LRC.sintaxa-Necula an III

Limba română contemporană. Sintaxa 3

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Litere

Specializările: Limba şi literatura română – Limba şi literatura

engleză Limba şi literatura română

Limba română contemporană.

Sintaxa

Lect.dr. Gina Necula

Anul III, Semestrul I

D.I.D.F.R.


Universitatea “Dunărea de Jos” Facultatea de Litere

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. SINTAXA

Unităţi, relaţii, structuri sintactice (repere teoretice şi exerciţii)

Anul al III-lea

Lect. dr. Gina Necula Lect. dr. Ionel Apostolatu

Galaţi 2010


Cuprins

Introducere - Sintaxa 5 Capitolul 1 – Unităţi sintactice 7

1.1. Partea de propoziţie 8 1.2. Îmbinarea de cuvinte 10 1.3. Propoziţia 11 1.4. Fraza 17 1.5. Enunţul 19

Capitolul 2 – Relaţii sintactice 25

2.1. Relaţia de dependenţă 25 2.2. Relaţia de nondependenţă 29 2.3. Relaţia de echivalenţă 34 2.4. Relaţia de incidenţă 39

Capitolul 3 – Structuri sintactice deviante 42

3.1. Structurile incidente 42 3.2. Anacolutul 43 3.3. Elipsa 44 3.4. Izolarea 45 3.5. Repetiţia 45 3.6. Imbricarea 47

Aplicaţii 48 Bibliografie 54

Introducere


Introducere - Sintaxa

În evoluţia lingvisticii ca disciplină ştiinţifică, secolul al XX-lea a

reprezentat o etapă de spectaculoasă dezvoltare, determinată de diversificarea perspectivelor de abordare a faptelor, dar şi ca urmare a deplasării atenţiei dinspre sistemul limbii „în sine şi pentru sine” (Saussure) către procesul comunicativ: dacă în prima parte a secolului interesul lingvisticii teoretice şi aplicative s-a concentrat, preponderent, asupra organizării interne a limbii, asupra limbii ca sistem, cercetările ultimei etape privilegiază aspectul funcţional, al limbii considerate din perspectiva utilizării ei, ca instrument al comunicării (capitol din volumul: Acad. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, 1972, p. 221–233).

Teoretic, integrarea acestor numeroase informaţii într-o viziune unitară s-a realizat prin asocierea aspectului descriptiv cu perspectiva funcţională asupra limbii, în termenii gramaticii funcţionale, a cărei caracteristică principală o reprezintă implicarea procesului de comunicare în descrierea sistemului: fenomenul gramatical este studiat şi descris ca parte componentă a sistemului, dar şi sub aspectul utilizării în activitatea comunicativă, ceea ce impune numeroase reinterpretări şi completări.

Considerarea din această dublă perspectivă - a sistemului şi a utilizării lui (a mecanismului şi a funcţionării) - impune ca unităţi (lingvistice) fundamentale : cuvântul şi enunţul:

Cuvântul reprezintă o unitate care aparţine sistemului (este integrată în sistem şi individualizată ca entitate prin multiplele tipuri de relaţii - lexicale, sintactice, flexionare - la care participă), dar şi actului discursiv, în măsura în care reprezintă materialul comunicării lingvistice.

Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului. Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre ,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.

Această distincţie fundamentală explică organizarea de ansamblu a noii Gramatici a limbii române, realizată de Academia Română, repartizarea faptelor în cele două volume: - primul volum, Cuvântul, grupează fenomenele aparţinând gramaticii cuvântului: privite în calitatea lor de componente ale sistemului, unităţile lexicale sunt descrise sub aspectul particularităţilor flexionare, combinatorii şi semantice, care reprezintă modalităţi de implicare în discurs; - volumul al II-lea, Enunţul, prezintă problematica gramaticii enunţului, descriind, sub aspect structural şi funcţional, ansamblurile sintactice - din perspectiva organizării ierarhice a enunţului şi ca organizare pragmatico-discursivă.

Abordarea sub aspect funcţional a fenomenelor gramaticale are avantajul de a pune în evidenţă dependenţa comunicării (a enunţului) nu numai de sistem, ca ansamblu structural organizat reprezentând o limbă dată, ci şi faţă de exigenţele selective ale informaţiei comunicate şi ale

Introducere


contextului situaţional - cadrul spaţio-temporal, în care poziţia centrală revine locutorului şi alocutorului. Reconsiderarea din această perspectivă a fenomenului gramatical a pus în evidenţă profunda implicare a componentelor contextului situaţional şi în organizarea sistemului. Astfel, raportarea la locutor, de pildă, separă tranşant - semantic şi gramatical - pronumele personale de celelalte categorii de pronume, iar corelarea cu momentul realizării actului discursiv /comunicativ se impune ca reper necesar al categoriei gramaticale a timpului (care situează cronologic evenimentul), pentru a limita exemplificarea la situaţiile cele mai izbitoare. Sintaxa şi morfologia Asupra diviziunii propuse s-au emis diverse păreri de-a lungul timpului, unii lingvişti considerând-o oportună, iar alţii contestând-o vehement. Oricare ar fi optica asupra acestei distincţii, se poate afirma cu siguranţă faptul că între cele două nu se poate face o distincţie clară şi definitivă. L. Helmslev este unul dintre lingviştii care arată că materia repartizată de lingvistica tradiţională în morfologie şi sintaxă este clasificată de teoria modernă în conformitate cu împărţirea limbii în două planuri (conţinutul, expresia) şi două axe (paradigmatică şi sintagmatică). Fenomenele denumite de tradiţie „morfologice” intră în studiul dependenţelor paradigmatice, iar cele denumite „sintactice” intră în studiul dependenţelor sintagmatice. Relaţiile paradigmatice (asociative sau “in absentia”) se stabilesc între termeni care se substituie în acelaşi punct al lanţului lingvistic. Relaţiile sintagmatice (“in praesentia”) se stabilesc între termeni care se succedă în lanţul lingvistic. Aceeaşi unitate se angajează simultan în relaţiile de succesiune şi de înlocuire, intrând într-o reţea al cărei specific (ca tip de raport sau ca formă de manifestare) poate constitui un criteriu formal, obiectiv de definire şi de diferenţiere a fiecărei unităţi. Opoziţia morfologie-sintaxă este o realizare a opoziţiei paradigmatic-sintagmatic:

- sintaxa se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale unei structuri; - morfologia se ocupă de relaţiile dintre cuvinte ca membre ale unei clase definite prin funcţia sintactică primară a membrilor săi.

Există şi lingvişti care consideră că faptele sintactice ţin de planul vorbirii, în vreme ce faptele morfologice ţin de planul limbii.

Capitolul 1 - Unităţi sintactice


Capitolul 1 – Unităţi sintactice

Compartimentarea studiului limbii în fonetică, gramatică, lexic duce la evidenţierea mai multor tipuri de unităţi lingvistice, fiecare cu specificul ei calitativ. În funcţie de numărul nivelelor identificate şi de anumite detalii de concepţie, studiile actuale propun diferite ierarhii de unităţi; cităm aici numai câteva: – fonem/morfem/cuvânt/parte de propoziţie/propoziţie/frază; – fonem/morfem/cuvânt/îmbinare de cuvinte (sau sintagmă)/propoziţie/ enunţ; – fonem/monem/sintagmă/enunţ; – sunet/formă/sens; – fonem/morfem/glosem/enunţ; – fonem/cuvânt/frază/enunţ.

În genere, structuraliştii (ca şi tradiţionaliştii) recunosc existenţa mai multor tipuri de unităţi în cadrul aceluiaşi nivel, dar există diferenţe în ceea ce priveşte unitatea fundamentală a fiecărui nivel: – în fonologie: fonemul sau trăsătura distinctivă; – în morfologie: cuvântul sau morfemul; – în sintaxă: cuvântul, sintagma, propoziţia sau enunţul. Sintaxa se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor care se stabilesc între ele şi al funcţiilor pe care se actualizează, cele trei elemente – unităţi, relaţii, funcţii- constituind coordonatele majore ale demersului analitic la nivelul structurii sintactice. Cu alte cuvinte, sintaxa are ca obiect unităţile sintactice privite dintr-o dublă perspectivă: relaţională şi funcţională; perspectiva relaţională pune în evidenţă trăsăturile trăsăturile de expresie, iar cea funcţională, trăsăturile de conţinut. Astfel, studiul relaţiilor evidenţiază tipologia unităţilor sintactice, iar studiul funcţiilor conduce la determinarea şi interpretarea unităţilor de conţinut. O ierarhie a unităţilor sintactice utilizată relativ frecvent conţine următoarele entităţi: parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, enunţ, frază. Există şi lucrări care abordează discuţia unităţilor sintactice ca variante şi invariante.

Conceptul de parte de propoziţie a găsit interpretări variate, care se grupează în două tendinţe principale, după cum urmează:

– Termenii propoziţiei sunt (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte, în structura cărora intră uneori şi propoziţii subordonate. O propoziţie oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conţine două, trei, patru, cel mult cinci părţi de propoziţie, fiecare fiind realizată prin unul sau mai multe cuvinte. – Enunţul se împarte mai întâi în propoziţii, în aşa fel încât fiecare verb la mod personal să formeze centrul unei propoziţii. În interiorul unei propoziţii, părţile ei se suprapun peste părţile de vorbire „cu sens lexical deplin” şi peste grupurile prepoziţie + nume, verb copulativ + nume predicativ. De aceea numărul părţilor de propoziţie dintr-un text nu e cu mult inferior numărului părţilor de vorbire. Predicatul e unic, subiectul e fie unic, fie multiplu (format prin coordonare), dar celelalte părţi de propoziţie pot apărea în număr nelimitat. – Numeroşi structuralişti renunţă la terminologia tradiţională a părţilor de propoziţie (subiect, complement etc.), din cauza conţinutului



lor vag, foarte greu– dacă nu imposibil – de definit în termeni pur lingvistici. – Gramatica tradiţională şi unele studii structuraliste încearcă să îmbine o analiză formală a propoziţiei, care ţine seama de calităţile morfologice ale cuvintelor şi de marcarea prin flexiune a relaţiilor sintagmatice dintre ele, cu o analiză semantică (cf. unor concepte ca autor al acţiunii”, rezultat al acţiunii” etc.). – Oricâte divergenţe ar exista în problema sintagmei, concepţia care se conturează cel mai clar şi pare să întrunească cele mai multe adeziuni consideră sintagma o structură binară, formată dintr-un termen regent şi unul subordonat (termenii sunt cuvinte – după unii –, părţi de propoziţie – după alţii). – Discuţia atât de îndelungată purtată în jurul conceptului de propoziţie nu mai suscită un interes major în literatura de după al doilea război mondial. Eşecul a fost pus pe seama logicismului vechii gramatici, mai precis a încercării de a stabili un paralelism logico-gramatical judecată-propoziţie, de unde şi ideea necesităţii structurii subiect-predicat în orice propoziţie. – Propoziţiei i-a luat locul enunţul (engl. utterance, sentence, fr. phrase, enoncé), definit drept comunicare de sine stătătoare”, care conţine un singur cuvânt sau oricât de multe cuvinte legate direct sau indirect de un nucleu numit în genere predicat. În planul expresiei, enunţul apare ca un corp fonetic precedat şi urmat de pauze care se pot prelungi, teoretic, la infinit. Majoritatea specialiştilor văd în enunţ o unitate a vorbirii, o unitate concretă, ireductibilă la o invariantă. Totuşi unii preconizează reducerea enunţurilor sonore concrete la „tipuri propoziţionale de bază”, la scheme structurale în raport de opoziţie; acestea ar fi deci variantele corespunzătoare enunţurilor. Fiecare unitate lingvistică este definită prin raporturile pe care le are

cu celelalte unităţi dintr-un sistem dat sau prin locul sau poziţia în acest sistem, unele unităţi se integrează altele sunt integratoare. Raportate la propoziţie, partea de propoziţie şi îmbinarea de cuvinte apar ca unităţi inferioare, fraza ca unitate superioară, iar enunţul ca unitate care le poate substitui pe celelalte.

1.1. Partea de propoziţie În terminologia modernă, îi corespund conceptele de poziţie sintactică şi funcţie sintactică. În ierarhia unităţilor sintactice, partea de

propoziţie este unitatea minimală, în sensul că este purtătoare a unei funcţii sintactice. 1.1.1. Criterii de clasificare: 1.1.1.1. după alcătuire (structură): a. simplă = exprimată printr-un singur cuvânt plin semantic (cu sens denotativ).

O parte de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor gramaticale, din două părţi de vorbire (şi cele exprimate prin forme verbale compuse sau prin construcţii cu verb copulativ) A fi student este o onoare. b. dezvoltată (sau complexă) = exprimată prin:

– cuvinte compuse – locuţiuni cu valoarea unor părţi de vorbire cu conţinut lexical de sine

stătător – îmbinări de tipul: acum doi ani, de azi înainte, prima oară etc.



Se includ aici şi câteva tipuri considerate ca punând şi probleme specifice: - construcţiile absolute (= construcţii circumstanţiale, participiale, gerunziale şi infinitivale) - sunt izolate, - au o structură complexă, cu un subiect al lor, diferit de subiectul propoziţiei:

Acestea zise, noi ne-am conformat. - construcţiile infinitivale relative (infinitiv + pronume relativ sau adverb relativ, cu diverse funcţii pe lângă infinitiv: subiect, complement direct, circumstanţial etc.) Nu-i cine înţelege. cine = subiect N-are cine mă aproba. cine = subiect N-are ce se întâmpla. Nu-i ce vinde . ce = complement direct Era de unde umple golurile. N-ai ce mânca. N-am cu cine-mi petrece.

Construcţiile sunt echivalente directe ale unor subiective sau complemente directe cu verbul la conjunctiv - pe lângă a fi – rol de subiect; pe lângă a avea “a exista, a se găsi” – rol de subiect; pe lângă a avea – sensul curent - rol de complement direct; construcţii alcătuite dintr-un cuvânt repetat: braţ la / de braţ, umăr la / lângă umăr, picior peste picior etc. şi construcţiile cu pronume nehotărât unul şi altul: unul altuia, unul pe/ spre /

după altul etc. - construcţii comparative marcate prin ca (şi), cât (şi), decât

funcţii de complement circumstantial de mod (comparativ), atribut, nume predicativ.

- construcţii cu semiadverbe de restricţie, de intensificare, de aproximare, explicative etc.

c. multiplă = realizată prin mai multe cuvinte pline legate printr-o relaţie de coordonare (orice parte, cu excepţia predicatului, dar nu şi a numelui predicativ). Părţile multiple pun probleme specifice:

- acord, la subiectul multiplu - repetarea sau nerepetarea unor cuvinte ajutătoare (prepoziţii, articole, adverbe de comparaţie) la nume predicative, atribute şi complemente.

d. dublate (reluate sau anticipate): subiect anticipat şi reluat / complement direct anticipat şi reluat / complement indirect anticipat: Vine ea o vreme mai bună. Vremea ne influenţează ea pe noi. L-am văzut pe colegul tău ieri. I-am scris Mariei aseară. 1.1.1.2. după importanţa lor exclusiv gramaticală (poziţia ocupată în relaţiile sintactice dÎn interiorul propoziţiei): a.. principale

- subiectul - predicatul

cele socotite ca reprezentând minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii şi nucleul ei de organizare. Formează propoziţii singure sau pot strânge în jurul lor alte părţi de propoziţie organizate ca GN sau GV.



Se definesc una prin alta sau altfel spus se raportează una la alta în aşa – numita relaţie de interdependenţă sau inerenţă O ierarhie funcţională situează predicatul pe primul plan = este indispensabilă în organizarea propoziţiilor. Argumente în favoarea predicatului: - prin el se realizează în mod obişnuit predicaţia care este esenţa propoziţiei. Un termen cu valoare de nume, capabil de a avea funcţie de subiect, nu-şi poate dobândi această calitate decât dacă e însoţit de un cuvânt care să comunice ceva despre el, adică de un predicat verbal sau nominal. Verbul – predicativ sau copulativ – are capacitatea de a situa în timp

- nu poate fi multiplu - întrebarea referitoare la el se răsfrânge asupra întregii propoziţii, dându-i acesteia caracter de interogativă totală - doar negarea lui dă caracter negativ propoziţiei de întregime.

b. secundare Se subordonează unor părţi principale, altor părţi secundare sau chiar unor cuvinte izolate (v.atributul pe lângă vocativ). Se definesc în raport cu termenul determinat (regent), care este calificat de obicei din punct de vedere morfologic. regentul: substantiv sau substitut ← atribut regentul: verb, adverb, adjectiv, interjecţie ← complement

În cazul e.p.s. –ului, unul dintre regenţi se caracterizează şi sintactic. = „partea secundară de propoziţie care însoţeşte un verb, exprimând o caracteristică sau o acţiune simultană cu acţiunea verbului şi referitoare la nume (sau construcţii echivalente) cu diferite funcţiuni pe lângă acel verb” (GA,II,21).

