LRC.morfologie Necula

Limba română contemporană. Morfologia 3

Universitatea “Dunărea de Jos”

din Galaţi

Facultatea de Litere

Specializările: Limba şi literatura română – Limba şi literatura

engleză Limba şi literatura română

Limba română

contemporană. Morfologie

Lect.dr. Gina Necula

Anul II, Semestrul I

D.I.D.F.R.


Universitatea “Dunărea de Jos” Facultatea de Litere

Limba română contemporană. Morfologia

Clase de cuvinte. Categorii gramaticale

Anul al II-lea

Lect. dr. Gina Necula

Galaţi 2010


CUPRINS

Introducere - Limbă şi comunicare 5 Capitolul 1. Morfologia ca parte a gramaticii 7 1.1. Morfemul 7 1.2. Structura morfematică a cuvântului în limba română 8

Capitolul 2. Părţi de vorbire / Clase de cuvinte 14 Capitolul 3. Categorii gramaticale 17

3.1. Conceptul de categorie gramaticală 17 3.1.1. Categoriile gramaticale în limba română 17 3.1.2. Demonstrarea existentei unei categorii gramaticale 17

3.2. Clasificarea categoriilor gramaticale 18 3.3. Categoriile gramaticale şi tipurile de flexiune 19

3.3.1. Flexiunea nominală 20 3.3.2. Flexiunea adjectivului 37

3.3.3. Flexiunea numeralului 46 3.3.4. Flexiunea pronominală 48 3.3.5. Flexiunea verbală 50

Aplicaţii 61 Bibliografie 65

Introducere


Introducere Unităţile limbii Unităţile limbii pot fi analizabile sau neanalizabile (după posibilitatea de segmentare în unităţi semnificative mai mici). Morfem – cuvânt (poate coincide cu un morfem: aşa, vai, cum) – enunţul (poate fi realizat printr-un singur cuvânt).

Cuvinte compuse, locuţiuni Ca unităţi lingvistice purtătoare de semnificaţie, cuvintele se asociază

în procesul comunicării pentru a transmite semnificaţii mai complexe. Asocierea de cuvinte este astfel mai bogată în informaţie decât componentele ei. Se poate observa faptul că, prin utilizare frecventă, anumite grupări de cuvinte capătă un anumit grad de stabilitate atât la nivelul expresiei, al asocierii de cuvinte, cât şi din punctul de vedere al semnificaţiei pe care o reprezintă ca grup. În acest fel se explică apariţia cuvintelor compuse şi a locuţiunilor. Ceea ce face totuşi ca aceste unităţi să se apropie de ideea de cuvânt este asocierea constantă a unei semnificaţii şi integrarea gramaticală a grupării ca ansamblu prin includerea ei în una dintre clasele lexico-gramaticale ale sistemului: du-te-vino = substantiv. Calitatea de grupare stabilă (compuse sau locuţiuni) se realizează în timp şi presupune pierderea autonomiei componentelor, marcată de modificarea structurii accentuale a grupării: Du-te, vino! şi du-te-vino, dar şi alterări semantice, care afectează transparenţa structurii şi recunoaşterea componentelor: untdelemn (unt=grăsime), uneori păstrând unităţi lexicale ieşite din uz: pe de rost. Stabilitatea formaţiei se manifestă prin reducerea posibilităţilor combinatorii ale componentelor, dar şi prin suspendarea flexiunii unora dintre constituenţi.

Cuvântul – obiect al clasificării în morfologie DŞL defineşte cuvântul ca fiind „unitatea fundamentală (opusă

sunetelor, silabelor, propoziţiilor, frazelor” (p. 146). Mulţimea cuvintelor şi varietatea realizărilor (îmbinări libere, locuţiuni)

acestora nu sunt reductibile la o singură definiţie. Ca unitate lingvistică biplană, cuvântul presupune asocierea dintre un

semnificant (o componentă fonică) cu un semnificat (o În formaţie), ceea ce îl situează în categoria elementelor care fac posibilă comunicarea.

Cuvântul se evidenţiază prin caracterul unitar (unitatea dintre cele două planuri) şi prin caracterul autonom (mobilitate, capacitatea de deplasare în interiorul organizării unui cuvânt).

În lingvistica modernă, conceptul de cuvânt este considerat nereprezentativ pentru analiza gramaticală fiind înlocuit cu termenul morfem, înţeles ca unitate minimală purtătoare de sens sau mai mică unitate semnificativă.

Capitolul 1 – Morfologia ca parte a gramaticii


Capitolul1. Morfologia ca parte a gramaticii

Limba ca sistem se organizează sub forma unui ansamblu stratificat pe niveluri: fonetico-fonologic, lexical (semantic) şi gramatical.

1.1. Morfemul

Sensurile lexico-gramaticale şi cele gramaticale se realizează şi se manifestă în planul expresiei prin morfeme gramaticale, constituind un sistem la nivelul limbii. Limba română se caracterizează prin două modalităţi de desfăşurare a flexiunii: sintetică şi analitică. În funcţie de aceste tipuri de flexiune, vorbim despre mai multe categorii de morfeme: morfeme conjuncte, morfeme În terne şi morfeme libere (Irimia, p. 29). Putem însă privi morfemele şi prin prisma realizării lor fonetice în raport cu morfemul rădăcină, vorbind astfel despre morfeme continue şi discontinue. 1.1.1. Morfeme conjuncte - sunt morfeme specifice flexiunii sintetice, făcând corp comun cu morfemul lexical (rădăcina). 1. Sufixele gramaticale care urmează temei lexicale (caracterizează flexiunea verbală, exprimând modul şi timpul, uneori poate apărea şi în cazul flexiunii nominale –isim, în exprimarea superlativului); 2. Prefixele care preced tema lexicală (clasa prefixelor cu sens gramatical este foarte slab reprezentată în limba română; apar în flexiunea adjectivului, în exprimarea categoriei intensităţii: arhi-, stră-, supra-, şi în flexiunea verbală unde exprimă un sens aspectual, caracterizând doar două verbe: a adormi şi a amuţi. 3. Desinenţele sunt morfeme care urmează altor sufixe din structura cuvântului sau direct rădăcinii. Ele exprimă categoriile de gen, număr, caz şi persoană în flexiunea nominală, pronominală şi verbală. În cazul flexiunii nominale desinenţa poate fi urmată de morfemele determinării. Amalgamarea morfemelor conjuncte: Fata mea- exprimă categoria determinării, singular, nominativ. 1..1.2. Morfeme interne - caracterizează flexiunea sintetică fiind nedetaşabile de morfemul rădăcină (formele pronumelui eu/tu).

1.1.2.1. Morfem Ø - morfeme fără realizare fonetică: elev+ Ø

1.1.2.2. Morfeme sinonime - aceleaşi sensuri gramaticale se pot exprima prin morfeme diferite: desinenţele –e şi –i pentru exprimarea pluralului la substantivele feminine case/cărţi.

1.1.2.3. Morfeme omonime - acelaşi morfem are semnificaţii gramaticale diferite: -i poate exprima pluralul dar şi determinarea hotărâtă (copi-i-i)

1.1.3. Morfeme libere - caracterizează flexiunea analitică, rămânând exterioare morfemului rădăcină.


- Articolul - Verbele auxiliare - Morfeme suprasementale: topica (Studentul apreciază profesorul/Profesorul apreciază studentul), accentul (anulează omonimia prez./perf. simplu în cântă şi cântă) şi modalizatorii (semiauxiliare- aveam să plec şi adverbe de modalitate- chiar plec)

1.2. Structura morfematică a cuvântului în limba română

Vorbirea, comunicarea directă şi firească realizată prin limbă, constă dintr-un flux sonor asociat cu un sens, cu un conţinut de idei. Analiza acestui flux sonor duce la delimitarea în cadrul lui a unor unităţi minimale discrete, capabile să diferenţieze o comunicare de alta, unităţi care alcătuiesc sistemul fonologic al unei limbi şi constituie obiectul de studiu al fonologiei.

Realizată după alte criterii, analiza duce, cum e şi firesc, la delimitarea altor unităţi, care se definesc altfel, între care se stabilesc alte tipuri de relaţii şi care au alte funcţii în limbă. Analiza se poate opri astfel, de exemplu, la unităţi mai mari, de cele mai multe ori, decât fonemul (alcătuite de obicei din mai multe foneme), caracterizate prin aceea că au un caracter de semn lingvistic: unităţii de expresie delimitate îi corespunde un sens, o semnificaţie în planul conţinutului. Aceste unităţi minimale ale limbii constând dintr-o unitate minimă de expresie asociată nemjlocit cu o parte sau alta din sistemul conţinutului reprezintă morfemul. Faptul că e dotat cu semnificaţie deosebeşte morfemul atât de grupurile de foneme (silabe etc.), cât şi de fonem. Fonemul e de asemenea o unitate minimă a limbii, dar se caracterizează nu prin asocierea cu o semnificaţie, ci prin capacitatea de a distinge comunicări diferite, de a servi, deci, la exprimarea semnificaţiei. De celelalte unităţi cu caracter de semn lingvistic, constând, adică, din asocierea unor elemente de expresie cu elemente de conţinut (cuvânt, propoziţie, sintagmă etc), morfemul diferă prin caracterul lui de unitate minimă, În aptă de a se divide în unităţi mai mici care să păstreze caracterul de semn: divizarea morfemului nu poate duce decât la delimitarea unor unităţi corespunzătoare unui nivel inferior, nivelului elementelor care nu au caracter de semn, nivelului fonologic. Accepţia acordată mai sus termenului morfem nu este însă generală. Acest termen este folosit de diferiţi cercetători cu accepţii mai mult ori mai puţin diferite. Foarte des termenul morfem denumeşte segmente de expresie purtătoare ale unor semnificaţii gramaticale, opunându-se astfel termenilor rădăcină sau semantem. Distincţia aceasta, întâlnită frecvent în lingvistica românească, se face în ultima vreme din ce în ce mai rar, pentru că, pe lângă avantajul de a sublinia diferenţele de semnificaţie care se manifestă în segmentele componente ale unui cuvânt, ea are dezavantajul de a se baza pe distincţia şi disocierea uneori dificilă (de ex., în cazurile când intervine morfemul zero) a celor două tipuri (gramatical şi lexical) de semnificaţie.

Includerea rădăcinii printre morfeme se datorează, în cercetările structuraliste mai ales, tendinţei de a evita conceptul de cuvânt, fundamental în lingvistica tradiţională, dar care nu a fost definit suficient de clar. În lingvistica modernă, morfemul, şi nu cuvântul, reprezintă unitatea fundamentală. Cuvântul, atunci când e luat în discuţie, e considerat combinaţie de morfeme, tip special de sintagmă, deci subordonat morfemului, pe când în lingvistica tradiţională, care defineşte morfemul ca parte, ca diviziune a cuvântului, morfemul era subordonat cuvântului.



Analiza unui text sau a unei serii de enunţuri duce la descoperirea unui mare număr de unităţi minime cu valoare de semn lingvistic. Rezultatul operaţiei de analiză este un inventar foarte bogat de morfeme, un inventar de unităţi concrete foarte numeroase. Dintre aceste unităţi, unele apar în contexte identice sau foarte asemănătoare. De aceea ele pot fi grupate împreună, chiar dacă diferă sub aspectul structurii fonematice. O asemenea grupă sau clasă de unităţi semnificative, mai mult ori mai puţin diferite sub aspect fonematic, constituie, la o treaptă de abstractizare înaltă, un morfem, iar unităţile concrete care o alcătuiesc pot fi considerate variante ale morfemului dat sau alomorfe4. Aşa, de ex., unităţile -ă, -e, -q apar în contextul Văd o ~ frumoasă (Văd o casă – floare, basma – frumoasă), iar unităţile semnificative -e, -i, -le, -ori sunt toate admise în contextul Văd nişte ~ frumoase (Văd nişte case – flori, basmale, surori – frumoase). Această constatare permite considerarea fiecăreia din cele două serii drept un morfem conceput ca clasă şi realizat în diferite alomorfe (sau variante), reprezentate prin unităţile componente ale seriei. Morfemul de feminin singular nominativ-acuzativ nearticulat se realizează, deci, în limba română prin alomorfele -ă, -e, etc. Alomorfele au, ca şi alofonele, o distribuţie complementară: fiecare apare în poziţii în care toate celelalte sunt excluse.

Aşa, de ex., pluralul substantivelor neutre în limba română contemporană se realizează prin-e, -uri, -i şi -ă, alomorfe între care se pot stabili, considerându-le din punctul de vedere al distribuţiei, relaţii diferite. Aşa, de ex., -ă se realizează după un radical terminat în vocală labială: ou/ă, iar -i, după radical terminat în i aton: seminari/i, edifici/i, fotoli/i etc. Le putem considera, deci, alomorfe fonetice. Dimpotrivă, -e şi -uri, apar în condiţii fonetice similare – de ex.: scaun/e, tren/uri, templ/e, titl/uri, fiecare dinele caracterizând o clasă de cuvinte – şi reprezintă deci alomorfe morfologice. Alomorfele fonetice pot fi de cele mai multe ori subordonate unui alomorf morfologic. În cazul exemplelor precedente putem considera – din cauza asemănării sub raportul structurii fonematice – că alomorfele -i şi -ă sunt variante, condiţionate fonetic, ale alomorfului morfologic -e. Ca atare, substantivele neutre se grupează după criteriul mijloacelor de realizare a pluralului în două clase morfologice: cu pluralul în -uri şi în -e. În acest ultim caz, alomorful morfologic -e se realizează ca -i după un radical terminat în -i, ca -ă după u şi ca -e în toate celelalte situaţii. În rare cazuri, alomorfele diferă în toată extensiunea secvenţei fonetice care le reprezintă: sunt/em, est/e, er/am etc. Variaţia totală a morfemului Independent este înregistrată în lingvistică sub termenul de supletivism. 1.2.1. Criterii de clasificare a morfemelor: 1.2.1.1. Un prim criteriu constituie natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie a morfemului. Morfemele se grupează din acest punct de vedere în morfeme segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise (cas-, -ă etc), şi morfeme suprasegmentale, reprezentate prin accent şi intonaţie. Intonaţia, deşi nu se manifestă decât asociată cu o secvenţă segmentală, poate servi, în mod independent, şi ca mijloc de exprimare a unei unităţi de conţinut, poate reprezenta deci un morfem de sine stătător. Astfel, o secvenţă de tipul Vine azi poate fi asociată cu ideea de enunţare sau de întrebare, după cum e însoţită de o intonaţie care coboară sau urcă la

http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dominte/#_ftn6


sfârşit (în scris: Vine azi, sau Vine azi?). Conturul intonaţional reprezintă, aşadar, un morfem. Accentul face parte, asociat, de obicei, cu unul sau mai multe elemente segmentale, din structura unui morfem. Aşa, de ex., în flexiunea verbală românească se înregistrează un morfem -ă (cf. cânt/ă, prez. În d) şi un morfem -ă (cf. cânt/ằ perf. simplu): morfemul din forma de perf. simplu e alcătuit din elementul segmental ă şi accent, componenta suprasegmentală, pe când -ă de la prezent indicativ se reduce la elementul segmental ă, opunându-se şi diferenţiindu-se de morfemul de perfect simplu tocmai prin lipsa accentului. Deosebirea suprasegmentală rezolvă, deci, omonimia dintre cele două segmente morfematice. Rol de morfem de sine stătător capătă accentul în limba română uneori în formele de vocativ şi de imperativ: vocativul este adeseori identic ca structură segmentală cu nominativul, iar imperativul cu prezentul Indicativ. În asemenea situaţii intervine o deosebire a intensităţii accentului, care diferenţiază cele două forme – cf. Ioána (nom.) şi Ioana! (voc.) sau şézi (indic.) şi şezi! (imper.).

Prezenţa unei accentuări mai intense (a unei silabe proeminente) deosebeşte vocativul de nominativ şi imperativul de prezentul indicativ. Creşterea de intensitate este asociată întotdeauna cu o ridicare a tonului, deci o modificare a conturului internaţional.

1.2.1.2. Alt criteriu pot constitui posibilităţile de combinare, relaţiile de dependenţă de care sunt susceptibile diferitele morfeme.

Din acest punct de vedere distingem, în primul rând, morfemele care pot apărea numai combinate cu alte morfeme, a căror apariţie este, deci, condiţionată de prezenţa unuia sau a mai multor morfeme, şi morfeme care pot apărea singure (sau combinate cu un morfem zero). Aşa, de ex., în vârf/uri şi vânt/uţ, vânt şi vârf sunt morfeme care pot apărea independent de morfemele -uri, -uţ, pe când acestea din urmă presupun în mod necesar prezenţa unui morfem de tipul vârf sau vânt. Morfemul cas-, care poate fi şi el selectat de -uţ(ă) (cf. căsuţă), reprezintă un morfem Independent numai în măsura în care poate fi delimitat în contexte similare cu cele în care este decupat vânt, de ex.: vânt mar/e – vânt/uri mar/i; cas/ă mar/e – cas/e mar/i. Dat fiind ca morfeme de tipul cas- nu apar niciodată singure (sau cu morfem zero), ele pot fi considerate morfeme independente numai datorită faptului că se încadrează, având în vedere distribuţia, în aceeaşi clasă cu morfeme de tipul vânt. Morfemele independente de tipul vânt şi cas- se caracterizează prin faptul că nu sunt comutabile cu zero, nici considerate ca clasă, fiind comutabile însă cu alte morfeme Independente sau grupuri de morfeme: vânt din vântuţ e comutabil cu codr(uţ), brăd(uţ) etc.; cas- dincas/ă poate fi comutat cu mas(ă), fat(ă), lad(ă) etc. sau cu măs/uţ(ă), fet/iţ(ă) etc. Altă caracteristică a lor constă în faptul că sunt selectate de alte morfeme: morfemele dependente „cer”, pentru a putea apărea, prezenţa unui morfem Independent. Morfemele dependente se caracterizează prin aceea că apariţia lor presupune cu necesitate un morfem Independent. Afară de acesta, considerate individual sau ca clasă, ele sunt comutabile cu zero: -uţ din brăd/uţ, căs/uţ/ă e comutabil cu zero: brad, casă; morfemul -u din codr/u putem să-l considerăm comutabil cu zero numai în măsura în care se încadrează într-o clasă de morfeme care include şi un morfem zero: codr/u se opune lui codr/i, aşa cum pom/q se opune lui pom/i. Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/ă – clas/e; cânt/ă – cânt/a – cânt/ând; fet/iţ/ă – fet/ic/ă – făt/uţ/ă.



Morfemele dependente se repartizează în clase diferite şi după numărul de morfeme cu care se pot combina în cadrul unei singure grupări. Unele morfeme dependente presupun numai apariţia unui morfem Independent: -a din cânt/a, -el din băieţ/el. Altele cer, pe lângă morfemul Independent, şi unul sau mai multe morfeme dependente realizate concret– este cazul morfemului -iţ- din fet/iţ/ă, domn/iţ/ă etc., al morfemului -m din cânt/a/m, cânt/ase/m, cânt/a/ră/m etc. Alte morfeme, în sfârşit, cum ar fi, de ex., morfemul -uţ pot apărea şi într-o situaţie şi în cealaltă: păt/uţ, dar căs/uţ/ă, păt/uţ/uri.

Morfemele dependente susceptibile de combinare cu alte morfeme dependente se caracterizează şi prin posibilităţile lor de combinare. Astfel -m din exemplele anterioare se poate combina cu -a-, -se-, -ră-, -ea- (veneam) etc., dar nu se poate combina cu -ând, cu -uri, -e etc.; -uţ se caracterizează prin faptul că poate apărea neînsoţit de un morfem dependent concret (brăd/uţ) sau se poate combina cu -ă (căs/uţ/ă), -e (căs/uţ/e), -i (brăd/uţ/i) etc., pe când -iţ- nu admite decât combinarea cu -ă, -e: fet/iţ/ă, fet/iţ/e. Morfemele dependente se pot clasifica şi în funcţie de poziţia lor faţă de morfemul Independent. O primă clasificare, globală, distinge sufixele, adică morfemele aşezate după morfemul Independent (v. toate exemplele anterioare), prefixele, morfemele aşezate înaintea morfemului Independent (des/fac, pre/fac, re/fac), şi În fixele, morfemele incluse în morfemul Independent.

Prefixele, sufixele şi În fixele sunt reunite, de obicei, prin termenul generic de afix, care cuprinde toate morfemele dependente. Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă, la rândul ei, unei clasificări după depărtarea faţă de morfemul Independent. Aşa, de ex., putem spune că sufixul -uţ se află pe poziţia I, încadrându-se în aceeaşi categorie cu sufixul -iţ, de ex. Sufixul -ă poate ocupa însă poziţia I sau poziţia II (cas/ă, dar căs/uţ/ă) încadrându-se, din acest punct de vedere, în aceeaşi categorie cu sufixul -e sau -i, de ex. (fet/e, fet/iţ/e, braz/i, brăd/uţ/i). Sufixul -m poate ocupa poziţia II (cânt/a/m), III (cânt/a/ră/m) sau IV (cânt/a/se/ră/m). În acelaşi mod se pot clasifica prefixele: des- face parte, ca şi pre-, dintre prefixele care ocupa locul I: des/face, pre/face, pe când ne- sau re- pot ocupa fie locul I, fie locul II: ne/făcut, ne/des/făcut, ne/pre/făcut; re/face, re/îm/păduri, re/des/face etc. 1.2.1.3. Altă clasificare a morfemelor se face după structura lor considerată din punctul de vedere al modului cum sunt plasate părţile morfemului în comunicare. Avem astfel morfeme continue şi morfeme discontinue. Morfemele continue sunt alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme: vânt, -uţ, -se- etc. Cele discontinue pot fi întrerupte sau repetate. În limba română putem vorbi de un morfem întrerupt de Infinitiv a…á (í, î, e, eá), dacă admitem că primul a (a lucra, de ex.) e o marcă a infinitivului, sau de morfem întrerupt de genitiv, dacă considerăm aşa-numitul articol genitival drept marcă a genitivului. În categoria morfemelor repetate se încadrează situaţii de tipul cas/ă frumoas/ă, lat. fili/us bon/us, în care se repetă morfemul de singular feminin sau singular masculin. Aşa-numitele morfeme repetate corespund fenomenului de acord şi constituie unul dintre cazurile de redundanţă lingvistică. Un criteriu de clasificare a morfemelor poate fi şi conţinutul lor. Din acest punct de vedere se disting morfemele lexicale, în care, alături de morfemele rădăcină, se includ, de obicei şi afixele derivative, şi morfemele


gramaticale. Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă la rândul ei unor subclasificări. Astfel printre morfemele gramaticale distingem morfeme nominale şi verbale, iar în cadrul morfemelor dependente verbale postpuse, sufixele şi desinenţele, definite după conţinutul lor; sufixe sunt numite morfemele care exprimă modul şi timpul, iar desinenţe cele care exprimă persoana şi numărul. Astfel în cânt/a/m, a este sufix, iar -m desinenţă. Termenul desinenţă e folosit şi pentru morfemele nominale postpuse, când ele exprimă numărul, cazul, genul: ei în acest/ei, de ex.

