ansamblul programului de studii, în acord cu standardele europene privind valoarea unităţii de credit. Referitor la cele două categorii de activităţi de învăţare - colective şi individuale – trebuie făcută şi precizarea că ele concurează în raport cu acelaşi timp total pe care studentul trebuie să îl aloce învăţării, aşa încât creşterea sau diminuarea timpului alocat unei categorii nu se poate face decât pe seama diminuării sau, respectiv, creşterii timpului alocat celeilalte categorii. Cu alte cuvinte, un program şcolar supraîncărcat în activităţi colective conduce în mod direct la diminuarea timpului alocabil activităţilor independente de învăţare. Situaţia inversă este mai puţin certă, în sensul că diminuarea numărului de ore alocate cursurilor (seminariilor, laboratoarelor) nu garantează cu certitudine creşterea timpului alocat de studenţi studiului individual. În tot cazul, este cert că stimularea activităţii independente a studenţilor şi, în special, a studiului individual, nu se pot realiza fără reducerea numărului de ore de activităţi colective obligatorii.

3.3. Valoarea unităţii de credit

Valoarea unităţii de credit se stabileşte în număr de ore, de regulă ca raport între numărul total de ore al perioadei de studii (de regulă, semestrul) şi numărul de credite ce se alocă perioadei respective. Este evident că valoarea unităţii de credit trebuie să fie aceeaşi pe întregul program de studii şi pentru fiecare unitate de curs (disciplină), altfel şi-ar pierde calitatea de etalon de măsurare a cantităţii de muncă, iar creditele ar deveni necomparabile. De asemenea, în cazul mobilităţilor de studenţi, instituţiile colaboratoare trebuie să practice aceeaşi valoare a unităţii de credit, ceea ce presupune un minimum de standardizare a duratei semestrelor (ca număr de săptămâni) şi a duratei programului săptămânal de activitate (ca număr de ore). Când această standardizare nu este asigurată se recurge la formule de echivalare, care diminuează totuşi valoarea comparativă a creditelor obţinute de student în altă instituţie. Este necesar să subliniem că timpul total de învăţare, ca şi valoarea unităţii de credit se raportează la timpul instituţionalizat de învăţare şi nu la întregul timp disponibil al studentului. Timpul instituţionalizat de învăţare este acea parte a timpului total disponibil al studentului care este alocată învăţării universitare, reglementată şi programată instituţional, în baza documentelor oficiale privind


21

durata, structura şi conţinutul activităţilor de învăţare aferente programului de studii pe care studentul îl parcurge. La rândul lui, timpul instituţionalizat de învăţare se distribuie, după cum am arătat, pe două categorii de activităţi de învăţare: colective şi individuale. Din perspectiva celor de mai sus şi având în vedere modul actual de organizare a învăţământului superior românesc, determinarea timpului total creditabil de învăţare se poate face în baza următoarelor repere: a) o săptămână cu o medie de 45 de ore pentru timpul instituţionalizat de

învăţare (activităţi colective şi activităţi individuale); b) un semestru cu 18 săptămâni de timp de învăţare instituţionalizat, din care 14

săptămâni de activităţi de predare-învăţare şi 4 săptămâni pentru sesiunea de examene;

c) o perioadă compactă de practică de 2-3 săptămâni programată, de regulă, la sfârşitul semestrului II al anului universitar (exceptând anul final de studiu).

Pe baza acestor repere rezultă: - la un număr de 18 săptămâni pe semestru, cu 45 de ore de învăţare

instituţionalizată pe săptămână, rezultă un timp creditabil de învăţare de 810 ore/semestru;

- la standardul de 30 de credite/semestru, celor 810 ore le corespunde o valoare a unităţii de credit de 27 ore, foarte apropiată de standardul european;

- dacă se iau în considerare şi cele 2-3 săptămâni de practică comasată (distribuite, de regulă, la sfârşitul anului universitar), se obţine un timp anual de învăţare între 1710 şi 1755 de ore, cărora le corespunde o valoare a unităţii de credit între 28,50 şi 29,25 ore.

În concluzie, considerăm că stabilirea unei valori a unităţii de credit între 25 şi 3o de ore este întemeiată şi poate fi adoptată ca standard instituţional al sistemului de credite.

În legătură cu reperele prezentate mai sus, sunt necesare două precizări:

1. Cele 45 de ore pe săptămână (ca timp instituţionalizat de învăţare) reprezintă o medie şi nu o valoare invariabilă. Este de aşteptat ca în sesiunile de examene, considerate ca perioade de învăţare intensivă, care nu cuprind zile nelucrătoare, numărul de ore pe săptămână să se ridice la 55-60, aşa încât numărul total de ore pe cele 18 săptămâni ale semestrului să se ridice la 850-870. Dacă numărul de 90-135 ore de practică comasată este distribuit pe cele două semestre, se ajunge la o medie pe semestru între 895-1005 ore, ceea ce corespunde unei valori a unităţii de credit între 29,8-33,5 ore.

În concluzie, şi având în vedere necesitatea compatibilizării europene, se poate recomanda facultăţilor şi responsabililor cu recunoaşterea creditelor să admită o valoare a unităţii de credit de 30 de ore. 2. Timpul prin care se exprimă valoarea unităţii de credit are rolul unui etalon de măsurare a volumului de muncă (de învăţare) şi nu al unui reper sau criteriu de obţinere a creditelor. Aceasta înseamnă că simpla prezenţă în sala de curs, în laborator sau în sala de lectură în numărul de ore ce rezultă din pachetul de credite nu este suficientă pentru obţinerea creditelor. Hotărâtor este gradul de realizare a


22

sarcinilor învăţării dovedit prin formele de evaluare. Valoarea unităţii de credit exprimată în număr ore este o valoare medie, care este obligatorie nu ca o durată abstractă, ci ca o durată ce comensurează un anumit volum de muncă (de învăţare). Evident că, în funcţie de aptitudinile şi ritmul propriu de învăţare ale fiecărui student, productivitatea învăţării (cantitatea de învăţare pe unitatea de timp) este diferită de la un student la altul, fapt care nu alterează valoarea standard a unităţii de credit. În sistemul creditelor de studii, elementul decisiv îl constituie rezultatele învăţării, ceea ce înseamnă că, la aceleaşi rezultate, studentul cu un ritm mai înalt de învăţare obţine acelaşi pachet de credite, chiar dacă a învăţat mai puţin timp, iar studentul cu un ritm mai lent nu obţine un pachet de credite majorat, chiar dacă a învăţat mai mult timp.

3.4. Probleme de standardizare a valorii unităţii de credit

După cum am arătat, una dintre cerinţele de bază ale sistemului creditelor de studii este ca valoarea unităţii de credit să rămână constantă pe întreaga durată a programului de studii şi pentru fiecare disciplină, indiferent de semestrul şi anul în care disciplina este parcursă. În caz contrar, valoarea unităţii de credit îşi pierde calitatea de etalon de măsurare a cantităţii de muncă, iar creditele devin necompa-rabile. Însă, pentru a menţine constantă valoarea unităţii de credit, este necesară o standardizare deplină a duratei semestrelor şi a structurii anului universitar. Ce probleme se ridică în acest sens?

1. Una dintre problemele de standardizare a semestrelor se ridică în legătură cu cele 2-3 săptămâni de practică comasată programate la sfârşitul anului universitar, după încheierea semestrului II (inclusiv sesiunea de examene). Este evident că dacă aceste săptămâni, cu numărul de ore şi, respectiv, de credite aferente, ar fi însumate la semestrul II, nu s-ar mai putea respecta fie standardul de 30 credite/semestru, fie valoarea standard a unităţii de credit. Ce soluţii se pot adopta în acest sens ?

a) O soluţie este de a menţine standardul de 30 credite/semestru, dar de a admite un standard anual mai mare de 60 credite, cu numărul de credite alocat practicii comasate. Această soluţie are însă două inconveniente. Primul se referă la faptul că nu mai pot fi respectate standardele privind durata programelor de studii, care este stabilită prin lege în număr de semestre echivalente, fiecare semestru cu 30 de credite. Al doilea se referă la faptul că se complică folosirea creditelor drept criteriu pentru stabilirea statutului de promovat/nepromovat, integralist/neintegralist al studentului. Este evident, în acest sens, că atât timp cât promovarea anului universitar nu rezultă nemijlocit din promovarea fiecărui semestru, existând o condiţie suplimentară la sfârşitul anului, nici un student nu poate fi considerat nici promovat, nici integralist până nu promovează colocviul/examenul de practică.

b) O altă soluţie este de a nu mai considera practica comasată ca o unitate creditabilă distinctă, similară cu o disciplină de învăţământ, ci de a o distribui ca formă de activitate de învăţare la disciplina sau disciplinele ale căror obiective şi conţinuturi se învaţă sau se aprofundează prin practică. În acest caz, creditele aferente practicii comasate vor fi incluse în pachetele de credite


23

ale disciplinei/disciplinelor respective, în semestrul în care acestea sunt prevăzute în planul de învăţământ, iar standardul de 30 credite/semestru s-ar menţine. Şi această soluţie are două inconveniente. Primul constă în aceea că, menţinând standardul de 30 de credite, dar cu mai multe săptămâni şi, respectiv, mai multe ore, creşte implicit valoarea unităţii de credit, ceea ce dezavantajează celelalte discipline din semestrul în care a fost inclusă practica. Al doilea rezultă din primul şi constă în modificarea valorii unităţii de credit între semestre, ceea ce contravine regulilor de aplicare a sistemului creditelor. În plus, nici această soluţie nu rezolvă problema promovării anului universitar prin promovarea semestrelor.

c) A treia soluţie ar fi ca practica comasată să nu mai fie creditată şi să fie inclusă în categoria disciplinelor obligatorii necreditate, urmând a se finaliza prin colocviu cu admis/respins în sesiunea de toamnă. Avantajul principal al acestei soluţii constă în aceea că nu modifică valoarea unităţii de credit şi nici standardele de creditare a semestrelor, a anului universitar şi a programului de studii. Dezavantajul ar putea să constea în demotivarea studenţilor faţă de această activitate, având în vedere că ea nu mai contează la calculul mediilor.

d) În sfârşit, o soluţie mai radicală, dar care, în afară de dificultatea aplicării ei, nu are nici un inconvenient, este ca săptămânile de practică comasată să fie incluse în structura semestrelor, respectiv o săptămână (sau 1,5 săptămâni) la sfârşitul (sau în cursul) fiecărui semestru, cu modificarea corespunzătoare a structurii anului universitar. Această soluţie ar putea fi avantajată prin aplicarea mai riguroasă a semestrializării, în sensul reducerii numărul de discipline şi de examene pe semestru, ceea ce ar face posibilă reducerea sesiunii de examene şi trecerea la un semestru cu 15 săptămâni de activităţi didactice şi 3 săptămâni sesiune de examene, compatibil european. În sprijinul acestei soluţii poate fi aduse şi argumentele că plasarea practicii comasate exclusiv în perioada de vară (şi de vacanţă) reduce mult sfera unităţilor (locurilor) de practică, diminuează posibilităţile de dirijare şi control din partea cadrelor didactice, creează probleme de cazare şi masă pentru studenţii programaţi la practică după încheierea anului universitar.