GALR renunţă la distincţia principale/secundare atunci când discută funcţiile sintactice (eliminând din discuţie conceptul parte de propoziţie şi folosind doar termenul enunţ).

1.2. Îmbinarea de cuvinte

Îmbinările denumesc obiecte, acţiuni, însuşiri, exprind sensuri unice, dar analizabile, alcătuite din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin.

Accepţii: a) grup de cuvinte alcătuind într-un enunţ dat o unitate de sens.

Stati (Teorie, 86) găseşte utilitatea acestor unităţi semantico-intonaţionale

doar în arta oratoriei, a declamaţiei şi a lecturii expresive. b) îmbinare de două părţi de propoziţie (inclusiv sau exclusiv grupul subiect+predicat). c) grup sintactic binar, format dintr-un determinat şi un determinant, indiferent de gradul de complexitate a termenilor.

Stati (Teorie, 86) consideră că “enunţul este o sintagmă formată dÎn

termeni care sunt şi ei sintagme, ai căror termeni sunt tot sintagme şi aşa mai departe până ajungem la termeni ale căror părţi nu mai au caracter de unităţi sintactice.

Accepţia după care un enunţ se prezintă ca o ierarhie de sintagme este dezvoltată din ideile lui Ferdinand de Saussure, fiind proprie lingvisticii structurale.

Dat fiind că prin accepţiile sale acoperă realităţi diverse, termenul sintagmă este, de regulă, evitat în sintaxa tradiţională.



Unii autori consideră că poate fi menţinut ca termen neutral pentru segmentul de vorbire în legătură cu care apare intuiţia că nu poate fi analizat la prima vedere:

În faţa anumitor oameni îmi scot pălăria. grupul = permite două interpretări: fie o perifrază verbală predicativă cu semnificaţia “mă plec” (mă închin) fie un verb predicativ + un complement şi un pronume atribut.

Sintagma este alcătuită dintr-un centru şi determinanţii acestuia. În funcţie de centru, se disting: sintagmă nominală (centru = subst,

pron., num.), sintagmă verbală (centru = verb la mod. predicativ; verb la modul nepredicativ), sintagmă adjectivală (centru = adjectiv), sintagmă adverbială (centru = adverb), sintagmă interjecţională ( centru = interjecţie) În prezent, autorii de sintaxe nu mai reţin unitatea îmbinare de cuvinte.

1.3. Propoziţia

Conceptul de propoziţie transpune în plan lingvistic conceptul de judecată din plan logic, de unde preia atât dihotomia subiect-predicat, cât şi sfera lor de extensiune. Definiţie: „Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunica prÎn cuvinte cu indici de predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori voliţional” (GA,II,1963, p. 17). 1.3.1.Trăsături fundamentale ale propoziţiei: Propoziţia se defineşte prin următoarele trăsături fundamentale: predicaţia, modalitatea, calitatea (conformitatea), structura (Diaconescu, Unităţi..., p. 100).

1. Predicaţia este actul prin care un lanţ sintagmatic este ridicat la rangul de propoziţie. Predicaţia se manifestă prin indici de predicaţie:

Indici de predicaţie: - verb predicativ / locuţiune verbală la un mod predicativ (personal), orice timp, orice diateză. - adverb / locţiune adverbială predicativă - interjecţiile predicative - verb copulativ (purtător al mărcilor gramaticale: mod, timp, persoană, număr + nume predicativ (purtător de informaţie semantică)

2. Modalitatea este actul prin care se indică atitudinea vorbitorilor faţă de obiectul comunicării. Modalitatea, ca proprietate fundamentală a propoziţiei, exprimă opoziţia dintre diversele forme de comunicare şi obiectul comunicării propriu-zise în raport cu atitudinea subiectului vorbitor, cu scopul pe care îl urmăreşte prin actul de comunicare. După modalitatea sau scopul comunicării, propoziţiile se clasifică în: enunţiative şi interogative. 3. Calitatea este proprietatea inerentă de a confirma sau de a infirma ceea ce se instituie în act de comunicare. Propoziţiile se împart în afirmative şi negative după calitatea comunicării. 4. Structura reprezintă organizarea propoziţiei. În componenţa sa, o propoziţie prezintă o structură de bază/primară şi o structură derivată/secundară. Structura de bază a propoziţiei se organizează în jurul unui nucleu predicativ explicit sau implicit şi include în



componenţa sa toate unităţile sintagmatice dominate direct de baza predicativă, iar structura derivată rezultă din expansiunea structurii de bază, faţă de care îndeplineşte o funcţie de determinare, constituind totodată un mod de amplificare structurală a propoziţiei, în plan ierarhic.

Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 79) discută statutul propoziţiei pornind de la un exemplu: Am să-ţi telefonez când mă întorc din vacanţă. este o frază compusă din două părţi, reunite în jurul câte unui verb predicat: Am să-ţi telefonez şi când mă întorc din vacanţă. Aceste grupuri de cuvinte care împreună formează o frază sunt numite «propoziţii». Fraza de mai sus este deci compusă din două propoziţii legate între ele printr-un raport de subordonare (vezi acest cuvânt): Am să-ţi telefonez este propoziţia principală, cea care are independenţă, iar când mă întorc din vacanţă. este subordonată principalei, adică depinde de aceasta din punct de vedere gramatical.

O frază poate fi formată din două sau mai multe propoziţii, dintre care cel puţin una este principală. Dar într-o frază pot fi mai multe principale. Fraza: Am telefonat de mai multe ori, dar nu a răspuns nimeni. este, de asemenea, formată din două propoziţii, ambele principale, deci se află pe acelaşi plan sintactic şi sunt legate între ele printr-un raport de coordonare (vezi acest cuvânt). 1.3.2. Clasificarea propoziţiilor

1. Clasificarea propoziţiilor după scopul comunicării, conţinutul

exprimat şi expresivitate are la bază faptul că în procesul vorbirii comunicarea (locutorul) urmăreşte fie să-l informeze pe interlocutor (alocutor) fie să ceară de la aceasta informaţii asupra unui lucru necunoscut. Conţinutul e determinat de intenţia de comunicare, iar espresivitatea, de atitudinea locutorului faţă de comunicare şi faţă de destinatar. Clasificare: 1.1. enunţiative / delarative/asertive 1.2. interogative 1.3. imperative 1.4. exclamative 1.1. În cazul propoziţiilor enunţiative, locutorul oferă alocutorului informaţii, îi comunică un eveniment din realitate, distincţia exclamativ/neexclamativ realizându-se prin intonaţie, în aspectul vorbit, sau prin punctuaţie specifică, în aspectul scris.

Oamenii sunt răi./Oamenii sunt răi! 1.2. În cazul propoziţiilor interogative, locutorul solicită informaţii de la alocutor, deci alocutorului i se cere un răspuns verbal. Clasificare: 1.2.1. propriu-zise – cele care solicită o informaţie de la alocutor. 1.2.2. retorice – fac o aserţiune sub forma unei întrebări. 1.2.3. false interogative - se situează între enunţiative şi interogative, ca o categorie de mijloc fiind interogative prin formă şi intonaţie, dar enunţative prin conţinut.

Ei, apoi! minte ai, omule? (Creangă) De asta ne arde nouă acum?

Acest tip de interogative au scop persuasiv, de implicare a alocutorului în răspuns, de inducere a răspunsului de către locutor.



1.2.4. totale, atunci când întrebarea vizează predicatul, fiind chestionată întreaga propoziţie prin nucleul ei verbal, iar răspunsul care se aşteaptă este o afirmare sau o negare: da, nu, ba, fireşte. 1.2.5. disjunctive – întrebarea vizează predicatul şi presupune selecţia uneia dintre alternativele propuse: Vii sau nu vii? 1.2.6. parţiale – întrebarea vizează un constituent (altul decât predicatul) şi aşteaptă ca răspuns specificarea variabilei din întrebarea: Cine eşti?, Când vii? 1.2.7. directe – când sunt principale, deci când întrebarea se adresează direct, independent de un regent oarecare. 1.2.8. indirecte – când sunt subordonate, deci când întrebarea este reprodusă în dependenţă de un regent: A întrebat dacă vii. sau, neliterar, A întrebat că dacă vii. Există şi o categorie intermediară între interogativele directe şi cele indirecte: interogativele directe legate - M-a întrebat că “unde plecaţi ?” GA, II, 1963, p.21 include interogativele indirecte într-o categorie intermediară, mixtă (alături de retorice): “propoziţiile interogative indirecte şi cele retorice sunt propoziţii enunţiative deoarece nu cer informaţii, ci informează”. În funcţie de conţinutul modal (conţinut modal = felul cum consideră locutorul acţiunea) şi de realizarea acestuia prin forma verbului, propoziţiile enunţiative şi cele interogative sunt subclasificate în:

a. reale (sau propriu-zise) - exprimă un fapt prezentat de locutor ca real şi se construiesc întotdeauna cu indicativul; b. optative - exprimă dorinţa de a se realiza sau de a se realiza o acţiunea sau o stare şi se construiesc cu condiţionalul; c. potenţiale – exprimă acţiuni sau stări posibile, fără precizări privitoare la realizarea acţiunii (exprimă posibilitatea în viitor sau irealitatea în trecut) şi se construiesc cu condiţionalul sau indicativul imperfect; d. dubitative - exprimă o acţiune nesigură, nehotărâtă, îndoielnică sau bănuită sau incertitudinea în legătură cu cele enunţate ori întrebate şi se construiesc cu prezumtivul.

Clasificarea se bazează în mare măsură pe un element morfologic, şi anume pe modul verbului din cadrul predicatului.

1.3. imperativele sunt propoziţii adresate, orientate spre alocutor. Ele transmit un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte, o recomandare şi cer alocutorului un răspuns în act (alocutorului i se cere să facă ceva).

În sintaxa românească, tipul imperativ este subordonat celui enunţiativ, ca subtip în clasificarea după conţinutul modal şi realizarea acestuia prin forma verbului. Dacă se stabileşte că scopul unei comunicări este ori de a informa, ori de a cere informaţii, rezultă clar că propoziţia imperativă nu intră în nici unul din aceste două tipuri, întrucât scopul ei nu este de a informa (adică nu informează pur şi simplu pe interlocutor asupra voinţei vorbitorului), ci de a provoca un răspuns în acţiune: Du-te!, Vino!, Adu-mi cartea!” Dacă se acceptă că “ şi ea comunică ceva, un ordin şi că are numai caracter enunţiativ [...] atunci s-ar putea spune că şi interogativa informează asupra dorinţei de a afla ceva” (Gabrea, Observaţii, 50) Teodorescu, Curs şi Dimitriu, Gramatica socotesc întemeiată distinţia: “enunţiativă, termen de referire, nu cere nimic de la convorbitor, interogativa şi imperativa opunându-se enunţiativei, întrucât fiecare pretinde



ceva de la convorbitor, şi anume: propoziţia interogativă cere un răspuns verbal, iar propoziţia imperativă cere un răspuns în act (prin acţiune) (Gabrea, Observaţii, 50). Mărci:

- modul verbului: - imperativ sau alte forme verbale cu valoare de imperativ cum ar fi:

- indicativ prezent: Scrii acum! - Conjunctiv prezent: Să înveţi bine! - infinitiv: A se verifica zilnic! - supin: De verificat zilnic!

În cazul modurilor: - se observă diferenţe pragmatice în funcţie de contextul de utilizare imperativ – nemarca / conjunctiv – voinţă puternică dÎn partea vorbitorului / indicativ prezent – rapiditate / infinitiv şi supÎn – specializate stilistic: impersonalizare a ordinului prÎn trecerea emiţătorului în plan secundar; - imperativele – întotdeauna principale conferă caracter imperativ întregii fraze. False imperative = imperativă ca formă şi enunţiativă ca fond. Este acesta cazul propoziţiei enunţiative reliefat, cu un imperativ dramatic de tipul Cartea se deschide la foaia 80, şi eu trage-i tare şi desluşit. - interjecţii, vocative mă(i), bă(i), fă, bre etc. Ioane, domnule/stimate domnule profesor - interjecţii de adresare = care însoţesc sau substituie un vocativ.

- asocierea cu interjecţii de îndemn: Hai, învaţă! 1.4. Exclamativele exprimă spontan o emoţie puternică sau o apreciere

afectivă a locutorului în legătură cu un fapt care l-a surprins, l-a emoţionat, etc. Mărci: - conturul intonaţional descendent, exclamativ; Facultativ, dar frecvent pot apărea şi alte mărci:

1.4.1. cuvinte exclamative pronume, adjectiv, adverb, conjuncţii, interjecţia - plasate la început

Ce n-aş da să…! (pronume) Ce viaţă! (adjectiv) Ce-a oftat! Ce frumos! (adverb) Că bine mai zici! (complement) Dacă (de) ar zice mai iute iarna! (conjuncţii) cât (de) Cât ştii! cum (de) Cât de inteligent eşti! cum (de) Cum vorbeşte de frumos! Cum de te pricepi! Cuvintele exclamative, atunci când există, reprezintă vârful conturului intonaţional

1.4.2. fără cuvinte exclamative speciale: Deştept eşti!

Ambele tipuri au în comun: - inversiunea: Harnică fată! - elipsa – se reduce la grupul sintactic cu încărcătura afectivă cea mai puternică, adesea un grup nominal: Ce carte interesantă !



Ce bune e că ai reuşit! Ce bine că ai reuşit Bine că ai reuşit! Ai reuşit! - prezenţa unor tipare sintactice de gradare şi de intensitate a adjectivelor sau adverbelor: Ce de oameni au venit azi! Cât de frumoasă se făcu! - se construiesc cu: indicativ – Ce bine e aici! condiţional- optativ: - Ce-aş bea o cafea! Nuanţele exclamative – variante; se dezambiguizează contextual: Ai reuşit! Ah! Intensitatea aspectului exprimat este marcată suplimentar prin elemente nonverbale (mimică, gesturi).

2. Clasificarea propoziţiilor după structură: Acesta este criteriul care a stârnit cele mai multe polemici pentru că gramatica tradiţională propune, la acest capitol, o împărţire a tipurilor de propoziţii în: analizabile – cele a căror structură poate fi identificată şi neanalizabile – cele care nu evidenţiază o structură. În categoria neanalizabilelor sunt incluse adverbele de afirmaţie sau negaţie ( Da., Nu. Ba. Fireşte.) şi interjecţiile (Ei!, Au!, Vai!). Problema care rămâne nerezolvată prin această clasificare este aceea a terminologiei - sunt numite propoziţii enunţuri care nu prezintă toate elementele specifice propoziţiei: predicaţia şi structura. Pentru a rezolva această situaţie, Corneliu Dimitriu (Tratat, pp. 223-225) propune folosirea conceptului de substitut de propoziţie sau de frază pentru denumirea secvenţelor amintite, considerând că rolul lor este acela de a substitui o întreagă propoziţie sau frază pe care locutorul o are în minte, dar pe care nu o mai rosteşte, alocutorul fiind însă capabil să o reconstituie/subînţeleagă. Alte gramatici, printre care şi GALR, preferă să renunţe cu totul la unitatea sintactică propoziţie, pentru a evita confuziile pe care le-ar crea eventualele clasificări tradiţionale.

3. Clasificarea propoziţiilor după aspect

Aspectul afirmativ sau negativ al propoziţiei este dat de forma verbului.

Astfel, o propoziţie ca: Să nu-ţi pară rău pentru o zi pierdută. este o propoziţie negativă, deoarece negaţia se referă la verb, în timp ce:

Nu pentru o zi pierdută să-ţi pară rău. este o propoziţie afirmativă.

Cuvintele de negaţie

Pentru a exprima negaţia se folosesc cuvinte specifice, care însoţesc părţile de propoziţie pe care vrem să le negăm: adverbele nu, ba (popular) şi adverbul şi conjuncţia nici, adverbe şi locuţiuni adverbiale: deloc, defel, niciodată, nicăieri, pronume: nimeni, nimic, nici unul (vezi aceste cuvinte). Forma negativă a verbului la modul gerunziu, participiu şi supin se construieşte cu prefixul ne-: neştiind, necunoscut, de neconceput.

Negaţia poate fi: 3.1. Negaţie totală - aceea care se referă la predicatul propoziţiei şi,

prin aceasta, la întreaga propoziţie. Astfel:



Nu a venit autobuzul şi deci nu am prins trenul. este forma negativă a enunţului: A venit autobuzul şi deci am prins trenul. Într-un limbaj preţios apar uneori exprimări de tipul a fi + infinitiv: Mă tem de a nu fi ratat ocazia (= mă tem că am ratat ocazia).

Se temea de a nu-l fi supărat (= se temea că l-a supărat).

Mai frecventă este însă aici utilizarea conjunctivului:

Se temea să nu-l fi supărat. Se temea să nu fi ratat ocazia.

3.2. Negaţie parţială Priveşte negarea unei alte părţi a propoziţiei, dar propoziţia nu devine negativă:

Nu pentru asta m-am supărat pe tine. Vine nu mâine, ci poimâine. Am aflat de la Radu, dar nu astăzi, ci ieri.

