Pag

e1

PARADOXURI

AMVONISTICE

PREDICI, VOLUMUL VI

DE PASTORUL ŞTEFAN RADU

DOCTOR ÎN TEOLOGIE PRACTICĂ

(DOCTOR OF MINISTRY)

2018

Pag

e2

PREFAŢĂ

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat de Duhul Sfânt, şi o inepuizabilă sursă de informare şi călăuzire pentru instruirea şi mângâierea credincioşilor. Nu există limită pentru identificarea, pregătirea şi expunerea publică a temelor adevărului dumnezeiesc. În Biblie găsim ample învăţături pentru toate domeniile existenţei umane, pentru că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim 3,16.17).

Locul primordial în predicare trebuie să-l ocupe însă Persoana Domnului Isus, cu tot ce a făcut El pentru neamul omenesc, în primul rând suferinţele Sale şi moartea Sa pentru salvarea păcătoşilor. De aceea, nimic altceva din toată Scriptura sau din afara ei nu trebuie îngăduit să reţină atenţia predicatorilor şi pe cea a ascultătorilor mai mult decât sau la fel ca mântuirea urzită prin actul de la Golgota. Zicea apostolul Pavel: „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Cor 2,1.2). De asemenea: „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus” (2 Cor 4,5).

Referindu-se la suferinţele şi moartea Domnului Isus pentru noi, apostolul Petru a declarat, citându-l pe profetul Isaia: „‚El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.’ Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2,22-24; vezi și Isaia 53,4.5.9).

Prioritatea aceasta vitală şi absolută a fost sesizată şi confirmată atât de marii predicatori ai evangheliei, cât şi de profetesa zilelor din urmă.

Într-un articol, Mervyn A. Warren scrie: „Charles Spurgeon a remarcat adesea către studenţii lui: ‚Oriunde aţi începe predica, îndreptaţi-vă cât mai repede cu putinţă spre Golgota.’ Karl Barth a fost rugat să rezume jumătatea de secol a vastei sale gândiri teologice şi, fără ezitare, el a răspuns: ‚Domnul m-a iubit, căci Biblia zice-aşa!’” Ideea principală a articolului este această întrebare, aplicată la fiecare predică: „Unde este Mielul lui Dumnezeu? Este El prezent în această predică?” (Mervyn A. Warren, ”But Where Is the Lamb?”/„Dar unde este Mielul?”, Ministry, decembrie 2007, paginile 16-20)

La fel ne îndrumă Spiritul Profetic: „Prezentaţi lecţiile simple date de Hristos. Spuneţi istoria vieţii Sale de tăgăduire de Sine şi sacrificiu, umilinţa şi moartea Sa, învierea şi înălţarea Sa, mijlocirea Sa pentru păcătoşi în curţile de sus” (Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 154). Dar a-L predica pe Hristos nu înseamnă câtuși de puțin a ignora sau a neglija, cu atât mai puțin a lepăda învățăturile Sale. Noi nu-L putem despărți de ceea ce ne-a învățat și, totuși, să fim

Pag

e3

credincioși Sfintei Scripturi. El a zis către unii ucenici zdruncinați de doctrina Sa: „. . . cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6,63). Duh și viață! Atunci aceste cuvinte trebuie să fie acceptate, ba chiar mâncate, cum a zis Ieremia: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele, căci după numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oștirilor!” (Ier 15,16). Cuvintele Domnului Hristos le găsim în primul rând în cele patru evanghelii, dar nu numai acolo; le găsim în Apocalipsa, care este „Descoperirea lui Isus Hristos”, le găsim în formulări diverse în scrierile apostolilor, în cărțile profeților, în istoria sacră, întâlnim ecoul lor în toată Biblia. Volumul de față cuprinde 50 de predici care se ocupă de unele texte dificile din Sfânta Scriptură. Un vestit omiletician i-a sfătuit pe predicatori să nu evite textele grele, pentru că ele sunt surse excelente de lumină dumnezeiască. Întâlnim în Scripturi afirmații care cer eforturi speciale pentru a fi înțelese. Să fie clar că, așa cum a zis Moise în Deuteronom 29,29, în Biblie există lucruri descoperite, care sunt pentru noi și pentru copiii noștri pe vecie, și lucruri ascunse, care sunt ale lui Dumnezeu. Nu la cele ascunse mă refer, ci la cele descoperite. Chiar între acestea sunt multe învățături dificile, frapante, surprinzătoare, paradoxale. Am ales pentru volumul acesta tocmai astfel de cuvinte, propoziții, pasaje din Biblie, și de ele m-am ocupat, așa cum se va observa în cuprinsul cărții. La sugestia Uniunii de Biserici din Republica Moldova, am sistematizat unele dintre predicile pe care le-am compus şi le-am prezentat de-a lungul deceniilor în România, Australia şi Statele Unite ale Americii, alcătuind volume publicate la Chişinău sub egida acelei uniuni, căreia îi sunt profund recunoscător pentru că mi-a dat concursul pentru ca aceste predici să vadă lumina tiparului şi căreia i-am cedat, din proprie iniţiativă, dreptul de copyright. Se va observa că orientarea hristocentrică este practicată de la început, primele trei volume referindu-se direct la viaţa, lucrarea, jertfa şi învăţăturile Domnului Isus Hristos, adevărurile rostite de El sau referindu-se la El constituind şi temelia celorlalte volume. Iată în continuare lista celor opt volume de predici, aşa cum mi le-am programat când am început redactarea primului volum: OMUL DURERII, Predici, volumul I

VORBEŞTE-MI DESPRE SALVATORUL!, Predici, volumul II

ÎNVĂŢĂTORUL VENIT DE LA DUMNEZEU, Predici, volumul III

PUTEREA RENĂSCĂTOARE A CUVÂNTULUI, Predici, volumul IV

EXPLICITE ŞI IMPLICITE, Predici, volumul V

PARADOXURI AMVONISTICE, Predici, volumul VI

PERSPECTIVE PROVIDENŢIALE, Predici, volumul VII

OMNIPREZENŢA EVANGHELIEI PREDICATE LA SERVICII SPECIALE, Predici, volumul VIII

Pag

e4

Predicile au lungimi diferite, după natura şi dificultatea temei. Toate citatele le-am tradus din sursele originale, iar paginile cărţilor Spiritului Profetic sunt cele din acele cărţi şi nu din traduceri româneşti. Ori de câte ori nu este indicat autorul, ci „Manuscrisul”, „Scrisoarea”, Review and Herald, Signs of the Times, The Youth’s Instructor, este vorba de scrieri ale sorei Ellen G. White, de aceea nu am mai amintit numele. La fel, când apar titluri ale cărţilor scrise de dânsa.

Sper ca publicarea acestor predici să contribuie la sprijinirea lucrării tuturor propovăduitorilor Cuvântului lui Dumnezeu, care se pot folosi de ele în orice formă, şi la întărirea credinţei tuturor cititorilor şi ascultătorilor. Pastor Ştefan Radu

Pag

e5

TABLA DE MATERII

Prefață ....................................................................................................... pagina 2 Tema numărul 01: Paradoxal .................................................................... ” 8 Tema numărul 02: Cauză și efect ............................................................. pagina 17 Tema numărul 03: Formă şi fond ............................................................. ” 26 Tema numărul 04: Cărţile contrastelor..................................................... ” 36 Tema numărul 05: Dumnezeu tratat ca om, omul tratat ca Dumnezeu . ” 47 Tema numărul 06: Omul Îl uită pe Dumnezeu, Dumnezeu nu îl uită ....... pe om ........................................................................................................ ” 59 Tema numărul 07: Maiestate și tragedie .................................................. ” 68 Tema numărul 08: Pozitivismul și negativismul Decalogului ................... ” 80 Tema numărul 09: „A făcut ce este bine”, „A făcut ce este rău” ............. ” 92 Tema numărul 10: Douăsprezece scaune de domnie (I) ......................... ” 104 Tema numărul 11: Douăsprezece scaune de domnie (II) ........................ ” 114 Tema numărul 12: Ateismul oamenilor religioși ...................................... ” 127 Tema numărul 13: Lucruri ascunse și lucruri descoperite ....................... ” 138 Tema numărul 14: Cum să fie răstălmăcite mai bine cuvintele lui Isus ... ” 148 Tema numărul 15: „Păcatul pândește la ușă”; „Eu stau la ușă și bat” .... ” 157 Tema numărul 16: Media aritmetică ....................................................... ” 166 Tema numărul 17: Premiul răpit .............................................................. ” Tema numărul 18: Solia B + A .................................................................. ” Tema numărul 19: „Eu tot mă voi bucura în Domnul” ............................ ” Tema numărul 20: Dezbinătorul ceresc ................................................... ”

Pag

e6

Tema numărul 21: „Nu iubiți lumea” ....................................................... ” Tema numărul 22: De-a lungul mileniilor ................................................ ” Tema numărul 23: Cearta cu Dumnezeu ................................................. ” Tema numărul 24: Binecuvântata neascultare ........................................ ” Tema numărul 25: Iluzia autoiertării ....................................................... ” Tema numărul 26: Goi ............................................................................. ” Tema numărul 27: Sinucideri ................................................................... ” Tema numărul 28: A fi acum în cer .......................................................... ” Tema numărul 29: „Pentru mine . . . a muri este un câștig” ................... ” Tema numărul 30: Oamenii cei mai mizerabili ........................................ ” Tema numărul 31: Oameni uimiți ............................................................ ” Tema numărul 32: „Să nu-ți faci niciun rău” ............................................ ” Tema numărul 33: Binele numit rău, răul numit bine ............................. ” Tema numărul 34: Răul bine și binele rău ............................................... ” Tema numărul 35: Propovăduirea răzvrătirii ........................................... ” Tema numărul 36: Adevărul folosit împotriva adevărului ....................... ” Tema numărul 37: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine . . .” .................. ” Tema numărul 38: „Prin sărăcia Lui, noi ne îmbogățim” ......................... ” Tema numărul 39: „Eu am zis . . .” ........................................................... ” Tema numărul 40: Renăscut din cenușă .................................................. ” Tema numărul 41: „Ce-mi mai lipsește?” ................................................ ” Tema numărul 42: Fuga lui Moise ........................................................... ”

Pag

e7

Tema numărul 43: Fuga de nimeni .......................................................... ” Tema numărul 44: Rătăcirile unui sfânt ................................................... ” Tema numărul 45: Simon . . . care Simon? .............................................. ” Tema numărul 46: „Strigați tare, fiindcă este dumnezeu” ...................... ” Tema numărul 47: Să-și cumpere o sabie! .............................................. ” Tema numărul 48: „. . . împreună cu prigoniri” ....................................... ” Tema numărul 49: Prăpădirea celor ce prăpădesc .................................. ” Tema numărul 50: Câte kilograme? ......................................................... ” Tema numărul 51: Supraviețuire cu orice preț ........................................ ”

Pag

e8

PARADOXAL

Toate minunile efectuate de Domnul nostru Isus Hristos au stârnit interesul mulțimilor și le-au umplut de admirație. Reacția poporului în urma vindecării de către El a slăbănogului purtat de patru inși este notată astfel: „Toți au rămas uimiți și-L slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: ‚Azi am văzut lucruri nemaipomenite’” (Luca 5,26). Expresia „lucruri nemaipomenite”, folosită aici, este traducerea termenului grecesc paradoxa, care este un adjectiv la plural, însemnând: bizare, minunate, remarcabile. Cuvântul „lucru” este adăugat de traducător pentru întregirea înțelesului. Este singurul loc din Noul Testament unde este folosit cuvântul paradoxa.

De acolo avem cuvântul românesc „paradox”, care este definit astfel: „Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil” (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 651). Este numit paradox orice idee care la prima vedere pare de necrezut, ciudată, imposibil de acceptat și, totuși, după o cercetare mai atentă, se constată că are sens. Grecescul paradoxos, la plural paradoxa, provine de la termenii para (lângă, alături de, contrar cu) și doxan (de la doxa, aparență, opinie, imaginație), însemnând peste așteptare.

Referindu-ne strict la textul citat, constatăm că, pentru gloatele care l-au văzut pe slăbănog ridicându-se și mergând ca toți ceilalți oameni, faptul era peste așteptări, de necrezut, uimitor, extraordinar. Dar era adevărat. Întâlnim în Sfânta Scriptură multe afirmații, ale profeților, apostolilor sau chiar ale Mântuitorului, care îl pun pe ascultător în încurcătură. E nevoie de efort pentru a înțelege ce s-a intenționat prin acele exprimări. Întâlnim deci adevăruri care sunt contrare cunoștințelor omenești, șocante, părând a răsturna toate valorile acceptate îndeobște.

Iată câteva declarații paradoxale rostite de Domnul nostru Isus Hristos:

- Ioan 9,39: „Apoi Isus a zis: ‚Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi.’”

- Marcu 4,25: „Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are.” La fel în Luca 8,18: „Luați seama dar la felul cum ascultați, căci celui ce are i se va da, dar celui ce n-are i se va lua și ce i se pare că are.”

- Matei 16,25: „Pentru că oricine va vrea să-și scape viața o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.” La fel în Ioan 12,25: „Cine își iubește viața o va pierde și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru veșnicie.”

- Matei 23,12: „Oricine se va înălța va fi smerit și oricine se va smeri va fi înălțat.”

Mă voi referi acum la acest ultim paradox: „Oricine se va înălța va fi smerit și oricine se va smeri va fi înălțat.” Observați cuvântul „oricine” – nu există excepție, scutire, favoritism. Înălțarea de sine este un pericol pentru orice ființă omenească, un pericol

Pag

e9

care ne pândește pe toți. Din contra, smerenia este calea realizării adevărate, pentru viața aceasta și pentru viața viitoare. Aș zice că nu numai Dumnezeu îi tratează pe oameni așa, în funcție de atitudinea lor, dar viața însăși duce la asemenea rezultate neașteptate. Și chiar oamenii îi ocolesc pe cei înfumurați și îi stimează pe cei modești.

Să străbatem acum Scripturile Sfinte pentru identificarea unor cazuri tipice de mândrie:

(01) Turnul Babel. După potop, oamenii înmulțindu-se au înaintat spre răsărit și au descoperit o câmpie în țara Șinear, unde și-au propus să construiască „o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul” (vezi Geneza 11,1-4; cuvintele citate sunt din versetul 4). Pentru ce? „Și să ne facem un nume!”, au zis ei (același verset). Sfidarea Atotputernicului! Dar lucrarea lor a fost zădărnicită de Dumnezeu.

(02) Sodoma și alte cetăți din câmpia Iordanului. Dumnezeu a distrus acele cetăți printr-un foc (poate nuclear), așa cum ne raportează Sfânta Scriptură: „Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer. A nimicit cu desăvârșire cetățile acelea, toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și tot ce creștea pe pământ” (Gen 19,24.25). Acele cetăți erau cinci la număr și, conform acestui text, toate au fost distruse: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar (vezi Geneza 14,2). Cinci la număr și toată câmpia aceea, deși uneori se zice numai Sodoma, sau Sodoma și Gomora, ca reprezentându-le pe toate. Că toate au fost distruse reiese și din Iuda 7: „. . . Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor.”

Acolo nelegiuirea ajunsese la culme, dar iată unu dintre acele păcate, menționate în Exechiel 16,49.50: „Iată care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei, și nu sprijinea mâna celui nenorocit și celui lipsit. Ele s-au semețit și au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am nimicit, când am văzut lucrul acesta.” Aici au fost cuvintele Domnului. Seria aceasta de nelegiuiri începe cu îngâmfarea. Se spune și „urâciuni blestemate”; una dintre aceste urâciuni este arătată în Geneza 19,1-11. Ori de câte ori este vorba despre Sodoma, noi ne gândim la sodomie și este corect, dar iată că au fost mai multe nelegiuiri la care s-au dedat locuitorii cetăților din câmpie – în fruntea lor și cauza lor primară fiind îngâmfarea, adică mândria: „era îngâmfată”, „ele s-au semețit”.

(03) Moab. Iată ce zice Domnul despre națiunea aceea, descendentă din Lot: „‚Am auzit de fudulia mândrului Moab, de înfumurarea lui, de trufia lui, de semețirea lui și de inima lui îngâmfată. Cunosc’, zice Domnul, ‚înfumurarea lui, lăudăroșiile lui deșarte și faptele lui de nimic’” (Ier 48,29.30). Interesantă familie de cuvinte înrudite cu mândria!

(04) Ozia. Despre acest împărat al lui Iuda stă scris așa: „Faima lui s-a întins până departe, căci a fost ajutat în chip minunat, până ce a ajuns foarte puternic. Dar, când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii. Preotul Azaria a intrat după el, cu optzeci de preoți ai Domnului, oameni de inimă, care s-au împotrivit împăratului Ozia și i-au zis: ‚N-ai drept, Ozia, să aduci tămâie Domnului!

Pag

e10

Dreptul acesta îl au preoții, fiii lui Aaron, care au fost sfințiți ca s-o aducă. Ieși din sfântul locaș, căci faci un păcat! Și lucrul acesta nu-ți va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.’ Ozia s-a mâniat. În mână avea o cădelniță. Și, cum s-a mâniat pe preoți, i-a izbucnit lepra pe frunte, în fața preoților, în casa Domnului, lângă altarul tămâierii. Marele preot Azaria și toți preoții și-au îndreptat privirile spre el și iată că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară și el însuși s-a grăbit să iasă, pentru că Domnul îl lovise. Împăratul Ozia a fost lepros până în ziua morții lui și a locuit într-o casă deosebită, ca lepros, căci a fost izgonit din casa Domnului” (2 Cron 26,15-21).

(05) Nebucadnețar. Acest puternic împărat al Babilonului a avut un vis despre un copac mare, care a fost tăiat, dar trunchiul a rămas. În interpretarea lui Daniel, copacul acela era chiar Nebucadnețar (vezi Daniel 4,1-37). În versetele 29-32, ni se spune: „După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperișul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul și a zis: ‚Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?’ Nu se sfârșise încă vorba aceasta a împăratului și un glas s-a pogorât din cer și a zis: ‚Află, împărate Nebucadnețar, că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îți vor da să mănânci iarbă ca la boi și vor trece peste tine șapte vremi, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea!’” Scriptura și istoria ne spun că s-a întâmplat exact așa.

(06) Haman. Când împăratul persan Ahașveroș l-a întrebat pe Haman „ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul” (Est 6,6), acesta s-a gândit: „Pe cine altul decât pe mine ar vrea împăratul să-l cinstească?” (Același verset). Crezând că el va fi cel premiat, Haman a înșirat o serie de onoruri și se aștepta să le obțină (vezi versetele 7-9), când împăratul i-a ordonat să facă toate acele lucruri pentru Mardoheu (vezi versetul 10). Neavând de ales, „Haman a luat haina și calul, l-a îmbrăcat pe Mardoheu, l-a plimbat călare prin locul deschis al cetății și a strigat înaintea lui: ‚Așa se face omului pe care vrea împăratul să-l cinstească!’” (Versetul 11). Omul care s-a înălțat a fost smerit și s-a întors acasă demoralizat: „Mardoheu s-a întors la poarta împăratului și Haman s-a dus în grabă acasă, mâhnit și cu capul acoperit” (versetul 12).

(07) Irod. Acest împărat al lui Iuda, din dinastia irozilor, de origine edomită, care l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, și l-a arestat pe Petru, a murit în condiții înspăimântătoare: „Într-o anumită zi, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărătești, a șezut pe scaunul lui împărătesc și le vorbea (unor locuitori din Tir și Sidon). Norodul a strigat: ‚Glas de dumnezeu, nu de om!’ Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Și a murit mâncat de viermi” (Fapte 12,21-23).

(08) Fiii lui Zebedei, adică Iacov și Ioan, ajutați de mama lor, I-au cerut Domnului Isus ca, atunci când va veni în împărăția Sa, să-i așeze pe ei, unul la dreapta și altul la stânga Sa (vezi Matei 20,20-23). Mântuitorul le-a răspuns așa: „Nu știți ce cereți” (versetul 22).

Pag

e11

(09) Toți cei doisprezece ucenici ai Domnului Isus: „Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: ‚Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum?’ Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să știe cine este cel mai mare” (Marcu 9,33.34).

(10) Cornul cel mic. În viziunea din Daniel 8,1-27, se vorbește despre un berbec, care reprezenta imperiul medo-persan și despre un țap, care era un simbol al imperiului greco-macedonean, cornul cel mare dintre ochii lui fiind primul împărat, Alexandru cel Mare. Profetul a văzut cum țapul l-a învins pe berbec, dar i s-a frânt cornul cel mare, ceea ce însemna moartea prematură a lui Alexandru cel Mare. Mai departe se spune că în locul cornului frânt „au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” (versetul 8).

Apoi ni se spune că „dintr-unul din ele (din coarne, adică din cele patru subdiviziuni ale imperiului grecesc) a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit și spre țara cea minunată” (versetul 9). Importante pentru tema aceasta sunt informațiile date în continuare despre acest corn, care reprezintă Roma păgână și Roma papală: „S-a înălțat până la oștirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oștirea aceasta și din stele și le-a călcat în picioare” (versetul 10).

Cornul acela mic fusese deja prezentat în capitolul 7,8.11.19-26. Să reținem aceste cuvinte care ilustrează aroganța acestei puteri politico-religioase: „Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om și o gură care vorbea cu trufie” (versetul 8). Aceeași putere apare din nou în Apocalipsa 13,1-10, sub forma unei fiare care se ridică din mare. În versetele 5 și 6, se spune: „I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni. Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer.”

Apostolul Pavel s-a referit la acest corn mic/fiară care se ridică din mare în acești termeni: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni (arătarea din nou a lui Hristos) înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul care se înalță mai pe sus de tot ce se numește ‚Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu” (2 Tes 2,3.4).

Sfârșitul acestei puteri semețe este arătat în Daniel 7,26: „Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.” Heruvimul care a vrut să se înalțe devenind ca Dumnezeu, care a făcut război în cer și a fost aruncat pe pământ, a reușit aici să-și proiecteze chipul înfumurat în ființe omenești și, mai ales, la modul superlativ, în puterea politico-religioasă care sfidează cerul și pretinde a avea prerogative dumnezeiești.

„Oricine se înalță va fi smerit”, a zis Mântuitorul. Nu se atinge scopul mârșav urmărit prin înălțare de sine, ci exact contrariul. Așa vedem la toate aceste 10 exemple de mândrie. Smerire, în cele mai multe cazuri cu consecințe fatale. Mândria a provenit din

Pag

e12

cer și nu va ajunge niciodată înapoi acolo, pentru că Sfânta Scriptură o spune clar: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iac 4,6).

Iată în continuare care sunt consecințele mândriei:

(01) Suferință psihică. Știm cu toți cum te simți când nu ți se dă atenție, când ești jignit sau altfel tratat de cum ai dori.

(02) Înfrângeri repetate, care pot fi observate la examene școlare, în sporturi, în muzică, în predicare. Cunoaștem istorisirea despre un tânăr care avea ceva de spus la amvon și s-a dus acolo foarte încrezut, ca să arate el publicului ce poate, dar s-a fâstâcit și s-a încurcat, așa că a coborât rușinat, după care un bătrân i-a spus: „Dacă te-ai fi urcat așa cum ai coborât, atunci ai fi coborât așa cum te-ai urcat.” A zis înțeleptul pe vremuri: „Când vine mândria, vine și rușinea, dar înțelepciunea este cu cei smeriți” (Prov 11,2).

(03) Experiențe personale amare: „. . . trufia merge înaintea căderii” (Prov 16,18).

(04) Cheltuieli masive, muncă enormă, pentru satisfacerea pretențiilor modei sau a altor fantezii, pentru a nu fi mai pe jos decât alții.

(05) Disprețuirea aproapelui: „A mai spus și pilda aceasta, pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și-i disprețuiau pe ceilalți” (Luca 18,9).

(06) Certuri, conflicte, violență, poate crimă, după care mulți ani de închisoare, închisoare pe viață sau executare.

(07) Ruinarea națiunilor: Cel de al Doilea Război Mondial a fost opera unui îngâmfat care a vrut să domine lumea întreagă, ducând la zeci de milioane de victime, economii ruinate, vrăjmășii internaționale ireconciliabile.

(08) Dumnezeu devine vrăjmaș: „Frica de Dumnul este urârea răului; trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă, iată ce urăsc eu” (așa a zis Domnul prin gura Înțelepciunii personificate în Proverbe 8,13). „Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (1 Pet 5,5).

(09) Pierzare veșnică: „Mândria merge înaintea pieirii” (Prov 16,18).

(10) Întreaga controversă universală, cu tot ce a urmat, a fost produsă de înălțarea de sine a acelui înger care fusese cel mai mult onorat de Dumnezeu: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților” (Ezec 28,17).

