Pr C. Necula - Iubesc, Doamne, Ajuta Neiubirii Mele[COLECTARE]

8/9/2019 Pr C. Necula - Iubesc, Doamne, Ajuta Neiubirii Mele[COLECTARE]

1/105

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu


2/105

Străluceşte, Cruce a Domnului… (Duminica a III-a aSfântului Post – a Crucii)

sâmbătă, 14 martie 2015

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Poate că în nici un alt context teologic nu se face mai înţeleasă Crucea cea plină de daruri aMântuitorului Hristos cum se face în contextul acestei Săptămâni, care poartă Crucea ca miez(săptămână „Stavroforă“) şi – ca în cealaltă săptămână, aceea numită a Patimii, Paşte al Crucii –se face, prin semnul cel puternic al izbăvirii, trecere din lumea păcatului, prin pustia căutării, în preaplinul Împărăţiei celei Cereşti.

Toată tensiunea duhovnicească prin care trecem acum, deja pe calea postului, oarecum obosiţi denevoinţe, dezorientaţi de atâta plinătate a harului câtă se revarsă prin Biserică spre noi, atuncicând n-am făcut pregătirea necesară a trupurilor şi a sufletelor spre a primi această chemare a

Postului, această vocaţie a postirii… Căci dincolo de toate ale Postului, darul cel mai de preţ pecare-l primim de la Dumnezeu este însuşi Postul, masa la care Împăratul, chemându-ne, nevoieşte „ai Săi“, oamenii Lui… De-aceea şi emoţia aceasta a întâlnirii cu Sfânta Cruce naşte, lamijloc de Post Mare, starea de har şi bucurie a mergerii mai departe. Cântarea liturgică este aceeacare ne îndeamnă spre o astfel de exegeză bucuroasă a sărbătorii: „Acum oştile îngereşti însoţesclemnul cel cinstit cu bună cucernicie, înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare.Deci, veniţi cei ce vă luminaţi cu Postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cucredinţă: Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii!“ (Stihira I podobică a Vecerniei). Iar sensuladânc al Evangheliei pe care o vom străbate îl vădeşte tot textul liturgic: „Încu-iat-a şarpele prinlemn Edenul cel de demult, iar lemnul Crucii l-a deschis tuturor celor ce voiesc să se curăţească prin post şi prin lacrimi. Deci, văzându-l pe acesta pus înainte, veniţi, credincioşii, să cădem la el

cu frică, strigând: Deschide, Cruce, porţile cerurilor, celor ce te cunosc pe tine…“ (Stihira III podobică a Vecerniei)

Că transformarea pe care o propune prezenţa Sfintei Cruci în inima creştinului nu este una desuprafaţă, doar o ştim fiecare dintre noi în parte. Spre trecerea aceasta dinspre creştini utopicispre creştini făptuitori ne cheamă cântarea liturgică, tâlcuitoare adâncă a cuvintelor Evanghelieizilei (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1). „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tăuîn inimile celor ce te cinstesc pe tine şi, cu dragoste dumnezeiască, te primesc, ceea ce eşti de

http://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-cruciihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-cruciihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-cruciihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-cruciihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-cruciihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/straluceste-cruce-domnului-duminica-iii-sfantului-post-crucii


3/105

lume dorită, prin care a trecut mâhnirea lacrimilor, din cursele morţii ne-am izbăvit şi la veseliacea neîncetată ne-am mutat. Arată bunăcuviinţa frumuseţii tale, dăruind răsplătirile postiriirobilor tăi, celor care cer cu credinţă ocrotirea ta cea bogată şi mila ta cea mare.“ (Stihira I aCrucii)

Spuneam, tâlcuind Duminica Ortodoxiei, că umplerea de bucurie a lumii este starea de ortodoxie plenară, transfiguratoare. Iar Duminica aceasta arată că umplerea de veselie transfiguratoare alumii începe prin urcarea pe Cruce a fiecăruia dintre noi, cei ce ne socotim creştini, adică ai luiHristos. Iar Postul se vădeşte o astfel de cale de comutare în tensiunea ocrotitoare şi milostivă aCrucii. A Crucii care se „revarsă“ către noi prin razele sale, pentru că nu poartă moartea, ci viaţa, pentru că, înainte de a fi unealta pe care să ne răstignim pornirile noastre, este altarul theopathiei,dumnezeieştii pătimiri. „Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai primit răstignire de bunăvoiespre Învierea cea de obşte a neamului omenesc şi prin trestia Crucii, sângerându-Ţi degetele cuvopsele roşii, Te-ai milostivit a iscăli pentru noi, ca un Împărat, cele ce sunt de iertare; nu netrece cu vederea pe noi, cei ce suntem ameninţaţi iarăşi cu depărtarea de Tine“ (Slava Vecerniei).Întru aceasta stă mai ales adâncimea şi lărgimea Crucii, căci, pătimind pe ea Hristos, toate se

umplu de raza Învierii care izvorăşte din lemnul-lumină al Crucii. De aici, şi icoana restaurăriiintegrale, prin Cruce, a lumii: „Văzându-Te toată făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine,Făcătorul şi Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frică şi s-a tânguit; soarele şi-a strâns lumina şi pământul s-a clătinat, pietrele s-au despicat şi catapeteasma templului s-a rupt; morţii dinmorminte s-au sculat şi Puterile îngereşti s-au spăimântat, zicând: O, minune! Judecătorul se judecă şi pătimeşte voind, pentru mântuirea şi înnoirea lumii“ (Slavă… Şi acum… a Litiei). Orestaurare în care suntem cuprinşi şi noi – eu, tu, celălalt şi celălalt de lângă el – , căci nici unulnu-i suntem indiferenţi lui Hristos. Şi, ca să ne fie la îndemână, Domnul umple de har în primulrând locurile credinţei noastre, căci dimineaţa, la Utrenie, auzim repetat: „Cu lemnul a golit întâivrăjmaşul raiul, pentru mâncare aducând moarte; iar lemnul Crucii, înfigându-se în pământ, aadus oamenilor îmbrăcăminte de viaţă şi toată lumea s-a umplut de toată bucuria. Pe care,văzând

-o pusă spre închinare, împreună să strigăm lui Dumnezeu, popoare, cu credinţă: Plină eşti

de slavă, casa Lui!“ (Sedealna Crucii, glas 8). Tot textul tricântării o întăreşte: „Ziua aceasta estea închinării cinstitei Cruci, veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii luiHristos, le pune înainte. Să sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!“ (Cântarea 1. II)

Din această prezenţă a Învier ii, în fibra sa – fizică şi duhovnicească –, Sfânta Cruce se personifică, se personalizează: „Arată-te, Crucea Domnului cea mare; arată-mi acumdumnezeiescul chip al frumuseţii tale; că strig către tine ca şi către o însufleţită şi te sărut“(Cântarea 1, III). De aceea, în planul mântuirii, identificăm în Cruce un aspect euharistic plenar:„Alt rai s-a cunoscut Biserica, ca şi cel mai dinainte, având lemn purtător de viaţă Crucea Ta,Doamne, din care, prin atingere, luăm nemurire“ (Cântarea a 5-a, IV). Iar în alt loc, ceva maiînainte, canonul Utreniei ne zice: „Astăzi s-a împlinit cuvântul proorocului; că iată, ne închinămla locul unde au stat picioarele Tale, Doamne. Şi, gustând din lemnul mântuirii, am aflatmântuire din patimile păcatelor…“ (Sedealna a III-a, glas 6). Cu alte cuvinte, Crucea se face poartă de intrare în împărăţia Liturghiei, ea însăşi poartă şi regat al Împărăţiei Cerurilor. Centrată pe Euharistie, adică pe Hristos, teologia Crucii irumpe de umplerea cu duh a lumii, prin Înviere.„Curăţirea cu post “ şi „căldura inimii“ (cf. Cântare 5, II) sunt aripile de efort uman pentruîmplinirea dorinţei de mântuire.


4/105

O să spuneţi că nimic, sau aproape nimic, nu pare a fi legat de textul evanghelic al zileiDuminicii acesteia. Iar eu am să vă spun că prea ades superficializăm conţinutul credinţeinoastre, cum prea ades superficializăm tâlcuirea Scripturii. Astăzi, textul liturgic ne-a obligat săreconstituim, puţin câte puţin, conţinutul de lumină al Crucii, pe care Hristos ne îndeamnă să o purtăm. Şi înţelegem împreună greutatea de har a cuvintelor pe care Cuvântul le-a rostit întru

desăvârşită cunoştinţă de Sine. Să nu ne mai permitem a ne juca nici cu rostirile, nici cufăptuirile, atunci când este vorba de Cruce, de purtarea ei, de umplerea lumii cu mântuirea ei.Căci, în fond, Evanghelia zilei, la această mucenicie, a purtării Crucii în mijlocul lumii – care seleapădă tot mai lesne de ea – ne îndeamnă. Nu-i vorba, aşadar, de un simplu gest, superficial, şifăcut în grabă, ci de o aşezare pe Cruce cu Hristos, de dragul izbăvirii din moarte. Cântând, ca lao nuntă deplină, cu bucurie: „Nu mai păzeşte încă sabia cea de văpaie uşa Edenului, că într -însa avenit minunata legătură, prin lemnul Crucii. Acul morţii şi biruinţa iadului s-au alungat, că de faţă ai stat, Mântuitorul meu, strigând celor din iad: Intraţi iarăşi în rai!“ (Condac, glas 7)

Aceasta, neuitând niciodată că „trei cruci a înfipt Pilat în Golgota: două tâlharilor, şi unaDătătorului de Viaţă. Pe care, văzând-o iadul, a zis celor de jos: O, slugile mele şi puterile mele,

Cine este Cel Ce a înfipt piron în inima mea? Cu suliţă de lemn m-a împuns fără de veste şi mărup. La cele dinlăuntru ale mele mă doare, pântecele meu se chinuieşte, simţirile-mi tulburăduhul şi mă silesc a lepăda din mine pe Adam şi pe cei din Adam, care îmi sunt daţi prin lemn;că lemnul pe ei iarăşi îi duce în rai!“ (Icosul Utreniei)

Triodul acordă Crucii nu doar o zi, ci o săptămână întreagă, în textele acestui filon de duhaflându-se o seamă adâncă de texte care, în multe feluri, lămuresc cinstea ce se cuvine SfinteiCruci, aşa după cum ea izvorăşte şi din Sfânta Scriptură. Că unii ne îndeamnă să nu ne închinămCrucii şi nici să ne însemnăm cu ea, că fug de Taine şi de lucrarea preoţiei sacramentale, de post,de rugăciune, de tămâie… este adevărat. Şi mă întreb cu care se aseamănă, căci este unul carefuge de Cruce, de Taine, de tămâie, de lucrarea sfinţitoare a Bisericii…

Nouă ne este a zice – cum se încheie şi Sinaxarul acestei Duminici stavrofore – „prin putereaCrucii, Hristoase, Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să neînchinăm dumnezeieştilor tale Patimi şi Învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cuuşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile, şi ne miluieşte pe noi, ca un singur bun şi deoameni iubitor. Amin“.