3.3. Negaţie dublă sau multiplă Construcţia obişnuită a propoziţiilor negative se face prin dublarea sau chiar triplarea negaţiei. Aceasta se realizează prin utilizarea lui nu pentru a nega verbul şi a unuia dintre celelalte mijloace pentru a-l dubla:

Nu vine nimeni în vizită astăzi? Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat. Nimeni nu l-a văzut niciodată.

Totuşi, uneori, verbul negat poate fi însoţit de pronume sau adjective pronominale pozitive. Acest lucru este posibil însă numai în propoziţii interogative negative:

Nu m-a căutat cineva? (= nu m-a căutat nimeni?) Nu ai vreo cunoştinţă la minister? (= nu cunoşti pe nimeni la minister?)

Înlocuirea pronumelor negative cu pronume pozitive nu este însă admisă când propoziţiile sunt enunţiative. Nu vom spune deci niciodată:

*Nu am ceva de citit. (corect: Nu am nimic de citit). *Nu cunosc vreun doctor (corect: Nu cunosc nici un doctor).

Negarea unei propoziţii afirmative se poate realiza şi prin alte mijloace decât nu, ca de exemplu prin fără sau fără să:

L-am jignit fără intenţie (= nu am avut intenţia să-l jignesc). Am auzit discuţia fără să vreau (= nu am vrut să aud discuţia).

dar folosirea lor nu este legată de propoziţiile negative. Narcisa Forăscu (Dificultăţi, p. 134) vorbeşte despre un tip aparte de negaţie care se întâlneşte în stilul publicistic: procedeul negării unui antonim pentru a afirma contrariul:



Rezolvarea nu este deloc simplă (= este grea). De asemenea, se mai pot utiliza cuvinte formate cu prefixe negative sau privative: in-, ne-, non-:

El este foarte neatent (= nu este deloc atent). În limbajul familiar, afectiv negaţia se mai poate exprima prin interjecţii ca aşi, nţ sau expresii ca da de unde, aiurea, nici poveste, nici în ruptul capului, Doamne fereşte, pe dracul, mai mult de-o grămadă, mai mult de-o groază, care apar mai ales în dialog, ca răspuns la o întrebare:

- A recunoscut că el este vinovatul? - Ei, pe dracul! (= bineînţeles, n-a recunoscut).

Aceste exprimări nu sunt admise de limba literară şi trebuie evitate. Dubla sau tripla negaţie este o construcţie obişnuită în limba română. Totuşi, ea trebuie deosebită cu atenţie de construcţiile în care două negaţii se anulează una pe alta, rezultând o afirmaţie:

El nu era nevinovat (= el era vinovat). Nu putea să nu răspundă la scrisoare (= a răspuns la scrisoare). Nu e lipsit de interes să iei legătura cu el (= este interesant să iei legătura cu el).

Utilizarea fără grijă a dublei negaţii poate duce la confuzii, obţinându-se astfel contrariul efectului dorit.

1.4. Fraza

Fraza este unitatea sintactică cu relevanţă la nivel frastic, rezultând din relaţionarea a cel puţin două unităţi de nivel inferior de tip propoziţional. În ierarhia sintactică, fraza reprezintă unitatea maximală. Realizarea unei raze ca unitate sintactică maximală este condiţionată, pe de o parte, de existenţa a cel puţin doi constituenţi cu calitatea de propoziţii, pe de altă parte, de capacitatea integratoare a propoziţiilor pe baza unei relaţii sintactice, într-o unitate de nivel superior. Diaconescu (Unităţi, p. 157) consideră că fraza se defineşte, din perspectiva trăsăturilor de ordin structural, ca „o unitate sintactică superioară propoziţiei, rezultată din integrarea unităţilor de nivel inferior, pe baza principiului stratificării; între frază şi constituenţii săi (propoziţiile) este un raport de integrare, fiecare distribuindu-se la niveluri sintactice diferite. [...] În baza corespondenţei structurale a unităţilor sintactice, o propoziţie poate fi transformată, prin expansiune, într-o frază: Hainele împrumutate nu ţin de cald >Hainele care sunt împrumutate nu ţin de cald; după cum prin contragere, o frază poate fi transformată într-o propoziţie: A întârziat pentru că a plouat > A întârziat din cauza ploii”. Ca obiect al analizei, fraza se descompune în constituenţi de tip propoziţional, marcaţi prin indici relaţionali şi funcţionali specifici, fără a avea ea însăşi capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică. Din acest motiv, fraza este considerată unitate a discursului.



Fiind o unitate sintactică relaţională, putem distinge mai multe tipuri de unităţi frastice. Diaconescu (Unităţi, p. 158) identifică trei tipuri de fraze:

1. fraza subordonativă – alcătuită din propoziţii legate prin relaţia de subordonare; 2. fraza adordonativă/coordonativă – alcătuită din propoziţii care se dispun pe acelaşi plan, fiind legate prin raport de coordonare; 3. fraza supraordonativă – alcătuită din propoziţii dispuse în planuri diferite ale comunicării (în cazul structurilor incidente).

1.4.1. Fraze cu structuri particulare:

1.4.1.1. Frazele intercalate sunt grupuri de propoziţii subordonate, aşezate între componentele altor propoziţii: – Dă-i / cui îl cunoşti / şi / cui merită / tot sprijinul tău. Astfel de propoziţii apar fie izolate prin pauze marcate cu ajutorul virgulelor, fie neizolate, dar rostite cu o intonaţie mai coborâtă.

1.4.1.2. Frazele incidente sunt grupuri de mai multe propoziţii, aşezate în interiorul unor fraze de bază, care aduc informaţii suplimentare sub forma unor explicaţii, apreieri, completări. Frazele incidente nu au legătură sintactică necesară cu fraza de bază: Am căutat peste tot şi eu, şi soţia, / dar / – prinde orbul, / scoate-i ochii / – n-am găsit nimic.

1.4.1.3. Frazele izolate au la bază un procedeu sintactic prin care vorbitorul evidenţiază legătura mai slabă dintre propoziţii sau adaugă un spor de afectivitate enunţului: Ştia de mult că nu e bine ce face. Şi ştia şi el că ar trebui să o ajute să se schimbe.

1.4.2. Corespondenţa unităţilor sintactice

După Diaconescu (Sintaxa, p. 210) „una dintre trăsăturile de bază a

unităţilor sintactice o constituie raportul de corespondenţă care se stabileşte între ele, ca manifestare a unităţilor structurale”.

Corespondenţa unităţilor sintactice se realizează în cadrul unui sistem determinat, pe baza paralelismului relaţional şi funcţional care se stabileşte între două niveluri aparţinând aceleiaşi ierarhii. În cadrul raportului de corespondenţă, partea de propoziţie se corelează funcţional cu propoziţia, iar sintagma se corelează relaţional cu fraza. Părţile de propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi funcţionale, purtătoare de funcţii (atribut – atributivă), în timp ce sintagma şi fraza sunt unităţi relaţionale şi reprezintă sfera de manifestare a relaţiilor sintactice.

Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părţi de propoziţie în propoziţie prin introducerea unui indice de predicaţie şi a unui relator frastic, iar contragerea se realizează în cazul transformării inverse, prin renunţarea la cele două elemente menţionate mai sus.

Diaconescu (loc. cit) afirmă că raportul discutat se manifestă între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate corespunzătoare, ca unităţi funcţionale, iar între sintagmă şi frază, ca unităţi relaţionale. Numai părţile de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se pot corela în planuri paralele, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de subordonare. Relaţiile de coordonare nu au calitatea de a participa la organizarea ierarhică a unităţilor sintactice şi de aceea unităţile coordonate nu pot fi corespondente din punct de vedere structural.

Observaţii:



În acest punct constatăm faptul că raportul de corespondenţă asociază unei părţi de propoziţie principale, o propoziţie subordonată şi, deci, secundară, aşa cum se întâmplă în cazul raportului subiect – subiectivă. Nu se angajează într-un raport de corespondenţă nici predicatul, întrucât acesta nu implică prezenţa unui antecedent (a unui regent), fiind în incidenţă zero; ceea ce apare la nivelul frazei ca propoziţie subordonată predicativă este corespondentul numelui predicativ, care este o parte de propoziţie dependentă.

Aspecte de corespondenţă

- atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată se realizează ca determinanţi ai aceluiaşi termen regent, având bază de expansiune comună (Om curajos >Om care este curajos); - partea de propoziţie şi propoziţia subordonată corespunzătoare se realizează ca expresie sintactică a aceleiaşi relaţii de dependenţă atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic (Dorinţa de a învăţa > Dorinţa să înveţe); - atât partea de propoziţie, cât şi propoziţia subordonată corespunzătoare îndeplinesc aceeaşi funcţie sintactică faţă de termenul regent; unitatea funcţională fiind asigurată de referinţa la acelaşi regent şi de prezenţa aceleiaşi relaţii de determinare în care sunt angrenate cele două unităţi corespondente; - paralelismul dintre cele două unităţi este relevat şi de prezenţa unor elemente comune în componenţa relatorilor sintagmatici (din cauză de > din cauză că); - blocarea relaţiei de corespondenţă este împiedicată prin menţinerea aceleiaşi cantităţi informative

Vin cu prietenul meu. > !Vin cu cine pot.! (nu se mai poate discuta despre corespondenţă în astfel de cazuri).

1.5. Enunţul

Gramaticile moderne propun termenul de enunţ, fie ca o altă unitate sintactică, pe lângă parte de propoziţie, propoziţie, frază, fie ca unică unitate a sintaxei, aşa după cum propune GALR. Acceptând enunţul ca unică unitate a sintaxei se elimină discuţiile controversate pe care le ridică corespondenţa unităţilor gen: propoziţie şi frază.

Enunţul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului. Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunţul face posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informaţii exterioare sistemului lingvistic, informaţii referitoare la ,realitate" în ipostaza ei obiectivă, dar şi subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunţ se realizează schimbul de informaţii, îmbogăţirea, completarea, corectarea informaţiei, orice proces discursiv - dialog sau monolog - se întemeiază pe această unitate lingvistică, care presupune existenţa sistemului (enunţul se constituie din fapte de limbă), dar nu aparţine sistemului, nu face parte din sistem, decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre ,schemele" compatibile cu posibilităţile de care dispune sistemul.

Unitate de bază a comunicării reprezentată printr-o secvenţă fonică asociată cu o semnificaţie în vederea transferului de informaţie.

Ca unitate comunicativă, enunţul se caracterizează prin referenţialitate şi prin corelare pragmatică a unei secvenţe fonice cu o informaţie.



Ca realizare lingvistică, enunţul reprezintă asocierea secvenţei fonice, delimitată prin pauze, cu un anumit contur intonaţional. 1.5.1. Clasificare 1.5.1.1. Enunţuri nestructurate

Enunţurile nestructurate = sunt secvenţe fonice care se identifică cu unitatea lexicală (cuv. Sau locuţiune) şi sunt neanalizabile: - interjecţii, subst. (Atenţie! Linişte!), adv. (Jos!) + INTONAŢIE care îi conferă referenţialitate (spre deosebire de unitatea lexicală respectivă). = comunică o informaţie privind reacţia vorbitorului faţă de un fapt extralingvistic. 1.5.1.2. Enunţuri structurate = sunt grupări de 2/3 unităţi lexicale asociate

semantic şi sintactic şi referenţializate prin INTONAŢIE; = se organizează în jurul unei forme verbale la mod personal care ancorează referenţial structura lingvistică şi determină configuraţia lingvistică de ansamblu a comunicării (verbul are poziţie privilegiată datorită informaţiei gramaticale specifice asociate flexionar, care îi conferă statutul de marcă principală a referenţializării).

1.5.2. Structura semnificativă a enunţului

Ca unitate a comunicării, enunţul este dependent de „referinţa” a cărei expresie o reprezintă şi de posibilităţile lingvistice combinatorii oferite de sistem. În organizarea oricărui enunţ interferează 2 planuri: informaţional şi sintactic. 1.5.3. Organizarea sintactică a enunţului

Componentele lexicale ale enunţului structurat se asociază prin afinităţi semantico-referenţiale şi sintactice, constituind ansambluri coerente informaţional, unităţi sintactic organizate, cu grade dif. de autonomie.

Organizarea componentelor enunţului se realizează prin relaţiile sintactice.

1.5.4. Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării

În procesul comunicării, vorbitorii produc diverse acte de vorbire. Scopul comunicativ al acestor acte de vorbire este semnalizat prin structuri sintactice specializate (propoziţii şi fraze) şi prin intonaţie.

Structurile sintactice pot fi:

- enunţiative/asertive: Copiii sunt cuminţi. - interogative: Sunt copiii cuminţi? - imperative: Copii, fiţi cuminţi! - exclamative: Ce copii cuminţi!

Selecţia structurilor sintactice prin care un vorbitor realizează un act de vorbire depinde de mai mulţi factori: 1. contextul ( participanţii la actul de comunicare, relaţiile dintre aceştia, locul unde are loc schimbul verbal, momentul, etc.); 2. strategia discursivă adoptată de interlocutori; 3. forţa persuasivă a enunţului.

1.5.4.1. Enunţuri asertive

- sunt enunţuri prin care locutorul comunică alocutorului o informaţie din realitatea extralingvistică. Acest tip de enunţuri reprezintă enunţurile fundamentale ale oricărei limbi naturale:

au scopul de a informa;



au caracter structurat. Structura enunţurilor asertive - se pot delimita în funcţie de diverşi factori:

- implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului împarte enunţurile asertive în obiective/neutre (intonaţie de închidere, de continuitate, enumerativă, parantetică şi de suspensie) şi subiective/exclamative;

Funcţiile enunţurilor asertive: exprimă adevărul. Enunţurile asertive pot fi exprimte uneori prin construcţii interogative retorice: I-am spus să nu spună nimic nimănui. Crezi că m-a ascultat? Tot asertive sunt şi enunţurile prin care se realizează acte de solicitare de informaţii introduse prin vb. ca a întreba, a se interesa – Ea a întrebat dacă mai vine cineva. Enunţuri asertive care funcţionează în cadrul actelor directive: Ei, poate răspunzi la întrebare! Din punct de vedere pragmatico-discursiv, enunţurile asertive pot exprima o opţiune, o mărturisire, o constatare sau o descriere a unui fapt, un avertisment, o predicţie, dirijare dinspre locutor spre alocutor. 1.5.4.2. Enunţuri imperative

- exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicţie, intenţia comunicativă a locutorului fiind de a-l determina pe alocutor să acţioneze într-un anume fel (nu poartă obligatoriu valoare de adevăr ca cele asertive). - pot avea caracter structurat: Du-te mai repede la şcoală! sau

nestructurat: Hai! 2.1.Structura enunţurilor imperative:

Enunţurile imperative se pot structura direct sau indirect (cu sau fără medierea altor acte – enunţurile imperative indirecte sunt formulate în cadrul unor acte mediate/asertive: Vrei să taci?). Modurile verbale predicative din structura enunţurilor imperative: 1. structuri realizate prin forme verbale la moduri personale: imperativ (Pleacă!), indicativ (Vii repede!), conjunctiv (Să vii repede!); 2. structuri realizate prin forme verbale nepersonale: infinitiv (A se agita înainte de utilizere!), supin (De învăţat!). În imprecaţii se foloseşte foarte frecvent condiţionalul: Luate-ar...! Duce-te-ai...!

o specifice enunţurilor imperative sunt formulele de adresare reprezentate de de nominale le V. sau de interjecţii (Doamnă P, ..., Măi,...). o prin trecerea la vorbirea indirectă se pierde caracterul imperativ.

2.2. Funţiile enunţurilor imperative: acte directive, prin care locutorul urmăreşte să îl determine pe alocutor să acţioneze într-un anumit mod.

1.5.4.3. Enunţuri exclamative Construcţii de tip afectiv ce exprimă o stare afectivă a locutorului – simultan cu reacţia afectivă, locutorul transmite sau solicită alocutorului o anumită informaţie.

3.1.Structura enunţurilor exclamative: - se structurează în funcţie de factori diverşi: contur intonaţional, organizarea sintactică marcată prin elemente adjectivale sau adverbiale asociate cu tipare sintactice de gradare şi intensitate + interjecţii şi elemente exclamative + modificări de topică.

Frumoasă femeie (elipsă)!



Uite vezi! ăsta e cusurul tău. – independente Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate! – incidentă Arză-l-ar focul! – modificări de topică Cât de frumoasă s-a făcut!, Că proastă mai eşti!, Unde nu începe să plouă! – elemente exclamative Cum de şi-a permis? - întrebări Of! Ce m-ai obosit! – interjecţii

- prin trecerea din vorbirea directă în vorbire indirectă enunţurile exclamative îşi pierd caracterul exclamativ.