Spiritul Profetic îmbogățește în mod copleșitor această analiză, arătând pe larg relele pe care le produce păcatul mândriei: (01) Distruge dragostea de Dumnezeu. „Aceasta este o lecție pe care toți ar trebui să o studieze cu grijă, ca să fie avertizați împotriva egoismului și lăcomiei, împotriva mândriei

Pag

e13

care distruge dragostea de Dumnezeu” (Selected Messages/Solii alese, cartea a doua, pagina 185). (02) Îi produce durere Mântuitorului. „Petru se sfia să aducă picioarele lui murdare în contact cu mâinile Domnului și Învățătorului său, însă cât de des aducem noi inimile noastre păcătoase, murdare, în contact cu inima lui Hristos! Cât de dureros este pentru El temperamentul nostru rău, înfumurarea și mândria noastră! Totuși, noi trebuie să aducem la El toată slăbiciunea și întinăciunea noastră. Numai El ne poate face curați.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 646 și 649) (03) Îl întristează pe Duhul Sfânt. „Duhul Său este întristat prin mândrie, extragavanță, necinste și viclenie, care sunt tolerate de unii care fac caz de evlavie. Toate aceste lucruri aduc dezaprobarea lui Dumnezeu asupra poporului Său” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 4, pagina 491). (04) A dus la căderea unei treimi din îngeri. „Îndărătnicia și mândria sunt rele care i-au transformat pe îngeri în demoni și au zăvorât porțile cerului în fața lor” (Child Guidance/ Îndrumarea copilului, pagina 178). (05) Blochează lumina dumnezeiască. Conducătorii lui Israel au fost surprinși și deranjați de vestea auzită de la magi că S-a născut Mesia, Împăratul lui Israel; în această privință, Spiritul Profetic declară: „Acum, mândria și invidia au închis ușa împotriva luminii. Dacă rapoartele aduse de păstori și de magi erau crezute, acestea aveau să-i pună pe preoți și pe rabini într-o poziție de neinvidiat, dezmințind pretenția lor că sunt exponenții adevărului lui Dumnezeu” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 62). (06) Conduce la dezamăgiri teribile. Scriind despre alegerea de către Dumnezeu a primului împărat peste Israel, sora White a arătat că unii au fost nemulțumiți, că au existat rivalități: „Invidia și gelozia au ars în inimile multora. Eforturile mândriei și ambiției au avut ca rezultat decepție și nemulțumire” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 612).

(07) Are ca rezuntat final un fiasco spiritual. „Mândria spirituală consumă energiile vitale ale religiei~ (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 3, pagina 211). „. . . mândria . . . distruge sufletul” (Selected Messages/Solii alese, cartea a doua, pagina 185).

Priviți la contrastul colosal dintre aceste două ființe descrise în Sfintele Scripturi:

- Lucifer: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‚Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt’” (Isa 14,12-14).

Pag

e14

Înălțarea de sine la cota maximă! Și care a fost rezultatul? Iată-l: „Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâncimile mormântului!” (Isa 14,15). Ceea ce înseamnă moartea veșnică, dispariția pentru totdeauna: „Toți cei ce te cunosc între popoare rămân uimiți din pricina ta; ești nimicit și nu vei mai fi niciodată!” (Ezec 28,19)

Cine se înalță va fi smerit!

- Fiul lui Dumnezeu: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,5-8).

Smerirea de sine la cota maximă! Și care a fost rezultatul? Iată-l: „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip 2,9-11). Ceea ce înseamnă onoare eternă, universală. „S-a smerit și S-a făcut ascultător pînă la moarte” (versetul 8).

Cine se smerește va fi înălțat!

Observăm în cazul Domnului Hristos că smerirea de sine, lepădarea de sine conduce la ascultare de Dumnezeu. Opusul se constată în comportarea heruvimului răzvrătit, care s-a împotrivit tuturor apelurilor divine, până când a trebuit să fie expulzat din cer, împreună cu îngerii care l-au urmat: „Mihail și îngerii Lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui” (Apoc 12,7-9).

Cine este modelul nostru: Lucifer ori Hristos? Nu neapărat prin alegere, o putem face și în mod inconștient. Pe cine urmăm noi? Păcatul îngâmfării se manifestă din fragedă pruncie, e prezent în inima și viața bărbaților și a femeilor, a celor mari și a celor mici, a celor școlarizați și a celor mai puțin instruiți, a celor bogați și a celor săraci, a celor puternici și a celor slabi. E o epidemie, ca o plagă greu de eradicat.

Singurul leac pentru mândrie este să-L urmăm pe Cel care a zis: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mat 11,28.29).

Trebuie spus mereu și mereu că singurul remediu pentru mândrie este să venim la cruce, ca să vedem acolo marea umilire a Celui care a acceptat să fie chinuit și ucis pentru mântuirea noastră. Atunci ne va fi rușine de noi și vom zice ca Iov: „Urechea

Pag

e15

mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42,5.6). Aceste gânduri au fost atât de frumos și mișcător exprimate de poet în versurile acestei cântări de cor:

„Privim uimiți nespus adânca umilire a blândului Isus ce-adus-a mântuire!

El a venit la noi din cerul Său slăvit și viața dând apoi, pe cruce a murit.

Prin moartea Sa ne-a dat la toți eternă viață, umil ne-a arătat o glorie măreață.

Prin lupta Lui suntem iertați și fericiți, prin cruce pace-avem și suntem mântuiți.

Osândă să ne dea, putea-va cine oare, când mijlocirea Sa e pentru noi salvare?

Și cine va răpi ce noi am câștigat? Căci pentru noi muri Isus și-a înviat.”

Umilirea Fiului lui Dumnezeu va fi pe veci perfectul antidot împotriva unei noi căderi:

- „Crucea lui Hristos va fi știința și cântarea celor răscumpărați de-a lungul întregii veșnicii. În Hristos cel glorificat, ei Îl vor privi pe Hristos cel crucificat. Nu se va uita niciodată că Acela a cărui putere a creat și a menținut lumile nenumărate din întinderile vaste ale spațiului, Iubitul lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, Acela pe care heruvimii și serafimii strălucitori au avut plăcerea să-L adore, S-a umilit ca să-l ridice pe omul căzut; că El a purtat vina și rușinea păcatului, cum și ascunderea feței Tatălui Său, până când durerile unei lumi pierdute au sfâșiat inima Sa și au strivit viața Sa pe crucea de pe Golgota. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor, a lăsat la o parte slava Sa și S-a umilit din iubire pentru om va trezi întotdeauna uimirea și adorarea universului.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 651)

Pag

e16

- „Hristos a vărsat nu numai lacrimi pentru noi, ci însuși sângele Său. Nu ne vor trezi oare aceste manifestări ale iubirii Sale la o umilință adîncă înaintea lui Dumnezeu? Nevoia noastră este de umilință și lepădare de sine, pentru a fi aprobați de Dumnezeu” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 73).

Nu se pune problema unei corectări parțiale, ci a unei măsuri radicale: „Păcatul mândriei să fie înlăturat” (Selected Messages/Solii alese, cartea a doua, pagina 379). Un gol nu poate să rămână, ci viața trebuie să fie îmbibată cu umilință, și nu o umilință formală, parțială, de ochii lumii, o falsă umilință, ci una sinceră, reală, totală: „Dumnezeu dorește ca voi, în mod individual, să căutați desăvârșirea iubirii și a umilinței în inimile voastre” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, pagina 51).

Umilința poate și trebuie să fie întreținută. Acest lucru este posibil numai pe calea arătată de Inspirație: „Pentru a menține umilința, ar fi bine să ne amintim cum apărem noi în ochii unui Dumnezeu sfânt, care citește fiecare secret al sufletului, și cum ar trebui să apărem noi în fața semenilor noștri, dacă ei toți ne-ar cunoaște tot atât de bine cum ne cunoaște Dumnezeu. Pentru acest motiv, pentru a ne umili, suntem îndrumați să ne mărturisim greșelile și să folosim această ocazie pentru a învinge mândria noastră.” (Ibid.,volumul 3, pagina 211)

Adevărata umilință astfel cultivată ne va muta atenția de la propria noastră persoană la Cel care ne-a răscumpărat din păcat și din moarte eternă: „. . . prin adevărata umilință creștină Îl vom înălța pe Mântuitorul nostru” (Counsels on Health/Sfaturi pentru sănătate, pagina 292).

Iată cum a vorbit Dumnezeu despre Israelul de altădată și cum Se referă El la poporul Său din aceste zile din urmă: „. . . dacă poporul Meu, peste care este chemat numele Meu, se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara” (2 Cron 7,14).

Dacă poporul Meu se va smeri!

Și iată cum trebuie să răspundem noi, păcătoșii: „Păzește, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari” (Ps 19,13).

Păzește pe robul Tău de mândrie!

Aceasta trebuie să fie rugăciunea neîncetată a fiecăruia dintre noi! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 11: „Preasfinte Creator!”

Cântarea de închidere, 350: „‚Urmați-Mi!’, zice blând Hristos”

Pag

e17

CAUZĂ ȘI EFECT

Când ne este cald, transpirăm, când ne este frig, tremurăm. Căldura este cauză, transpirația este efect; frigul este cauză, tremuratul este efect. Cauza precede întotdeauna efectul și îl determină. Nu poate exista efect fără cauză, nici cauză fără efect. Aceasta este o lege, cele două fenomene sunt legate unul de altul în mod indestructibil și au loc în această ordine, deși efectul poate fi el însuși cauza unui alt efect și cauza poate fi efectul altei cauze. Iată unele definiții ale acestor realități fizice:

- „Cauză. Fenomen care determină alt fenomen; pricină, motiv” (Mic dicționar al limbii române, București, 1974, pagina 106).

- „Cauză. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv” (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 127).

- „Cause (cauză). Ceea ce produce un rezultat, bază, motiv” (New Webster’s Dictionary and Thesaurus of the English Language, Danbury, CT, 1993, pagina 156).

- „Ursache (cauză). Motiv pentru un fenomen, origine” (Wahrig Deutsches Wörterbuch, Berlin, 1975, pagina 3885).

- „Efect. Rezultat, consecință a unei cauze” (Mic dicționar . . ., pagina 235).

- „Efect. Fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta; rezultat, urmare, consecință” (Dicționarul explicativ . . ., paginile 291-292).

- „Effect (efect). Rezultatul produs de o cauză” (New Webster’s Dictionary . . ., pagina 299).

- „Wirkung (efect). Urmare, influență, reacție” (Wahrig Deutsches Wörterbuch, pagina 4162).

Prin urmare, în cauză avem originea efectului. Pornind de la cauză, găsim efectul, iar pentru a ști de unde vine efectul, ne interesăm de cauză, fenomenul din pricina căruia a apărut. Una dintre căile de aflare a existenței lui Dumnezeu este legea cauzalității, care ne arată că nimic nu se produce fără o cauză și, mergând înapoi de la efect la cauză și la altă cauză etc., constatăm că trebuie să existe o cauză primară, dincolo de care nu se mai poate merge, și care trebuie neapărat să existe, pentru explicarea realităților actuale, pentru că niciun fenomen nu poate fi cauza lui însuși. Așa este zădărnicită teoria generației spontanee.

I-am spus odată unui medic american: „Domnule doctor, ce aștept eu de la știința medicală este vindecare, nu administrarea bolii.” Răspunsul său cinstit a fost: „Domnule, noi vindecăm două sau trei boli, în rest facem administrarea bolii.” Pentru ca intervenția medicală să fie cu adevărat procedeu științific, ea trebuie să găsească

Pag

e18

neapărat cauza bolii și să o înlăture, nu să amelioreze efectele. Uneori se face așa, dar în general se tratează efectul, de exemplu calmarea durerilor, când durerile spun că acolo ceva nu este în ordine. În loc de a se elimina problema care produce durerile, se amorțesc acestea. De ce se procedează așa? Din mai multe motive: neștiință, comoditate și, mai ales, interese financiare.

În dezbaterile lor furtunoase cu Iov, vizitatorii se străduiau să-i demonstreze în mod filosofic că el este cumva vinovat, altfel boala nu ar fi apărut. Că el trebuie să se cerceteze și să vadă de ce l-a pedepsit Dumnezeu, din ce cauză a făcut-o și cauza să fie îndepărtată. De exemplu, îl întreba Bildad din Șuah: „Crește papura fără baltă? Crește trestia fără umezeală? Fiind încă verde și fără să se taie, ea se usucă mai repede decât toate ierburile. Așa se întâmplă tuturor celor ce-L uită pe Dumnezeu și nădejdea celui nelegiuit va pieri” (Iov 8,11.12). Fenomenul natural era bine observat și menționat: balta, umezeala sunt cauze, creșterea papurii și cea a trestiei sunt efecte. Bună ilustrație, dar rău aplicată, pentru că Iov nu era nelegiuitul pe care-l presupuneau ei, nici nu-L uitase Iov pe Dumnezeu.

Cauzele adevărate produc efecte adevărate. Acestea nu se pot evita, sunt nemiloase. Iată ce întrebări pune un alt individ și anume Solomon: „Poate cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinși, fără să-i ardă picioarele? Tot așa este și cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său, oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit” (Prov 6,27-29). Cauza, nechibzuita joacă cu focul; efectul, arsura. Nu se poate altfel. De data aceasta, aplicația ilustrației este corectă. Altfel decât Bildad, Solomon a pus punctul pe i: da, adulterul aduce necazuri. Exemple sunt multe: Samson, David, Amnon etc.

Păcatul are consecințe. Samson a crezut că poate să se joace cu păcatul fără a păți nimic. După ce a rupt legământul cu Dumnezeu trădând secretul puterii lui, el a zis: „Voi face ca și mai înainte și mă voi scutura” (Jud 16,20). Dar nu a fost așa, legea cauzalității nu a putut fi anulată; autorul cărții notează: „Nu știa că Domnul Se depărtase de el” (același verset). Și iată unde a ajuns: „Filistenii l-au apucat și i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza și l-au legat cu niște lanțuri de aramă. El învârtea la râșniță în temniță” (versetul 21). Consecințele păcatului: orbire, pierderea libertății, umilire, tortură.

Și profetul Iona credea că poate sfida această lege fără să aibă consecințe. El și-a permis să calce porunca lui Dumnezeu și a pornit în direcție opusă, nu la Ninive, ci spre Tars, dar știm prea bine ce s-a întâmplat: o furtună puternică a amenințat viața tuturor celor de pe corabie. Cauza era necredincioșia lui Iona; această cauză a fost descoperită și tratată: profetul a fost aruncat în mare, la cererea lui. Neascultarea l-a dus în adâncul mării înfuriate și el a trecut prin cunoscutele peripeții până când a ascultat de porunca divină (vezi Iona 1,1-17; 2,1-10).

Dar nu așa s-a comportat Iosif: aflându-se în fața ispitei, el a rămas la porunca Domnului, nu s-a compromis, nu s-a mânjit; și-a zis lui și a zis către ispititoare: „Cum aș putea să fac

Pag

e19

eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen 39,9). Este adevărat că refuzul de a ceda ispitei a fost cauza întemnițării sale. Credincioșia are urmări, uneori dureroase. Dar necredincioșia nu este lipsită de efecte. Iosif a fost aruncat în închisoare, dar Dumnezeu a fost cu el și mai târziu i-a răsplătit curăția de caracter. Dacă ar fi cedat ispitei, s-ar fi murdărit, ar fi fost în conflict cu Dumnezeu și ar fi pierdut ocrotirea Lui, cu consecințe inimaginabile.

Dumnezeu le-a vorbit întotdeauna clar copiilor Săi cu privire la consecințele faptelor lor. În Deuteronom 28,1-14, sunt arătate o serie de binecuvântări de care vor avea parte ca rezultat al ascultării de poruncile Lui, iar în continuare, adică în versetele 15-68, ei sunt avertizați în legătură cu blestemele îngrozitoare care vor fi efecte ale neascultării și răzvrătirii lor. Da, păcatul are urmări. Fără pocăință, el duce la pieire; altfel, Dumnezeu salvează în marea Sa îndurare: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom 6,23).

În orice certificat de deces se menționează cauza morții. Iată cum este explicată cauza morții lui Saul, fiul lui Chis, împăratul lui Israel, în certificatul lui de deces: „Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege față de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit și pentru că a întrebat și cerul sfatul celor ce cheamă morții. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât și împărăția a dat-o lui David, fiul lui Isai” (1 Cron 10,13.14).

Uneori, cauzele și efectele pot fi înțelese greșit. L-au întrebat ucenicii pe Isus despre orbul din naștere: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9,2). Răspunsul Domnului a fost neașteptat: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (versetul 3). Vedeți greșit cauza, ce observați nu este un efect al păcatului.

Sau în cazul galileenilor măcelăriți de Pilat: „În vremea aceea au venit unii și I-au istorisit lui Isus ce li se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor” (Luca 13,1). Poate că era și un avertisment subtil pentru Isus: „Fii atent că Pilat poate să facă multe rele!” Din răspunsul Domnului reiese însă că mentalitatea lor lega pățaniile acelor galileeni de niște fărădelegi ale lor, altfel nu îngăduia Dumnezeu să fie tratați așa. Iată ce a răspuns El: „Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. Sau acei optsprezece inși, peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (versetele 2-5).

Îmi amintesc de o vorbă străveche, pe care o auzeam adesea în timpul anilor de studii la seminar, că trebuie să fim în stare să judecăm de la cauză la efect. Eu aș inversa aceste elemente, mai degrabă de la efect la cauză. Cauza o putem avea în fața ochilor, dar efectul nu neapărat, încă nu, deși poate îl intuim. Dar când efectul este evident, atunci trebuie mers înapoi pe filieră, pentru a identifica motivul sau cauza care a dus acolo.

Pag

e20

Nu era nici un secret pentru Daniel de ce a ajuns el în robia Babilonului, împreună cu toți cei ce au fost târâți acolo din Iudea. În capitolul 9,3-19, în lunga sa rugăciune, profetul a menționat păcatele conducătorilor și ale poporului iudeu, care au fost cauza clară a nenorocirii națiunii lor, dar s-a inclus și pe sine printre păcătoși.

Ne aducem aminte de blestemățiile săvârșite de fiicele lui Lot, așa cum sunt arătate în Geneza 19,30-38. Cum au ajuns ele la așa fapte urâcioase, când proveneau dintr-o familie de oameni temători de Dumnezeu? Cauza nu era misterioasă; în capitolul 13,10-13, citim: „Lot și-a ridicat ochii și a văzut că toată Câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Țoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului. Lot și-a ales toată Câmpia Iordanului și a mers spre răsărit. Astfel s-au despărțit ei unul de altul. Avram a locuit în țara Canaan, iar Lot a locuit în cetățile din Câmpie și și-a întins corturile până la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi și afară din cale de păcătoși împotriva Domnului.” Putem să fim siguri că Lot a regretat alegerea aceea nefastă în toate zilele care i-au rămas de trăit. Și-a ridicat ochii, i-a plăcut zona aceea, s-a stabilit în apropiere, ca să fie în cele din urmă găsit în Sodoma: ori s-a întins Sodoma până la el, ori s-a mutat el în Sodoma. Și familia lui a pierit așa cum știm. Alegerea neînțeleaptă a fost o cauză tristă; ruina morală, familială și materială au fost inevitabilele efecte.

Uneori cauza relelor este greu sau chiar imposibil de identificat. Atunci trebuie să-L întrebăm pe Domnul. Iată o experiență zguduitoare din istoria lui Israel: „Pe vremea lui David, a fost o foamete care a ținut trei ani” (2 Sam 21,1). Trei ani? Da, exact. Timp lung, fără nicio ploaie. Am avut circa patru luni de secetă în vara anului 2016 și mica noastră grădină de zarzavat a suferit mult. Am udat-o zilnic, adică ne-a costat muncă, timp și cheltuială. Dar plantele nu s-au dezvoltat cum doream; roșiile s-au ofilit mult mai devreme decât în alți ani. Și erau numai patru luni. Dar Israel a suferit de secetă trei ani.

De ce? Care era cauza? Pentru că trebuia să fie una, așa gândea David. Dar nu o cunoștea: „David L-a întrebat pe Domnul și Domnul a zis: ‚Din pricina lui Saul și a casei lui sângeroase, pentru că i-a ucis pe gabaoniți, este foametea aceasta’” (același verset). L-a întrebat pe Domnul și Domnul a răspuns. El a arătat cauza care a dus la acel efect devastator asupra naturii Palestinei. Saul încercase să-i extermine pe gabaoniți, purificare etnică. Dar Iosua și ceilalți conducători juraseră că vor fi lăsați cu viață (vezi Iosua 9,3-27), chiar dacă făcuseră jurământul acela în pripă și înșelați: „El nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Ps 15,4). Lui Saul nu-i păsa de jurământ – gabaoniții trebuia să piară. Și i-a omorât pe unii dintre ei, fără ca aceștia să aibă vreo vină. David a vorbit cu gabaoniții rămași, s-a ajuns la o înțelegere, implicând o măsură drastică împotriva casei lui Saul și, „după aceea, Dumnezeu a fost potolit față de țară” (2 Sam 21,14).

Pag

e21

Cauza, odată descoperită, a fost înlăturată, măcar parțial, atât cât se mai putea atunci. Altfel, seceta ar fi continuat și nu știm cât. De ce a amânat Dumnezeu măsura aceea de pedepsire a călcării jurământului nu ni se spune, dar fărădelegea este fărădelege și costă. Uneori costă foarte scump! În nicio altă împrejurare, David nu s-ar fi legat de casa lui Saul, dar acum nu avea de ales; era voința lui Dumnezeu să se facă dreptate.

Observați, la mult timp după măsura diabolică luată de Saul, consecința a apărut. Nu întotdeauna oamenii plătesc imediat pentru păcatele lor, se poate să treacă mult timp. Și atunci ei trag concluzia greșită că păcatul nu are urmări; dar are. Cu siguranță! Dacă Dumnezeu ar anula efectele, vinovații ar fi întăriți în convingerea lor greșită că nu există astfel de efecte. Solomon a observat această tendință primejdioasă a oamenilor: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceeea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău” (Ecl 8,11). Isaia a mers mai departe, zicând: „Dacă-l ierți pe cel rău, el totuși nu învață neprihănirea, se dedă la rău în țara în care domnește neprihănirea și nu caută la măreția Domnului” (Isa 26,10).

Și, totuși, Dumnezeu are răbdare. El i-a spus lui Avram: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă îl voi judeca Eu și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful” (Gen 15,13-16). Dumnezeu îi putea extermina pe amoriți imediat, pentru că erau nelegiuiți, dar El a așteptat, până când nelegiuirea lor și-a atins vârful.

A zis Dumnezeu în porunca a doua: „. . . căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Exod 20,5.6). Așa a zis Dumnezeu în auzul întregului popor Israel și a scris cuvintele respective în piatră; tot așa i-a spus din nou lui Moise pe munte, descriind caracterul Său: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu-l socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!” (34,6.7)

Așa cum am arătat deja, când iartă, Dumnezeu nu înlătură consecințele abaterii de la calea cea bună. La insistențele disperate ale bunului Moise, Dumnezeu l-a iertat pe poporul răzvrătit la provocarea celor zece iscoade necredincioase, dar toată generația aceea avea să plătească scump răzvrătirea. Ce făcuseră? Iată ce ni se spune: „Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. Și poporul a plâns în noaptea aceea. Toți copiii lui Israel (rețineți cuvântul „toți”) au cârtit împotriva lui Moise și Aaron și toată adunarea le-a zis: ‚De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea uciși de

Pag

e22

sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Și au zis unul altuia: ‚Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt’” (Num 14,1-4). Mai rău: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel” (versetul 10).

Care a reacționat Dumnezeu față de rebeliunea aceea? Textul spune așa: „Și Domnul i-a zis lui Moise: ‚Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă și-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare și mai puternic decât el’” (versetele 11 și 12). Atunci Moise a fost din nou mare: „Iartă dar fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici” (versetul 19). Iată acum decizia divină: „Și Domnul a zis: ‚Iert, cum ai cerut. Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu și că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toți cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie și totuși M-au ispitit de zece ori până acum și n-au ascultat glasul Meu, toți aceia nu vor vedea țara pe care am jurat părinților lor că le-o voi da, și anume, toți cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea’” (versetele 20-23).

Ne putem întreba pe drept cuvânt: „Dar ce iertare a fost aceea, dacă tot au fost pedepsiți?” Înseamnă că nu erau pierduți pentru veșnicie, dar lipsiți de bucuria de a intra în țara promisă. Așa au stat lucrurile chiar cu Moise. În urma păcatului lui de la apele Meriba, Dumnezeu a hotărât cu privire la el și la Aaron: „Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau” (Num 20,12). Cu toate insistențele ulterioare ale lui Moise de a i se permite să facă o vizită în țara promisă, Dumnezeu nu a cedat. Moise s-a rugat așa: „Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul!” (Deut 3,25). Dar Domnul i-a răspuns: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful Muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi și spre răsărit și privește-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta” (versetele 26 și 27).

L-a iertat Domnul pe Moise sau nu l-a iertat? Sigur că l-a iertat. Când a murit, El l-a înmormântat (vezi Deuteronom 34,5.6), iar după câtva timp l-a înviat (vezi Iuda 9) și l-a luat la cer. Moise a fost iertat. El este acum în cer. Dar a trebuit să achite o plată dublă pentru păcatul său: să nu intre în țara promisă și să treacă prin mormânt. Iată ce ne spune în acest sens Spiritul Profetic: „Dacă viața lui Moise nu ar fi fost întinată de acel unic păcat, acela de a nu-I da lui Dumnezeu slava pentru aducerea apei din stâncă la Cades, el ar fi intrat în Țara Făgăduită și ar fi fost mutat la cer fără să vadă moartea. Dar el nu avea să rămână mult în mormânt. Hristos Însuși, împreună cu îngerii care-l înmormântaseră pe Moise, a coborât din cer ca să-l cheme afară pe sfântul adormit.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 478)

Pag

e23

Dumnezeu este bun, dar El este și drept și sfânt. El nu poate ignora legea Sa și nu caută la fața omului. Iertarea scutește de moartea veșnică, dar nu elimină celelalte consecințe ale păcatului de care omul s-a pocăit și l-a părăsit. Este legea inexorabilă a cauzei și a efectului. Dar pentru cei nepocăiți nu există o ieșire favorabilă, ci vor plăti cu propria lor viață pentru veșnicie: „Nu vă înșelați: ‚Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.’ Ce seamănă omul aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică” (Gal 6,7.8).