2. O problemă similară de standardizare a semestrelor se referă la diminuarea numărului de săptămâni ale ultimului semestru din anul final de studii, prin programarea a 2-4 săptămâni pentru elaborarea lucrării de licenţă (diplomă, disertaţie). Este evident că un semestru “mai scurt” nu poate fi creditat cu acelaşi număr de credite, dacă avem în vedere că valoarea unităţii de credit rămâne constantă. Problema este generată şi de faptul că examenele de finalizare a studiilor (licenţă, disertaţie) sunt creditate separat, printr-un pachet distinct de 15-30 credite. Ce soluţii se pot aplica în acest caz ?

a) O soluţie ar fi ca numărul de ore aferent celor 2-4 săptămâni să fie distribuit, ca ore de studiu individual, disciplinelor din semestrul final ale căror conţinuturi se regăsesc în tematica examenelor de finalizare a studiilor. Soluţia este simplă, dar are dezavantajul că tematica examenelor de finalizare a studiilor cuprinde conţinuturi ale multor discipline care se studiază în


24

semestrele anterioare, aşa încât aplicarea soluţiei ar conduce la o supracreditare artificială a disciplinelor din semestrul final.

b) O altă soluţie ar fi ca perioada de pregătire şi elaborare a lucrării de absolvire să fie plasată după semestrul II al anului final (inclusiv sesiunea de examene a acestui semestru), ceea ce ar conduce la prelungirea anului universitar cu perioada respectivă. Din punctul de vedere strict al sistemului creditelor de studii, această soluţie este corectă întrucât, fiind creditate distinct, examenele de finalizare a studiilor ar trebui să aibă alocat un timp de învăţare distinct, în afara semestrelor. În prezent, plasarea perioadei de pregătire a acestor examene în cursul semestrului conduce la o dublă creditare a perioadei de 2-4 săptămâni: o dată în cadrul celor 30 de credite alocate semestrului, a doua oară în cadrul pachetului distinct de credite al examenelor de finalizare a studiilor.

c) În sfârşit, se poate aplica o soluţie similară cu ultima propusă în cazul practicii comasate şi anume ca săptămânile pentru pregătirea examenelor de finalizare a studiilor să fie incluse în structura semestrelor din anul final, respectiv o săptămână (sau 1,5 săptămâni) la sfârşitul fiecărui semestru, cu modificarea corespunzătoare a structurii anului universitar. În acest mod, structura anului final (în care nu este prevăzută practică comasată) ar fi aceeaşi cu a celorlalţi ani de studiu, asigurându-se astfel o compatibilitate deplină a pachetelor de credite, indiferent de semestrul şi anul în care sunt dobândite.

Trebuie menţionat că soluţiile propuse nu sunt general valabile, opţiunea pentru una sau alta urmând să aparţină catedrelor de specialitate şi responsabililor cu recunoaşterea creditelor în funcţie de particularităţile fiecărui program de studii.

3.5. Procedura de calcul al pachetelor de credite alocate disciplinelor

Baza de calcul al pachetului de credite alocat unei discipline este timpul total de muncă estimat ca necesar (T1) pentru însuşirea, în condiţii normale, a cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplina respectivă. Acesta se calculează ca produs (prin înmulţire) între timpul mediu săptămânal (Tms) alocat disciplinei şi numărul de săptămâni (Ns) al semestrului în care se studiază disciplina respectivă, adică:

Tt = Tms · Ns

Timpul mediu săptămânal (Tms) exprimă cantitatea medie săptămânală de muncă pretinsă studentului pentru însuşirea cunoştinţelor, deprinderilor şi capacităţilor la disciplina de învăţământ, sub toate formele activităţii de învăţare, colective şi individuale, adică:

Tms = Tactiv.colect. + Tactiv.indiv. În cazul în care activităţile colective sunt prevăzute cu mai multe forme de organizare (curs, seminar, laborator, practică), numărul de ore rezultă din însumarea orelor alocate fiecărei forme de activitate, de pildă:

Tactiv.colect. = Tcurs + Tseminar + Tpractică


25

În toate cazurile, timpul (T) se exprimă în ore. Timpul alocat activităţilor colective de învăţare este cel prevăzut în planurile de învăţământ pentru fiecare disciplină şi, dacă este cazul, pentru fiecare tip de activitate didactică. Timpul pretins sub forma activităţilor individuale de învăţare se stabileşte, de regulă, pe baza unui coeficient de corecţie aplicat la numărul de ore prevăzut pentru activităţile colective, spre a se stabili o anumită corelare între cele două categorii de activităţi de învăţare din cadrul fiecărei discipline de învăţământ:

Tactiv.ind. = c · Tactiv.colect.

În cazul disciplinelor prevăzute cu mai multe forme de activităţi colective de învăţare, coeficientul de corecţie se poate aplica pentru fiecare formă de organizare, în funcţie de măsura în care se consideră că formele respective impun completarea învăţării prin studiu individual sau alte activităţi independente realizate de studenţi::

Tactiv.ind = c1 · Tcurs + c2 · Tlaborator + c3 · Tpractică

De regulă, coeficienţii de corecţie pentru calculul timpului de învăţare individuală sunt subunitari, inclusiv egali cu zero. În mod evident, ei ar putea fi unitari sau supraunitari dacă timpul alocat săptămânal activităţilor individuale de învăţare ar fi egal sau mai mare decât timpul alocat activităţilor colective de învăţare, ceea ce, în prezent, este o situaţie mai rar întâlnită. De exemplu, la un plan de învăţământ cu 24 de ore de activităţi colective de învăţare şi un timp instituţionalizat de învăţare de 45 de ore pe săptămână, timpul disponibil pentru activităţile individuale de învăţare este de 21 de ore, aşa încât coeficientul mediu de corecţie este de 0,87. Este important de subliniat că timpul mediu săptămânal de învăţare calculat ca mai înainte este acelaşi pe întreaga durată a semestrului în care se studiază disciplina, inclusiv sesiunea de examene. Chiar dacă săptămânile din sesiune nu cuprind activităţi colective de învăţare, se consideră că numărul de ore alocat acestora se transferă în ore pentru studiul individual necesar pregătirii pentru examene, aşa încât timpul total săptămânal de învăţare rămâne, ca medie, constant.

Numărul unităţilor de credit alocate disciplinei de învăţământ se calculează ca raport între timpul total de muncă (Tt) necesar învăţării disciplinei, calculat ca mai înainte, şi valoarea unităţii de credit. Pentru exemplificarea modului de calcul, să presupunem următoarele date: - un semestru cu 18 săptămâni, cu 45 de ore de activitate instituţionalizată de

învăţare pe săptămână, cotat cu 30 de credite, rezultând 27 de ore pe unitatea de credit;

- o disciplină cu 4 ore de activităţi colective pe săptămână (2 ore curs + 2 ore seminar) şi căreia i se recunoaşte un coeficient de corecţie pentru timpul de studiu individual de 0,5.

Rezultă că: Tactiv.colect. = 4 ore

Tactiv.ind. = c · Tactiv.colect. = 0,5 · 4 = 2 ore

Tms = Tactiv.colect. + Tactiv.indiv. = 4 + 2 = 6 ore


26

Tt = Tms · Ns = 6ore · 18săptămâni = 108

Nr. credite = Tt / val.unit.credit = 108 / 27 = 4 credite De regulă, în sistemul european de credite se lucrează cu pachete unitare de credite (fără zecimale). Se admite totuşi ca, în cazul pachetelor mici (sub 5 credite), să se opereze şi cu fracţiuni de 1/2 credite sau chiar de 1/3 credite. Semnificaţia celor 4 credite alocate disciplinei din exemplul anterior este foarte directă şi se prezintă sub două aspecte: a) pentru profesor, cele 4 credite precizează că sarcinile de studiu individual

solicitate studenţilor nu pot să depăşească, sub aspectul timpului necesar efectuării lor, 2 ore pe săptămână;

b) pentru student, cele 4 credite precizează că realizarea sarcinilor de studiu individual corespunzător celor 2 ore pe săptămână este o condiţie obligatorie (şi nu opţională) pentru promovarea disciplinei.

Partea a II – a

MANAGEMENTUL CURRICULAR ÎN SISTEMUL CREDITELOR DE STUDII

1.Argumente

Abordarea sistemului creditelor de studii ca sistem de management curricular şi, în general, de management al programelor de studii se întemeiază pe trei argumente:

1. În primul rând, pe argumentul că sistemul creditării programelor de studii este extrem de ilustrativ pentru ceea ce astăzi s-ar numi managementul strategic al programelor de studii. Într-adevăr, aşa cum vom arăta pe parcursul acestei părţi a Ghidului, a credita un program de studiu sau a transpune în sistemul creditelor un curriculum nu reprezintă o simplă operaţie de cuantificare a unităţilor ce alcătuiesc programul de studii sau curriculum-ul, ci o operaţie mult mai complexă ce implică obiectivele, structura şi ierarhia de prioritate a conţinuturilor, organizarea, succesiunea şi durata experienţelor de învăţare, evaluarea şi promovarea. Oriunde s-a trecut la sistemul creditelor de studii, a fost necesară regândirea întregii organizări a procesului de învăţământ, începând cu obiectivele şi structura disciplinelor, continuând cu formele de organizare a activităţii de predare/învăţare şi cu succesiunea perioadelor de studiu (semestre, ani, cicluri) şi finalizând cu modul de evaluare şi criteriile de promovare a programelor de studii.