3.2. Funţiile enunţurilor exclamative: - exprimă reacţii, atitudini.

1.5.4.4. Enunţuri interogative

- structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări; - prezintă particularităţi structurale şi intonaţionale specifice (sintaxă interogativă) - comportament specific în comunicare (structuri sintactice prin care se performează acte de vorbire); - vorbitorii pot formula o întrebare cu scopul de a face o aserţiune nu de a pune o întrebare: Cine a mai pomenit aşa ceva?

4.1. Pentru a obţine o construcţie interogativă, limba română utilizează trei procedee. 4.1. 1. Interogaţia fără element interogativ. În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârşitul propoziţiei, indiferent de ordinea cuvintelor:

Tata ştie? = Ştie tata? Este absolut obişnuită marcarea interogaţiei prin simpla ridicare a tonului. Este vorba de interogaţia „totală”, adică cea la care se răspunde prin da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă, dacă există o singură interogaţie „totală”, tonul este mai ridicat la sfârşitul întregii fraze:

Nu e destul că m-ai minţit de atâtea ori până acum? Diferenţa dintre fraza enunţiativă şi cea interogativă fără element interogativ este dată exclusiv de intonaţia ascendentă. Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe care vrem să-l punem în evidenţă. Deşi româna are o topică destul de liberă, în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în frază este reliefat. De exemplu, diferenţa dintre:

Răsare luna? şi Luna răsare? este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al doilea caz este „luna sau soarele răsare?” Uneori, între cele două propoziţii cu ordinea inversată nu este nici o diferenţă:

Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă? E gata masa? = Masa e gata?

Inversiunea subiectului este posibilă şi în alte enunţuri, când vorbitorul vrea să pună în evidenţă primul cuvânt al frazei:

Ştii tu cât efort am depus pentru asta? Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul oare. Inversiunea subiectului, dublată de adverbul oare sau vreodată se întâlneşte şi în cazul interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se întreabă, se îndoieşte de ce spune:

Ştie el oare care este situaţia?



S-a gândit ea vreodată la consecinţe? Exprimarea subiectului prin pronume personal nu este obligatorie, mai ales atunci când acesta este cunoscut interlocutorilor. 4.1.2. Interogaţia cu element interogativ.

Se mai numeşte şi interogaţie „parţială”. În limba literară, elementul interogativ (care, cine, ce, unde, când, cum, cât) este plasat la începutul propoziţiei, care de obicei, este scurtă:

Cine a venit? Ce faci acolo? În acest caz, intonaţia nu urcă spre sfârşitul propoziţiei ci este

descendentă. Cuvântul interogativ se află în vârful curbei melodice şi el este suficient pentru a da frazei un caracter interogativ. Plasarea elementului interogativ la sfârşitul frazei nu este imposibilă. Ea poate apărea în limbajul familiar colocativ:

Şi asta se va întâmpla când? Şedinţa are loc unde?

Această exprimare nu este recomandabilă. 4.1.3. Interogaţia cu element disjunctiv (sau, ori)

Elementul disjunctiv se află întotdeauna în vârful curbei melodice: Tu vorbeşti serios sau glumeşti?

Interogaţia este uneori utilizată pentru a exprima o îndoială cu valoare negativă:

Cine ar fi crezut asta despre el? (= nimeni n-ar fi crezut). Cine ar fi afirmat altceva? (= nimeni n-ar fi afirmat altceva).

Combinaţia dintre o interogaţie şi o negaţie în aceeaşi propoziţie (interogativ-negativă) echivalează adesea cu o afirmaţie întărită:

Nu ţi-am spus eu? (= ţi-am spus, nu-i aşa?) Cine nu ştie că totul e o minciună? (= oricine, toată lumea ştie…)

4.2.Structura enunţurilor interogative: - există 3 tipuri structurale de enunţuri interogative: - totale, parţiale, alternative

Tipul structurii

Comportamentul in cadrul

perechii de adiacenta

Organizarea sintactica

Conturul intonational

Trecerea din vorbirea directa

în vorbirea indirecta

A. Interogative

totale

Se solicită un răspuns de tipul

da/nu

Comună cu a enunturilor asertive; inversiunea subiect

-predicat

Ascendent; un cuvant din cadrul enuntului

poarta ,,emfaza

interogativa"

Subordonarea faţă de regent prin

conjuncţia non-circumstanţială

dacă

B. Interogative

partiale

Se solicită un răspuns prin care alocutorului i se cere sa dea o

valoare variabilei din întrebare

Prezenţa unui cuvânt

interogativ(pronume / adverb

interogativ); inversiunea subiect

- predicat

Descendent Subordonarea faţă de regent prin

pronume / adverbe relativ-

interogative

C. Interogative alternative

Se solicită un răspuns prin care alocutorului i se cere să facă o selecţie între

doua / mai mulle elemente

Coordonarea adversativa intre

doua propoziţii sau între doua parti de

propozitie

Compus ascendent -descendent

Subordonarea fata de regent prin

conjunctia noncircumstanţială

dacă



prezentate de locutor în întrebare

– Ţi-e frig? / - Da./Nu. – intonaţie ascendentă, marcată grafic prin semnul întrebării

- unul dintre cuvinte poartă „emfază interogativă” - dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei principale, răspunsul exprimă dezacordul sau acordul cu răspunsul în ansamblu; - dacă emfaza vizează predicatul propoziţiei subordonate, răspunsul exprimă dezacordul sau acordul cu un fragment din enunţ.

Ce faci mâine? Vii luni sau marţi?Pleci sau mai stai? – sunt structuri bazate pe coordonarea disjunctivă 4.3. Mecanisme sintactico-semantice: Elipsa: Cum [se explică] de ai întârziat?, Cine [zici că minte], eu? Tematizarea: Cu pixul vrei să scrii? – deplasarea unui conctituent din poziţia

standard la începutul enunţului. Dislocarea: De citit, cine a citit?- mutarea unui constituent şi separarea lui

de restul enunţului. Scindarea: Cine [a fost cel care] a zis asta? – ruperea unei propoziţii în

două, prin introducerea verbului „a fi”. Izolarea: Te duci la el? Sau îi dai telefon?, Ai văzut? Că n-a venit nimeni. Modalizarea: Oare a venit?, Poţi să vii?, Cine să fi fost la uşă?, Pleci? – marcarea atitudinii vorbitorilor prin adverbe, verbe de modalitate, intonaţie. Negaţia: N-a venit? 4.4. Funcţiile enunţurilor interogative:

- funcţionează ca acte de vorbire de tipul „întrebare” - structuri constrânse pragmatic. 4.4.1. Enunţuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul „nonîntrebare”: - interogative retorice: Când nu te-am ajutat eu pe tine? - interogative ofertă/sugestie: Să răspund eu? Să te ajut? - interogative de reproş: Nu trebuia să vii la 7? - interogative de respingere/rejective: Ce curs? Care curs? - interogative de ameninţare: Mai pupi tu invitaţie la film? - interogative ecou: Am cumpărat.... – Ce ai cumpărat? 4.4.2. Acte de întrebare cu sintaxă noninterogativă: - structuri declarative: Ţi-ai luat pantofi noi... [când, de unde, cât] - structuri imperative: Zi dacă ţi-e frig! (Ţi-e frig?) - structuri exclamative: Nu-i frumoasă! – Da, e frumoasă.

Capitolul 2 - Relaţii sintactice


Capitolul 2 – Relaţii sintactice

Relaţia lingvistică exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc

între unităţile lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu semnificaţie (între foneme) sau de unităţi care au calitatea de semn lingvistic (între morfeme/moneme, sintagme, propoziţii) (DŞL).

La nivelul metalimbajului lingvistic, termenii raport şi relaţie sunt

întrebuinţaţi ca aflaţi în sinonimie totală, cu o frecvenţă de utilizare comparabilă (Secrieru, p. 51). Opţiunea pentru unul sau altul dintre aceşti termeni pare să se coreleze cu distinţia sintaxă tradiţională / sintaxă modernă -structuralistă şi generativ – trasformaţională (Iordan, Lrc, 1956; GA II, 1963; Avram, Gramatica…etc folosesc termenul de raport, iar Guţu Romalo, Sintaxa…; Pană Dindelegan, Sintaxa… etc. pe cel de relaţie).

Relaţia, ca pivot şi liant al organizării comunicării prin limbaj, este unitatea a două laturi: una care “conjugă comunicarea, enunţul ca fapt al vorbirii şi faptul comunicat, realitatea pe care o are în vedere, la care se referă” şi alta care “leagă unul de celălalt componentele enunţului” (Guţu Romalo, Sintaxa…, p.35). Prima latură, numită şi relaţia referenţială îndeplineşte o funcţie

logică, asigurând coerenţa faptelor enunţate, fără de care un enunţ nu există în calitate de comunicare. Se poate spune deci că, din perspectivă logico-semantică, relaţiile sintactice reprezintă “interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care se reflectă în planul gândirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (între “obiecte”) şi intrinseci (interioare “obiectelor”, de tipul parte întreg, conţinut – formă, substanţă – calităţi, statice sau dinamice etc.) (Irimia, Gramatica, p. 330). Cea de a doua latură, numită şi relaţie internă sau relaţie structurală, e cea care organizează enunţul, plasându-i componentele şi

conferindu-i, ca urmare, caracterul de structură purtătoare de informaţie. Relaţia internă sau structurală, întâlnită în enunţuri analizabile sau decompozabile (formate din doi sau mai mulţi termeni) reprezintă ceea ce în mod curent se numeşte raport sau relaţie sintactică.

Relaţiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se integrează în nivelul sintactic. Având în vedere diversitatea terminologiei întâlnite în abordarea relaţiilor, cât şi numărul diferit de relaţii discutate în funcţie de fiecare autor, trebuie să facem menţiunea că nu ne propunem aici să prezentăm toate discutate în gramatici ci doar unele, care apar la mai mulţi autori.

2.1. Relaţia de dependenţă

2.1.1. Relaţia de dependenţă/subordonare este relaţia fundamentală în funcţie de care se organizează informaţia care se comunică. După felul în care intră în relaţie elementele participante la respectivul tip de raport sintactic, se poate vorbi despre dependenţă bilaterală şi dependenţă unilaterală.



2.1.1.1.Relaţia de dependenţă bilaterală/interdependenţă este o formă specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc (Sb.+ P.) şi formează nucleul unui enunţ structurat. Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile gramaticale implicate în realizarea funcţiei respective. Interdependenţa sau dependeţa bilaterală (între subiect şi predicat: ambii răspunzând negativ testului omisiunii, subiectul este întotdeauna presupus) reprezintă “forma de dependenţă maximă”. 2.1.1.2.Relaţia de dependenţă unilaterală: în structuri binare şi ternare

- asociază 2 termeni: regentul (care nu poate fi omis) şi adjunctul ( care este omisibil fără să dezorganizeze comunicarea). - se poate manifesta şi în structuri cu 2 regenţi: NP (Casa este mare.), complement secundar (Îl învaţă poezia.), predicativ suplimentar (El vine preot la noi în sat.), circumstanţial opoziţional (În loc de el a venit soră-sa.), cumulativ (Pe lângă el a venit şi soră-sa.), sociativ (Plec împreună cu ceilalţi.), de excepţie (În afară de el n-a mai venit nimeni.).

G.A. L.R. discută poziţia sintactică de atribut circumstanţial ca pe o relaţie de dependenţă complexă: Băiatul, speriat, a luat-o la goană. – adj. este subordonat sintactico-semantic subst., dar depinde semantic şi de verb. Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (regent) sau o propoziţie se subordonează alteia (regentă), când acestea depind gramatical de cuvântul sau de propoziţia respectivă. 2.1.1.3. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de dependenţă:

După nivelul lingvistic la care acţionează, mijloacele care participă la exprimarea relaţiilor de dependenţă pot fi fonetice, morfologice şi sintactice. 1.3.1. Mijloacele fonetice care participă la exprimarea relaţiilor de dependenţă, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt accentul, intonaţia şi pauza (mijloace proyodemice), componente inerente comunicării orale, precum şi semnele ortografice şi de punctuaţie, ocurente în comunicarea scrisă. 1.3.1.1. Accentul pune în evidenţă o anumită silabă, prin durată, înălţime şi intensitate. De exemplu, în enunţul: Iar cérul este tatăl meu, Şi mumă-mea e márea. – funcţia de subiect este deosebită de cea de nume predicativ prin accentul care evidenţiază cuvântele cerul, respectiv marea. Tot prin accent se diferenţiază subiectul de vocativ: Ileana citeşte vs. Ileana, citeşte!

1.3.1.2. Intonaţia, ca variaţie melodică a timbrului vocal, este prezentă în orice act de comunicare orală şi participă nemijlocit la semnificaţiei. La nivel sintactic, intonaţia constituie unicul mijloc de diferenţiere a enunţurilor asertive de cele interogative: Ai ajuns acasă. vs. Ai ajuns acasă?, a enunţurilor interogative de cele exclamative: Cine a mai văzut aşa ceva? vs. Cine a mai văzut aşa ceva! 1.3.1.3. Pauza, ca marcă a limitei unei articulaţii a discursului, se manifestă în zonele de incidenţă ale unităţilor sintactice, asigurând împreună cu accentul şi intonaţia decupajul şi receptarea analitică a enunţului. Astfel, în cazul frazei: Când a plecat el avea zece ani. - decupajul se poate face în mai multe feluri rezultând semnificaţii diferite: Când a plecat el / avea zece ani. sau Când a plecat / el avea zece ani. Pauza poate funcţiona şi ca indice extern de predicaţie: Vorba lungă, boală curată.



1.3.1.4. Ortografia şi punctuaţia operează ca un sistem de semne, stabilite prin convenţie şi care au rolul de „auxiliar grafic al sintaxei” (GA 63, II, p. 483). Semnele de punctuaţie marchează situaţiile gramaticale care intră sub incidenţa intonaţiei şi a pauzei, în aspectul vorbit, iar cele ortografice, cum e cazul cratimei, ajută la deosebirea unităţilor omofone. Atât semnele de punctuaţie, cât şi cele de ortografie reprezintă indicatori operaţionali în procesul de analiză în procesul de segmentare şi în cel de interpretare a funcţiilor sintactice, cu condiţia ca acestea să fie corect folosite în textul scris. Punctul marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze prin coborârea intonaţiei şi instituirea unei pauze: Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea. Solidară cu punctul este, în această situaţie, şi majuscula, ca semn al începutului unei fraze sau a unei propoziţii independente. Virgula, ca marcă a unei pauze scurte, serveşte ca mijloc de delimitare a două propoziţii, a unor construcţii incidente sau care conţin vocative precum şi a două unităţi cu aceeaşi funcţie sintactică. Alina a venit seara. Alina, a venit seara! Două puncte şi linia de dialog indică vorbirea directă în opoziţie cu cea indirectă cu relevenţă în procesul de receptare sau în cel de analiză sintactică. Adu-ţi aminte: - Unde l-ai întâlnit? Adu-ţi aminte unde l-ai întâlnit. Cratima, ca semn ortografic, ajută în operaţia de interpretare a unor unităţi omofone: Scrieţi numele! Scrie-ţi numele! 1.3.2. Mijloacele morfologice au ca formă de menifestare variaţia de expresie a cuvintelor, adică flexiunea. Modalităţile prin care mijloacele morfologice se implică în exprimarea relaţiilor sintactice de dependenţă, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt recţiunea şi acordul. 1.3.2.1 La nivelul propoziţiei: prin acord, recţiune, joncţiune (prepoziţii) şi topică. a. Flexiunea – (schimbarea formei cuvântului), de exemplu, cazurile oblice la substantive sau pronume marchează dependenţa unui cuvânt de altul (culoarea cerului, povestesc copilului, citesc cartea, meseria lui). b. Acordul – adică potrivirea de formă (gen, număr, caz, persoană) între cuvântul subordonat şi regentul său (casă albă, copii sănătoşi). Un tip special de acord (reciproc) se realizează între subiect şi predicat. Acesta din urmă impune subiectului cazul nominativ, iar predicatul se acordă în număr şi persoană cu subiectul (el scrie, ei scriu). Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi, motiv pentru care este considerat un raport de interdependenţă: predicatul stă la persoana şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi mergem la şcoală, Tu eşti inteligent); când numele predicativ este un adjectiv, acesta se acordă cu subiectul în gen şi număr (Rezolvarea este dificilă, Copiii sunt cuminţi). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi principale de propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească de un raport de interdependenţă. Acest acord strict gramatical este singurul care corespunde definiţiei acordului formulate mai sus.



Acordul după înţeles.

Uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv colectiv, urmat de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă prioritate înţelesului şi verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune ideea de pluralitate: Mulţimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s-au terminat la timp.

Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen. Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de o determinare la plural, el poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în propoziţie există un complement distributiv: Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii. Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate sta la plural: Nici unul nu ştiam poezia pe dinafară. Acordul prin atracţie. Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei. Este vorba, în acest caz, de acord prin atracţie: De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său, ci cu numele predicativ: *Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi corect).

*Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă mare – cum ar fi corect).

Aceste construcţii sunt greşite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în ce mai frecvente astăzi: *În ce privesc declaraţiile martorilor, acestea coincid.