E clar? Cauzele bune duc la efecte bune; cele rele duc la efecte nenorocite. Nu există o a treia cale: ori viața veșnică, ori pieirea. Textul de aur al Sfintei Scripturi o spune clar: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Așa cum zice Inspirația, Golgota nu a fost cauza, ci efectul iubirii lui Dumnezeu: „Dar acest mare sacrificiu nu a fost făcut pentru a crea în inima Tatălui o iubire pentru om, pentru a-L face dispus să mântuiască. Nu, nu! ‚Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu’ (Ioan 3,16). Tatăl ne iubește nu datorită jertfei celei mari, ci El a oferit jertfa pentru că ne iubește. Hristos a fost mijlocul prin care El a putut turna iubirea Sa infinită asupra unei lumi căzute: ‚Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine’ (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsimani, moartea pe Golgota, inima Iubirii Infinite a plătit prețul pentru răscumpărarea noastră.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, paginile 13-14)

Călcarea poruncilor lui Dumnezeu poate avea urmări în generațiile următoare: copii, nepoți, strănepoți. Priviți la fumători: dacă s-ar prăbuși la pământ la prima țigară fumată, poate că nu ar mai atinge alta. Dar trec luni, ani, decenii, și fumătorii sunt tot pe picioare. Pot trăi chiar o viață lungă. Cineva mă întreba pe facebook: „Am auzit de-a lungul anilor oameni punând următoarea întrebare: ‚Dacă Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să bea alcool, de ce avem, în ficatul nostru (și în stomac), o enzimă numită dehydrogenase, a cărei funcție este să proceseze (să metabolizeze) alcoolul?’” I-am răspuns așa: „Există și alte substanțe pe care oamenii le introduc în corpurile lor, care nu sunt nici necesare și nici inofensive, și corpurile supraviețuiesc. Supraviețuirea nu este același lucru ca necesitatea sau acceptarea fiziologică. Există fumători, ca Fidel Castro, care trăiesc o viață lungă, nu datorită acelui obicei, ci în ciuda lui. S-au bucurat de un bun capital genetic, care este distrus în timp. Copiii și nepoții lor vor plăti o parte din preț. Corpul are mijloace de luptă împotriva intrușilor. Lucrul acesta este minunat. Dumnezeu a cunoscut nebunia oamenilor și în iubirea Sa a făcut ceva ca să-i ajute.”

Când a mâncat din fructul oprit, Eva nu a avut nicio senzație de dezgust sau vreo criză abdominală. Părea că totul este în ordine. Așa i s-a părut și înainte de a comite actul de neascultare: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să-i deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Gen 3,6). Spiritul Profetic vine cu aceste precizări: „Șarpele a rupt fructul pomului oprit și l-a pus în mâinile Evei,

Pag

e24

care era semișovăitoare. Apoi i-a amintit propriile ei cuvinte, că Dumnezeu le interzisese să-l atingă, ca să nu moară. Ea nu va fi mai vătămată dacă mănâncă fructul, a declarat el, decât atingându-l. Nevăzând niciun rezultat rău din ceea ce făcuse, Eva a prins curaj. Când ‚a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să-i deschidă cuiva mintea, a luat deci din rodul lui și a mâncat.’ Era plăcut la gust și, când a mâncat, i s-a părut că simte o putere înviorătoare și și-a imaginat că intră într-o sferă mai înaltă de existență. Fără teamă, ea a cules și a mâncat.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 55-56)

„I-a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Gen 3,6). Fiți siguri că Adam nu era lângă Eva când a avut loc conversația cu șarpele și nici când ea a mâncat din fructul oprit. Altfel ar fi de neînțeles de ce el nu a scos niciun cuvânt, ci toată discuția cu șarpele a purtat-o Eva. Satana a profitat de faptul că nu erau împreună în momentele acelea și s-a legat de Eva. Trebuie înțeles deci așa: „i-a dat și bărbatului ei când era lângă ea.” Adică acum, încântată, Eva s-a dus la Adam ca să-l servească și să-i facă și lui cunoscută marea descoperire. Cum a reacționat Adam? „O expresie de tristețe a apărut pe fața lui Adam. Arăta uimit și alarmat. La vorbele Evei, el a răspuns că acesta trebuie să fie vrăjmașul împotriva căruia fuseseră avertizați și, prin sentință divină, ea trebuie să moară” (Ibid., pagina 56).

Adam ținea atât de mult la Eva, încât s-a hotărât să împărtășească soarta ei. I s-a părut și lui că nu e chiar așa cum li se spusese: „În definitiv, a dedus el, nu cumva cuvintele șarpelui înțelept or fi adevărate? Eva era în fața lui, tot așa de frumoasă și, după toate aparențele, la fel de nevinovată ca înainte de acest act de neascultare. Ea a exprimat mai mare iubire față de el decât înainte. Niciun semn de moarte nu se vedea la ea și el s-a hotărât să înfrunte consecințele. A apucat fructul și l-a mâncat repede” (Ibid., paginile 56-57). Cum s-a simțit Adam după aceea? Ni se spune așa: „După călcarea poruncii, Adam și-a închipuit mai întâi că intră într-o sferă de existență mai înaltă” (Ibid., pagina 57).

Senzațiile imediate păcăleau și diavolul era interesat ca ei să se simtă așa. Cel puțin până când a mâncat și Adam: „Dar în curând, gândindu-se la păcatul lui, el s-a umplut de groază” (Ibid.). Și au murit. Nu imediat, după secole. Dar au murit. Și murim și noi. Efectele provocate de o cauză pot întârzia, dar vin. Și cele bune și cele rele. Nimeni nu poate desființa legea aceasta a cauzei și a efectului. Este o lege fermă, inexorabilă. Să credem în ea și să ținem cont de ea.

Să ne gândim la alimentație și la alți factori de promovare a unei bune sănătăți. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a primit de la Domnul prin serva Sa sfaturi extrem de prețioase, care, puse în practică, conduc la o îmbunătățire radicală a sănătății. Așa se face că acest popor a ajuns să fie cel mai sănătos grup de oameni de pe pământ, cu un plus de longevitate și cu cea mai mică incidență a unor boli care seceră multe vieți. În revista americană National Geografic, numărul din noiembrie 2005, a fost publicat un articol care numește trei grupări de locuitori ai planetei ca fiind cei mai sănătoși: un grup

Pag

e25

mic din Sardinia, Italia, altul din Okinawa, Japonia, și adventiștii de ziua a șaptea. Primele două grupe sunt limitate geografic și poate zonele respective contribuie întrucâtva la descifrarea acelui secret. Dar adventiștii sunt prezenți pe toată planeta, de aceea nicio explicație legată de natura locului nu este concludentă. Ei trăiesc așa cum i-a învățat Dumnezeu și aici au ajuns. Cauza a dus la un efect corespunzător și excelent.

Dumnezeu ne-a chemat să lucrăm pentru salvare de suflete: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16,15.16). Vor crede? Nu vor crede? Vedem bine că necredința ia proporții și oamenii sunt tot mai refractari față de religie. Să mai lucrăm? Să le mai spunem ceva? Solomon a zis că da: „Aruncă-ți pâinea pe ape și după multă vreme o vei găsi iarăși! . . . Dimineața, seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Ecl 11,1.6). Se traduce așa: „Nu vă descurajați când nu vedeți rezultate imediate ale lucrării voastre misionare. Insistați, semănați, așteptați. S-ar putea să vedeți efectele după multă vreme. Și nu știți care sămânță va cădea într-un pământ bun. De aceea semănați, semănați, semănați!”

Cauza nu este o justificare pentru efectele nocive, ci este o explicație. Dar oamenii nu trebuie să fie lepădați pentru că și-au făcut-o. Mă gândesc de la o vreme, când văd oameni în situații nenorocite, chinuiți de patimi și ruinați fiziologic: puteam să fiu și eu acolo, dar m-a ocrotit Dumnezeu, m-a împiedicat de a porni pe traiectorii primejdioase, m-a smuls din împrejurări care mă puteau duce la pieire. Și am avut condiții de creștere și formare favorabile, pe care alții nu le-au avut. Oamenii trebuie să fie ajutați, nu bruscați.

Iată o cauză care va avea cândva efecte sublime, în vecii vecilor: „Isus i-a zis (Martei): ‚Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?’ ‚Da, Doamne’, I-a zis ea, ‚cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume’” (Ioan 11,25-27). Evanghelistul exprimă aceeași garanție în prima sa epistolă: „Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5,11.12). Credința în Mântuitorul are ca efect viața veșnică. Să Îl alegem pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn al vieții noastre, și El, care este învierea și viața, ne va da viața veșnică, în suflet acum și în totalitate la revenirea Sa! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 7: „Ţi-nalţ, Iehova-n veci cântare!”

Cântarea de închidere, 92: „Vreau să fiu în veci cu Domnul”

Pag

e26

FORMĂ ȘI FOND

Scriind despre „zilele din urmă”, apostolul Pavel a profetizat că „vor fi vremuri grele” (2 Tim 3,1). Și arată în continuare stările de lucruri nenorocite care vor caracteriza acele vremuri, mai precis cum vor fi oamenii: „. . . iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși . . .” etc. (versetele 2-5; cuvintele citate sunt din versetul 2). În total, antivirtuțile enumerate de Pavel aici sunt 19, ultima fiind definită astfel: „. . . având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (versetul 5). Nu numai în afara bisericii Domnului există astfel de fărădelegi, ci și în interiorul ei; nu numai în zilele din urmă, ci chiar în primul secol, așa cum reiese din sfatul apostolului către Timotei: „Depărtează-te de oamenii aceștia” (același verset). S-au manifestat astfel de stări de lucruri negative atunci, dar Pavel se referă mai ales la timpul din urmă, când stricăciunea își atinge apogeul.

Prin urmare, vorbind despre evlavia oamenilor vizați, autorul zice că au „doar o formă de evlavie”, în același timp „tăgăduindu-i puterea”. El nu zice că evlavia nu trebuie să aibă formă, dar să nu fie „doar o formă”. Ceea ce lipsește este „puterea”. Ei tăgăduinesc puterea evlaviei. Cum o fac? Trăind altfel de cum zic și făcând astfel de ocară virtutea pe care vor să o afișeze. Așa a zis Mântuitorul despre cărturari și farisei: „Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac” (Mat 23,3). Declară lucruri pozitive, poruncite de Dumnezeu, ba chiar le complică, însă nu practică religia pretinsă. Așa stăteau lucrurile și pe vremea lui David: „Dumnezeu zice însă celui rău: ‚Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta?’” (Ps 50,16.17). Cel rău făcea caz de legile lui Dumnezeu, de legământul Său – aranjamente sacre și perfecte; viața lui însă era o rușine și o ocară, fiind în conflict cu ele.

Să analizăm cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 3,1-5 și ale lui Asaf din Psalmul 50,16.17:

- Pavel: evlavie creștină afișată, pe de o parte (forma), puterea evlaviei absentă pe de altă parte (fondul);

- Asaf: legi divine, legământ divin, afirmate, pe de o parte (fondul), călcarea acestora prin fărădelegi, pe de altă parte (forma).

Avem în ambele cazuri un fond – ce cere Dumnezeu, și avem o formă în care acest fond trebuie să se exprime, viața oamenilor. Fondul este perfect și forma poate să fie corespunzătoare, sau acel fond poate să fie negat și compromis de modul de viață.

Tot ce există pe pământ și în univers are un fond și o formă, fondul fiind realitatea însăși sau conținutul, iar forma „structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces” (potrivit cu Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975, pagina 346), aspectul fizic în care fondul se manifestă și este perceput, chipul unei figuri.

Pag

e27

Apostolul Pavel nu condamnă existența unei forme a evlaviei, pentru că ea nu poate exista fără formă, ci faptul că se rămâne numai la ea, că evlavia este dezbrăcată de putere, că este „doar o formă a evlaviei”, propriu-zis nefiind evlavie autentică, ci o amăgire. Când forma exprimă cu acuratețe fondul, avem un caz autentic, neprefăcut. Când forma doar înșală, nefiind expresia fidelă a conținutului pretins, ci cu totul altceva, este vorba de o iluzie, fraudă, fățărnicie, este o deformare.

Formele la care mă refer sunt destinate a exprima cu exactitate niște valori spirituale și o pot face cu credincioșie, sau pot să devină niște artificii seci și fără valoare. Așa degeneraseră jertfele aduse de mulți dintre israeliți, rămânând simple forme dezgustătoare pentru Dumnezeu, care a zis prin profetul Său Isaia și prin alții: „Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre? Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isa 1,11-15).

Textul acesta este comentat astfel: „Iuda era încă, în exterior, o națiune foarte religioasă. Jertfe numeroase erau oferite la templu, dar era puțină religie adevărată. În timp ce mențineau formele externe ale religiei, cei care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu uitaseră ce dorea Dumnezeu în realitate de la ei. Ei erau dispuși să aducă jertfe, dar nu să-I predea Domnului inimile lor. Cunoșteau formele religiei, dar nu înțelegeau nevoia lor de un Mântuitor sau sensul neprihănirii. . . . În loc să fie încântat de aducerea tămâii frumos mirositoare în fața Lui, Domnul era cu totul dezgustat. Formalitățile religiei nu înseamnă nimic când lipsește adevăratul ei spirit. Dumnezeu a arătat clar că acolo unde lipsește ascultarea chiar rugăciunea este o scârbă pentru El (Prov 28,9).” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 4, pagina 97)

O astfel de închinare nu este doar timp pierdut, ci un pericol, pentru că îl face pe închinător să creadă că totul este în ordine. Iată ce precizări face în acest sens Spiritul Profetic: - „Trebuie să ne temem de o religie formală, pentru că în ea nu există un Mântuitor. Cuvântări simple, concise, cercetătoare, practice erau prezentate de Hristos. Ambasadorii Lui trebuie să urmeze pilda Lui în orice cuvântare” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 4, pagina 396). - „Pe măsură ce omul cedează ispitei și se complace în păcat, mintea lui se întunecă. Simțul moral este pervertit. Avertizările conștiinței sunt nesocotite și vocea ei este

Pag

e28

auzită într-un mod mai puțin clar. El pierde treptat puterea de a distinge între bine și rău, până când nu are o înțelegere adevărată a stării sale înaintea lui Dumnezeu. El poate respecta formele religiei și poate păstra cu zel doctrinele ei, în timp ce este lipsit de spiritul ei. Starea lui este aceea descrisă de Martorul Credincios: ‚Tu zici: ‚Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic; și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol!’” (Ibid., volumul 5, pagina 682)

- „Dacă HRISTOS este în noi nădejdea slavei, vom descoperi în El așa atracții fără seamăn, încât sufletul va fi cuprins de dragoste. Se va lipi de El, va alege să-L iubească și în admirarea Lui eul va fi uitat. ISUS va fi preamărit, adorat, iar eul umilit și plecat. Însă o mărturisire fără această iubire profundă este simplă vorbărie, formalitate seacă și tortură.” (Spiritual Gifts/Daruri spirituale, volumul 2, pagina 263)

- „Când cei ce mărturisesc a fi creștini ating nivelul înalt pe care au privilegiul să-l atingă, simplitatea lui Hristos se va manifesta în toată închinarea lor. Formele, ceremoniile și realizările muzicale nu sunt tăria bisericii. Însă acestea au luat locul pe care ar trebui să-l aibă Dumnezeu, așa cum au făcut în închinarea iudeilor” (Manuscrisul 157 din 1899, publicat în Evangelism/Evanghelizare, pagina 512).

- „O religie legalistă nu poate niciodată să conducă suflete la Hristos, pentru că este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul sau rugăciunea care sunt determinate de un spirit al îndreptățirii de sine sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru închinare, seria de ceremonii religioase, umilința exterioară, sacrificiul impunător, declară că cel ce face aceste lucruri se consideră neprihănit și că are dreptul la cer, însă totul este o amăgire. Faptele noastre proprii nu pot cumpăra niciodată mântuirea.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 280)

- „Există unii care mărturisesc a-I sluji lui Dumnezeu, în timp ce se bazează pe propriile lor eforturi de a asculta de legea Sa, a forma un caracter drept și a asigura mântuirea. Inimile lor nu sunt mișcate de vreun simțământ profund al iubirii lui Hristos, ci ei caută să efectueze datoriile vieții creștine ca fiind ceva ce cere Dumnezeu de la ei ca să câștige cerul. O astfel de religie nu valorează nimic. Când Hristos locuiește în inimă, sufletul va fi în așa măsură umplut cu iubirea Sa, cu bucuria comuniunii cu El, încât se va lipi de El și, în contemplarea Lui, eul va fi uitat. Iubirea față de Hristos va fi izvorul acțiunii.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, paginile 44-45)

Unii oameni sunt foarte preocupați de aspectul lor exterior, pentru a face impresie asupra altora, ignorând sfaturile pe care ni le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său. Iat-o pe Izabela, cu câteva clipe înainte de a fi executată: „Iehu a intrat în Izreel. Izabela, auzind lucrul acesta, și-a uns sprâncenele, și-a împodobit capul și se uita pe fereastră. Pe când intra Iehu pe poartă, ea a zis: ‚Pace, noule Zimri, ucigașul stăpânului său?’ El a ridicat fața spre fereastră și a zis: ‚Cine este pentru mine? Cine?’ Și doi sau trei dregători s-au uitat la el, apropiindu-se de fereastră. El a zis: ‚Aruncați-o jos!’ Ei au aruncat-o jos și i-a tâșnit sângele pe zid și pe cai. Iehu a călcat-o în picioare. Apoi a intrat, a mâncat și a băut și a zis: ‚Duceți-vă de vedeți pe blestemata aceea și îngropați-o, căci este fată de

Pag

e29

împărat.’ S-au dus să o îngroape, dar n-au găsit din ea decât țeasta capului, picioarele și palmele mâinilor” (2 Împ 9,30-35). Izabela a murit în condiții groaznice și se pare din cuvintele ei că știa ce o așteaptă, dar a ținut să moară unsă și împodobită bine! Narcisism de neînduplecat!

Când unui tânăr dintr-o comunitate din România i s-a atras atenția să schimbe ceva în ținuta lui, pentru ca să corespundă demnității de creștin, el a ripostat enervat: „Astea sunt forme! Sunt mărunțișuri!” Nu eu l-am atenționat și nu mie mi-a răspuns așa, dar mă gândeam ce i se putea răspunde. I s-ar fi putut spune: „Așa, dumneata nu dai atenție la lucrurile acestea, pentru că le consideri mici, dar eu țin mai degrabă seama de cuvintele Domnului Isus, care a zis: ‚Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari’” (Luca 16,10).

Formele nu sunt întotdeauna lipsite de importanță, dar ele nu trebuie să ascundă un conținut sărăcăcios sau păcătos. Religia nu poate exista fără absolut nicio formă. De exemplu, când ne rugăm, închidem ochii, împreunăm mâinile, eventual îngenunchem. Forme? Bineînțeles, dar ele exprimă seriozitate, consacrare, respect.

Lui Samson i s-a cerut să poarte părul lung, să nu-l taie niciodată. În alte împrejurări, acesta poate fi un lucru nepotrivit, așa cum a zis apostolul Pavel, că „este rușine pentru un bărbat să poarte părul lung” (1 Cor 11,14). Dar nu era rușine pentru Samson, pentru că așa ceruse Dumnezeu. De fapt, înainte de nașterea lui, mama lui a fost instruită așa: „Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui” (Jud 13,5). Samson era conștient de această poruncă divină atunci când a trădat secretul către Dalila: „Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aș fi ras, puterea m-ar părăsi, aș slăbi și aș fi ca orice alt om” (16,17). Când semnul acesta exterior al consacrării lui a fost îndepărtat, Samson a fost părăsit de Domnul (vezi versetul 20), și-a pierdut puterea și a fost biruit de vrăjmașii lui. A dispărut forma, a dispărut și fondul.

Tăierea împrejur era o formă cerută de Dumnezeu pentru toți cei ce aparțineau poporului Său. Despre Avraam citim că „a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credință când era netăiat împrejur” (Rom 4,11). Astfel, tăierea împrejur era semn, era pecete, ceva vizibil, exterior, în trup. În legătură cu porunca dată de Dumnezeu în acest sens în Geneza 17,9-14, ni se spune: - „Ritualul circumciziei este introdus aici ca o obligație în legătură cu legământul. El urma să fie semnul legământului cu Israelul literal așa cum este botezul pentru Israelul spiritual (vezi Geneza 17,11; Coloseni 2,11.12; Tit 3,5; 1 Petru 3,21). Unul era în legătură cu nașterea fizică, celălalt însoțește renașterea spirituală” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 1, pagina 322).

Pag

e30

- „Cu toate că ritualul circumciziei era efectuat manual, semnificația și valoarea lui constau în sensul lui lăuntric. El era destinat să fie un semn exterior al unei stări lăuntrice de credință și de har. . . . Circumcizia pe care o primiseră creștinii coloseni nu era externă în carne. Era o schimbare interioară în inimă și viață simbolizată prin botezul lor (vezi Coloseni 2,12)” (Ibid., volumul 7, paginile 202-203).

Ar fi un pericol să ignorăm sau să nesocotim formele sacre pentru simplul motiv că sunt forme. Dacă sunt instituite de Dumnezeu, ele sunt la fel de sfinte ca și fondurile pe care le exprimă. Comemorarea morții Domnului se face prin serviciul Sfintei Cine: atunci practicăm spălarea picioarelor, folosim pâine nedospită, binecuvântată, distribuită, și folosim rod al viței, adică suc de struguri nefermentat. Știm că resturile din articolele simbolice binecuvântate la Sfânta Cină trebuie să fie arse, nu date la animale, la copii, sau aruncate în gunoi. Ar fi păcat să facem așa.

Iată doi preoți care s-au jucat cu focul și au pierit prin foc: „Fiii lui Aaron, Nadab și Abidu, și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea și au pus tămâie pe foc și au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au murit înaintea Domnului” (Lev 10,1.2). Cădelniță, tămâie, foc. Articole cerute de Dumnezeu pentru acel serviciu de închinare. Ce era nepotrivit? Cădelnițele erau sfințite, tămâia era preparată în acel scop. Și focul era foc, dar nu cel de la altar, din focul pe care Dumnezeu îl aprinsese cu puțin timp înainte de aceea. Formă? Da, dar nu așa cum o stabilise Dumnezeu, după părerea lor o mică modificare, care i-a costat viața.

Porunca divină cu privire la chivot era să fie transportat de către leviții din familia lui Chehat. Când Israel, urmând norul călăuzitor, se muta în alt loc, preoții apucau perdeaua dinlăuntru cu amândouă mâinile și înveleau cu ea chivotul mărturiei, pe care apoi fiii lui Chehat îl transportau (vezi Numeri 4,4-15, în special versetul 15; capitolul 7,9). Când n-au făcut așa, ci au pus chivotul într-un car, deși era nou (vezi 1 Cronici 13,7), a avut loc moartea pe loc a lui Uza, care a încercat să-l stabilizeze când boii erau cât pe aci să-l răstoarne (vezi versetele 9 și 10).

După ce a înțeles care a fost problema, David, la o dată ulterioară, a procedat așa cum era regula: „Fiii leviților au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu niște drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului” (1 Cron 15,14.15). Iată concluzia trasă de David după pățania cu Uza: „David i-a chemat pe preoții Țadoc și Abiatar și pe leviții Uriel, Asaia, Ioel, Șemaia, Eliel și Aminadab. Și le-a zis: ‚Voi sunteți capii de familie ai leviților, sfințiți-vă, voi și frații voștri, și suiți chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-ați fost întâia dată, de aceea ne-a lovit Domnul Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege’” (versetele 11-13).

Luca ne informează că, atunci „când a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur Pruncul, I-au pus numele ISUS, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece” (Luca 2,21). Astfel, Iosif și Maria L-au adus pe Copilul Isus la templu

Pag

e31

pentru dedicare și înregistrare. Care a fost reacția preotului de serviciu? Ca la oricare alt copil:

„Preotul a trecut prin ceremonia lucrării lui oficiale. A luat Copilul în brațele sale și L-a ținut sus în fața altarului. După ce L-a înapoiat mamei Sale, el a notat numele ‚Isus’ în registrul întâilor născuți. Puțin s-a gândit el, când Pruncul Se afla în brațele sale, că El era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu s-a gândit că acest Prunc era Acela despre care scrisese Moise, ‚Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un Prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune’ (Fapte 3,22). El nu s-a gândit că acest Prunc era Acela a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Însă Unul mai mare decât Moise Se afla în brațele preotului și, când a înregistrat numele Copilului, el înregistra numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Numele acela avea să fie decretul lui de moarte, pentru că sistemul jertfelor și al darurilor se învechea; tipul aproape își întâlnise antitipul, umbra realitatea ei.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 52)

Formele birocrației au fost îndeplinite cu scrupulozitate de preotul respectiv, dar identitatea Aceluia asupra căruia au fost aplicate a rămas obscură. Nu pentru Simeon și pentru Ana, proorocița.