2. În al doilea rând, pe argumentul că sistemul creditării programelor de studii pune explicit problema resurselor temporale ca resurse fundamentale şi eminamente limitate ale procesului de învăţământ şi obligă la găsirea soluţiilor de raţionalizare a gestionării timpului de învăţare în cadrul dat al programului de studii. Într-adevăr, câtă vreme structura curriculumului şi mai ales conţinutul programelor analitice ale disciplinelor se stabilesc în afara unor constrângeri explicite impuse de caracterul limitat al timpului de predare şi învăţare se poate stabili orice, oricât şi oricând, pentru


27

că argumente în favoarea introducerii de noi discipline şi conţinuturi se vor găsi întotdeauna suficiente. Dacă însă se pune problema încadrării structurii de ansamblu a programului de studii, a curriculum-ului şi apoi a fiecărei discipline în limitele obiectiv determinate ale timpului disponibil pentru predare şi învăţare, atunci în mod evident apare necesitatea distribuirii timpului de învăţare în cadrul acestor limite şi a corelării între cantitatea, structura şi dificultatea conţinuturilor şi timpul afectat (ca limită maximă) fiecărei discipline în funcţie de numărul de credite alocate. Punând explicit problema caracterului limitat al resurselor temporale, sistemul creditării programelor de studii obligă la soluţii de raţionalizare a gestiunii timpului de învăţare. 3. În al treilea rând, pe argumentul că sistemul creditelor de studii reprezintă o soluţie eficientă şi uşor aplicabilă de compatibilizare a programelor de studii organizate în instituţii diferite, inclusiv în sisteme de educaţie diferite, lărgind astfel posibilităţile de mobilitate a studenţilor între instituţii diferite, între sisteme şi ţări diferite. De altfel, sistemul de transfer al creditelor de studii este în prezent principalul mijlocitor al integrării europene a sistemelor naţionale de educaţie, al mobilităţii şi recunoaşterii transeuropene a studiilor. Aplicat ca sistem de management al programelor de studii, sistemul creditelor de studii are valenţe şi în ceea ce priveşte mobilitatea internă (intra-instituţională) a studenţilor, lărgind posibilităţile de particularizare şi chiar de individualizare a parcursului de studii în funcţie de capacităţile şi motivaţiile studenţilor, de ritmul propriu de învăţare, oferind fiecăruia posibilitatea de a-şi construi ruta şcolară şi profesională cea mai convenabilă.

2. Creditele şi raţionalizarea gestionării timpului de învăţare

Un aspect mai puţin studiat şi mai puţin aplicat în practică al sistemului creditelor de studii se referă la valenţele sale ca sistem de raţionalizare a gestiunii timpului de învăţare sau, în alţi termeni, ca sistem de administrare raţională a resurselor temporale ale învăţării. Într-adevăr, creditele exprimă timpul estimat ca necesar pentru învăţarea anumitor conţinuturi, anumitor discipline, în condiţiile unui volum normal de muncă pretinsă studentului în cadrul programului de studii pe care îl parcurge. Dar, din moment ce pune problema timpului estimat ca necesar, sistemul creditelor pune implicit şi problema timpului disponibil pentru învăţare, cu deosebirea că în vreme ce problema timpului necesar de învăţare se pune în termenii unei estimări, problema timpului disponibil pentru învăţare se pune în termenii unei determinări obiective, dată de caracterul eminamente limitat al resurselor temporale.

2.1. Principiile gestionării timpului de învăţare

Regula de bază a creditării unui program de studii este că timpul estimat ca necesar nu poate să depăşească limitele timpului disponibil pentru învăţare, oricât de necesare şi de importante ar fi diferitele discipline sau activităţi de învăţare cuprinse în curriculum-ul programului de studii. Limitele absolute ale timpului, în general, şi ale timpului disponibil pentru învăţare, în particular, sunt constrângeri care


28

reduc gama opţiunilor de necesitate sau de prioritate privind diferitele obiective şi conţinuturi ale învăţării. În sinteză, aplicarea sistemului creditării programelor de studii, ca sistem de administrare raţională a resurselor temporale ale învăţării, presupune respectarea următoarelor principii:

1. Timpul de învăţare este limitat, iar volumul de muncă pretinsă studentului la toate disciplinele şi în toate formele activităţii de predare-învăţare nu poate depăşi limitele absolute ale timpului total disponibil (zilnic, săptămânal, semestrial şi anual) pentru activitatea de învăţare.

2. Timpul total disponibil pentru învăţare este distribuit, în mod explicit, pe discipline şi activităţi de învăţare, iar în funcţie de numărul de ore alocat şi de valoarea unităţii de credit, fiecare disciplină primeşte un număr (un pachet) de credite care exprimă ponderea disciplinei în economia generală a timpului de învăţare.

3. Volumul de muncă pretinsă studentului la o disciplină nu poate depăşi numărul de ore corespunzător pachetului de credite alocat disciplinei respective. Obiectivele şi conţinuturile învăţării se stabilesc în funcţie de mărimea pachetului de credite alocat disciplinei, iar cadrele didactice au obligaţia de a asigura realizarea acestora în cadrul timpului alocat disciplinei pe care o predau. Orice depăşire este contraindicată, fiind tratată ca neraţională şi, prin urmare, descurajată.

4. Studenţii au obligaţia de a efectua întregul volum de muncă aferent pachetului de credite al fiecărei discipline, prin activităţile colective de învăţare şi, după caz, prin activităţi individuale de învăţare, potrivit prevederilor planului de învăţământ şi sistemului creditelor de studii. Realizarea integrală a volumului de muncă este condiţie de promovare.

Potrivit acestor principii, primul pas în „punerea pe credite” a unui program de studii constă în estimarea timpului total de învăţare necesar, respectând limitele timpului disponibil pentru parcurgerea programului respectiv. Este de subliniat, de la început, că între timpul estimat ca necesar şi timpul realmente disponibil trebuie asigurată o soluţie de echilibru care să evite atât supra, cât şi sub încărcarea programului de muncă al studenţilor. Sistemul creditelor de studii nu permite depăşirea limitelor absolute ale timpului disponibil de învăţare, aşa încât creşterea timpului de învăţare alocat unor discipline nu se poate face decât prin reducerea timpului alocat altor discipline, cu toate consecinţele pe care creşterea/diminuarea timpului de învăţare le are pe planul obiectivelor şi conţinuturilor disciplinelor respective. Rezultă că estimarea timpului necesar de învăţare pe ansamblul programului de studii şi, apoi, pe fiecare disciplină şi activitate didactică în parte, în condiţiile încadrării obligatorii în limitele timpului disponibil, este o operaţie complexă care nu se reduce la simple măsurări sau distribuiri de timp, ci angajează însăşi concepţia privind curriculum-ul, privind tehnologia predării şi învăţării şi, în cele din urmă, privind definirea rutei şcolare şi/sau profesionale pe care o vizează programul de studii.


29

2.2. Creditele şi individualizarea parcursului de studiu

Este interesant de remarcat că sistemul creditelor a apărut nu ca un sistem de standardizare, de compatibilizare şi recunoaştere a studiilor în vederea mobilităţii elevilor şi studenţilor, aşa cum avea să evolueze el în Europa sub forma ECTS (European Credit Transfer System), ci oarecum în sens invers, ca un sistem de diferenţiere şi individualizare a studiilor în funcţie de capacităţile şi motivaţiile individuale ale elevilor (studenţilor). Creditele au apărut în fapt ca o soluţie la problema accesibilizării conţinuturilor învăţării, ca o tehnică de construcţie a curriculum-ului întemeiată pe principiul că cerinţa esenţială a oricărui curriculum este de a asigura corespondenţa dintre conţinuturile şi sarcinile învăţării pe de o parte, şi timpul şi posibilităţile de învăţare ale elevilor (studenţilor), pe de altă parte. Creditele de studii au apărut pe fondul aşa-numitei pedagogii a învăţării depline, o pedagogie întemeiată pe ipoteza că ceea ce un elev poate învăţa, poate învăţa şi majoritatea celorlalţi elevi dacă li se asigură timpul şi condiţiile adecvate. Această orientare, care îşi are originea în anii ‘50-’60 ai secolului trecut, porneşte de la o constatare făcută de specialiştii în psihologia învăţării potrivit căreia, independent de diferenţele individuale existente iniţial între elevi, cea mai mare parte a sarcinilor de învăţare poate fi îndeplinită cu succes de majoritatea elevilor dacă ei dispun de timpul care le convine. Ideea a fost că diferenţele individuale vizează nu atât nivelul absolut al capacităţii de învăţare, cât mai ales ritmul şi durata învăţării, aşa încât modul de structurare a curriculum-ul ar trebui să asigure fiecărui elev (student) un timp şi un ritm de învăţare potrivite cu aptitudinile şi motivaţiile sale. Din această perspectivă, sistemul creditelor de studii oferă posibilităţi de diferenţiere şi individualizare a parcursului de studiu pe două căi, în diferite combinaţii:

1. Pe o cale cantitativă, care constă în posibilitatea oferită studentului de a-şi particulariza parcursul de studiu în funcţie de ritmul propriu de învăţare. La baza acestei posibilităţi se află raportul de inversă proporţionalitate între ritmul şi volumul învăţării. Aceasta înseamnă că studentul cu un ritm mai înalt de învăţare va vea nevoie, la acelaşi volum al sarcinilor de învăţare, de mai puţin timp şi, reciproc, studentul cu un ritm mai lent va avea nevoie de mai mult timp. Sistemul creditelor de studii permite compensarea reciprocă a ritmului şi volumului de învăţare întrucât, deşi creditele se comensurează în unităţi de timp (ore), obţinerea lor este condiţionată nu de „parcurgerea” acestor unităţi de timp, ci de realizarea volumului de sarcini de învăţare măsurat cu unităţile de timp respective. Aceasta înseamnă că simpla prezenţă în sala de curs sau în sala de lectură în numărul de ore prevăzut nu este suficientă pentru obţinerea creditelor, hotărâtor fiind gradul de realizare a sarcinilor învăţării, dovedit la examene sau prin lucrările efectuate de student în cursul semestrului. În sistemul creditelor de studii, rezultatele învăţării sunt prevalente în raport cu timpul şi formele învăţării. Aceasta înseamnă că, la aceleaşi rezultate, studentul cu un ritm mai înalt de învăţare obţine acelaşi pachet de credite, chiar dacă a învăţat mai puţin timp, iar studentul cu un ritm mai lent nu obţine un pachet de credite majorat,


30

chiar dacă a învăţat mai mult timp. Rezultă că valoarea unităţii de credit trebuie privită ca o medie a timpului de învăţare şi a productivităţii învăţării, care poate înregistra variaţii de la un student la altul. Din această perspectivă, individualizarea parcursului de studiu se poate realiza prin: a) pentru studenţii cu ritmuri de învăţare înalte, cu aptitudini la anumite

discipline, parcursul de studiu se poate individualiza prin: obţinerea în avans a unor credite şi scurtarea duratei studiilor, obţinerea unor pachete de credite la discipline complementare şi facultative, accesul la dubla licenţă sau la a doua specializare din cadrul domeniului de licenţă;

b) pentru studenţii cu ritmuri mai lente sau/şi cu dificultăţi de învăţare, parcursul

de studiu se poate individualiza prin: amânarea obţinerii unor credite, refacerea parcursului de studiu la disciplinele nepromovate, prelungirea duratei studiilor.