*Ce-s cu banii aştia pe masă? Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la normele limbii literare, deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate: A fost odată un moş şi o babă… c. Recţiune - adică subordonatul stă la forma flexionară pe care o impune regentul său (telefonez colegilor (dativ), redactez o scrisoare (acuzativ)). În recţiune termenul regent impune termenului dependent anumite restricţii gramaticale (cazuale şi de selectare a prepoziţiilor). Relaţia de interdependenţă presupune şi recţiune (vb. impune nominalului cazul N); o serie de verbe au regim special prin care impun anumite cazuri: a conta pe, a depinde de; subordonarea faţă de un adj/adv uneori impune cazul D: drag cuiva, util cuiva. G A L R menţionează şi unele adverbe care cer atât D cât şi Ac: El se purta aidoma tatălui său/El se purta aidoma cu tatăl său. 1.3.3. Mijloace sintactice 1.3.3.1. juxtapunere – sau simpla alăturare a celor două cuvinte, fără element de legătură (Radu, fratele meu…, plecăm mâine). Spunem că doi termeni sunt juxtapuşi atunci când sunt plasaţi unul lângă altul, fără ca între ei să existe un element de coordonare sau de subordonare. Aceşti termeni pot fi cuvinte, grupuri de cuvinte sau propoziţii: De pe faleză admiram cerul, marea, apusul de soare.

El intră ca o furtună, se repede la telefon, formează un număr. El a ajuns foarte târziu: avusese o pană de cauciuc.



1.3.3.2. joncţiunea – legătura se realizează prin prepoziţii care preced cuvântul subordonat (floare de cireş, vine spre casă, apare la geam, vorbeşte despre tine). 1.3.3.3. aderenţa – mijlocul prin care o unitate sintactică dependentă intră în relaţie cu un regent, prin simpla laăturare, fără a implica prezenţa unor mărci gramaticale sintetice sau analitice. Se manifestă numai la nivel sintagmatic şi angajează, în general, părţi de propziţie exprimate prin părţi de vorbire neflexibile. Prin aderenţă se exprimă, spre exemplu, dependenţa unui adverb faţă de un regent verbal, nominal sau adjectival: Toamna se numără bobocii. Vorbeşte repede. Mersul cu faţa înapoi îl ameţeşte. Era condus de sentimente profund umane. 1.3.3.4. topica – sau ordinea cuvintelor poate marca funcţia sintactică a acestora, de exemplu, în: Lupul vede oaia. - lupul este subiectul (în nominativ), iar oaia este complement direct (în acuzativ). În: Oaia vede lupul, raporturile sunt inversate. 1.3.2. La nivelul frazei: Ca elemente de relaţie specifice frazei, pronumele şi adverbele rel au statut de conectori şi se clasifică în relativizatori (determină „încastrarea” propoziţiilor relative în structura sintactică a propoziţiilor regente) şi relatori (realizează legarea unor propoziţii relative periferice de regente). Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea subordonării prin intonaţie şi pauză (Vrei să te ajut, ajută-mă!, Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea.) La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin: a. conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: Vrem să plecăm în excursie la munte.

Mi-a spus că a reuşit la examen. N-a venit astăzi, din cauză că este bolnav.

b. pronume şi adjective relative sau nehotărâte compuse cu cele relative: Nu se ştie cine a spart geamul clasei noastre.

Arată-mi care este camera de oaspeţi. Adu-mi orice cărţi crezi tu că m-ar interesa.

c. adverbe relative sau nehotărâte compuse cu cele relative: Nu mi-a spus unde a plecat.

Vin să te văd când ieşi din spital. Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.

d. rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin juxtapunere, deci fără element de legătură: Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi spun secretul).

Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa). În aceste cazuri, raportul de subordonare este marcat şi de o intonaţie

specială.

2.2. Relaţia de nondependenţă Relaţia de nondependenţă/coordonare se stabileşte între minimum

2 unităţi situate la nivelul aceleiaşi structuri sintactice. Propoziţiile şi elementele dintr-o propoziţie sunt în coordonare când se află din punct de vedere sintactic pe acelaşi plan (deci nu depind gramatical



unul de altul) şi sunt legate între ele printr-o conjuncţie coordonatoare: şi, sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar, deci, fie etc. Atât la nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei, coordonarea se realizează prin aceleaşi mijloace: - conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare: I-am telefonat de multe ori, dar nu l-am găsit.

Solicitările de adeverinţe, precum şi reclamaţiile, se depun la primul ghişeu.

- juxtapunere, adică alăturarea elementelor coordonate: Din piaţă am cumpărat fructe, zarzavaturi şi ce mai era necesar.

L-am căutat peste tot, nu dau de el, nu ştiu unde ar putea fi. Elementele coordonate sunt, în principiu, din aceeaşi clasă gramaticală (de ex., substantiv + substantiv, adjectiv + adjectiv, adverb + adverb, propoziţie + propoziţie) şi au aceeaşi funcţie sintactică:

Sora şi fratele meu sunt studenţi. Cred că el este bolnav sau foarte obosit. Am căutat, dar nu am găsit nimic.

Se întâmplă însă ca o propoziţie să fie coordonată cu un cuvânt din regentă, care are aceeaşi funcţie sintactică cu aceasta: Iată un eveniment neprevăzut şi care poate răsturna situaţia. Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă prin să este, de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă: Îţi cer linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc. Deşi literară, această exprimare este de obicei evitată, iar vorbitorii

preferă să spună: Îţi cer linişte şi timp să mă gândesc. De obicei, propoziţiile aflate în coordonare cu şi sunt de acelaşi tip: fie enunţiative, fie interogative, fie exclamative: Ţi-am spus cum s-a întâmplat şi trebuie să mă crezi (şi nu *Ţi-am spus cum s-a întâmplat şi crede-mă!) sau Am auzit ce-ai spus şi mă întreb cum vei proceda (şi nu *Am auzit ce-ai spus şi cum vei proceda?). Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia ideea de coordonare : şi…şi, ba…ba, nici…nici, fie…fie, sau…sau : Am cumpărat şi mere şi struguri. Îl găseşti fie la facultate, fie acasă. Uneori, mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, conjuncţiile şi /sau apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate: Dacă cineva are o casă şi/sau mai multe terenuri de construcţie, legea spune că…. Prezenţa lui dar, în calitate de element coordonator adversativ poate induce modificări sintactice şi/sau semantice secvenţelor care îl precedă, cum ar fi: - tautologia:

De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată. - repetiţia:

Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul. - inversiunea subiectului cu predicatul:

Zice el, dar nu are dreptate. Există situaţii în care dar exprimă un raport conclusiv, nemaiputând fi substituit cu însă şi având sensul „deci”:Să plecăm dar (= deci să plecăm). „Trăsături universal valabile – spune Stati (Teorie…,p.166) – n-au fost încă descoperite (topica părţilor de propoziţie, posibilitatea inversării ordinii propoziţilor ş.a. pot fi considerate indici formali în anumite limbi), iar criteriul formal folosit în mod curent este diferenţa dintre mijloacele introductive”.



În cazul lipsei elementului introductiv, gramaticile tradiţionale disting coordonarea de subordonare numai sau aproape numai după înţeles. GA (II, 1963, p.233) dă următoarea indicaţie: „De câte ori e posibilă interpretarea unor propoziţii juxtapuse drept coordonate, această interpretare trebuie preferată, întrucât pe de o parte se bazează pe existenţa unor situaţii sigure de folosire a juxtapunerii în coordonare, iar pe de alta este mai uşor de demostrat, operaţia de “subînţelegere” a unei conjuncţii fiind aici mult mai simplă”. În distingerea coordonării de subordonare trebuie avut în vedere “felul cum este formulată comunicarea, construcţia ei gramaticală”, deoarece, “altminteri, în ce priveşte înţelesul se pot găsi (Avram, Gramatica…, p. 239) asemănări între unele unităţi concrete coordonate şi altele subordonate (de exemplu, nuanţe cauzale, finale, temporale sau condiţionale la unităţile coordonate copulativ), sau chiar între unele raporturi – ori specii de unităţi – ,în ansamblul, din cele două categorii opuse în principiu (raportul de coordonare copulativ şi cel de subordonare cumulativ; raportul de coordonare adversativ şi cel de subordonare concesiv sau opoziţional; raportul de coordonare conclusiv şi cel de subordonare consecutiv)”. “Atingerile semantice” dintre unele coordonate şi unele subordonate (între adversative şi concesive) şi între concluzive şi consecutive au fost semnalate, cu mult înainte, de către Al.Graur, care vedea în acest fapt dovada că nu există limite tranşante între coordonare şi subordonare. Relaţia de coordonare se întâlneşte deopotrivă între unităţile propoziţiei, ale frazei sau chiar între fraze. Specificul acestei relaţii rezidă în aceea că “unităţile aflate în conexiune sunt situate pe aceeaşi treaptă, cu alte cuvinte nu sunt ierarhizate sintactic, şi asta pentru că, în acest caz, nu există dependenţă gramaticală” (Teodorescu, Curs…, p.81). Aserţiunea că relaţiile de coordonare se pot stabili între oricât de mulţi termeni, fiind, aşadar, seriale, vizează, în fapt, coordonarea copulativă şi, parţial, disjunctivă, nu însă şi coordonarea adversativă şi cea concluzivă, care sunt binare. Coordonarea se realizează între unităţi (părţi de propoziţie / propoziţii) de acelaşi fel (omogene) – frecvent sau feluri diferite (eterogene) – mai rar (şi dacă se referă la acelaşi cuvânt / regentă). În cazul unităţilor de feluri diferite, variată şi firească este numai coordonarea copulativă, celelalte raporturi fiind slab reprezentate. La nivelul frazei, coordonarea se poate realiza şi între o propoziţie secundară şi o parte de propoziţie a regentei. Mijloacele de expresie ale relaţiei de coordonare sunt joncţiunea (conjuncţii coordonatoare şi, rar, elemente prepoziţionale sau adverbiale), juxtapunerea şi, ca mijloc însoţitor, intonaţia. După natura logică a relaţiei dintre unităţile care se leagă, lucrările de sintaxă împart coordonarea în subtipurile: 2.2.1. Coordonarea copulativă Coordonarea copulativă se realizează între unităţi care se asociază simultan sau succesiv. Mijloacele de realizare sunt: a) joncţiunea, materializată prin: conjuncţiile şi, nici (folosite şi corelative, respectiv adverbial), locuţiunile conjuncţionale atât… cât şi, ca şi, dar şi, nu numai…, ci(şi), precum şi, prepoziţia cu, locuţiunile prepoziţionale şi cu, împreună cu adverbele darămite, necum, plus;



b) juxtapunerea c) combinarea joncţiunii cu parataxa. În cazul propoziţiilor, cele cu acţiuni simultane au, în general, topică liberă (exceptând pe cele în care apar corelativele atât… cât şi, nu numai… ci şi sau reliefarea unor gradaţii), iar cele cu acţiuni succesive au topică fixă, impusă de logică:

Zâmbi către cei din jur şi muri liniştit. *Muri liniştit şi zâmbi către cei din jur.

Faptul că între propoziţiile copulative - mai ales când exprimă acţiuni succesive – pot exista nuanţe de sens caracteristice subordonării (Du-te şi te culcă-finală / Mă supăr şi plec – condiţională, Daţi-mi un exemplu concret şi vă aprob – condiţională şi finală) , “nu schimbă calitatea formală de coordonate copulative a propoziţiilor respective” (Avram, Gramatica..., 329). Exemplele citate se înscriu între situaţiile care evidenţiază dificultatea interpretării categorice a unor propoziţii juxtapuse.

Putem întâlni cazuri în care conjuncţia şi să preceadă o incidentă ducând astfel în eroare: Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presă şi în discursuri (şi eu nu le urmăream)plutesc în aer, ţi se insinuează fără să vrei... (M. Preda, Viaţa ca o pradă).

2.2.2. Coordonarea disjunctivă Coordonarea disjunctivă se realizează între unităţi ale căror

conţinuturi se exclud reciproc, fiind, altfel zis, supuşi unei opţiuni. Când sunt mai multe unităţi (de regulă sunt două), tot una singură

indică valabilul momentului dat. Mijloacele de realizare sunt: a.conjuncţiile sau, ori, fie şi locuţiunea conjuncţională fie că, folosite între termeni sau corelate b. juxtapunerea combinată cu joncţiunea, când termenii sunt mai mult de doi: Greşeala poate să fie a mea, a d-tale ori a d-sale. Topica unităţilor disjunctive este liberă, dar, când una e pozitivă, iar cealaltă negativă, apare preferinţa pentru ordinea pozitiv-negativ:

Citeşti sau nu citeşti ? De observat că – aşa cum se precizează şi în GA (II,1963, p.246) – „cu cât numărul unităţilor sintactice coordonate disjunctiv este mai mare, cu atât opoziţia, raportul de excludere reciprocă slăbeşte, ajungând să se confunde cu raportul copulativ”, cum demonstrează exemple de felul următor:

Când uităm un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut interes s-o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă întâmplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul.

O apropiere de raportul copulativ avem – se spune în acelaşi loc al lucrării citate mai înainte – “şi atunci când unităţile coordonate sunt numai două, dacă nu există obligaţia de a alege o singură situaţie”, ca în exemplul: Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog să porunciţi. (Sadoveanu) la care răspunsul ar putea fi doresc şi una şi alta sau nici una, nici alta. Rezultă că, în exemple cum sunt cele de mai înainte, opţiunea pentru raportul disjunctiv se justifică prin faptul că unităţile respective sunt simplu construite.

2.2.3.Coordonarea alternativă Coordonarea alternativă apare la Irimia (Gramatica…, p. 499-500).



Deşi o tratează ca tip distinct, Avram (Gramatica…, p.320 şi 331), nu uită

să-i precizeze poziţia intermediară între raportul copulativ şi cel disjunctiv, în sensul că după înţeles se leagă de cel copulativ, iar după construcţie de cel disjunctiv (vezi p.239): Spunea ba una, ba alta.

2.2.4. Coordonarea adversativă Coordonarea adversativă se manifestă între unităţi prezentate ca aflându-se în opoziţie, fără excludere. Opoziţia se realizează doar între doi termeni, funcţiile sintactice fiind, de obicei, aceleaşi sau, rar, diferite (Învaţă noaptea, dar bine). Mijloacele de realizare sunt: a. joncţiunea, respectiv prin conjuncţiile dar, iar, însă, şi: “Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e” (Eminescu), cărora li se adaugă locuţiunile conjuncţionale numai că, în schimb (Irimia, Gramatica…, p.501-502), adverbul cât, corelat sau nu cu atât: Nu mi-e ciudă de pagubă, cât de prostia mea; Nu atât greşeala, cât nepăsarea ta mă supără (Avram, Gramatica…,p. 320). b. juxtapunerea – rar, când unul dintre termeni este negativ: Nu carte, bani îi trebuie; N-a telefonat, a scris (Avram, Gramatica…p.320 şi 331) În Gramatica pentru toţi (p.332), Mioara Avram face următoarea precizare

privitoare la elementele de legătură: “Adverbe ca dimpotrivă, totuşi şi locuţiunile adverbiale cu toate acestea, în schimb pot apărea ca mijloace de întărire a opoziţiei atât la coordonarea adversativă realizată prin juxtapunere (N-am neglijat, dimpotrivă m-am interesat zilnic) – situaţie în care sunt confundate uneori cu elemente joncţionale - , cât şi la cea realizată prin conjuncţii, alături de care sunt mai mult sau mai puţin redundante (ci dimpotrivă, dar/însă în schimb, dar/însă/şi totuşi/ cu toate acestea).” De menţionat că dar însă nu este o conjuncţie compusă, ci o construcţie pleonastică. Topica unităţilor adversative este fixă, respectiv cea precedată de elementul relaţional ocupă locul al doilea. Dintre conjuncţii, spun aproape toate lucrările de sintaxă, cea mai folosită în raportul adversativ este ci. 2.2.5.Coordonarea opozitivă

E menţionată de Irimia (Gramatica…, p.502-506), care o conideră ca având drept marcă proprie conjuncţia ci, căreia i se adaugă şi, iar (numai când al doilea termen are formă negativă) şi nu atât… cât:

Nu e,l ci fratele lui e cel care trebuie să răspundă. Nu atât filmul, cât cartea m-a impresionat.

2.2.6. Coordonare concluzivă În cadrul acestei relaţii, cea de a doua unitate exprimă concluzia

rezultată din conţinutul celei dintâi. Se stabileşte doar între doi termeni, exprimându-se prin:

a. joncţiune, cu aşadar, (şi)deci, (şi)prin urmare, în concluzie, ca atare, (care)va să zică etc.; elemente având un statut controversat (conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale sau adverbe), b. juxtapunere - numai între propoziţii (Eşti major, descurcă-te singur);

c. pauza. Unitatea care exprimă concluzia are topică fixă: nu poate sta decât pe locul al doilea. După Şerban (Teoria…,p.105-107), nu poate exista un astfel de

raport între termenii propoziţiei, deoarece construcţiile cu deci, adică, aşadar etc. sunt apoziţionale sau referenţiale, în terminologia adoptată de autor.