Așa cum aflăm din Matei 27,51, după ce Isus Și-a dat duhul, „îndată perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două, de sus până jos.” Ce însemna această rupere a perdelei? Accesul în sfânta sfintelor era acum liber. Validitatea serviciilor ceremoniale se încheiase, templul rămânea „o casă de rugăciune pentru toate neamurile” (Marcu 11,17). Dar atât. Niciun fel de ceremonii nu mai contau în ochii lui Dumnezeu, pentru că tipul întâlnise antitipul, umbra realitatea, în clipa când Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit pe cruce.

Dar au încetat acele servicii? Nu. Putem fi siguri că preoții au confecționat o altă perdea și au înlocuit-o pe cea sfâșiată, continuând cu încăpățânare serviciile ceremoniale, așa cum aflăm din Epistola către Evrei: „Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar niște porunci pământești, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare” (Evr 9,9.10). Autorul ne dă de înțeles că jertfele continuau, în ciuda inutilității lor, a faptului că erau depășite. Forme fără fond. Le primea Dumnezeu? Au încetat să fie necesare, acceptabile și acceptate în programul ceresc, dar oamenii continuau în virtutea inerției, până când romanii au distrus templul în anul 70 după Hristos și nu a mai fost reconstruit de atunci niciodată. A dispărut fondul, dar nu forma până la tragedia aceea națională..

În capitolele 2 și 3 din Apocalipsa, Isus Se adresează celor șapte biserici din Asia, selecționate de El pentru un anumit scop, iar Ioan urma să le trimită scrisorile cu mesajele Domnului. Adresându-Se bisericii a cincea, Sardes, Mântuitorul cel înviat și glorificat a zis: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort” (Apoc 3,1). În aparență viu, în realitate mort. Forma exista, fondul dispăruse. O formă a

Pag

e32

niciunui conținut. Ciudat, așa este? Acolo este vorba despre protestantismul decăzut, apostaziat, care nu a continuat lucrarea Reformațiunii, nu a acceptat noi părți ale adevărului divin, pe măsură ce Dumnezeu le-a descoperit și, drept urmare, protestantismul a încetat să mai fie lucrarea lui Dumnezeu. Continuarea în a pretinde acel rol reformator a devenit o minciună, de aceea acest conglomerat de organizații religioase, care susțin că se conduc după Biblie și numai după Biblie, în timp ce multe dintre convingerile și practicile lor sunt reminiscențe ale tradițiilor catolice, este numit în Apocalipsa 19,20 și 20,10 „proorocul mincinos”.

După scamatoria de judecare a lui Isus la curtea marelui preot, iudeii L-au dus la Pilat, adică L-au predat în mâinile romanilor, așa cum prezisese Mântuitorul în câteva destăinuiri făcute față de ucenicii Săi. De exemplu: „Iată că ne suim la Ierusalim și Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată și să-L răstignească; dar a treia zi va învia” (Mat 20,18.19). După ce L-au predat în mâinile guvernatorului roman, iudeii au făcut câțiva pași înapoi: „L-au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineața. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele” (Ioan 18,28).

Iată un caz clasic de ipocrizie: iudeii își permiteau să se întineze cerând executarea unui deținut nevinovat, care le făcuse atât de mult bine, dar nu doreau să se întineze prin simpla intrare într-o sală de judecată. Formalism religios cuplat cu gânduri și acțiuni criminale!

Formalismul este închistarea, înghețarea unei mișcări. Protestantismul a început fierbinte și robust, ca mai târziu să se osifice total, încetând a-și mai merita numele. Un evanghelist a întrebat la o prelegere: „Pot să vă întreb foarte politicos câți dintre dumneavoastră sunt protestanți?” Destui au ridicat mâna. Apoi i-a întrebat: „Pot acum să vă întreb, de asemenea foarte politicos, împotriva a ce protestați dumneavoastră?” Nimeni nu avea un răspuns, dar au fost zâmbete destule în sală.

Poate să cadă și biserica noastră în formalism? Facem lucruri bune: venim la casa de rugăciune, avem trei servicii divine pe Sabat, altfel decât comunitățile din multe țări, care se adună numai dimineața, pentru Școala de Sabat și o predică; organizăm cât se poate de bine serviciul divin de la orele 11: deschidere cu cântare, rugăciune, anunțuri multe, colectă, text special, rugăciune, cor, predică, iar cor, închidere cu cântare și rugăciune, din nou cor. Nu se face peste tot și mereu așa în comunitățile noastre românești, dar cam aceasta este practica. Toate aceste puncte ale programului sunt forme care exprimă închinarea noastră, iubirea noastră față de Dumnezeu, setea noastră de adevăr, spiritualitatea noastră. Ele pot fi forme sacre, vii, care aduc binecuvântare, spre slava Domnului. Sau pot fi niște forme moarte, ritualuri obositoare, seci, făcute pe nerăsuflate, ca rutină, fără să ne aducă nimic, plecând acasă la fel de goi sufletește cum am venit. Sper să nu fie așa!!!

Pag

e33

Am vizitat cândva, spre încheierea secolului al douăzecilea, pădurea pietrificată din Arizona. Nu locuiam departe de acolo, pentru că păstoream un district american în acel stat. Copaci întregi întinși la pământ arătau ca niște coloane de piatră; printr-un proces chimic interesant, lemnul devine piatră și astfel nu mai putrezește. Dar e piatră, în coloanele acelea nu există viață. Pot bisericile să ajungă așa, de la viață la piatră dură, rece și nesimțitoare? Istoria zice că da. Totuși, în contrast cu copacii pietrificați, care nu mai pot fi niciodată readuși la viață, oamenii se pot schimba: în timpul lui John Wesley, „biserici care fuseseră pietrificate prin formalism au fost trezite la viață” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 257).

Botezul poate fi ceea ce a stabilit Dumnezeu, făcându-se așa cum este rânduiala: rostirea formulei consacrate, scufundarea în apă, scoaterea din apă, aceste acțiuni implicând o întoarcere adevărată la Dumnezeu. Dar pot să fie doar o formă moartă și fără rost, teatru, sacrilegiu. Se întâmplă de atâtea ori că scufundăm în apă persoane care nu cunosc mai nimic din Cuvântul lui Dumnezeu și care nu au experimentat o convertire reală. De aceea zicea un lector la un curs scurt de evanghelizare la sediul centrului Amazing Facts din Sacramento, California, în anul 2005: „Scopul evanghelizării nu este efectuarea de botezuri, ci realizarea de convertiri!” Nu puteam să zic mai bine și m-am bucurat mult de acea afirmație.

Iată ce spune Spiritul Profetic despre importanța botezului:

- „Hristos a făcut din botez semnul intrării în împărăția Sa spirituală. A făcut din acesta o condiție pozitivă căreia trebuie să se supună toți cei ce doresc să fie recunoscuți ca fiind sub autoritatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Înainte de a găsi un cămin în biserică, înainte de a trece de pragul împărăției spirituale a lui Dumnezeu, omul trebuie să primească pecetea numelui divin, ‚Domnul, Neprihănirea noastră’ (Ieremia 23,6).” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 6, pagina 91)

- „Botezul este o renunțare foarte solemnă la lume. Cei ce sunt botezați în întreitul nume al Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt declară în mod public, chiar la începutul vieții lor creștine, că au părăsit serviciul lui Satana și au devenit membri ai familiei regale, copii ai Împăratului ceresc. Ei au ascultat de porunca: ‚Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei, . . . nu vă atingeți de ce este necurat.’ Și cu ei se împlinește făgăduința: ‚Vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice’, zice Domnul cel atotputernic (2 Corinteni 6,17.18).” (Ibid.)

Cândva prin anii 1960, când în România erau mari restricții în ce privește activitatea cultelor religioase, botezurile fiind controlate de departamentul care supraveghea bisericile, un pastor de la alt cult ne-a vizitat la sediul Conferinței Sibiu și a întrebat: „Cum stați cu botezurile?” Nu rețin ce răspuns i s-a dat, dar el a zis după aceea: „Lasă să mai avem și credincioși nebotezați, pentru că avem destui botezați necredincioși!”

Pag

e34

Serviciul Sfintei Cine ne aduce aminte de suferințele și moartea Domnului nostru Isus Hristos pentru noi. Acesta este un serviciu foarte important. De obicei se desfășoară așa: deschidere cu cântare și rugăciune, cor, predică, spălarea picioarelor, regrupare, text, rugăciune pentru binecuvântarea pâinii, frângere, distribuire; text, rugăciune pentru binecuvântarea sucului de struguri, distribuire, strângerea păhărelelor, cântare de închidere, citirea unei făgăduințe, rugăciune de binecuvântare. Toate aceste puncte ale programului pot fi forme adecvate, vii, înălțătoare, purtătoare ale fondului sacru al unei experiențe spirituale profunde, sau doar forme tradiționale, seci, reci, moarte și inutile, ba chiar aducătoare de osândă. Ce avem de zis? Cum este la noi?

Există în sânul religiei un mare pericol al formalismului. Acesta este o extremă în comportamentul religios, constând în absolutizarea formelor, a mijloacelor de exprimare, prin ignorarea fondului, a scopului intenționat de Dumnezeu și care trebuie să fie urmărit de biserica Sa. Formalismul nu este mai puțin vinovat decât necredința sau stricăciunea, ba mai mult, pentru că este orbire, automulțumire, moarte spirituală, făcându-i pe necredincioși să disprețuiască religia.

Iacov, fratele Domnului, un om foarte practic și integru, a demascat în cartea sa formalismul astfel: „Dacă crede cineva că este religios și nu-și înfrânează limba, ci își înșală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică” (Iac 1,26). Dar el încheie capitolul în mod pozitiv: „Religiunea curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să-i cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume” (versetul 27).

Ați reținut? Religia zadarnică este aceea în care omul crede că stă bine, dar se înșală pe sine. Acesta este formalismul. Soluția este aceea de a adopta o religie practică și plăcută înaintea Tatălui nostru ceresc: manifestarea iubirii față de aproapele și evitarea întinăciunilor lumii.

Observați acest antagonism: formalismul în contrast cu spiritualitatea. Nu scăpăm de formalism sau nu suntem siguri împotriva lui decât devenind profund spirituali. E imposibil în puterea noastră, dar Hristos face și astăzi minuni și soluția desăvârșită o indică apostolul neamurilor: „. . . așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință” (Efes 3,17).

Închei cu acest superb citat din Spiritul Profetic: „Iubirea față de Hristos va fi izvorul acțiunii. Aceia care simt iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu întreabă cât de puțin trebuie dat pentru a satisface cerințele lui Dumnezeu; ei nu se interesează de cel mai scăzut standard, ci țintesc spre conformare desăvârșită cu voința Răscumpărătorului lor” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 45). Doresc tuturor celor prezenți realizarea unai astfel de experiențe fericite! Amin!

* * * *

Pag

e35

Cântarea de deschidere, 7: „Ţi-nalţ, Iehova-n veci cântare!”

Cântarea de închidere, 386: „Veniți, căci vreau a spune!”

Pag

e36

CĂRȚILE CONTRASTELOR

John Milton, care a trăit între 1608 și 1674, este considerat cel mai mare poet englez după Shakespeare. El este renumit pentru poemele Paradise Lost (Paradisul pierdut) și Paradise Regained/Paradisul redobândit. Primul este o extindere a narațiunii biblice din Geneza despre crearea lui Adam și Eva, căderea și expulzarea lor din Eden, numit și Paradis, însă se referă și la originea și rebeliunea lui Lucifer, inclusiv rolul său criminal în atragerea Evei la păcat. Al doilea poem se ocupă de restabiliri, de aceea autorul folosește alături multe antonime, întărind ideea că tot ce a fost pierdut și a fost menționat în primul poem va fi recâștigat.

Poetul nu este original în ce spune, pentru că revelația biblică stă la baza compozițiilor sale, deși acestea sunt făcute cu măiestrie. Ne putem da seama astfel încăodată cât de măreață este Sfânta Scriptură, care a servit drept sursă de inspirație celor mai renumite producții literare ale tuturor timpurilor. Biblia pornește de la creațiune, relatează trista istorie a căderii omului în păcat, apoi teribila dezvoltare a răului pe pământ, paralel cu desfășurarea lucrării lui Dumnezeu din cadrul planului de mântuire. Cuvântul inspirat se încheie în mod glorios, cu victoria Mielului lui Dumnezeu asupra răului și nimicirea acestuia, urmată de restaurarea tuturor lucrurilor.

Auziți ce frumos se exprimă Petru când vorbește despre această restaurare generală și totală: „Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi prooroci din vechime” (Fapte 3,19-21). Petru vorbește despre „vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor” și zice că toți profeții s-au referit la această schimbare.

Biblia este cartea adevărului și nu putea să se termine ca o tragedie, ci finalul ei este glorios: „Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: ‚Iată, Eu fac toate lucrurile noi.’ Și a adăugat: ‚Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate’” (Apoc 21,5). Dumnezeu a creat lumea noastră, aceasta s-a înstrăinat de El prin păcătuire, la insinuarea lui Satana, dar Creatorul, prin realizarea planului de mântuire, reașază toate lucrurile în starea lor de la început, ba le face mult mai glorioase.

Iată în ce termeni redă Spiritul Profetic această restatornicire: „Nu numai omul, ci și pământul ajunsese prin păcat sub controlul Celui Rău și avea să fie restabilit prin planul de mântuire. La crearea lui, Adam a primit stăpânire asupra pământului. Însă, prin cedare în fața ispitei, el a fost adus sub puterea lui Satana și stăpânirea pe care o deținea a trecut la biruitorul lui. Astfel, Satana a ajuns ‚dumnezeul lumii acesteia.’ El uzurpase stăpânirea asupra pământului care fusese inițial dată lui Adam. Însă Hristos, plătind prin jertfa Sa pedeapsa păcatului, avea nu numai să-l răscumpere pe om, ci să recupereze stăpânirea pe care el o pierduse. Tot ce a fost pierdut prin primul Adam va fi

Pag

e37

restabilit prin al doilea.” (Signs of the Times/Semnele timpului din 4 noiembrie 1908, paragraful 9)

Lumea noastră a fost și este o carte deschisă, din care învață tot universul necăzut. Învață absurditatea neascultării de legea lui Dumnezeu și urmările catastrofale ale unei astfel de înstrăinări de Creator. Învață, de asemenea, minunile pe care harul divin le operează pentru salvarea păcătoșilor. În cele din urmă, toată suflarea se va pleca în fața Salvatorului, recunoscându-I suveranitatea și dreptatea deplină: „. . . pentru ca, în numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filip 2,10.11). Și se vor uni într-un imn de slavă la adresa Lui: „Și pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‚A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’ Și cele patru făpturi vii ziceau: ‚Amin!’ Și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ și s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc 5,13.14)

Sfânta Scriptură începe cu paradisul creat și pierdut și se încheie cu paradisul recreat și redobândit. Da, recreat, nu doar smuls din mâinile uzurpatorului și redat fiilor oamenilor. Pentru că așa zice Cuvântul inspirat: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era” (Apoc 21,1). „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele” (20,11). Au fugit, nu li s-a mai găsit loc, nu pentru că dispar, ci pentru că sunt de nerecunoscut, sunt cu totul altfel. Unii cred că Dumnezeu va distruge planeta actuală și o va înlocui cu alta, dar nu așa spune Biblia și ar fi absurd și nedrept. Ar jubila Satana că a reușit să nimicească pe deplin lucrarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu va pierde în niciun fel și în nicio măsură. El va recupera lucrurile create întâi și le va restabili, așa cum are loc schimbarea unei ființe omenești prin puterea evangheliei mântuitoare: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor 5,17). Nu este vorba de altcineva, ci de același individ, însă transformat.

Când casa de rugăciune, pe care a construit-o în Atlanta, Statele Unite ale Americii, comunitatea română de acolo, era în mare măsură ridicată și nu departe de finalizare, un pastor român din alt oraș mare al Americii, aflându-se în localitate pentru o anumită lucrare, a vizitat șantierul împreună cu soția. Aceasta a zis la un moment dat: „Dragă, lucrul nou e lucru nou!” Da, Dumnezeu va face toate lucrurile noi și vor fi minunate, pentru că lucrul nou e lucru nou. Undeva pe la mijlocul Scripturii, cu multe secole înainte de venirea Mântuitorului, au fost notate în mod profetic cuvintele lui Dumnezeu redate și de Ioan la sfârșitul Bibliei: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isa 65,17).

Pag

e38

Poemul Paradisul redobândit al lui Milton abundă, așa cum am văzut, în antonime, adică termeni care exprimă realități antagoniste. Am intitulat predica aceasta Cărțile contrastelor, pentru că încerc să aduc față în față Geneza și Apocalipsa, adică prima carte din Biblie și ultima, a 66-a. Cei care au pus laolaltă aceste părți ale Scripturilor Sfinte au fost, fără îndoială, inspirați. Nici nu-mi pot închipui o mai bună așezare, cel puțin ca început și sfârșit. Întâlnim la început, imediat după opera facerii lumii, dezastrul căderii. În ultima carte întâlnim scene zguduitoare și vedem pământul ruinat de oameni și lovit de plăgi, ca apoi să renască.

Să urmărim acum cu atenție câteva dintre multele contraste care s-ar putea descoperi în cărțile care introduc și încheie revelația sfântă.

(01) Planeta-Pământ – crearea acestei planete cu tot ce este pe ea. I-a luat lui Dumnezeu șase zile calendaristice, adică zile ca ale noastre, de 24 de ore, ca să aducă la existență, pornind de la nimic, tot ce vedem în jurul nostru. Nu era vorba de remodelarea unei materii preexistente, ci de aducerea din neființă la ființă a acestor realități prin cuvânt divin: „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui. . . . Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă” (Ps 33,6.9). „El, adică (Avraam), este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi” (Rom 4,17). „Mâna Mea a întemeiat pământul și dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au și înfățișat îndată” (Isa 48,13).

„În crearea pământului, Dumnezeu nu a fost îndatorat materiei preexistente. ‚El zice și se face, . . . poruncește și ce poruncește ia ființă (Ps 33,9).’ Toate lucrurile, materiale sau spirituale, au apărut înaintea Domnului Iehova la glasul Lui și au fost create pentru scopul Său propriu. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate lucrurile de pe el, au venit la existență prin suflarea gurii Sale.” (The Ministry of Healing/Divina vindecare, paginile 414-415)

Așa cum am văzut la sfârșitul Bibliei, Dumnezeu va crea din nou, va face toate lucrurile noi. Interesant este că nicio ființă omenească nu a văzut prima creațiune. Când au fost aduși la existență Adam și Eva, toate erau deja făcute. Ei nu au văzut haosul inițial și nici etapele succesive ale apariției lucrurilor, ci au deschis ochii ca să vadă totul realizat și pus la dispoziția lor. Însă recreațiunea va fi văzută de toți mântuiții.

(02) Uscatul și marea. În ziua a treia a primei creațiuni, Dumnezeu a separat uscatul de ape; El „a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări” (Gen 1,10). În lumea viitoare nu va mai fi o astfel de geografie: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou . . . și marea nu mai era” (Apoc 21,1). Se pare că apa va fi altfel repartizată pe planetă: „Pe câmpiile acelea pașnice, alături de acele râuri vii, copiii lui Dumnezeu, atât de multă vreme peregrini și călători, vor găsi un cămin” (The Great Controversy/ Tragedia veacurilor, pagina 675). Adică de ce ar fi cea mai mare parte a suprafeței planetei nelocuibile?

Pag

e39

(03) Soarele și luna. Dumnezeu a creat soarele și luna în ziua a patra a săptămânii creațiunii și le-a destinat „să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul” (Gen 1,15). Pe noul pământ situația va fi diferită: „Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumneeu și făclia ei este Mielul” (Apoc 21,23). „Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina” (22,5). Nu dispar soarele și luna, dar nu ele luminează pământul, pentru că există o lumină cu mult superioară, și anume „slava lui Dumnezeu” și „făclia Mielului”.

(04) Mediul de viață. La început, „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Gen 2,8). Viața făpturilor omenești se desfășura în exclusivitate în aer liber. Acesta era căminul destinat pentru Adam și Eva și toți urmașii lor în vecii vecilor. Însă pe pământul cel nou, pe care-l vor moșteni „cei blânzi” (Mat 5,5), va exista și o cetate măreață, așa cum este descrisă în Apocalipsa 21,2.3.9-27; 22,1.2. Acela este „Ierusalimul cel de sus”, care „este slobod și el este mama noastră” (Gal 4,26), „Ierusalimul ceresc” (Evr 12,22). Avraam era conștient de acel Ierusalim, „căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (11,10). Aceea este și ținta noastră: „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (13,14). Pe care a făgăduit-o Mântuitorul: „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, și numele Meu cel nou” (Apoc 3,12). Prin urmare, capitala noului pământ va fi o cetate stătătoare, viitoare, care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu, care se va pogorî din cer, de la Dumnezeu. Ierusalimul cel de sus, Ierusalimul ceresc, noul Ierusalim.

(05) Locuitorii planetei. La început, Dumnezeu l-a creat pe Adam, care era singur față de foarte multe animale, apoi i-a creat un tovarăș, pe Eva, ca să nu fie chiar singur (Gen 1,26.27; 2,7.18-24). Adam și Eva au fost singurii locuitori umani ai Grădinii Eden. Nu așa va fi la sfârșit. Dumnezeu le-a poruncit: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l” (1,28). Și s-au înmulțit. Deși majoritatea urmașilor lui Adam vor fi pierduți, o mulțime de urmași ai lui vor fi mântuiți.

- Iată-i pe cei pierduți: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui, ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc 20,7-9).

- Și iată-i pe cei mântuiți: „După aceea, m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini și strigau cu glas tare și ziceau: ‚Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului’” (7,9.10).

Pag

e40

(06) Căsătoria. A fost instituită de Dumnezeu în ziua a șasea a săptămânii creațiunii: „Apoi, Dumnezeu a zis: ‚Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.’ Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.’” „Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: ‚Iată în sfârșit pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi ‚femeie’, pentru că a fost luată din om.’ ‚De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup’” (versetele 22-24).

Pe noul pământ nu va mai exista familie de soț și soție, ci marea familie a celor mântuiți. A zis Domnul Isus Hristos către saduchei: „Căci, la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat 22,30). „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită, dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii” (Luca 20,34-36).

Iată ce precizare face în această privință Spiritul Profetic: „Sunt astăzi oameni care își exprimă credința că vor fi căsătorii și nașteri pe noul pământ, însă cei ce cred Scripturile nu pot accepta astfel de doctrine. Doctrina că se vor naște copii pe noul pământ nu este o parte din ‚cuvântul proorociei făcut și mai tare’ (2 Pet 1,19). Cuvintele lui Hristos sunt prea clare ca să fie înțelese greșit. Ele trebuie să clarifice pentru totdeauna problema căsătoriilor și a nașterilor pe noul pământ. Nici cei ce vor fi înviați din morți, nici cei ce vor fi schimbați fără a vedea moartea nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Ei vor fi ca îngerii lui Dumnezeu, membri ai familiei regale.” (Selected Messages/Solii alese, cartea 1, paginile 172-173)

(07) Contactul cu Divinitatea. La început, în Grădina Eden, Dumnezeu venea la oameni în vizită (vezi Geneza 3,8): „Sfânta pereche nu era doar ca niște copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci studenți primind instruire de la atotînțeleptul Creator. Ei erau vizitați de îngeri și li se oferea comuniune cu Făcătorul lor, fără un văl acoperitor la mijloc” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 50). Pe noul pământ, Dumnezeu nu va veni în vizită, ci va fi acasă: „Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ‚Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor’” (Apoc 21,2.3).

(08) Prezența ispititorului. În Grădina Eden, îl întâlnim pe Satana amăgindu-i pe oameni prin șarpe (vezi Geneza 3,1-6.13-15). Pe noul pământ, Satana nu va mai exista, căci va fi aruncat în iazul de foc: „Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. . . . Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc 20,10.14). „Toți cei ce te cunosc între popoare rămân uimiți din pricina ta; ești nimicit și nu vei mai fi niciodată” (Ezec

Pag

e41

28,19). „Niciun ispititor nu mai este acolo, nicio posibilitate a răului. Fiecare individ s-a opus încercării răului și niciunul nu mai este expus puterii lui” (Education/Educație, pagina 302).

