Evanghelia Duminicii a 5-a dupa Rusalii: “In vremea aceea, trecand Iisus dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati care ieseau din morminte, atat de cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si, iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, lasa-ne sa intram in turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceti-va! Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si indata toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si, iata, toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrand in corabie, a trecut marea si a venit in cetatea Sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Smerit si atent, Acesta refuza mereu pe diavol in a-i face reclama gratuita prin exorcizarea lui. Ce stie sigur Hristos, si vai noi am uitat cu totul, este faptul ca diavolul nu-i nici metafora nici gluma, ci nenorocita realitate care, cu tupeul specific adancului de intuneric de unde-si trage paruta tarie, ataca omul, il injoseste trecandu-l din robia binecuvantata a libertatii in Hristos, in sclavia simturilor si a nesimtirii duhovnicesti. AAtunci cand vrea sa-si bata joc de creduli, diavolul arunca in fata paruta lui vulnerabilitate, folosindu-se de minciuna sa preferata: aceea ca el, el nu exista. In tinutul Gherghesenilor, vecin in reactie cu acela al Gadarei, nu poate fi indecent ca de obicei, caci dinaintea lui sta Hristosul Cel viu. Smecher, ca orice invirtit spiritual, diavolul, tatal minciunii, foloseste un adevar in care sa-si ascunda minciuna. Marturiseste pe Hristos ca „Fiul lui Dumnezeu", bazandu-se pe unul dintre cele mai vechi tertipuri. Mincinosul care rosteste un adevar nu poate fi crezut ca spunand adevarul. Desi „si dracii cred si se cutremura", soiul acesta de draci nu este unul marturisitor, caci se aseamana cu aceia care numai din rostirea cu buzele a numelui Domnului si-au format convingerea ca dau marturia completa, uitand ca mai presus de rostire este rostuirea vietii dupa fericitele porunci ale Mintuitorului, fericirile ce s-au facut chei de judecare intru Imparatia lui Dumnezeu. Palavragiu fara pereche, barfitor de elita, diavolul arunca momeala Domnului. Ca si cum Hristos n-ar stiut ce se afla in dulceata parsiva a glasului diavolului, acesta cosmetizeaza hidosenia sa cu dialogul, aratandu-se ideologul dintii al falsei tolerante si a drepturilor...porcilor.Tertipul lui tine, comunitatea fiind ranita in turma sa, astazi i-am spune in constructia ei economica, reactia pagubitilor, virulenta si paguboasa, subliniind, a cata oara, cam cat valoreaza sufletul unui aproape: cat o turma de porci, dar nu mai mult. Sfantul Ioan Gura de Aur vedea aici, in ingaduirea dialogului si transferarea in turma a diavolului, semnul marinimiei Domnului, a nadejdii Sale ca macar asa, in trup de animal, diavolul va avea o sclipire de ascultare. Desi n-a fost asa, cel care a pierdut n-a fost Vindecatorul ci pururea nevindecatul si noi, paznicii nestramutati ai Gherghesenilor si turmei prin care acestia au intrat in istoria lumii. Cei cu gura mare, care preferam bucuria marunta a muzicii grohaiturilor ce ne insotesc proprietatea, vuietului Duhului Sfant, care nu ne mai bucuram de intoarcerea unui semen printre cei vii intru normalitate, raniti mereu fiind de dorinta de a avea, de a dispune, de a manca si a bea, de a avea de dragul lui a fi. Scoaterea dintre artefactele cimitirului ce ni-i viata de catre Hristos, aproape ne irita, in raport cu traiul linistit pe care ni-l asigura pastorirea porcinelor ce ne pasc miristile sufletului.Actuala si smerita, intimplarea din marginea de cimitir a Gherghesenilor e valabila si-n miezul lumii de astazi. Caci in cate randuri nu ne-a cercetat Hristos dezrobindu-ne de obscuritatile unei vieti usoare pentru a ne recalibra forta de mantuire, explicandu-ne ca valoram mai mult decat punem pret noi insine pe noi, mai mult decat turma de porci ce ne sunt interese mincinoase si de complezenta. Hristos nu face minuni pentru a da bine, caci nu indeplineste rolul lui Dumneze ci El Este Dumnezeu. Dovedind coeziune cu Tatal, in Duhul