Postat de: SM.Editor | Postat în Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele, Pr. Constantin Necula, Predici

http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/


5/105

Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf.Grigorie Palama

sâmbătă, 7 martie 2015


Şapte zile după prăznuirea vederii în icoană, Biserica a rânduit praznic luminii. Luminii celeinecreate şi luminii care umple şi ea, de bucurie, toate.

Evanghelia Duminicii (Marcu, 2, 1-2) ne aduce, cu timpul şi locul, în Capernaum, unde nişte prieteni aleg o cale lipsită de orice fel de „subţirimi“ omeneşti, pentru ca prietenul lor să nu fielipsit de vindecare: sparg acoperişul. Vă amintiţi când am vorbit despre Zaheu că alege o cale cel puţin spectaculară pentru a intra în istoria mântuirii: se urcă în sicomor. Iată acum altul care,coborât pe funiile prieteniei dinaintea lui Hristos, aruncă o lumină cu totul nouă asupra firiiumane. Domnul se arată din nou impresionabil. La gesturi de o măreţie smerită. La gesturi atâtde fireşti, încât lumea a uitat să le mai facă. Un omenesc desluşit prin iertarea dumnezeiască a

păcatelor.

Afară din tabloul harului, ca de obicei, cârcotaşii. Atotştiutorii. Adunarea celor care ascultauCuvântul (cf. Marcu 2, 2). Şi poate că se mirau de câte ştie. Cei care, văzând dăruirea lui Hristos,asemeni fratelui fiului risipitor, nu-i gustă dumnezeiasca miere a iertării. Ci încearcă, ucenicinemernici, să judece Cuvântul în limita cuvintelor. Hristos, iarăşi (ca şi-n evanghelia cu Natanael, Ioan 1, 43-51), vede în inimă. Cutremurător. Şi-n stupoarea tuturor, dincolo de iertarea păcatelor – în fond, un gest care n-avea cum să se facă simţit simţurilor, ci numai inimii şisufletului paraliticului – ofer ă reaşezarea în sănătate a celui bolnav. La porunca Creatorului –„Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia- ţi patul şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11) – omul cel restaurat priniertare se supune, împlinind minunea. Iar dumnezeiescul Părinte Grigorie interpretează astf el

momentul: „Slăbănogul a auzit cuvântul fiule şi a fost înfiat de către Tatăl cel Ceresc şi, lipindu-se de Dumnezeu, Cel fără de păcate, a devenit îndată şi el lipsit de păcate, prin iertarea păcatelor;şi ca să urmeze şi primenirea trupului, el primeşte mai întâi sufletul mai înălţat decât păcatul, dela Cel ce cunoştea că, la început, sufletul său căzuse în capcanele păcatului şi bolile trupului şimoartea au urmat după dreapta judecată“ (Sf. Grigorie Palama, Omilii la vindecarea slăbănăgului, 9).

http://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palamahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palamahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palamahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palamahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palamahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/prietenie-si-lumina-duminica-ii-din-post-sf-grigorie-palama


6/105

Ei bine, această rupere a acoperişului, această smulgere dinspre zidire înspre Ziditor este cheiacare uneşte prietenia cu lumina, al cărei teolog este Sf. Grigorie Palama. Căci numai o astfel despărtură în conştiinţă – asemenea celei din coperişul cel umil – face ca dinaintea lui Hristos, pefuniile smereniei, ale pocăinţei, ale rugăciunii şi ale postului, să se prezinte sufletul nostru paralizat de nelucrare şi de neputinţe. Căci, după învăţătura Sfântului Teolog Grigorie al

Tesalonicului, neputând a-L cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, ci în manifestările Acesteia înafară – în chipul energiilor necreate – şi noi trebuie să căutăm de-acum la curăţirea inimiinoastre, care să se facă spărtura din acoperirea cu patimi a sufletelor noastre, astfel încât –laolaltă cu ucenicii Sfântului – să putem vedea lumina cea necreată. În faţa uşilor gândurilornoastre, Cuvântul, iar în trăirea noastră, Lumina Taborului, cea necreată şi neruptă de lucrareaDumnezeirii Triipostatice.

O să grăiţi: Bine, şi ce legătură este între vederea pe care Sfântul Grigorie o teologhiseşte şispărtura din care se-aduce omul dinaintea lui Dumnezeu? Sau, mai bine: De ce Biserica prăznuieşte una, laolaltă cu cealaltă? Pentru că iertarea ce izvorăşte din Hristos numai izvorânddin firea-I divină poate asuma toate păcatele noastre, izgonindu-ne din ele. Şi dacă iertarea ce o

dă paraliticului se-arată ascunsă vederii noastre – ca şi acelora care priveau cu ochii, dar nuvedeau vreo schimbare – tot astfel lucrarea harului lui Dumnezeu se face la o vreme vădită (cavindecare) de dragul ochilor şi vederii noastre. Orice gest ascuns al lui Dumnezeu are omanifestare în afară, de dragul mântuirii noastre…

Grigorie – alăuta cea duhovnicească a Tesalonicului – este prietenul care, spărgând coperişul luiVarlaam din Calabria şi a celor ca el (unii, până astăzi făuritori de false teologii), aşază lucrareaenergiilor celor necreate ale dumnezeirii în plinătatea lor lucrătoare: Sfinte Taine, icoane şi toatecelelalte prin care energia cea necreată ni se împărtăşeşte spre îndumnezeire.

Şi iarăşi zice Sfântul: „Dacă acei oameni, care au dat slavă cu cuvântul şi, arătând că minunea

era mai mare decât cele săvârşite în trecut, au spus că nicicând nu mai văzuseră aşa ceva, atuncinoi, care nu mai putem să spunem aceasta acum (căci am văzut multe alte minuni, chiar cu multmai mari decât aceea, nu numai de la Hristos, ci şi de la ucenicii şi urmaşii Săi, săvârşite doar prin chemarea numelui lui Hristos), aşadar noi, fraţilor, vom aduce slavă Lui prin fapte, având ca pildă pentru virtute şi minunea aceasta, în chip duhovnicesc. Deoarece fiecare om dintre ceilegaţi de plăceri este slăbănog, zăcând cu sufletul pe patul vieţii de desfătare şi cu trupul în părelnică odihnă. Dar atunci când este încredinţat de îndemnurile evanghelice, pocăindu-se, îşi biruie păcatele sale şi slăbănogirea pricinuită de acestea sufletului său, fiind ridicat şi adus laDomnul de către aceste patru puteri: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor săvârşite maiînainte, făgăduinţa pentru viitor de încetare a faptelor rele şi rugăciunea către Dumnezeu. Darnu se poate apropia acesta de Dumnezeu, dacă nu se descoperă şi nu se dezveleşte acoperişul,aruncându-le la o parte olanele, chirpiciul şi toate celelalte. Iar acoperişul este în noi partea cugetătoare a sufletului, ca una ce stă deasupra puterilor lucrătoare dinlăuntrul nostru.

Însăşi cugetarea are multă ţărână aşezată pe ea, prin legătura sa cu patimile şi cu cele pământeşti.Dar când legătura aceasta este nimicită şi aruncată la pământ de către cele patru puteri arătate,atunci putem ajunge la adevărata despovărare, adică să fim smeriţi cu adevărat şi credincioşiînaintea Domnului, cerând şi căpătând de la El tămăduirea“ (Omilia X, La vindecarea slă-bănogului, 12).


7/105

Căci aşa după cum iertarea vindecă pe paralitic, reaşezându-l în normalitate, tot astfel harul celnecreat, care vindecă toate ale noastre, ne-apropie – prin lumina Taborului, una cu a Învierii – deceea ce dintâi am fost chemaţi să fim: chip şi asemănare, prin îndumnezeire.

La vreme de post, pomenirea iertării şi vindecării pe care Hristos o dăruieşte paraliticului, ne

duce cu gândul la Sfânta Taină a Spovedaniei, aceea care – teologia palamită a scos-o la iveală,cu precădere – ne împărtăşeşte de harul iertării. N-avem a fi altundeva decât pe Tabor. Chiarrăniţi şi furaţi de vrăjmaşul luminii, care este diavolul.

Prietenia lui Grigorie, Sfântul rugăciunii inimii şi al vederii lui Dumnezeu, ne obligă la a practicavirtuţile în nădejdea clipei celei pline de har a vederii – f ie şi numai o clipă din clipă – luminiicelei necreate. Pentru ca mai apoi – reîntorşi în lume, nefăcând ale lumii – să purcedem maideparte la lucrul cel bun, râvna pentru îndumnezeire.