„Păcatele celor neprihăniți fiind transferate asupra lui Satana, el este făcut să sufere nu numai pentru propria lui rebeliune, ci pentru toate păcatele pe care el i-a determinat pe copiii lui Dumnezeu să le comită. Pedeapsa lui urmează să fie mult mai mare decât a acelora pe care i-a înșelat. După ce toți au pierit care au căzut prin amăgirile lui, el urmează să mai trăiască și să continue să sufere. În flăcările purificatoare, cei răi sunt în fine distruși, rădăcină și ramură – Satana rădăcina, urmașii lui ramurile.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 673)

(09) Lacrimile. În Geneza curg primele lacrimi: la izgonirea din Eden, la moartea lui Abel, la potop, la pierderea lui Iosif. Iată în continuare câteva cazuri de plânsete intense pe care le găsim în Biblie:

- „Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau. Și a strigat: ‚Scoateți afară pe toată lumea.’ Și n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraților săi. A izbucnit într-un plâns așa de tare, că l-au auzit egiptenii și casa lui faraon” (Gen 45,1.2).

- „După plecarea băiatului (cu săgețile), David s-a sculat din partea de miazăzi, apoi s-a aruncat cu fața la pământ și s-a închinat de trei ori. Cei doi prieteni (David și Ionatan) s-au îmbrățișat și au plâns împreună. David mai ales se prăpădea plângând” (1 Sam 20,41).

- „David și oamenii lui au ajuns în cetate (Țiclag) și iată că era arsă, și nevestele, fiii și fiicele lor fuseseră luate prinse. Atunci, David și poporul care era cu el au ridicat glasul și au plâns până n-au mai putut plânge” (1 Sam 30,3.4).

- „Atunci Irod, când a văzut că fusese înșelat de magi, s-a mâniat foarte tare și a trimis să-i omoare pe toți pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem și în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: ‚Un țipăt s-a auzit în Rama, plângere și bocet mult: Rahela își jelea copiii și nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau’” (Mat 2,16-18).

-„Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: ‚Înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori.’ Și a ieșit afară și a plâns cu amar” (Mat 26,75).

- Ultimul plâns va fi acela al celor pierduți: „Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mat 8,12).

Îmi aduc aminte de versurile unei poezii străvechi, care sunau așa: „Lacrimi curg din vremi străbune, / și-au să curgă cât e firea, / n-ai să poți curma șiragul, / nu prin tine-i

Pag

e42

lecuirea. / Dar de-un lucru te ferește, / dacă poți și crezi că-i bine: / ochiul nimănui în viață / să nu plângă pentru tine.”

În Apocalipsa, aflăm că „El va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc 21,4). „Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (7,17).

(10) Suferința. Prima ei mențiune este în Geneza 3,16: „Femeii i-a zis: ‚Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii . . .’” (Gen 3,16). Apocalipsa ne spune că „nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc 21,4). „Durerea nu poate exista în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici cortegii funerare, nici semne de doliu” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 676).

(11) Moartea. Cartea Geneza ne informează pentru prima dată despre realitatea morții:

În cuvinte:

- Avertizare: „Domnul Dumnezeu i-a dat omului porunca aceasta. ‚Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Gen 2,16.17).

- Citare: „Femeia i-a răspuns șarpelui: ‚Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii Dumnezeu a zis: ‚Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți’” (3,2.3).

- Negare: „Atunci, șarpele i-a zis femeii: ‚Hotărât, că nu veți muri’” (versetul 4).

- Sentință: „În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (versetul 19).

În fapte:

- Plantele s-au ofilit și s-au uscat: „Când au observat în veștejirea florilor și căderea frunzelor primele semne de degenerare, Adam și tovarășa lui s-au jelit mai adânc decât se jelesc oamenii pentru morții lor. Moartea florilor gingașe, delicate era într-adevăr un motiv de durere, însă, când pomii cei frumoși și-au lepădat frunzele, scena le-a adus cu putere în minte faptul neînduplecat că moartea este partea a tot ce este viu.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 62)

- Animalele, atât de mult iubite de Adam și cărora le pusese nume, erau acum sortite morții: „Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie extrem de dureroasă. Mâna lui trebuia să se ridice ca să ia viață, pe care numai Dumnezeu o putea da. Era prima dată că a văzut moarte și știa că, dacă ar fi fost ascultător față de Dumnezeu, nu ar fi existat moarte de om sau de animal. Când a junghiat jertfa nevinovată, el a tremurat la gândul că păcatul lui trebuie să verse sângele Mielului nepătat al lui Dumnezeu.” (Ibid., pagina 68)

Pag

e43

- Abel: „Însă Cain i-a zis fratelui său Abel: ‚Haidem să ieșim la câmp.’ Dar, pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât” (Gen 4,8). Apoi l-a întâlnit Dumnezeu: „Domnul i-a zis lui Cain: ‚Unde este fratele tău Abel?’ El a răspuns: ‚Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?’ Și Dumnezeu a zis: ‚Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine’” (versetele 9 și 10).

- Patriarhii: nouă înainte de potop (vezi Geneza 5,3-31; 9,29; excepție a făcut numai Enoh, vezi capitolul 5,24); zece după potop până la Avraam (11,10-32; 25,7-10); Isaac (35,28.29); Iacov (49,33), toți fiii lui Iacov (Exod 1,6). Despre toți aceștia, în afară de Enoh, se spune că au murit. Unde era asigurarea satanică: „Hotărât, că nu veți muri”?

- Orice formă de viață din afara corabiei în timpul potopului: „Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările cât și vitele și fiarele, tot ce se târa pe pământ și toți oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viață în nări, tot ce era pe pământul uscat a murit. Toate făpturile care erau pe fața pământului au fost nimicite, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; au fost nimicite de pe pământ. N-a rămas decât Noe și ce era cu el în corabie” (Gen 7,21-23).

- Cetățile din câmpie: „Atunci, Domnul a făcut să plouă peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer. A nimicit cu desăvârșire cetățile acelea, toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților și tot ce creștea pe pământ” (Gen 19,24.25).

Moarte și moarte și moarte. De ce? Răspunsul dat de Biblie este: „Fiindcă plata păcatului este moartea” (Rom 6,23). „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit . . .” (5,12).

Mântuitorul a biruit moartea prin moartea Sa și le garantează tuturor urmașilor Săi viața veșnică: „Isus i-a zis: ‚Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi’” (Ioan 11,25). „Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5,12). Isus a zis către Ioan: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților” (Apoc 1,17.18). Isus are cheia locuinței morților în sensul că poate să-i aducă afară la viață pe credincioșii adormiți și are cheia morții în sensul că va desființa moartea: „Și moartea nu va mai fi” (21,4). „. . . nimicește moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu șterge lacrimile de pe toate fețele și îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isa 25,8).

(12) Răutatea. În Geneza se spune că „răutatea omului era mare pe pământ și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6,5). În ultima carte a Bibliei aflăm că toți nelegiuiții vor pieri: „Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care-i amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc 19,20.21). Răul va fi în sfârșit eradicat : „Nu se va face

Pag

e44

niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt, căci pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isa 11,9).

(13) Blestemul. Pământul a fost blestemat de trei ori, așa cum ne informează prima carte a Bibliei:

(a) După căderea în păcat: „Omului i-a zis: ‚Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: ‚Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp’” (Gen 3,17.18).

(b) După ce Cain l-a ucis pe fratele său Abel: „Și Dumnezeu a zis: ‚Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ’” (Gen 4,10-12).

(c) Prin potop: „Atunci Dumnezeu i-a zis Lui Noe: ‚Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul’” (Gen 6,13). Despre dezastrul potopului se vorbește în capitolul 7.

Ultima carte a Bibliei ne învață că aceste blesteme vor fi eliminate: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” (Apoc 22,3). E clar și logic că, dacă nu mai există nimic vrednic de blestem, nu mai există nici blstem.

(14) Animalele. În prima carte a Bibliei vedem cum animalele, create de Dumnezeu în zilele a cincea și a șasea, cărora omul le dăduse nume și în mijlocul cărora se simțea fericit, s-au înstrăinat de el, s-au sălbăticit și unele au devenit periculoase: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării: vi le-am dat în mâinile voastre!” (Gen 9,2). Iacov presupunea că fiul său Iosif fusese mâncat de fiare: „O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăți!” (Gen 37,33). Înseamnă că așa ceva se întâmpla, deși nu fusese cazul cu Iosif.

Nu avem în Apocalipsa detalii despre animalele care vor exista pe noul pământ, dar ne ajută profetul Isaia, care spune că vor fi toate blânde și pașnice, între ele și față de om: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul și pardosul se va culca împreună cu iedul; vițelul, puiul de leu și vitele îngrășate vor fi împreună și le va mâna un copilaș; vaca și ursoaica vor paște la un loc și puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de piept se va juca la gura bortei năpârcii și copilul înțărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isa 11,6-8). „‚Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt’, zice Domnul” (65,25).

(15) Edenul. După căderea în păcat, primii noștri părinți au fost izgoniți din Grădina Eden: „De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din Grădina Edenului, ca să lucreze

Pag

e45

pământul, din care fusese luat. Astfel l-a izgonit El pe Adam și, la răsăritul Grădinii Edenului, a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții” (Gen 3,23.24). La sfârșit nu va exista o astfel de restricție, ci Mântuitorul îi va invita pe cei mântuiți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat 25,34).

(16) Pomul oprit. Pe noul pământ nu va exista un pom al cunoștinței binelui și răului, așa cum a fost cazul la început: „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului” (Gen 2,9). Pe noul pământ va exista pomul vieții, dar nu pomul cunoștinței binelui și răului. Un astfel de pom nu este amintit în Apocalipsa, dar pomul vieții da și este descris. Iată ce ne spune Inspirația: „Nu toate condițiile acelei prime școli din Eden vor fi găsite în școala vieții viitoare. Niciun pom al cunoștinței binelui și răului nu va oferi ocazie de ispitire” (Education/Educație, pagina 302).

(17) Pomul vieții. Așa cum am văzut, Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și pe Eva din Eden ca să nu mănânce din pomul vieții și să trăiască astfel veșnic în păcat. În acest scop, El a blocat drumul acela prin sabia învăpăiată a heruvimilor. În viața viitoare, această prohibiție nu va mai exista, ci toți mântuiții vor avea acces liber la pomul vieții: „În mijlocul pieții cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. . . . Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!” (Apoc 22,2.14).

Drept la pomul vieții, acces la fructele lui, iar frunzele acestuia produc vindecare. Toți credincioșii din morminte vor învia în trupuri nemuritoare, cu vigoare și sănătate deplină; cei vii vor fi schimbați și se vor bucura de aceeași stare perfectă. Dar nimeni nu va deveni mai înalt prin înviere sau schimbare, pentru că vor fi și copii printre ei. Diferența de înălțime pentru a-l egala pe Adam va lua timp și va fi rezolvată prin consumarea frunzelor pomului vieții. Ce altă vindecare mai trebuie acolo unde nu există boală și nici suferință?

Închei insistând asupra ultimului punct, care se referă la pomul vieții. Iată ce dezvăluire superbă ne face Spiritul Profetic: „Transportat de bucurie, el (Adam) privește pomii care erau cândva plăcerea lui – chiar pomii al căror fruct el însuși îl culesese în zilele nevinovăției și bucuriei lui. El vede vițele pe care mâinile lui le-au aranjat, chiar florile de care cândva îi plăcea să se îngrijească. Mintea lui pricepe realitatea scenei; el înțelege că acesta este cu adevărat Edenul restaurat, mai plăcut acum decât când a fost izgonit din el. Mântuitorul îl duce la pomul vieții, rupe fructul glorios și îl îndeamnă să mănânce.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 648)

Rugăciunea mea fierbinte este ca toți stimații ascultători să ajungă să aibă dreptul la pomul vieții și să mănânce în curând din el, împreună cu Adam cel înviat și restabilit, împreună cu toți mântuiții din toate vremurile! Amin!

Pag

e46

* * * *

Cântarea de deschidere, 24: „Măriţi pe Isus prin cântare!”

Cântarea de închidere, 557: „Cum ne va fi?”

Pag

e47

DUMNEZEU TRATAT CA OM, OMUL TRATAT CA DUMNEZEU

(01) Introducere

În urmă cu șase milenii, o nouă lume a apărut în spațiul astronomic, Planeta-Pământ și sistemul solar în care se află. A fost plăcerea lui Dumnezeu să creeze din nou, „căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă” (Ps 33,9). O planetă frumoasă, pentru că El, Creatorul, este iubitor de frumos: „Așa cum a ieșit din mâna Făcătorului lui, pământul era extrem de frumos” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 44). Totul a decurs după un plan ingenios, potrivit căruia rând pe rând au fost chemate la existență toate mediile componente ale planetei și ale contextului ei: lumina, atmosfera, uscatul și apele, vegetația, aștrii luminători, viețuitoarele din aer, din ape și de pe uscat. Un parc fermecător, de care îngerii erau încântați, ei, care mai văzuseră destule minuni produse de Creatorul lor: „. . . atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38,7).

Și pentru ce această nouă operă? Ne răspunde profetul Isaia: „Căci așa vorbește Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întemeiat pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: ‚Eu sunt Domnul și nu este altul!’” (Isa 45,18). Dumnezeu a făcut pământul ca să fie locuit, mai întâi cadrul geografic, contextul necesar pentru viață inteligentă, apoi l-a creat și l-a instalat în acest context pe acela pentru care făcuse totul: „El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului” (Fapte 17,26).

Prin urmare, mai întâi locuința și apoi locatarul. Potrivit planului divin, toți oamenii făcuți de El, pornind dintr-unul singur, urmau să populeze întregul pământ. Iată crearea primului om: „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen 2,7). Iată omul, primul om, din care au ieșit toți ceilalți. Nu știm câte minute a fost unul singur, dar „Domnul Dumnezeu a zis: ‚Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el’” (versetul 18). Și a procedat așa: „Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om” (versetele 21 și 22).

Să reținem planul și realizarea lui: „Apoi Dumnezeu a zis: ‚Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.’ Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Gen 1,26.27). Iată-L pe Creator: etern, atotputernic, atotînțelept, iubitor, activ. Și iată creaturile: ființe omenești făcute după chipul și după asemănarea Sa. „După chipul” lui Dumnezeu

Pag

e48

înseamnă că El a fost modelul; „după asemănarea” lui Dumnezeu înseamnă că omul nu era identic cu Creatorul, ci reflecta ceva din trăsăturile Sale.

Solomon ne-a lăsat această sclipire din înțelepciunea primită de el după visul de la Gabaon: „Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe” (Ecl 5,2). Și psalmistul declară: „Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps 115,16). Dumnezeu este în cer, omul este pe pământ. Dumnezeu este Dumnezeu, omul este om.

(02) Nemulțumire?

Omul nu era prima creatură de genul acesta care a apărut vreodată în univers. Existau nenumărate alte lumi, existau îngeri foarte mulți. Toate făpturile înțelepte au fost făcute și destinate a reflecta chipul, virtuțile, gloria Creatorului. Aceasta era o mare onoare. Nu era destul? Ba da, era. Adam și Eva erau de o înfățișare excelentă, de o sănătate perfectă și aveau perspectiva de a trăi în veci. Au primit stăpânire asupra pământului, viceregi pentru administrarea tututor lucrurilor pe această planetă minunată. Erau mulțumiți și nici nu-și doreau altceva.

A venit însă o șoaptă criminală dintre ramurile pomului cunoștinței binelui și răului: „Hotărât, că nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen 3,4.5). Veți fi ca Dumnezeu!!! Cine spunea lucrul acesta? Cineva care tânjise să fie ca Dumnezeu: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‚Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt’” (Isa 14,12-14).

Acesta era heruvimul cel mai apropiat de Dumnezeu (vezi Ezechiel 28,11-19), însă nemulțumit cu statutul lui de „heruvim ocrotitor”, pentru că voia să beneficieze de adorarea și închinarea îngerilor, fiind ca Dumnezeu. Exact ca Dumnezeu. El chiar credea că este calificat pentru acea poziție: „De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‚Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta niște străini. . . . Vei mai zice tu atunci în fața ucigașului tău: ‚Sunt Dumnezeu’, măcar că ești om și nu Dumnezeu, sub mâna celui ce te va ucide?’” (Versetele 6, 7 și 9). Este luat ca tip împăratul Tirului, un om înfumurat, ostil lui Dumnezeu și poporului Său, și înfățișat astfel heruvimul arogant care a dorit să fie ca Dumnezeu, să fie Dumnezeu.

Biblia ne spune că acest heruvim, balaur, șarpe, Diavolul și Satana, a făcut război în cer, a dezbinat lumea cerească și a fost alungat de acolo cu treimea de îngeri care i se alăturaseră (vezi Apocalipsa 12,3-9). Luând împreună toate aceste texte, din Isaia, Ezechiel și Apocalipsa, putem constata ce zice Scriptura: ești heruvim, ești înger, ești om

Pag

e49

– orice ai fi, ești creatură, fii fericit de poziția și de privilegiile tale. Dar marele rebel a gândit altfel și așa a pierdut cerul. Apoi i-a atras pe oameni în păcat. Otrava primară a fost ideea de a fi ca Dumnezeu, șarpele le promitea că, prin călcarea poruncii divine, ei vor ajunge ca Dumnezeu.

Cel mai bine ar fi fost dacă Eva nu s-ar fi angajat deloc în discuție cu reptila purtătoare de microbi, dacă nu s-ar fi dus deloc acolo. Dar odată ajunsă acolo și auzind propunerea de a încerca să fie ca Dumnezeu, ea putea răspunde cu hotărâre: „Noi suntem ca Dumnezeu. Am fost făcuți amândoi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu se poate mai mult, nu e nevoie de mai mult, nu dorim mai mult decât atât.” Acele prime ființe omenești purtau chipul minunat al Creatorului lor și aveau rolul de a reflecta în veci chipul acela. În acest sens a exprimat Dumnezeu această frază uimitoare, citată de Isus în Ioan 10,34.35: „Eu am zis: ‚Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt’” (Ps 82,6).

(03) Omul tratat ca Dumnezeu

Noi toți, urmașii lui Adam și Eva, suntem numiți ‚dumnezei’, în sensul că suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu, așa cum sună și promisiunea: „‚Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veți fii și fiice’, zice Domnul cel atotputernic” (2 Cor 6,18). Și nu numai atât, dar planul de mântuire prevede o glorioasă înnobilare a ființelor omenești: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Pet 1,3.4). Să recapitulăm:

- creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; - considerați fii și fiice ale Celui Preaînalt; - făcuți prin răscumpărare părtași firii dumnezeiești, adică având implantat în noi cu fidelitate caracterul cel sfânt al lui Dumnezeu.

Iată la acest ultim punct o frază inspirată: „Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în poporul Său, El va veni să-i revendice ca fiind ai Săi” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 69).

Ce planuri mărețe are Dumnezeu pentru copiii Săi! Nu e destul? Dar omul trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că el este și va rămâne om, că el nu va fi niciodată ca Dumnezeu în toată accepțiunea cuvântului, că nu va fi niciodată Dumnezeu exact așa cum sunt Persoanele Dumnezeirii. Chip și asemănare, reflectare, proslăvire; dar nu înfumurare, uzurpare, răzvrătire, ifose de dumnezeu. Această denaturare a lucrurilor a produs o istorie întunecată de mizerie și suferință care se va încheia în curând.

Oamenii nerenăscuți nu sunt niciodată satisfăcuți cu poziția care le-a fost acordată prin creațiune și nu se supun cu smerenie planului divin de recuperare și înnobilare. Ei vor să joace rolul lui Dumnezeu și să fie trați ca Dumnezeu. Nu este altceva decât filosofia și

Pag

e50

înălțarea de sine a celui care are plăcerea să fie considerat ‚dumnezeul veacului acestuia’ (2 Cor 4,4). Păcatul acesta este vizibil atunci când omul se privește pe sine ca fiind dumnezeu sau când îi înalță pe alți oameni așa. Iată câteva exemple din istorie și din practica omenească:

(01) Sfat. „Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot așa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom” (2 Sam 16,23).

(02) Glas. „Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărătești, a șezut pe scaunul lui împărătesc și le vorbea (locuitorilor din Tir și Sidon, care căutau o reconciliere). Norodul a strigat: ‚Glas de Dumnezeu, nu de om!’ Îndată l-a lovit un înger al Domnului pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Și a murit mâncat de viermi” (Fapte 12,21-23).

(03) Pretenții.

- Împăratul Tirului, prefigurându-l pe Lucifer: „Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu . . .” (Ezec 28,6).

- Nebucadnețar: „Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare și puternic, încât i se înălța vârful până la ceruri, . . . . ești tu, împărate, care ai ajuns mare și puternic, a cărui mărime a crescut și s-a înălțat până la ceruri” (Dan 4,20.22). „Împăratul a luat cuvântul și a zis: ‚Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?’” (Versetul 30)

- Un împărat anonim: „Împăratul va face ce va voi; se va înălța, se va slăvi mai pe sus de toți dumnezeii și va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; și va propăși până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ține seamă nici de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor; cu un cuvânt, nu va ține seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toți” (Dan 11,36.37). Potrivit cu o anumită interpretare, acesta este împăratul/ conducător religios care urmează.

- Iată-l descris de apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni (Hristos) înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește ‚Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu” (2 Tes 2,3.4).

- Iată-l identificat în istorie: „Noi deţinem pe acest pământ locul Dumnezeului atotputernic” (Papa Leo XIII). „Însă a crede că Domnul Dumnezeul nostru papa, care a stabilit decretul amintit și pe acesta nu putea decreta așa cum a decretat, trebuie să se considere erezie” (extras din „The Gloss of Extravagantes of Pope John XXII”). „Papa are puterea să schimbe vremile, să abroge legile şi să se

Pag

e51

dispenseze de orice, chiar şi de preceptele lui Hristos” (Decretal De Translat. Episcop. Cap.). În 1512, Christopher Marcellus a zis așa către papa Iulius II: „Ai grijă ca noi să nu pierdem acea mântuire, acea viață și suflare pe care ne-ai dat-o, pentru că tu ești păstorul nostru, tu ești doctorul nostru, tu ești cârmuitorul nostru, tu ești vierul nostru, în fine, tu ești un alt dumnezeu pe pământ.”

(04) Închinare.

- Dus în eroare de adversarii lui Daniel, împăratul Dariu a semnat un decret de închinare exclusivă la împărat timp de o lună: „Apoi aceste căpetenii și dregătorii aceștia s-au dus cu mare zarvă la împărat și i-au vorbit așa: ‚Să trăiești veșnic, împărate Dariu! Toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălța, în timp de treizeci de zile, rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei’” (Dan 6,6.7). Împăratul s-a simțit măgulit de ideea aceea și a semnat decretul, ca apoi să afle că fusese o cursă întinsă pentru distrugerea lui Daniel. Aruncat între lei, Daniel a fost ocrotit de un înger, dar pârâșii au sfârșit-o apoi sfâșiați de aceiași lei (vezi restul capitolului 6). - Închinarea la împărat era practică obișnuită la toate popoarele antichității, inclusiv la romani, de aceea sutașul Corneliu a crezut că face bine să i se închine reprezentantului lui Hristos, dar acesta l-a corectat: „Când era să intre Petru, Corneliu, care-i ieșise înainte, s-a aruncat la picioarele lui și i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat și a zis: ‚Scoală-te, și eu sunt om!’” (Fapte 10,25.26)

(05) Merite.

- În perspectiva intrării în țara promisă, copiii lui Israel au fost avertizați de Moise din partea Domnului: „Vezi, să nu zici în inima ta: ‚Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.’ Ci adu-ți aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinții voștri prin jurământ, cum face astăzi” (Deut 8,17.18). - Dumnezeu l-a avertizat pe Ghedeon de primejdia pornirii la luptă cu o armată prea numeroasă, deși, la efectivul de 32.000, era cu mult inferioară armatei inamice, de 120.000 de luptători: „Domnul i-a zis lui Ghedeon: ‚Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult, pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: ‚Mâna mea m-a izbăvit’” (Jud 7,2). - Într-un moment de neveghere, chiar Moise și Aaron și-au asumat, fără să-și dea seama, prerogative divine: „Moise și Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Și Moise le-a zis: ‚Ascultați, răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă

Pag

e52

din stânca aceasta?’ Apoi Moise a ridicat mâna și a lovit stânca de două ori cu toiagul. Și a ieșit apă din belșug, așa încât a băut și adunarea și au băut și vitele. Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: ‚Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau’” (Num 20,10-12). „Moise și Aaron își asumaseră puterea care Îi aparține numai lui Dumnezeu. Nevoia de intervenție divină a făcut din ocazia aceea una de mare solemnitate și conducătorii lui Israel ar fi trebuit să o folosească pentru a inspira oamenilor respect față de Dumnezeu și a întări credința lor în puterea și divinitatea Lui. Când au strigat furioși, ‚Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?’, ei s-au așezat în locul lui Dumnezeu, ca și când puterea s-ar fi aflat în ei, oameni posedând slăbiciuni și patimi omenești.” (Patriarchs and Prophets/ Patriarhi și profeți, pagina 418)

(06) Iubire.

- Potrivit poruncilor divine, iubirea noastră supremă, primordială, este rezervată Divinității, iar iubirea față de aproapele urmează: „‚Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‚Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’” (Mat 22,37-39). Observați diferența: iubirea față de Dumnezeu să fie cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, în alt text și cu toată puterea; iubirea față de aproapele trebuie să fie ca pe sine însuși. - O diminuare a iubirii față de Dumnezeu în favoarea oricărei alte iubiri este necredincioșie și duce la pierzare: „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat 10,37).