De menţionat că şi GA (II, 1963, p.225) şi Avram (Gramatica…,

p.321) recunosc faptul că, de cele mai multe ori, partea de propoziţie concluzivă are şi sens explicativ faţă de coordonata ei.

Aspecte comune mai multor tipuri de coordonate

În utilizare, mijloacele joncţionale enumerate se diferenţiază, fiind, în anumite cazuri, preferate, limitate sau chiar restricţionate.

În plus, mai pot fi observate şi situaţii ca următoarele:

nerepetarea unor componente comune (părţi de propoziţie: Cumpăr şi vând marfă bună,

constituenţi identici din structuri asemănătoare: Am ascultat şi înţeles întreaga poveste sau a elementului introductiv subordonator (Înţeleg că ştii, dar nu vrei să ştii / dar nu vrei să spui);

realizarea coordonării doar între elementele relaţionale în cazul subordonatelor diferite care au acelaşi predicat:

A sosit1 / când2 / şi unde nu credeam3 Este iubit1 / deşi2 / sau pentru că este sever3.

2.1. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de coordonare: joncţiune, joncţiune (parataxă). 2.1.1. Joncţiunea: copulativă (indică o asociere: şi- în enunţuri de

factură orală este asociată frecvent relaţiei semantice de scop/consecutiv: Du-te şi cumpără pâine./Şi atunci ea i-a tras una şi s-a înroşit pe loc-, cât şi, precum şi, cum şi; uneori se pot asocia propoziţii circumstanţiale de tip diferit: Din moment ce ne-am terminat treaba şi dacă toţi suntem de acord, putem lua o scurtă pauză.), disjunctivă (alegere, selectare: sau, ori, fie, au), adversativă (opoziţie: iar, dar, însă, ci, or, ba, numai cât), concluzivă (urmare, consecinţă: aşadar, deci, carevasăzică/vasăzică, ca atare, de aceea, în concluzie, în consecinţă, prin urmare; pot fi uneori precedate de conjuncţia copulativă şi: A greşit şi deci trebuie ajutat să se îndrepte.). Se pot discuta şi tipuri aparte de coordonare: coordonarea alternativă (Ba râde, ba plânge.), coordonarea opozitivă – subtip al celei adversative (Îi spunea toate acestea nu pentru a-l speria, ci pentru a-l convinge.).

Conjuncţiile corelative includ, uneori, adverbe: atât...cât şi, nu numai...ci şi, aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba, nici...nici.

2.1.2. Juxtapunerea: în absenţa conectorilor, coordonarea este redată de pauză marcată grafic prin virgulă

2.2. Relaţia dintre coordonare şi subordonare Nu se pot stabili limite tranşante din punct de vedere al informaţiei pe care o transmit: A plecat la timp, dar tot a pierdut trenul. – Deşi a plecat la timp, tot a pierdut trenul.

2.3. Relaţia de echivalenţă /apozitivă

Relaţia de echivalenţă/apozitivă se stabileşte între cel puţin 2 termeni cu identitate referenţială, oricare dintre ei fiind omisibil.

Alăturarea a 2 unităţi coreferenţiale poate corespunde unei relaţii de echivalenţă: Capitala, Bucureşti, ..., sau de dependenţă: Oraşul Bucureşti...

În construcţii de tipul Cartea Mariei, prietena mea, ..., deşi relaţia este de echivalenţă în plan semantico-referenţial, nu poate fi omis decât termenul nemarcat sintactic.



Apoziţia este un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia şi explică, detaliază un alt cuvânt:

Câinele lui, un lup, îl însoţea pretutindeni. Am plecat cu Alexandru, vărul meu dinspre mamă.

Gramaticile tradiţionale tratează apoziţia în capitolul Atribut, numind-o atribut apoziţional. Deşi în cele mai multe cazuri cuvântul reluat şi explicat este un substantiv, apoziţia depăşeşte sfera atributului, adică termenul explicat poate fi un adverb, un verb, un adjectiv etc: L-am auzit lamentâdu-se, adică plângându-se de felul cum era tratat.

L-au găsit a doua zi tot acolo, adică în şanţ. Şi deodată a apărut el: nenorocitul, hoţul, condamnatul, cel dispreţuit de toţi. Gustul fructului era ciudat, adică dulce-amărui.

Cât priveşte cazul, de regulă, apoziţia care explică un substantiv sau un pronume este în cazul nominativ. Mai rar, ea poate repeta cazul cuvântului explicat, dar această exprimare este învechită, populară sau apare în limbajul poetic: I-a lăsat o casă moştenire lui Radu, lui fecioru-meu. Uneori apoziţia este anunţată de un adverb explicativ: adică, anume, bunăoară, ca:

Am doi fraţi, anume Radu şi Mircea. Ai putea să-mi dai un ajutor, bunăoară la spălat vasele.

Astfel de situaţii se întâlnesc în limba familiară, vorbită. Explicaţia sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelul unor propoziţii, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncţii (ca, să, ca…să), pronume relative (mai ales ceea ce) sau adverbe relative:

Mi-a venit o idee: împachetăm şi plecăm imediat. A venit cu o propunere: să renunţăm la cumpărarea casei şi să luăm o maşină. M-a minţit cu neruşinare, ceea ce m-a înfuriat.

Ca şi în cazul apoziţiei, propoziţia cu această valoare poate fi anunţată sau nu de un adverb explicativ:

A început să se poarte ciudat, adică încearcă să mă evite. S-a pregătit temeinic pentru concert, adică a exersat şi a compus piese noi.

Referindu-ne la locul apoziţiei, trebuie menţionat faptul că atât apoziţia

cât şi propoziţia cu această valoare se plasează întotdeauna după cuvântul pe care îl explică.

Apoziţia a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o serie de controverse. Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe abordări, după cum relaţia dintre termenul de bază şi termenul apozat a fost interpretată ca fiind de natură sintactică, semantică sau pragmatică.

2.2. Pespective de abordare a apoziţiei 2.2.1. Pespectiva sintactică În majoritatea abordărilor tradiţionale, apoziţia a fost considerată o

unitate sintactică şi, potrivit celor două raporturi sintactice dintr-un enunţ, a fost apropiată de subordonare, respectiv de coordonare.

2.2.1.1.Subordonarea Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o

relaţie de dependenţă unilaterală; termenul în apoziţie intră în relaţie cu enunţul numai prin intermediul bazei, de care depinde. Apoziţia este, aşadar,



atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul termenului determinat sau acordat în caz cu acesta. (GA, II, 1963:128).

2.2.1.2. Coordonarea Identitatea sintactică a termenilor, distribuţia identică, posibilitatea

intervertirii lor sau posibilitatea inserării unei conjuncţii coordonatoare sunt argumente care apropie construcţiile apozitive de cele coordonate. (Coteanu – subordonatele explicative)

2.2.2. Perspectiva semantică Admiţând natura non-sintactică a raportului dintre termenii unei

sintagme apozitive, susţinătorii perspectivei semantice teoretizează independenţa constituenţilor. Aceştia apar într-un raport negramatical, non-sintactic, argumentat printre altele, la nivelul expresiei, de poziţia parantetică în care apare apoziţia. Apoziţia nu este actant, nu este funcţie (subordonată), ci duplicatul, termenului prim şi a funcţiei acestuia.

2.2.2.1. Nondependenţa (apoziţia în ipostaza de comentariu al unui referent fixat) Termenii relaţiei apozitive desemnează acelaşi referent realizând o

echivalenţă referenţial-sintactică (Guţu Romalo, Sintaxa, 162). P. Diaconescu (p. 97) defineşte apoziţia ca un tip de reluare: fiind o

reluare a bazei, apoziţia nu intră în raporturi sintactice propriu-zise de subordonare sau coordonare cu aceasta.

2.2.2.2. Adordonarea (apoziţia ca tip de expansiune semantică)

Orice enunţ presupune un proces de ordonare a cuvintelor relizat prin două relaţii:

- adordonarea (unităţile se distribuie în structuri lineare) şi -subordonarea (unităţile se integrează în structuri ierarhice) - I Diaconescu (Relaţii, 127-205). Termenul de adordonare îşi găseşte un corespondent în conceptul de

non-dependenţă, teoretizată de Guţu-Romalo (1973: 41-45) reunind coordonarea şi apoziţionarea. Deşi forme ale aceloraşi legături asintagmatice, afuncţionale, aceste două relaţii sunt foarte diferite: apoziţionarea reuneşte unităţi identice, din punct de vedere referenţial, în timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite. În funcţie de conţinutul său şi de mijloacele de expresie, apoziţionarea poate fi realizată prin apoziţie, reluare sau repetiţie.

2.2.3. Perspectiva pragmatică Perspectiva interpretativă revine, însă, din ce în ce mai frecvent, în

câmpul cercetărilor privind apoziţia. Apoziţia este considerată un tip de relaţie contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei întâlnindu-se prin comunitatea referentului (Irimia, Gramatica, p. 510).

În cercetările recente, apoziţia începe, aşadar, să fie considerată ca un fapt eminamente discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil de conceput exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variază considerabil de la un tip de discurs la altul, în funcţie de locutor. 2.2.4. Perspective noi de abordare a apoziţiei

2.2.4.1. În cercetările actuale, sunt reconsiderate criteriile tradiţionale şi se restrânge câmpul sintagmelor apozitive la cele adnominale (cu incidenţă nominală). Noua perspectivă presupune şi o definiţie distinctă, după cum urmează:

Apoziţia ca predicaţie a) predicaţie externă (un argument poate primi calitate predicativă şi în exteriorul



sintagmelor nominale); b) predicaţie secundă (apoziţia este element subordonat predicaţiei primare);

c) predicaţie non-focalizantă (structuri neemfatizate, neintegrate sintactic);

Apoziţia ca relativă redusă - apoziţia este un tip de predicaţie atributive (se redă printr-o parafrază cu „a fi”);

Apoziţia ca act discursiv - apoziţia codifică atitudinea locutorului faţă de propriul mesaj;

- apoziţia este un act de limbaj, o strategie discursivă care comandă selecţia lexico-semantică;

2.2.4.2. Trăsături sintactico-semantice Apoziţia este o expresie denominativă disjunctă, formată dintr-un suport autonom sintactic şi semantic şi un aport, termen descriptiv, detaşat. Aportul, termenul apozat, prezintă următoarele caracteristici: funcţionează într-un grup endocentric, este un determinant suprimabil, nonrestrictiv (complinire exterioară bazei), un termen descriptiv detaşat, reprezintă o predicaţie cu incidenţă nominală şi provine dintr-o relativă prin reducerea copulei şi a relatorului pronominal.

2.2.5. “False apoziţii”: elevul X În cercetările mai recente din lingvistica franceză sunt delimitate apoziţiile

neizolate, „închise”; ele presupun un prim termen generic, cu sferă noţională largă şi un al doilea care restrânge această sferă. Diferenţele dintre cele două elemente ale sintagmelor apozitive sunt multiple şi pot fi dispuse corespunzător.

a) Suportul

este autonom, din punct de vedere sintactic;

ocupă o poziţie referenţială în enunţ;

în planul informaţional admite o expansiune de natură semantică nonrestrictivă

(care să nu restrângă validitatea predicaţiei primare);

la nivel pragmatic presupune, din partea receptorului mesajului, intuiţia unui

scenariu interpretativ, contextual. b) Aportul

este un termen descriptiv detaşat;

constituie o “celulă referenţială” alături de suport având o referinţă virtuală);

nu poate modifica vericondiţionalitatea predicaţiei primare (ocupă o poziţie

periferică în structura argumentală a enunţului);

este modalizabil; Părinţii, aproape/probabil/întrucâtva unicul său sprijin, îl aşteptau.

poate fi antepus sau postpus: - apoziţii la dreapta

L-a revăzut pe Alex, prietenul meu. - apoziţii la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument şi rol sintactic şi discursiv special: de deschidere frastică;

Prieten de nădejde, Radu m-a ajutat.

are funcţia generală de a predica proprietăţile controlorului său (indice iconic al



domeniului controlorului său);

poate fi însoţit de mărci grafematice (virgula (,), două puncte (:), semnele

citării (“ ”), parantezele rotunde ( ), liniuţe de pauză (- …-), punctele de suspensie (…) semnul egal (=), prozodemice (pauza, accentul) sau de „apozeme” (selectate în funcţie de semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu baza).: Tot satul: oameni, copii, câini se strânsese. (Caragiale) Toată suflarea omenească – de la copii până la bătrâni – a fost prezentă. Tipuri de apozeme: - argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precum; Păsările răpitoare, bunăoară uliul, vulturul, au văzul foarte dezvoltat. - metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai exact, pe româneşte; Neparticiparea ta, mai bine zis absenţa nemotivată, l-a supărat. - de specificare: de obicei, de regulă, în general, în particular, în realitate, de fapt, în speţă, în fond, mai ales, mai cu seamă, mai exact, mai precis, îndeosebi, în special; Elevii, mai ales cei mici, au fost entuziasmaţi. - explicative : respectiv, anume, adică, sau; Acidul acetic sau oţetul intra în compusul chimic. Sau îşi pierde calitatea de conjuncţie coordonatoare disjunctivă şi devine adverb într-o structură apozitivă, marcând identitatea semantică dintre apoziţie şi bază. - modalizatoare: poate, probabil, cu siguranţă, în mod sigur, desigur, probabil; Un coleg, probabil un student mai bun, l-a depăşit. Vorbitorul transpune baza care aparţine unui alt registru stilistic, în propriul său registru, printr-un verb de tip “dicendi” - a zice, a spune: aş zice, cum se zice, s-ar putea spune: Sentimentul de disponibilitate şi chinuitoare hotărâre, s-ar putea spune de nedeterminare, rămase acelaşi. (Ivasiuc) Fuga de la faţa locului, s-ar fi cuvenit să zic laşitatea, nu este de iertat. A redactat o lucrare slabă, o capodoperă că să zic aşa.

Unitatea sintactică Dunărea, din sintagma fluviul Dunărea stă întotdeauna în cazul Nominativ, mai precis într-un fals Nominativ, ceea ce explică şi denumirea de falsă apoziţie. Invariabilitatea atestă că termenul respectiv nu stă sub semnul regimului cazual, impus de termenul prim. Puşcariu consideră că aceste construcţii cad sub incidenţa unui „casus generalis”, „non- casus”(Hodiş, 1990:16). Acest tip de apoziţie are la bază, prin urmare, o relaţie restrictivă, de incluziune: luna mai, vocala a, cifra trei. Baza este gen, iar unitatea apoziţie - specie. Din punct de vedere semantic, construcţie îndeplineşte o funcţie denominativă. Astfel, în calitatea de bază apare, prin urmare, orice substantiv (apelativ) individual: - nume de filiaţie sau de rudenie naturală:

bunicul Manole, unchiul Vasile, mătuşa Mărioara; - nume de adresare oficială sau familiară:

domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;



- nume profesiuni: doctorul Popescu, inspectorul Neamţu, poetul Coşbuc;

- nume de locuri: continentul Europa, judeţul Vîlcea, lacul Amara;

- nume de instituţii sau asociaţii sociale, politice sau culturale: Editura Univers, Universitatea Craiova;

- nume de opere: poemul Luceafărul, romanul Răscoala;

- nume care desemnează diviziuni temporale: secolul douăzeci, anul 1821;

- sintagme aparţinând stilului ştiinţific: modul indicativ, punctul P.

2.4. Relaţia de incidenţă

Multe gramatici tratează incidenţa ca pe o relaţie sintactică aparte, motiv pentru care deschidem aici această problematică deşi incidenţa va mai fi menţionată şi în celelalte capitole, în conformitate cu gramaticile mai noi (G A L R), care discută problema ca pe un tip aparte de structură sintactică. Inserţiile incidente au intrat relativ târziu în atenţia specială a sintacticienilor noştri. GA, II, 1963 este prima lucrare care tratează cuvintele şi construcţiile incidente într-un capitol aparte. Dicţionarele lingvistice străine şi româneşti precizează că e vorba de elemente parantetice, fără cuvânt de subordonare sau, altfel spus, nelegate sintactic, incluse în componenţa altei structuri pe care o întrerup. Ceea ce numim elemente parantetice se prezintă sub formă de cuvânt, îmbinare de cuvinte, propoziţie (principală sau secundară) şi chiar frază. De o relaţie sintactică aparte, numită relaţie sintactică zero sau raport de incidenţă, s-a început a se vorbi odată cu lucrările: Trandafir, Probleme… şi Dimitriu, Gramatica… Iordan – Robu, LRC, vorbesc de o relaţie de interdependenţă bilaterală mediată iar Diaconescu, Sintaxa…de o relaţie de adordonare. Referirile la elemente incidente, făcute de GA,II, 1963 şi Avram (Gramatica…, p.326-327) reţin cam aceleaşi aspecte:

- perturbă caracterul unitar al unei propoziţie sau fraze; - nu se leagă sintactic de propoziţia sau fraza în care apar;

- reprezintă o comunicare marginală, de sine stătătoare, aflată pe alt

plan faţă de comunicarea de bază, în sensul că vorbitorii sunt diferiţi (povestitorul şi un personaj) sau că vorbitorul unic introduce în comunicarea sa elemente de adresare, de atitudine, de explicaţie. Pentru cei mai mulţi autori, elemenle incidente nu pot fi concepute în mod logic ca unităţi sintactice “de sine stătătoare” şi nici nu pot fi detaşate de context, cum spune GA, II (p.422).