Cântarea Triodului îndeamnă: „Celor care umblă întru întunericul păcatelor, ai răsărit lumină,Hristoase, în vremea postului. Arată-ne nouă şi ziua cea vestită a patimii Tale, ca să strigăm Ţie:

Scoală-Te, Dumnezeule, miluieşte-ne!“ (Stihira Triodului, glas 6). Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Postat de: SM.Editor | Postat în Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele, Pr. Constantin Necula

http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/


8/105

Eu cred, tu crezi, noi credem… Duminica I din Post – aOrtodoxiei

sâmbătă, 28 februarie 2015


Duminica aceasta, numită a Ortodoxiei, ţine într -însa taina lui „Vino şi vezi!“ (Ioan 1, 46).Altfel, cum ne-o spune cântarea liturgică, taina vederii lui Dumnezeu: pe de o parte în realitateaicoanei, iar, pe de alta, la fel de importantă, în conţinutul de credinţă al mărturisirii. Căci nuoricine rosteşte cu buzele „sunt ortodox“ se încadrează în taina cea vie a Ortodoxiei. Deşi, întext, prăznuirea este dedicată icoanei ca loc al sălăşluirii slavei lui Dumnezeu, Tabor ce ţine însine slava Învierii dinainte de Înviere, trebuie să nu uităm că, în fapt, icoana, adoptarea şisusţinerea învăţăturii de credinţă cu privire la ea (la Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787)însumează toată teologia patristică: dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, fecioria MaiciiDomnului, realitatea Întrupării şi a Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc, până astăzi, şiraspinării şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu nuanţele ei (catolice, protestante

sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine(ca învăţătură de credinţă) asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti.

Cântarea Bisericii (ea însăşi icoană, de text) ne cheamă la auzire deplină: „Strălucit -a haruladevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au arătat desăvârşit. Că iată,Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca şi cu o podoabă mai presus de lume,chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Căţinând icoana Aceluia pe Care Îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu credaşa! Că nouă ne este spre laudă Chipul Celui ce S-a întrupat, Căruia, cu bună-credinţă, neînchinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe Acela credincioşii sărutându-L, să strigăm: Dumnezeule,mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta“ (Slava Vecerniei mari, glas 2). Din

început, aşadar, Evanghelia Duminicii (aceea a Ucenicilor, Ioan 1, 43-51) ne arată modul în careHristos ştie să-Şi strângă martorii. Între ei, Natanael pare a fi cel mai perplexat de ceea ce i seîntâmplă. Chemat cu fervoare de către alt chemat (Filip), Natanael dintâi al pericopei acesteiacrede că nimeni nu ştie mai bine decât el cine este.

E de ajuns ca Hristos să-i descopere taina inimii sale („Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-amvăzut când erai sub smochin“, Ioan 1, 48b) pentru ca Natanael să fie – imediat după Sf. IoanBotezătorul – mărturisitorul cel mai direct al dumnezeirii lui Iisus Hristos: „Rabbi, Tu eşti Fiul

http://www.oasteadomnului.ro/2015/eu-cred-tu-crezi-noi-credem-duminica-din-post-ortodoxieihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/eu-cred-tu-crezi-noi-credem-duminica-din-post-ortodoxieihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/eu-cred-tu-crezi-noi-credem-duminica-din-post-ortodoxieihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/eu-cred-tu-crezi-noi-credem-duminica-din-post-ortodoxieihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/eu-cred-tu-crezi-noi-credem-duminica-din-post-ortodoxiei


9/105


10/105

Icoanei. Căci cine nu se smereşte şi nu-şi întoarce firea către firea pe care Dumnezeu i-o cere, nuse-nveşmântă cu haina bucuriei, haina Ortodoxiei.

De-aceea întrebarea Duminicii acesteia, şi a vieţii întregi, în fond, este aceea: Care esteconţinutul credinţei mele? Cât din ceea ce mărturisim – cuvânt şi faptă – mă ţine în Ortodoxie?

Căci Ortodoxia, dincolo de o stare de spirit – relativă, până la urmă – este o stare de cunoaştere,una de mărturie, una de împlinire. Rămâne o „taină a iconomiei“ (icos), o taină a luminii şi aBucuriei. Şi ea nu este numai ceea ce cred eu şi crezi tu, ci ceea ce credem şi mărturisim noi,adică Biserica unde ne-am lepădat moartea şi ne-am umplut de nemurire, în care am dezbrăcat peomul cel vechi şi l-am înveşmântat în cel nou. Aceea în care se împlinesc cuvintele ApostoluluiDuminicii de astăzi (Evrei 11, 14-26; 32-40), noi înfruptându-ne şi din roadele făgăduinţei.Ortodoxia fiind astfel starea în care, ca în iubire, nu doar ne uităm unii la alţii, ci împreună privim spre acelaşi ţel: mântuirea. „Astfel că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, sălepădăm tot ceea ce îngreunează şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne împresoară, şi cu stăruinţă săalergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii ţintă la Cel Ce începe credinţa şi o desăvârşeşte,

la Iisus, Cel ce-n locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat Crucea, în dispreţul ruşinii, şi aşezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12, 1-3).

În acest urcuş duhovnicesc, icoană să ne fie oglinda, retina prin care ne zăreşte Dumnezeu, iarnoi ne analizăm, mereu şi mereu, poziţia de credinţă, aşezarea din dragoste şi fidelitatea dinnădejde. Natanael, şi el, sprijin pe Cale…

De-acum, postul începe. Unul deloc trist, şi nici întristător. Ne vor potopi ispite? Ne vor istovi?Hrană aleasă pe drum, Sfintele lui Dumnezeu Taine – Spovedania şi Euharistia – linişte deplină, privegherea la care ne cheamă Biserica. Biserica, a cărei cântare ne îndeamnă astfel: „Săîncepem acum a doua săptămână a Postului cu faţa luminată, săvârşindu-l din zi în zi, fraţilor,

făcându-ne căruţă de foc, ca şi Ilie Tesviteanul, cele patru virtuţi mari, să înălţăm gândul cunepătimirea, să întrarmăm trupul nostru cu curăţia, gonind şi biruind pe vrăjmaşul“ (Luni, laVecernie, facerea lui Teodor).

Să luăm dar aminte: „Moise, în vremea postului, a luat Legea şi pe popor l -a atras la sine; Ilie, postind, cerurile a încuiat şi cei trei tineri ai lui Avraam pe tiranul cel fărădelege prin post l-au biruit. Prin el (adică prin post, n. n.), şi pe noi, Mântuitorule, învredniceşte-ne să ajungem laÎnvierea Ta, strigând aşa: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne penoi… (Stihira zilei de Duminică, glas 6).

Postul, icoană a căii, armă spre dobândirea libertăţii depline. În Hristos…






11/105

Vai mie, înnegritule suflete!

sâmbătă, 14 februarie 2015

(Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi) Matei 25, 31-46

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula De-acum tensiunea creşte întru toate. Şi ce poate fi mai cutremurător decât faptul că – într-oeshatologie răsturnată – „se vor deschide cărţile şi se vor arăta faptele oamenilor, înainteadivanului Tău celui neîndurat; şi va răsuna toată valea plângerii cu groaznică scrâşnire, văzând pe toţi cei care au păcătuit trimişi în chinurile cele veşnice, cu dreaptă judecata Ta şi fără de folos plângând“ (Stihira podobică II, Vecernie). Iar textul car e, credem noi, marchează cel mai amplu spaţiul Duminicii, aducând aminte de Judecata ce va să vie, aparţine tot Vecerniei – pregătitoarea praznicului: „Trâmbiţele vor suna şi mormintele se vor deşerta şi se va scula toatăfirea omenească, cutremurându-se; cei ce au făcut cele bune, cu bucurie se vor deştepta, bucurându-se, aşteptând să ia plată; iar cei care au păcătuit vor tremura, cumplit văitându-se,

fiind trimişi la chinuri, şi de cei aleşi despărţindu-se. Doamne al Slavei, milostiveşte-Te spre noi,ca un bun, şi ne învredniceşte pe noi de partea celor ce Te-au iubit pe Tine“ (Stihira a III-a, aVecerniei).

Duminica aceasta – a cărei Evanghelie (Matei 25, 31-46) este, dacă vreţi, una din cele mai clarelentile prin care se vădeşte accesibilă Împărăţia Cerurilor – este o Duminică a gestului simplu,mărturisitor al dragostei. De-o parte, cei care fac „unuia mai mic“ gesturile frăţietăţii, alecomuniunii în har, de cealaltă parte, indiferenţii, cei care se pun în mişcare doar dacă „se merită“,dacă au o motivaţie suficientă. De o parte, „boierii“, cei care ajută mereu, stând în tensiuneaieşirii în întâmpinarea aproapelui, de cealaltă parte, „arendaşii“ faptei, cei care ies la întâlnirilecu amărâtul doar dacă-i vede cineva, spectacular, de dragul publicităţii.

Sf. Maxim Mărturisitorul (în Filocalia 2, Patru sute de capete despre dragoste, p. 133-134) estecel care sintetizează – în stilu-i de neegalat – porunca aceasta, miez de Duminică a Judecăţii:„Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că Îl şi imită, după putere. Astfel, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar, răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, Se purta cu îndelungă răbdare; însfârşit, bătut şi omorât de ei, răbdând, răbda, neînvinovăţind pe nimeni. Acestea trei sunt fapteledragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândiÎmpărăţia Lui se amăgeşte pe sine. Căci nu cel ce-Mi zice Mie „Doamne, Doamne“ va intra în

http://www.oasteadomnului.ro/2015/vai-mie-innegritule-sufletehttp://www.oasteadomnului.ro/2015/vai-mie-innegritule-sufletehttp://www.oasteadomnului.ro/2015/vai-mie-innegritule-suflete


12/105

Împărăţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui (Matei 7, 21). Şi iarăşi: Cel ce Mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele… (Ioan 14, 11). Iar, ca la un fel de adaos venit de Sus, primar pentru Duminica aceasta, acelaşi glas de mărturie al Filocaliei grăieşte: „Lenevia în lucrarea poruncilor îi face [pe unii] să nu ştie că cel care are credinţa în Hristos nesmintită are în sinedeodată toate darurile dumnezeieşti. Căci ne aflăm, din pricina lenei, departe de dragostea

lucrătoare faţă de El, care ne arată comorile dumnezeieşti ascunse în noi…“ (idem, cap. 69, p.136-137). Iar – pe linia dintotdeauna a patristicii – Sfântul conchide, în privinţa comorilor cesunt ascunse în inima noastră, că ele „se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci“ (idem, cap. 70, p. 137), ca arvună a Duhului.