(04) Dumnezeu tratat ca om

Porunca întâi a Decalogului declară așa: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exod 20,2.3). Dumnezeul adevărat, Dumnezeul cel viu trebuie să fie singurul nostru Dumnezeu. Porunca a doua interzice coborârea lui Dumnezeu la nivelul unor reprezentări ale imaginației: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești . . .” (versetele 4 și 5). Apostolul Pavel le-a explicat ascultătorilor săi din Atena: „Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului” (Fapte 17,29).

Pag

e53

Dumnezeu nu poate fi în niciun fel prezentat în formă materială, pentru că oricare din asemenea forme ar fi falsă și ar fi o coborâre a divinului la nivelul omenescului. În acest sens, Moise a zis: „Fiindcă n-ați văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricați și să vă faceți un chip cioplit sau o înfățișare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri sau chipul vreunui dobitoc care se târăște pe pământ sau chipul vreunui pește care trăiește în apele dedesubtul pământului” (Deut 4,15-18). Dumnezeu le-a vorbit din foc, dar nu li S-a arătat sub nicio formă.

Dumnezeul Sfintelor Scripturi este nevăzut și imposibil de imaginat și așa trebuie să fie lăsat: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu să fie cinstea și slava în vecii vecilor!” (1 Tim 1,17). Așa a zis și evanghelistul: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18).

Adesea, oamenii și-L închipuie pe Dumnezeu ca nimic altceva decât un om mai mare, mai puternic, incomprehensibil. Dar Dumnezeu nu este ca oamenii. Chemat să-i blesteme pe copiii lui Israel, Balaam s-a văzut silit să recunoască: „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini? Iată că am primit poruncă să binecuvintez. Da, El a binecuvântat și eu nu pot întoarce” (Num 23,19.20). Oamenii își schimbă poziția, își calcă promisiunile, Dumnezeu nu face aceasta niciodată. Oamenii mint în atâtea forme, Dumnezeu nu doar că nu minte, dar nici nu poate să o facă: „. . . în nădejdea vieții veșnice, făgăduite mai înainte de veșnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă” (Tit 1,2).

Profetul Iona era foarte nemulțumit pentru că Dumnezeu nu este ca omul, de aceea a încercat să se eschiveze de la datorie, fugind spre Tars. După ce a trebuit să se ducă, totuși, la Ninive, unde a strigat că după patruzeci de zile Ninive va fi nimicită, a avut loc o pocăință generală și, spre mâhnirea profetului, nimicirea a fost anulată: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut” (Iona 3,1-10; citat este versetul 10). Iată cum este raportată mai departe reacția profetului: „Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona și s-a mâniat. S-a rugat Domnului și a zis: ‚Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în țara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și că Te căiești de rău!’” (Capitolul 4,1.2)

Filosofia lui Iona era aceasta: „Eu nu pot conta pe Dumnezeu; El mă trimite să rostesc o amenințare și apoi n-o aplică, pentru că este milostiv și iartă când oamenii se pocăiesc.” Ce bine că Dumnezeu este așa, că nu este ca noi! Mântuitorul a lămurit lucrul acesta în Predica de pe Munte: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să

Pag

e54

fiți fii ai Tatălui vostru, care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. . . . Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat 5,44.45.48).

Asaf a redat o mustrare adresată de Dumnezeu răufăcătorilor și ipocriților: „Dumnezeu zice însă celui rău: ‚Ce tot înșiri tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști mustrările și arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău și limba ta urzește vicleșuguri. Stai și vorbești împotriva fratelui tău, clevetești pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra și îți voi pune totul sub ochi!’” (Ps 50,16-21). Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Adversarii credinței în Dumnezeu au lansat de mult ideea că Dumnezeu este o plăsmuire a minții omenești, că, anume, nu omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci omul L-a creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, că și-a imaginat că există o Ființă supremă, care, de fapt, este propria lui creație. Când oamenii și-L închipuie pe Dumnezeu ca ei, învinuirea aceasta este adevărată și discreditează religia viului Dumnezeu.

Idolatria materială sau nematerială este într-adevăr o coborâre a conceptului de Divinitate la nivelul omului păcătos sau chiar al viețuitoarelor necuvântătoare: „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare” (Rom 1,22.23). Cine are nevoie de așa dumnezeu? Dacă acel dumnezeu nu este diferit de oameni, atunci este pura lor invenție. Dar nu așa este Dumnezeul Bibliei.

(05) Dumnezeu ajuns Om

Profetul Isaia a scris, prin inspirație, mult despre Dumnezeul cel adevărat și despre dumnezeii cei falși. Aceștia din urmă sunt lipsiți de glas, de văz, de cunoștință, sunt lucrătura mâinilor omenești; ei trebuie să fie fixați ca să nu se răstoarne și cărați dintr-un loc în altul: „Bel se prăbușește, Nebo cade; idolii lor sunt puși pe vite și dobitoace; idolii pe care-i purtați voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita obosită! Au căzut, s-au prăbușit împreună, nu pot să scape povara; ei înșiși se duc în robie” (Isa 46,1.2).

Când a prezentat înaintea Domnului scrisoarea amenințătoare a împăratului Asiriei, bunul împărat Ezechia a rostit o rugăciune fierbinte, în care a zis, printre altele: „Doamne al oștirilor, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi! Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împărățiilor pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul! . . . Este adevărat, Doamne, că împărații Asiriei au pustiit toate țările și țările lor și că i-au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn și de piatră. De aceea i-au nimicit” (Isa 37,16.19).

Și Dumnezeu a salvat Ierusalimul în mod miraculos. Dumnezeul cel adevărat creează, cunoaște viitorul, mântuiește. Când lumea noastră s-a înstrăinat de cer prin păcătuire, Dumnezeu nu a putut rămâne nepăsător. Făpturile mâinilor Sale nu trebuia să fie

Pag

e55

abandonate. Atunci a pus El în acțiune minunatul Său plan de mântuire. Cum? „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. . . . Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,1.2.14).

Cuvântul care era Dumnezeu din veșnicie S-a făcut trup, potrivit făgăduințelor nenumărate rostite prin profeții din vechime. Dumnezeirea a apărut în trup omenesc: „Și, fără îndoială, mare este taina evlaviei. Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă” (1 Tim 3,16). Acesta a fost un fapt unic, miraculos și uimitor în istoria universului, ca atotputernicul, atotînțeleptul, omniprezentul și iubitorul Dumnezeu să Se întrupeze în familia unor ființe create: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ‚Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii’” (Isa 9,6).

Întruparea a însemnat o schimbare colosală și un sacrificiu pe care nu ni-l putem imagina: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip 2,6-8).

În urma vindecării în Listra a slăbănogului din naștere, „noroadele și-au ridicat glasul și au zis în limba licaoneană: ‚Zeii s-au pogorât la noi în chip omenesc’” (Fapte 14,8-18; cuvintele citate sunt din versetul 11). Pavel și Barnaba nu erau zei, ci erau apostoli, servii lui Dumnezeu, iar minunea se făcuse în numele Domnului Isus, chiar dacă aceste cuvinte nu apar în text. Parafrazând, putem însă să spunem: „Dumnezeu S-a pogorât la noi în chip omenesc în urmă cu peste două milenii.” De atunci, Dumnezeirea și omenirea sunt înfrățite într-un mod nemaiauzit și aceasta pentru vecii vecilor.

Iată câteva texte care redau ambele naturi ale Salvatorului nostru: (01) Dumnezeu:

- „Drept răspuns, Toma I-a zis: ‚Domnul meu și Dumnezeul meu!’” (Ioan 20,28) - „. . . patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Deumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom 9,5) - „Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere să-L cunoaștem pe Cel ce este adevărat. Și noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică” (1 Ioan 5,20). (02) Om:

Pag

e56

- „Dar acum căutați să Mă omorâți, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n-a făcut” (Ioan 8,40). - „Isus a ieșit deci afară, purtând cununa de spini și haina de purpură. ‚Iată omul!’, le-a zis Pilat” (Ioan 19.5). - „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim 2,5).

Acest Dumnezeu/Om, Fiu al lui Dumnezeu/Fiu al omului, va păstra această constituție pentru veșnicie. Avem un Om, om ca noi, care este Dumnezeu, cu totul altfel decât noi, care este membru al Grupului Dumnezeirii. Nicio altă rasă de ființe inteligente din univers nu are acest privilegiu.

(06) Omul ajuns asemenea lui Dumnezeu

Lucifer a aspirat să fie „ca Cel Preaînalt” (Isa 14,14). Ca Dumnezeu? În ce privință? Să aibă prerogativele lui Dumnezeu, să fie el însuși dumnezeu, culegând închinarea îngerilor. Nu este de mirare, dacă a avut îndrăzneala și obrăznicia să-I ceară chiar Fiului lui Dumnezeu: „Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății, căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (Luca 4,6.7). Visul care l-a ruinat pe el transformându-l în diavol sortit pieirii, Lucifer l-a folosit ca mijloc de amăgire, ca virus pentru îmbolnăvirea ființelor omenești. Și a reușit. El a promis că neascultarea de porunca lui Dumnezeu va avea ca rezultat faptul că „veți fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5).

Doctrina mormonilor susține o evoluție a ființei lui Dumnezeu în timp îndelungat, proces care se va repeta în existența omului: „Ce suntem noi acum a fost Dumnezeu cândva, ce este Dumnezeu acum vom fi noi cândva.” Care este dovada? De unde este preluată această filosofie? În niciun caz din Biblie, care ne învață că Dumnezeu nu Se schimbă (vezi Psalmul 102,24-27, Maleahi 3,6 și Evrei 13,8). Dumnezeu nu are nevoie de creștere, de dezvoltare, de progres, de schimbare, pentru că El este perfect în sensul absolut al cuvântului și este etern. Cum este acum așa a fost întotdeauna și așa va fi întotdeauna: „Nu vă înșelați, preaiubiții mei frați: orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iac 1,16.17). Toate creaturile cresc, unele fizic, intelectual și spiritual, altele, care au fost create mature, ca îngerii și Adam, numai intelectual și spiritual. Creator și creaturi – să nu fie niciodată confundate!

Să fim ca Dumnezeu? Acesta este obiectivul central al planului de mântuire – oamenii să ajungă să se asemene cu Dumnezeu, dar nu uzurpându-L pe Creator, ci reflectând caracterul Lui. Iată câteva texte care exprimă acest gând sublim:

Pag

e57

- „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor 3,18). - „. . . și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul” (Efes 4,24). - „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3,2). Spiritul Profetic ne vine în ajutor cu această măreață explicație: „El ne spune să fim desăvârșiți așa cum este El, în același fel. Noi trebuie să fim centre de lumină și binecuvântare pentru cercul nostru mic, așa cum este El pentru univers. Nu avem nimic de la noi, însă lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră și noi trebuie să reflectăm strălucirea ei. ‚Buni în bunătatea împrumutată de la El’, noi putem fi desăvârșiți în sfera noastră, așa cum Dumnezeu este desăvârșit în a Lui. Isus a zis: ‚Fiți desăvârșiți, după cum Tatăl vostru este desăvârșit.’ Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, voi sunteți părtași ai naturii Lui și nu puteți fi altfel decât ca El. Orice copil trăiește prin viața de la tatăl său. Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, născuți prin Duhul Său, voi trăiți prin viața lui Dumnezeu. În Hristos locuiește ‚trupește toată plinătatea Dumnezeirii’ (Coloseni 2,9) și viața lui Isus se manifestă ‚în trupul nostru muritor’ (2 Corinteni 4,11).” (Thoughts from the Mount of Blessing/Cugetări de pe Muntele Fericirilor, paginile 77-78)

Ca El acum, în caracter, însușindu-ne treptat, prin Duhul Sfânt, virtuțile Lui. Ca El într-un mod cu totul diferit și superior când Se va arăta în slavă. Ne va da chiar coroane și ne va da onoarea să domnim. Lucifer a vrut să aibă un tron înalt și prerogative divine, după închipuirea lui și după programul lui. Perspectiva noastră este să domnim împreună cu Hristos și să fim încoronați – totul după idealul Lui și după programul Lui. Așa învățăm din Sfintele Scripturi:

- „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa” (Apoc 3,11). - „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji” (1 Cor 9,25). - „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,8). - „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” (Iac 1,12).

Pag

e58

- „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc 3,21). - „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El” (2 Tim 2,12). - „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apoc 22,5).

(07) Încheiere

Punctul de plecare al întregului proces de formare pentru gloria viitoare este locuirea lăuntrică a Mântuitorului nostru:

- „. . . așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință” (Efes 3,17). - „. . . cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col 1,27). - „Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1,16). - „. . . și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes 3,19).

Ce experiențe minunate ne așteaptă în viața viitoare, în prezența imediată a Dumnezeului nostru! Doamne, ține-ne acum lângă Tine, în siguranță, spre biruință totală, până când vom fi în veci cu Tine, așa cum este scris: „Ei vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc 22,4). Amin și amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 5: „Dragoste divină”

Cântarea de închidere, 360: „Doamne, ia Tu viața mea!”

Pag

e59

OMUL ÎL UITĂ PE DUMNEZEU, DUMNEZEU NU-L UITĂ PE OM

(01) Introducere

Sună frumos, nu-i așa? Să fie însă înțeleasă corect această declarație și anume: nu este o încurajare de a-L uita pe Dumnezeu, pentru că, orice ar fi, El tot nu ne uită pe noi. Este o constatare a contrastului între ceea ce înseamnă om căzut în păcat și ceea ce înseamnă Dumnezeu.

Uitarea poate fi o limitare sau slăbiciune mintală, care constă în ștergerea unei cunoștințe sau neamintirea ei la un moment dat. Noi toți am vrea ca memoria noastră să rețină cu ușurință tot ce vrem să rețină și să nu se piardă niciodată. Memoria diferă de la individ la individ, depinde de vârstă și de starea sănătății, se poate îmbunătăți prin exercițiu și poate fi ajutată prin procedee mnemotehnice. Un astfel de procedeu am întâlnit într-o carte de gramatică, unde trebuiau reținute într-un anumit context vocalele u, ă, î, o, a, și recomandarea era să ne gândim la expresia „un pământ bogat”, în care le avem pe toate în această ordine.

Memoria noastră reține date în mod voluntar sau involuntar; multe vorbe sau scene întâlnite fără să vrem stăruiesc în momorie timp de decenii și nu le putem alunga, în timp ce altele, care sunt utile și curate, dispar ușor, cu toate eforturile noastre de a le înmagazina. Interesant este că marea luptă dintre bine și rău, în care puterile noastre mintale sunt solicitate de o parte sau de alta, se manifestă și în modul cum funcționează memoria și anume: Hristos ne-a promis că Duhul Sfânt ne va aduce aminte de cuvintele Sale (vezi Ioan 14,26) și de tot ce este dumnezeiesc, dar și Satana ne aduce aminte de lucruri rele, pe care am vrea să le ștergem din memorie și nu putem, ca să ne țină robi păcatului și să ne chinuiască.

Dumnezeu este atotînțelept și nemărginit în cunoștință; El știe toate lucrurile și le-a știut întotdeauna, chiar pe cele viitoare până la infinit. Dar poate Dumnezeu să și uite? Biblia zice că da, ba chiar El declară așa: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (Evr 8,12). Textul acesta și altele ca el ne determină să facem distincție între două tipuri de amintiri și de uitări:

(01) Cele care țin de memorie, adică de înregistrarea și păstrarea în momorie a unor cunoștințe sau de pierderea lor.

(02) Cele care se referă la o atitudine morală. Acestea pot fi:

- pozitive, decizia fermă de a ține seama de lucrurile bune și de a nu ține seama de cele rele, și aceasta este o virtute;

- negative, ignorarea sau neglijarea datoriei, nerecunoștință, adică încălcări ale legii lui Dumnezeu.

Pag

e60

Dumnezeu nu-Și mai aduce aminte de păcatele noastre iertate pentru că nu vrea să le mai ia în considerare: „. . . căci trecuse cu vederea păcatele dinainte . . .” (Rom 3,25). Pentru această uitare dumnezeiască trebuie să fim recunoscători din toată inima și să păstrăm această atitudine în veci.

Cât privește bagajele murdare care încarcă în prezent memoria noastră, cu toate eforturile disperate de a nu le mai ști, să avem încredere în făgăduința divină din Isaia 65,17: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou; așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte.” Făgăduința aceasta ne dă asigurarea că în viața viitoare tot ce ne mânjește și ne chinuiește mintea în prezent va fi șters cu desăvârșire.

Predica aceasta se referă la legătura noastră cu Dumnezeu. Aceasta poate fi corectă sau poate fi deficitară și umbrită de lucrurile vieții acesteia. Se va face însă referire și la legăturile noastre cu semenii, dar mai ales va străluci minunatul mod în care Dumnezeu ne tratează pe noi, oamenii.

(02) Omul îl uită pe om

În relațiile lor, oamenii se pot sprijini, se pot ajuta, își pot face bine. Uneori, consecința este cea dreaptă și așteptată – recunoștința. Am zis „uneori” și nu din greșeală sau grabă. Pentru că în foarte multe cazuri, aproape în cele mai multe, omul îl uită pe binefăcătorul său. Copiii uită jertfele aproape supraomenești ale părinților lor și în special ale mamei, suferințele și greutățile ei privind sarcina, nașterea, îngrijirea, dragostea cu care i-a crescut. Și nu este cazul cel mai rău, căci s-au găsit și copii care și-au ucis părinții. Apostolul Pavel a scris că „legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă . . .” (1 Tim 1,9).

În istoria biblică, întâlnim numeroase cazuri de nerecunoștință, în care omul a uitat ce bine a făcut altul pentru el:

- Lot a uitat binefacerile unchiului său Avraam, cu ajutorul căruia averea sa a sporit enorm. La prima ocazie ce i s-a oferit, a pus mâna pe ce era mai bun, cel puțin după părerea lui, a ales terenul cel mai fertil, sfidând orice formă de politețe, orice recunoștință față de binefăcătorul lui (vezi Geneza 13,5-12).

- Iosif l-a rugat pe paharnicul lui faraon, întemnițat împreună cu el și aflat sub supravegherea lui, căruia îi tâlcuise în mod favorabil un vis: „Dar adu-ți aminte și de mine, când vei fi fericit, și arată, rogu-te, bunătate față de mine; pune o vorbă bună pentru mine la faraon și scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din țara evreilor și chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniță” (Gen 40,14.15). Și iată urmarea: „Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat” (versetul 23).

Pag

e61

- Copiii lui Israel au uitat munca uriașă și riscurile la care s-a expus Moise ca să-i scoată, la porunca lui Dumnezeu și prin puterea Lui, din aspra robie a Egiptului. S-au răzvrătit împotriva lui de multe ori, acuzându-l de înșelare și de intenții rele în legătură cu Exodul, uneori chiar fiind în stare să-l ucidă cu pietre, așa cum citim în cărțile Exodul și Numeri (vezi, mai ales, Exodul 17,4 și Numeri 14,10).

- Tot copiii lui Israel, secole mai târziu, au uitat aportul cel mare adus de David la eliberarea țării de dușmani, începând cu uciderea uriașului Goliat, și la prosperitatea națională, și l-au detronat în favoarea răzvrătitului Absalom (vezi 2 Samuel capitolele 15-19). Iată cum și-a exprimat el la un moment dat amărăciunea: „Sunt uitat de inimi ca un mort, am ajuns ca un vas sfărâmat” (Ps 31,12).

- Persoanele apropiate de Iov: „A îndepărtat pe frații mei de la mine și prietenii mei s-au înstrăinat de mine. Rudele mele m-au părăsit și și cei mai de aproape ai mei m-au uitat” (Iov 19,13.14). Și-au adus aminte de el numai când situația lui bună a fost restabilită: „Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă și au mâncat cu el în casă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur” (42,11).

(03) Omul Îl uită pe Dumnezeu

Oricât de regretabil ar fi să uiți binefacerea aproapelui, e totuși ceva firesc pentru omul păcătos, un lucru cu care ne-am obișnuit și de care nici nu ne mai mirăm. Dar să-L uiți pe Dumnezeu, pe Creator, pe Acela în care ai „viața, mișcarea și ființa” (Fapte 17,28), fără care într-o clipită te-ai prăbuși în neant, e lucrul cel mai ciudat și mai revoltător cu putință. Și, totuși, așa se întâmplă. Mai repede Îl uită oamenii pe Iehova decât pe semenii lor. Iată texte care menționează, deplâng și înfierează această crudă realitate: - „Își uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr” (Ier 2,32). - „Căci L-ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale și nu ți-ai adus aminte de Stânca scăpării tale” (Isa 17,10). - „Ai părăsit Stânca cea care te-a născut și L-ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit” (Deut 32,18).

Iată un apel stăruitor, mișcător și uimitor pe care îl face la un moment dat Dumnezeu către poporul Său: „Ține minte aceste lucruri, Iacove, și tu, Israele, căci ești robul Meu. Eu te-am făcut, tu ești robul Meu, Israele nu Mă uita!” (Isa 44,21). Rețineți și mirați-vă – Dumnezeu îl roagă pe poporul Său: „Israele, nu Mă uita!”

(04) Cum Îl putem uita pe Dumnezeu

Uitarea de Dumnezeu constă în mare măsură în uitarea lucrărilor și a învățăturilor Sale, de aceea suntem sfătuiți așa: „Fiule, nu uita învățăturile Mele și păstrează în inima ta

Pag

e62

sfaturile Mele!” (Prov 3,1). A-L uita pe Dumnezeu mai înseamnă a nu-L onora, a-L părăsi. Îl uităm când nu vorbim despre El, când nu ne rugăm, când nu citim Cuvântul Său. Iată o serie de texte care deslușesc și arată în mod amănunțit diferite moduri în care noi, oamenii, Îl putem uita pe Tatăl nostru ceresc: (01) Călcare a poruncilor. „Vezi, să nu-L uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile, rânduielile și legile Lui, pe care ți le dau azi” (Deut 8,11). „Totuși, poporul Meu M-a uitat și aduce tămâie idolilor; s-a abătut din căile lui, a părăsit vechile cărări și a apucat pe cărări și drumuri nebătute” (Ier 18,15). „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, L-au uitat pe Domnul și au slujit Baalilor și idolilor” (Jud 3,7). (02) Nesocotire a legământului. „Vegheați asupra voastră, ca să nu dați uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru” (Deut 4,23). „. . . fac legăminte care nu vin din Duhul Meu” (Isa 30,1). Am încheiat un legământ cu Dumnezeu prin botez, pe baza unor angajamente pe care ni le-am luat. Mai ținem cont de ele? (03) Rătăcire spirituală. „Un vuiet se aude pe înălțimi: sunt plânsetele și rugămințile de iertare ale copiilor lui Israel; căci și-au sucit calea și L-au uitat pe Domnul, Dumnezeul lor” (Ier 3,21). (04) Spirit de independență. „‚Vai’, zice Domnul, ‚de copiii răzvrătiți, care iau hotărâri fără Mine’” (Isa 30,1). Îl uităm pe Dumnezeu când lucrăm în mod independent de El, când luăm hotărâri fără a ține seama de El și de voința Lui. (05) Nerecunoștință. „Binecuvintează, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Ps 103,2). „L-au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt” (Ps 106,21). „Au dat uitării lucrările Lui, minunile Lui, pe care li le arătase” (Ps 78,11). Deci, Îl uităm pe Dumnezeu când nu-I mulțumim pentru binefacerile Sale. (06) Neîncredere în Domnul. „Eu, Eu vă mângâi. Dar cine ești tu, ca să te temi de omul cel muritor și de fiul omului, care trece ca iarba, și să-L uiți pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile și a întemeiat pământul?” (Isa 51,12.13) (07) Încredere în forțele proprii. „Căci Israel L-a uitat pe Cel ce l-a făcut, și-a zidit palate, și Iuda a înmulțit cetățile întărite; de aceea voi trimite foc în cetățile lor și le va mistui palatele” (Osea 8,14). (08) Recurgere la neadevăr. „‚Iată-ți soarta, partea pe care ți-o măsor’, zice Domnul, ‚pentru că M-ai uitat și ți-ai pus încrederea în minciună’” (Ier 13,25).

Pag

e63

(09) Mândrie. „Ia seama, să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu-L uiți pe Domnul, Dumnezeul tău” (Deut 8,14). „Dar, când au dat de pășune s-au săturat, și când s-au săturat, inima li s-a umflat de mândrie; de aceea M-au uitat” (Osea 13,6). (10) Corupție. „‚Tu iei dobândă și camătă, jefuiești cu sila pe aproapele tău și pe Mine Mă uiți’, zice Domnul Dumnezeu” (Ezec 22,12). (11) Violență. „‚În tine se iau daruri pentru vărsare de sânge . . . și pe Mine Mă uiți’, zice Domnul Dumnezeu” (Ezec 22,12).

(05) Urmările uitării de Dumnezeu

Nu este un lucru lipsit de importanță dacă Îl uităm sau nu pe Dumnezeu. Iată în continuare câteva texte care arată unele dintre consecințe: - „Crește papura fără baltă? Crește trestia fără umezeală? Fiind încă verde și fără să se taie, ea se usucă mai repede decât toate ierburile. Așa se întâmplă tuturor celor ce Îl uită pe Dumnezeu” (Iov 8,11-13). - „Cei răi se întorc la locuința morților, toate neamurile care-L uită pe Dumnezeu” (Ps 9,17). - „Luați seama dar, voi, care-L uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape” (Ps 50,22).

