Parmenide

de Bogdan Ralsenin : Eseuri 

Parmenide şi opera sa 

Parmenide a fost filosof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi a fost considerat şeful şcolii filosofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogaţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară. Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind aluzia evidentă la acest filosof: “cineva este si nu este mereu acelaşi şi mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite”1. Despre biografia sa mai este cunoscut faptul că s-a oprit în Atena intr-o calătorie efectuată în al 65-lea an al vieţii sale, şi acolo a devenit prieten al tânărului Socrate. Parmenide a rupt tradiţia prozei ionice scriind versuri în hexametru. Din singurul său poem didactic, “Despre natură”, supravieţuiesc doar fragmente, deşi discursul de introducere a fost bine pastrat. Opera este considerată inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îsi apropiase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica aridă a primei parţi. El nu era un poet înnăscut, şi se poate pune întrebarea “ce l-a determinat să ia această turnură?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicaţie completă. Este puţin probabil că lucrarea sa să îsi fi avut originile în poezia lui Xenophan, pentru ca stilul este al lui Hesiod si al “Orficelor”. Prima parte a operei discută adevărul şi a doua – lumea iluziilor, adică lumea simţurilor şi a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor. 

Metodele de cercetare ale lui Parmenide 

Cel mai important principiu al lui Parmenide este acela că orice lucru ce poate fi conceput raţional (gândit) trebuie să existe. Non-existenta nu este un lucru şi nu poate fi gândită şi nu se poate vorbi despre ea într-un mod semnificativ sau coerent. Parmenide interzicea discuţia aceasta pentru că sunt lucruri posibile care totuşi nu există. El ilustra acest principiu arătându-ne trei metode posibile de cercetare, din care doar una este validă. Următorul tabel le sintetizează: Metodele de cercetare ale lui Parmenide 1. Calea adevărului obiectiv Necesar, toate posibilităţile există Consistenţă Coerenţă 2. Calea inimaginabilă (imposibil de conceput) Necesar, nu există nici o posibilitate Consistenţă Incoerenţă 3. Calea credinţei subiective Unele posibilitaţi există, altele nu Inconsistenţă Incoerenţă Aceste metode sunt prezentate în prima parte a poemului, dedicată adevărului obiectiv. Ceea ce apare aici ca “fiintă” sau “existenţă” este existenţa obiectivă: ceea ce există independent de orice gândire particulară sau punct de vedere personal. Felul de existenţă subiectivă dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat în partea a doua a poemului, dedicată Gândirii Subiective. Parmenide se întreabă ce înseamnă “a exista” si dă trei variante posibile. Doar una din aceste trei definiţii este considerată şi consistentă şi coerentă: metoda obiectivitaţii. Dintre celelalte doua, metoda inimaginabilă are de asemenea consistenţa logică, dar e incoerentă (îi lipseşte orice sens precis, definibil). Calea subiectivă “suferă” de aceeaşi incoerenţă dar este şi inconsistentă (Parmenide o vede doar inconsistentă, totuşi, doar ca modalitate de a înţelege pe cei din jur şi de a se înţelege pe sine). Metoda lucrurilor imaginate, deşi nu e contradictorie, nu este totuşi despre ceva care se poate gândi sau vorbi, este incoerenţă. Presupune automat că nu există nici o posibilitate. Dacă nu există lucruri pe care să le putem concepe, atunci existenţa nu se poate descrie în cuvinte. Dacă “existenţa” este un concept cu sens, atunci trebuie să fie măcar câteva lucruri care există. Deci “existenţa” sub acest aspect e incoerenţa. E un concept gol, deşi e perfect consistent. Metoda subiectivă susţine că sunt lucruri care există dar şi lucruri care nu există. Parmenide consideră contradictoriul acestui lucru. Cei care urmează această metodă, această cale cred că sunt lucruri perfect concepute de minte (lucruri care există), dar care totuşi nu există. Acest lucru este o contradicţie. Spunem că “sunt”, adică “sunt idei pe care mintea omului le poate imagina”, dar spunem si “nu există”. Parmenide atenţionează să nu lăsăm obiceiul, născut din experientă repetată să ne

silească să îi urmăm calea, lucru care este evident contrar raţiunii. Nu există nimic care să facă deosebirea între o entitate non-existentă, pe care raţiunea o poate concepe şi una care există. Metoda obiectivă susţine că toate lucrurile raţionale există. Aici sunt incluse două direcţii: toate lucrurile pe care raţiunea le poate gândi şi despre care se poate vorbi. Raţiunea nu presupune experienţa senzorială sau imaginile haotice, ci numai ceea ce poate fi explicat şi descris verbal. 