Cântarea Litiei vine şi ea să ne arate această realitate, pe care – din comoditate, într-o vremetotalmente incomodă – o uităm, şi-anume aceea că, numai grijind de viaţa sa în Hristos, omuldinlăuntru, izbindu-se de patimi, începe de aici înainte să se bucure de bucuriile ce-i sunt promise… Zice cântarea: „Cunoscând poruncile Domnului, aşa să vieţuim: pe cei flămânzi să -ihrănim, pe cei însetaţi să-i adăpăm, pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe străini să-i aducem în casă, pe bolnavi şi pe cei din temniţe să-i căutăm, ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul:

«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia ce s-a gătit vouă»“ (Slava Litiei). Se vădeşte, aşadar, Judecata lui Hristos ca o Judecată în Iubire, a faptelor de iubire. Căci nimicdin ceea ce ne cere Evanghelia, şi prin glasul ei, Domnul, nu sunt lucruri imposibile. Dar e dreptcă ele nu sunt posibile fără Hristos. El, Dumnezeul Cel Întrupat, este Cel dintâi Care ne arată câtsunt de minunate faptele acestea, care par a fi fără importanţă. Hrana care atinge buzele săracilorhrăneşte pe Cel Care dă hrana, făcându-Se El Însuşi hrană (Trup şi Sânge). Apa ce-nmoaie buzasetei săracilor atinge buza crăpată de aşteptare a Dumnezeului Care izvorăşte apele. Haina, hainacârpită, dar curată, aşezată pe trupul mâncat de frig al săracului, se face îmbrăcăminte de purpurăcerească Celui Care a îmbrăcat cerul „ca şi cu un cort“. Şi cine, înainte de Hristos, şi -ar fiînchipuit că El, Dumnezeul Măririi, Se va identifica într -atât cu întemniţaţii şi bolnavii, încât săadmită

–temniţă fiindu

-i mormântul –ca după Înviere să facă din rănile acestea rai de virtuţi?

Sufletul nostru, în balanţa aceasta cutremurătoare. De-aceea spun Părinţii filocalici, ai patericului, că aducerea-aminte de moarte este cutremurătoare (şi noi, în Sâmbăta ce a trecut,tocmai aceasta am făcut-o). Căci în cutremurul temeliei minţii se reconstruieşte toată slavaedificiului vieţii noastre. Şi-n faţa morţii, ca şi în faţa iubirii lui Dumnezeu, nu mai merge cucosmeticizarea. Nu putem să ne prezentăm cu feţele ce-au fost boite de indiferenţă, machiindu-leîn lacrima durerii de celălalt. Lacrimile noastre – de-au fost, câte au fost – , ca şi faptele noastre,au ajuns în cer înaintea noastră. Duminica aceasta, zisă şi a „Lăsatului de sec de carne“, spreaceasta ne îndeamnă: să lucrăm la viaţa morţii noastre, ca viaţă de după moarte. Câtă vremeBiserica îşi cântă cântarea, deşi e departe, Ziua cea Înfricoşată este în mijlocul nostru. Înainte dea începe exerciţiul învierii noastre, ea, Biserica, ne propune – la o intensitate care să nu nerănească echilibrele sufleteşti – exerciţiul amplu al Judecăţii. Căci ne zice: „Iată, vine ziuaDomnului Atotstăpânitorului, şi cine va suferi frica venirii Lui? Căci cuptor arzător şi zi a mânieieste, întru care Judecătorul va şedea, dând fiecăruia după faptele sale“ (Slava Luminândei).

Dacă vă gândiţi că este departe împlinirea icoanei acesteia, luaţi seamă că fiecare prezenţă înBiserică – locaş – vă este un astfel de exerciţiu. În spatele Sfintei Mese, după Crucea ce străbatemăruntaiele Golgotei, se află Scaunul cel de Sus, al Judecăţii, (unde doar Arhiereul, numai la


13/105

Liturghie şi numai în vremea citirii Apostolului şade…). Biserica însăşi se arată a fi un „cuptor“încins de Duhul Sfânt, întru care, în răcoarea umbrei Judecătorului, fiecare primim după cum I-am dat. De-aceea Sfânta Liturghie este, dacă vreţi, şi un astfel de control al plinirii Evanghelieiacesteia zdruncinătoare de lene.

Seara, la Vecernia de Duminică, se cântă din Triod samoglasnica zilei: „Lăcomind, ne-am supusgoliciunii celei dintâi, biruiţi fiind de gustarea cea amară, şi de la Dumnezeu ne-am lepădat. Ci săne întoarcem la pocăinţă şi să ne curăţim simţirile asupra cărora este războiul, făcând începerea postului; cu nădejdea darului inimile întărindu-ne, iar nu cu mâncărurile, întru care cei ce auumblat nu s-au folosit. Şi în acest chip vom mânca Mielul lui Dumnezeu, în sfânta şi purtătoareade lumină noapte a Învierii, Cel Ce S-a adus junghiere pentru noi şi S-a împărtăşit pe Sineucenicilor la Cina cea de Taină; Care risipeşte întunericul necunoştinţei cu lumina Învierii Sale“(Stihoavnă, glas 8).

Iată, dar, motivul pentru care postim: să ne împărtăşim. Pe Cale, Duminica aceasta, încă o biruinţă. Rugăciune? Cântare? „Vai mie, înneguritule suflete! Până când de la răutăţi nu te mai

curmezi? Până când zaci în lene? De ce nu-ţi aduci aminte de înfricoşătorul ceas al morţii? De cenu te cutremuri cu totul de înfricoşătoarea Judecată a Mântuitorului? Oare ce vrei să răspunzi saucum vrei să dai seamă? Lucrurile tale stau faţă, spre mustrarea ta, faptele tale te vădesc, pârându -te. Deci, o suflete! Vremea a sosit , aleargă, apucă înainte şi, cu credinţă, strigă: Greşit -am, Doamne, greşit -am Ţie; dar ştiu, Iubitorule de oameni, bunătatea Ta; Păstorule cel bun, nu mădespărţi pe mine de la starea cea de-a dreapta Ta, pentru mare mila Ta“ (Stihira Octoihului,Slava glas 8).






14/105

Despre darul îndreptăţirii

duminică, 1 februarie 2015

Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii

(Luca 18, 10-14)

De-acum deschidem împreună cartea aşteptării liturgice a Învierii Domnului, cartea Triodului.Cu tot ceea ce reprezintă această perioadă liturgică a anului bisericesc, care începe din duminicaa 33-a după Rusalii, numită şi a Vameşului şi a Fariseului. O dată cu deschiderea SfinteiScripturi, pe masa noastră de lucru duhovnicesc va sta şi cartea numită a Triodului, care cuprindeîn sine cântările (tri-cântările) pline de lumina pocăinţei şi bucuria nădejdii care marchează acesturcuş duhovnicesc care este Postul Mare al Paştelui. Hristos-Domnul va face acest drumîmpreună cu noi, „cu pilde, îndemnând pe toţi… spre îndreptarea vieţii“ (Cântarea I-a aDuminicii), la capătul suişului aflându-L pe El, Înviatul, Cel Care ne transformă viaţa aceasta înviaţă în Hristos.

Cântarea Bisericii este de-acum clară: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; cămânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca unîndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale“ (Slavă… îndată după Psalmul 50) iar calea, pe caretot cântarea liturgică ne-o indică, începe cu rugăciune, căci spunem Fecioarei: „În cărărilemântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu…“ ( şi acum…, idem).

Toată imnografia Triodului te cheamă să te duci de la ascultare şi meditare asupra cuvântului laîmplinirea lui, la punerea lui drept temelie zidirii celei duhovniceşti care este Postul cel Mare, cutoate roadele sale.

Punându-se ca început de lecţie duhovnicească evanghelia cu Vameşul şi Fariseul, Hristos începe

să Se facă vădit în trăirea poruncilor, pe măsura plinirii lor (Sf. Marcu Ascetul). CântareaUtreniei – cea care, să nu uităm, pregăteşte, în fond, înţelegerea Evangheliei – ne spune:„Smerenia a înălţat pe cel ruşinat de rele, pe vameşul care a suspinat şi a strigat către Ziditorul: Milostiveşte-Te! Iar semeţia a surpat din dreptate pe ticălosul fariseu ce a grăit cu trufie. Deci săurmăm celor bune, depăr tându-ne de rele.“ (Sedealnă, glas 4). Şi aceasta, pentru că „trufia s -aarătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită, s-aarătat îndestulătoare îndreptării; pe aceasta s-o câştigăm“ (Cântarea a 4-a, III). Iar teologiaaceasta a smereniei este fundamentală în descoperirea valorilor, legate de desăvârşitul exerciţiu

http://www.oasteadomnului.ro/2015/despre-darul-indreptatiriihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/despre-darul-indreptatiriihttp://www.oasteadomnului.ro/2015/despre-darul-indreptatirii


15/105

spiritual, care este căutarea şi aflarea lui Hristos Cel Înviat, transferarea Lui în inima ta, a vieţiitale atât de împrăştiate în orgolii, de altfel.