Morfem zero. Conceptul de morfem zero e o achiziţie relativ recentă a lingvisticii şi reprezintă un caz special de morfem dependent gramatical. Nu se poate vorbi de morfem Independent zero, fiindcă, aşa cum am văzut, morfemul Independent se caracterizează tocmai prin faptul că nu admite comutarea cu zero. Introducerea acestui concept în discutarea morfemelor derivate e posibilă, dar neeconomică, din cauză că orice combinaţie de morfeme poate fi considerată ca incluzând un număr mai mare sau mai mic de morfeme zero, în funcţie de valenţele combinatorii ale morfemelor din care e alcătuită. O formaţie de tipul cas/ă ar putea fi considerată, de ex., ca incluzând un sufix derivativ zero, dacă avem în vedere posibilitatea acestor două morfeme de a se combina cu -uţ (căsuţă), iar o formaţie de tipul ulceá ca incluzând două morfeme derivative zero, dacă ne referim la o formaţie de tipul ulcicuţă, care conţine două morfeme cu valoare diminutivală -ic (comp. fet/ic/ă) şi -uţ (comp. făt/uţ/ă). Conceptul de morfem zero e însă necesar şi util, când e vorba de morfemele dependente care se organizează în sisteme strânse şi care se caracterizează prin capacitatea de combinare cu un mare număr de morfeme Independente.

Relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemului între diferite forme permit descrierea unor combinaţii de morfeme ca incluzând un morfem zero. Astfel paradigma schimb – schimbi – schimbă permite a impune analiza formei schimb, pe baza paralelismului cu celelalte două (schimb/i, schimb/ă), în cel puţin două morfeme, dintre care al doilea e un morfem zero, purtător în planul conţinutului al valorilor de număr şi persoană exprimate în celelalte două forme prin morfemul -i, respectiv -ă. Unii lingvişti văd în conceptul de morfem zero o abstracţie ştiinţifică necesară şi utilă numai în plan teoretic. Această opinie nu corespunde însă realităţii, pentru că fenomenul real corespunzător acestui concept există în sistemul unei limbi date: pentru vorbitori, într-o formă ca schimb se asociază sensul lexical ca atare şi valoarea de persoana I singular, vorbitorii o p u n această formă tuturor celorlalte alcătuite din două sau mai multe morfeme. În sistemul paradigmatic, o formă de tipul schimb se caracterizează pentru vorbitor prin faptul că este alcătuită dintr-un singur morfem concret. Ea se opune celorlalte tocmai prin absenţa unui morfem cu structură fonematică. Formele cu morfem zero constituie baza unor serii de opoziţii privative, ca schimb – schimb/i, schimb – schimb/ă; sap – sap/i, sap – sap/ă.

Introducerea conceptului de morfem zero e şi mai necesară când sistemul lingvistic dat înregistrează, în planul expresiei, pentru aceleaşi valori, şi opoziţii echipolente, în care fiecare element are o marcă pozitivă. Existenţa paradigmei de tipul url/u, url/i, url/ă, în virtutea căreia există opoziţiile url/u – url/i, url/u – url/ă, arată clar utilitatea recunoaşterii unui morfem zero în forme de tipul schimb. Valorile de număr şi persoană corespunzătoare morfemului zero din aceste forme se asociază, în forme ca url/u, cu elementul de expresie -u. Comparaţia cu alte tipuri ale paradigmei corespunzând aceloraşi asocieri sintagmatice e utilă mai cu seamă atunci când e vorba de paradigme



reduse, cel puţin din punctul de vedere al expresiei, la doi membri. Analiza creion/q – creioan/e, verb/q – verb/e se impune în mod evident, dacă avem în vedere paradigme ca teatr/u – teatr/e etc.

Morfeme omonime. Fenomenul omonimiei, observat şi discutat mai ales în legătură cu cuvântul, se produce şi în cadrul morfemelor. Morfemul -ă din cas/ă nu se confundă cu -ă din cânt/ă, morfemul -a din(voi) cânt/a este omonim cu morfemul -a din(el) cânt/a. Esenţa fenomenului e aceeaşi ca a omonimiei lexicale: unor unităţi de expresie identice li se asociază unităţi diferite de conţinut. Omonimia se rezolvă atât prin relaţiile paradigmatice, cât şi prin cele sintagmatice, prin opoziţiile în care se încadrează şi prin distribuţie: -ă din cas/ă nu se confundă cu -ă din cânt/ă, pentru că se opune lui -e din cas/e, aşa cum -ă din lad/ă se opune lui -i din lăz/i, pe când -ă din cânt/ă se opune lui -i din cânţ/i, morfemului zero din cânt etc. În plan sintagmatic, cele două morfeme -ă se deosebesc prin faptul că primul poate apărea în construcţii ca o cas- e albă, dar nu poate apărea în construcţia el cânt- frumos, unde apare cel de-al doilea -ă. Morfemul cu semnificaţie zero. Conceptul de morfem cu semnificaţie zero, care apare în diferite lucrări de specialitate, nu se justifică teoretic, ba, mai mult decât atât, el desfiinţează conceptul de morfem, care se caracterizează, cum am văzut, faţă de fonem sau faţă de diferite tranşe sonore delimitate după alte criterii (silabă etc.), tocmai prin faptul că e un element de expresie dotat cu semnificaţie, că are, deci, caracter de semn lingvistic. De obicei degajarea şi recunoaşterea unor asemenea morfeme cu semnificaţie zero se datorează fie unei analize neadecvate, fie dificultăţii de a încadra un segment morfematic într-o categorie de unităţi sau de a pune în evidenţă rolul lui în limbă, de a stabili cu ce unitate de conţinut este asociat.

În limba română, o unitate morfematică dificil de încadrat reprezintă de ex., segmentele -ez-, -eaz-, din anumite forme de prezent ale unor verbe în -a: lucr/ez/ă, oper/eaz/ă etc., care sunt interpretate ca sufixe, ca desinenţe sau ca elemente care însoţesc desinenţele propriu-zise. De fapt, rolul lor se clarifică, dacă acceptăm posibilitatea de a avea în limbă sufixe gramaticale variabile, şi în acest mod de interpretare segmentele -ez- etc., sunt considerate realizări ale sufixului de prezent, alături de -ă-, -á-.

Morfemele realizate prin diferite alomorfe se combină în unităţi mai largi sau mai restrânse. Cele mai restrânse grupări de morfeme reprezintă cuvântul. O parte din cuvinte există în limbă ca o mulţime de forme. Acestea sunt cuvintele flexibile. Paradigma cuvintelor flexibile cuprinde forme reprezentate prin combinaţii mai largi sau mai restrânse de morfeme. Între morfemele care alcătuiesc o asemenea grupare relaţia poate fi foarte strânsă: morfemele se succedă într-o ordine strictă şi În disociabilă (ele nu pot şi permutate în cadrul lanţului, iar acesta nu poate fi disociat). Aceste grupări reprezintă formele simple sau sintetice (cântam, de ex.). Când relaţia dintre morfeme în cadrul lanţului este mai laxă, mai puţin rigidă, aşa încât elementele componente pot fi permutate sau admit disocierea lanţului prin intercalarea dintre ele a anumitor elemente lexicale exterioare lui, gruparea de morfeme reprezintă o formă compusă sau analitică (am cântat, am mai cântat, cântat-am, de ex.).

Capitolul 2 - Părţi de vorbire / Clase de cuvinte


Capitolul 2. Părţi de vorbire / Clase de cuvinte

Gramatica tradiţională grupează cuvintele în limba română în zece clase lexicale şi gramaticale în acelaşi timp, numite părţi de vorbire. Acestea sunt : substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia. Gramaticile mai noi renunţă la această sintagmă, înlocuind-o cu clasă de cuvinte. Gruparea unităţilor lexicale în părţi de vorbire pune în evidenţă particularităţile gramaticale, care se manifestă la nivel sintactic (ca posibilităţi de asociere) şi morfologic (sub aspectul variaţiei flexionare). Din punct de vedere morfologic părţile de vorbire se clasifică în două categorii :

Părţi de vorbire flexibile:

substantivul

articolul

adjectivul

pronumele

numeralul

verbul Părţi de vorbire neflexibile:

prepoziţia

conjuncţia

interjecţia Adverbul ocupă o poziţie de mijloc: este neflexibil, dar prin categoria gradelor de

comparaţie se leagă şi de părţile de vorbire flexibile. Două dintre cele zece părţi de vorbire din limba română au nevoie de explicaţii în legătură cu recunoaşterea lor ca părţi de vorbire. În această situaţie sunt articolul şi numeralul. Gramatica noua a Academiei clasifică cuvintele în clase lexico-gramaticale în virtutea unor particularităţi comune şi / sau specifice de asociere în procesul de comunicare. Dacă împărţirea în ,,părţi de vorbire‟‟ privilegiază particularităţile gramaticale ale unităţilor lexicale ale limbii, celelalte clase cuprind mijloacele lingvistice eterogene care se situează la diverse nivele ale sistemului lexical sau gramatical. Particularitatea comună a acestor clase o constituie diversitatea componentelor: aceeaşi clasă grupează cuvinte / grupări locuţionale, unităţi lingvistice reprezentând părţi de vorbire diferite, dar şi cuvinte şi afixe ale unor categorii gramaticale.

Astfel distingem : Clasa pronumelor Clasa cantitativelor Clasa determinanţilor Clasa proformelor Clasa substitutelor Categoria deicticelor Clasa jonctivelor Clasa conectorilor



Flexiunea Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor unităţi lexicale, clasifică cuvintele în părţi de vorbire flexibile şi neflexibile. Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un cuvânt flexibil constituie flexiunea sau paradigma lui. Părţile de vorbire flexibile sunt părţile de vorbire care-şi schimbă forma în funcţie de anumite categorii gramaticale.

O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive, adjective, pronume, verbe) este cea impusa de particularităţile morfologice. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase flexionare (declinări, conjugări). Părţile de vorbire care aparţin categoriei numelui se declină, în timp ce verbul se conjugă. Categoriile gramaticale în funcţie de care flexionează un cuvânt, îl integrează într-o anumită parte de vorbire :

substantivul flexionează în funcţie de număr, caz şi determinare.

Determinarea este categoria gramaticală care individualizează substantivul în cadrul categoriei numelui.

adjectivul flexionează în funcţie de gen, număr, caz şi grad de comparaţie, gradul de comparaţie fiind categoria gramaticală care individualizează adjectivul. În lipsa categoriei comparaţiei, la unele adjective, lipsa categoriei determinării este cea care îl individualizează. Dacă adjectivul este În variabil, atunci apelam la criteriul sintactic.

pronumele (numai unele subclase) îşi schimbă forma în raport cu o categorie specifică, persoana care da şi specificul flexiuni pronominale, ca variantă a flexiuni nominale cu care împărtăşeşte flexiunea după gen, număr şi caz.

numeralul nu are o categorie gramaticală care să-l individualizeze, ceea ce susţine şi la nivel formal punctul de vedere al unor gramaticieni care-l elimină dintre părţile de vorbire ale limbii române. Unele numerale (cele cardinale) se pot individualiza în cadrul categoriei numelui prin absenţa flexiuni în raport cu numărul.

verbul se individualizează printr-o flexiune specifică, flexiunea verbală, în raport cu diateza, modul, timpul, persoana şi numărul. Categoriile diatezei, modului şi timpului sunt specifice pentru verb. Celelalte două sunt obţinute de verb, prin acord, de la pronume sau substantiv.

Datorită importantei deosebirilor flexionare dintre verb şi toate celelalte parţi de vorbire flexibile, acestea din urma se grupează la un loc în categoria numelui şi se vorbeşte de flexiune nominală în opoziţie cu cea verbală. Cuvintele neflexibile participă la realizarea comunicării într-o unică formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. Acestea sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul coincide cu morfemul. Caracter clasificator mai general au posibilităţile combinatorii, particularităţile sintactice ale unitarilor lexicale: orice cuvânt indiferent de apartenenţa la o clasa lexico-gramaticală sau alta poate fi integrat, în condiţii determinate în enunţ, pe când flexiunea caracterizează numai anumite părţi de vorbire (cele flexibile).



Particularităţile sintactice constituie criteriul partiţiei ansamblului cuvintelor neflexibile în mai multe clase. Distingem astfel în limba română ca şi înalte limbi, părţile de vorbire neflexibile : adverb, prepoziţie, conjuncţie şi interjecţie. Fiecare parte de vorbire se caracterizează printr-un ansamblu specific de particularităţi gramaticale, morfologice şi sintactice, iar apartenenţa unei unităţi lexicale la o anumita parte de vorbire implică prezenta acestor particularităţi.

Relevanţa diferită a particularităţilor gramaticale specifice în cuprinderea unităţilor lexicale în clase lexico-gramaticale reprezintă una dintre condiţiile care favorizează procesul ,,trecerii de la o parte de vorbire la alta‟‟, forma de manifestare a caracterului dinamic al limbii (GALR, p. 40).

Capitolul 3 - Categorii gramaticale


Capitolul 3. Categorii gramaticale

3.1. Conceptul de categorie gramaticală

3.1.1. Categoriile gramaticale în limba română

Categoriile gramaticale ca şi părţile de vorbire, numite şi categorii (clase) lexico-gramaticale, sunt universalii ale limbajului (vorbirii) în general. Ca şi substantivul sau verbul, numărul şi timpul sunt universalii care pot să apară sau să nu apară în calitate de categorii gramaticale într-o limbă oarecare. Părţile de vorbire ca universalii sunt semnificaţii lexicale organizate categorial. Altfel spus sunt moduri în care omul organizează realitatea atunci când o numeşte prin cuvinte. Dacă omul, numind elementele realităţii, ar lipi cuvintele de această realitate ca pe nişte etichete, atunci limba s-ar confunda cu realitatea şi cunoaşterea ar fi deplină, absolută sau ar lipsi cu desăvârşire. Dar mimând realitatea, omul o interpretează, îi dă o semnificaţie care nu depinde numai de realitate, ci şi de el însuşi. Această observaţie pe care o face semiotica se poate traduce în limbajul gramaticii prin observaţia că semnificaţia categorială dă o formă semnificaţiei lexicale care ar putea fi numită acum substanţa lexicală În -formată, formată din interior de către semnificaţia categorială care i s-a integrat.

Aşa ,,se naşte‟‟ partea de vorbire. Semnificaţia categorială a unei părţi de vorbire este unică, dar poate lua mai multe forme atunci când este formată de un număr de semnificaţii instrumentale. Semnificaţiile instrumentale au apărut atunci când vorbitorii au început sa analizeze realitatea pe care au denumit-o printr-un lexem şi, în acelaşi timp, au exprimat-o printr-o parte de vorbire. Au observat, de pildă, ca obiectele din lumea exterioară există fie izolate, fie în grup (mai multe împreună). Pentru a comunica această observaţie au creat treptat categoria gramaticală a numărului. Acestor instrumente de analiză a obiectelor lumii exterioare, caracterizate în părţile de vorbire li s-a dat numele de semnificaţii instrumentale. Spre deosebire de părţile de vorbire, „categoriile gramaticale sunt semnificaţii categoriale care pentru a există au nevoie de o semnificaţie instrumentală aşa cum, pentru a există semnificaţia categorială are nevoie de „suportul” semnificaţiei lexicale. (Ioan Cârâc, Introducere în morfologie, p. 89) De exemplu, semnificantul instrumental al desinenţei – e din studente este cel care dă o formă categoriei de (număr) plural, este un pluralizator, la fel - l din studentul dă o formă categoriei de determinare hotărâtă, este un actualizator. Prin determinarea hotărâtă realizată cu articolul hotărât actualizăm un obiect înţeles ca un obiect individual. Dându-i o formă categoriei gramaticale, semnificaţia instrumentală materializată de desinenţa –e sau de articolul hotărât –l conferă funcţii gramaticale (sintactice) cuvintelor pe care le însoţesc. Aceasta e şi una din deosebirile importante dintre părţile de vorbire şi categoriile gramaticale.

3.1.2. Demonstrarea existentei unei categorii gramaticale A demonstra formal existenta unei categorii în limba română şi în orice alta limbă flexionară, înseamnă a demonstra că:



a) Uneia sau mai multor semnificaţii îi corespund unul sau mai multe morfeme în planul expresiei. Mai multe categorii gramaticale pot fi exprimate printr-un singur morfem.

Articolul hotărât este morfem al determinării, dar are şi comportament desinenţial, marcând genul unic al substantivului, numărul şi cazul acestuia ; sufixul gramatical exprimă sincretic şi modul şi timpul verbului; desinenţa verbală exprimă persoana şi numărul. O categorie gramaticală deci poate fi exprimată prin mai multe morfeme gramaticale, după cum s-a putut vedea în cazul articolului. La adjectiv, genul şi numărul sunt exprimate uneori nu numai prin desinenţă, ci şi prin alternanţe fonetice : frumos – frumoşi – frumoasă – frumoase. În lipsa unei mărci gramaticale la nivelul expresiei, o distincţie la nivelul conţinutului nu este o distincţie gramaticală. Astfel, la nivelul conţinutului, diferenţa dintre condiţie şi dorinţă este apreciabilă, dar la nivelul expresiei nu avem decât un morfem gramatical pentru a le exprima pe amândouă. De aceea în gramatică nu vorbim despre două moduri (unul condiţional şi unul optativ), ci despre un singur mod : condiţional–optativ. Pe de alta parte, faptul ca la nivelul expresiei în limba română avem două forme de viitor (cu auxiliarul a voi + infinitivul verbului : voi pleca şi cu auxiliarul a avea + conjunctivul verbului : am sa plec) dar la nivelul conţinutului lipseşte o distincţie în cadrul semnificaţiei categoriale de viitor ne împiedică să vorbim despre o distincţie gramaticală în cadrul viitorului I . b) Între doi sau mai mulţi termeni care aparţin categoriei respective există o opoziţie. De exemplu, dacă toate substantivele din limba română ar fi defective de singular (sau de plural) n-am mai putea vorbi la substantiv despre categoria gramaticală a numărului. c) Opoziţiile respective trebuie să se repete pentru o clasă de cuvinte numeroasă şi omogenă. Dacă descoperim în limba română opoziţia dintre verbele a dormi şi a adormi în cadrul căreia primul verb exprimă o acţiune continuă, iar al doilea exprimă începutul acţiunii de a dormi (opoziţie specifică aspectului într-o limbă ca limba engleză) nu înseamnă că putem considera aspectul drept o categoriei gramaticală a verbului românesc.

O poziţie izolată (prezentă în cazul unei singure perechi) nu motivează prezenta unei categorii în limbă. Ar trebui sa găsim o clasă numeroasă de verbe care să intre în asemenea opoziţie, atât în planul conţinutului, cât şi în planul expresiei morfematice. În limba română putem exprima aspectul vorbelor prin procedee lexicale, nu şi gramaticale. Putem spune, de exemplu: încep să învăţ, continuu să învăţ, termin de învăţat, exprimând prin cuvinte autonome ceea ce limbile care nu au categoria gramaticală a aspectului exprimă prin morfeme.

3.2. Clasificarea categoriilor gramaticale

Clasificarea categoriilor gramaticale ale limbii române se poate face după mai multe criterii: 3.2.1. după tipul de relaţie lingvistică dominantă (paradigmatică sau sintagmatică) în cadrul căreia se manifestă categoriile gramaticale pot fi :

3.2.1.1. Categorii cu determinare predominant paradigmatică, numite şi categorii interne sau categorii flexionare : numărul, genul. Genul şi numărul caracterizează în grade diferite toate părţile de vorbire flexibile, inclusiv verbul când acesta se afla la diateza pasivă.



3.2.1.2. Categorii cu determinare predominant sintagmatică, numite şi categorii externe sau categorii de relaţie pentru identificarea cărora nu este suficienta forma cuvintelor, ci este nevoie sa apelam la funcţiile acestora, deci la relaţiile sintactice în care intră cuvintele în procesul comunicării. Acest timp de categorii gramaticale este exemplificat, de regula, prin categoria gramaticală a cazului şi prin cea a comparaţiei. Sub aspect formal, despre caz trebuie sa vorbim mai ales în legătură cu flexiunea supletivă a pronumelor personale. Aici întâlnim într-adevăr cele cinci cazuri. Despre caz vorbim şi la substantiv, la adjectiv şi la unele numerale. La adjectiv cazul nu are decât o prezentă formală (ca şi genul şi numărul) obţinuta prin acordul cu substantivul. În ce priveşte categoria comparaţiei (categorie prezentă la adjectiv şi la adverb) gramaticieni români nu sau pus încă de acord nici asupra termenului prin care s-o desemneze (D. Irimia, de exemplu a numit-o categoria intensităţii), nici asupra clasificări gradelor de comparaţie, contestându-se clasificarea tradiţională preluată de toate gramaticile şcolare. Între categoriile cu determinare predominant sintagmatică, un statut aparte îl au :

3.2.1.3. Categoriile gramaticale în care, pe lângă relaţiile morfosintactice, apar si relaţii pragmatice.

Categorii gramaticale cu implicaţii pragmatice sunt : a) determinarea, categorie gramaticală specifica substantivului, care nu spune ca autorul actualizează şi individualizează (în spaţiu şi timp) obiectul denumit şi exprimat de substantiv. b) persoana (la pronume şi la verb) este o categorie pragmatică pentru că trimite la situaţia de comunicare. c) diateza, categorie specifică verbului, este o categorie sintactico-pragmatică, prin care vorbitorul îşi orientează interesul comunicativ spre subiectul agent al acţiuni verbului (diateza activa), spre subiectul – pacient al acţiunii (diateza pasivă) sau spre agent şi pacient în acelaşi timp (diateza reflexiva). d) modul, categorie specifică verbului, este o categorie pregnant pragmatică, fiindcă este legată de intenţia de comunicare a vorbitorului care prezintă acţiunea verbului ca fiind reală, sigură, posibilă, dorită, presupusă, etc. e) timpul, categorie gramaticală specifică, de asemenea, verbului, este o categorie pragmatică pentru ca raportează momentul în care se desfăşoară acţiunea verbului la momentul vorbirii locutorului. 3.2.2. După tipul de flexiune categoriile gramaticale pot fi clasificate astfel :

3.2.2.1. Categorii nominale (cazul şi determinarea) 3.2.2.2. Categorii verbale (modul, timpul şi diateza)

3.2.2.3. Categorii cu dubla funcţionalitate (si nominala şi verbala): genul – la substantiv, adjectiv, pronume, unele numerale şi diateza pasivă a verbului, numărul – la substantiv, adjectiv, pronume şi verb, gradul de comparaţie – la adjectiv şi adverb, persoana – la pronume şi verb.