Fiinţa la Parmenide (planul metafizic şi planul fizic) Dificultăţile ontologiei încep o dată cu afirmarea ei în special în spaţiul de semnificare al aporeticii. Aperion-ul anaximandrian avea să pună ontologia în orizontul apofatic, deci încep dificultăţile ei fără de care n-ar fi posibilă ca sistem sau ca istorie. O antologie apofatică duce la eşec printr-un anume agnosticism pe care îl conţine. Fiinţa în sine şi fiinţa noastră vor fi puse în stare de separaţie. Astfel fiinţa în forma negativă, aperion-ul presupune pe a fi şi pe a gândi “ căci e tot una a gândi şi a fi”. Anaximandres tinde să despartă pe “a fi” de “ a gâdi” prin condiţia de in-determinat. “El greşeste deoarece nu arată ce înseamnă aperion-ul dacă este cumva aer, apă ,pământ sau vreo altă realitate corporală”1 Fiinţa,în forma negativă , nu avea de ales din moment ce ontologia are nevoie de un termen al fiinţei pentru forma pozitivă şi acesta pentru deplina legitimitate. Parmenide avea să facă un discurs asupra metodei. Fiinţă s-ar trage din nefiinţă; nu este nici din nemişcare (nemişcarea e-după-el-nefiinţa: căci spre ea nu se îndreaptă nimic, şi nici ea spre altceva) “ de mişcat iarăşi se mişcă ceea ce e mai mult de unu, căci unu zice că rămâne în acelaşi loc şi că nu se mişcă”2.Aşadar nu e nici nemărginit, nici mărginit, sub cuvântul că nemărginirea e nefiinţa, “ n-are început ,nici mijloc , nici sfârşit şi că nemărginirea reciprocă presupune o pluralitate”.3 Totodată după ce va fi “ajuns la concepţia unităţii”, potrivit raţiunii, adică la fiinţa în sine “constrâns să ţină … seama de aparenţă şi să admită că unitatea există după raţiune , iar pluralitatea după datele simţurilor, e adusă să susţină existenţa a două cause şi a două principii, caldul şi recele – cum s-ar zice: focul şi pământul. Din acestea, caldul îl pune în rândul fiinţei, pe celălalt în rândul nefiinţei.”1 Parmenide încearcă o explicare a lucrurilor din doua perspective: metafizică şi fizică. Aristotel observă că Parmenide esra constrâns să ţină seama de aparenţe , adică a percepe necesitatea admiterii şi justificării unui al doilea plan – fizic – de “explicaţie şi conceptualizare” a lucrurilor. Deschiderea metafizică a orizontului fizic este făcută datorită faptului că focul este identic cu fiinţa iar pământul cu nefiinţa. Aşadar, trecerea principiului fizic – focul – in regimul fiinţei dovedeşte deschiderea metafizicii, însă, ţotodată şi imposibilitatea articulării celor doua planuri de reconstrucţie, Însă fiinţa ca foc nu este încă asimilată de fiinţa indeterminată a metafizicii, de unul ca atare. Astfel, un dualism, implică săvârşirea indentităţii a metafizicului şi fizicului. Acestea vin din premisele construcţiei parmenidiene, socotind că două sunt căile de cercetare, ce pot fi gândite: • Una afirmă fiinţa şi că nu-i chip să nu fie = Calea Convingerii • A doua doua afirmă că nu e şi că trebuie să nu fie = Calea Opiniei Metafizica şi fizica nu se suprapun, aceste căi ( a raţiunii şi a simţurilor) sunt particularităţi, fie şi pentru faptul că un concept fizic este angajat metafizic..Aceste două căi au o semnificaţie de tip gnoseologic şi logic.Metafizica şi fizica sunt două poziţii ale minţii faţă de fiinţa pe care, “ prima o defineşte prin indentificare cu sine (fiinţa ca fiinţă) in timp ce cea de a doua o determină: fiinţa ca foc”.2 Fiinţa parmenidiană este doar a metafizicii. Ea adună mai mult din condiţiile de inteligibilitate metafizică; ea eate şi nu poate să nu fie , ea se naşte şi nu piere, nu se mişcă şi nu devine indestructibilă şi omogenă. “ Trebuie spus şi gândit că fiinţa este; căci a fi este posibil, însă neantul nu este posibil”1. Observăm astfel că avem deaface cu o fiinţă abstractă a antidialecticii, de vreme ce ea doar este şi mai cu seamă nu se mişcă şi nu devine. Nefiinţa nu poate fi în perspectivă metafizică pentru că ar deveni al doilea principiu alături de fiinţă şi aceasta pentru că Parmenide are în vedere numai inteligibilitatea de tip metafizic care exclude nefiinţa şi devenirea fiinţei ca termen fără sens. Principiul este unu: nefiinţa este de neatins pentru că este de negândit; nu poţi să o gândeşti nici ca principiu şi nici ca un alt principiu gândit alături de fiinţă. Astfel fiinţa este intransformabilă din perspectiva metafizicii pentru că ceea ce este în condiţie unică nu are cum să treacă în altceva sau să devină altceva pentru că, dacă ar deveni înseamnă că numai înaintea ei sau după ea, termenii fără sens în metefizica fiinţei, ar exista alceva iar aceasta înseamnă că fiinţa ca fiinţă nu ar fi unică. Principiul ca principiu nu este transformabil iar faptul că unicitatea include intransformabilitatea, atunci condiţia primă de inteligibilitatea principiului este unitatea. Acestea nu înseamnă că principiul (fiinţa) ar exclude mişcarea şi deci transformarea şi devenirea, darn u le acceptă ca aplicându-i-se în raport cu acţiuni care în condiţii date nu le putem socoti decât venite din exterior. Însă Parmenide nu caută semnificaţia reală a nefiinţei, a mişcării, a naşterii, a transformabilităţii în sens