Că este vorba de o „călătorie a virtuţilor“ tot textul Utreniei ne-o arată. În genere, exegeza du-minicală, omilia, cuvântul amvonului în această Duminică pare orientată mereu s-arate un

exemplu în vameş şi un contra-exemplu în fariseu. Şi totuşi… Cântarea a 5-a a Utreniei zice: „Săne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vameşului, urând ceea ce estenepotrivit la amândoi, adică trufia şi pierderea“. Poate că de aici ar trebui să reanalizăm tainavameşului. Şi calitatea rugăciunii pe care o înălţăm dinaintea lui Dumnezeu. Căci, iată, chiarmodel vameşul nu este decât o treaptă, un fuştei la scara duhovnicească a modelului Hristos, ceade la care începe urcuşul. Scurtimea rugăciunii să fie valoarea pentru care părinţii au ales aceastăevanghelie de început de cale a virtuţilor? Sau conştiinţa păcătoşeniei, adică parte din om, caremereu şi mereu i-aduce-aminte că este chipul slavei lui Dumnezeu. Că viaţa lui ca om este darulal cărui Dăruitor ţine toate.

Lămuritoare-n tâlcuirea „tainei vameşului“ ne par a fi cuvintele imnografului care ne pun

dinainte icoana celor doi: „Văditu-s-a deşartă călătoria dreptăţii, deoarece fariseul a însoţit cu eatrufia, în timp ce vameşul, cu virtutea cea făcătoare de înălţime, a dobândit-o, având împreună-mergătoare smerenia“, iar, ceva mai jos, „întru virtuţi, ca un şezător în căruţă, se părea fariseuluică aleargă; iar vameşul pedestru alergând, ca pe lângă o căruţă, bine a întrecut-o, înjugând plângerea cu umilinţa“ (Cântarea a 5-a, II şi III). Lecţia este dată. „Prin mijlocirea smereniei“,vameşul se înalţă pe aripile vultureşti ale pocăinţei prea uşor dinaintea lui Dumnezeu. De cealaltă parte, fariseul, cuprins de „putreda uşurime a trufiei“, se înalţă pre aceasta, căzând în cele maiadânci ale iadului.

Ceea ce ni se cere – ca persoană şi ca Biserică – este transfuzionarea aceasta cu duhul smereniei,a gândului smereniei „cel de Dumnezeu bine- primit“. „Cuvintele vameşului, credincioşii să le

grăim în sfânta Biserică. Dumnezeule, milostiveşte-Te, ca, împreună cu el, să aflăm iertarea,scăpând de pieirea fariseului celui mult lăudăros“. „Suspinării vameşului să urmăm toţi şi cuDumnezeu vorbind, toţi să strigăm către Dânsul cu lacrimi fierbinţi: Iubitorule de oameni, greşit -am! Milostive, Îndurate, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte!“ (Cântarea a 8-a III şi IV).

Vedeţi cum textul liturgic al Duminicii acesteia vine să facă exegeză, să nască predica pe careavem s-o rostim? Căci este important să înţelegem această taină a vameşului, atât fiecare în parte, cât şi comunitatea credincioşilor (pleroma ecclesială şi sinaxa liturgică), numită Biserică. Numai o biserică smerită, mereu pusă pe a recunoşte neputinţa ei în a lucra desăvârşit cu tezaurul pe care Biserica (trupul mistic al Domnului Celui Înviat) i l-a pus la dispoziţie în Duhul Sfânt. O parohie de farisei, de îngâmfaţi, cârtitori şi mincinoşi, în ceea ce priveşte credinţa, este una carenumai pe Hristos nu-L vesteşte. De aceea evanghelia aceasta se face poartă de intrare în PostulMare. Căci taina postirii poartă în sine pecete adâncă, taina smeritei cugetări şi a rugăciuniicurate.

Când spunem a „rugăciunii curate“ iarăşi ne ajută inspiratul făcător de imn liturgic. Căci ziceacesta: „Să aducem cu osârdie rugăciuni de umilinţă Ziditorului, ca vameşul, lepădându -ne denerecunoscătoarele rugi ale fariseului; de glasurile cele cu laudă mare, care aduc deformareîmpotriva aproapelui, ca să câştigăm pe Domnul milostiv şi lumină“ (Cântarea a 9-a, III). Şi


16/105

poate n-ar strica să ţinem cont mereu de aceasta, atunci când ne împlinim pravila de rugăciune personală (ritmul liturgic intern), ca şi atunci când punem în lucru rugăciunea publică a Bisericii(ritmul liturgic extern). Căci aici este această cheie a modelului-vameş şi contra-modelului-fariseu. În exprimarea rugăciunii.

Modelul oferit de vameş poartă şi el treptele rugăciunii curate, după cum cântarea Triodului o şiconsemnează. „Vameşul, suindu-se la templu cu credinţă oarecând şi rugându-se lui Dumnezeu,s-a îndreptat, căci cu suspinuri a venit şi cu lacrimi şi cu zdrobire de inimă, toată povara păcatelor a lepădat-o prin ispăşire“ (Slavă…, cântarea a 9-a). De aici şi sensul pe care traducereaÎ.P.S. Bartolomeu a Noului Testament o dă textului atunci când spune: „Vă spun Eu vouă:Acesta s-a coborât la casa lui mai îndreptăţit decât acela…“ (Luca 18, 14a), nota din subsolconsemnând: „îndreptăţit în dublu înţeles: mai îndreptat din starea păcatului şi, prin aceasta, maiîndreptăţit la îndurarea lui Dumnezeu“.

Ori exerciţiul de smerenie cel mai adânc şi grabnic la îndemână ne este postul, postirea,topitoarea păcatului şi lacrima pocăinţei (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). De-aceea zicem cu cea din

urmă cântare a Utreniei: „Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine, lăudându-şi faptele, l-ai osândit,Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai îndreptat. Că nu primeştigândurile cele înălţate, şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi, cusmerenie, cădem înaintea Ta. Cel ce ai pătimit pentru noi, dă-ne iertare şi mare milă!“ (Slavă…,laude).

Postirea esigur că postirea ce ne aşteaptă nu-i una uşoară. Sfântul Apostol Pavel, în ApostolulDuminicii de azi, spunea lui Timotei, arătând parcă scara interioară ce creşte înlăuntrul Postului:„Tu însă mi-ai urmat mie în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în iubire, în stăruinţă,în prigonirile şi suferinţele mele câte mi-au fost în Antiohia, în Iconiu, în Listra. Câte prigoniriam răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul. Prigoniţi vor fi şi cei care vor să trăiască cucernic în

Hristos Iisus“, adăugând mai apoi, după ce oferă contra-modelul (despre oamenii cei răi): „Tuînsă rămâi în cele ce-ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat şifiindcă din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cele ce pot să te înţelepţească spre mântuire, princredinţa cea întru Iisus Hristos“ (II Tim. 3, 10-15). Iată dar cum noi înşine, adâncindu-ne înScriptură, nădăjduim în înţelepţirea spre mântuire, prin credinţă. Ştiind cu toţi că „toată Scripturaeste insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare,spre deprinderea cea întru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 3, 16-17).

Să cerem dar, de-nceput de pregătire de post, să lumineze-n noi Hristos taina adâncii smerenii.


din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Postat de: SM.Editor | Postat în Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele, Meditaţii, Pr.Constantin Necula, Predici

http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/predici/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/pr-constantin-necula/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/


17/105

Singura înfățișare a pocăinței: smerenia

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Staulul Domnului Hristos are o singură uşă: uşa naşterii din nou.

Naşterea din nou are un singur semn: pocăinţa.

Iar pocăinţa, o singură înfăţişare: smerenia.

Fără smerenie adevărată nu poate fi pocăinţă. Fără pocăinţă adevărată nu poate fi naştere dinnou. Şi fără naştere din nou nu se poate rămâne în Lucrarea Domnului Hristos… Asta e foarteadevărat.

Traian Dorz , din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I, pag. 257

Postat de: SM.Editor | Postat în Iubesc Doamne ajuta neiubirii mele, Mărturii, Meditaţii,

Traian Dorz

http://www.oasteadomnului.ro/2015/singura-infatisare-a-pocaintei-smereniahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/singura-infatisare-a-pocaintei-smereniahttp://www.oasteadomnului.ro/2015/singura-infatisare-a-pocaintei-smereniahttp://www.oasteadomnului.ro/categorie/istoria-unei-jertfe/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/istoria-unei-jertfe/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/istoria-unei-jertfe/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/marturii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/marturii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/marturii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/traian-dorz/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/traian-dorz/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/traian-dorz/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/meditatii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/marturii/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/iubesc/http://www.oasteadomnului.ro/author/sm-editor/http://www.oasteadomnului.ro/categorie/istoria-unei-jertfe/http://www.oasteadomnului.ro/2015/singura-infatisare-a-pocaintei-smerenia


18/105

Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!

duminică, 18 ianuarie 2015

(Duminica a 29-a după Rusalii, Luca 17, 12-19)

Iată-ne reaşezaţi, prin ordinea Duminicilor, în aşteptarea Paştelui. Să nu vă pară lucru greu deînţeles, priviţi în calendare şi veţi vedea că, deja, trecând o aşteptare împlinită – aceea legată dePraznicul Naşterii şi Teofaniei de la Iordan – Biserica se re-tensionează, se re-aşează în ceea ceun teolog modern numea: „tensiunea între deja şi nu încă“ (Olivier Clément). Pe cale o întâlnirecu leproşi.

Era ceva spectaculos într-o astfel de întâlnire? Fără îndoială că da. Într -un fel se întâlnea moarteacu Viaţa, miasma iadului cu mireasma Raiului, boala cu Medicul şi medicamentul (căci pânăastăzi Euharistiei i se mai spune „phärmakôn“ / adică şi medic şi medicament, Biserica vădindu-se astfel a fi o farmacie de leacuri pentru Veşnicie!). Şi nu era ceva plăcut pentru cineva să fieîntâmpinat de un astfel de bolnav. Dacă citiţi cu atenţie cărţile lui Moise, vedea-veţi câte lucruritrebuia împlinite pentru ca o comunitate să se reaşeze în sfinţenie, după ce era „spurcată“ de unastfel de caz (Levitic 13, 2 ş. u.).