3.3. Categoriile gramaticale şi tipurile de flexiune

„Părţile de vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noţiunile morfologice fundamentale numite categorii gramaticale‖. (Cf. GA, pag.36).



Altfel spus, categoriile gramaticale se exprimă ,,prin modificarea structurii morfologice a cuvântului, prin unele mijloace fonetice şi prin mijloace analitice‟‟. (Ibidem, pag. 41). În limba română, autorii tradiţionalişti consideră categorii gramaticale proprii limbii române : genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana, diateza, modul şi timpul. Unii autori, însă mai vorbesc despre o categorie gramaticală, şi anume cea a determinării, specifică substantivului. Morfemul care exprimă aceasta categorie este articolul (hotărât şi nehotărât). Acceptarea existentei în limba română a unui morfem de determinare implică automat reconsiderarea claselor şi a categoriilor gramaticale. Lingvişti mai apropiaţi de gramatica tradiţională nu recunosc existenta categoriei, ci pledează pentru interpretarea articolului ca parte de vorbire. Corneliu Dimitriu respinge ideea categoriei gramaticale a determinării, subliniind că ,,există numai un conţinut al determinării şi numai la o parte din substantive, care conţinut, În să nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel încât vorbitorii nu au conştiinţa unei categorii gramaticale‟‟. (C. Dimitriu, Tratat, p. 158) O analiză convingătoare a articolului prezintă şi Gabriela Pană Dindelegan. Autoarea subliniază caracterul eterogen al formelor cuprinse sub denumirea de articol, oferind puncte de interpretare noi în analiza funcţiilor şi valorilor articolului. (în Elemente de gramatică, p. 27 - 48) Alţi autori, cum ar fi Mioara Avram, chiar dacă recunosc existenta categoriei şi acceptă că articolul nu are semnificaţie lexicală, preferă să trateze articolul ca parte de vorbire, În vocând şi natura eterogena a cuvintelor care formează clasa, în ciuda faptului că are putini membri. În concluzie, reţinem ca elementele ce compun clasa articolului constituie o ,,clasă închisă de forme ce apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv şi a căror funcţie este de actualizare a acestuia în comunicare şi de individualizare (sau determinare). Putem spune ca articolul aparţine clasei mai largi a determinanţilor‟‟. (Cf. Dicţionar general de ştiinţe, s.v. articol)

3.3.1. Flexiunea nominală

3.3.1.1. Flexiunea substantivului Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul, cazul şi determinarea. Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea sunt categorii flexionare. Genul este o categorie gramaticală fixa, impusă de realitatea materiala obiectivă şi nu constituie un criteriu de flexiune pentru aceasta parte de vorbire. Categoria gramaticală a determinării caracterizează exclusiv flexiunea substantivului.

3.3.1.2. Genul la substantiv Genul, la substantiv, este ,,o categorie semantică întrucât fiecare substantiv are, ca unitate lexicală, un anumit gen – componentă semantica stabilă‟‟. (Dumitru Irimia, Gramatica, p. 44) După Mioara Avram, genul este ,,o categorie morfologică fundamentală‟‟, deoarece de gen, depind ,,modul de formare a pluralului şi declinarea‟‟, acesta fiind recunoscut numai prin posibilitatea de a selecta ,, forma determinantului‟‟. (Mioara Avram, Gramatica, p. 47)



Majoritatea gramaticilor ne vorbesc de existenta a trei genuri în limba română: masculin, feminin şi neutru. Fiecare clasă de gen are flexiune proprie, caracterizată prin omonimii şi combinaţii specifice de desinenţe. În plan sintactic, genul substantivului se manifesta sub forma acordului gramatical impus determinanţilor (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (prenumele, numeral), participiului din componenţa diatezei pasive a verbului (atunci când substantivul este subiect al verbului) (G A LR, pag. 63). Din punctul de vedere al genului Dimitriu Irimia grupează substantivele în două mari clase :

animate: substantive care denumesc ,,obiecte‟‟ înscrise în dinamica viaţă- moarte : om, băiat, fluture ; peste, arbore, floare, zmeu, etc.

inanimate: substantive – nume de ,,obiecte‟‟ care nu cunosc dinamica viaţă– moarte : bec, gem, stilou, tren, vagon, zmeu (de hârtie) etc. Se cuprind tot aici substantive colective precum trib, popor, neam, etc., care denumesc realităţi situate în perspectiva dinamicii viată – moarte, numai la nivelul componenţilor.

La substantive nume de animate genul masculin sau feminin indică sexul fiinţelor: masculin– student, feminin– studentă; la aceste substantive există în principiu o corespondentă între genul natural şi cel gramatical. Gen gramatical au şi substantivele nume de În animate: genul specific pentru În animate este genul neutru (exemplu: stilou) dar ele pot fi şi masculine (exemplu: sac) şi feminine (exemplu: casă), cea ce se explică fie ca moştenire dintr-o epoca îndepărtată când oameni considerau animate unele obiecte În animate (exemplu: mană, lună) fie ca rezultate ale analogiei cu animatele (de exemplu cizmă a fost încadrat la genul feminin pentru că se termină în –ă ca majoritatea femininelor romaneşti).

Genul substantivelor se poate recunoaşte fie prin numărare, fie prin anumite determinări adjectivale: masculin: un (acest) băiat / doi (aceşti) băieţi; feminin: o (aceasta) fata / două (aceste) fete; neutru: un (acest) scaun / două (aceste) scaune.

Din punctul de vedere al realizări opoziţiei masculin/ feminin la substantivele nume de fiinţă, Dobridor distinge următoarele clase:

substantive heteronime: opoziţia masculin/feminin se realizează la nivelul radicalului, care se schimbă în funcţie de gen: tată, mamă, frate, soră.

substantive mobile: opoziţia de gen se realizează la nivelul sufixului moţional, ataşat la acelaşi radical : în felul acesta, se pot crea, prin sufixare, feminine de la masculin şi invers :

sufixe moţionale de feminin -ă : student / studentă, bunic / bunică ; -că: italian / italiancă, sătean / săteanca; -iţă: doctor / doctoriţă, păun / păuniţa; -easă: bucătar / bucătăreasa, croitor /croitoreasă -esă: prinţ / prinţesă, negru / negresă; -oaică: leu / leoaică, zmeu / zmeoaică. sufixe moţionale de masculin -an: gâscă / gâscan, curcă / curcan; -oi: raţă / răţoi, vulpe / vulpoi

substantive epicene: nu cunosc opoziţia masculin/feminin, fie pentru că vorbitori nu au fost interesaţi de distincţia de sex, fie pentru ca aceasta nu era sesizabilă sau accesibilă cunoaşterii imediate, interesând



numai specia în sine. Majoritatea reprezintă nume de animale (mamifere, pasări, insecte, etc.) : - masculine: fluture, papagal, ţânţar, melc, struţ, etc. - feminine: balena, furnica, rama, veveriţa, molie, hiena, etc.

substantive de gen comun : sunt substantive care fară să se încadreze într-un anumit gen, denumesc sau pot denumi atât fiinţe de sex masculin, cat şi de sex feminin: complice, gură–cască, nătăfleata, Gabi, Adi, Vali, etc. Genul gramatical, masculinsau feminin, a acestor substantive se diferenţiază contextual :

A fost totdeauna un gură-cască. Elena, eşti o nătăfleaţă. Recunoaşterea genului după terminaţiile substantivului

Genul se poate recunoaşte şi după unele terminaţii. Astfel sunt feminine :

a) substantivele terminate în: - a , -ea, -ia şi –i :basma, ciulama, albăstrea, nuia, dambla, câtea, haimana, cişmea, zi.

b) substantivele terminate în: -atare, bunătate; -etate, varietate; -itate, -celebritate.

c) substantivele terminate în: -iune ; naţiune, pensiune, urâciune.

d) substantivele terminate în: -ie (cu excepţia lui bădie, tataie, şi a numelui lunilor anului care au aceasta terminaţie) : baie, doctorie, pălărie, berărie, economie, salcie, trestie, bestie, magazie, vrabie.

e) substantivele terminate în: -o, -ou şi –u sunt neutre: radio, birou, stilou, atu, cadou, panou, tabu, zero, caro, tricou, depou.

Excepţie : flamingo, marabu, nume de pasări exotice, care sunt masculine. Sunt masculine :

f) substantivele terminate în: -giu: boiangiu, lefegiu, tinichigiu, camionagiu, parlagiu, tutungiu, reclamagiu.

Genul după înţelesul general al substantivelor În cadrul În animatelor, unele clase semantice se asociază sistematic cu genul masculin sau cu genul feminin, fără legătură cu genul natural al referentului.

a) numele zilelor săptămâni sunt feminine, indiferent de terminaţie b) numele lunilor anului sunt masculine, indiferent de terminaţie,

deci şi cele în -ie, ca ianuarie, februarie. c) numele literelor sunt masculine: un A / doi A, un Be / doi Be,

prezentând în acelaşi timp şi variante de genul neutru : A-

uri, B-uri, C-uri, etc. (Cf. DOOM 2 ) d) numele cifrelor sunt masculine : un trei / doi trei e) cele mai multe nume de arbori, plante, flori sau legume

terminate în – i , - u, sau consoană sunt masculine : ardei, cedru, alun, leuştean, lămâi, coriandru, brad, cireş, mac, bujor, morcov. Cele ca grâu, În , mei sunt neutre, altele ca pelin, orez, deşi greu de controlat se încadrează în neutre.

Genul numelor proprii de persoană Numele proprii de persoană, mai ales prenumele, sunt mai întotdeauna de genul masculin sau feminin având aceleaşi terminaţii ca şi numele comune : Claudiu – Claudia, Marcel – Marcela, Teodor – Teodora.



Genul gramatical nu corespunde cu terminaţia: la prenume de bărbaţi ca: Badea Nichita, Ilie Horia, Oprea Macarie, Eremia Stoica, Teodosie Luca Toma; la prenume de bărbaţi derivate cu sufixul feminin– ică : Nică, Costică, Petrică, Aurică, Florică; la prenumele de bărbaţi derivate cu sufixul feminin– iţa : Bădiţa, Tomiţa, Ioniţa, Tudoriţa; la prenume de femei derivate cu sufixe masculine: Irinel, Fanel, Viorel, Fănuş.

Substantive cu două genuri Substantive cu acelaşi înţeles la două genuri gramaticale : beretă – berete (feminin), faţă de beret – berete (neutru) ; acumulator – acumulatoare (neutru), acumulator – acumulatori (masculin) ; bob – bobi (masculin), boabă – boabe (feminin)

Genul personal Gramaticile romaneşti moderne şi unele studii mai vechi sau recente vorbesc şi de existenta în limba română a unui aşa zis gen personal, situat în interiorul genurilor masculin şi feminin (Dobridor, Morfologia, p. 57) Datorită faptului ca masculinele şi femininele care denumesc persoane au unele deosebiri fată de substantivele masculine şi feminine care denumesc obiecte, s-a considerat ca ele ar trebui încadrate într-un gen gramatical subordonat atât masculinului cat şi femininului. Acestui subgen care nu există în mod În dependent i s-a dat nume de gen personal. Genul personal caracterizează numai substantivele proprii nume de persoane sau comune care se referă la persoane cunoscute, sau la obiecte personificate. El s-ar caracteriza prin:

1. vocativul în –ule la unele nume de animale folosite pentru persoane : boule!, măgarule !, dobitocule !

2. in poziţie de complement direct, primesc prepoziţia morfem pe, şi apare fenomenul dublări printr-o formă neaccentuată de pronume personal :

Am văzut lupul / L-am văzut pe Lupu 3. Genitiv–dativul se construieşte cu articolul hotărât proclitic lui,

în cazul masculinelor şi a femininelor În variabile: lui Gicu, lui Gabi, lui Carmen;

4. întrebuinţarea prepoziţiei de înaintea numelor proprii de persoane : deşteptul de Ionel, isteaţa de Ioana, mofturosul de George ;

5. în vorbirea populară şi familiară, numele de persoană sau numele gradelor de rudenie apar însoţite de adjectivul nehotărât alde : alde Vasile, alde Ionescu ; alde frate-miu, etc.

,,Genul personal nu reprezintă o (sub)clasă de substantive clar constituită în cadrul categoriei de gen‟‟ (GALR, pag. 68). ,, Principala trăsătura a genului substantival, indiferent de tipul încadrării motivate sau nemotivate a substantivelor în clasele de gen sau de manifestarea sintactica, morfologică sau semantică a acestei categorii gramaticale, este caracterul său fix. La substantivele cu două forme de gen, ambigue sub raportul caracterizării substantivului ca masculin, feminin sau neutru, fiecare dintre cele două forme are gen fix, reprezentând o variantă de încadrare a substantivului într-una dintre clasele de gen‟‟. (Ibidem, pag.69).

3.3.1.3. Categoria numărului la substantiv Numărul este o categorie gramaticală flexionară impusă de realitatea materială obiectivă, la baza căruia stă conceptul de cantitate (Dobridor, Morfologia, p. 58) Membrii categoriei numărului sunt singularul, pluralul şi numărul comun. Acesta din urmă este reprezentat în lexiunea substantivului românesc prin forme invariabile după număr şi fără opoziţii de desinenţa. Din



această cauză, se consideră că „valorile de bază ale categoriei gramaticale de număr sunt singularul şi pluralul, care alcătuiesc un sistem binar de opoziţie, exprimată cu ajutorul desinenţelor şi al articolului” (Ibidem, p. 59) Categoria gramaticală a numărului se manifestă în flexiunea substantivului prin opoziţia dintre singular şi plural, care exprimă distincţia semantică dintre unitate (un exemplar) şi pluralitate (mai multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel. Marea majoritate a substantivelor romaneşti sunt compatibile cu ambele valori ale numărului Opoziţia de număr nu se realizează în flexiunea tuturor substantivelor. Din acest punct de vedere, substantivele se împart în substantive numărabile sau discrete, care participă la opoziţia de număr singular / plural, şi substantive nonnumărabile sau nondiscrete, care nu participă la opoziţia de număr, flexiunea lor reducându-se la unul dintre termenii opoziţiei: singular sau plural Unele substantive sunt invariabile în raport cu categoria numărului, având aceeaşi formă şi pentru singular şi pentru plural: un pui-doi pui, un ochi-doi ochi, un arici-doi arici, o învăţătoare- două învăţătoare.

Desinenţele de număr Pluralul se formează de la singular cu ajutorul desinenţelor Singularul,

fiind în relaţie cu pluralul are şi el desinenţe. Substantivele masculine au la singular desinenţele:

-e: burete, castravete; -u: băieţandru, bou, codru;

Masculinele care se termină în consoană ca: boboc, covrig, ca şi cele care se termină în - i: ardei, ochi, piţigoi, nu au desinenţa exprimată. De aceea, ea poartă denumirea de desinenţă zero.

Femininele au la singular desinenţele: -a: albina, eleva; -e: carte, baie, femeie; mucava, şoca; -ea / -ia: acadea, nuia, etc.

Neutrele au la singular aceleaşi desinenţe ca şi masculinele: roi, spate, dulap, accident.

Pentru plural, limba română are trei desinenţe principale şi trei secundare, desinenţele principale sunt:

- e: albine, fete; - i: cărţi, băi; - uri: certuri, roiuri;

Desinenţele secundare care apar numai pentru feminine sunt: (a) le: baclavale, sarmale;

(e) le: caramele, nuiele; le: zile;

Formarea pluralului

Pluralul masculinelor Toate masculinele formează pluralul cu desinenţa - i, În diferent de

desinenţa de singular: cele terminate la singular în - e, - i sau - u înlocuiesc pe - e, - i sau –u cu - i: brusture - brusture, lămâi - lămâi, buhai - buhai, tigru – tigri; cele terminate în - iu fac pluralul în - ii: geamgiu - geamgii, vizitiu-vizitii cele terminate în consoană fac pluralul prin adăugarea desinenţei - i după consoană: corb - corbi, mag-magi, mânz - mânji, pas - paşi, cal - cai, sfinx - sfincşi masculinele terminate în - ă: papă, popă, tată, fac de asemenea pluralul în - i: papi, popi, taţi; au pluralul neregulat: om - oameni; o formă neregulată a lui tată - tătâni una analogică - frate - frăţâni.



Pluralul femininelor Femininele îşi formează pluralul cu două desinenţe principale, - e şi –

i mai rar cu - uri şi cu desinenţele secundare - ale - ele - le: femininele în - a fac pluralul în - ale: saca – sacale; fac excepţie: nuia - nuiele, cele în - ea fac pluralul în ele: acadea-acadele curea-curele; feminine terminate în - i fac pluralul în - le: zi - zile, desinenţa - uri apare la pluralul unor feminine ca: ceartă, cedă, ceată şi la o parte dintre cele care denumesc materii: făinuri, săruri ; femininele cu pluralul în - e care denumesc obiecte neînsufleţite şi noţiuni abstracte formează pluralul în - i: atitudine-atitudini, pădure-păduri, mare – mări, urbe - urbi, vale – văi; femininele terminate în - ie precedate de o consoană fac pluralul în - îi: anemie - anemii, bestie – bestii; femininele terminate în - ie precedate de vocală fac pluralul într-un singur - i: baie - băi, foaie - foi.

Fac excepţie de la această regulă numai femininele cu sufixul - oaie de la substantivele derivate: lădoaie al căror plural este tot în - oaie.

Majoritatea femininelor care denumesc fiinţe şi au la singular terminaţia -ă sau - e fac pluralul în - e: babă - babe, soacră - soacre;

Sunt excepţii având pluralul în - i, feminine că: mătuşa - mătuşi, vulpe - vulpi. Sunt de asemenea excepţii: noră - nurori, soră - surori - la care pluralul este singular.

Majoritatea femininelor care denumesc lucruri şi au la singular terminaţia - că sau - gă fac pluralul în - i: fabrică - fabrici, vargă - vergi.

Fac excepţie: oră ore, băltoacă băltoace; o serie de feminine diminutive terminate în - ică au pluralul în - ele: ciuboţică - ciuboţele, pietricică - pietricele.

Pluralul neutrelor

Neutrul dispune de trei desinenţe de plural - e, - i şi - uri: neutrele care se termină la singular în - e fac pluralul tot în - e: nume - nume, pântece - pântece; neutrele care denumesc instrumente au la singular una din terminaţiile - ar, - er, - or, - sor, - tor, fac pluralul în - e: vocabular - vocabulare, motor - motoare; neutrele terminate la singular în - ent - ment au pluralul ia - e, iar cele în - mânt fac pluralul în - minte: accent - accente, zăcământ - zăcăminte. Fac excepţie: pământ – pământuri.

Majoritatea substantivelor neutre terminate la singular în - aj fac pluralul în - e: personaj - personaje, voltaj - voltaje. Excepţie: menaj - menajuri; neutrele cu singularul în - ăt şi - et fac pluralul în - e: lacăt - lacăte, urlet - urlete, ţipăt - ţipete, sunet - sunete; neutrele terminate la singular în - u precedat de un grup de două consoane, a două fiind - r, fac pluralul în - e: cadavru - cadavre, teatru - teatre. Excepţie: lucru - lucruri; neutrele terminate în - ism fac pluralul în - e: truism - truisme, liberalism - liberalisme; majoritatea neutrelor terminate la singular în - iu fac pluralul în - ii: acvariu - acvarii, criteriu - criterii. Excepţie: burghiu – burghie (burghiuri), chipiu — chipie (chipiuri), sicriu – sicrie (sicriuri), şasiu – şasie (şasiuri); neutrele cu terminaţiile - o, - ou, şi - u fac pluralul în - uri: radio - radiouri, atu – atuuri (pluralul vechi - atale, astăzi neîntrebuinţat), birou - birouri. Excepţie: ou – ouă; neutrele terminate la singular în - u precedat de un grup de două consoane, a două fiind - e, fac pluralul în - uri: cenaclu - cenacluri, titlu - titluri. Excepţie: exemplu - exemple, templu - temple; neutrele provenite dintr-un sufix fac pluralul în - uri: cules - culesuri, fâsâit - fâsâituri, râs - râsuri. Excepţie: din auzite, pe alese; cele mai multe neutre monosilabice fac pluralul în - uri: arc - arcuri, zar - zaruri, bal - baluri, zid - ziduri. Excepţie: ac – ace, lemn - lemne, act - acte, os - oase, grad - grade, gaz - gaze.



Pluralul substantivelor compuse

Un caz aparte îl reprezintă formarea pluralului la substantivele compuse. Din punct de vedere al raportului dintre singular şi plural, substantivele compuse alcătuiesc cinci categorii: compuse ca autocamion: botgros fac pluralul ca şi cum ar fi substantive simple: autocamioane, botgroşi: compuse ca: Făt-Frumos, ardei gras, au pluralul: Feţi-Frumoşi, ardei graşi: compuse ca: bou de balta; crin de pădure, fac pluralul cu ajutorul primului substantiv compus: boi de baltă. crini de pădure; compuse ca: brânca-ursului, ciuboţica-cucului, papă-lapte, pierde-vară, du-te-vino nu au plural.