Sfant, Domnul Iisus Hristos nu-si ascunde dumnezeirea in marturia mincinosului ci in intima farimitare a zidurilor de interes prin care ne delimitam interesele. Caci acolo unde nu este coeziune in interese, fascinant in minciuna, se arata diavolul, specialistul mantirii cu seninatate. Ori, ce lectie este aceasta pentru noi. Care nu mai cultivam porci, dar crestem, sporim in cultura de turma, care ne ingrijim cimitirul ultimativ al falselor noastre valori sporind in cirtirea minunii lui Dumnezeu, care vedem pe Acesta oriunde, numai acolo unde este nemaizarindu-l de mult. Noi, admiratorii turmei ce se-neaca in lacul propriilor orgolii, opozantii lui Hristos Vindecatorul, Exorcistul.Iesind din Ghergheseni, Domnul trece marea inapoi. Poate ca acum ne mai salveaza pe cate unul legat in obezi, locuitor al cimitirului. De ne vom vedea prapaditi porcii pe care-i credem valorosi, mai valorosi decat oamenii, cum vom reactiona? Caci El, trecand marea inapoi, s-ar putea sa fi luat o cale spre noi. Grija la bucuria prin care ne facem partasi vizitei Lui.Parintele Constantin Necula

II

"L-au rugat sa iasa din hotarele lor..."(Duminica a V-a dupa Rusalii; Matei 8,28-34)Impreuna cu Hristos in Gadara. Nu fara emotii, caci pe parcurs, capitolul VIII de la Matei ne-o dovedeste: El vindeca un lepros (2-4); pe sluga sutasului, care in Duminica ce a trecut ne-a fost hrana si icoana duhovniceasca (5-13); vindeca pe soacra lui Petru (14-15) si-apoi pe "multi demonizati" care, o data adusi inaintea Lui, "El a scos duhurile prin cuvant si pe toti cei bolnavi i-a vindecat" (v. 16); Apostolul Evanghelist vazand si aici implinirea unei proorocii, aceea din Isaia 53,4 si urmatoarele: "Acesta neputintele noastre le-a luat si neputintele noastre le-a purtat". Ba, mai mult, dupa ce - s-o recunoastem! - vindeca boli care par absolut nevindecabile, la trecerea marii cearta furtuna care se iscase (marea si vanturile, deopotriva) si "s-a facut liniste mare" (v. 26), spre uimirea oamenilor: "Cine este Acesta, ca si vanturile si marea asculta de El?" (v. 27).Ei bine, cu Acest Hristos intram in Gadara. Un tinut in regiunea Decapolei, in sud-estul Marii Galileii, strabatut de raul Iarmucului, tinut renumit pentru evenimentul pe care-l aduce Evanghelia inaintea noastra. Putem banui ca Hristos Domnul nu strabatuse tinutul, caci daca ar fi facut-o, diavolul stia ca Si-ar fi facut lesne ucenici. De aceea-L intampina indata, tulburandu-ne si pe noi, ca pe Apostoli, cu "cei doi demonizati iesind din morminte, atat de infricosatori, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea" (v. 28). Si pentru a intelege pe deplin gestul Domnului, care se va implini sub ochii nostri, trebuie sa ne-aducem aminte cat de infricosator sapa pacatul pecetea sa pe fata umana, intr-ale trupului ca si intr-ale sufletului si, mai apoi, sa ne-aducem aminte cat de spurcat socoteau evreii cei vechi spatiul unde-si ingropau mortii, loc insalubru nu doar in ce priveste starea fizica, ci si cea spirituala. Putem dar banui ca acea "cetate de scapare" fusese ultimul refugiu pentru cei doi demonizati, care-si pastrasera parte din sensibilitatea umana, cata vreme aleg un spatiu in care - conform Legii lui Moise - nimeni dintre vii n-ar prea fi avut ce cauta. Oare aceasta ultima scanteie de divinitate sa-I fi atras atentia lui Hristos? Parintele Staniloae zice (in cartea Iisus Hristos sau Restaurarea omului) ca oricat de cazut ar fi omul in noroiul pacatelor, el tot mai pastreaza ceva din sclipirea chipului slavei lui Dumnezeu. Un fel de banut de aur care, chiar in mocirla drumului,