Urâciunea bolii, nenorocita ei vizibilitate, atacul nenorocit ce-l făcea asupra frumuseţii, o arătaumereu o lucrătură a diavolului în viaţa omului, a comunităţii umane. Ei bine, zece hidoşiţi de boala aceasta nemernică, şedeau departe de mulţime (Lc 16, 19), jinduind ca măcar privireaÎnvăţătorului să cadă asupra lor. Acest apelativ „Învăţătorule“ ne duce cu gândul că-L ascultaserăîntre timp propovăduind şi iden-tificaseră în glasul Lui acea „putere multă“ (Mt 8) care avea săfacă din Hristos nu doar Învăţătorul, cât, mai ales, Mântuitorul lumii. Dacă ar fi să facem otâlcuire alegorică a acestei chemări, am spune că raţiunea celor bolnavi de lumea aceasta, în care pata necredinţei celei leproase a cuprins întregul trup social, are nevoie mai întâi să înţeleagămăcar că Hristos este Înţelepciunea cea adevărată. Sau, după cum spune Părintele Rafail Noica,să se întrebe şi să-şi răspundă: „Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în

cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu îi pot părea omului, şi par de cele mai multeori, sminteala cea mai mare şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de «nebunia luiDumnezeu», dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciuneaomului. Înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi onebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta eraînţelepciunea.“ (Ieromonahul Rafael Noica, «Cultura Duhului», Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 28-29)

http://www.oasteadomnului.ro/2015/iisuse-invatatorule-miluieste-ne-2http://www.oasteadomnului.ro/2015/iisuse-invatatorule-miluieste-ne-2http://www.oasteadomnului.ro/2015/iisuse-invatatorule-miluieste-ne-2http://www.oasteadomnului.ro/2015/iisuse-invatatorule-miluieste-ne-2


19/105

Acolo este începutul izbăvirii din leprozeria necredinţei ce ne-a furat sănătatea sufletească.Cuvântul lui Dumnezeu, sălăşluind şi petrecând în om (In 6, 56; 15, 4-5) este mâna întinsă pecare El, Cuvântul, o oferă minţii noastre stângace, pentru a o îndrepta, trecând de la informare laformare în Duhul Sfânt, căci Cuvântul, în viaţa duhovnicească, este Împărtăşire. Or, lecţie întruaceasta ne dau leproşii, cei zece. Care au trecut de la auzire la ascultare şi de la ascultare la

percutantă cerere de mântuire. Domnul nu face altceva decât să-i trimită să se arate preoţilor. După cum cerea – am mai spus –rânduiala Legii Celei Vechi (Levitic 13, 2 ş.u. sau Levitic 14, 2-3), îndată după vindecare omultrebuia să se prezinte la Templu, unde preoţii constatau vindecarea – când exista – şi-i repuneauîn „drepturile cetăţeneşti“ ale neamului lui Israel. Dar nu-i greu de înţeles că de fapt niciodată înmentalitatea poporului simplu omul acela nu era privit decât tot ca un ex-lepros, o sursă de posibilă îmbolnăvire pentru cei din jur. Cert este că „în timp ce mergeau“ (Lc 17, 14b) cei zece s-au vindecat. O vindecare făcută, fără îndoială, în văzul celorlalţi cât se poate de consternaţi, deînmărmuriţi. Nu ne este redată reacţia lor, dar o putem bănui din alte situaţii similare (Lc 5, 15arată clar „flacăra“ ce se întinde vestind vindecările: „Dar vorba despre El se răspândea şi mai

mult şi numeroase mulţimi se adunau să asculte şi să se vindece de bolile lor“). În exegeza ce o parcurgem de obicei, avem tendinţa de a-i înf iera pe cei nouă care, cel mai probabil, şi-au continuat drumul spre Templu, spre a-şi primi dezlegarea preoţilor pentrurepunerea lor în lume. Era oarecum firesc aceasta. Împlineau porunca lui Hristos. Că unul s-aîntors, iarăşi firesc. Sama-rineanul n-ar fi fost primit oricum laolaltă cu ceilalţi de către preoţi,căci era „de alt neam“, după cum Hristos Domnul subliniază, pedagogic, înainte de a-i spunesama-rineanului: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“ (Lc 17, 19). De obicei ne repezimsă înfierăm pe fariseu (din parabola cu vameşul şi fariseul) sau pe preotul şi levitul ce trec pelângă cel căzut. Uitând că ei fac ceea ce învăţaseră să facă, ceea ce li se prezentase ca normal săfacă. Abia acum apelativul „Învăţătorule“ îşi descoperă adâncimea. Hristos venea să-l înveţe şi pe samarinean (ca şi pe vameş la locul potrivit) că nu este pierdut. Că de acum Legea se des

-limita să poată cuprinde şi inima şi mântuirea lor. „Cuvântul lui Hristos este trecerea de ladisciplină la viaţă. Spune Evanghelia Sfântului Ioan: «Legea prin Moise s-a dat, dar Harul şiAdevărul prin Iisus Hristos au venit» (In 1, 17)“ (Cf. Rafael Noica, op. cit., p. 25). Era şi lecţia pe care Hristos o dădea ascultătorilor. Boala îi făcuse una pe leproşi. Nu erau leproşi iudei şi unlepros samarinean. Erau leproşi. Boala, ca o uniformizare şi unitate – ceea ce noi înşine simţimtrecând printre paturile spitalelor când boala face una din săraci şi bogaţi, domni sau simpli –acum vindecată, lăsa să se vadă diferenţierile pe care Legea cea Veche le făcea. Gândiţi -vă cât deşocant ar fi sunat în urechile fariseilor prezenţi (care, de la versetul 20, se arată interesaţi dechestiuni eshatologice) că şi credinţa samarineanului este mântuitoare. A aceluia care se închina pe alt munte decât muntele închinării lor, care, prin împreunare cu alt neam, se transformase înruşinea lui Israel, vrednic de ocolit în orice situaţie.

Că aici este una din cheile tâlcuirii Evangheliei acesteia ne-o arată, ca de obicei, ApostolulDuminicii acesteia (Col 3, 4-11) ce ţine întru sine cuvintele: „Când Hristos, viaţa noastră, Se vaarăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă. Prin urmare ucideţi mădularelevoastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care esteînchinare la idoli – din pricina cărora vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, întru careşi voi aţi umblat odinioară, pe când trăiaţi întru ele. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi:


20/105

mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pealtul, devreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, laolaltă cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu celnou care, spre cunoaştere, se reînnoieşte după Chipul Celui Ce l-a zidit. Acolo [„unde esteHristos”, cf. Gal 3, 1] nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob,liber, ci Hristos totul întru toţi“ (Col 3, 4-11).

Iată-l dar pe Sfântul Apostol Pavel prelungind peste timp lecţia pe care Hristos Domnul o dă „pecând [Iisus] mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într -unsat“ (Lc 17, 11-12a). Că la întâlnirea cu suferinţa, cu moartea celuilalt, fizică sau spirituală, nutrebuie să te prevalezi de norme ale legii, cât de legea aceea adâncă a iubirii şi împreună-lucrăriicu celălalt la izbăvirea lui, la slobozirea din nenorocire. Schema pedagogică a renunţării la păcat pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel colosenilor, şi prin ei nouă, oferă coloana vertebrală aunei morale cu Hristos opusă oricărei etici lipsită de Hristos, plină de drepturi ale omului sauanimalelor sau cine ştie cărei alte creaţii dumnezeieşti, dar lipsită de dreptul lui Dumnezeu,nefun-damentată pe Cuvântul lui Dumnezeu care dă adevărata înţelepciune.

Şi mai este ceva de remarcat. Nu de puţine ori în comunităţile creştine cărora le aparţinem prinviaţa liturgică şi duhov-nicească, se întâmplă ca unii din cei pe care-i socotim a fi leproşi (şi ceteribilă diagramare a leprei spirituale face Sfântul Pavel, identificându-i „bubele“) să se întoar -că, vindecat de Hristos, spălat în Taina Spovedaniei, hrănit cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sănu fim neatenţi cu acela ce se întoarce din zvârcoleala amarnică a unei vieţi fără Hristos la dulceatrăire cu Domnul. Să nu fim purtători ai sindromului fratelui fiului risipitor, cârtind la dragosteacu care Dumnezeu îl primeşte pe acela. Ci, slugi nevrednice, să lăudăm pe Hristos Ce Se face locde primire tuturor întorşilor din boală în sănătate. Din moarte la viaţă.


din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”





21/105

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“


(Duminica după Botezul Domnului, Matei 4, 12-17)

Trecut-au sărbătorile. Se-aude încă în cupola de cer a Ţării glasul de colind pe care ne urcă Neamul spre Altarul cel nevăzut al Împărăţiei. A fost Naşterea. A fost Tăierea Împrejur. A fost şiBotezul cel teofanic, arătân-du-ni-L pe Hristos, în Duhul Sfânt, Fiu iubit, întru Care Tatăl a binevoit. Au trecut sărbătorile, dar Sărbătoarea ne stă mereu înainte. Căci ce altceva esteBiserica, dacă nu o trecere din sărbătoare în sărbătoare, din slava unei sărbători în slava alteisărbători, până în ziua în care ne este dat să ne împărtăşim „mai cu adevărat“ de slava ceaveşnică? Cu aspra condiţie ca din Sărbătoare să nu facem sărbătorir e, diminuând bucuria slujiriilui Dumnezeu cu slujirea pântecului sau a altor patimi, atât de exacer bate de conştiinţa modernăa sărbătorii.