(06) Dumnezeu nu-l uită pe om

(01) Ce s-ar întâmpla dacă l-ar uita? Dacă Dumnezeul Creator și Mântuitor l-ar uita pe om? Dacă ar părăsi deodată toate făgăduințele Sale, dacă de acolo, din depărtare cerească, nu S-ar mai ocupa deloc de ființa cea plăpândă de pe pământ, creată ca să reflecte chipul Său divin? Ce s-ar întâmpla dacă l-ar lăsa cu totul în părăsire? E greu de închipuit totul, dar e ușor de închipuit că multe lucruri groaznice s-ar întâmpla. Ploaia binefăcătoare n-ar mai înviora verdeața ce asigură omului hrana vitală și pământul s-ar usca. Sau ape uriașe și violente ar inunda pământul ca odinioară. Razele plăcute și vindecătoare ale soarelui n-ar mai luci pe cerul albastru, sau ar prăji planeta prefăcând-o în scrum.

De fapt, dacă Ziditorul Și-ar întoarce de la noi privirile de Tată, faptul acesta ar echivala cu retragerea suflării grație căreia lucrăm, ne mișcăm, existăm. Ne-am întoarce cu toți în țărână, ca să nu mai fim niciodată. Da, așa! Dacă ne-ar uita Dumnezeu, am pieri pe veci. Dacă nu se întâmplă așa este pentru că El Se ocupă de noi, nu ne uită, ci ne iubește și ne face bine încontinuu.

(02) Uitare aparentă. Dumnezeu are o școală specială pentru fiecare copil al Său, metode individualizate după specificul, situația și trebuințele materiale și spirituale ale fiecăruia. Uneori, pentru că ne iubește, este bine pentru noi să nu ne dea anumite

Pag

e64

lucruri. Alteori, fiindcă are un plan necesar, pune la lucru „toiagul și nuiaua Sa”, care „ne mângâie” (Ps 23,4). Sau „ne mustră și ne pedepsește, pentru că ne iubește” (Apoc 3,19).

Atunci noi, atomii, pripindu-ne, ca de obicei, privim la avantaje și satisfacții imediate, nu la foloasele finale, durabile, eterne. Ne plângem și strigăm: „Ne-a părăsit Dumnezeu!” Da, după optica noastră îngustă, dar tocmai atunci am putea să vedem, cu ceva bunăvoință, că mâna Lui lucrează, evident, spre binele nostru: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Rom 8,28). Viciile de apreciere ne vor vătăma, pentru că ele dau curs la cârtiri, la răsturnări de situații, la prăbușiri spirituale. Indiferent de meandrele drumului, de serpentine și denivelări, ar trebui să fim încrezători în Cel ce vede sfârșitul de la început și care nu ne uită cu niciun chip. Poate fi o uitare aparentă, greșit calculată ori percepută de noi, dar Dumnezeu este întotdeauna alături de noi.

„Dumnezeu are un scop când trimite încercări peste copiii Săi. El nu-i conduce niciodată altfel de cum ar alege ei să fie conduși dacă ar putea să vadă sfârșitul de la început și să discearnă slava scopului pe care-l îndeplinesc” (Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 578).

(03) Chiar oameni ai lui Dumnezeu au avut astfel de nedumeriri:

- „A uitat Dumnezeu să aibă milă? Și-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?” (Ps 77,9)

- „De aceea Îi zic lui Dumnezeu, Stânca mea: ‚Pentru ce mă uiți? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmașului?’” (Ps 42,9)

- „Pentru ce să ne uiți pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme?” (Plâng 5,20)

- „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îți vei ascunde fața de mine?” (Ps 13,1)

(04) Dumnezeu nu i-a uitat:

- pe Noe în corabie (vezi Geneza 8,1); - pe Avraam în Canaan și pe Lot în Sodoma (vezi Geneza 19,29); - pe Ieremia în groapă (vezi Ieremia 38,1-13); - pe cei trei tineri evrei în cuptorul incandescent din valea Dura (vezi Daniel 3,24.25); - pe Daniel în groapa cu lei (vezi Daniel 6,22); - pe cei 12 ucenici în corabia clătinată de furtună (vezi Matei 14,22-33); - pe apostolul Petru în temnița bine păzită a lui Irod (vezi Fapte 12,7-10); - pe apostolul Pavel înaintea crudului Nero (vezi 2 Timotei 4,17); - pe apostolul Ioan exilat de romani pe insula Patmos (Apoc 1,10-20).

Pag

e65

(07) Garanții solide

Tâlharul pocăit I s-a adresat Mântuitorului în clipele agoniei Sale cu rugămintea: „Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta!” Iar asigurarea i-a venit imediat: „Adevărat îți spun astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42.43; așa apare răspunsul Domnului în original). În legătură cu activitatea sa conștiincioasă pentru restaurarea Ierusalimului, Neemia s-a rugat în mod repetat: „Adu-Ți aminte de mine, spre bine, Dumnezeule!” (Neem 13,31)

După ce a avertizat cu toată grija împotriva respingerii adevărului cunoscut, atitudine care duce la lepădare și pierzare, autorul Epistolei către Evrei a venit cu cuvinte de mângâiere: „Măcar că vorbim astfel, preiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți” (Evr 6,9.10).

Sfânta Scriptură oferă multe alte cuvinte mângâietoare, așa cum observăm în astfel de texte: - „El . . . Își aduce aminte de cei nenorociți, nu uită strigătele lor” (Ps 9,12). - „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuși, niciuna din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12,6). - „Curcubeul va fi în nor și Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ” (Gen 9,16). - „Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi și nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinții tăi” (Deut 4,31). - „‚Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina’, zice Domnul, care are milă de tine” (Isa 54,10).

- „Sionul zicea: ‚M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul!’ Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip: iată că te-am săpat pe mâinile Mele și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isa 49,14-16). „Niciodată Domnul nostru nu-l va trăda pe cineva care se încrede în El. Când copiii Săi se apropie de El pentru protecţie împotriva răului, cu milă şi iubire El îl pune pe vrăjmaş pe fugă. Nu te atinge de ei, zice El, căci ei sunt ai Mei. I-am săpat pe palmele mâinilor Mele” (Prophets and Kings/ Profeţi şi regi, pagina 571).

Pag

e66

Dumnezeu are grijă de fiecare dintre copiii Săi de pe pământ și Se ocupă atât de amănunțit de fiecare dintre ei, ca și când n-ar mai exista alți oameni în afară de ei. Nu există împrejurare prin care să treci și El să nu o cunoască, nu-ți va curge nicio lacrimă pe care El să nu o vadă. În împrejurări critice, El este alături și e gata să te sprijinească. - „Sunt mulți aceia pe care nădejdea i-a părăsit. Aduceți-le înapoi lumina soarelui. Mulți și-au pierdut curajul. Spuneți-le cuvinte de îmbărbătare. Rugați-vă pentru ei. Există unii care au nevoie de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Mulți zac de o boală sufletească fără acces la vreun leac pământesc și pe care niciun medic nu o poate vindeca. Rugați-vă pentru aceste suflete. Aduceți-le la Isus. Spuneți-le că există un balsam în Galaad și un Medic acolo.” (Prophets and Kings/Profeți și regi, pagina 719) - „După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot aşa Îşi cunoaşte Păstorul divin turma, care este răspândită în lume. . . . Isus ne cunoaşte în mod personal şi este mişcat de slăbiciunile noastre. Ne ştie pe toţi pe nume. Ştie chiar casa în care locuim, numele fiecărui locatar. El le-a dat uneori slujitorilor Lui indicaţii să meargă pe o anumită stradă, într-un anumit oraş, la o anume casă, pentru a găsi una din oile Sale. Fiecare suflet Îi este cunoscut lui Isus în mod desăvârșit, ca şi cum el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Necazul fiecăruia mişcă inima Lui. Strigătul după ajutor ajunge la urechea Lui.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 479-480) - „Noi nu avem nimic de ce să ne temem în legătură cu viitorul, decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățătura Lui din istoria noastră trecută” (Life Sketches/Schițe din viață, pagina 196). Dumnezeu urmărește cu multă iubire lucrarea Sa de pe pământ, în special acum, în ultimele ei zile. Uneori se pare că oamenii o vor zădărnici, că sunt pe punctul de a o lichida. Sunt locuri pe pământ unde încercările prin care trece biserica sunt deosebit de grele, oamenii își fac planuri tot mai dușmănoase față de acest popor, poporul advent. Oare îl va uita Dumnezeu pe poporul Său de pe pământ? Îl va părăsi El acum, la peste un secol și jumătate de când l-a chemat la existență? Nu! Hotărât nu! Așa sună asigurarea inspirată: „Uneori se pare că Domnul a uitat primejdiile bisericii Sale și vătămarea produsă ei de vrăjmașii ei. Însă Dumnezeu nu a uitat. Nimic din lumea aceasta nu este atât de drag pentru inima lui Dumnezeu cum este biserica Sa” (The Faith I Live By/Credința prin care trăiesc, pagina 280).

Pentru fiecare dintre noi, ca fii ai Celui ce ne-a chemat, ca membri ai bisericii rămășiței, cât și pentru organizație în general, ca biserică finală, care trebuie să ducă lupta până la porți, e actuală și însuflețitoare solia cuprinsă în cuvintele profetului de altădată: „Până la bătrânețea voastră Eu voi fi același, până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc și să vă mântuiesc” (Isa 46,4). Luați de

Pag

e67

aici curaj, îmbărbătare și forță: Dumnezeu ne-a promis că nu ne va uita niciodată. Bucurați-vă și lăudați-L tot mereu pentru aceasta! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 43: „Mulțumiți lui Dumnezeu!”

Cântarea de închidere, 648: „Doamne, fii cu noi în veci de veci!”

Pag

e68

MAIESTATE ȘI TRAGEDIE

Psalmul 29 începe cu o chemare măreață: „Fiii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste! Dați Domnului slava cuvenită numelui Lui! Închinați-vă înaintea Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!” (Ps 29,1.2). Aceste cuvinte de aur ceresc ar trebui scrise pe frontispiciul fiecărei case de rugăciune sau măcar în interiorul lor și sunt o probă mișcătoare a splendorii Sfintelor Scripturi. Invitați să se comporte și să se exprime așa, muritorii sunt pregătiți să se alăture serafimilor în închinarea lor desăvârșită.

Există și o altă caracteristică unică a aceestui capitol scurt scris de împăratul David și anume, expresia „glasul Domnului”, care este folosită de 7 ori:

(01) „Glasul Domnului răsună pe ape” (versetul 3). (02) „Glasul Domnului este puternic” (versetul 4). (03) „Glasul Domnului este măreț” (același verset). (04) „Glasul Domnului” sfărâmă cedrii” (versetul 5). (05) „Glasul Domnului face să țâșnească flăcări de foc” (versetul 7). (06) „Glasul Domnului face să se cutremure pustia” (versetul 8). (07) „Glasul Domnului le face pe cerboaice să nască” (versetul 9).

Observați omniprezența glasului Domnului, care se aude peste tot, pe toată planeta, pe uscat și pe ape, prezent în frământările seismice, în izbucnirea vulcanilor, în lumea viețuitoarelor. Glas puternic și măreț. Nu e întotdeauna așa: când Ilie se afla într-o peșteră, la muntele lui Dumnezeu, Horeb, Domnul S-a arătat și i-a vorbit (vezi 1 Împărați 19,8-13). „Înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile” (versetul 11). Apoi, „după vânt, a venit un cutremur de pământ” (același verset), „și după cutremurul de pământ a venit un foc” (versetul 12). Vânt, cutremur, foc – se spune că Domnul nu era în niciunul dintre ele. Prezența Domnului s-a manifestat cu totul altfel: printr-un „susur blând și subțire” (versetul 12).

Susur blând și subțire. Nu trebuie să fie neapărat sunet asurzitor, foc, cutremur, vânt, ca să Se arate Domnul, deși Psalmul 29 Îl prezintă așa, oarecum ca la manifestarea supranaturală de la Muntele Sinai, cu ocazia dării legii morale: „A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă. . . . Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbița răsuna tot mai puternic. Moise vorbea și Dumnezeu îi răspundea cu glas tare” (Exod 19,16.18.19).

Așa cum am citit, poporul a fost cuprins de spaimă. Iată ce se spune mai departe: „Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare. Ei i-au zis lui Moise: ‚Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu

Pag

e69

murim’” (20,18.19). Moise i-a îmbărbătat: „Nu vă înspăimântați, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți” (versetul 20). Dar nici Moise nu a fost lipsit de emoții: „Și priveliștea aceea era așa de înfricoșătoare, încât Moise a zis: ‚Sunt îngrozit și tremur’” (Evr 12,21).

„Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama” (Iov 33,14). Iată și lucrarea Duhului Sfânt, Persoană divină: „În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. . . . Și toți s-au umplut de Duh Sfânt” (Fapte 2,1.2.4). Vânt puternic, vâjâit. Dar tot Duhul lui Dumnezeu apelează tainic la inima omului și o schimbă așa cum nimeni nu poate ști (vezi Ioan 3,8; Galateni 5,16.22.23.25).

În poemul din Psalmul 29, glasul Domnului este caracterizat ca fiind măreț, puternic, făcător de minuni pretutindeni, dominând totul. Versetul 10 zice așa: „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul și Domnul împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie.” Priviți-L pe Dumnezeul nemărginit, Creator și Susținător al tuturor lucrurilor, pe tronul Său înălțat – maiestate divină impresionantă, înfricoșătoare și impunătoare. Să ne amintim și de felul cum L-a văzut profetul Isaia: „În anul morții împăratului Ozia, L-am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt și poalele mantiei Lui umpleau templul. Serafimii stăteau deasupra Lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: ‚Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!’ Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna și casa s-a umplut de fum” (Isa 6,1-4). Ce spectacol minunat!

Aceasta este o scenă din cer. Priviți însă pământul anului 1656 după facerea lumii, devastat de potop: „Apele au ajuns din ce în ce mai mari și toți munții înalți, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiți. Cu cinsprezece coți s-au înălțat apele deasupra munților, care au fost acoperiți. Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și fiarele, tot ce se târa pe pământ și toți oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viață în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit” (Gen 7,19-22). Ce spectacol îngrozitor!

Unde era Domnul în timpul potopului? Așa cum spune David: „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul” (Ps 29,10). Sus maiestate și glorie, jos tragedie și groază!!! Cerul lucește în slavă sublimă, pământul devine o uriașă picătură de apă în care tot ce fusese viață pierise! Omenirea pierea înecată de ape furioase, cum nu se mai pomenise în peste 16 secole de la întemeierea pământului. Poate că oamenii întrebau, ca și ucenicii Domnului în corabie la mult timp după aceea: „Doamne (Învățătorule) nu-Ți pasă că pierim?” (Marcu 4,38). S-a hotărât așa, dintr-odată, Creatorul, să-Și extermine creaturile fără nicio pricină? Nu! Era imposibil de continuat așa. Auziți ce zice Scriptura inspirată: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a

Pag

e70

zis: ‚Am să-l șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut’” (Gen 6,5-7).

Potopul! Da, Domnul ședea în ceruri pe scaunul Lui de domnie, dar suferea. Fiți siguri că nimicirea omenirii atunci prin apă L-a durut, a fost o „lucrare ciudată” (Isaia 28,21; după o altă traducere, o „lucrare străină firii Lui”), așa cum ciudată, străină firii Lui, va fi și nimicirea lumii prin foc la scurt timp după a două înviere, la terminarea celor o mie de ani de pustiire a pământului (vezi 2 Petru 3,10 și Apocalipsa 20,7-10.14).

Potopul! Chiar a avut loc cu adevărat? Unii spun că nu. Știința confirmă că a avut loc un astfel de cataclism acvatic universal, așa cum dovedesc straturile pământului, fosilele, urme de animale marine pe vârful munților; geologia prezintă atâtea enigme, care numai prin formula potopului pot fi lămurite, în mod destul de simplu. Unii cercetători ai Bibliei susțin că primele 11 capitole din Geneza nu sunt inspirate, nu sunt credibile, ci sunt mituri. Dar dacă ești un cercetător sincer al Bibliei nu ajungi la o astfel de concluzie, și anume din mai multe motive:

- Apostolul Pavel a declarat că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Tim 3,16). Toată Scriptura înseamnă toată Scriptura, nimic mai puțin, nimic mai mult, iar Pavel se referea la cele 39 de cărți ale Vechiului Testament existente atunci.

- Apostolul Petru s-a referit direct la potop când a zis: „Căci înadins se fac că nu știu că odinioară erau ceruri și un pământ scos prin cuvântul lui Dumnezeu din apă și cu ajutorul apei și că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă” (2 Pet 3,5.6).

- Și tot Petru: „. . . dacă n-a cruțat El lumea veche, ci l-a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alți șapte inși, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiți” (2 Pet 2,5).

- Mântuitorul Însuși a confirmat realitatea istorică a potopului; El a zis: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Mat 24,37-39).

Potopul a acoperit întreaga planetă, chiar munții cei mai înalți, cu cinsprezece coți (vezi Geneza 7,19.20). A plouat de sus, a plouat de jos, „apele care sunt dedesubtul întinderii” au colaborat cu „apele care sunt deasupra întinderii” (1,7): „În anul al șasesutelea al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (7,11.12).

Potopul nu a fost nicidecum, așa cum încearcă unii să ne convingă:

Pag

e71

- Un mit. Toate popoarele lumii au mituri, dar nu cred că există vreun mit sau vreo legendă care să apară în credințele tuturor acestor popoare. Dar potopul este reflectat în conștiința tuturor. Toate popoarele, până și cele mai înapoiate triburi, au legende despre un potop universal. Legende? Da, din amintiri păstrate despre un fenomen care nu putea fi inventat, chiar dacă s-au produs deformări. Ideea aceasta s-a transmis din tată în fiu până în zilele noastre.

- O catastrofă produsă de oameni. De sute și mii de ani oamenii poluează mediile planetei acesteia și abuzurile lor influențează clima, dar este de neconceput ca oamenii să reușească în vreun fel, în mod intenționat sau neintenționat, să acopere cu apă planeta întreagă așa încât toți munții să dispară pentru luni de zile. Imposibil.

- O catastrofă produsă de Satana. În niciun caz. Diavolul poate face împotriva oamenilor numai ce provoacă ei sau ce îi permite Dumnezeu. Gândiți-vă la Iov: el a fost un om temător de Dumnezeu și nu a meritat să treacă prin necazurile care l-au lovit. Iov a fost încercat, așa cum știm din cartea cu acest nume. Satana jura că Iov ascultă de Dumnezeu numai din interes egoist și că L-ar blestema dacă avantajele i-ar fi retrase. Nu a fost deloc așa și Iov nu L-a blestemat pe Dumnezeu, ci L-a binecuvântat: „Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvântat fie numele Domnului!” (Iov 1,21). Deși a permis ca Iov să fie încercat, Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iov la cheremul Diavolului. La început nu i s-a permis să se atingă de el, ci numai de „tot ce are” (1,12), apoi i s-a dat voie să se atingă chiar de Iov, dar nu să-i ia viața (vezi capitolul 2,6). Ca întreaga omenire, bună sau rea, să fie lăsată pe mâna lui Satana ca să o nimicească ar fi fost de neconceput, pentru că Dumnezeu-Creatorul nu i-ar fi îngăduit.

Satana a făcut să se stârnească „un vânt mare de dincolo de pustie și a izbit în cele patru colțuri ale casei: casa s-a prăbușit peste tineri și au murit” (Iov 1,19). Erau fiii și fiicele lui Iov, adunați pentru o ocazie de bucurie. Cel Rău a produs un vânt puternic, distrugător. Iată ce ne spune în acest sens Spiritul Profetic:

„Satana lucrează și prin elementele naturii ca să-și adune recolta de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii și folosește toată puterea lui ca să controleze stihiile în măsura în care Dumnezeu îngăduie. . . . În timp ce se arată copiilor oamenilor ca un mare medic care poate vindeca toate bolile lor, el va aduce boli și dezastre, până când orașe foarte populate sunt reduse la ruină și devastare. Chiar acum el este la lucru. Prin accidente și calamități pe mare și pe uscat, prin mari conflagrații, prin tornade violente, grindine înspăimântătoare, furtuni, inundații, cicloane, revărsări de ape și cutremure, în orice loc și într-o mie de forme, Satana își exercită puterea. El pustiește recoltele în curs de maturizare și urmările sunt foamete și disperare. El afectează aerul cu o infecție mortală și mii mor de ciumă.” (The Great Controversy/ Tragedia veacurilor, paginile 589-590)

Toate acestea sunt fenomene locale, dar lui nu-i este îngăduit să distrugă lumea întreagă, de pe toată planeta. Când a avut loc potopul, chiar el era înfricoșat: „Satana însuși, care a fost silit să rămână în mijlocul stihiilor dezlănțuite, își temea propria lui

Pag

e72

existență. Lui îi plăcuse să controleze o rasă de oameni atât de puternici și dorea ca ei să trăiască pentru ca să-și practice urâciunile, continuându-și rebeliunea împotriva Cârmuitorului cerului. Acum el a rostit blesteme împotriva lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 99-100)

Potopul nu a venit pe neașteptate. Mai întâi Noe a fost înștiințat de Dumnezeu: „Atunci, Dumnezeu i-a zis lui Noe: ‚Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. Fă-ți o corabie din lemn de gofer (chiparos). . . . Și iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viață; tot ce este pe pământ va pieri. Dar cu tine fac un legământ: să intri în corabie, tu și fii tăi, nevastă-ta și nevestele fiilor tăi împreună cu tine’” (Gen 6,13.14.17.18).

Iar Noe a avut sarcina să avertizeze lumea de venirea potopului. În Geneza 6,3 se spune că „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci și omul nu este decât carne păcătoasă; totuși, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Pe baza acestui verset, se consideră că misiunea lui Noe, atât de a construi corabia cât și de a avertiza lumea, a durat o sută douăzeci de ani. Despre lucrarea lui, Biblia zice: „Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evr 11,7). „. . . dacă n-a cruțat El lumea veche, ci l-a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii . . .” (2 Pet 2,5). Aceste texte ne spun că Noe nu limita credința la sine și la familia sa, ci era un propovăduitor al neprihănirii. El a avertizat generația sa despre venirea potopului, chiar dacă nimeni din afara familiei sale nu a acceptat avertizarea.

„În mijlocul corupției predominante, Metusala, Noe și mulți alții au lucrat ca să mențină cunoștința despre Dumnezeul adevărat și să oprească valul de imoralitate. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a spus planul Său lui Noe printr-un înger sfânt și l-a îndemnat să facă o corabie. În timp ce construia corabia, el urma să predice că Dumnezeu va aduce un potop de apă asupra pământului ca să-i nimicească pe cei răi. Aceia care vor crede solia și se vor pregăti pentru evenimentul acela prin pocăință și reformă, vor găsi iertare și vor fi salvați. Enoh le-a spus în mod repetat copiilor săi ce-i arătase Dumnezeu cu privire la potop, iar Metusala și fiii lui, care au trăit ca să audă predicarea lui Noe, au ajutat la construirea corabiei.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 92)

„Perioada lor de probă era pe cale de a expira. Noe ascultase cu credincioșie de instrucțiunile pe care de primise de la Dumnezeu. Corabia era terminată în orice privință, așa cum fusese îndrumarea Domnului, și era aprovizionată cu hrană pentru oameni și animale. Și acum slujitorul lui Dumnezeu a făcut ultimul lui apel solemn către oameni. Cu o dorință disperată pe care cuvintele nu o pot exprima, el a insistat de ei să caute refugiu atât timp cât mai putea fi găsit. Din nou ei au respins cuvintele lui și și-au ridicat glasurile în glume și batjocuri.” (Ibid., pagina 97)

Pag

e73

V-ați întrebat vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă mulți oameni ar fi luat în seamă avertizarea dată de Noe și s-ar fi pocăit? Dacă, de exemplu, 100.000 de oameni s-ar fi pocăit, unde ar fi încăput toți aceștia? Putem fi absolut siguri că nu ar fi mai avut loc potopul. Pe ce bază spun lucrul acesta? Ținând cont de două cazuri ulterioare:

(01) Sodoma și celelalte cetăți din câmpia Iordanului. Avraam a mijlocit pentru cetățile acelea și a zis către Dumnezeu: „Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni” (Gen 18,32). Răspunsul Domnului a fost: „N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni” (același verset). În „negocierea” lui cu Dumnezeu, Avraam făcuse și alte încercări: dacă sunt 50 de oameni credincioși, 45, 40, 30, 20, și acum 10. Și 10 erau destui.

(02) Ninive. După propovăduirea avertizatoare a profetului Iona, care zisese „încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!” (Iona 3,4), a avut loc o pocăință generală: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut” (versetul 10).

Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să construiască o corabie și i-a dat planul complet: dimensiuni, caturi, ușă, fereastră, materiale – toate acestea erau coduri de construcție de urmat întocmai. Iată detaliile planului: „Fă-ți o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarți în cămăruțe și s-o tencuiești cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coți în lungime, cincizeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime. Să faci corabiei o fereastră sus, lată de un cot; ușa s-o pui în latura corabiei și să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc și altul sus” (Gen 6,14-16).