Argumentul este următorul: în comunicarea de sine stătătoare, aprecierea, gradul de convingere, explicaţia (adică tocmai ceea ce justifică incidenţele) nu mai pot fi acceptate ca atare, întrucât sunt concepte care presupun o relaţie; se fac în legătură cu ceva, în cazul nostru cu conţinutul unei părţi sau al întregului din comunicarea de bază.

Scoasă din context, adică în absenţa enunţului primar, incidenta devine “un segment de vorbire fără stabilitate” (Diaconescu) sau rămâne suspendată “ca expresie a unui enunţ destructurat”: [“Aveam cinsprezece ani, dar îmi simţeam gândirea milenară ] (sentiment miraculos care se



micşorează pe măsură ce începem să trăim) [ şi îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu”] (Preda). Articulaţi în limitele unităţii enunţării, termenii implicaţi în relaţia de incidenţă sunt (Irimia, Gramatica…, p.520) “enunţuri cu grade diferite de autonomie”. După Irimia (loc. cit.), situaţia se prezintă în felul următor:

- termenul primar, baza enunţării, este indispensabil autonomiei şi integrării enunţului complex; - termenul secund poate lipsi, fără consecinţe asupra enunţului primar; absenţa lui reduce enunţul complex la enunţul primar (simplu):

“Cine sunt eu?” [ fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.] - absenţa termenului primar duce la una din următoarele două situaţii:

a. nu are consecinţe asupra autonomiei termenului secund ca în exemplul:

[“Mi-am spus că poate el e refugiat ardelean ] (de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e bucureştean) [şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în faţa lui”]

b. subminează autonomia termenului secund, ca în exemplul: [ “Cine sînt eu ? “ ] fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte. Se poate spune deci că nu întotdeauna incidenta reprezintă o

comunicare de sine stătătoare. În ce priveşte expresia, relaţia de incidenţă se manifestă prin mijloace

prozodemice: pauza - mijlocul principal şi intonaţia. După unii autori, legătura sau articularea enunţurilor implicate într-o relaţie de incidenţă se poate face şi prin elemente joncţionale, unele proprii coordonării, altele proprii subordonării (Irimia, Gramatica…, p.522):

„Aici vrând-nevrând trebuie să mă urmezi – şi aceasta îţi va fi pedeapsa – într-o lungă controversă”.

„Numai în grădina ursului – dacă-i fi auzit de dînsa – se află salăţi de aceste”.

Fiind vorba de planuri diferite, se înţelege că elementele de relaţie nu mai pot avea relevanţa întâlnită la coordonare şi subordonare (Diaconescu, Sintaxa…, p.390).

De fapt, nu e greu de observat că, în enunţurile în care termenul incident e precedat de conjuncţie, pauza anulează caracterul coordonator sau subordonator al acesteia (Irimia, Gramatica…, p.523).

Elementele joncţionale aflate la începutul incidentei sunt, într-un fel, suspendate, deoarece trebuiau să realizeze legătura de coordonare sau subordonare cu o unitate tot incidentă, pe care vorbitorul n-a mai exprimat-o. O situaţie aparte ar putea s-o reprezinte aşa-numita “incidentă legată” la dreapta (Irimia, Gramatica…, p.523). Ne pregăteam să trecem dunărea cu bacul (căci de curând îl puseseră iar în funcţiune). Destul de des, în articularea enunţurilor e preferat un procedeu semantic, respectiv utilizarea unui pronume sau adverb prin care se reia termenul implicat în comentariu: “Acesta se întreabă sincer cum un om aşa de mediocru ca arhitectul – asta era spaima lui – poate fi profesor - în învăţământul superior” (Călinescu) “Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă” (Preda).



Formula reluării termenului implicat în comentariu prin pronume sau adverb caracterizează îndeosebi sintaxa limbii vorbite (Diaconescu, Sintaxa…, p.390). Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului, reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei: Nu ştiam, mi-a răspuns el, că a fost arestat.

Nu cred, zău, că el este de vină. Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziţii de explicare sau de

atitudine. Acestea se numesc construcţii incidente. O propoziţie incidentă ca zise el, cred eu, mă gândesc se reduce

adesea la un verb şi la subiectul acestuia, care este frecvent plasat după verb, este inversat: Tu ai dreptate, zise el, nu e om cinstit.

N-o să regreţi, cred eu, că am dreptate. Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a gândi, a presupune.

În uzajul literar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul verbului folosit: Ia te uită, se miră el, mai eşti încă aici? (= spuse el cu mirare).

Ce-ai păţit, se nelinişti el, nu te simţi bine? (= spuse el cu nelinişte).

În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu comunică nimic, sunt golite de sens, ca:

- Domnule! - Soro! - Mă rog. - Nu-i aşa? - Ce mai?

Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă şi încarcă inutil comunicarea. În textul scris, inserţiunea incidentă este marcată prin semne grafematice: virgula, punctul şi virgula, linia de pauză, parantezele rotunde sau drepte.

Structuri sintactice deviante


Capitolul 3 – Structuri sintactice deviante

3.1. Structurile incidente reprerintă inserţia unei structuri

sintactice parantetice (nelegate sintactic) într-un enunţ pe care îl întrerupe şi îl suspendă.

3.1.1. Aspecte sintactice: discontinuitate sintactică, mesaj subsidiar. Componenţa celor 2 structuri sintactice care se întâlnesc este foarte diferită din punct de vedere al numărului de constituenţi, al relaţiilor sintactice angajate, al tipologiei enunţului. Uneori, construcţia incidentă poate fi inclusă într-o altă structură incidentă: Savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al voracităţii raţelor, [...], luă fără întârziere treizeci de raţe bine crescute (adică nu bine educate – sunt fiinţe incapabile de o bună educaţie! – ci bine dezvoltate la corp) şi le închise într-un ţarc pe toate la un loc. (I.L. Caragiale). Structurile incidente pot fi: a. - simple (formule incidente vocative: Cartea mea, fiule, e-o treaptă.) sau dezvoltate. b. - independente sau legate (În sfârşit, ca să nu-mi uit vorba- toată noaptea cea de dinainte de plecare...) Incidentele legate pot fi realizate prin:

- coordonare: Mă tot întreb – şi cu asta închei- dacă... - subordonare: Astfel, după cât spunea gazda noastră, din ce apucase şi el şi după cât ştia şi din spusele bătrânilor, viaţa se scurgea liniştită în acest colţ împădurit. (Sadoveanu)

c. – imbricate (împletite cu enunţul primar) – Dar ea [pupăza], sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii pe undeva.

3.1.2.Aspecte semantico-funcţionale: Tipologia semantică identifică mai multe tipuri de structuri incidente,

dintre care amintim: a. vocative ale substantivelor proprii sau ale substantivelor comune

(domn, doamnă, mamă, tată); adjective substantivizate (drag, scump, frumos);

b. interjecţii: măi, bre; c. verbe: a zice, a grăi; d. modalizatori adverbiali: desigur, neapărat, obligatoriu, etc.

3.1.3. Aspecte stilistice Structurile incidente sunt specifice, în mod deosebit, vorbirii familiare,

populare, aspectului neîngrijit al limbii, dar şi stilului beletristic şi retoric, purtând valoare emfatică, în acest caz.

Structura incidentă reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care

se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei . Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului: Nu înţelegeam, zise ea vădit afectată, de ce nu m-ai căutat. Aceste situaţii sunt motivate de nevoia vorbitorului de a introduce în enunţ cuvinte sau propoziţii de explicare sau de atitudine.

Cele mai frecvente construcţii incidente sunt alcătuite dintr-un verb şi subiectul acestuia, plasat după verb (zise el, cred eu, mă gândesc). Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a gândi, a presupune.



În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu comunică nimic, fiind golite de sens (- Domnule!, - Mă rog), motiv pentru care se recomandă evitarea lor.

3.2. Anacolutul Anacolutul este o construcţie greşită, care constă în ruperea logicii

sintactice a frazei. Vorbitorul începe fraza într-un fel, se întrerupe pentru a spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a frazei:

*Mama, când am plecat, i-a părut foarte rău. *Cine mă caută, nu sunt acasă. *Copilul, când l-a văzut aşa furios, a început să-i bată inima repede.

Exemplele de mai sus sunt construcţii greşite. Corect este: Mamei, când am plecat, i-a părut foarte rău.

Pentru cine mă caută nu sunt acasă. Copilului, când l-a văzut aşa furios, a început să-i bată inima repede.

Această greşeală de construcţie apare cu precădere în limba vorbită, familiară şi este evitată în scris. Când apar totuşi astfel de construcţii în scris, autorul urmăreşte un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva.

Anacolutul este o construcţie greşită, care constă în ruperea logicii sintactice a frazei. Vorbitorul începe fraza într-un fel, se întrerupe pentru a spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a frazei.

Ca fenomen sintactic de discontinuitate, deviere de la normele sintaxei literare, anacolutul „reprezintă o „fractură” la nivelul organizării şi al coerenţei unui enunţ, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanţă, şi modificarea construcţiilor sintactice după alt tip structural. Anacolutul presupune izolarea fonetică şi sintactică a unei părţi a enunţului, cu unele consecinţe pragmatice şi stilistice legate de tematizarea şi focalizarea elementului izolat” (GALR, p. 421).

Exemplele de genul: Eu, care v-am ajutat atât de mult, să-mi mulţumiţi. sau Băiatul, când a înţeles ce urma să se întâmple, au început să-i clănţăne dinţii. sunt construcţii greşite în care subiectul avut în vedere iniţial de către vorbitor este abandonat, iar predicatul intră în interdependenţă cu un alt subiect.

Această greşeală de construcţie apare cu precădere în limba vorbită, familiară şi este evitată în scris. Când apar totuşi astfel de construcţii în scris, autorul urmăreşte un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva. 3.2.1. Aspecte sintactice Întreruperea construcţiei sintactice se produce prin intercalarea unuia sau mai multor elemente: El, iar privind de săptămâni Îi cade dragă fata. (Eminescu) Împăratul a dat de ştire prin crainicii săi în toată lumea că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de o parte şi pe de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata. În sintaxa orală, întreruperea este involuntară, condiţionată afectiv şi emotiv de circumstanţele actului de comunicare precum şi de lipsa planificării prealabile a enunţului.



Există şi situaţii în care anacolutul se manifestă de mai multe ori în cuprinsul aceluiaşi enunţ: Omul, după ce văzuse toate astea, nu-i mai păsa, încât vecinul său tot nu-i venea să creadă. 3.2.2. Aspecte morfosintactice În funcţie de modificările morfosintactice, putem discuta despre următoarele tipuri de anacolut:

a. Anacolutul cazului (antipalagă) se manifestă prin nerespectarea restricţiilor de caz

Dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te însuraşi? b. Anacolutul persoanei priveşte relaţia dintre subiect şi predicat

Eu, dom’ judecător, dumeneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? c. Anacolutul numărului indică discontinuitatea

Când ma întorc aud florăreasa zicându-mi: - Da’ ce doriţi, fata?

d. Anacolutul elementelor relaţionale este creat prin neglijarea conectorilor, rezultând astfel amestecul construcţiilor subordonate cu cele coordonate

Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz că se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza! (Caragiale)

3.3. Elipsa apare într-o propoziţie când unul sau mai multe cuvinte

sunt omise, dar prezenţa lor nu este absolut necesară pentru înţelegerea sensului enunţului, deoarece ele se deduc din context sau receptorul se află în posesia aceloraşi informaţii ca şi emiţătorul şi, astfel, fraza poate fi uşor reconstituită: - Ai vorbit ieri cu Maria? – Vorbit. (Am vorbit ieri cu Maria).

- Dacă vouă vă convine, atunci şi mie (= şi mie îmi convine). Se poate vorbi şi de existenţa frazelor eliptice care se utilizează mai ales în vorbirea curentă, unde situaţia concretă de comunicare ne permite să înţelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori prea lungi şi cu prea multe explicaţii sau precizări. De cele mai multe ori, elipsele se produc din nevoia de concizie şi pot fi exploatate de către scriitori, pentru obţinerea unor efecte stilistice: Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân al vieţii mele. (M. Eminescu) Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe: Aşa cap, aşa căciulă sau Vorbă multă, sărăcia omului; dar tot despre elipsă este vorba şi în stilul telegrafic (eliptic prin definiţie, din nevoia de economie): Ajuns cu bine. Sosesc luni seară tren precum şi în anunţurile de la mica publicitate: Licenţiat Ştiinţe juridice, experienţă 5 ani, doresc angajare.

Există elipsă într-o propoziţie când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezenţa lor nu este absolut necesară pentru înţelegerea sensului enunţului, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi uşor reconstituită: - Ai fost aseară la teatru? – Am fost.

Până astă primăvară mi-a scris săptămânal, dar acum, nimic (= nu scrie, nu primesc nimic). Dacă dumneavoastră sunteţi mulţumit, atunci şi eu (= şi eu sunt mulţumit).

O frază care conţine o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează frecvent fraze eliptice, mai ales în vorbirea curentă, unde situaţia concretă de



comunicare ne permite să înţelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din nevoia de concizie şi pot fi exploatate de către scriitori, pentru obţinerea anumitor efecte stilistice:

Iarna la munte şi vara, la mare (= iarna mergem la munte şi vara mergem la mare). El a rupt-o la fugă şi ursul, după el (= el a rupt-o la fugă şi ursul s-a luat după el).

Stilul telegrafic este eliptic prin definiţie, din nevoia de economie. Afacere încheiată. Urmează scrisoare.

De asemenea, în enunţurile de la mica publicitate frecvenţa elipselor este foarte mare, tot din nevoia de economie:

Şcoală de şoferi cu începere imediată. Tânără, studii superioare, 3LS, PC, experienţă comercială, doresc angajare serioasă contabilitate, management. Înfiinţări, deschideri societăţi, acte adiţionale, modificări actele firmei, inclusiv partea financiar-contabilă.

Ca fenomen sintactic specific oralităţii, omisiunea, voluntară sau involuntară, din structura unei construcţii exprimate, a unuia sau mai multor componente recuperabile semantic (subînţelese), reprezintă realizarea trunchiată a unui enunţ. Recuperarea semantică şi sintactică se realizează în cadrul contextului verbal şi nonverbal.

Cauzele cele mai frecvente care argumentează apariţia elipsei sunt tendinţa spre economie în vorbire şi afectivitatea sporită.

Fenomenele specifice prin care se manifestă elipsa sunt: a. Brahilogia – subînţelegerea unor componente ale enunţului deja exprimate în context:

Atunci iepurele sare, dracu [sare], după el. La soare te poţi uita, dar la dânsa ba.

b. Elipsa propriu-zisă – enunţul nu mai poate fi reîntregit decât parţial:

[Unii] Dintre aceştia vin la petrecere. Vede [multe/unele] de aceste în călătoriile sale.

În aspectul vorbit se remarcă tendinţa de lexicalizare a construcţiilor eliptice:

de calitate [superioară] are temperatură [mare]

[alegeri] locale Dă [examen] la facultate.

E într-a doua. (clasa)

3.4. Izolarea este un procedeu sintactic prin care vorbitorul

evidenţiază legătura slabă dintre apoziţie şi propoziţia în care se află elementul explicat, dintre propoziţiile subordonate şi regentele lor sau, dimpotrivă, importanţa acordată subordonatei:

Paşii lui erau egali, nu trădau nimic din emoţia care îl stăpânea. Dar pe faţa lui puteai citi o mâhnire profundă.

3.5. Repetiţia este procedeul sintactic care constă în folosirea unui

cuvânt sau a unui grup de cuvinte de două sau mai multe ori la rând cu scopul de a se exprima durata, intensitatea, cantitatea, calitatea, succesiunea, distribuţia, repartiţia, progresia, alternanţa, periodicitatea, exclusivitatea, reciprocitatea sau aproximaţia.



Toată săptămâna, frig şi frig. Vecinul lor era un om înalt-înalt. Nu se mai văzuseră de ani şi ani. Amintirile îl copleşeau rând pe rând. Au împărţit bunurile jumătate-jumătate. L-a tăiat bucăţi-bucăţele.