Nouă să nu ne fie altfel a ne lăuda decât în plinirea purtării cu creştinească demnitate – cu duh şismerenie – a crucii de har şi de lumină ce ne este Sărbătoarea cu Hristos.

Îndată dar după pragul acesta, aşa-zis, al sărbătorilor, Sfinţii care au alcătuit ritmul liturgic alBisericii au rânduit o Duminică pe care o numim „de după Botezul Domnului“ (deşi toateduminicile pe care le prăznuim sunt „după Bobotează“, poarta de har ce-L face pe Hristos văzutlumii). Am putea-o numi, ţinând în inimă cântarea Bisericii, Duminica din zorii luminoşi aiPaştelui, căci zice corul Bobotezei: „Lui Adam, celui ce orbise în Eden, i s-a arătat soarele înBetleem şi i-a deschis ochii, spălându-i pe ei în apele Iordanului. Şi celui înnegrit şi întunecat i-arăsărit lumina cea neapusă: nu-i va mai fi lui noapte mai mult, ci pururea ziuă. Ca nişte zori de zispre dimineaţă S-a născut pentru el, căci în după-amiază S-a ascuns, precum se scrie. Aflat-a

Răsăritul de soare, care l-a ridicat pe el, cel ce a căzut către seară; s-a scuturat de întuneric şi aajuns la Lumina Care S-a arătat şi a luminat toate“ (Icosul Praznicului Bobotezei, Sfântul Ioan,în 7 ianuarie). Orbitul din Eden, omul cel dintâi, se vădeşte a fi aşadar restaurat în Hristos, prinDuhul cel Sfânt. Iar Boboteaza marca „zorii“ acestei aşezări întru lumină.

Duminica aceasta, având ca Evanghelie Evanghelia de la Matei (4, 12-17), este prefaţată desâmbăta zisă „după Botezul Domnului“ (Matei 4, 1-11); şi în acest din urmă context – al ispitiriiDomnului de către diavol în pustie, după postirea cea de patruzeci de zile – trebuie citită această

http://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilorhttp://www.oasteadomnului.ro/2015/pocaiti-va-ca-s-apropiat-imparatia-cerurilor


22/105

„ieşire la propovăduire“ a Domnului nostru Iisus Hristos. Lui I s-a dat dintâi biruinţa asupratrupului, cărnii şi sângelui şi asupra duşmanului celui înfricoşător, care este diavolul, tatălminciunii şi al ispitirii, pentru ca mai apoi să continue glasul lui Ioan, întemniţatul şi ucisul pentru Adevăr. Ioan, cel căruia i se potrivesc cu prisosinţă cuvintele cântării liturgice: „Devenirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu cutremur s-a întors, şi slujba cea

duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi…“ (condacul Sfântului Ioan) – această„tragere înapoi“ de teamă şi smerire fiind definitorie în contextul mântuirii noastre – nu uită nicio clipă să amintească-n toate ale sale că el scade pentru ca El, Hristosul Slavei, să crească (Ioan3, 30).

Pe măsură ce Sfântul Ioan, propovăduitorul venirii Mirelui celui Care ridică păcatele lumii, se-ascunde vederii (nu doar la figurat) Hristos creşte vederii noastre. Când Ioan este dus în temniţă(Mt 4, 12; Mc 1, 16; Lc 5, 11) este momentul pe care Domnul îl alege să -i ducă mai departe propovăduirea. Pecetea proorocilor, care mijloceşte Legea Veche şi Legea Nouă, IoanBotezătorul, asemeni unui luceafăr de dimineaţă, vesteşte sosirea Soarelui Hristos. Iar Hristos -Domnul preia cuvântul omenesc de-acolo de unde se oprise îngereasca propovăduire a Bote-

zătorului. Cuvântul dintâi, cuvântul de ordine al Legii celei Noi se-adaugă Legii celei Vechi închip firesc, desăvârşind-o. Acest „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Mt 4, 17)era, dacă vreţi, trecerea în plan personal, în planul fiecărei persoane în parte, a mesajului general, pe care, de veacuri, Dumnezeul lui Avraam şi Moise, Dumnezeul Cel viu al Patriarhilor şi alProfeţilor îl lansase, cerând lui Israel întoarcerea (acel Shema, Israel!, Ascultă, Israele!, care preceda orice cuvânt al proorocilor către neamul cel ales). O „întoarcere“ către chipul slavei luiDumnezeu, care subzista în Adamul cel vechi şi pe care Adamul cel Nou – Hristos Domnul –,curăţindu-l de zgura păcatului ce făcuse crustă din apropierea de focul iadului şi al morţii, aveasă-l izbăvească prin faptele Sale cele mântuitoare, începând cu Naşterea Sa şi culminând cuÎnvierea cea din morţi, Botezul Său la Iordan fiind – cum am mai spus – poarta de har prin careDomnul Iisus S-a făcut, mai luminat, vedere lumii întregi. Căci Botezul Domnului nu esteindiferent mântuirii noastre, după cum teologia cântată a Stihirilor Praznicului ni se arată: „CumTe vom cinsti, Hristoase, noi, robii Tăi, pe Tine, Stăpânul, după vrednicie? Că pe noi, pe toţi, înape ne-ai înnoit “. Sau: „Lumina cea adevărată S-a arătat şi luminare tuturor Se dăruieşte. Sebotează cu noi Hristos, Cel Ce este mai presus de toată curăţia. Pune sfinţenie în apă şi curăţiresufletelor se face aceasta. Pământesc lucru este ceea ce se vede şi mai presus de ceruri ceea ce seînţelege; prin baie este mântuirea, prin apă Duhul şi prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, slavă Ţie!“. Iar mai apoi: „Cel Ce îmbracăcerul cu nori Se îmbracă astăzi cu repejunile Iordanului şi Se curăţeşte cu a mea curăţie Cel Ceridică păcatele lumii“ (Stihirile Praznicului Botezului, glas 1).

Aici stă cheia tâlcuirii – fie şi măcar în parte – a lucrului pocăinţei celei ce se cere de la noi şi,odinioară, de la cei ce-l ascultau pe Sfântul Ioan şi-apoi pe Hristos-Domnul, în pocăinţa cea dupăchipul lui Hristos, aceea pe care o dă spre „rumegare“ duhovnicească în Duminica aceastaApostolul pe care-l citim la Sfânta Liturghie. Căci zice Sfântul Apostol Pavel Efesenilor: „Darfiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Sela înălţime, robit-a robia şi daruri datu-le-a oamenilor». Iar aceea că S-a suit ce înseamnă decâtcă El mai întâi S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât El esteşi Cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul.


23/105

Şi El i-a dat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, casă-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea templului lui Hristos, până ce toţivom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbatdesăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 7-13). Toată această creştere n-are alt scop şi altă râvnă decât creşterea întru El, Hristos Domnul, „Care este şi Capul“ (Efeseni

4, 15), iar împlinirea nu poate veni decât printr-o autentică „viaţă în Hristos“, aşa cum odefineşte Sfântul Nicolae Cabasila, iar după el, teologia neo- patristică. Se arată dar ca veridicăasumarea pocăinţei ca fiind trăirea întru „iubire, după adevăr“ (Efeseni 4, 15), fundamentele caredau viaţă comunităţii, care este Biserica. Biserica pe care Sfântul Ioan de Kronstadt (în «Spiculviu») o arată ca fiind „adunarea celor care cred în Tine, Doamne, fără făţărnicie“.

Iată cum Domnul, luând parcă vorba din buzele lui Ioan, arată dintru început că întoarcerea spreEl, „Calea, Adevărul şi Viaţa“, este fundamentul desăvârşirii, umplerii de harul Împărăţiei, caretoate le ţine. Iar dintâi în pocăinţă, El, Dumnezeul Cel Viu, făcutu-S-a icoană, Cel Care „a sfinţitapele Iordanului, botezându-Se, sub palma slugii plecându-Se“, „tămăduind patimile lumii“(Stihirile Înaintemergătorului, glas 1, Utrenia din 7 ianuarie).

Şi, ca un ecou de duh, cântarea liturgică, mereu şi mereu aduce aminte – nu ca să nu uităm, ci pentru a trăi mereu astfel – că prăznuirea Stăpânului se face cu binecuvântat amestec de praznic,îngerii cu oamenii adunându-se, Biserică luptătoare şi Biserică triumfătoare, într-una, sfântă,sobornicească şi apostolească Biserică. Biserica pocăinţei. Biserica slujitoare. Ortodoxia cea plină de dar.






24/105

„Vine după Mine Cel mai mare decât Mine…“


(Duminica mai înainte de Botezul Domnului – Marcu 1, 1-8)

Început de an nou în lumea din jurul Bisericii, căci anul bisericesc este marcat – cum bine ştim –la 1 septembrie, după o mai veche şi mai bună rânduială. Şi-n zgomotul sărbătorii, Biserica, pringlasul Evangheliei, cheamă la sărbătoare, la adunare înţeleaptă în jurul Cuvântului luiDumnezeu. Desigur că nu este uşor. Dar să cerem Domnului luminare şi har ca cele aleEvangheliei să se facă binevestite şi prin noi. Evanghelia Duminicii Dinaintea BotezuluiDomnului. Fără îndoială, extrem de importantă, pentru că face trecerea dinspre duhul Naşterii luiIisus Hristos înspre acela al Botezului Său, unul şi acelaşi, şi totuşi altfel. Înălţimea cântăriiBetleemului, drumul magilor, închinarea păstorilor, toate acestea ne-au comutat la o atmosferăde adâncă bucurie. De data aceasta însă, bucuria se maturizează, creşte întru adevăr. Căci nimicnu-i este neamului omenesc mai drag pentru mântuire decât această evanghelie care discernedintru început „cine este Cel Care vine întru numele Domnului“.