Substantive cu două forme de plural Mai multe substantive au în limba română forme duble şi chiar triple de plural. Pe genuri, situaţia se prezintă astfel : 1. Substantive cu o forma de masculin la singular şi cu două forme de plural : una de masculin şi alta de feminin. Unele dintre aceste forme s-au specializat semantic, denumind lucruri diferite. Diferenţierea a mers uneori până la omonimie: bob – bobi – boabe cot – coţi – coturi - coate ochi – ochi – ochiuri colţ – colţi - colţuri timp - timpi – timpuri corn – corni – cornuri - coarne cap – capi – capete element – elemenţi - elemente centru – centri - centre 2. Substantive feminine cu două forme de plural: una în – e (de regula, mai vechi), şi alta în –i. Una din aceste două forme a ieşit din uz sau se mai păstrează regional ori în expresii. În exemplele de mai jos formele de plural subliniate sunt cele considerate literare : boală – boale – boli monedă – monede – monezi dorinţa – dorinţe – dorinţi aripă – aripe – aripi credinţa – credinţe – credinţi copertă – coperte – coperţi roata – roate – roti haină – haine – hăini scoală – scoale – scoli bară – bare – bări 3. Substantive neutre cu două forme de plural: una în – e, alta în – uri, de cele mai multe ori fără diferenţiere în plan semantic. Forma subliniată reprezintă forma literară. chibrit – chibrite – chibrituri vis – vise – visuri hotel – hotele – hoteluri bici – bice – biciuri ghişeu – ghişee – ghişeuri obicei – obiceie – obiceiuri ibric – ibrice – ibricuri refren – refrene – refrenuri aragaz – aragaze – aragazuri ghiveci – ghivece – ghiveciuri pardesiu – pardesie – pardesiuri În limba română există şi substantive care nu au forme pentru ambele numere, dispunând doar de o singură valoare de număr: numai singular sau numai plural. Aceste substantive se numesc defective şi sunt de două categorii

substantive singularia tantum: au numai singular deci sunt defective de plural : - substantivele nume proprii de persoană: Ion, Vasile, Maria; pot apărea la plural doar când denumesc membri aceleiaşi familii: Ioneştii, Vasileştii;



- unele toponime: Brăila, Craiova, România; excepţie fac pluralele cu valoare stilistică: am cunoscut două Românii: cea din timpul comunismului şi cea de după; - unele substantive comune care denumesc noţiuni abstracte: cinste, dreptate, sete, prudenta, savoare, sila, supleţe; - substantivele comune nume de materie: sânge, cimbru, coca, lână, miere, oţet, păcura, unt, faina, zahăr; - substantive nume de sporturi: tenis, volei, box, înot; - substantive care denumesc diverse domenii şi discipline ştiinţifice: algebră, lingvistică, botanică, chimie; - unele substantive nume de fiinţe : bade, nene, neică, taica; - unele substantive comune nume de obiecte unice: soare, lună

substantive pluralia tantum: au numai plural, deci sunt defective de singular: - unele toponime: Ploieşti, Galaţi, Iaşi, Bucureşti; - unele substantive proprii nume de sărbători: Rusalii, Florii, Paşti, Sânziene; - substantive comune nume de obiecte alcătuite din două părţi identice formând o pereche : ochelari, pantaloni, iţari, ghilimele; - unele substantive nume de materie simţite ca nişte: icre, câlţi, tăieţei, măruntaie ; - substantivale: aplauze, moaşte, mendre, nazuri, coclauri, năravuri, zori, şale.

3.3.1.3. Cazul substantivului

Cazul este o categorie gramaticală de relaţie. El exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte prin modificările formale ale acestora. Totalitatea acestor modificări formale prin care se exprimă raporturile sintactice cazuale, poartă numele de declinare. Dintre toate părţile de vorbire flexibile, substantivul dispune de o varietate flexionară mai mare, datorită diversităţii morfemelor care îl însoţesc în poziţiile sale relaţionale. Declinarea substantivului românesc cunoaşte cinci cazuri, deosebite între ele prin formă, valoare şi funcţie sintactică. Acestea sunt nominativ (N), acuzativ (Ac), genitiv (G), dativ (D) şi vocativ (V). În limba latină veche existau şase forme cazuale: nominativul, genitivul, dativul, acuzativul, vocativul şi ablativul. Acesta din urmă nu s-a menţinut în structura limbii române datorită transformărilor care au avut loc în evoluţia limbii. Treptat formele cazuale sau confundat între ele, astfel încât limbile romanice numai disting cazurile prin desinenţe. În limba română s-a manifestat tendinţa de unificare a formelor flexionare, însă prin influenţa limbilor slave, procesul de contopire totală a cazurilor a fost frânat. La substantivele masculine şi neutre nearticulate toate formele cazuale latineşti sau redus la una singură pentru singular şi una singură pentru plural cu excepţia vocativului singular : nominativ, acuzativ, genitiv, dativ (singular) – bărbat; vocativ (singular) – bărbate. Femininul, la plural a redus toate formele cazuale la una singură: case dar la singular a păstrat pentru genitiv-dativ o formă care o reduce pe cea latină. Deoarece nominativul plural din latină avea aceeaşi desinenţa ca şi genitivul singular, în româneşte nominativul plural e identic cu genitiv-dativul



singular. În limbile romanice apusene flexiunea nominală a dispărut, în limba română se găseşte mult simplificată faţă de limba latină.

Cazul nominativ Cazul nominativ la substantive este însăşi situaţia în care se află

substantivul ca nume. În această calitate, el intră în relaţie cu restul propoziţiei:

1. Este subiectul propoziţiei. Au înflorit cireşii!

Vremea s-a încălzit. Este şi subiect al unui verb la o formă care constituie numai în mod

excepţional un predicat ca: Sosind şi oaspeţii ne-am aşezat la masă. 2. Este parte dintr-un predicat alcătuit din verbul a fi sau un

echivalent al lui în aşa numitul predicat nominal. 3. Este juxtapus, adică în opoziţie, pe lângă un alt substantiv:

Vasile, gornistul, mergea în frunte. Hangiţei Ancuţa îi plăceau poveştile. Subsemnatul, Ion Ion, va rog să binevoiţi...

Obs. Subsemnatul în apoziţie poate să stea şi în alt caz, de ex.: Fiului tău, lui Dumitru, îi merge bine.

Cazul acuzativ Acuzativul este cazul substantivului cu funcţie de obiect direct sau cu

alte funcţii exprimate cu ajutorul unei prepoziţii, dacă această nu cere genitivul sau dativul. Prin obiect direct se înţelege situaţia inversă subiectului. Pe când subiectul arată cine sau ce acţionează în propoziţie sau suportă acţiune a unui verb la pasiv, obiectul direct arată cine sau ce completează ori primeşte acţiune a unui verb; de exemplu:

Pisica bea lapte. subiect obiect direct Laptele este băut de pisică. subiect

În transformarea făcută, după ce obiectul direct devine subiect, fostul subiect capătă când este menţinut, funcţia de complement de agent. Obiectul direct cu prepoziţia pe.

Deşi ca obiect direct substantivele nu sunt precedate de prepoziţie, totuşi în limba română, unele au nevoie în această situaţie de prepoziţia pe, de ex.:

Am întâlnit pe Ionel. Pe colegul tău îl cunosc de mult.

Construcţia numită şi acuzativul cu pe se foloseşte când obiectul direct este:

1. un nume propriu de persoană: (A întâlnit) pe Ion sau pe Alexandru, pe Bogdan, pe Costache.

2. un nume propriu de persoană, scriitor, om de ştiinţă, întrebuinţat în locul operei lui (scrise): (Citeşte) pe Sadoveanu; (Studiază) pe V. Conta.

3. un nume propriu de persoană precedat de denumirea profesiunii, activităţii obişnuite sau de titlu acelei persoane; de ex.: (A chemat) pe doctorul Dumitru, pe medicul Constantin.

4. un nume propriu de animal: A lovit maşina pe Bubico, pe Grivei.



5. un nume de rudenie: (A întrebat) pe mama, pe tata. 6. un pronume care ţine locul unui nume: Te (căuta) pe ţine; (ii

căuta) pe el; (elevul) pe care vi-l prezint; a (văzut) pe cineva, (n-a văzut) pe nimeni; (a strigat) pe careva; ca şi înainte de cel, cea urmate de adjectiv: (apăra) pe cel mic.

Pronumele relativ se construieşte oi pe chiar şi atunci când ţine locul unui obiect: Ceasul pe care l-aţi reparat merge perfect. / Această este ideea pe care voia să o comunice.

7. un nume comun de persoană însoţit de un adjectiv pronominal: Cunosc pe acest om. / Mai conta pe câţiva prieteni dincopilărie.

8. un nume comun de persoană aşezat înaintea verbului de care depinde: Pe copil îl iubea pe bătrân îl respecta. / Pe soldaţi îi În struise bine. Pe este facultativ când obiectul direct reprezintă:

1. un nume comun de persoană, articulat cu articol nehotărât (sau însoţit de vreun, vreo): (A chemat) (pe) o doctoriţă, pe un vânzător.

În multe din cazurile de mai sus este mai bine să se întrebuinţeze prepoziţia:

a) A chemat un bolnav la el. b) A chemat pe un bolnav la el.

Din a) se poate înţelege sau că „un bolnav a chemat pe cineva la el” sau că „cineva a chemat la el pe bolnav;” pe când dinb) reiese clar că bolnavul este cel chemat, obiectul direct al propoziţiei.

2. un nume comun de persoană, nearticulat la plural: (Vă În vită) (pe)beneficiari, colegi, colege.

Între construcţia cu pe şi cea fără pe există însă o mică deosebire. Când este o propoziţie ca: Va chema pe beneficiari (la discuţie), obiectul direct construit cu pe exprimă ideea de categorie: „fără pe, ca: Va chema beneficiarii la discuţie, obiectul direct însemnau (nişte) persoane din categoria beneficiarilor‖ .

Deosebirea dintre construcţia cu prepoziţia pe şi cea fără apare mai clar când numele comun de persoana este însoţit de un adjectiv, de ex.: Va chema beneficiari pricepuţi (la discuţie), pentru că această posibilitate nu are pereche decât într-o construcţie cu pe, în care obiectul direct trebuie determinat: Va chema pe beneficiarii pricepuţi (la o discuţie).

3. un nume comun de fiinţă care nu este persoană: Vulpea a păcălit corbul (sau un corb, acel corb) dar şi: Vulpea a păcălit pe corb (pe un corb, pe acel corb) dar şi: Nu deştepta ursul când doarme.

4. un nume de cifră sau de literă: Scriu 2 şi ţin3, faţă de: Scriu pe 2 şi ţin pe 3. / Scrie s nu ş ! Scrie pe s nu pe ş ! Obiectul direct cu prepoziţia „la”

În vorbirea populară, ideea de cantitate mare se exprimă printr-un substantiv precedat de prepoziţia la - construcţie care este obiect direct:

A băut la apă, de s-a săturat = „ A băut foarte multă apă‖ Strica la caiete, cu grămada = „ Strica foarte multe caiete‖

Alte funcţii ale substantivului în acuzativ fără prepoziţie Un substantiv în cazul acuzativ fără prepoziţie mai poate să fie: 1. Obiectul direct (intern) al unui verb, de ex.: a visa un vis, a dormi

un somn. 2. Apoziţia altui substantiv în acuzativ: A primit cu dragoste pe

Gheorghe prietenul vostru.



3. O completare cu înţeles de timp, de spaţiu sau de mod a unui verb, de ex.: A locuit două veri la ţară. / Umbla zilnic pe jos câţiva kilometri.

Substantivul în acuzativ cu prepoziţia poate să fie: 1. echivalentul unui adjectiv:

ambalaj de hârtie carne în suc propriu soare cu dinţi beretă de marinar sac fără fund

2. echivalentul genitivului: alegeri de sector pierderi de obiecte

In situaţiile 1. şi 2., el este atribut al celuilalt substantiv 3. echivalentul unui adverb indicând:

timpul: Am sosit de o lună. / S-au sculat în zori. locul: Am fost la gârlă. / Vom merge în tabără. modul şi cantitatea: Umbla cu capul pe sus. /Beau ceaiul cu

puţin zahăr. asocierea: S-a dus cu copilul la doctor. / Dumitru a ieşit cu soacra-sa. în această situaţie el este un circumstanţial.

Substantivul în acuzativ cu prepoziţia mai poate exprima : 4. obiectul În direct 5. obiectul de agent (care arată cine acţionează asupra subiectului):

A fost atacat de lupi. /Era o carte citită de toată lumea.

Cazul genitiv În general raportul de atribuire dintre două substantive este genitivul.

Tatăl elevei era bolnav. / Fratele lui Ilie are mult de lucru. / Se auzea trilul privighetorilor. / S-au ascuns cu toţii în fundul grădinii.

Formarea genitivului a) genitivul fără articol. Masculinele şi neutrele nu au formă

proprie de genitiv când sunt nearticulate. Astfel: Nominativ: Un om aşteaptă trenul. /Acel lac strălucea în soare. Genitiv: Aşteptarea acestui om. /Adâncimea acelui lac o cunoştea.

Genitivul este aşadar În dicat de acestui, acelui. Femininele au însă formă de genitiv:

Nominativ: O vulpe umbla după vânat. /Această stradă se numeşte Galaţi.

Acuzativ: Un vânător umbla după vulpe. /O luaţi pe această stradă. Genitiv: Mişcările acelei vulpi erau foarte vioi. / Numele acelei străzi

este Galaţi. Forma nearticulată de genitiv a substantivelor feminine este identică

cu formă lor de plural, exceptând pe cel în - uri. Acest fapt are mare importanţă practică, pentru a pune în lumina formă corectă a genitivului feminin atât la singular cât şi la plural.

b) genitivul cu articol La masculin şi neutre - articolul de genitiv la masculin şi neutru este -

lui la singular şi - lor la plural. El se uneşte cu substantivul, dar la numele proprii masculine - lui se aşează înaintea numărului şi nu se uneşte cu acesta:



GENITIV singular plural singular plural

masculine neutre bărbatului bărbaţilor arcului arcurilor calului cailor bagajului bagajelor Nume proprii: lui Andrei, lui Barbu, lui llie. La numele proprii masculine terminate în - a, ca: Luca, Toma,

genitivul are atât formă aşteptată cu - lui înainte, cât şi formele Lucăi, Tomii.

La feminine: Articolul de genitiv al femininelor este - i la singular, - lor la plural, unit cu formă de genitiv rezultata din triunghiul de control:

GENITIV singular plural singular plural casei caselor valorii valorilor fetei fetelor stelei stelelor

Numele proprii feminine terminate în - a fac genitivul în - ei: Elenei, Măriei, Paraschivei.

Cele terminate în - că, - gă au genitivul în - căi, - găi: Anica - Anicăi, Olga -Olgăi.

c) genitivul unor feminine fără plural şi al celor În declinabile: femininele fără plural îşi formează genitivele prin analogie sau pe baza principiului identificării cât mai uşoare a substantivului aflat în acest caz. Un nume propriu că Ialomiţa are genitivul Ialomiţei, Prahova - Prahovei, Slatina - Slatinei după substantivele cu singularul în - a, Dunăre are genitivul Dunării. Femininele ca: ceartă, favoare, lipsă, onoare care au pluralul în - uri îşi formează genitivul singular în - ei: certei, favoarei, lipsei, onoarei. Femininele de nume comune ca tanti, sau nume proprii ca Fifi, Lili, Rene nu pot face genitiv decât cu articolul - lui înainte, deşi sunt feminine.

Funcţiile genitivului Principala funcţie a genitivului este aceea de atribut: Ajunsese la

capătul puterilor. / E ziua mamei. Atributul în genitiv poate să aibă el însuşi următoarele înţelesuri:

1. genitiv subiectiv, când arată cine face lucrarea (acţiunea) exprimată de celălalt

substantiv, dacă acesta denumeşte o lucrare, de ex.: A profitat de teama hoţilor (unde hoţilor - hoţii care se temeau).

2. genitivul autorului, când Indică pe autorul unei cărţi, al unei invenţii: Poeziile lui M. Eminescu. / Lampa lui Teclu.

3. genitivul obiectiv, când exprimă un obiect gramatical, ca în : Lupta pentru naţionalizarea industriei (adică pentru că (ei) să naţionalizeze industria)

4. genitivul apozitiv, când substantivul îndeplineşte rolul unei opoziţii: Cetatea Branului faţă de Cetatea Bran.

5. genitivul care indică locul unde se află sau de unde provine o fiinţă, un lucru, numit locativ: Valea Morii (unde a fost sau este o comoară).

Cazul dativ

Dativul este cazul care arată către cine sau către ce este orientată acţiunea unui verb: Iezilor le ardea de joacă. Substantivele şi pronumele în



dativ au rolul de obiect al verbului. Cum el diferă de obiectul direct i s-a spus indirect, se explică prin aceea că în multe propoziţii apar două obiecte: Să dea Vioricăi o bursă. Primului i s-a spus obiect indirect nu numai pentru că celuilalt i s-a spus direct, ci pentru că se construieşte de multe ori cu prepoziţii.

Formarea dativului

Substantivele îşi formează dativul în acelaşi mod ca genitivul.

Cum se deosebeşte dativul de genitiv Pentru a face această deosebire, pornim de la faptul că dativul

depinde de un verb, nu de alt substantiv ca genitivul: Am dat o carte vecinului / 1-a deschis acest drum bicicliştilor. Înşiruirea de cuvinte „o carte vecinului” cuprinde dativul vecinului, iar înşiruirea „acest drum bicicliştilor”, dativul bicicliştilor. Vecinului şi bicicliştilor nu se disting prin- un, - o, -acest, - acel - oricare trebuie să aibă înainte termenii seriei al, ai, a, ale. Deci: Dativ Genitiv

o carte vecinului o carte a vecinului acest drum bicicliştilor acest drum al bicicliştilor nişte pantofi copiilor nişte pantofi ai copiilor

Aşa numitul dativ cu prepoziţia - la: Ideea de dativ este exprimată în anumite situaţii şi printr-un substantiv

precedat de prepoziţia - la: Da bineţe la trecători. Asemenea construcţii se întrebuinţează mai ales când substantivul nu

poate să primească articolul fie că trebuie să rămână nedeterminat, fie că se află într-un grup de cuvinte care nu permite utilizarea articolului la dativ: Dedica versuri la toată lumea.

Dativul după anumite adjective şi adverbe Adjective ca folositor, nefolositor, util, adverbe ca aidoma, asemenea

conform, potrivit sunt adesea urmate de dativ: folositor omului, util activităţii, aidoma gândului, asemenea fraţilor.

Dativul cerut de adjective ca cele enumerate poate să fie transformat într-un acuzativ: folositor pentru om, util pentru activitate, iar cel cerut de adverbe printr-un acuzativ precedat de - cu: aidoma cu gândul, asemenea cu fraţii. Dativul înrudirii

Unele nume de rudenie au posibilitatea să exprime ideea de înrudire prin dativ: soră-sii, verişoară-mii. Dativul locativ

În construcţia ,,a se aşterne drumului" dativul drumului echivalent cu la drum este un circumstanţial de loc numit dativ locativ.

Cazul vocativ

Deşi desinenţa nu este singura posibilitate prin care se exprimă vocativul, acest caz, are în limba română desinenţe proprii atât la decimarea masculină (prietene !), cât şi la declinarea feminină (soro !).

Desinenţele vocativului sunt: - e pentru masculin singular: la declinarea nearticulată - prietene şi

la cea articulată - omule.

- o la singular, pentru feminin şi pentru unele nume de persoană masculine,



terminate în - a sau a, - lor pentru toate genurile la plural; Vocativul mai are şi o formă identică cu nominativul. Posibilităţile

variate de exprimare a vocativului dovedesc că acest caz este o categorie morfologică vie. (note asupra vocativului românesc, SCL, IX,4, 1958, pag. 533 - 535).

Vocativul este cazul prin care persoanele, uneori fiinţele şi uneori un lucru sunt invocate sau ii se atrage atenţia: Du-te, băiete, la joacă !

Formarea vocativului

Vocativul este un caz mult deosebit de celelalte, nu numai pentru că are legături sintactice propriu zise cu celelalte cuvinte din propoziţie ci pentru că este încărcat de activitatea interlocutorilor.

a) vocativul pentru masculinele terminate în - u precedate de un grup de consoane: băieţandru - e, Dumitru - e. Fac excepţie: socru - socrule.

Cu desinenţa - e după articol (-ule) se formează vocativul singular de la:

1. masculine terminate în - au, - eu, -iu, - ou: flăcău-le / derbedeu-le / fiu-ule, zmeu-ule.

2. masculine, nume proprii de persoane terminate în - u: Barbu-ule / Doru-ule.

3. masculine, nume de agent terminate în – aş, - eţ, -ist, -or, -sor, -tor: codaş-ule /

drumeţ-ule / dreso-ule / idealist-ule. 4. masculine provenite din adjective: amărât-ule / frumos-ule /

rău – răule, supărăcios-ule. 5. masculine care denumesc pe locuitorii unei ţări, ai unui oraş,

provincii: danez-ule / turc-ule, cu excepţia român - române, oltean – oltene;

6. câteva nume de rudenii: bunic - bunicule / naş - nasule; 7. substantivul om - omule.

Feminine singular

Marea majoritate a femininelor au vocativul singular ca nominativul: mama - femeie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la numele proprii, afară de numele proprii în - a, care au tendinţa de a-şi forma un vocativ în - a: Ana - Ana, Ileana - Ileana. Numele proprii în - ia au aceeaşi tendinţă: Cornelia - Cornelie, Mana - Mărie, deoarece după - a care urmează după - i devine - e. Câteva feminine primesc la vocativ desinenţa - o: sora - soro şi la unele nume proprii: Leana - Lenuţo / Maria - Mario, în vorbirea regională.

Vocativul plural

Ca vocativ plural apare fie formă de nominativ plural fără articol, fie o formă cu articol de dativ - lor, această fiind obligatorie numai la substantivele provenite din adjectiv: amărâţilor!, nenorociţilor! La celelalte substantive vocativul plural are aceeaşi formă cu nominativul plural. Câteva au un vocativ în - lor. fraţilor, fetelor, mamelor!, dar cu un caracter familiar evident.

Forme duble de vocativ

Unele substantive au două forme de vocativ, fiecare cu alt sens: domn: Doamne! numai pentru Dumnezeu

Domnule pentru persoane; soră: soră: soră! pentru soră medicală



soro! pentru numele de rudenie Vocativul determinat. Când substantivul este însoţit de unul din

adjectivele calificative drag, iubit, scump, există trei posibilităţi de exprimare: 1. adjectivul şi substantivul nu au articol:

Dragă / amice, doctore, băiete. Iubite / frate, nene, nepoate. Scumpa / mamă, fiică, soră.

2. adjectivul apare la vocativ fără articol, iar substantivul masculin la vocativ cu articol: Dragă/Iubite (a)/ Onorabile (a) - domnule, fiule, naşule:

3. când substantivul este însoţit de un adjectiv posesiv, vocativul este la fel ca nominativul: Dragul nostru amic / nepot / văr, Iubitul meu fiu / unchi / socru.

Folosirea vocativului

Vocativul are prin natura sa o poziţie aparte între celelalte cazuri. El nu se întrebuinţează decât ca mijloc familiar de adresare sau ca mijloc de invocare. Pentru adresarea obişnuită se foloseşte una din formulele:

Domnule: Director / Profesor; Doamna: Directoare / Profesoară.