3.5.1. Criterii de clasificare 3.5.1.1. după realizarea lingvistică se identifică: - repetiţii identice Era gata-gata să plece. - repetiţii modificate gol-goluţ 3.5.1.2. după distanţa dintre termeni se identifică: - repetiţii imediate - repetiţii la distanţă Vine când vine. 3.5.1.3. după fixitatea structurii repetitive se identifică: - repetiţii libere (create ad-hoc) - repetiţii fixate 3.5.1.4. după intenţionalitate se identifică:

- repetiţii neintenţionate - involuntare (ezitările) - inconştiente (ticurile) - repetiţii intenţionate (au valoare de subliniere) 3.5.1.6. după calitatea de locutor sau interlocutor a vorbitorului se identifică: - autorepetiţii - heterorepetiţii (reluarea de către alocutor a unui element din mesajul anterior al locutorului). 3.5.2. Structuri sintactico-semantice repetitive Repetiţiile prezintă un anumit grad de gramaticalizare prin folosirea unui tipar structural. 3.5.2.1. Structuri repetitive unitare an de an cât de cât umăr la umăr Unele structuri repetitive fixe sunt rezultatul elipsei: Vai de mine şi [vai de] mine. Dac-o fi şi [dacă] o fi. 3.5.2.2. Structuri repetitive neunitare:

Termenii repetiţiei constituie fiecare unităţi distincte (tautologii) prin care se repetă aceleaşi elemente, dar cu funcţie sintactică diferită.

Tautologia este o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unei părţi

de propoziţie sau a unei propoziţii prin aceleaşi cuvinte şi cu acelaşi înţeles, dar cu funcţie sintactică diferită. (1)Frate,(2) frate, dar brânza-i pe bani.- (1) – subiect, (2) – nume predicativ; Eu îs bun(1)/, cât îs bun(2). – (1) – principală, (2) – temporală.

3.5.3. Funcţiile repetiţiei: a. asigurarea coeziunii textuale; b. intensificarea semantică A cumpărat tot, tot, tot. c. repetiţia în dialog are rolul de a – răspunde la întrebare:



- Vrei? - Vreau. - prefaţează răspunsul: - Când ai venit? - Când am venit ... - creează contexte argumentative

- Care amic? - Care amic, care amic... Ştii tu!

3.6. Imbricarea Imbricarea reprezintă împletirea propoziţiei subordonate cu propoziţia regentă. GALR (Enunţul, p. 733) defineşte fenomenul ca fiind „suprapunerea parţială a două unităţi sintactice ale frazei aflate în relaţie de dependenţă, prin integrarea unui component sau a unui grup de componente în ambele structuri propoziţionale. Componenta sau grupul de componente, inclus(e) atât în regentă, cât şi în subordonată, amalgamează cele două construcţii sintactice ale căror limite nu pot fi stabilite decât convenţional”. Aceasta / este bine / să o înţelegem. De duşmani / ar trebui / să te temi.

Aplicaţii


Aplicaţii

1. Precizaţi care dintre enunţurile următoare conţin construcţii pasive:

a. Mă doare capul. b. Mă roade pantoful. c. Alimentele au fost alterate de căldură. d. Mă supără minciuna. e. Nu se vrea descoperirea adevărului. f. Situaţia s-a vrut a fi în favoarea gazdelor. g. Este interzis de folosit de către copii asemenea substanţe. h. Astăzi s-a citit raportul comisiei de disciplină. i. Documentaţia se află depusă la primărie.

2. Relaţia de determinare este marcată în enunţul: Bravo studenţilor! prin:

A. joncţiune ; B. recţiune ; C. aderenţă ; D. acord ; E. nu există relaţie de determinare.

3. Relaţia de determinare este marcată în enunţul: A plouat mult. prin:

A. joncţiune ; B. recţiune ; C. aderenţă ; D. acord ; E. nu există relaţie de determinare.

4. Identificaţi fenomenul sintactic: Satul Broştenii fiind împrăştiat mai ca toate satele de la munte, nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua mare prin el. (Creangă)

A. tautologie ; B. anacolut ; C. elipsă.

5. Numiţi fenomenul sintactic care afectează primul cuvânt din următorul enunţ: Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. A) anacolut; B) pleonasm; C) tautologie; D) elipsă; E) contragere. 6. În enunţuri de tipul: Se pleacă cu autobuzul. Se călătoreşte cu avionul. Se vine cu trenul, subiectele sunt: A. incluse; B. subînţelese; C. nu există; D. pronumele se, ca excepţie în ce priveşte cazul subiectului; E. cu autobuzul, cu avionul, cu trenul, ca excepţie în ce priveşte cazul subiectului.

Aplicaţii


7. Precizaţi funcţia sintactică a cuvintelor subliniate în enunţul următor: Subsemnatul, Popescu Marin, vă rog să binevoiţi a-mi aproba cererea de eliberare a paşaportului. A. subiect multiplu; B. subiect + atribut substantival apoziţional; C. apoziţii; D. substantive în vocativ, fără funcţie sintactică; E. substantiv în vocativ, fără funcţie sintactică + apoziţie. 8. Precizaţi felul propoziţiilor din fraza: Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi la fereşti, de ţi se păreau că râd; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iesă şi-şi caută de drum. A. circumstanţială de timp, circumstanţială de timp, directă, principală, apozitivă, consecutivă, subiectivă, apozitivă, circumstanţială de scop, apozitivă, apozitivă; B. circumstanţială de timp, circumstanţială de timp, directă, principală, atributivă, consecutivă, subiectivă, principală, circumstanţială de scop, principală, principală; C. circumstanţială de timp, principală, directă, principală, apozitivă, consecutivă, directă, apozitivă, circumstanţială de scop, apozitivă, apozitivă; D. condiţională, principală, directă, principală, apozitivă, consecutivă, directă, apozitivă, circumstanţială de scop, apozitivă, apozitivă; E. condiţională, condiţională, directă, principală, apozitivă, consecutivă, subiectivă, apozitivă, circumstanţială de cauză, apozitivă, apozitivă. 9. Transformaţi (prin pasivizare) următoarele enunţuri, astfel încât subiectele să devină complemente de agent, apoi, acolo unde este posibil, transformaţi (prin expansiune) complementul de agent într-o subordonată corespunzătoare :

Maria nu mă luă în seamă.

Grozav m-a mai supărat vestea primită.

Muzicienii inspiraţi provoacă armonii divine.

Ţinea copilul cartea cu palme tremurânde.

Cine a deschis uşa?

Toţi mi-au citit poezia.

Nimeni nu l-a remarcat..

Cineva i-a prezis viitorul.

Specialiştii i-au lăudat mult lucrarea.

Nefumătorii au propus o lege de interzicere a fumatului în public. 10. Identificaţi tipul de structură sintactică deviantă din enunţurile următoare: „Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!" (G. Coşbuc)

a) Înainte de pornire trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea, să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ie-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg. Iar de-ai avea noroc ş-a veni calul tău mai întâi şi mi-a aduce cele poroncite, să ştii că merg cu tine oriunde mi-i duce.

b) De vândut pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai învăţaţi şi singuri.

Aplicaţii


c) Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi tras la jug. d) Zăpadă, nezăpadă, oricum plecăm la munte. e) – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei?

- De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar, ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit un urs groaznic, care m-a vârât în toţi păreţii.

f) Vara ca vara, dar iarna-i cel mai greu! g) Dascălul nu ne mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-ave cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfârşite, rău de noi. h) Spânul neputându-le strica hatârul, cheamă ăe Harap Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului sp steie numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oiu vede obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi taie capul. i) Şi potecile, ca orice lzcru în lumea asta, trebuiau să aibă la urmă un capăt şi un sfârşit.

11. Indică propoziţia principală regentă din fraza: „Fata care cânta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe tânărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cânta ea." (I. Al. Brătescu-Voineşti). a) Fata care cânta la pian, cu însuşirea... b) Fata...observase pe tânărul cu ochelari... c) Fata...cu însuşirea...de a vedea...observase pe tânărul cu ochelari... d) Fata...observase pe tânărul cu ochelari...şi singur...

12. Se dau enunţurile: 1. Aşa era pe vremea aceea. 2. Auzi, măi leneşule? 3. Dar tot de noroc să se plângă cineva ... 4. Ba, răspunse leneşul. 5. Ce-a zis? întrebă cucoana. 6. Dar muieţi-s posmagii? Există cel puţin o propoziţie simplă în toate enunţurile indicate în seria: a) 2, 4, 5, 6; b) 1, 2, 3, 4; c) 4, 5, 6; d) 2, 4, 6. 13. Între propoziţiile din fraza: Muntele, că-i munte, şi tot are doruri multe. se stabileşte un raport de: a) coordonare copulativă ; b) coordonare adversativă ; c) coordonare prin juxtapunere; d) subordonare. 14. Identifică propoziţia principală regentă din fraza: În sat la noi,/ Biserica, de veche ce era,/ În anul când a fost cutremur de pământ/ S-a prăbuşit cu turlele-n şosea... (I. Minulescu). a) În sat la noi/ Biserica de veche ce era... b) Biserica.../ S-a prăbuşit cu turlele-n şosea... c) În sat la noi,/ Biserica, de veche.../ În anul.../ S-a prăbuşit cu turlele-n şosea... d) În sat la noi,/... când a fost cutremur de pământ...

Aplicaţii


15. În enunţul Vrei, vii; nu, nu., există: a) 1 propoziţie; b) 2 propoziţii; c) 3 propoziţii.

16. Prin contragerea ultimei propoziţii subordonate din fraza: Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc că, odată pornit de la casa dumitale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în cale. (Ion Creangă ), se obţine un: a) atribut; b) complement direct; c) nume predicativ; d) subiect.

17. Texte de analizat sintactic (felul propoziţiilor şi relaţiile dintre ele): a) Alt chip nu este să mă convingi că n-ai minţit, decât să-mi aduci pe fată şi ea să jure că toate au fost precum le spui. b) Îl aşteptase cu sufletul la gură să se întoarcă şi să-i povestească tot, iar el, în afară că a rupt pantofii de atâta mers, nu a făcut nimic altceva. c) Toată ziua nu lucrează altceva decât mănâncă şi bea. d) În afară de ce au gândit, mulţimile au acţionat aşteptând altceva decât ceea ce au înţeles diplomaţii că trebuie să facă, să strângă averi. e) O tulburare izbucni fără ca administraţia să o poată înăbuşi, adică să stăpânească oamenii în afară că ei porniseră la răscoală. f) În afară că nu venise la timp, nu greşise cu nimic, dar plăcerea ei era să-i amintească de fiecare dată că undeva îi scăpase ceva. g) Eteriştii nu făcură altă vitejie decât să prindă pe Tudor şi să-l omoare la miezul nopţii. h) O fi puţină, o fi amară – e pâine. 18. În enunţul: Împăratul se cruci văzându-l că se întoarce viu şi nevătămat, cuvintele subliniate îndeplinesc funcţia sintactică de:

A. complemente circumstanţiale de mod; B. nume predicative; C. elemente predicative suplimentare; D. atribute adjectivale.

19. În enunţul: Al alteia, bietul, e gata de drum, subiectul este:

A. al alteia – excepţie propriu-zisă de la cazul subiectului; B. excepţie aparentă de la cazul subiectului; C. bietul; D. inclus; E. subînţeles.

20. Identificaţi construcţiile sintactice ocurente în enunţurile următoare:

a) Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. b) Auzisem eu din oameni că dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lese în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ şi să-i laşi să te latre cât le place, fără să te urneşti din loc, căci ei bat cât bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc.

Aplicaţii


c) E neîndoielnic că oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu întotdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. d) Se uită la mine cu coada ochiului când mă vede că nu mai pot să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine. e) Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere. f) Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că dumneata crezi, dar totuşi trebuie văzute motivele lor, atunci îţi promit eu că n-o să păţească nimic…

21. În fraza: Tovarăşul ista al meu, pe care îl vezi că şade cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite şi cum se şterge la gură când bea, ca să nu se cunoască c-a băut, propoziţiile subliniate sunt: A. ambele circumstanţiale de mod; B. ambele completive directe; C. ambele predicative suplimentare; D. prima completivă directă şi a doua circumstanţială de mod; E. prima circumstanţială de mod şi a doua completivă directă. 22. În fraza: Mama a trăit până acum cinci ani şi a murit cu durerea în suflet de a mă vedea rămânând om de rând (Zamfirescu), cuvintele subliniate sunt, în ordine: A. complement circumstanţial de mod, nume predicativ, atribut adjectival; B. complement circumstanţial de mod, complement circumstanţial de

mod, atribut adjectival; C. element predicativ suplimentar, nume predicativ, atribut adjectival; D. complement circumstanţial de mod, nume predicativ, complement

circumstanţial de mod; E. element predicativ suplimentar, complement circumstanţial de mod,

atribut adjectival. 23. Identificaţi tipul de propoziţii:

a) „Se spărseseră sticlele şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La muşteriu cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l omoare doar...” (Caragiale). b) „- Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de înţeles, fireşte; aşa de greu că d. Stavrache, mai întâi n-a voit să crează. Cum s-a putut?... Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi şi cuprins, mai bogat decât lumea din prejur – frate-său preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari!...” (Caragiale). c) „Aşa că vezi, relua Moromete în glas cu o admiraţie de sine neacoperită faţă de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăieşti ... Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta ... Şi ce-o să mănânci, mă, Bâznae? Ce-o să mănânci mă tâmpitule?” (Marin Preda). d) „Când îl văzu cu sapa în mână ud de sus până jos începu să strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-şi dădea seama că putea să răcească şi să moară?” (Marin Preda).

Aplicaţii


24. Identificaţi cuvintele şi construcţile incidente: a) „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi – continuă el cercetând uşor vechimea ulucii – ar însemna că Paraschiv al meu, care, când se apucă să doarmă, doarme până iese apa de sub el, ar însemna ... că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ” (Marin Preda). b) „Iaca de ce nu: drăgăliţă Doamne, ermn şi eu acum holtei, din

păcate! [...] şi mai bine să rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să te plângi nemângâiat şi să te usuci, de dorul cui ştiu eu, văzând cu ochii!” (Ion Creangă).

25. Identificaţi tipul de deviere sintactică:

a) „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti b) Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti” (Mihai Eminescu). c) „Şi eu, fuga, şi ea, fuga, până ce dăm cânepa palancă la pamânt” (Ion Creangă). d) „Învaţă, că de nu...” e) „- Mă supăr dacă nu imi spui! f) Ei şi?” g) „Eu nu mă tem că nu mai găsesc cartea, eu ... mi-e de bani, înţelegi!” h) „Să vă fie casa casă i) Să vă fie masa...” j) „Joacă-te! Joacă-te! Că altceva mai bun nu ai de făcut!” k) „Moşia moşie, foncţia foncţie, coana Zoiţica coana Zoiţica ...” (I.L. Caragiale). l) „Feciorul Tarsiţii Popescu văduva lui Popa Sava de la Caimata care a răsturnat-o răposatu Pache când a făcut bulevardul ăla nou” (I.L. Caragiale). m) „Oşlobanu prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-şi azvârle ţărâna după cap ca buhaiul” (Ion Creangă). n) „Căutând vreun locşor unde să se adăpostească [...] feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o ială şi în sfârşit se lasă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi lasă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior”. o) Acum, de-o fi vreunul din dumneavoastră de n-a ascultat ce-am spus, eu n-am ce-i face, că a doua oară nu mai spun, să mă taie. p) Mă invitaţi sau nu, eu vin oricum şi poate că nici nu singur q) Fiind convins că n-are ce vedea acolo, mai ales că totul era în ruină, a renunţat să-şi mai ia două zile de concediu. Desigur că mă interesa nu numai preţul, ci şi ce credea el despre această afacere, mai ales că circulau tot felul de zvonuri. r) I-am auzit certându-se, dar n-am putut interveni de teamă să n-o văd iar venind, tristă şi abătută, spre mine ca spre unica ei salvare. s) Când soarele răsfrânt în furnir mă orbea, făcându-mă să văd pete mov, mă-ntorceam cu faţa la perete.

Aplicaţii


BIBLIOGRAFIE

Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.

Ioan S. Cârâc, Introducere în semantica propoziţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

Gh.Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1982. Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Editura Institutul European, Iaşi,

2003.

D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium, 1997.

Gramatica limbii române, vol. I-II, Editura Academiei Române, 1963. Gramatica actuală a limbii române, Enunţul, Editura Academiei Române, 2005.

Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, 1972.

G. Gruiţă, Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. G. Gruiţă, Gramatica normativă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

Valeria Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1973. Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală (Limba română azi) Editura Ştiinţifică, 1972.

Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997.

A. Merlan, Sintaxa limbii române, Editura UAIC, Iaşi, 2001.

G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Excelsior, Cluj, 1999. Gabriela Pană-Dindelegan.

M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Axa, Botoşani, 1998.

Sorin Stati, Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967. V. Şerban, Sintaxa limbii române. Curs practic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică

Gh. D. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Scrisul

Românesc, Craiova, 1982. Valentin Ţurlan, Limba română contemporană. Sintaxa (note de curs).

LRC.sintaxa-Necula an III

Documents

Transcript of LRC.sintaxa-Necula an III