2. Pe o cale calitativă, care constă în posibilitatea oferită studentului de a-şi particulariza parcursul de studii în funcţie de motivele şi interesele proprii vizând construirea rutei profesionale şi nivelul de calitate al rezultatelor învăţării la care aspiră. La baza acestei posibilităţi se află, în principal, oferta de discipline şi activităţi opţionale şi facultative şi, respectiv, de competenţe complementare sau adiţionale, din care studentul poate alege.

3. Aspecte de proiectare curriculară şi evaluare

A credita un plan de învăţământ nu se rezumă la simple calcule aritmetice, ci presupune decizii care vizează problemele de fond ale procesului de predare şi învăţare, cu implicaţii în ansamblul organizării programelor de studii. Transpunerea în sistemul creditelor de studii este şi trebuie să fie un demers integrat procesului de elaborare a curriculum-ului şi nu o operaţie tehnică ulterioară limitată la însumarea numărului de ore dintr-un plan de învăţământ gata făcut. Totodată, modul de creditare a unui plan de învăţământ şi, în general, a unui program de studii este o pârghie importantă de orientare şi stimulare a activităţilor de învăţare desfăşurate de studenţi. Pe măsură ce studenţii vor înţelege mai bine care este semnificaţia creditării, iar recunoaşterea şi transferul creditelor vor deveni practici obişnuite, sistemul creditelor va deveni tot mai mult un factor decisiv de orientare şi stimulare a eforturilor de învăţare ale studenţilor.

3.1. Alocarea creditelor şi problema ierarhiilor de prioritate

Necesitatea administrării raţionale a resurselor temporale este prin ea însăşi suficient de convingătoare şi nu presupune argumente suplimentare pentru a fi asumată în proiectarea şi evaluarea procesului de învăţământ. Majoritatea profesorilor acceptă sistemul creditării ca pe o soluţie eficientă şi deplin aplicabilă de gestionare raţională a timpului de învăţare. Lucrurile se complică însă atunci când se pune problema creditării diferenţiate a disciplinelor de învăţământ, creditare care ar putea să avantajeze unele discipline şi să le dezavantajeze pe altele. Pe scurt, problema este


31

următoarea: Pe baza căror principii şi a căror criterii se stabileşte pachetul de credite al fiecărei discipline şi, implicit, se decide că o disciplină poate să beneficieze de mai mult timp de învăţare, iar o altă disciplină de mai puţin ? Este de precizat că problema nu pune în cauză tehnica de calcul al timpului disponibil şi al numărului de credite, ci opţiunea strategică privind ponderea disciplinelor în economia timpului de învăţare şi ierarhiile de prioritate admise în structura curriculum-ului. Într-o discuţie liberă, fiecare profesor ar găsi suficiente argumente pentru a susţine importanţa specială a disciplinei sale şi necesitatea de a i se aloca un timp de învăţare cât mai mare. Fără ierarhii de prioritate nu există raţionalitate. Sau, cu alte cuvinte, dacă totul este important, atunci nimic nu este important. Întrucât însă problema ierarhizării în structura curriculum-ului şi a ponderii disciplinelor în funcţie de mărimea timpului alocat pentru studiu este deseori greşit înţeleasă, fiind susceptibilă de interpretări subiective mai mult sau mai puţin întemeiate, considerăm că sunt necesare câteva precizări, spre a lămuri lucrurile:

1. Este de subliniat, în primul rând, că mărimea pachetului de credite atribuit unei discipline nu exprimă neapărat importanţa mai mică sau mai mare a disciplinei respective sau, cu alte cuvinte, diferenţele de creditare nu traduc în mod necesar diferenţe de importanţă între disciplinele de învăţământ. Dacă durata de studiu la două sau mai multe discipline este aceeaşi, atunci ele vor fi creditate la fel, indiferent de importanţa mai mică sau mare a uneia sau alteia dintre ele. Pe de altă parte, o disciplină mai slab creditată nu este neapărat mai puţin importantă decât o alta mai bine creditată. Există discipline care, deşi sunt prevăzute cu un număr redus de ore şi, deci, cu un număr mai mic de credite, prezintă o importanţă specială ca bază a accesului studenţilor la studiul altor discipline. De exemplu, limbile străine sau informatica aplicată nu pot fi considerate ca lipsite de importanţă, chiar dacă numărul de ore alocat este mic.

2. Sub alt aspect, creditarea diferenţiată a disciplinelor de învăţământ nu trebuie interpretată în sensul avantajării sau dezavantajării disciplinelor mai mult sau, respectiv, mai puţin creditate. O disciplină mai mult creditată, inclusiv prin alocarea de ore pentru studiul individual al studenţilor, nu este neapărat mai „avantajoasă” pentru profesori, dacă avem în vedere că ea presupune un volum de muncă mai mare şi răspunderi sporite pentru profesorul care o predă. Avantajul creditării sporite este aparent. Astfel, la disciplinele slab creditate, profesorului nu i se pretind performanţe ale studenţilor mai mari decât cele normal accesibile în limitele timpului de studiu alocat disciplinei sale. În sens invers, profesorului care predă o disciplină bine creditată, inclusiv prin alocarea de ore suplimentare pentru studiul individual al studenţilor, i se pretind performanţe de nivel ridicat, pe măsura creditării disciplinei respective.

3.2. Criterii de alocare a pachetelor de credite pe discipline

Criteriile de alocare diferenţiată a pachetelor de credite pe discipline de învăţământ materializează strategia curriculară adoptată pe ansamblul unui program de studii.


32

Care pot fi criteriile de dimensionare a pachetului de credite alocat disciplinelor de învăţământ şi cum se aplică acestea în structura curriculum-ului?

1. Un criteriu larg utilizat de structurare a curriculum-ului în sistemul creditelor îl constituie contribuţia disciplinelor la formarea specialistului. Aplicarea acestui criteriu presupune definirea iniţială a profilului de formare către care ţinteşte programul de studii, adică stabilirea principalelor zone de competenţe generale şi specifice (cunoştinţe, capacităţi, atitudini) care vor fi necesare absolventului pentru a exercita, în condiţii reale, profesiunea (specializarea) în care se formează. În funcţie de acest criteriu, curriculum-ul este structurat pe trei categorii de discipline: a) discipline fundamentale, care alcătuiesc trunchiul comun de formare într-un

domeniu larg de specializare şi asigură pregătirea fundamentală necesară accesului la oricare dintre specializările (profesiunile) din cadrul domeniului respectiv;

b) discipline de specializare, care asigură dobândirea competenţelor specifice în una din specializările subordonate domeniului de bază, precum şi în unele domenii interdisciplinare necesare specialistului în exercitarea practică a profesiei;

c) discipline complementare, care asigură dobândirea unor competenţe suplimentare sau adiţionale în raport cu formaţia de bază, precum şi lărgirea orizontului de cunoaştere, dezvoltarea capacităţilor de acces la informaţie, de auto-formare, a forţei de adaptare la dinamica ştiinţelor şi a profesiunilor.

Este de remarcat că această structurare a disciplinelor reflectă o anumită viziune asupra curriculum-ului, o viziune piramidală care are la bază un trunchi comun de discipline fundamentale circumscrise unui domeniu larg, pe care se pot construi mai multe rute de specializare. Aceasta înseamnă că studenţii au posibilitatea de acces la două sau mai multe specializări din acelaşi profil (domeniu), fără refacerea traseelor comune (de trunchi comun) ale specializărilor respective. În cadrul aceluiaşi domeniu, creditele obţinute la disciplinele fundamentale şi la unele discipline de specializare sunt recunoscute şi pot fi transferate pentru construirea unei noi rute de specializare în oricare dintre specializările domeniului respectiv.

2. În strânsă legătură cu criteriul anterior, disciplinele de învăţământ sunt grupate şi în funcţie de criteriul obligativităţii parcurgerii şi promovării, rezultând trei categorii de discipline: obligatorii, opţionale şi facultative. De regulă, sunt obligatorii toate disciplinele fundamentale şi o parte însemnată a disciplinelor de specialitate. Caracter opţional au unele dintre disciplinele de specialitate şi dintre cele complementare. Caracter facultativ au unele dintre disciplinele complementare, precum şi orice alte discipline, din interiorul sau din afara profilului de formare, pe care studentul doreşte să le parcurgă, cu condiţia ca disciplinele respective să facă parte din oferta de discipline a instituţiei de învăţământ. Disciplinele fundamentale sunt, de regulă, mai puternic creditate, în primul rând pentru faptul că ele acoperă domenii mari ale cunoaşterii, având, prin urmare conţinuturi destul de ample, solicitând deci un timp mai mare de învăţare. Creditarea sporită a disciplinelor fundamentale ţine însă şi de strategia curriculară. Ele sunt mai bine creditate spre a le sublinia caracterul fundamental şi pentru a stimula studenţii să


33

depună volumul de muncă necesar însuşirii acestor discipline. În privinţa disciplinelor de specializare şi a disciplinelor complementare, acestea sunt creditate în funcţie de regimul lor (obligatoriu, opţional, facultativ) şi de ponderea ce li se atribuie în formarea specialistului. Desigur, şi în acest caz, creditarea depinde de strategia curriculară promovată de instituţie. De pildă, unele discipline complementare cum sunt limbile străine sau informatica aplicată (cărora multe universităţi le-au stabilit regim de studiu obligatoriu) sunt creditate la un nivel destul de ridicat, considerându-se ca dobândirea competenţei lingvistice în una-două limbi de circulaţie internaţională, precum şi a competenţei de utilizare a calculatorului sunt absolut necesare pentru exercitarea unui spectru larg de specializări. 3. Un alt criteriu de dimensionare a pachetelor de credite alocate disciplinelor de învăţământ îl constituie specificul învăţării. Acest criteriu este aplicabil în distribuirea timpului disponibil de învăţare prin activităţi individuale, în afara orelor de curs sau de seminar. Ideea care justifică acest criteriu este aceea că, în funcţie de natura obiectivelor şi conţinutului lor, diferitele discipline nu au nevoie în mod egal de completarea învăţării prin studiu individual sau prin alte activităţi din afara orelor de curs şi seminar. În funcţie de natura conţinuturilor, unele discipline se pot bizui în mai mare măsură pe “învăţarea în clasă”, în timp ce alte discipline impun cu necesitate un minimum de studiu individual, având nevoie de o învăţare complemen-tară prin studiul individual sau prin alte activităţi independente de învăţare. Exemplul tipic în acest sens îl constituie disciplinele de cultură generală, cele care impun lectura ca pe o condiţie obligatorie a învăţării (literaturile, disciplinele socio-umane). Există, de asemenea, discipline a căror învăţare presupune rezolvarea de exerciţii şi probleme (matematica, fizica ş.a.) sau elaborarea de proiecte, lucrări practice (disciplinele tehnice, cele cu caracter aplicativ). Toate aceste discipline vor fi creditate superior, prin alocarea de ore pentru activităţi individuale de învăţare.