3.3.1.4. Determinarea

Determinarea este categoria gramaticală specifică substantivului şi se referă la gradul de Individualizare a unui obiect, arătând în ce măsură este cunoscut vorbitorului. Considerând determinarea drept a patra categorie gramaticală a substantivului cercetători români afirmă că formele nominale se organizează într-un sistem paradigmatic de opoziţii iar mărcile prin care aceasta se realizează sunt cele ale articolului. Considerat fie parte de vorbire (conform direcţiei tradiţionaliste), fie morfem al categoriei gramaticale a determinării (conform direcţiei structuraliste), elementele ce compun casa articolului au atât caracteristici improprii unei părţi de vorbire, cât şi un comportament gramatical neomogen, fapt ce face imposibilă menţinerea lor în aceeaşi clasă. Se disting, astfel, două grupe: pe de o parte, articolul posesiv şi cel demonstrativ, iar, pe de alta parte, articolul hotărât şi cel nehotărât. Unii autori resping clasificarea articolului în cele patru subclase nemaiadmiţând funcţionarea unităţilor al (a, ai, ale) şi cel (cea, cei, cele) ca articole întrucât atât distribuţia, cât şi valorile articolului le sunt improprii. În consecinţă s-a propus interpretarea acestora ca pronume (adjective pronominale) semiidependente, deoarece, din punct de vedere sintactic; ele pot sa apară ca centru al grupului nominal având determinanţii proprii acestuia (adjectivali, prepoziţionali, propoziţii relative). Datorită comportamentului funcţional diferit al acestei clase, se considera morfeme ale categoriei gramaticale a determinării doar articolele hotărât şi nehotărât. Din acest punct de vedere determinarea are următoarele valori :

- nedeterminare (= substantive nearticulate, marca este zero) : om, frate, băiat, fată ;

- determinare hotărâtă (= substantive articulate hotărât; marca este articolul hotărât enclitic sau proclitic): omul, fratele, băiatul, fata;



- determinare nehotărâtă (= substantive articulate nehotărât; marca este articolul nehotărât): un om, nişte fete, unor băieţi.

Pe lângă funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a determinării, articolul cumulează şi alte funcţii:

a) indice al flexiunii de număr şi caz la substantiv: Partea colegului şi a colegelor este mai mare; precum şi al flexiuni de gen, număr şi caz la adjectivul antepus: Povestea frumosului prinţ şi a vestitelor sale bătălii în plăcea.

b) element de legătura între un substantiv sau un pronume şi un determinant: cartea lui Ion; rochie a mamei; fata cea mica.

c) element constitutiv al unor pronume sau numerale: dansul, dansa; unul, una ; al doilea, a două ;

d) poate fi marcă a conversiuni : bine – binele – un bine; înainte – înaintea.

Categoria gramaticală a determinării se manifestă printr-un sistem de trei opoziţii între termenii categoriei, exprimaţi prin articol zero ( ), articol

nehotărât şi articol hotărât. : a) nedeterminare / determinare nedefinită : student / un student

b) nedeterminare / determinare definită : student / studentul

c) determinare minima / determinare maximă : un student / studentul.

Nedeterminarea

Nedeterminarea semnifică rămânerea obiectului denumit de substantiv în afara opoziţiei cunoscut – necunoscut. Nedeterminarea poate fi obiectivă sau subiectivă. Nedeterminarea obiectivă are natură sintactică; în interiorul funcţiei sintactice pe care o realizează, substantivul se caracterizează prin conţinut semantic descriptiv. Aceasta valoare semantică este dezvoltată mai ales de substantive care intră în structura predicatului analitic:

,, Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om‖ Nedeterminarea subiectivă este reprezentată de În diferenţa subiectului vorbitor faţă de Individualitatea ,,obiectul‟‟ denumit de substantiv; el este interesat de ,,obiect „‟ ca reprezentând o anumită clasă semantic-lexicală:

,,Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale. În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă luna.’’

Determinarea

Determinarea, în general, ca termen opus nedeterminării, are mai ales conţinut sintactic. Din acest punct de vedere, asocierea substantivului cu afixele specifice determinării nedefinite sau definite depinde de: poziţie (funcţia) sintactică a substantivului; topica în cadrul enunţului în raport cu regentul; condiţionările contextuale. În poziţia de subiect, substantivul la nominativ, singular sau plural prezintă atât forme nearticulate cât şi forme articulate nedefinite şi definite :

Acest elev învaţă. / Elevul învăţa Vine furtuna. / vine o furtuna. Sosesc nişte copii. / Sosesc copiii

Ca subiect al unui predicat verbal, în antepoziţie, substantivul este de obicei determinat prin articol nedefinit sau definit, atât de singular, cât şi plural :



Un copil plânge. / Copilul plânge Nişte eleve cântă. / Elevele cântă.

În cazul antepunerii unuia sau a mai multor adjuncţi adjectivali calificativi, articolul hotărât din forma determinată a substantivului manifestă tendinţa de a se repoziţiona faţă de substantiv prin ataşarea sa la forma adjectivului:

Copilul frumos iţi atrage atenţia. Frumosul copil iţi atrage atenţia.

Cu funcţia de subiect al unui predicat verbal, în postpoziţie, substantivul este de obicei, nedeterminat, atât la singular, cât şi la plural:

În casa lui este loc şi pentru tine. În livadă cresc pomi.

În poziţia de nume predicativ, substantivul poate fi, nedeterminat şi corespunde calificări subiectului: El este profesor ; Ea este mamă precum şi determinat hotărât şi corespunde identificării, respectiv, individualizării subiectului: Acesta este profesorul ; Aceasta este mama În poziţiile sintactice realizate prin substantiv la cazul genitiv sau dativ este acceptată numai determinarea cu articolul nehotărât sau hotărât :

Eu dau unei eleve / elevei o carte. Poziţia sintactica de complement direct a substantivului este asemănătoare poziţiei de subiect sub raportul distribuţiei formelor de determinare. Astfel, poziţia de complement direct este compatibilă cu toate cele trei forme de articulare, realizând toate cele trei tipuri de opoziţii de determinare în cazul substantivelor la plural :

El vede oameni plângând El vedem nişte oameni plângând El vede oameni plângând

În aceleaşi condiţii sintactice, substantivul la singular nu realizează decât parţial opoziţiile de determinare :

El caută şofer / El caută un şofer, dar nu şi El caută şoferul. În grupurile prepoziţionale în care substantivul este însoţit de adjuncţi, forma de determinare a substantivului este impusă de vecinătăţile substantivului în cadrul grupului :

Discuţia despre examen mă interesează. Discuţia despre examenul acesta mă interesează.

Prepoziţiile care cer cazul acuzativ impun, în general, substantivului forma nearticulata. Fac excepţie doar substantivele ce denumesc grade de rudenie: Mă duc la bunica., Plec cu tata în oraş. Din punctul de vedere al formei de articulare impuse substantivului prepoziţia cu este atipică, acceptând atât forma nearticulata, cât şi forma cu articol definit, în funcţie de semantica substantivului şi de funcţia sa sintactică:

Are o gradina cu flori Lucrează cu acul

Nu cunosc categoria determinării următoarele substantive: - substantivele proprii: Andrei, Tiberiu, Paul

Substantivele feminine au în structura lor morfemul determinării articolul hotărât – a: Maria, Ioana, Spania, Dunărea; şi unele substantive masculine, când sunt întrebuinţate singure, au articol hotărât – l: Oltul, Jiul

În structura unor substantive compuse, determinarea e mascată de absenţa articolului, dar funcţia acestuia a fost preluată de vocala de legătura – u: Târgu Neamţ, Podu Roş.



- substantivele singularia tantum, întrucât nu cunosc distincţia obiect – clasa de obiecte, nu realizează nici sensul de ,,determinare nedefinită‟‟ substantive ca: aur, argint, lapte, zahăr, cunosc sau determinare

: Am cumpărat lapte sau determinare definita: Am fiert laptele.

Substantivele singularia tantum denumind obiecte unice, cunosc numai determinare definită: luna, soarele, ecuatorul.

3.3.2. Flexiunea adjectivului

Flexiunea adjectivului ca şi cea substantivală, cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz şi determinare, iar uneori şi de gradele de comparaţie. Expresie a dependenţei adjectivului faţă de un anumit substantiv (fată frumoasă, băiat frumos, locuri frumoase), flexiunea adjectivului nu prezintă decât formal categoriile comune flexiunii nominale. Forma flexionara a adjectivului, impusă de acordul cu substantivul, exprimă adesea solidar genul, numărul şi cazul. Specifică pentru o clasă largă de adjective este categoria comparaţiei care se regăseşte şi la adverb, şi marchează gradarea evaluativă a calităţii specificate prin adjectiv.

3.3.2.1. Categoria genului la adjectiv La adjectiv, spre deosebire de substantiv, caracterizat prin ,,gen fix‟‟, genul reprezintă o categorie flexionară, realizată prin forme distincte (alb / alba, albi / albe), ceea ce face ca paradigma adjectivului sa fie mai extinsa decât cea substantivală. Genul, ca şi numărul şi cazul, sunt categorii gramaticale de acord cu substantivul determinat. Intre adjectiv şi substantiv există o mare asemănare, în sensul ca alternanţele fonetice ajută la distingerea mai clara a formelor (gen, număr, caz). În paradigma adjectivului formele se grupează în funcţie de omonimiile specifice, comune substantivului şi adjectivului; formele asociate substantivelor masculine şi neutre disting numărul singular (poet bun), şi plural (poeţi buni), în condiţiile omonimiei totale a cazurilor (N=Ac=G=D), iar formele dependente de un substantiv feminin corespund omonimiilor : singular = Ac (poetă bună) şi singular G=D (poete bune) = plural N=Ac=G=D (poete bune) sistemul de omonimii din flexiunea adjectivului este identic cu cel din flexiunea substantivului şi se realizează cu aceleaşi desinenţe. Singura deosebire o constituie lipsa desinenţei de plural – uri din flexiunea adjectivală. Formele flexionare ale adjectivelor asociate cu substantive neutre sunt omonime la singular cu masculinul şi la plural cu femininul. Adjectivele variabile feminine au genitiv-dativul singular (nearticulat) omonim cu pluralul nearticulat : unei profesoare bune - nişte profesoare bune. Genul neutru se manifestă la nivelul flexiunii adjectivului prin prezenţa unor desinenţe omonime la singular cu cele ale substantivelor masculine : (poet / poem) bun, (codru / cadru) sumbru, iar la plural cu cele ale substantivelor feminine : (poete / poeme) bune. Pentru a păstra terminologia de la substantiv formele respective ale adjectivului se vor numi neutre (GALR, pag. 146). Flexiunea adjectivului cuprinde patru forme, corespunzând categoriilor de număr singular / plural şi de gen masculin/ feminin. Opoziţiile de gen, număr, caz se realizează mai ales sintetic, prin desinenţe şi alternante fonetice şi, foarte rar, analitic, prin prepoziţii (cererile a numeroşi cetăţeni).



3.3.2.2. Clase flexionare După criteriul flexionar tradiţional (după natura opoziţiilor pe care adjectivul le realizează în cuprinsul paradigmei) adjectivele propriu-zise se clasifică în :

a) variabile cu o terminaţie la N. Ac. – singular : mare, tare, iute, dulce, verde sau cu două terminaţii: bun / buna, înalt / înaltă.

b) Invariabile cu aceeaşi formă, În diferent de gen, număr şi caz: gri, bleu, maro, kaki, oliv, ditamai, motrice, eficace, propice, ferice.

În ceea ce priveşte adjectivele variabile, Maria Manoliu-Manea reformulează acest criteriu şi identifica trei clase, ţinând seama de comportarea adjectivului în întreaga sa flexiune :

adjective variabile cu patru forme flexionare, cu opoziţii de gen, de număr şi parţial de caz (numai la feminin). Sunt cele mai numeroase. În această grupă sunt cuprinse :

- adjectivele terminate în consoană la masculin singular nominativ (fără desinenţa):

alb – albă – albi – albe atent – atentă – atenţi – atente iubit – iubită – iubiţi – iubite dobrogean – dobrogeană – dobrogeni – dobrogene

- adjectivele cu desinenţe – u la masculine singular nominative: acru – acră –acri –acre albastru – albastră – albaştri – albastre

- adjectivale terminate în– u semivocalic : greu – grea – grei – grele rău – rea – rai – rele

adjective variabile cu trei forme flexionare. Acestea se împart în două subgrupe :

- adjective cu opoziţii de număr şi parţial de caz (doar la feminin) şi de gen (numai la singular). În această subgrupă sunt cuprinse: adjectivele terminate la masculin singular nominativ în consoana velară: adânc – adânca – adânci, drag – draga – dragi; adjectivele derivate cu sufixul – esc: haiducesc – haiduceasca – haiduceşti, românesc – romaneasca – romaneşti; adjectivele derivate cu sufixul – iu: cenuşiu - cenuşie – cenuşii, grijuliu – grijulie - grijulii; adjectivele neologisme terminate în –u vocalic la masculin singular nominativ: derizoriu – derizorie – derizorii, obligatoriu – obligatorie – obligatorii; adjectivele roşu – roşie –roşii şi nou – noua – noi.

- adjective cu opoziţii de gen şi parţial de număr (numai la masculin); fără opoziţie de caz. În această subgrupa sunt incluse: adjective derivate în – tor, - toare: răbdător – răbdătoare – răbdători – răbdătoare, silitor – silitoare – silitori –silitoare; adjectivele derivate cu sufixele – în şi – ău şi neologismele terminate în – eu: lălâu - lălâie – lălâi – lălâie, clănţău – clănţaie – clănţăi – clănţaie, cretaceu – cretacee – cretace – cretacee – cretacei – cretacee.

adjective variabile cu două forme flexionare. Acestea se împart, la rândul lor, în patru subgrupe

- adjective cu opoziţii de număr şi parţial de caz (numai la feminin); fără opozitie de gen. În această subgrupă sunt incluse adjectivele cu desinenţa –e la nominativ singular: dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi.



- adjective cu opoziţii parţiale de caz (doar la feminin), de gen (numai la singular) şi de număr (doar la feminin) în subgrupa aceasta sunt incluse adjectivele derivate în – ui : gălbui – gălbuie – gălbui, verzui – verzuie - verzui şi adjectivele terminate în consoană palatală : vechi – veche – vechi. - adjective cu opoziţii parţiale de număr (numai la masculin) şi de gen (doar la plural); fără opoziţie de caz. Această subgrupă cuprinde adjectivele neologisme cu desinenţa – e : feroce – feroci –feroce, precoce – precoci – precoce - adjective cu opoziţii de gen şi fără opoziţii de număr şi de caz. În această subgrupă sunt incluse adjectivele terminate în – i semivocalic component a diftongilor – ai, - ei, şi - oi : bălai – bălaie, rotofei – rotofeie, greoi – greoaie ; adjectivele terminate în consoană velară africată – c : dibaci – dibace, stângaci – stângace. În GALR sunt prezentate patru clase flexionare, cea de a patra fiind clasa adjectivelor cu cinci forme flexionare. Desinenţa – or (proprie flexiunii pronominale), la genitiv-dativul plural nearticulat s-a extins şi la câteva adjective propriu-zise creând aşa – numita clasă a adjectivelor cu cinci forme : anumit, destul, diferit, felurit.

Am dat bună seara anumitor persoane. Adjectivele menţionate pot exprima genitivul şi dativul analitic cu prepoziţiile a respective la : Am ascultat opiniilor a diverşi cetăţeni Am dat bună ziua la destui consăteni

Adjective defective La adjectivele variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. Alte adjective variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie limitată semantic la asocierea cu un unic substantiv de un anumit gen, celelalte forme gramaticale nefiind înregistrate. Din aceasta categorie fac parte :

- adjective numai cu formă de masculin / neutru singular: lapte covăsit, zahăr farin, hidrogen sulfurat ;

- adjective numai cu forme de masculin singular şi plural: ţânţar anofel, ţânţari anofeli, an bisect, ani bisecţi ;

- adjective numai cu forme de feminin singular şi plural: liră sterlină, lire sterline, glandă sudoripară, glande sudoripare ;

- adjective numai cu forme de neutru (singular şi plural): accent circumflex, accente circumflexe ; substantiv epicen, substantive epicene.

Adjectivele invariabile

Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere nu cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi caz. Din clasa adjectivelor În variabile fac parte unele adjective simple: bleu, maro, otova sau compuse grena lucios, roz, oranj, dar şi locuţiunile adjectivale ca vai de lume, fel de fel de, cum trebuie. Unele adjective invariabile provin din adverbe: asemenea, aşa, atare, altele au fost la origine grupări locuţionale care s-au sudat: anume, cumsecade. Numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite adjectival în mba actuala: muzica latino, program tele, coafura afro ; profesoara o.k. sau super o.k.; studenta simpa.



Invariabile sunt şi adjectivele formate cu prefixe de la substantive: pastă anticarie, veste antiglonţ, program preaderare. Cele mai multe adjective În variabile sunt împrumuturi. Cele vechi: coşcogeamite, ditai, doldora sunt populare şi familiare. Cele recente, mai mult numeroase, reprezintă o clasa în curs de extindere. O categorie largă este constituită din adjectivul în – e : atroce, eficace, forte, perspicace, propice, rapace, vivace. Unele dintre adjectivele În variabile, în special nume de culori, tind sa se adapteze, în limba vorbita, la diferite timpuri flexionare. Adjectivul kaki este folosit şi ca adjectiv cu trei forme flexionare : veston kakiu, manta kakie, pantaloni kakii, pe când bleumarin, mov şi roz tind sa se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme flexionare. Determinarea intervine în flexiunea adjectivului în condiţii asemănătoare cu cele de la substantiv. La adjectiv ea este o problemă de topică şi vizează numai articolul hotărât enclitic care, în loc să se ataşeze la substantiv, se adaugă adjectivului: bunul prieten, (al, a, ai, ale) bunului prieten. Afixul enclitic de determinare definită se ataşează la adjectiv numai când acesta precedă substantivul şi nu este precedat, la rândul său, de un adjectiv pronominal: frumosul anotimp, dar anotimpul frumos, acest frumos anotimp. Substantivul regent al unui adjectiv antepus nu poate primi, de regulă, afixul definit de determinare, acesta fiind preluat formal de adjectiv în condiţiile date: bunul om dar un om bun. Fac excepţie adjectivele care pot preceda un substantiv articulat enclitic, precum întreg: întreg ţinutul, fiind însa posibilă şi construcţia întregul ţinut. Admit asocierea cu un substantiv articulat definit adjectivele În variabile : coşcogeamite găliganul, ditamai namila, ditai omul. Atunci când mai multe adjective antepuse au ca regent acelaşi substantiv, poate fi articulat numai primul adjectiv când acesta se referă la tot grupul nominal pe care îl preceda: singura adevărată amintire sau pot fi articulate toate adjectivele când între ele există raportul de coordonare: tăcutul şi bunul meu prieten ; albastrul, seninul cer.

3.3.2.3. Comparaţia Comparaţia, numită de unii autori ,,categoria intensităţii‟‟, este ,,singura categorie gramaticală autentică din flexiunea adjectivului, cu conţinut propriu şi mijloace specifice de exprimare‟‟. (Dumitru Irimia, Structura gramaticală, pag. 105)

După Mioara Avram, comparaţia ,,este o categorie morfologică specifică părţilor de vorbire care exprimă însuşiri ale obiectelor (adjectivul) sau ale acţiunilor (adverbul)‟‟ (Mioara Avram, Gramatica, pag. 121).

Intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă sau noncomparabilă. Intensitatea comparată a unei însuşiri poate fi apreciată ca având

acelaşi grad sau grade diferite pentru două sau mai multe obiecte sau pentru acelaşi obiect în împrejurări diferite. Într-o comparaţie explicită a gradului de intensitate sunt implicaţi totdeauna doi termeni: termenul (nominal) comparat şi reperul comparaţiei.

Comparaţia are în vedere: - două sau mai multe obiecte din aceeaşi clasă: George este cel mai bun dintre elevi. Sau din clase diferite : ,,Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet / decât trecutul de

prezent.’’



- un obiect în împrejurări diferite: ,,A putut trimite cu primejdie mai puţină decât oricând răvaşul său’’ - două însuşiri ale aceluiaşi obiect: ,,Ea, mai mult speriată decât încântată, se întreabă ca i-a venit’’

Reperul comparaţiei poate fi exprimat nonpropoziţional sau poate avea o realizare propoziţională uneori neexprimat, dar deductibil, reperul comparaţiei poate fi:

- complement introdus prin ca, de, decât, la fel cu, din, dintre; ,,Pe părul lor ... bălai şi moale ca şi auru-n spice....’’ - complement sau atribut fără element de legătură: ,,Limba românească nu-mi păruse niciodată mai frumoasă’’ Este cea mai bună bucătăreasă moldoveancă. - propoziţie completivă sau atributivă: ,,Era mai înţelept de cum îl cunoscusem.’’ ,,Cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.’’

Reperul comparaţiei poate lipsi şi, în acest caz, avem de-a face cu întrebuinţarea absolută a unor grade de intensitate care admit comparaţia: Este cea mai elegantă femeie.