Textul evangheliei pare a fi concentrat spre Sfântul Ioan Botezătorul. Descrierea acestui purtătorde solie cerească, pe care ne-o dă Evanghelia de la Marcu, această lectură evanghelică, rămâne pe retina de icoană a Bisericii, căci mereu, când ne uităm la icoana prăznicar sau la aceea dehram pe iconostasele bisericilor noastre, acest Ioan ne priveşte: îmbrăcat în haine de păr decămilă, încins cu cingătoare de curea peste brâu, cu faţa ascetică a unui mâncător de acride şimiere sălbatică. Dar totaceastă evanghelie ne descoperă şi de unde înariparea îngerească aSfântului Înaintemergător. Din această absolută smerenie în cuprinderea misiunii pe care o aredinaintea poporului lui Israel. Căci omul acesta, la care „ieşea toată ţara Iudeii şi ierusalimiten ii“nu se lasă furat de vreo demnitate omenească, posibilă ispită în uitarea demnităţii la careDumnezeu l-a chemat. Altfel spus, cel care spune: „vine după mine Cel mai mare decât mine,Căruia nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui“ (Marcu 1, 7) oferă poate cea mai minunată icoană a vindecării de „carierism“, de împlinire umană doar de dragul propriului orgoliu, propriei împliniri.

Încă de sâmbăta ce premerge Duminicii acesteia, Ioan se arată (cf. Matei 3, 1-11) drept un om alDuhului şi, să-i spunem chiar aşa, al „bunului-simţ“ întru propovăduire. Strigătul de luptă duhov-nicească al Proorocului, mărturia Înaintemer gătorului şi conştiinţa Sfântului stau toate,dimensiuni unice, în lucrarea de dragul lui Hristos-Dumnezeu. Rupte parcă din cuvântul lui sunt

http://www.oasteadomnului.ro/2015/vine-dupa-mine-cel-mai-mare-decat-minehttp://www.oasteadomnului.ro/2015/vine-dupa-mine-cel-mai-mare-decat-minehttp://www.oasteadomnului.ro/2015/vine-dupa-mine-cel-mai-mare-decat-mine


25/105

cuvintele înainteprăznuirii: „Veseleşte-te, pustiu, toată firea cea omenească cea mai înainteînsetată! Că acum se arată Izvorul desfătării, stricând seceta păcatului cu apele Iordanului“.Cântarea liturgică spunând mai departe, „Glasul celui ce strigă, după proorocie, a răsunat încugetele cele pustiite, zicând: «Gătiţi căi drepte lui Hristos, Cel ce vine ca în Botez să netopească pe noi, cei învechiţi, stricând osândirea cea dintâi“ (Cântarea a IV-a a Înainteprăznuirii).

Inima aceasta bătând doar pentru Dumnezeu, răzleţindu-se de rudenii, de avere şi de părinţi,alăturarea aceasta, trup şi suflet, Domnului Care vine face din Sfântul Ioan primul model de „omnou“, născut din tensiunea aşteptării Celuia ce toate le face noi. Căci despre această ţintă a slujiriicu smerenie a Dumnezeului Celui Viu vorbeşte Evanghelia Duminicii ce pregăteşte BotezulDomnului, Teofania Cea Care Luminează partea morţii, căci lor, celor care şedeau în umbra şilatura de întuneric a morţii, se arată dintâi Botezul ca roadă de lumină, Hristos „arătându-Se laIordan, S-a dezbrăcat şi S-a botezat, îmbrăcând firea omenească cu veşmântul nestricăciunii“(Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a IX-a), Teofania ce nu avem cum o trăi în Biserica Slaveistând, decât având smerenia cugetului Înaintemergătorului, socotind mereu că Dumnezeul CelViu, Care ne iese în întâmpinare mâine, în zori, la malul cel de viaţă al Iordanului, este, mereu şi

mereu, mai tare ca noi, ţelul şi desăvârşirea ţelului nostru. Şi că dacă în cugetele noastre am putea prăznui mereu botezul cel de pocăinţă al apei celei sărate, al lacrimii, doar Botezul cel înDuhul Sfânt face din noi râvnitori împlinitori ai vieţii celei în Hristos-Dumnezeu. Zicem noi căacesta este şi motivul liturgic pentru care Apostolul Duminicii cheamă la râvnă în acest chip:„Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul de binevestitor, slujba ta fă-o deplin! Că eude acum sunt gata pentru jertfă şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună am luptat,călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnulmi-o va da-o în Ziua Aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care auiubit arătarea Lui“ (II Timotei 4, 5-8).

Iată-ne, dar, „iubitori ai arătării“, prăznuitori ai Teofaniei cea de la Iordan, înglobaţi în neamulcel la Hristos râvnitor, nemuritor al creştinilor. Răniţi cu dorirea de Dumnezeu, vindecatu

-ne-amde moarte, de moartea păcatului şi de aceea veşnică, ucigaşa. Prin Ioan ni se deschid ochii asupramăreţei arătări de la Iordan, de aceea prăznuirea Sfântului acestuia – Prooroc şi Înaintemergătorşi Martir – începe, îndată ce vedem cu ochii cei sufleteşti naşterea Bisericii celei sfinţite înHristos. Din umblarea de apă a Iordanului celui pământesc până la vălurirea de Duh Sfânt, careîncepe în ziua Cincizecimii dintâi, ţinând până la sfârşitul veacurilor.

Bucuroşi de prăznuire, seara, către Vecernie, suntem chemaţi – prin Paremia Ceasului al şaselea – la o prăznuire mai adâncă şi mai înaltă, deopotrivă, căci zice: „Scoateţi apă cu veselie dinizvoarele mântuirii!“ (Isaia 12, 3-6). Şi Iordanul îşi cutremură apele, căci, iată, „vine Mielul luiDumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii“ (Ioan 1, 36). Iar făptura se luminează – după spusafăcătorului de imne, Anatolie – căci „îngerii şi oamenii se amestecă laolaltă. Că unde este de faţăÎmpăratul este şi buna rânduială“ (Litia Vecerniei din 6 ianuarie).

Buna rânduială a Duhului Celui Sfânt, de viaţă Dătător.




26/105




27/105

Vremea este să lucreze Domnul

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Duminica după Naşterea Domnului

Duminica aceasta poartă cu sine bucurie şi dramă. Cum să nu te bucuri că-n Liturghia cosmică aIstoriei „vreme este să lucreze Domnul…“, Fiul intrând trupeşte în istoria pe care, oricum,Treimea o ţine, ca o biserică deplină. Că pragul Raiului s-a ridicat şi-n lumea căzută intră„Împăratul Luminii şi al Puterii…“, făcându-ne lumea rai. Să fie, oare, la întâmplare că lecturaevanghelică de astăzi este una cu aceea din ziua de 26 decembrie, în care se face pomenire de„Soborul Preasfintei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria“?De ce Părinţii Bisericii, în rânduiala pericopelor insistă pe textul acesta de la Matei (II, 13-23),care începe cu o fugă şi se continuă cu un genocid (pruncucid) uriaş, ca să păstreze şi ecoul uneiîntoarceri? Este aici ceva din fuga lui Adam din Rai, căderea lui cu genunchii pe pietrelecolţuroase ale Văii Plângerii ce s-a făcut lumea prin neascultarea sa şi din geana de nădejde pecare o purta cu sine neamul născut din Adam, în aşteptarea Noului Adam? Poate. Cert este căHristos, Cel venit să aducă Pacea, este deja „răstignit“ între liniştea ce-I era necesară ca Prunc şi prigoana ce-L aşterne la drum, deloc uşor. Iar faptul că ne-aducem aminte de uciderea pruncilor(Mt II, 16-18) ne aduce înainte faptul că Soborul Maicii Născătoare de Dumnezeu începe cu pruncii aceştia, admişi de unii Părinţi ai Bisericii (Fer. Ieronim), drept „proto-martiri“, înaintemărturisitori de Dumnezeu. Jertfa lor, curată şi fără sens, la prima vedere, asemănându-se cuJertfa Golgotei Dumnezeului Celui Viu. Ne-aduce aminte că mereu din Soborul Maicii vor face parte îngerii, păstorii, magii, pruncii… niciodată Irozii, cei care ţin de scaunul şefiei lor pămân-teşti cu riscul uciderii lui Dumnezeu.

Din Sobor – prăznuit, iată, prin Evanghelie şi-n prima Duminică după Naşterea Domnului – seridică spre noi chipul Dreptului Iosif. Pe nedrept uitatul Drept Iosif. Drept şi curat înaintea luiDumnezeu, respectat de o comunitate pentru care a fi omul lui Dumnezeu mai însemna ceva,discret în hotărârile Sale (a se vedea drama aflării veştii sarcinii Mariei, logodnica sa…) omulacesta poartă în sine un curaj sfinţitor. Să-ţi asumi custodia Pruncului-Dumnezeu e mai multdecât curaj, este sfinţenie eroică. Reacţia lui, altfel aproape de nebăgat în seamă în icoanaBetleemului, rapidă şi eficace când vine vorba de salvarea Pruncului şi a Maicii Sale (cf. Mt II,14), fără „negociere“ sau lamentaţii care ar fi făcut să se piardă timp preţios, fac din Iosif una dincele mai binecuvântate efigii ale paternalului luptător. Iosif mai are ceva cu totul aparte, căci, lafel ca şi măreţia, sfinţenia nu este conştientă de sine. Cu o bărbăţie inegalabilă (uneori mă simt,

http://www.oasteadomnului.ro/2014/vremea-este-sa-lucreze-domnulhttp://www.oasteadomnului.ro/2014/vremea-este-sa-lucreze-domnulhttp://www.oasteadomnului.ro/2014/vremea-este-sa-lucreze-domnul


28/105

în cea mai mică măsură, împreună- părtaş la ea

Pr C. Necula - Iubesc, Doamne, Ajuta Neiubirii Mele[COLECTARE]

Documents

Transcript of Pr C. Necula - Iubesc, Doamne, Ajuta Neiubirii Mele[COLECTARE]