adancit de calcaiul grabit al trecatorului, poarta cu sine efigia celui care l-a emis (emitentului). Si-odata spalat, poate fi repus pe piata, avandu-si valoarea dintai. Aceasta "sclipire umana" este cea care-L cheama pe Hristos. Si dracii inteleg aceasta! Strigatul lor grozav - daca oamenii locuiti de ei erau atat de grozav-urati, cat de nedescris de urati vor fi ei! - ramane in litera Evangheliei ca o preinchipuire a pogorarii la Iad: "Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai inainte de vreme, ca sa ne chinuiesti?" (v. 29) Caci, in lumina pe care o da Duhul Sfant asupra pericopei Evangheliei, aici aflam "cheia" pe care Hristos o aplica in pogorarea la Iad: dragostea Lui netarmurita, dorinta de a cuprinde cu lumina intunericul, dorinta de a topi in bucurie toata intristarea. Dialogul care urmeaza intre Hristos si diavoli - spune Sf. Ioan Gura de Aur - consemneaza aceeasi dragoste a Creatorului pentru toata creatura, alungarea in porci fiind inca o sansa acordata diavolilor de a se smeri, cerandu-si mantuirea. Dar cum ei tocmai aceasta nu pot, aleg calea iesirii in ingamfare din lumea aceasta, atat de des laudata si filosofata sinucidere. Poate aici, mai mult ca in alte parti ale Sfintei Scripturi, vedem cel mai bine cine sunt aceia care alunga viata in moarte, prin nesupunere la porunca lui Hristos. O turma intreaga (v. 32), repezindu-se de pe stanca in mare, "piere in apa". Ochii nostri nu vad, dar lucrul acesta se intampla in fapt cu fiecare Botez si cu fiece sfintire cu apa ce poarta in ea harul si lucrarea Treimii celei de o Fiinta. Caci Hristos exorcizeaza locurile acelea ca sa ne invete mereu ca putem - in numele Lui - sa facem aceasta, pentru re-normalizarea si resacralizarea spatiilor in care traim.Drept lectie insa, noua ni se cuvine sa remarcam reactia turmarilor si a intregii cetati, care, "iesind in intampinarea lui Iisus si vazandu-L, L-au rugat sa plece din hotarele lor" (v. 34). Atitudine care ne cam "suna", cata vreme noi insine credem mai lesne in valoarea exceptionala a averilor pe care le avem, nepunand prea mare pret pe "aproapele" - averea pe care, in fond, Dumnezeu ne-a daruit-o cel mai la indemana, moneda de schimb cea mai de pret. Caci se simte in glasul Evanghelistului si te cuprinde amareala nu doar vazand si auzind "reactia Gadarei", ci gandindu-te, tu, tu de cate ori n-ai precupetit efortul Imparatiei de dragul cate unei "cocine" parute a fi importante...Boala veche pare aceasta lipsa de discernamant in ceea ce priveste valoarea umana! Pana azi cainii si pisicile au mai mare pretuire, prin hotarari umane, decat copiii sau mamele lor; pana astazi - ca un glas ce striga in pustie, gatind calea celei de-a doua veniri - Biserica are in lacrima rugaciunii ei amareala ca au devenit mai importante, pentru Gadarele moderne, toate celelalte institutii umane, pe cand ea, darul Rusaliilor, este mereu anulata, eludata, diluata si lasata in afara preocuparilor. Mereu scotand pe diavoli din turma de mentalitati indracite, lucrarea Bisericii face paguba "partii din lume ce s-ar vrea mai mult a aceluia decat a Acestuia" (Denis de Rougemont), dar care mereu se-ascunde in spatele unui crestinism precar, de ochii lumii celeilalte.Iisus trece dincoace (Mt 9, 1). Se intoarce in hotarele care-L admit si-I cer mai departe lucrarea Sa. Sa ramanem si noi intre ele!