De obicei se vorbeşte despre trei grade de comparaţie (de intensitate): pozitivul, comparativul care poate fi de egalitate, de superioritate, de inferioritate şi superlativul – relativ şi absolut. Dintre acestea, superlativul absolut nu presupune o comparaţie, exprimând o evaluare a intensităţii subiectivă (apreciativă) la fel şi gradul pozitiv. Gradul pozitiv este termenul zero, neutru din punctul de vedere al intensităţii şi constituie punctul de reper la care se raportează celelalte grade ale intensităţii. Adjectivele sunt la acest grad când arată o însuşire a unui obiect în mod absolut, fără a o raporta la alte obiecte, la alte împrejurări sau la alte însuşiri. Acest grad reprezintă forma-tip a adjectivului, nemodificată formal şi semantic de prezenţa mărcilor de intensitate, om bun, casa mare, El este înalt. Gradul pozitiv, nu implică nici o precizare privind intensitatea, dar admite comparaţia prin unele sintagme care-l fac echivalent cu un comparativ de egalitate: Fratele meu este silitor ca tine. Intensitatea unei însuşiri poate fi evaluată şi prin alte mijloace, exprimând aprecieri de gradare intermediare: aproape frumos, uşor cărunt, cam alb, destul de bun, prea acru. Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut: tare ca piatra, iute ca săgeata; Uite-i mă, căciula frate. / Mare cât o zi de post. Ideea de superlativ, neexprimată aici gramatical, este stabilită în raport de cunoştinţele curente despre însuşirile lucrurilor fixate ca puncte de reper. Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, egală sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui (altor obiecte) sau a aceluiaşi obiect (în circumstanţe diferite) ori în raport cu altă însuşire care trimite fie la acelaşi obiect, fie la obiecte diferite. Gradul comparativ poate exprima deci egalitatea şi inegalitatea; în ultimul caz se disting comparativul de superioritate şi cel de inferioritate. Toate nuanţele gradului comparativ se exprimă prin adjectivul la forma gradului pozitiv



precedat de anumite adverbe sau locuţiuni adverbiale şi însoţit de obicei, de al doilea termen al comparaţiei, marcat şi el prin anumite cuvinte de legătură. Comparativul de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de + adjectivul la gradul pozitiv, iar reperul comparaţiei este introdus prin ca sau ca şi, cât sau cât şi dacă este o parte de propoziţie, (pre)cum, după cum, aşa cum, întocmai cum şi cât dacă este o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează de obicei, o comparaţie cantitativă: Grămada de porumb era mare cât casa. Fata Împăratului Verde era tot atât de frumoasă ca şi fata împăratului Roşu. Profesorii din anul acesta au fost la fel de buni precum au fost şi ceilalţi. Uneori reperul comparaţiei de egalitate este deductibil din context, termenul al doilea fiind neexprimat, dar subînţeles, fiind vorba de aceeaşi calitate, raportată la momente diferite: ,,A trecut mai mult de o lună de-atunci, şi râul n-a scăzut, frica e la fel de Insuportabilă (ca acum o lună). Raportul de Intensitate egală poate Include două calităţi fiind exprimat în propoziţii prin termeni corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât şi de / pe atât de + adjectiv, iar în frază prin tot atât de ... pe cât este de ... sau pe cât este de ... pe atât este de. Este pe cât de cuminte, pe atât de bun. Este tot atât de bun pe cât este de cuminte. Comparaţia de egalitate poate admite, la fel ca şi unele grade ale comparaţiei de inegalitate, modalizatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori de specificare a egalităţi: Repetiţia e aproape la fel de importantă ca cititul. Este exact la fel de prietenos ca şi altădată. Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calităţii atribuite unei obiect. Marcarea superiorităţii se face prin mai a Inferiorităţii prin mai puţin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de comparaţie este introdus prin decât sau ca, dacă e parte de propoziţie, şi prin decât (popular şi de cum) când este exprimat printr-o propoziţie: ,,Am stat două săptămâni la sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de-acolo mai tulburat şi mai sălbăticit ca-nainte.’’ Profesorul de sport este mai puţin sever decât ceilalţi profesori Era mai deşteaptă decât părea. În comparaţia de inegalitate, în evaluare implicită, reperul poate fi introdus şi prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă, cu adjectivul la gradul pozitiv: Andrei este mare fata de / în comparaţie cu Traian. Unele adjective neologice de origine latină in– (i) or sunt intrinsec comparative de superioritate: anterior, posterior, ulterior, Inferior, superior, exterior, Interior. Majoritatea adjectivelor menţionate implică semantic ideea de comparaţie, iar reperul este exprimat prin substantiv la cazul dativ sau este Introdus prin faţă de: data anterioară conferinţei, rezultat Inferior, aşteptărilor / fată de aşteptări. Adjectivele major şi minor, ca şi junior şi senior, numai au sens comparativ. Ca şi comparativul de egalitate, comparativul de Inegalitate poate fi folosit în mod absolut fără al doilea termen (care este subînţeles, cunoscut sau presupus): Cumpăra-mi mere, dar vezi sa fie numai frumoase !



Comparativul de Inegalitate poate apărea în următoarele construcţii: - intensive, realizate cu adăugarea adverbelor, accentuate,

mult, şi rar încă: ,,Religia mea e mult mai buna decât a lui.‖ Cursul de astăzi mi s-a părut şi mai Interesant. ,,De când era tânăra era incă mai strălucitoare decât fiica ei.‖ Construcţia Intensivă cu mult e singura posibilă şi la comparativele etimologice de tipul anterior, inferior: Acest port militar ... era considerat cu mult superior New Yorkului.

- progresive, realizate cu adăugarea adverbelor mereu, tot sau a locuţiunii din ce în ce, iar unele construcţii sunt precedate de cu cat ... cu atât: „Calea e închisă, ba tot mai incâlcită.‖

Coordonarea a două sau mai multe adjective la gradul comparativ de inegalitate impune repetarea mărcilor de intensitate (mai, mai puţin) : „Poate ca, în cele din urmă, totul va trece inele şi, pe măsura ce vor deveni mai purulente, mai colcăitoare, eu însumi mă voi goli de venin.‖ Un număr restrâns de adjective sunt folosite în limbajul popular, numai la comparativul de superioritate: haina mai acătării. Sunt false comparative de superioritate grupările locuţionale de tipul: (un flăcău) de mai mare dragul, (o înfăţişare) de mai mare mila, echivalente ale unor superlative absolute. Comparativul de Inferioritate şi forma negativă a comparativului de egalitate sunt echivalente din punct de vedere semantic: Casa mea e mai puţin solidă decât a voastră. Casa mea nu e la fel de solida ca a voastră. De asemenea sunt echivalente din punct de vedere semantic comparativul de Inferioritate al unui adjectiv şi comparativul de superioritate al adjectivului antonim: mai puţin prost = mai deştept. Inferioritatea poate fi redată şi prin mijloace lexicale, cu ajutorul unor sufixe adjectivale diminutivale: binişor (nu e chiar bun, aproape bun) sau prin asocierea unor adverbe care arată aproximaţia: aproape roşu, cam nebun, destul de cuminte. Comparativul de Inferioritate este folosit mai rar în comparaţie cu celelalte grade de comparaţie. Gradul superlativ Indică o Intensitate maximă a însuşiri şi se realizează ca relativ şi absolut, fiecare putând exprima superioritatea şi Inferioritatea. Superlativul relativ arată că însuşirea unui obiect este la un grad extrem raportată direct la un grup de obiecte sau la circumstanţe diferite. Superlativul absolut indică un grad înalt al intensităţii fără a se baza pe o comparaţie directă. Câteva adjective neologice provenite din latină (- in– îm sau – em) reprezintă la origine superlative: maxim, minim, optim, proxim, ultim, Infim, extrem, suprem. Ele au şi în română sensuri de superlativ şi de aceea nu acceptă asocierea cu mărcile comparaţiei. Superlativul relativ este marcat prin asocierea comparativului de Inegalitate cu formantul cel, cea, cei, cele. Termenul reper al comparaţiei, de obicei un substantiv sau un substituit, este precedat de prepoziţii: dintre când substantivul este la plural, din mai ales cu substantivul la singular, şi de când este un adverb de loc sau de timp:



„Dintre toţi paşii şi glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice‖ Era cel mai spectaculos moment din lume. De se asociază cu adverbele de loc sau de timp: Era cel mai priceput meşteşugar de aici. Superlativul relativ, ca şi comparativul poate fi întrebuinţat fără precizarea termenului reper: „Rămăsesem cu ochii la el, în chipul cel mai nepoliticos, şi, desigur, mă întreba din priviri ce s-a întâmplat.‖ În cazul unui şir de superlative coordonate, plasate după substantiv, cel poate apărea o singura data, însoţind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă: „Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate şi umbrite, se vedeau siluetele celor care se-mbrăţişau.‖ Superlativul relativ poate apărea în construcţii Intensive când este precedat de cu mult sau de departe: Ea era de departe cea mai isteaţă din clasa. Ca şi comparativul de Inferioritate, superlativul relativ de Inferioritate este rar întrebuinţat, fiind înlocuit cu superlativul relativ de superioritate al adjectivului antonim: el este cel mai puţin înalt = el este cel mai scund. Superlativul absolut exprima o intensitate a însuşirii la un grad înalt fără o evaluare prin raportare la alte repere. Mijloacele de exprimare a intensităţii, prin superlativul absolut sunt mai mult sau mai puţin gramaticalizate. Procedeul gramaticalizat constă în asocierea formei de pozitiv a adjectivului precedată de foarte, pentru superioritate, şi, respectiv, foarte puţin, pentru Inferioritate. Colocvial, se foloseşte şi tare înaintea unui adjectiv la forma-tip, iar mult este astăzi în uz doar înaintea unor participii cu valoare adjectivală, tinzând sa se diferenţieze de foarte: Era foarte obosită şi a adormit imediat. Era tare supărată pe toţi colegii lui. „Ceea ce el numea cu un cuvânt mult întrebuinţat în vremea lui: Intuiţie.‖ Cu prea se construiesc superlativele absolute cu semnificaţia de prezentă în exces a calităţii: A cerut un preţ prea mare. Când prea este precedat de mult are loc o Intensificare a sensului de superlativ („care întrece măsura, din cale afară de”): Rochia din vitrină era mult prea scumpă. În afara procedeelor gramaticalizate de redarea superlativului, ideea de superlativ se realizează şi prin alte mijloace:

a) Foarte răspândită este construcţia adverb + de + adjectiv în antepoziţie faţă de substantivul determinat: colosal de, Infinit de, exagerat de, extrem de, extraordinar de: Drumul mi se părea infinit de lung.

Tot aici sunt Incluse şi cuvintele conţinând semne din zona „dezagreabilului”: crunt de, cumplit de, groaznic de, Infernal de, jalnic de, oribil de. Alţi determinativi adverbiali Indică în cadrul unei comparaţii fie devierea faţă de clasa luată ca punct de referinţă: anormal de, neobişnuit de, neverosimil de: Vederea deosebit de pătrunzătoare şi inima neobişnuit de simţitoare. (N. Iorga, in DLR) fie neîncadrarea în această clasă: nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât.



Pentru exprimarea superlativului absolut sunt folosite şi construcţiile cu adverbe provenind din supine la forma negativă: nebănuit de, nemaiauzit de, negrăit de, nespus de, neinchipuit de, precum şi formate postverbale, mai ales cu sufixul – bil, însoţite uneori de prefix negativ: adorabil de, incredibil de, insuportabil de : „Sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce.‖ Faţa avea nişte ochi Incredibili de albaştri. În coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea o singura dată, repetându-se numai prepoziţia de: E extrem de cuminte şi de bun.

b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată şi prin unele supine postpuse adjectivului şi legate de acesta prin prepoziţia de: frumoasa de speriat, mandra de nespus, aprig de temut.

c) Echivalente cu superlativul absolut sunt şi construcţiile în care adjectivul este însoţit de unele locuţiuni adverbiale cu semnificaţie de superlative: „Era un vis misterios şi blând din cale – afară.‖

d) Au valoare de superlativ şi unele adjective având ca adjuncţi alte adjective antepuse legate de regent prin de: putreda de bogata, frânta de obosita, nebuni de îndrăgostiţi, morţi de beţi.

e) Ideea de superlativ poate fi, exprimată şi de câteva substantive care se comportă adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea.

f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcţii exclamative, cu topică şi Intonaţie specifică: Cât de frumoasă eşti, naturo!

g) Superlativul absolut poate fi exprimat şi prin repetarea adjectivului: Şi a făcut o nunta mare, mare.

În limbajul colocvial şi popular există o gamă largă de construcţii echivalente cu superlativul: o frumuseţe de copil, o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor, frumoasa frumoaselor, frumos de nu se mai poate. În vorbirea curentă s-a ajuns la construcţii de tipul băiat de băiat, cinema de cinema, nerecomandabile, având valoare argotică. Superlativul absolut poate fi exprimat şi prin procedee fonetice, ca: lungirea unor sunete: acrruu, buună, rrrău; despărţirea în silabe: în–cân– tat ; accentuarea intensă a unei silabe: aprig. Pentru a exprima intensitatea maximă, limba română recurge şi la procedeul de formare a cuvintelor prin derivare. O serie de afixe: sufixul neologic – isim şi unele prefixe vechi prea- , răz-, stră- sau noi arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, formează adjective cu sens intensiv. Derivatele cu aceste afixe nu sunt forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura „superlativ”. -isim: importatisim, rarisim, simplisim; arhi-: arhiaglomerat, arhicunoscut, arhiplin; extra-: extrafin, extraplat; hiper-: hiperemotiv, hipercorect, hipersensibil; prea- (învechit, păstrat în limbajul bisericesc): prea curat, prea fericit, prea înaltă; răs-/răz-: răscunoscut, răzbucuros; stră-: străvechi;



super-: superadaptat, superfin, superrefractar; supra-: supranatural, supraaglomerat, supraîncălzit; ultra-: ultraelegant, ultramodern. Aceste construcţii ne permit sa evităm repetarea frecventă, la distante mici a adverbului foarte, care nu este elegantă. Din acelaşi motiv, abuzul de expresii ca fantastic, formidabil, teribil, dar mai ales a adjectivelor la modă: super, trăsnet, mortal, de milioane este nerecomandabil. Unele adjectivele nu au grade de comparaţie pentru că:

a) Exprimă o însuşire necomparabilă: mort, viu, întreg, plin; b) Exprimă o însuşire necomparabilă cu sens de superlativ:

veşnic, uriaş, infinit, gigantic; c) Sunt forme latineşti de comparativ: superior, Inferior,

major, anterior, ulterior, posterior, exterior, ori de superlativ: optim, ultim, minim, maxim, suprem, extrem;

d) Au formă de pozitiv, dar exprimă, prin sensul lor, superlativul: excelent, supraaglomerat, grozav, enorm, admirabil, splendid, perfect.

e) Adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, cu valori apropiate comparativului de Inferioritate: căldicel, acrişor, frumuşel, slăbuţ. Colocvial, aceste adjective admit uneori mărci ale Intensităţii: e foarte slăbuţ, e grozav de frumuşel.

f) Adjectivele categoriale (simple şi compuse, aparţinând mai ales terminologiei tehnico-ştiinţifice): acetic, acrilic, calcic, geografic, metalic, petrolifer, pulmonar, rădăcinos, vizual; unele adjective compuse ca: albastru-verzui, bleu-spălăcit, dulce-acrişor, galben-deschis, roşu-închis, nu admit mărcile comparaţiei.

Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate şi comparaţie când sunt întrebuinţate cu sensuri figurate: era mai mult mort decât viu de frică.

3.3.3. Flexiunea numeralului Clasa numeralelor este lipsită de omogenitate, cuprinzând atât unităţi flexionare Invariabile, cât şi unităţi cu flexiune de tip nominal. Profund eterogenă flexionar este seria cardinalelor, din care fac parte numeroase unităţi invariabile : trei; cinci, dar şi unităţi cu forme distincte de gen: doi, două ; cazul este exprimat cel mai adesea prepoziţional. Prin particularităţi morfologice specifice se caracterizează şi numeralul ordinal, variabil în gen: al doilea / a două . Numeralele fracţionare: doime, treime, zecime nu se deosebesc flexionar de substantiv, iar cele multiplicative: întreit, însutit au flexiunea prototipică a adjectivului.

3.3.3.1. Flexiunea numeralului cardinal Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasa eterogenă, cu unele particularităţi care îi conferă o poziţie singulară în cadrul flexiunii nominale. Caracteristica cea mai generală o reprezintă faptul ca numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în semnificaţia lexicală a numeralului, care impune cuvântului flexibil a cărui cantitate o precizează sau pe care îl substituie o anumita valoare de număr gramatical (singular pentru un (u), plural pentru toate celelalte).



În ceea ce priveşte genul, doar câteva numerale cardinale prezintă această categorie gramaticală evidenţiindu-se asemănări cu substantivul. Aşa cum substantivele epicene au un gen unic tot la fel şi numeralele cardinale: zero, zece, mie, suta, milion, miliard, au tot gen unic. De asemenea la fel ca substantivele şi pentru aceleaşi raţiuni genul unic al numeralelor se recunoaşte cu ajutorul numeralelor cardinale pentru unitate şi dualitate: zece, suta, mie, sunt feminine pentru ca la singular pot fi însoţite de – o şi la plural de – două, iar zero, milion, miliard sunt neutre pentru ca la singular pot fi însoţite de - un şi la plural de - două. Au forme diferite pentru exprimarea opoziţiei de gen cardinalele un (u) / o, una şi doi / două , utilizate ca atare sau făcând parte din compuse: doi, doisprezece (elevi) / două, douăsprezece (eleve) şi toate numeralele compuse cu unu, doi sau doisprezece, când acestea reprezintă componentul final al compusului: treizeci şi unu / treizeci şi una; face excepţie unsprezece (elevi / eleve) care nu are forme diferite de gen. Numeralele cu valoare substantivală din texte de matematică se folosesc numai cu forma de masculin: unu plus doi, doi ori trei. Flexiune de caz nu are, în sens strict, decât primul numeral din serie, care are forme cazuale, realizate diferit după cum e folosit adjectivul sau ca substituit: nominativ şi acuzativ, masculin şi neutru un, feminino cu valoare adjectivala, unu, respectiv una ca substitute; genitiv / dativ unui, unuia / unei, uneia. Numeralele cu valoare substantivală formează genitivul şi dativul cu lui: radicalul lui cincisprezece; numeralul următor lui doi este trei. Şi numeralele cu valoare substantivală denumind anul, rezultate din elidarea substantivului an, formează genitivul cu lui: în primăvara lui `96. De la doi înainte opoziţiile de caz se realizează analitic, prin prepoziţiile a şi la aşezate înaintea numeralului, formând construcţii echivalente cu genitivul respectiv cu dativul: Rezolvarea a două probleme; Profesorul a dat note bune la cinci elevi şi note proaste, la doi . Când numeralele de la doi în sus sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele sau de determinanţi ca aceşti, acei, ceilalţi, alţi, aceştia marchează informaţiile de caz: Am împărţit daruri celor doi copii. Ideea acestor trei studenţi este Interesanta.

3.3.3.2. Flexiunea numeralului ordinal Numeralul ordinal reprezintă forme deosebite de gen, informaţia de gen exprimându-se simultan prin variaţia celor doi formanţi: masculin şi neutru al cincilea, feminin a cincea. Prim şi întâi au un comportament morfologic identic cu al substantivului sau al adjectivului, adică pot primi morfemele de determinare, de gen, număr şi caz. În limba contemporana, forma de gen a numeralului ordinal este impusă de acordul cu substantivul al doilea etaj, a două uşa. Lipsa de acord în gen a numeralului ordinal cu substantivul feminin în regent, nume de rudenie, se întâlneşte popular în construcţii ca: mama de-al doilea „mama vitregă” nevasta de-al doilea. Numeralul ordinal nu marchează flexionar numărul şi cazul. În limba standard, aceste deficienţe flexionare sunt suplinite de asocierea pronumelui semiindependent legat de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al treilea, cea de a treia.



3.3.4. Flexiunea pronominală Flexiunea pronominala se aseamănă prin unele elemente cu flexiunea substantivului, dar prezintă în acelaşi timp, şi unele particularităţi specifice. Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul şi cazul. Spre deosebire de substantiv însă, pronumele prezintă flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei. În paradigma flexionară a pronumelui apare un sistem particular de omonimii cazuale diferit de sistemul omonimiilor substantivale. Formele pronominale de genitiv –dativ plural sunt în totdeauna diferite de formele de nominativ-acuzativ. Persoana numărul (si genul la persoana a III-a ) interferează, fiind exprimate solidar.

3.3.4.1. Categoria persoanei Categoria persoanei este comună pronumelui şi verbului. La pronume

este o categorie inerentă, în timp ce la verb apare ca o categorie de natură relaţională (rezultată din relaţia subiect - predicat).

Conţinutul semantic al acestei categorii îşi are originea în situaţia de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi protagoniştii actului de comunicare.

Conţinutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi:

- persoana I, subiectul vorbitor este şi obiect al comunicării lingvistice: „Eu Cânt‖.

- persoana a II-a, subiectul vorbitor identifică pe Interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: „ Tu cânţi‖.

- persoana a III-a, subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării lingvistice nu este nici unul din protagoniştii actului lingvistic: „El cântă”.

Conţinutul semantic categorial se suprapune cu conţinutul semantic lexical, ceea ce face din persoană o categorie semantică şi gramaticală totodată; fiecărui sens categorial îi corespunde un anumit pronume, caracterizat printr-un anumit sens lexical: eu este pronume care desemnează locutorul şi termen semnificând „persoana I”; tu desemnează Interlocutorul şi semnifică „persoana a II-a”; el desemnează un „obiect” care nu este nici locutorul nici Interlocutorul şi semnifică „persoana a III-a”. Acestui sistem de variaţie din plan semantic îi corespunde un sistem similar în planul expresiei; pronumele realizează opoziţia de persoană prin forme supletive: eu / tu / el, noi / voi / ei.

În acelaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale, care, fără a intra în opoziţia de persoană, impun predicatului forma de persoană a treia. El citeşte – Aceasta citeşte. Fiecare / unul / altul citeşte. - Cine citeşte? În planul formei, categoria persoanei este marcata supletiv: eu / tu / el, mă / te / se sau prin flexiunea unuia dintre componenţi: însumi / însăţi, dumneata / dumnealui. La unele pronume (pronumele personale de politeţe) paradigma este defectivă în raport cu persoana.

3.3.4.2. Categoria numărului la pronume Fiind o categorie comună cu flexiunea nominala, categoria numărului la pronume este exprimată Intr-un mod asemănător, dar cu unele particularităţi. Ca şi la substantiv, categoria gramaticală a numărului exprimă opoziţia unicitate / multiplicitate prin două valori: singular şi plural. Un caz mai special îl reprezintă pluralul pronumelor personale propriu-zise. În cadrul clasei lexico-gramaticale a pronumelui se vorbeşte despre două forme de plural:



a) Pluralul inclusiv în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana I şi a II-a, întrucât pluralul Include şi alte persoane decât persoana a I-a şi a II-a: noi înseamnă eu + alte persoane (tu sau voi sau el sau ei); voi înseamnă tu şi el, ei.

b) Pluralul exclusiv în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana a III-a care face pluralul prin adăugare (ei = el + el + ...) ca şi substantivul care îl substituie anaforic (studenţi = student + student + ...).

Solidaritatea formală dintre categoria persoanei şi categoria numărului i-a determinat pe unii lingvişti sa vorbească despre persoane la pronume. Prenumele personale de persoana a III-a, precum şi pronumele nepersonale preiau numărul de la nominalul pe care îl reprezintă în discurs; mărcile de număr sunt diferite la nominalul evocat şi la pronume atunci când acestea se afla într-o relaţie de tipul parte-întreg: Am văzut doi oameni. Unul era militar, celalalt era civil; sau de tipul grup-membrii componenţi ai grupului: Îmi place orchestra. Ei au cântat bine. O situaţie speciala apare atunci când pronumele are referenţi anterior disociaţi în discurs: Ion i-a spus lui Dan ca Ana îi apreciază. Categoria numărului se exprima diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta: prin forme supletive: eu / noi, tu / voi, el / ei; prin desinenţe comune cu substantivul: dânsul / dânşii, dânsa / dânsele; prin desinenţe specifice flexiunii pronominale: căruia / cărora; altuia / altora; prin flexiunea unuia dintre componenţi: însuşi / înşişi; însămi / însene; acelaşi / aceiaşi. În cadrul diverselor subclase semantice, nu toţi membri subclasei marchează în plan formal opoziţia de număr; în această situaţie se vorbeşte despre pronume Invariabile în aport cu numărul: se, ce, care (doar parţial). În felul acesta rezultă un sistem de omonimii diferit de la o subclasa semantică de pronume la alta, de la un membru la altul al unei subclase semantice.