4. În sfârşit, un criteriu de ponderare a disciplinelor în sistemul creditelor de studii rezultă din misiunea şi obiectivele instituţiei de învăţământ superior sau ale facultăţii. De pildă, dacă prin misiunea sa, instituţia de învăţământ şi-a asumat dezvoltarea cercetării într-un anumit domeniu, atunci disciplinele subsumate acelui domeniu vor fi mai puternic creditate, inclusiv prin alocarea de credite pentru orele de cercetare ştiinţifică prestate de studenţi în cadrul temelor de cercetare. Este posibil însă ca instituţia sau facultatea să-şi asume misiunea de a asigura o integrare rapidă şi eficientă a absolvenţilor în profesie, pe piaţa muncii. În acest caz, vor fi favorizate disciplinele de specializare, cele cu un impact aplicativ direct, acordându-se număr de ore şi credite pentru aplicaţii şi lucrări practice. Pot exista, desigur, multe alte opţiuni strategice cum ar fi învăţarea limbilor străine, a competenţelor de comunicare, de utilizare a tehnologiilor informatice etc. Important este că, în contextul unei strategii curriculare, alocarea creditelor nu mai apare ca rezultat al unui simplu calcul aritmetic, ci ca o modalitate de stimulare a interesului studenţilor şi de orientare a efortului lor spre învăţarea acelor discipline şi competenţe care se înscriu în strategia promovată de instituţia de învăţământ.


34

3.3. Creditele de studii şi evaluarea

Creditele de studii măsoară volumul de muncă necesar învăţării şi nu înlocuiesc sistemul de evaluare a performanţelor şcolare. De aceea, aplicarea Sistemului European de Transfer al Creditelor nu a presupus schimbarea sistemelor de evaluare şcolară din fiecare ţară. Pentru comparabilitatea notelor sau calificativelor se folosesc proceduri de echivalare întemeiate pe descriptori de performanţă sau/şi pe coeficienţi de corespondenţă. Pentru a obţine pachetul de credite al unei discipline, elevul (studentul) trebuie să obţină nota sau media minimă de promovare acceptată în sistemul de evaluare. Aceasta îi dă dreptul la întregul pachet de credite al disciplinei respective. Dobândirea creditelor se face pe principiul totul sau nimic. Obţinerea unor note sau calificative mai mari nu aduce un spor de credite, după cum obţinerea unei note sau calificativ sub limita minimă de promovare conduce la pierderea întregului pachet de credite al disciplinei. Creditarea exprimă dimensiunea cantitativă a învăţării, în timp ce evaluarea exprimă dimensiunea calitativă a învăţării. Fireşte însă că aspectele cantitative şi cele calitative sunt interdependente, aşa încât sistemul creditelor, chiar dacă nu înlocuieşte sistemul de evaluare, exercită o anumită influenţă asupra acestuia şi implică anumite schimbări privind criteriile şi formele de evaluare. În ce constau aceste schimbări ?

1. În primul rând, prin creditarea disciplinelor şi, în general, a programelor de studii, se introduce principiul obligativităţii volumului total de sarcini de învăţare aferent numărului de credite. Dacă, de exemplu, unei discipline îi sunt atribuite 7 credite, ceea ce ar corespunde unui volum de sarcini de învăţare evaluat la 10 ore pe săptămână, atunci studentul este obligat să presteze toate activităţile de învăţare aferente celor 10 ore, fie că acestea sunt activităţi colective (cursuri, seminarii, laboratoare), fie că sunt activităţi individuale (studiul în bibliotecă, elaborarea de proiecte, lucrări practice, referate etc.). Caracterul opţional al frecventării unor activităţi colective de învăţare (îndeosebi cursuri) trebuie înţeles în sensul că studentul poate opta pentru substituirea acestor activităţi cu forme de activităţi individuale de învăţare. Sunt opţionale formele de învăţare, nu şi învăţarea însăşi. Astfel, dacă studentul optează să nu frecventeze unele cursuri, atunci el are obligaţia să compenseze orele nefrecventate cu alte activităţi de învăţare pe care le consideră mai eficiente pentru el, de pildă studiul în bibliotecă. În acest caz, profesorul are posibilitatea să-i stabilească sarcini precise (întocmirea de referate, sinteze bibliografice etc.) referitoare la cursurile (temele) nefrecventate, corespunzătoare, ca volum de muncă, numărului de ore absentate. În funcţie de specificul învăţării, sistemele de credite cuprind, de regulă, şi activităţi cu regim obligatoriu, cum sunt laboratoarele, lucrările practice ş.a., care nu pot fi substituite prin alte activităţi de învăţare.

2. Un alt aspect al influenţei creditării asupra evaluării se referă la relaţia dintre volumul de muncă solicitat studentului şi semnificaţia calificativului sau notei obţinute. Ideea este că semnificaţia notei obţinute la o disciplină superior creditată, care implică deci un volum mare de muncă, nu este aceeaşi cu a notei obţinută la o disciplină mai slab creditată, care implică deci un volum mai redus de muncă.


35

Acceptând această idee, majoritatea sistemelor de credite cuprind proceduri de ponderare a mediilor şcolare în funcţie de mărimea pachetelor de credite ale disciplinelor, proceduri investite să asigure corelarea aspectelor cantitative cu aspectele calitative ale învăţării. În fapt, este vorba despre o procedură care prevede ca media şcolară să nu mai fie calculată ca medie aritmetică simplă, ci ca medie aritmetică ponderată, criteriul de ponderare fiind numărul de credite alocat fiecărei discipline. Pentru relevarea consecinţelor acestei proceduri, să presupunem, ca exemplu, două situaţii: - situaţia studentului X, care obţine note mai mari la disciplinele mai slab

creditate, dar note mai mici la discipline mai puternic creditate; - situaţia studentului Y, care obţine note mai mici la discipline slab creditate, dar

note mai mari la discipline mai puternic creditate. Să presupunem că cei doi studenţi ipotetici au obţinut, la cinci discipline de învăţământ, notele înscrise în tabelul următor, în care sunt trecute şi mediile şcolare calculate în cele două sisteme (tradiţional şi pe credite).

DISCIPLINE

Elevi Disc.A 8 credite

Disc.B 7 credite

Disc.C 6 credite

Disc.D 5 credite

Disc.E 4 credite

Media aritmetic

ă obişnuită

Media ponderată

prin credite

Note obţinute de studentul X 6 7 8 9 10 8,00 7,66

Note obţinute de studentul Y 10 9 8 7 6 8,00 8,33

În legătură cu datele din tabel, este de remarcat că, dacă se aplică procedura obişnuită, mediile celor doi studenţi sunt egale, respectiv:

M = ( 6 + 7 + 8 + 9 +10) / 5 = 8,00

Dacă însă se aplică procedura de ponderare pe baza pachetului de credite al fiecărei discipline, atunci rezultatul va fi în mod evident diferit. Astfel:

- pentru studentul X:

Mponderată = (6x8) + (7x7) + (8x6) + (9x5) + (10x4) / 30 credite = 7,66

- pentru studentul Y:

Mponderată = (10x8) + (9x7) + (8x6) + (7x5) + (6x4) / 30 credite = 8,33

Este de remarcat că media ponderată îl avantajează pe studentul Y, care a obţinut note mai mari la disciplinele superior creditate. Să observăm că avantajul nu este minor: el constă în 67 sutimi. Acest avantaj poate reprezenta un puternic factor motivaţional şi o pârghie de orientare a eforturilor de învăţare ale studenţilor. Este totodată o procedură care pune în relaţie directă aspectul cantitativ cu aspectul calitativ ale învăţării.

3. În sfârşit, aplicarea sistemului de credite are o anumită influenţă şi asupra formelor de evaluare, în principal în sensul că presupune îmbinarea a cel puţin două forme de evaluare: evaluarea finală (sumativă) cu evaluarea continuă (de parcurs).


36

Evaluarea finală este necesară pentru a consemna performanţele dobândite de student la încheierea parcursului de studiu la disciplinele de învăţământ. Evaluarea finală se realizează în sesiunile de examene. Dar, această formă de evaluare nu este suficientă pentru a confirma că studentul a efectuat întregul volum de muncă şi nici nu mai permite ameliorări operative în cazul în care volumul respectiv de muncă nu a fost realizat. De aceea, majoritatea sistemelor de credite prevăd forme de evaluare continuă, numite şi forme de verificare pe parcurs, menite să sesizeze ritmicitatea activităţilor de învăţare şi să permită compensarea, în timp util, a sarcinilor neefectuate şi recuperarea lacunelor. La unele discipline, verificările pe parcurs reprezintă singura formă de evaluare (materializată ca notă finală), în timp ce situaţia inversă (evaluarea finală ca singură formă de evaluare) este mai puţin răspândită şi mai puţin recomandată.