fizic, el are în vedere semnificaţia metafizică sau mai precis a negării din perspective metafizicii fiinţei. Parmenide avea în vedere conceptul fiinţa gândită, şi încă mai exact, fiinţa gândită metafizic. De aceea în “ e tot una a gândi şi a fi” se cuvine să gândim că e tot una cu a gândi metafizic şi a fi metafizic. Aşadar, el vrea să legitimizeze conceptul fiinţei în funcţie de legea minţii noastre, ceea ce nu înseamnă o nesocotire a realului. Astfel, din punct de vedere metafizic, fiinţa nu poate decât să fie, iar după cel fizic ea poate să nu fie şi nonexistenţa să fie. Dacă cele două planuri se separă, în primul se instalează absolutismul şi în cel de-al doilea relativismul. “ Fiinţa este şi nu-i chip să nu fie, dar şi fiinţa nu este şi nefiinţa este”1. În această situaţie nu trebuie să ne îndoim de dialecticitatea profundă a viziunii parmenidiene, deoarece el nu e potrivinic dialecticii şi în genere nu este potrivinic deodată ce fiecare propoziţie e posibilă ca adevăr. În limitele fizicii, dar mai ales ale metafizicii şi “ focul heraclitic şi fiinţa unică ocupă acelaşi loc”2.Astfel,fiinţa parmenidiană nu este un concept ratat ci, din potrivă unul din cele posibil adevărate, care au” intrat în conştiinţa spiritului filosofic”. Dualismul metafizică – fizică este încercat de întrebări iar Empedocles, Leucipp şi Democrit aveau să pornească de la situaţia lui. Mai înainte de aceştia un elev al lui Parmenide, Melissos încearcă să adauge un element concret esenţial parmenidismului, venind cu ipoteza limitării fiinţei; Parmenide se ocupă de fiinţă cum poate fi ea gândită, iar Melissos cum este. Zeiţa lui Parmenide avea între atribuţile ei şi pe aceea de “ a trimite suflete din lumea vizibilă în lumea invizibilă şi de a le chema înapoi “. Cosmologia sfârşeşte nu numai într-o eschatologie şi într-o fizică, dar şi într-o fiziologie şi o psihologie întemeiate pe opoziţia dintre cald şi rece.