3.3.4.3. Categoria genului la pronume se manifestă prin două valori opozabile: masculin şi feminin. Există trei situaţii:

a) Acord formal: pronumele preia mărcile genului gramatical (masculin sau feminin) al nominativului pe care îl reprezintă în discurs:

Pune-o pe masa (cartea). Pune-l pe masa (stiloul). Formele de singular ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de singular masculi ale pronumelor variabile în raport cu genul, iar formele de plural ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de plural feminin ale pronumelor variabile în raport cu genul: Am primit un roman. L-am citit imediat. Am primit nişte romane. Le voi citi în vacanţă.

b) Acord referenţial: genul pronumelui corespunde sexului natural al nominalului substituit:

Ion a plecat. L-am văzut pe geam. Ioana a plecat. Am văzut-o pe geam.

c) Absenţa acordului: o formă fixa a pronumelui este folosită pentru dublarea unei propoziţii / fraze. Propoziţiile / frazele pot fi dublate prin:

- forma de singular feminin a pronumelui personal o, a cărei apariţie este favorizată de anumite verbe pentru a dubla poziţia de complement direct:



A spus-o tuturor că se va răzbuna pe el. - pronumele relativ compus ceea ce : Tipa şi trântea, ceea ce m-a enerva foarte tare. A mâncat ceea ce i-am lăsat în frigider. - forma de feminin singular a pronumelui demonstrativ asta: Ca e bolnav şi ca nu a putut ajunge asta s-ar fi putut întâmpla.

Opoziţiile de gen se marchează prin forme supletive (el / ea), prin formele flexionare ale articolului care Intră ca formant în structura pronumelui (dânsul / dânsa), prin desinenţe (acestuia / acesteia), prin flexiune Interna şi desinenţe (celuilalt / celeilalte).

În cadrul diverselor subclase semantice nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de gen. Doar pronumele personale de întărire şi pronumele demonstrative marchează opoziţia de gen în întreaga paradigmă, celelalte toate sunt, în diferite grade, invariabile (total sau parţial) în raport cu genul.

3.3.4.4. Categoria cazului la pronume La pronume, ca şi la substantiv, cazul exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul propoziţiei. De aceea, pronumele nu preia cazul de la termenul pe care îl evocă în discurs, ce se înscrie într-un sistem propriu de relaţii pe axa sintagmatică. Dintre părţile de vorbire declinabile, pronumele personal realizează numărul maxim de distincţii cazuale. Formele pronumelui personal permit indirect rezolvarea omonimiei formelor cazuale în flexiunea substantivală. Raportate la numărul formelor cazuale (N, Ac, G, D, V) unele pronume au paradigme defective: de exemplu, pronumele personale propriu-zise de persoana a I-a şi a II-a nu au forme de genitiv; pronumele personale propriu-zise de persoana a I-a şi a III-a nu au forme de vocativ; pronumele reflexive nu au formă de nominativ, genitiv, vocativ. Opoziţiile cazuale sunt marcate în plan formal prin: forme supletive: eu / mie, el / lui, se / îşi; desinenţe însoţite în unele cazuri şi de alternante fonetice: acest a / acestuia, care / căruia, căreia; flexiunea unuia dintre

componenţi: celalalt / celuilalt, aceeaşi / aceleiaşi. Uneori sunt marcate analitic prin prepoziţia a + forma de acuzativ a pronumelui, pentru valoarea de genitiv (asupra a ce) sau prin prepoziţia la + forma de acuzativ a pronumelui, pentru valoarea de dativ (am dat la cine); câteva pronume accepta o realizare sintetică, dar şi una analitică: la nimeni / nimănui, la toţi / tuturor. Omonimiile cazuale generale N = Ac; G = D sunt (parţial) suspendate la pronumele personal propriu-zis (eu / mă / mie). Pronumele personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la dativ şi acuzativ: forme Independente şi forme dependente (clitice), acestea din urmă cu multe variante poziţionale şi fonetice (mine, mă, -m, m-, -m-; sine, se, s-, -s-). Clitice de acuzativ şi dativ participă la dublarea clitică a comportamentului direct: Omul pe care l-am văzut era înalt, respectiv a complementului indirect: Le-a dat copiilor jucării.

3.3.5. Flexiunea verbală Dintre toate părţile de vorbire flexibile, verbul se caracterizează printr-o flexiune specifică, şi anume prin prezenta categoriilor de diateză, mod şi timp, categorii specifice verbului. Pe lângă acestea, verbul flexionează şi în raport cu persoana şi numărul, prezentă lor fiind pur formală rezultată din acordul verbului-predicat cu un pronume sau substantiv. Schimbarea formei



verbului în funcţie de aceste categorii gramaticale poartă numele de conjugare.

Gramatica Academiei grupează verbele, din perspectiva flexiunii, în patru conjugări, „după sufixul Infinitivului scurt, care se numeşte caracteristică a conjugării‟‟(G A, pag 245).

- conjugarea I – verbele care formează infinitivul cu sufixul – a: a aduna, a cânta, a tăia;

- conjugarea a II-a – verbele care formează infinitivul cu sufixul – ea: a cădea, a vedea, a-(i) plăcea;

- conjugarea a III-a – verbele care formează infinitivul cu sufixul – e: a cere, a face, a rade;

- conjugarea a IV-a – verbele care formează infinitivul cu sufixele – i şi – î: a citi, a primi, a veni, a cobori, a izvorî, a urî.

Conjugările I şi a IV -a sunt conjugări foarte bogate şi foarte productive. La conjugarea I şi la conjugarea a IV –a trec aproape toate verbele create în limba română sau împrumutate: a boli, a înfăţişa, a îngriji, a declara.

Conjugarea a II –a este neproductivă. În afară de cele moştenite din latină, foarte puţine verbe mai noi au intrat în această conjugare, cum este cazul neologismului pătruns din latina a apărea, pentru care a servit ca model verbul moştenit a părea, sau al derivatului decădea, format de la cădea.

Conjugarea a III-a este şi ea neproductivă, dar mai bogata decât a II-a. În această conjugare s-au în cadrat unele neologisme chiar fără modelele existente în limbă. De exemplu: a decide, a depinde, şi a Include provenite tot din latină. În legătura cu aceste două conjugări se costată două tendinţe contrare: - o tendinţă, aproape generală, de trecere a unor verbe cu toată paradigma lor de la conjugarea a II-a la a III-a; de exemplu: a apare, a cade, a place, a rămâne, a tace, a vede, în loc de a apărea, a cădea, a plăcea, a rămânea, a tăcea, a vedea. Dintre toate acestea flexiunea verbului a rămâne după conjugarea a III-a a fost adaptată de limba literară. - influenţa verbelor de conjugarea a II-a asupra câtorva verbe de conjugarea a III-a de exemplu: a bătea, a făcea, a ţinea, a umplea, în loc de a face, a bate, a ţine, a umple; dintre ele, a ţinea şi a umplea au aparţinut conjugării a II-a şi în limba latină.

Şi unele verbe de conjugarea a IV-a capătă, accidental, unele forme greşite de conjugare a III-a; în loc de a auzi, a desparţi, a împărţi, a şti, se spune, incorect, a aude, a desparte, a împarte, a ştie. De asemenea greşite sunt formele de conjugare a I-a sau a IV-a a scria, a scri pentru verbul de conjugarea a III-a a scrie. Sunt însa verbe care au o flexiune după conjugarea a I-a şi alta după a IV-a, fară ca vreuna dintre ele sa fie considerată greşită. De exemplu: a curăţa şi a curăţi; a datora şi a datori, a învecina şi a învecini; a sughiţa şi sughiţi. Printre verbele care se conjugă şi după conjugarea I şi după a IV-a sunt şi unele neologisme cu a prefera şi a preferi (al doilea învechit), a refera şi a referi care în limba latină erau de conjugarea a III-a. Câteva neologisme se conjugă după conjugarea I şi a III- a: concedă şi concede, precedă şi precede, succedă şi succede. Pentru primul, forma recomandată este cea de conjugarea a III-a, pentru celelalte două, cea de conjugarea I.



3.3.5.1. Diateza este „forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu autorul acestei acţiuni” (GA, p. 208) Categorie specifică verbului, diateza este o categorie sintactico-pragmatică, prin care vorbitorul îşi orientează interesul comunicativ spre subiectul agent al acţiunii verbului la diateza activă, spre subiectul pacient al acţiunii la diateza pasivă sau spre agent şi pacient în acelaşi timp la diateza reflexivă. Gramatica tradiţională a definit cele trei diateze în raport cu conţinutul acestora, precizând şi elementele de ordin formal care ajută la realizarea lor. Diateza activă este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subiectul realizează sau enunţă procesul suferit de obiect, de pacient, iar din punctul de vedere al expresiei prin morfemul zero, ceea ce o deosebeşte de celelalte diateze: El merge pe strada. Diateza activă predomina în raport cu celelalte diateze; ea include atât verbe tranzitive, cât şi verbe intranzitive, atât verbe personale cât şi verbe impersonale. Diateza pasivă este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul ca subiectul gramatical suferă procesul realizat de obiect, de agent, iar din punctul de vedere al expresiei prin auxiliarul morfologic a fi, morfem analitic şi element distinct faţă de celelalte diateze, însoţit de participiul variabil al verbului de conjugat: El este sfătuit de prieteni. Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă, existând şi excepţii: a avea, a vrea, a putea. Există două tipuri de construcţii pasive: o forma specifică, cu ajutorul auxiliarului a fi şi o forma nespecifică, cea de reflexiv a verbului, precedată de pronumele se: Casa a fost construită într-un an = Casa s-a construit într-un an. Deşi echivalente, între cele două construcţii există uşoare diferenţe. Pasivul cu a fi este mult mai frecvent deoarece cel reflexiv poate fi uneori ambiguu. De aceea el se foloseşte mai rar cu subiecte nume de inanimate. Pe de altă parte, pasivul reflexiv poate avea şi valori suplimentare, exprimând necesitatea sau posibilitatea: Medicamentele se iau numai în timpul mesei, De aici se vede vârful Omul. Complementul de agent apare mai rar lângă un reflexiv pasiv şi din aceasta cauză, acesta are mai frecvent un caracter impersonal: Laptele se păstrează la rece. Pasivul cu a fi este uşor de confundat cu un predicat nominal. Pentru evitarea acestei confuzii, este preferabilă exprimarea în propoziţie a complementului de agent, de exemplu: În fiecare dimineaţa magazinul era deschis (nu era închis), dar: În fiecare dimineaţa, magazinul era deschis de către vânzător. Prezenţa complementului de agent evită confuzia. Diateza reflexivă (pronominală) arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical şi suferită tot de el. Din punctul de vedere al expresiei, se caracterizează prin prezenţa obligatorie, în structurile verbale a formelor neaccentuate de dativ şi acuzativ ale pronumelui reflexiv: a-şi închipui, a-şi aminti, a se uita, a se părea. Pronumele reflexiv formă neaccentuată îşi păstrează sau îşi pierde prin folosire conţinutul său lexical pronominal original din cauza verbelor pe care le însoţeşte obligatoriu şi cu care formează o unitate semantică şi gramaticală:

a) îşi păstrează acest conţinut (şi implicit şi funcţia sintactică) când formaţiile verbale în care sunt incluse dobândesc aşa zisele valori de reflexiv obiectiv (se piaptănă – pe sine),



reflexiv reciproc (se înţeleg – unul cu altul), reflexiv participativ (şi-a cumpărat cărţi – pentru sine), reflexiv posesiv (şi-a adus cărţile - sale).

b) îşi pierde acest conţinut (şi implicit şi funcţia sintactică), rămânând exclusiv morfem sau indice gramatical când formaţiile verbale în care sunt incluse dispun de aşa zisele valori de reflexiv pasiv (se aude ca ...), reflexivul dinamic (îşi aminteşte), reflexiv eventiv (se înroşeşte) şi de reflexiv impersonal (se cuvine, se cade).

Verbele reflexive sunt cele care se folosesc cu pronume reflexive, neaccentuate în D sau Ac. Unele sunt întotdeauna reflexive ca: a se teme, a se căi, a se preta, a se zbate, a se întâmpla, a-şi asuma, a-şi însuşi; altele pot avea o formă activă şi o formă reflexivă între care există diferenţe de sens: a duce – a se duce, a afla – a se afla, a certa – a se certa, a îndura – a se îndura, a ruga – a se ruga. Există şi verbe care nu pot fi niciodată reflexive, adică nu pot fi însoţite de pronume reflexive: a durea, a tuna, a ninge, a trebui, a voi, a leşina, a diseca. Uneori verbele însoţite de pronume reflexiv sunt numai aparent reflexive, pronumele reflexiv raportându-se la substantivul care urmează verbului: îşi iubeşte copilul, îşi spăla cămaşa şi are o valoare posesivă.

Specificul categoriei Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase dezbateri teoretice antrenând diferenţe semnificative de interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor şi domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât şi sub aspectul numărului de diateze. Toate aceste dezbateri au plecat, de la constatarea ca diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei fiind dat de următoarele trăsături:

a) are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea construcţiei verbale în ansamblu ei (verb + actanţi / argumente);

b) are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză distingându-se prin mărci extraverbale, de natura analitică;

c) cunoaşte diferenţe mari de manifestare de la un termen la altul al categoriei, detaşându-se pe de o parte, pasivul şi impersonalul, iar, pe de altă reflexivul;

d) se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparţinând verbului la opoziţiile de diateza.

În ceea ce priveşte numărul de diateze C. Dumitriu vorbeşte despre existenţa a cinci diateze în limba română (Tratat, p. 248). Diateza activă se caracterizează prin raportul gramatical activ (numele – subiect face acţiunea), marca acestui raport fiind zero: a cânta sau formele neaccentuate de acuzativ: a se sfii ori de dativ: a-şi aminti ale pronumelui reflexiv. Diateza pasivă se caracterizează prin raportul gramatical pasiv (numele – subiect suferă acţiunea făcută de numele - obiect), marca acestui raport fiind sau complementul de agent şi auxiliarul a fi: Copilul este bătut de mama; sau existenţa virtuală a complementului de agent şi forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv: cartea se citeşte (de cineva). Diateza reflexivă se caracterizează prin raportul gramatical reflexiv (aceeaşi persoana reală este şi activă, făcând acţiunea ca nume – subiect, şi



pasivă, suferind acţiunea ca pronume reflexiv – obiect) marca concretizându-se în formele neacentuate de acuzativ ale pronumelui reflexiv (a se spăla). Diateza reciprocă se caracterizează prin raportul gramatical reciproc (fiecare persoana reală ce poate participa la acţiune este simultan şi activă, făcând acţiunea, ca subiect, pe care o suferă altă persoană reală participantă la acţiune, şi pasivă, suferind acţiunea, ca obiect, făcută de cealaltă persoană reală participantă la acţiune), marca putând fi reprezentată de formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv sau de acuzativ : a se certa, sau de dativ : a-şi da bună ziua. Diateza impersonală se caracterizează prin raportul gramatical – de fapt inexistent sau, altfel spus, zero – numit convenţional personal (din cele trei elemente posibile, anume verbul – predicat, numele – subiect, numele – obiect, există numai verbul – predicat, ceea ce logic face imposibilă existenta unui raport în sensul propriu al cuvântului), marca acestuia fiind sau forma neaccentuată a pronumelui reflexiv (a se întâmpla), sau zero (pare că merge). Un alt punct de vedere în ceea ce priveşte numărul de diateze din limba română este cel a lui Dumitru Irimia care consideră că ar exista şase diateze în limba română: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală şi diateza dinamică. La diateza dinamică autorul afirmă că „în dezvoltarea raportului semantic, pronumele - morfem se numai marchează, ca la diatezele reflexivă sau reciprocă, instituirea în sfera subiectului şi a unei a două limite în desfăşurarea acţiunii verbale, ci caracterul subiectiv reflexiv al conţinutului semantic al verbului apropiat, la o mare parte din verbe, de conţinutul semantic al verbului de stare (a se întrista)”. (D. Irimia, Gramatica, pag. 207) Un alt punct de vedere în privinţa categoriei diatezei, este cel al Mioarei Avram. Autoarea apreciază că „diateza exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical” şi că „diateze cu statut clar sunt diateza activa şi cea pasivă”. (M. Avram, Gramatica, pag. 157). Din prezentarea făcută anterior se poate observa că în privinţa numărului de diateze din limba română există opinii diferite, categoria gramaticală a diatezei fiind o problemă controversată care nu este privită unitar de către specialişti.

Poziţia reflexivului În raport cu inventarul tradiţional de diateze, care include şi termenul reflexiv, în cadrul gramaticii actuale, categoria diatezei se limitează la opoziţiile activ-pasiv, activ-impersonal. Eliminarea reflexivului dintre valorile de diateză are următoarele explicaţii: a) eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română; b) niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal, nu îndeplineşte caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei.

3.3.5.2. Modul este „categoria gramaticală flexionară definită semantic ca exprimând aprecierea vorbitorului faţă de proces, felul în care acesta prezintă procesul” (Dobridor, Morfologia, pag. 219)

Valorile prin care se manifestă aceasta categorie gramaticală în limba română se bazează pe distincţia realitate / posibilitate. Acţiunea reală este exprimată prin indicativ, iar acţiunea posibilă, concepută foarte diferit, este exprimată prin mai multe moduri:

- posibilitatea propriu-zisă prin conjunctiv; - posibilitatea dorită – prin optativ; - posibilitatea realizabilă – prin potenţial;



- posibilitatea concepută ca ordin, îndemn, sfat, rugăminte –prin imperativ;

- posibilitatea probabilă – prin prezumtiv. Pentru gramatica tradiţională, modul care exprimă ,,numele acţiunii”

poate fi infinitivul sau supinul; cel care exprimă ,,o valoare adjectivală” este participiul, iar cel care exprimă ,,un proces în desfăşurare” este gerunziul.

Fiecare mod se caracterizează prin anumite particularităţi de flexiune, prin anumite particularităţi de ordin sintagmatic şi morfematic, printr-o valoare specifică.

După particularităţile flexionare, modurile se împart în: personale şi nepersonale.

Sunt personale modurile care au în flexiunea lor categoriile gramaticale de persoană şi de număr, precum şi morfemele necesare marcării acestora: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativ-potenţial, imperativul şi prezumtivul.

Acestea se mai numesc şi verbe predicative, deoarece pot apărea independent în comunicare, formând singure predicatul.

Sunt nepersonale modurile care nu au în flexiunea lor categoriile gramaticale de persoană şi de număr şi nici morfemele necesare marcării acestora: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul. Verbele nepersonale mai sunt numite şi verbe nepredicative, care nu pot forma singure predicatul.

Modurile personale (predicative) Indicativul este modul personal caracterizat prin morfem zero şi

printr-un conţinut ce exprimă o acţiune reală, sub forma unor timpuri bine delimitate: prezentul, trecutul (cu patru aspecte: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul) şi viitorul (cu două aspecte: viitorul I şi viitorul al II -lea sau anterior).

Este un mod independent, deoarece e folosit frecvent în propoziţii independente sau principale regente:

Muncim pentru binele ţării şi al poporului nostru poate apărea însă şi în propoziţii subordonate:

Ştim / că te străduieşti zilnic / . Indicativul este modul specific propoziţiilor enunţiative. Imperativul este modul personal caracterizat prin morfemul

suprasegmental Intonaţie şi printr-un conţinut ce exprimă un proces realizabil, o posibilitate voită, cu mai multe semnificaţii: ordin, indemn, chemare, sfat, rugăminte. Apare doar în propoziţii principale şi are forme pentru afirmativ şi negativ.

Verbul la imperativ formează predicatul propoziţiei. Imperativul nu are timpuri şi are forme numai pentru persoana II a singular şi plural:

Aleargă mai repede! Alergaţi mai repede!

Imperativul poate să exprime: a) un ordin: Pleacă de aici!; b) rugăminte: Nu mă lăsa singură aici!; c) un îndemn: Încearcă şi poate ai să reuşeşti!; d) urare: Fiţi fericiţi!

În limbajul popular şi în cel familiar, imperativul poate apărea fără referire la o persoană anume:

Dă-i înainte cu gura! Conjunctivul este modul personal caracterizat prin morfemul

segmental să, de origine conjuncţională şi printr-un conţinut ce exprimă o posibilitate realizabilă - conjunctiv prezent sau o posibilitate ireală-



conjunctivul perfect. Conjunctivul este modul subordonării, deoarece apare obişnuit în propoziţiile subordonate, justificându-şi în acest fel denumirile sale de ,,conjunctiv” sau de ,,subjonctiv” ( ,,care leagă”) : Ştie / să lucreze/, Era bine / sa fi citit/.

El poate apărea însă şi în propoziţii independente sau principale regente, uneori cu valoare modală de imperativ:

Sa treci pe la noi! Să fi plecat şi tu / cum puteai/

În anumite propoziţii subordonate se poate utiliza fie conjunctivul, fie indicativul, fără să se modifice sensul frazei sau structura ei:

Vreau sa cumpăr o casa care are gradină mare. Vreau sa cumpăr o casa care sa aibă gradină mare.

Diferenţa dintre indicativ şi conjunctiv este dată de faptul ca indicativul exprimă un fapt declarat ca sigur, iar conjunctivul exprimă ceea ce este dorit.

În propoziţiile exprimând o condiţie sau o concesie, conjunctivul poate avea valoare de condiţional:

Să-mi fi spus că ai nevoie de mine, veneam imediat. În limba literală curentă, conjunctivul este echivalent cu infinitivul, pe

care tinde să-l înlocuiască. După verbe ca a se cuveni, a-i veni (impersonal) a începe, a se grăbi, a se hotărî se poate utiliza atât conjunctivul, cât şi infinitivul:

Mă grăbesc să spun asta. Ideea de acţiune presupusă, specifică modului prezumtiv se poate

exprima şi cu ajutorul conjunctivului : Să fi aflat oare cine e vinovatul.

Condiţional – optativ este modul personal caracterizat prin morfemele segmentale as, ai, ar, am, aţi, ar şi printr-un conţinut ce exprimă o posibilitate realizabilă. Are două forme temporale: prezentul şi perfectul. Condiţionalul prezintă trei valori:

a) valoarea de condiţional presupune existenţa a două procese diferite, legate între ele printr-un raport de condiţie: ,,…..de aş fi grămătic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba‖

b) valoarea de optativ presupune un proces prezentat ca dorit, în cadrul unor propoziţii independente, principale regente sau coordonate. ,,De-aş avea pe gându meu, / Un cal aprig ca un leu, / Negru ca păcatul greu/‖

―De-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva‖ Valoarea de optativ au şi expresiile ce reprezintă urări, imprecaţii,

injurii şi blesteme: ,,Bătu-te-ar norocul!, Lua-te-ar naiba! Arde-te-ar focul! c) valoarea de potenţial, presupune un proces prezentat ca

posibil, realizabil, în cadrul unor propoziţii principale. ,,Când îi vezi aşa, ai zice ca n-au griji!‖

Prezumtivul este un mod al verbului, care arată că acţiunea este posibilă, presupusă, dar nu este certă: O fi ştiind la ce oră soseşte avionul? Este un mod personal caracterizat prin morfemele segmentale de viitor, de conjunctiv şi de condiţional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi şi printr-un conţinut ce exprima o posibilitate probabilă, sub două forme temporale: prezentul ( timp specific, construit cu gerunziul) şi perfectul (timp nespecific, omonim, construit cu participiul):

―Va fi ştiind, dar de la mine nu‖ (I. Slavici) ―Să fi trecut două săptămâni‖ (E. Barbu)

Prezumtivul apare cu o frecvenţă mai mare în limba vorbită.