Partea a III – a

APLICAŢII DE CREDITARE

1. Preambul În învăţământul superior, sistemul creditării are deja o anumită tradiţie ce începe cu anii ’95-’96, când câteva universităţi au trecut la creditarea planurilor de învăţământ, îndeosebi din necesitatea de a facilita mobilitatea studenţilor şi recunoaşterea reciprocă a studiilor cu universităţi din spaţiul euroatlantic. Ulterior, sistemul creditelor de studii s-a extins, în prezent fiind aproape generalizat, iar Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare l-a instituţionalizat. Sistemul creditării a pătruns deja în documente oficiale (planuri de învăţământ, foi matricole) şi este aplicat în stabilirea criteriilor de promovare a semestrelor şi anilor de studii, a examenelor de licenţă, în calculul mediilor semestriale, anuale şi de absolvire. Pe măsura dezvoltării şi diversificării sistemului de învăţământ superior românesc, sistemul creditelor s-a impus şi se va impune şi în cadrul mobilităţii naţionale (şi nu numai europene) a studenţilor, extinderea relaţiilor dintre universităţi generând nevoia unor standarde unanim acceptate pentru ca mobilitatea studenţilor şi recunoaşterea reciprocă a studiilor să fie posibile. Pe de altă parte, faptul că sistemul creditelor de studii a fost aplicat mai ales ca un sistem de transfer şi recunoaştere a studiilor a pus oarecum în umbră celelalte aspecte pe care le implică transpunerea în sistemul creditelor a unui plan de învăţământ şi, în general, a unui curriculum. De multe ori s-a procedat mai degrabă de o manieră tehnică, decât de o manieră care să vizeze structura şi “filosofia” curriculumului. Practic, pachetele de credite ale disciplinelor s-au stabilit prin însumarea numărului săptămânal de ore din planul de învăţământ, la care s-au mai adăugat, prin aproximare, 1-2 credite pentru “importanţa” disciplinei de învăţământ, condiţia principală (uneori singura) care a fost urmărită fiind aceea ca suma pachetelor de credite ale disciplinelor să se încadreze în standardul de 30 credite/semestru şi, respectiv, 60 credite/an. Unele neclarităţi au existat şi în ceea ce priveşte valoarea de 30 de ore/unitatea de credit agreată în sistemul european. Cu prilejul diverselor colocvii şi seminarii pe


37

tema sistemului creditelor de studii am avut ocazia să constatăm că unii participanţi întrebau „de unde provine această valoare ?”. Căci într-adevăr, la un număr de 30 de credite ar rezulta un număr de 900 de ore pe semestru, ceea ce, la un număr de 14 săptămâni pe semestru, ar conduce la o medie de 64 ore/săptămână, adică o valoare aproape „absurdă”. Explicaţia faptului că atingerea valorii de 30 de ore/unitatea de credit sau a unei valori apropiate este posibilă a fost prezentată în partea I a ghidului şi nu revenim asupra ei. În ultimii ani s-a înregistrat o accentuare a preocupărilor de explorare şi de valorificare a valenţelor pe care sistemul creditelor de studii le are în proiectarea programelor de studii, în managementul curricular şi, în general, în organizarea intra şi inter instituţională a studiilor. Principiul semestrializării este generalizat, s-au înregistrat evoluţii semnificative în structurarea planurilor de învăţământ pe structuri curriculare şi pe categorii de discipline, iar pachetele de credite reflectă mai bine ponderea şi specificul învăţării fiecărei discipline. Deşi aceste progrese sunt evidente, credem că procesul de reconstrucţie a curriculum-ului din perspectiva creditelor de studii nu este încheiat. Din această perspectivă, propunem câteva aplicaţii, pornind de la noile planuri de învăţământ structurate pe ciclul studiilor universitare de licenţă de 3 ani şi, respectiv, de 4 ani.

2. Aplicaţia 1 – domeniul Informatică, specializarea Informatică 2.1. Estimarea timpului de învăţare şi determinarea valorii unităţii de credit

Primul pas în “punerea pe credite” a unui plan de învăţământ şi, în general, a unui program de studii îl reprezintă estimarea timpului total de învăţare pe care îl presupune parcurgerea programului de studii şi realizarea obiectivelor acestuia. Această estimare depinde, în mod evident, de durata programului de studii şi de structura lui pe săptămâni, semestre şi ani de studiu. Întrucât însă standardele de creditare se raportează la semestre şi la anul de studii (ca sumă a două semestre), timpul creditabil de învăţare se determină pe baza duratei (în număr de săptămâni) şi structurii (pe tipuri de activităţi didactice şi de învăţare) ale unui semestru standard, durata totală a unui program de studii fiind deci suma semestrelor care îl alcătuiesc. În acest mod, valoarea unităţii de credit este aceeaşi pe întreaga durată a programului de studii, indiferent în ce semestru şi în ce an de studiu este prevăzută o disciplină sau alta. În aplicaţia pe care o propunem pornim de la două principii care exprimă particularităţile învăţării în cazul informaticii: a) Pe de o parte, cunoştinţele şi abilităţile de informatică, prin natura lor, nu se

pot învăţa la volumul şi complexitatea ce le sunt specifice doar prin participarea la cursuri, seminarii şi laboratoare. Studiul individual, combinat cu activitatea independentă a studentului cu calculatorul. sunt obligatorii iar modul în care timpul de învăţare prin activităţi individuale este inclus în pachetele de credite ale disciplinelor este decisiv pentru eficienţa sistemului de creditare ca factor de orientare şi stimulare a eforturilor studenţilor.

b) Pe de altă parte, Informatica, privită ca profesiune, are o importantă


38

componentă aplicativă. Stăpânirea teoriei, deşi necesară, nu este suficientă. Studentul şi absolventul trebuie să înveţe şi să stăpânească în egală măsură competenţe de practicare a informaticii, de prestare de servicii specifice în sensul cel mai propriu al termenului. De aceea, practica de specialitate (ca “disciplină” distinctă) şi activităţile practice ca modalitate a învăţării au o importanţă deosebită. Stabilirea de sarcini de învăţare prin aplicaţii şi activităţi practice şi creditarea timpului de învăţare prin aceste activităţi este o altă condiţie pentru ca sistemul de credite să orienteze şi să stimuleze eforturile studenţilor.

Pe această bază, au fost stabilite următoarele repere pentru estimarea timpului total de învăţare, cu referire, desigur, la timpul instituţionalizat de învăţare (activităţi colective + activităţi individuale): a) un semestru cu 14 săptămâni de activităţi didactice şi 4 săptămâni de sesiune

de examene; b) o perioadă de practică de specialitate comasată de 3 săptămâni la finalul

semestrului II (în anii I şi II de studiu); c) un timp instituţionalizat de învăţare pe săptămână de 45 de ore, din care în

medie 24 de ore pentru activităţi didactice (cursuri, seminarii, laboratoare, practică) şi 21 de ore pentru activităţi individuale de învăţare (studiu individual bibliografic, elaborarea de proiecte, lucrul cu calculatorul ş.a.), adică un raport de aproximativ 1/0,9 între numărul de ore pentru activităţi didactice colective şi numărul de ore pentru activităţi individuale de învăţare.

În baza acestor repere, estimarea timpului total de învăţare pentru un an de studiu se prezintă ca în tabelul nr. 1. Precizăm că aplicaţia se referă la anul II de studiu, considerat ca un an standard, dar modul de lucru este similar şi pentru ceilalţi ani, cu adaptările pe care le presupun, desigur, modificările din planul de învăţământ.

Tabelul nr. 1 Estimarea timpului total de învăţare pentru anul II de studiu

Număr ore / săptămână

Număr ore / semestru / an

Din care: Din care:

Semestre Structura activităţilor

Nr. de

săptă-

mâni Total

Pent

ru

activ

ităţi

cole

ctiv

e de

în

văţa

re

Pent

ru

activ

ităţi

indi

vidu

ale

de

învă

ţare

Total

Pent

ru

activ

ităţi

cole

ctiv

e de

în

văţa

re

Pent

ru

activ

ităţi

indi

vidu

ale

de

învă

ţare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 Activităţi didactice 14 45 24 21 630 336 294

Sesiune de examene 4 45 - 45 180 - 180

Semestrul I

TOTAL 18 - - - 810 336 474


39

Activităţi didactice 14 43 24 19 602 336 266

Sesiune de examene 4 45 - 45 180 - 180

Practica comasată 14 4 - 4 56 - 56

Semestrul II

TOTAL 18 - - - 838 336 502 TOTAL ANUAL 36 - - - 1648 672 976

În legătură cu modul de calcul al datelor din tabel sunt necesare următoarele precizări: a) timpul de învăţare prin activităţi colective s-a stabilit înmuţind numărul de

ore de activităţi didactice pe săptămână (potrivit prevederilor planului de învăţământ) cu numărul de săptămâni pe semestru, respectiv pe an de studiu;

b) timpul de învăţare prin activităţi individuale (independente) s-a stabilit

însumând timpul de învăţare din cursul semestrelor cu timpul de învăţare din perioada sesiunii de examene, astfel:

- în cursul semestrelor, timpul săptămânal de învăţare prin activităţi individuale rezultă ca diferenţă între timpul total săptămânal de 45 ore şi timpul alocat activităţilor didactice colective, 21 de ore (45 – 24 = 21);

- timpul total semestrial s-a calculat înmulţind numărul de ore pe săptămână cu numărul de săptămâni;

- în perioada sesiunilor de examene, întregul timp de 45 de ore a fost considerat ca timp pentru activităţi individuale de învăţare, iar totalul pe semestru a fost stabilit prin înmulţirea acestui număr de ore cu 4 săptămâni.

În legătură cu practica comasată, am optat pentru includerea acesteia în structura semestrului II, cu 4 ore pe săptămână, dar numai la categoria activităţi individuale de învăţare (spre a nu dezechilibra cele două semestre din punctul de vedere al numărului de ore de activităţi didactice colective). La cele 14 săptămâni, rezultă 56 de ore, la care se adaugă 8 ore pentru pregătirea şi susţinerea colocviului, adică un total de 64 de ore, apropiat de durata standard a practicii comasate de 2 săptămâni. Este adevărat că în acest mod creşte numărul orelor de activităţi individuale pe săptămână, dar creşterea este aparentă întrucât practica se desfăşoară în afara semestrului. Alte opţiuni posibile (şi recomandabile) pentru plasarea practicii comasate au fost prezentate în partea I a Ghidului. Pe baza datelor din tabel se poate determina valoarea unităţii de credit, împărţind totalul anual de 1700 de ore la cele 60 de credite aferente unui an universitar. Rezultă că o unitate de credit este egală cu 27 ore. Pe baza acestei valori se vor calcula pachetele de credite ale disciplinelor, în funcţie de numărul semestrial de ore de învăţare prevăzut pentru fiecare disciplină.

2.2. Alocarea pachetelor de credite pe discipline de învăţământ După cum am subliniat pe parcursul ghidului, alocarea pachetelor de credite pe


40

discipline de învăţământ trebuie să nu fie o simplă operaţie de calcul aritmetic, ci o procedură de management curricular care să aibă în vedere poziţia şi rolul fiecărei discipline în formarea studentului şi a viitorului specialist. De aceea, creditarea planurilor de învăţământ trebuie să se efectueze în urma unor analize în catedre sau/şi în comisiile de evaluare a programelor de studii, urmând ca, pe baza strategiei adoptate, să se decidă asupra criteriilor de alocare a creditelor (vezi partea a II-a a Ghidului, cap. 3.2). Evident, baza de calcul al pachetului minim de credite al fiecărei discipline este dată de numărul săptămânal de ore de activităţi colective (cursuri, seminarii etc.) înscrise în planul de învăţământ. Cu alte cuvinte, pachetul de credite al unei discipline nu poate fi mai mic decât cel corespunzător orelor de activităţi colective, datorită faptului că aceste ore sunt oficial obligatorii. De exemplu, o disciplină cu 2 ore de curs şi 1 oră de seminar pe săptămână, care nu are alocate ore de studiu individual, însumează 54 de ore pe semestru şi i se vor aloca 2 credite (54 / 28 = 1,9 2 ≈ 2). Dacă se presupune că planul de învăţământ a fost judicios întocmit, atunci problema principală a creditării disciplinelor este modul de alocare a orelor pentru activităţile individuale de învăţare, acesta fiind criteriul care diferenţiază pachetele de credite ale disciplinelor. După cum am arătat în partea I a Ghidului, alocarea orelor pentru activităţile individuale de învăţare se efectuează pe baza unui coeficient aplicat la numărul orelor de activităţi colective. Practic, procedura este următoarea:

1. Pentru început, se calculează un coeficient mediu semestrial, ca raport între numărul orelor de activităţi individuale şi numărul orelor de activităţi colective pe săptămână pe ansamblul planului de învăţământ. În aplicaţia noastră, acest coeficient este de 0,87 (22 / 24 = 0,87). Coeficienţii concreţi pe discipline pot fi mai mari sau mai mici, dar media coeficienţilor pe ansamblul disciplinelor nu trebuie să fie nici mai mare, nici mai mică decât coeficientul mediu, întrucât aceasta ar însemna depăşirea sau, respectiv, diminuarea timpului total de învăţare pe baza căruia s-a calculat valoarea unităţii de credit.

2. După ce coeficienţii de studiu individual au fost distribuiţi pe discipline, se calculează numărul total de ore de învăţare al fiecărei discipline corespunzător numărului de săptămâni de activităţi didactice din cadrul semestrului (14 săptămâni, cu excepţia semestrului II din anul final). Pentru sesiunile de examene (4 săptămâni), numărul de ore de studiu individual (pentru pregătirea examenului) alocat disciplinei este egal cu numărul total de ore pe săptămână (activităţi colective + activităţi individuale) din cursului semestrului înmulţit cu 4 (săptămâni). În acest mod, numărul total de ore de învăţare pe săptămână rămâne constant în toate cele 18 săptămâni ale semestrului. De exemplu, să presupunem că disciplinei Baze de date, prevăzută cu 2 ore de curs şi 2 ore de laborator, i s-a alocat un coeficient de studiu individual de 1 pentru orele de curs şi de 1,5 pentru orele de laborator, rezultă că:

Tindividual/săpt. = (2 x 1) + (2 x 1,5) = 2 + 3 = 5

Ttotal/săpt. = Tcolectiv + Tindividual = 4 + 5 = 9

Ttotal/semestrial = (14 x 9) + (4 x 9) = 126 + 36 = 162


41

La 27 ore/unitatea de credit, disciplina va fi cotată cu 6 credite (162 / 27 = 6). De regulă, în sistemul de credite nu se lucrează cu fracţiuni de credite. Dacă din calcul rezultă fracţiuni, rezultatele se aproximează prin adaos sau prin scădere. De exemplu, la disciplina Analiză numerică, la totalul de 99 de ore are rezulta 3,66 credite, dar i s-au alocat 4 credite, în timp ce la disciplina Pachete de programe statistice, la totalul de 90 de ore ar rezulta 3,33 credite, dar i s-au alocat 3 credite. În cazul unor calcule care conduc la fracţiuni de 0,5 credite care nu pot fi “rotunjite”, se admit şi pachete de credite cu fracţiuni, mai ales la pachetele mici (3,5, 4,5 etc.). Se procedează în mod similar pentru toate disciplinele de învăţământ, obţinându-se un plan de învăţământ transpus în credite de studii potrivit tabelului nr. 2.

Tabelul nr. 2 Distribuirea pachetelor de credite pe discipline Informatică – Anul II

Număr de ore de activităţi de învăţare în cursul semestrelor

Nr. ore de activităţi colective de învăţare

Nr. ore activ.ind

iv. de învăţare

Forme de activ.

didactică

DISCIPLINE

Tipu

l dis

cipl

inei

N

umăr

de

săpt

ămân

i C

urs

Sem

ina

r Labo

rat

or

Prac

tică To

tal o

re p

e să

ptăm

ână

Tota

l ore

pe

sem

estru

N

r. or

e pe

să

ptăm

ână

Tota

l ore

pe

sem

estru

N

umăr

de

ore

de în

văţa

re

în se

siun

ea d

e ex

amen

e To

tal o

re d

e ac

tivită

ţi de

în

văţa

re p

e se

mes

tru

Num

ăr d

e cr

edite

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 SEMESTRUL I

Analiză numerică F 14 2 - 1 - 3 42 2,5 35 22 99 4

Ecuaţii diferenţiale F 14 2 2 - - 4 56 2 28 24 108 4

Baze de date S 14 2 - 2 - 4 56 5 70 36 162 6

Reţele de calculatoare S 14 2 - 2 - 4 56 5 70 36 162 6

Programare orientată pe obiect S 14 2 - 2 - 4 56 4 56 32 14

4 5

Pachete de programe statistice S 14 2 - 1 - 3 42 2 28 20 90 3

Limba străină (engleză) C 14 - 2 - - 2 28 0,5 7 10 45 2 TOTAL pe semestrul I - 14 1

2 4 8 - 24 336 21 29

4 180

810 30


42

SEMESTRUL II Limbaje formale S 14 2 - 1 - 3 42 2 28 20 90 3 Tehnici de optimizare S 14 2 1 - - 3 42 2 28 20 90 3 Tehnici avansate de programare S 14 2 - 2 - 4 56 2 28 24 10

8 4

Sisteme de gestiune baze de date S 14 2 - 2 - 4 56 2 28 24 10

8 4

Pachet opţional 1 F 14 2 - 2 - 4 56 5 70 36 162 6

Pachet opţional 2 S 14 2 - 2 - 4 56 5 70 36 162 6

Limba străină (engleză) C 14 - 2 - - 2 28 1 14 12 54 2 Practică de specialit. (comasată) S 14 - - - - - - 4 56 8 64 2

TOTAL pe semestrul II - 14 12 3 9 - 24 33

6 23 322

180

838 30

TOTAL ANUAL - 28 - - - - - 672 - 61

6 360

1648 60

Calculele pe coloanele (C) din tabel s-au efectuat şi se pot verifica astfel:

- C8 = C4 + C5 + C6 + C7 - C9 = C8 x C3 - C11 = C10 x C3 - C12 = (C8 + C10) x 4 săptămâni (mai puţin totalul pe sem.II, unde practica

comasată are 8 ore pentru colocviu şi nu 16, deci totalul este mai mare cu 8); - C13 = C9 + C11 + C12 - C14 ≈ C13 / 27

3. Aplicaţia 2 – Geodezie / Măsurători terestre şi cadastru

Această aplicaţie preia datele de bază ale aplicaţiei anterioare. Deosebirea principală constă în modul de plasare a practicii comasate de 3 săptămâni, în sensul că aceasta este scoasă din structura celor 14 săptămâni ale semestrului II. În aceste condiţii, pentru a menţine constantă valoarea unităţii de credit, semestrul II (fără practică) este cotat cu 27 de credite, iar timpul de învăţare prin activităţi individuale este redus de la 19 la 14 ore/săptămână. Această procedură permite ca atât disciplinele din cursul semestrului, cât şi practica comasată să fie creditate la valoarea de 27 ore/unitatea de credit (vezi tabelul nr. 2).


43

Tabelul nr. 2 Distribuirea pachetelor de credite pe discipline Geodezie / Măsurători terestre şi cadastru – Anul III

Număr de ore de activităţi de învăţare în cursul semestrelor

Nr. ore de activităţi colective de învăţare

Nr. ore activ.ind

iv. de învăţare

Forme de activ.

didactică

DISCIPLINE Ti

pul d

isci

plin

ei

Num

ăr d

e să

ptăm

âni

Cur

s Se

min

ar

Labo

rat

or

Prac

tică

Tota

l ore

pe

săpt

ămân

ă To

tal o

re p

e se

mes

tru

Nr.

ore

pe

săpt

ămân

ă To

tal o

re p

e se

mes

tru

Num

ăr d

e or

e de

învă

ţare

în

sesi

unea

de

exam

ene

Tota

l ore

de

activ

ităţi

de

învă

ţare

pe

sem

estru

N

umăr

de

cred

ite

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 SEMESTRUL I

Stereofotogrammetrie F 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Cartografie matematică F 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Geodezie spaţială S 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Cadastru 1 S 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Automatizarea lucrărilor S 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 4

Construcţii hidrotehnice şi î.f. S 14 2 - 2 - 4 56 2 28 24 10

8 4

Limbi străine 5 C 14 - 2 - - 2 28 2 28 16 72 2 TOTAL semestrul I - 14 1

2 2 12 - 26 364 19 26

6 180

810 30

SEMESTRUL II

Topografie minieră S 14 2 - 2 - 4 56 2 28 24 108 4

Infografică S 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Măsurători inginereşti S 14 2 - 2 - 4 56 3 42 28 126 5

Ecologie generală S 14 2 - 2 - 4 56 2 28 24 108 4


44

Cadastru 2 F 14 2 - 2 2 6 84 3 42 36 162 6

Legislaţie funciar cadastrală S 14 2 2 - - 4 56 1 14 20 90 3 TOTAL semestrul II (fără practică) 14 1

2 2 10 2 26 364 14 19

6 160

720 27

Practică comasată 3 - - - - - - 30 90 - 90 3 TOTAL semestrul II (cu practică) - 17 1

2 2 10 4 26 364 - 28

6 160

810 30

TOTAL ANUAL - 28 - - - - - 728 - 55

2 340

1620 30

FIŞA DISCIPLINEI Denumirea disciplinei Metodologia cercetării în ştiinţele educaţiei

Titularul de disciplină Prof.univ.dr. Florea Voiculescu Cod SE364 Anul III Semestrul 6 Număr de credite 3

Facultatea Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Ciclul de studii Licenţă Durata: 3 ani/6 semestre

Domeniul Ştiinţele educaţiei

Date privind programul de studii

Specializarea Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Categoria formativă (F – fundamentală, S – de specialitate, C – complementară) S Tipul

disciplinei Categoria de obligativitate (O – obligatorie, Op – opţională, F – facultativă) O

Discipline anterioare obligatorii Cod 1. Nu sunt. 2.