Modurile nepersonale (nepredicative)

Infinitivul este modul nepersonal caracterizat prin morfemul segmental de origine prepoziţională a şi printr-un conţinut ce exprimă procesul în chip general, abstract. Datorită acestei trăsături semantice precum şi comportamentul său sintactic (poate fi folosit aproape în aceleaşi contexte ca şi substantivul, îndeplinind funcţiile de subiect, de atribut şi complement), el a fost numit de gramatica tradiţională “forma substantivală” a verbului.

În mod obişnuit se disting două forme de infinitiv: infinitivul scurt: a citi, a se plimba şi infinitivul lung: citire, plimbare, care a trecut definitiv în categoria substantivului.

În limba actuală, infinitivul este foarte frecvent înlocuit cu conjunctivul. Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a citi) şi perfect (a fi citit), mai rar folosit.

În anumite situaţii, infinitivul poate juca rolul de verb principal în propoziţie. Utilizarea lui ca predicat este rară şi pretenţioasă, limitată în general la anunţuri ca:

A nu se apleca în afară (= nu vă aplecaţi în afară), A se agita flaconul înainte de întrebuinţare (= agitaţi flaconul înainte de întrebuinţare). Gerunziul este un mod nepersonal, despre care se afirmă că nu

poate fi verbul principal (predicatul) al propoziţiei. El nu are forme diferite în funcţie de persoană şi exprimă o acţiune în curs de desfăşurare, fără referire la momentul vorbirii. Formal poate fi recunoscut după terminaţia – ând pentru toate verbele : cântând, văzând, spunând, având cu excepţia celor terminate la infinitiv în–i: citind, privind, zâmbind şi a celor a căror rădăcina se termina în– i: tăind ,limitând, apreciind. Gerunziul caracterizează acţiunea verbului principal al propoziţiei, precizând totodată modul, timpul, cauza, condiţia acesteia.

Uneori, când se referă la un substantiv, gerunziul poate avea valoare adjectivală, adică are forme diferite după gen şi număr şi se acordă cu substantivul. În acest caz, el devine adjectiv:

Ceaşca aburindă rămăsese pe masă. Supinul este un mod nepersonal, adică nu are forme diferite de

persoană şi nu poate fi verbul central al propoziţiei. Se caracterizează prin morfemul de origine prepoziţională de, care precedă forma participială de masculin a verbului. El exprimă procesul tot într-un chip general, abstract (ca infinitivul), însă deziderativ, ca o cerinţă de realizare a acestuia. El poate apărea însoţit şi de alte prepoziţii (la, pentru, după), determinând un substantiv: Apa de băut sau un verb : Ne-a invitat la cules de fructe.

Deşi seamănă ca formă cu substantivul, se deosebeşte de acestea, pentru că nu apare niciodată însoţit de articol. Când este articulat, este substantiv propriu-zis: Ne-a invitat la culesul strugurilor.

Participiul este un mod nepredicativ, nu are forme diferite de persoană şi denumeşte acţiunea suferită de un obiect. Valoarea sa temporală este de trecut, întrucât acţiunea este prezentată ca încheiată. Formal se caracterizează prin morfemele segmentale –t şi –s: lovit. hotărât, făcut, aprins, întors, mers, prins, ras, scos, tuns. Unele verbe ca: a concede, a discerne, a rage nu au deloc formă de participiu.

Participiul are strict valoarea verbală numai când intră în structura formelor compuse ale verbelor active şi reflexive: a citit, să fi ştiut, ar fi găsit, s-a gândit. În acest caz, el este invariabil.



Când este folosit autonom şi când intră în structura diatezei pasive participiul se acordă în gen, număr şi caz, ca orice alt adjectiv:

Crinul a fost cules; Crinii au fost culeşi. Floarea a fost culeasă; Florile au fost culese.

În acest caz, participiul se comportă ca un adjectiv obişnuit. 3.3.5.3. Timpul este o categorie gramaticală specifică verbului,

reprezentând o raportare a procesului la momentul vorbirii sau la aspectul acestui proces, adică la caracterul momentan sau durativ al acestuia. Raportarea la momentul vorbirii permite fixarea momentului în care se

plasează procesul: trecut, prezent sau viitor. Deosebirile aspectuale se manifestă numai în cadrul anumitor forme

temporale, cum sunt cele ale trecutului. Astfel, imperfectul se opune tuturor timpurilor trecute prin caracterul neîncheiat, durativ al acţiunii sale. Există însă şi forme temporale indiferente faţă de aspect, cum sunt prezentul şi viitorul. Pentru acest motiv şi pentru faptul că nu este marcat prin morfeme caracteristice ca în alte limbi, cum sunt cele slave ,,aspect în limba română, n-a fost considerat, de către cei mai mulţi lingvişti, o categorie gramaticală de sine stătătoare, aşa cum a fost considerat modul sau timpul”. (-Dobridor, Morfologia, pag. 239) După aspectul structurilor morfematice timpurile se împart în timpuri simple (sintetice) şi timpuri compuse (analitice).

Sunt simple timpurile formate cu ajutorul sufixelor flexionare şi a desinenţelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu şi mai mult ca perfectul indicativului; prezentul conjunctivului şi al infinitivului.

Sunt compuse timpurile realizate cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice a fi, a avea şi a vrea. Acestea sunt perfectul compus ,viitorul I şi viitorul al II-lea (anterior) al indicativului; prezentul şi perfectul prezumtivului.

Prezentul este timpul care exprimă concomitenţa dintre momentul desfăşurării procesului şi momentului vorbirii.

Prezentul indicativului exprimă un proces în curs de desfăşurare, simultan cu momentul vorbirii ce se opune trecutului şi viitorului.

Uneori prezentul are valoarea unui verb la trecut, fie pentru că acţiunea să pară cât mai vie, cât mai prezentă: Ieri în magazine, cu cine crezi ca mă întâlnesc?, fie în descrieri, pentru a evoca un tablou, un peisaj cât mai plastic: ,,Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încărcă /‖

Există şi situaţii când prezentul are valoarea unui verb la viitor: Mâine plecam la mare sau la imperative: Faci cum iţi spun eu!

Prezentul conjunctivului exprimă un proces nedelimitat precis în raport cu prezentul sau cu viitorul: Vreau să merg şi eu.

Prezentul condiţionalului exprimă un proces posibil în prezent sau în viitor: Aş vrea să vă spun ceva.

Prezentul prezumtivului exprimă o acţiune probabilă în prezent sau în viitor: O fi ştiind el ceva!

Prezentul infinitivului denumeşte procesul în momentul vorbirii: El sfârşi prin a-mi da dreptate.

Viitorul este timpul care exprimă posterioritatea procesului faţă de momentul vorbirii. Indicativul are forme specifice pentru a exprima viitorul: viitor simplu (voi pleca = am sa plec = o sa plec) şi viitorul anterior (voi fi plecat), care marchează o acţiune îndeplinită, terminată, în raport cu un moment viitor: Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult.



Folosirea formei cu auxiliarul a voi este admisă, în exprimarea orală, numai în expuneri ştiinţifice, administrative, în stilul retoric. Formele de viitor simplu se diferenţiază ca registru: am sa plec şi o să plec sunt mult mai frecvente în limba curentă, fără a fi neliterare.

Viitorul poate avea, de asemenea, şi alte valori. El exprimă: atenuarea, politeţea: Am să vă rog să nu faceţi zgomot; emoţia, indignarea: Şi acum va trebui să suport toate astea!; un ordin: Ai să faci cum iţi spun eu!; viitor în trecut: Am sperat că va veni, dar m-am înşelat.

Uneori viitorul se realizează cu forme inversate adică în care auxiliarul este postpus: lasă-voi, pleca-vei. Aceste forme apar rar în limba literară de astăzi şi exclusive în limbajul artistic.

Trecutul este timpul care exprimă anterioritatea procesului faţă de momentul vorbirii. El se opune prezentului şi viitorului din cadrul indicativului, incluzând patru valori: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai mult ca perfectul.

Imperfectul exprimă un proces trecut şi neterminat, care apare de obicei în corelaţie cu perfectul compus: Când am intrat în bucătărie, mama pregătea micul dejun.

Imperfectul este uneori utilizat în locul perfectului compus, însoţit de un complement de timp. Aceste construcţii sunt de obicei, specifice naraţiunii: În 1492, Cristofor Columb descoperea America.

Imperfectul mai poate fi folosit într-o propoziţie subordonată care exprimă condiţia introdusă prin dacă sau, familiar prin să, când verbul din propoziţia principală este la condiţional: Veneam şi eu, dacă m-ai fi invitat.

În unele situaţii, imperfectul este echivalent cu prezentul indicativului: Voiam să vă cer o părere, exprimând o nuanţă de discreţie, de timiditate, de jenă, de atenuare a unei cereri.

Perfectul simplu / perfectul compus Perfectul indicativului are două realizări principale, în funcţie de

forma verbului (simplă sau compusă). Ambele exprimă o acţiune trecută, încheiată, dar între ele există diferenţe privind frecvenţa şi restricţiile de folosire. În limba vorbită, perfectul simplu este utilizat numai în Oltenia. În dialog, în limbaj familiar, perfectul simplu apare foarte rar, cu nuanţe expresive speciale:

Da’ bine că-mi spuseşi!, O făcuşi fiartă! În uzajul scris al limbii se utilizează fie unul, fie celălalt dintre aceste

timpuri, perfectul simplu fiind frecvent un timp al povestirii şi în acest caz, el este folosit cu precădere la persoana a III-a sau , mai rar, la persoana I.

Perfectul compus este uzual în forma scrisă şi vorbită a limbii, pentru a exprima o acţiune, trecută, încheiată în raport cu momentul vorbirii: Am locuit zece ani la Braşov.

Perfectul conjunctivului exprimă un proces prezent ca nerealizat, incluzând şi semnificaţii modale: El trebuie să fi făcut ce i-am spus.

Perfectul condiţional-optativului exprimă un proces trecut, probabil şi nerealizat, la fel ca şi perfectul prezumtivului sau cel al infinitivului”

Mie mi-ar fi convenit să vie; Să fi avut patruzeci de ani; Înainte de a-i fi spus adevărul am înţeles ce voia.

Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut şi încheiat:

Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzusem. El nu poate avea alte semnificaţii temporale sau valori modale.



3.3.5.4. Persoana este categoria gramaticală nespecifică, purtătoare a raportului ce se stabileşte între locutor, interlocutor, nonlocutor şi proces. Ea se manifestă nediferenţiat, simultan cu categoria numărului. Este prezentă la toate modurile personale şi include, ca şi la pronume, un sistem de opoziţii cu trei termeni, cu trei valori: de persoana I, de persoana a II-a şi de persoana a III-a. Singurul mod personal la care nu se realizează toate aceste trei valori este modul imperativ care, datorită conţinutului său specific, realizează numai forme de persoana a II –a singular şi plural.

Persoana a III-a e reprezentată nu numai de un pronume personal, ci şi de un substantiv. Fiecare dintre aceste trei persoane fac referire fie la autorul procesului, fie la subiectul gramatical.

Nu întotdeauna persoana gramaticală corespunde persoanei reale. Au loc dedublări sau substituiri. Motivele sunt de ordin afectiv, iar neconcordanţa, ca atare, un procedeu stilistic, propriu limbii vorbite şi familiare: ,,Sa-i dea mama băieţelului zăhărel?‖

În limba română există verbe care fac sau nu referire la persoane (personale şi impersonale), verbele care au forme fie pentru toate persoanele (pluripersonale), fie numai persoana a III-a (unipersonale).

3.3.5.5. Numărul este categoria gramaticală nespecifică, concepută ca expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor şi proces. Este prezent la toate modurile personale şi include un sistem de opoziţii cu doi termini: singular şi plural. Amândouă vizează, ca şi în cazul persoanei, subiectul gramatical sau autorul procesului. Numărul reprezintă în cazul formei verbale rezultatul acordului cu subiectul gramatical. Ca şi la pronumele personale formele verbale de persoana I şi a II-a plural reprezintă, nişte plurale inclusive.

Nu întotdeauna există o concordantă între numărul gramatical şi numărul real al subiectelor gramaticale, tot din motive afective. De aici folosirea pluralului în locul singularului: pluralul politeţii: Sunteţi un om cumsecade; plural administrativ: Vă rugam să ne eliberaţi o adeverinţă; pluralul autorului: Vom arăta în cele ce urmează argumentele noastre….

3.3.5.6. Genul este o categorie gramaticală nespecifică şi cu totul accidentală la verb. El este legat direct de acordul verbului predicat cu subiectul gramatical şi de asemenea cu adjectivul a participiului, constituind astfel un criteriu de flexiune în formele participiale din diateza pasivă: El este ascultat de către profesor. Ea este ascultată de către profesor.

Aplicaţii


Aplicaţii

1. Identificaţi şi explicaţi structura morfematică a următoarelor cuvinte: nebăgăreţ, s-a desprimăvărat, alergasem, colţuroşi, prietenoşi, frumoasele, îmbunat, am cântat, nedespărţiţi, butoiaşul. 2. Identificaţi valoarea morfologică a cuvântului subliniat din enunţul A de colo e soră-mea.

A. articol posesiv; B. articol demonstrativ; C. substantiv; D. pronume demonstrativ; E. adjectiv pronominal demonstrativ.

3. Identificaţi valoarea morfologică a cuvântului/ cuvintelor subliniat(e) din enunţul Frate-său credea că totul s-a sfârşit.

A. substantiv simplu; B. substantiv compus; C. substantiv + pronume personal; D. substantiv + pronume posesiv; E. substantiv + adjectiv pronominal posesiv.

4. Identificaţi valoarea morfologică a cuvântului subliniat din enunţul Vine care când poate.

A. pronume relativ; B. adjectiv pronominal relativ; C. pronume Interogativ; D. pronume nehotărât; E. adjectiv pronominal nehotărât.

5. Precizaţi funcţia sintactică şi valoarea morfologică a cuvântului subliniat din enunţul Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură…

A. atribut pronominal, pronume personal în G; B. atribut pronominal, pronume personal în D; C. atribut pronominal, pronume posesiv în G; D. atribut adjectival, adjectiv pronominal în G; E. atribut adjectival, adjectiv pronominal în D.

6. Sunt epicene toate substantivele din seria: A. cârtiţă, cocostârc, ţap, piţigoi; B. cuc, dihor, noră, mire; C. decan, doctor, mecanic, şofer; D. beizadea, calfă, cătană, slugă; E. rector, călăuză, spion, santinelă.

7. Sunt defective de plural toate substantivele din seria: A. cinste, dreptate, aur, algebră; B. milă, lapte, zori, baschet; C. igienă, tenis, bunătate, îngăduinţă; D. perseverenţă, naş, miere, păcură.

Aplicaţii


E. box, păcură, aur, ochi.

8. Au forme duble de plural toate substantivele din seria: A. căpşună, şcoală, haină, uliţă; B. bob, chibrit, cap, echipaj; C. eseu, curent, derivat, blană; D. albuş, ghiveci, cămin, avantaj; E. raport, resort, corn, ochi.

9. Precizaţi valoarea morfologică a cuvintelor subliniate din versurile: Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier/ Şi zalele-i zuruie crunte.

A. substantiv, pronume personal, adverb; B. substantiv, pronume posesiv, adjectiv; C. adjectiv , pronume personal, adjectiv; D. adjectiv, verb copulativ, adjectiv; E. adjectiv, pronume posesiv, adjectiv.

10. Precizaţi cazul substantivelor din versurile (în ordinea apariţiei): De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă.

A. Ac. + G + V+ G + Ac; B. Ac. + G + N+ G + Ac; C. Ac. + D + V+ D + Ac; D. Ac. + D + N+ D + Ac; E. Ac. + D + N+ G + Ac.

11. Indicaţi varianta corectă de analiză pentru cuvântul subliniat din enunţul: Toată averea unchiului a rămas a noastră.

A. complement Indirect / pronume posesiv, caz G; B. complement circumstanţial de mod / pronume posesiv, caz G; C. nume predicativ / pronume posesiv, caz G; D. nume predicativ / pronume posesiv, caz N; E. nume predicativ / pronume personal, caz G.

12. În enunţul " Omului celui harnic nu-i lipseşte nimic", cuvântul subliniat este : A. pronume demonstrativ; B. adjectiv demonstrativ; C. articol demonstrativ (adjectival); D. articol posesiv (genitival); E. adjectiv nehotărât. 13. Cuvântul o este articol în enunţul : A. A luat-o la sănătoasa. B. Am văzut-o pe Elena. C. Aceasta este o Insulă părăsită. D. El a cumpărat numai o carte. E. O mână încet vântul. 14. Poate fi instrument al superlativului cazul : A. nominativ; B. genitiv; C. dativ;

Aplicaţii


D. acuzativ; E. vocativ. 15. Precizaţi cazul cuvintelor subliniate din enunţul: Codrule, codruţule, / Mult mă-chin drăguţule:

A. vocativ + vocativ; B. vocativ + nominativ; C. nominativ + vocativ; D. nominativ + nominativ; E. vocativ + dativ.

16. În enunţul: Discursurile iubitelor şi mult respectatelor noastre profesoare i-au impresionat pe toţi cei de faţă, cuvântul subliniat este în cazul:

2. nominativ; 3. acuzativ; 4. genitiv; 5. dativ; 6. nu are forme diferite pentru caz.

17. În propoziţia: Îşi spunea în sinea lui că trebuie să se schimbe, cuvântul subliniat este: A. pronume reflexiv; B. adjectiv pronominal reflexiv; C. substantiv; D. pronume personal; E. pronume de întărire. 18. Cuvintele cineva şi fiece : A. pot fi ambele numai pronume; B. pot fi ambele numai adjective; C. cineva poate fi numai adjectiv; D. fiece poate fi numai pronume; E. cineva poate fi numai pronume, fiece poate fi numai adjectiv. 19. În enunţul: " Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul", cuvântul subliniat are funcţie sintactică de: A. complement indirect; B. atribut; C. complement direct; D. nu are funcţie sintactică; E. subiect. 20. În exemplele: a) Nişte elevi au plecat în excursie; b) Cei mai mici aveau şi nişte miere, cuvintele subliniate sunt: A. articole nehotărâte; B. pronume nehotărâte; C. adjective pronominale nehotărâte; D. articol nehotărât în a şi pronume nehotărât în b; E. articol nehotărât în a şi adjectiv pronominal nehotărât în b. 21.În enunţul: Datorită celui mai bine pregătit şi mai silitor elev, echipa noastră a câştigat concursul, cuvântul subliniat este în cazul:

A. nominativ;

Aplicaţii


B. acuzativ; C. genitiv; D. dativ; E. vocativ.

22. În enunţul: Întrebuinţarea a tot felul de arme neconvenţionale a fost denunţată pe plan internaţional, cuvântul subliniat este:

A. articol posesiv; B. verb auxiliar; C. prepoziţie; D. conjuncţie; E. altă parte de vorbire.

23. În enunţul: Angajarea a trei profesori de limba română şi a altor profesori de limbi străine s-a făcut prin concurs, cuvintele subliniate sunt:

A. primul este articol posesiv iar al doilea, prepoziţie; B. al doilea a este conjuncţie; C. primul a este prepoziţie; D. ambele cuvinte sunt articole posesive; E. ambele cuvinte sunt prepoziţii.

24. În enunţul: A cumpărat zece caiete a 20.000 de lei bucata, cuvântul

subliniat este: A. conjuncţie; B. prepoziţie; C. articol posesiv; D. verb auxiliar; E. marcă a numeralului ordinal.

25. Prepoziţia a însoţeşte numai substantive în cazul : A. nominativ; B. genitiv; C. dativ; D. acuzativ; E. vocativ. 26. Prin schimbarea valorii gramaticale, substantivul poate deveni : A. numai verb; B. numai pronume; C. numai articol; D. numai adjectiv; E. adverb sau prepoziţie.

Bibiografie


BIBLIOGRAFIE *** Gramatica limbii române, vol. I., ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou,

Editura Academiei, Bucureşti, 1966 (=GA). *** Gramatica limbii române, vol. I., Editura Academiei, Bucureşti, 2005 (=GALR). *** Dicţionar general de ştiinţe . Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti,

1997 (=DSL). *** Dicţionar de argon şi expresii familiare ale limbii romane, Editura Arnina,

Slobozia, 1996 (=DAEF). Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1997. Cârâc, Ioan, Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002. Constantinescu – Dobridor, Gh., Morfologia limbii romane, ediţia a II-a (revăzută),

Editura VOX, Bucureşti, 1996. Coteanu, Ion, Gramatica de baza a limbii romane, Editura Albatros, Bucureşti, 1982. Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română

contemporană. Vocabularul, Ediţie revizuită şi adăugită, EDP, Bucureşti, 1985.

Diaconescu, Paula, Structura şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Editura Academica R.S.R., Bucureşti, 1970.

Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Logos, Bucureşti, 1997 (=DRC 2).

Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicită, Morfologia, Editura Junimea, Iaşi, 1979.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. I., Morfologia, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.

Graur, Alexandru, Gramatica azi, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973. Graur, Alexandru, Avram Mioara, Vasiliu Laura, Gramatica limbii române, vol. I şi

vol. II., Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966. Iordan, Iorgu, Gutu – Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică

a limbii române contemporane, Bucureşti, ES, 1967. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporana, Bucureşti, EDP, 1978. Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele.

Adevărul, Editura Junimea, Iaşi, 1987. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2004. Manoliu – Manea, Maria, Asupra categoriei comparaţiei în limba română, în „Studii

şi cercetări lingvistice”, 1962, 22, p. 201-211. Pană Dindelegan, Gabriela, Teoria şi analiza gramaticală, Editura Coresi, Bucureşti,

1994. Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi

interpretări, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003. Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale,

vol. II., Editura Universităţii din Bucureşti, 2003. Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv,

verb), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,

creativitate, Editura All, Bucureşti, 2001. Trandafir, Gh., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale,

Editura Scrisul românesc, Craiova, 1982.

LRC.morfologie Necula

Documents

Transcript of LRC.morfologie Necula