Număr de

ore/săptămână Date privind parcursul de studiu al

Activităţi de învăţare C S L P Total

Nr. de săpt.

Total ore/sem.


45

Activităţi didactice comune 2 1 - - 3 14 42

Activităţi individuale de învăţare în cursul semestrului 2 14 28

Activităţi de învăţare în sesiunea de examene 5 4 20

disciplinei

Total - 18 90

Obiective

- Cunoaşterea specificului cercetării educaţionale şi a principalelor metode utilizate în cercetarea educaţională;

- Formarea abilităţilor de proiectare şi realizare a unei cercetări psihopedagogice;

- Formarea unei atitudini epistemice deschise şi inovatoare în domeniul educaţional.

Conţinuturi (descriptori)

1. Conceptele de metoda, metodologie şi metodică. 2. Definirea şi concretizarea temei de cercetare. 3. Operaţionalizarea conceptelor. Alegerea şi analiza indicatorilor. 4. Proiectarea cercetării. Etapele unei cercetări psihopedagogice. 5. Observaţia în cunoaşterea copilului şi a grupului de copii: ce este

observaţia; ce se observă; tipurile observaţiei. 6. Metoda sociometrică în cunoaşterea grupului de elevi: ce este sociometria;

indicatorii sociometrici; chestionarul sociometric, matricea şi sociograma. 7. Experimentul şi metodologia experimentală: definiţie şi caracterizare

generală; structura metodei experimentale (variabilele, grupurile, etapele experimentului).

8. Metoda testelor: ce sunt testele; condiţiile de elaborare şi aplicare a testelor (validitatea, fidelitatea, sensibilitatea) Metoda anchetei: definire, forme ale anchetei (chestionarul şi interviul).

9. Alte metode folosite în cercetarea educaţională: metoda analizei produselor activităţii şi a cercetării documentelor; metoda cazului (case-study) / clinică şi metoda biografică.

Evaluare Forma de evaluare finală (E – examen, C – colocviu, VP – verificare pe parcurs) E

Stabilirea notei finale

- nota obţinută la forma de evaluare finală 75 %


46

- nota pentru activităţi aplicative atestate (proiecte, referate, lucrări practice)

25 %

- nota la forme de evaluare continuă (teste, lucrări de control) -

(ponderi în procente)

- alte forme de evaluare -

Bibliografie minimală

1. Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigarea fenomenelor sociale, Editura.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; 2. Drăgan, Ion, Nicola, Ioan, Cercetarea psihopedagogică, Tipomur, Tg. Mureş, 1995; 3. Holban, Ion, coord., Cunoaşterea elevului - o sinteză a metodelor, E.D.P., Bucureşti, 1978; 4. Holban, Ion, Testele de cunoştinţe, E.D.P., Bucureşti, 1995; 5. Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socio-umanului, Polirom, Iaşi, 1997; 6. Radu, Ioan şi colab., Metodologie psihologică şi analiza datelor, Sincron, 1993; 7. Rotariu, Traian, Metode statistice aplicate în Ştiinţele sociale, Polirom, Iaşi, 2000; 8. Voiculescu, F., Luduşan, N., Măsurarea şi analiza statistică în ştiinţele educaţiei. Imago, Sibiu, 1997.

Mijloace de învăţământ şi materiale didactice

Videoproiector, Laptop, Copiator, Formulare teste şi chestionare

Ghidul studentului. Structură orientativă Ghidul studentului este un instrument de lucru prin care studenţii sunt informaţi asupra instituţiei şi facultăţii (departamentului) în care studiază, asupra parcursului de studiu pe care îl urmează, precum şi asupra celorlalte condiţii privind utilităţile de studiu, cercetare şi practică la care au acces, serviciile sociale, culturale şi de agrement de care pot beneficia.

Ghidul studentului se elaborează şi se editează pe facultăţi (departamente) sau, în cadrul aceleiaşi facultăţi, pe programe sau pe grupuri de programe de studii, în funcţie de mărimea facultăţii şi de diversitatea programelor oferite.

Perioada de referinţă a unei ediţii a Ghidului este durata completă a ciclului de studii universitare (licenţă, masterat, doctorat) pentru care este elaborat. Dacă pe parcursul ciclului de studii apar modificări importante, Ghidul se poate reedita anual.

De regulă, structura orientativă a unui ghid al studentului cuprinde două părţi: o parte generală privind instituţia de învăţământ superior, care se adresează tuturor studenţilor şi o parte specifică privind facultatea (departamentul) la care studentul


47

este înscris. Sintetic, structura orientativă a Ghidului cuprinde următoarele părţi şi capitole:

Partea I – UNIVERSITATEA 1. Informaţii generale privind Universitatea „1 Decembrie 1918”.

1.1. Informaţii privind statutul Universităţii. Scurt istoric. 1.2. Viziunea, misiunea şi obiectivele Universităţii. Reperele strategice (extrase

din Carta universitară şi din planul strategic). 1.2. Structura generală a programelor de studii oferite de Universitate, pe cicluri

de studii, pe domenii şi pe specializări. 1.3. Structura şi organizarea activităţii academice (facultăţi, departamente,

catedre, unităţi de cercetare, structurile administrative). 1.4. Conducerea Universităţii (organismele de conducere, cu componenţa

nominală a funcţiilor de conducere). 2. Informaţii privind contextul geografic, istoric şi cultural al Universităţii 2.1. Judeţul Alba şi Regiunea 7 Centru. Scurtă descriere geografico-economică.

2.2. Municipiul Alba Iulia (scurt istoric, aşezare geografică, populaţie, climă, economie, căi de comunicaţie, mijloace de transport în comun, taxiuri etc.).

2.3. Monumente istorice şi arhitecturale, instituţii de cultură, muzee din Alba Iulia şi din zonă.

2.4. Obiective turistice, posibilităţi de cazare şi masă, de recreere şi agrement (hoteluri, restaurante, pensiuni, baze sportive şi de agrement), centre comerciale.

2.5. Instituţii/unităţi de sănătate (spitale, farmacii, cabinete medicale). 3. Informaţii privind serviciile sociale şi culturale oferite studenţilor

3.1. Căminele (rezidenţele) studenţeşti: prezentarea fiecărui cămin (adresă, amplasament, număr de camere şi locuri, utilităţi), informaţii privind costurile şi condiţiile de acces la serviciile de cazare.

3.2. Restaurantul universitar (cantina): adresa, amplasamentul, condiţiile oferite şi costurile.

3.3. Casa de Cultură a Studenţilor: adresă, amplasament, organizare, tipuri de activităţi.

3.4. Bazele sportive şi de agrement pe care Universitatea le poate pune la dispoziţia studenţilor.

4. Informaţii privind activitatea profesională a studenţilor

4.1. Sistemul creditelor de studii. Prezentarea sintetică a principiilor, standar-delor şi procedurilor de elaborare a sistemului creditelor (se poate adapta partea I a prezentului Ghid).

4.2. Activitatea profesională a studenţilor (extras din Regulamentul activităţii profesionale a studenţilor, eventual se poate prezenta în întregime).


48

4.3. Prezentarea sintetică a examenelor de finalizare a studiilor (licenţă, masterat).

Partea a II-a – FACULTATEA

5. Informaţii privind facultatea (departamentul)

5.1. Structura facultăţii (catedre, unităţi de cercetare, administraţie). 5.2. Conducerea facultăţii (decan, prodecani, secretar ştiinţific, componenţa

consiliului, administrator şef, secretar şef). 5.3. Personalul didactic şi de cercetare.

6. Informaţii privind programele de studii

6.1. Descrierea sintetică a programului de studii: domeniul, specializarea, durata studiilor, forma de învăţământ, calificarea acordată absolventului (un model orientativ poate fi preluat din Ghidul studentului 2004-2005).

6.2. Descrierea sintetică a profilului de formare, prin enunţarea competenţelor generale, a competenţelor profesionale şi a competenţelor adiţionale (complementare) pe care programul de studii le formează studenţilor (absolvenţilor).

6.3. Prezentarea sintetică a condiţiilor de promovare şi absolvire a studiilor, structura anilor universitari (semestre, sesiuni de examene, perioade de practică).

6.4. Prezentarea planului de învăţământ al programului de studii, pe semestre şi ani de studiu, în varianta sa transpusă în sistemul creditelor de studii (potrivit modelului recomandat în aplicaţiile anterioare).

6.5. Fişele disciplinelor, în varianta transpusă în credite de studii, potrivit modelului recomandat în prezentul Ghid.

7. Informaţii privind condiţiile şi resursele pentru învăţare

7.1. Prezentarea generală a Bibliotecii Universităţii (adresă, amplasament, organizare, condiţii de acces), urmată de prezentarea compartimentelor specializate ale Bibliotecii, potrivit domeniului programului de studii.

7.2. Cabinetele şi laboratoarele în care se desfăşoară activităţile de învăţare (dotările şi utilităţile), bazele de practică.

Partea I SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII.uab.ro/upload/4330_Ghidul ECTS.pdf · La...

Documents

Transcript of Partea I SISTEMUL DE TRANSFER AL CREDITELOR DE STUDII.uab.ro/upload/4330_Ghidul ECTS.pdf · La...