Cineva a redat dimensiunile corabiei în sistemul metric astfel: 133 metri (lungime) x 22 metri (lățime) x 13,5 metri (înălțime); volumul corabiei era de 39.500 metri cubi, adică echivalentul a 522 de vagoane americane standard de transportat vite, volum suficient ca să cuprindă peste 125.000 de animale de dimensiunile unei oi. Adâncimea de scufundare a corabiei lui Noe cu încărcătura la bord era de 15 coți, exact cât spune Biblia că a fost înălțimea apelor care au acoperit munții la potop. Am citit undeva că dimensiunile corabiei, arătate în Biblie, adică lungimea, lățimea și înălțimea, erau ideale pentru o ambarcațiune sigură; niciun constructor naval nu și-ar fi putut imagina o proporție mai bună.

Un meseriaș olandez credincios a construit o replică a corabiei lui Noe la dimensiuni egale și această replică este expusă pentru ca vizitatorii să vadă că raportul lui Moise este credibil. În Geneza 6,22, citim astfel: „Așa a și făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.” Putem fi siguri că aceasta era credincioșie, era credință, era ascultare. Orice modificare a datelor prescrise de Dumnezeu ar fi pus în primejdie corabia și încărcătura ei. Așa cum Duhul Sfânt le-a dat înțelepciune lui Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda, și lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan, ca să construiască sanctuarul la Sinai (vezi Exodul 35,30.34 și 36,1), tot astfel Dumnezeu le-a dat lui Noe și conlucrătorilor lui înțelepciunea necesară ca să execute cu exactitate proiectul ceresc. Poate că îngerii au inspectat lucrarea în permanență. Și a fost o

Pag

e74

lucrare perfectă! Bine a zis cine a zis că, în timp ce corabia aceea a fost făcută de amatori, Titanicul a fost făcut de profesioniști; primul vas a rezistat celei mai teribile calamități pe care a cunoscut-o planeta, al doilea s-a scufundat la prima călătorie. Plan divin și plan omenesc; călăuzire divină și iscusință exclusiv omenească!

Scopul construirii corabiei era pentru a asigura supraviețuirea lui Noe, a familiei sale și a numeroase animale. Dumnezeu i-a spus lui Noe ce animale să ia în corabie: „Ia cu tine câte șapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască, o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască, și câte șapte perechi, de asemenea, din păsările cerului, câte o parte bărbătească și câte o parte femeiască, pentru ca să le ții vie sămânța pe toată fața pământului” (Gen 7,2.3).

Noe nu a umblat după aceste animale ca să le aducă în corabie, ci au venit ele singure, conduse de îngeri. A fost o impresionantă și miraculoasă paradă a animalelor. Necredincioșii au văzut acest spectacol de necrezut, iar animalele au fost disciplinate, au venit exact atâtea câte stabilise Dumnezeu, nici mai multe, nici mai puține, din fiecare soi numărul precizat și din ambele genuri așa cum trebuia. Iată cum descrie sora White această strângere a animalelor:

„Din nou ei au respins cuvintele lui și și-au ridicat glasurile în glume și batjocuri. Deodată o liniște s-a lăsat asupra mulțimii batjocoritoare. Animale de orice fel, atât cele mai fioroase cât și cele mai blânde, au fost văzute venind de pe munte și din pădure și îndreptându-se în liniște către corabie. Un zgomot ca de vânt subit a fost auzit și iată, păsări se îngrămădeau din toate direcțiile, mulțimea lor întunecând cerul, și în ordine perfectă au venit la corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii au fost neascultători. Conduse de îngeri sfinți, ele ‚au intrat în corabie la Noe, două câte două,’ și animalele curate câte șapte. Lumea a privit uimită, unii cu teamă. Filosofi au fost chemați ca să explice evenimentul unic, dar degeaba. Era un mister pe care ei nu-l puteau pătrunde.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 97-98)

Iată ce ni se spune în Geneza 7,16: „Apoi Domnul a închis ușa după el.” Deci, nu Noe și nici fiii lui nu au închis ușa corabiei, ci Domnul. Și era sigură. Oamenii nu ar fi putut-o forța în niciun fel. Ce a urmat? Se spune în versetul 10: „După cele șapte zile, au venit apele potopului pe pământ.” Unii sunt de părere că cei opt pasageri ai corabiei nu au putut pricepe de ce potopul nu a venit imediat. Nu era deloc așa. Textul spune „după cele șapte zile” (7,10). Nu „șapte zile”, ci „cele șapte zile”, articolul „cele” arătând că zilele acelea mai fuseseră amintite; da, și anume în capitolul 7,4: „Căci, după șapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți.” Acele șapte zile de așteptare nu au fost o surpriză pentru Noe și familia sa, ci au fost precizate de Dumnezeu. Și, totuși, timpul acela a fost o încercare a credinței lor, dacă Dumnezeu va face exact cum a spus, sau nu:

Pag

e75

„Timp de șapte zile după ce Noe și familia sa au intrat în corabie, nu a apărut niciun semn al furtunii viitoare. În această perioadă, credința lor a fost încercată” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 98).

Și ce făcea lumea de afară în acest timp? Sigur că trecerea timpului, fără să cadă un strop de apă, i-a încurajat la rău:

„Era un timp de triumf pentru lumea de afară. Aparenta amânare i-a întărit în credința lor că solia lui Noe era o amăgire și că potopul nu va veni niciodată. În ciuda scenelor solemne la care fuseseră martori – animalele și păsările intrând în corabie și îngerul lui Dumnezeu închizând ușa – , ei tot au continuat glumele și distracția, chiar făcând ironie de aceste manifestări remarcabile ale puterii lui Dumnezeu. S-au adunat cu gloata în jurul corabiei, batjocorindu-i pe cei dinăuntru cu o violență îndrăzneață la care nu se dedaseră până atunci.” (Ibid., paginile 98-99)

Și, totuși, îngerii au apărat corabia: nelegiuiții nu s-au apucat să o distrugă cu securile sau să-i dea foc. Așa cum a apărat-o de apă după aceea, tot așa Dumnezeu a ocrotit-o în zilele de așteptare. Dar potopul a venit și nelegiuiții au fost aduși la tăcere:

„Însă, în ziua a opta, nori negri au acoperit cerul. Au urmat bubuitul tunetelor și lucirea fulgerelor. În curând, stropi mari de ploaie au început să cadă. Lumea nu fusese niciodată martoră la așa ceva și inimile oamenilor au fost lovite de frică. Toți întrebau în taină: ‚S-ar putea ca Noe să fi avut dreptate și lumea să fie sortită distrugerii?’ Cerurile au devenit din ce în ce mai întunecate și ploaia cădea tot mai repede.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 99)

Raportul scris de Moise spune astfel: „Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile” (Gen 7,24), adică încă 5 luni după ce a încetat ploaia, apa a rămas mare, după care „Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ și apele s-au potolit” (Gen 8,1). Apele s-au retras astfel treptat, până când cele opt persoane din corabie și animalele au putut părăsi corabia oprită la Muntele Ararat. Dar ce au găsit ei afară acum, în comparație cu ce lăsaseră înainte de potop? O altă planetă: pustiită, murdară, cu mirosuri urâte. Acolo a condus stricăciunea oamenilor, la ruinarea naturii.

Când vorbim despre potop, nu putem explica toate lucrurile, pentru că rămân, totuși, destule probleme. Au fost luate în corabie exemplare din toate vietățile, adică insecte, fluturi, păianjeni, tot ce nu suportă apa? Apoi, cu atâtea animale într-un mediu închis, cum se făcea aerisirea? Câtă hrană putea găzdui corabia ca să sature toate animalele timp de atâtea luni? De unde au avut apă potabilă? Cu ce s-au hrănit carnivorele? S-au adaptat toate la o dietă vegetariană? Cum se făcea înlăturarea gunoiului de la animale și oameni? Nu avem soluții și nu are rost să ne batem capul. Citim raportul Scripturii, credem, acceptăm, tăcem. Exact ca la raportul creațiunii. Vom sta la rând cu milioanele ca să aflăm de la Noe astfel de date și el va avea multe să ne spună, dacă astfel de lucruri se vor mai discuta.

Pag

e76

Ce a luat Noe în corabie? Avem această prețioasă informație în Spiritul Profetic: „Orice specie de animale pe care le crease Dumnezeu a fost păstrată în corabie. Speciile confuze, pe care Dumnezeu nu le crease, care erau rezultatul amalgamării, au fost distruse de potop” (Spiritual Gifts/Daruri spirituale, volumul 3, pagina 75). Poate că dinosaurii și alți monștri zoologici au apărut printr-o astfel de inginerie genetică și nu au fost salvate de la potop.

E crud Dumnezeu? Absolut deloc! Rețineți, vă rog, următoarele:

- Nu plăcerea lui Dumnezeu, ci răutatea oamenilor a fost cauza potopului.

- Apeluri la pocăință nu au lipsit, Noe și-a făcut pe deplin datoria, dar oamenii au respins orice chemare.

- Dacă ar fi vrut cineva să scape de potop, ar fi putut scăpa, corabia nu a fost făcută numai pentru Noe și pentru familia sa.

- Potopul nu a durat în veci și nu s-a mai repetat, Dumnezeu a garantat nerepetarea lui prin fenomenul curcubeului: „Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice trup și apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură” (Gen 9,14.15).

La data de 26 decembrie 2004, un puternic cutremur din Oceanul Indian a produs un tsunami catastrofal, care a cauzat moartea a 230.000-280.000 de ființe omenești. Cutremurul din Haiti de la 12 ianuarie 2010 a făcut între 100.000 și 300.000 de victime omenești. Foarte multe clădiri au fost avariate sau distruse complet, iar capitala, Port-au-Prince, a fost în mare măsură ruinată. Când au loc astfel de calamități, oamenii întreabă în mod repetat: „Unde a fost Dumnezeu?” Puțini îl învinuiesc pe Satana. Ce răspunsuri se pot da? Iată unele dintre ele:

- Este vorba de un fenomen natural care are loc pe un pământ blestemat de trei ori, și care are explicație fizică și geologică.

- Dumnezeu îi învață pe oameni prin suferință; așa se face că oamenii cu adevărat credincioși nu-L învinuiesc pe Dumnezeu, ci se încred în El, Îl laudă și Îl iubesc și atunci.

- Acestea sunt ocazii de a demonstra dragostea noastră față de aproapele.

- Prin nelegiuirile lor, oamenii își produc astfel de suferințe, care afectează și ființe nevinovate, de pildă copii și animale.

- Așa cum am văzut în citatul din Tragedia veacurilor, Satana poate acționa asupra naturii, producând calamități.

- Există de mii de ani un război universal, care face victime, iar lumea noastră, singura căzută în păcat, este afectată de acest război.

Pag

e77

Putem fi absolut siguri că niciun ateu nu va fi mulțumit cu astfel de explicații. De fapt, decât filosofie, mai bine filantropie: să nu fie niciun copil al lui Dumnezeu care să nu ofere nimic pentru ajutorarea sinistraților când astfel de situații apar. Mulți oameni sunt fără adăpost, dormind pe străzi, prin parcuri. Un reporter l-a întrebat pe un bărbat de vreo 60 de ani, care ședea pe pătura lui și citea Biblia: „Văd că dumneavoastră citiți Biblia; dacă Dumnezeu vă lasă în situația aceasta, de ce o mai faceți?” Răspunsul lui a fost: „Pentru că numai Dumnezeu mă poate ajuta!”

Din nou întrebarea: „Unde a fost Dumnezeu?” Așa l-a întrebat în județul Vâlcea pe un pastor adventist un cetățean care suferise pagube în urma unei furtuni. Pastorul a avut o inspirație fulgerătoare și l-a întrebat: „Domnule, ce loc a ocupat Dumnezeu în viața dumitale pînă acum?” Observați? „Unde a fost Dumnezeu?” în timpul nenorocirii, dar de ce nu se pune întrebarea despre Dumnezeu și până atunci?

Iată ce frumos scrie doctorul Pavel Crișan Junior, domiciliat în Germania, sentimentele care l-au încercat după ce tatăl său, Pavel Crișan, pastor cu multă experiență și conducător remarcabil, murise lovit de o mașină pe o stradă din București la începutul anului 1998: „Duminică, 11 ianuarie 1998, am primit un telefon de la fratele meu: ‚L-au omorât pe tata!’ Atunci a căzut cerul peste mine: ‚De ce, Doamne?!!? Sângele lui pe stradă? Călcat de trecători și mașini și, poate, lins de câinii vagabonzi ai Bucureștiului? Unde ai fost, Doamne, în acel moment? Ce ai făcut?’ Eram la pământ, descumpănit, dezamăgit de Dumnezeul meu. Și, totuși, răspunsul a venit: ‚În acel moment, eram în același loc și făceam același lucru ca acum 2000 de ani, când Fiul Meu a fost omorât și sângele Lui curgea pe pământ, era călcat în picioare de criminalii Lui și lins de câinii Ierusalimului.’ ‚Doamne, ce mare ești! Iartă-mă!’” (Extras din cartea intitulată Pavel Crișan, scrisă de fiul său, Dr. Pavel Crișan, pagina 41)

A trecut paranteza. Acum să ne întoarcem la potop. Au ieșit din corabie exact atâția oameni câți au intrat în ea: „. . . un mic număr de suflete și anume opt” (1 Pet 3,20). Toți ceilalți au murit înecați, multe milioane. Mai târziu, când oamenii trăiau mai puțin, din 70 de urmași ai lui Iacov, care au intrat în Egipt, a ieșit din țara aceea după 215 ani un popor de circa 2 milioane de suflete; dar în 1656 de ani, de la creațiune până la potop, cu vieți lungi și o mare capacitate de procreare? O omenire uriașă a fost înecată de apele nesfârșite.

Vă invit să priviți acum la o altă corabie, cetatea sfântă coborâtă din cer, Ierusalimul cel nou, așa cum este amintită în Apocalipsa 21,1-3 și descrisă în restul capitolului. Ea nu este goală: „Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: ‚Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor’” (versetul 3). „Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!” Câți? Nu opt, mult mai mulți: „După aceea, m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini și strigau cu glas

Pag

e78

tare și ziceau: ‚Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!’” (Apoc 7,9.10)

O mare mulțime mântuită. Sunt aceștia singurii urmași ai lui Adam? Nu, pentru că iată ce ni se spune în alt loc: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui, ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Și ei s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit. Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor. . . . Și moartea și locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc 20,7-10.14).

Nelegiuiții, între care și antediluvienii înecați de potop, vor reveni la viață la a doua înviere; organizați de Satana, ei vor încerca să cucerească Ierusalimul ceresc coborât pe pământ, dar foc va coborî din cer și-i va mistui, adică vor dispărea pentru totdeauna. Nu vor cuceri Ierusalimul. În timp ce sfinții sunt înăuntru, în acea corabie magnifică, cei nepocăiți vor fi afară și vor pieri în potopul de foc, pentru că „pământul cu tot ce este pe el va arde” (2 Pet 3,10); „. . . într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui” (2 Tes 1,8.9). Unde vom fi noi? În cetate, adică în corabie, sau în afara ei?

Prima nimicire a omenirii a avut loc prin apă în anul 1656 de la creațiune încoace. A doua nimicire a omenirii va avea loc prin foc, la o mie de ani după cea de a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos. Amândouă calamități colosale, nimicitoare, pricinuite de răutatea și nepocăința oamenilor, produse fizic de Cel Atotputernic. Între ele, undeva cam la egală distanță, pe un deal din Palestina, Dealul Căpățânii, aproape de vechiul Ierusalim, a fost înfiptă o cruce și pe ea a fost ucis Mântuitorul lumii. Vom primi salvarea urzită acolo ca să fim cu Dumnezeu în veci, sau o vom respinge și vom fi carbonizați și făcuți cenușă amestecată în masa pământului celui nou?

Inspirația spune că, „în zilele lui Noe, filosofii declarau că este imposibil ca lumea să fie distrusă prin apă; tot astfel acum, există oameni de știință care se străduiesc să arate că lumea nu poate fi distrusă prin foc, că lucrul acesta ar fi în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Făcătorul și Controlorul legilor ei, poate folosi lucrările mâinilor Sale ca să slujească scopului Său.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 103)

Nu se vor face niciun fel de concesii și în aceasta constă deosebirea dintre cei salvați în corabia de lemn făcută de Noe pe pământ și cetatea superbă ce va coborî din cer: „Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (Gen 6,9). Dar soția lui? Dar fiii lui? Dar nurorile? Pot fi probleme. Noe a fost salvat împreună cu toată familia; membrii familiei care poate că nu au fost chiar ca el au scăpat

Pag

e79

împreună cu el. Va fi așa și la sfârșit? Hotărât că nu, pentru că iată ce spune Biblia: „‚. . . chiar de ar fi în mijlocul ei (al unei țări) acești trei oameni: Noe, Daniel și Iov, ei nu și-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor’, zice Domnul Dumnezeu . . . ”; „‚. . . și ar fi în mijlocul ei (al țării) Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea’, zice Domnul Dumnezeu, ‚că n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor’” (Ezec 14,14.20).

Corabia cerească are o proiecție vizibilă acum aici pe pământ și anume biserica rămășiței: poftiți în ea pentru a scăpa de furtuna de foc care îi va nimici cândva pe cei răi, care au respins toate soliile harului divin! Primiți chemarea cerescă și fiți fericiți în vecii vecilor! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 18: „Iehova-i din veac”

Cântarea de închidere, 460: „Pe viața Mea de Dumnezeu!”

Pag

e80

POZITIVISMUL ȘI NEGATIVISMUL DECALOGULUI

Termenul Decalog provine din două cuvinte grecești: deca, „zece”, și logoi, „cuvinte”, însemnând împreună „zece cuvinte”. Numele corespunzător din limba ebraică este asseret hadevarim, însemnând „zece cuvinte” sau „zece rostiri”. Este vorba despre Cele Zece Porunci, un set de zece imperative divine pentru locuitorii acestei planete, așa cum le găsim în Exodul 20,2-17 și Deuteronom 5,6-21. Expresia „Cele Zece Porunci” o întâlnim în textele următoare:

- Exodul 34,28: „Și Domnul a scris pe table cuvintele legământului, Cele Zece Porunci.”

- Deuteronom 4,13: „El Și-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziți, Cele Zece Porunci; și le-a scris pe două table de piatră.”

- Deuteronom 10,4: „Domnul a scris pe table ce fusese scris pe cele dintâi, Cele Zece Porunci, care vă fuseseră spuse pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării; și Domnul mi le-a dat.”

Ne-am obișnuit să vedem tablouri pe care sunt scrise Cele Zece Porunci sau numai numerele lor latine, o tablă cu patru porunci și cealaltă cu șase. Am putea gândi că nu știm exact ce a scris Dumnezeu pe o tablă și ce a scris pe cealaltă. Pentru că primele patru porunci, care se referă la datoriile omului față de Dumnezeu, sunt mult mai lungi decât ultimele șase, referitoare la datoriile față de aproapele. Iată numărul de cuvinte din fiecare poruncă, așa cum le avem în Exodul în traducerea Cornilescu: (01) 22; (02) 85; (03) 24; (04) 96; (05) 23; (06) 3; (07) 3; (08) 3; (09) 7; (10) 33. Astfel, primele patru porunci constau din 227 cuvinte, ultimele șase din 72, un total de 299 cuvinte. Primele patru porunci au o întindere de peste 3 ori mai mare decât ultimele șase. Intervine astfel o dificultate, dacă au fost 227 pe o tablă și 72 pe alta, doar să nu fi fost de mărime egală, tablele sau literele.

Nu numai atât, dar în tablouri totul apare pe cele două table pe partea din față și e normal să fie așa, pentru că altfel nu s-ar vedea. Însă altfel le-a scris Dumnezeu: „Tablele erau scrise pe amândouă părțile, pe o parte și pe alta. . . ., scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table” (Exod 32,15.16). Deci erau scrise pe față și pe spate, fiți siguri că în limba ebraică, limbă pe care Moise o cunoștea și în care scria, limbă pe care poporul o vorbea și în care Dumnezeu li S-a adresat cu voce tare de pe Muntele Sinai. Observați? Dumnezeu nu a ținut o liturghie într-o limbă străină, „clasică”, ci i-a vorbit poporului în limba lui.

Dilema disproporției de întindere a textului este însă depășită, învinsă și rezolvată de Inspirație, căreia trebuie să-i cedeze orice analiză și orice raționament la nivelul gândirii omenești: „În sfânta sfintelor am văzut un chivot; pe partea de sus și pe cele laterale era cel mai curat aur. . . . În chivot erau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care a înmugurit, și tablele de piatră care erau strânse ca o carte. Isus le-a deschis și am văzut Cele Zece Porunci scrise pe ele cu degetul lui Dumnezeu. Pe o tablă erau patru și pe

Pag

e81

cealaltă șase. Cele patru de pe prima tablă străluceau mai tare decât celelalte șase. Însă a patra, porunca Sabatului, strălucea mai mult decât toate, pentru că Sabatul a fost pus deoparte ca să fie ținut în onoarea numelui sfânt al lui Dumnezeu. Sfântul Sabat arăta glorios – o aureolă de slavă era împrejurul lui.” (Early Writings/Experiențe și viziuni, paginile 32-33)

Ni se mai spune că „tablele erau lucrarea lui Dumnezeu” (Exod 32,16). Mai mult: „Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe Muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (31,18). Deci erau scrise cu degetul lui Dumnezeu, dar scrise în adâncime, gravate („săpat pe table”, 32,16), iar tablele erau făcute de Dumnezeu. Nu știm din ce material, nu știm cum arătau, erau totuși fragile, pentru că iată ce citim mai departe: „Și, pe când se apropia de tabără, a văzut vițelul și jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (32,19). Moise s-a aprins de mânie și a sfărâmat tablele, dar nu se spune nicăieri că Dumnezeu l-ar fi pedepsit sau măcar l-ar fi mustrat pentru aceasta. L-a pedepsit când s-a mâniat altădată și a lovit stânca la Horeb, rostind cuvinte nejudecate, prin care Dumnezeu a fost dezonorat (vezi Numeri 20,7-13).

Sfărâmarea tablelor, care erau „lucrarea lui Dumnezeu” și pe ele era „scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table”, a fost un gest înspăimântător, care ne pune în uimire. Faptul însă că Dumnezeu nu l-a considerat vinovat pentru lucrul acesta ne spune că El aproba acest gest, care era simbolic: însemna că ei rupseseră legământul încheiat cu Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat mai departe? Au rămas copiii lui Israel fără lege, chivotul făcut după aceea fiind gol? Nu. Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Taie două table de piatră ca cele dintâi și Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi, pe care le-ai sfărâmat” (Exod 34,1). „Ca cele dintâi” poate însemna de aceleași dimensiuni sau chiar din același material, dar nu avem nicio explicație cu privire la acest lucru. Acum tablele nu mai erau „lucrarea lui Dumnezeu” (deși piatra din care le-a tăiat Moise fusese creată de Dumnezeu!); erau lucrarea lui Moise, pentru că el le-a tăiat. Totuși, și de data aceasta scrisul era „scrisul lui Dumnezeu”.

Lucrul acesta este destul de important și de interesant: singura parte din Biblie scrisă de mâna lui Dumnezeu este Decalogul; orice altceva au scris oamenii Săi, inspirați de Duhul Său. Atât de importante sunt Cele Zece Porunci, încât Dumnezeu nu l-a pus pe nimeni, nici chiar pe Moise, să le scrie, ci le-a scris El Însuși. Sigur, este vorba de acel original, noi avem Decalogul pe hârtie, în traducere, nu mai este scrisul lui Dumnezeu, dar textul în ebraică l-a formulat Dumnezeu! Erau tot cuvintele Lui, neschimbate, și după ce au fost transcrise pe papirusuri sau pergamente.

Cornul cel mic din Daniel 7,8-26 s-a amestecat în legea lui Dumnezeu, îndrăznind să facă modificări. Astfel, în versiunea catolică a Decalogului, porunca a doua a fost eliminată, sub pretextul că este o repetare a poruncii întâi, iar ultima a fost împărțită în două, ca să

Pag

e82

se păstreze numărul, cele mai multe fiind mutate cu un număr mai în față. Este o împlinire exactă a prezicerii din versetul 25. Dar apostolul Pavel zice în Romani 7,7: „De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: ‚Să nu poftești!’” Nu vedem aici nicio împărțire a poruncii despre poftă. Nici în Romani 13,9 nu apare vreo astfel de divizare, ci Pavel spune, simplu, „să nu poftești.”

Este foarte ușor de delimitat fiecare dintre Cele Zece Porunci, dacă pornim de la ultima înapoi. În versetul 17 este porunca a zecea, totul despre poftă. În fața ei este porunca despre minciună (16), apoi cea despre furt (15), despre adulter (14), despre ucidere (13). Versetul 12 conține porunca a cincea, complet diferită de cea dinainte și de cea care îi urmează. De la versetul 8 la versetul 11 avem porunca a patra, cea despre Sabat, cea mai lungă (96 de cuvinte). Porunca a treia o avem în versetul 7 și este distinctă de cele învecinate. Nu poate fi nicio îndoială că au fost identificate în mod corect poruncile 3-10.

S-ar părea că mai greu este de făcut lucrul acesta la primele două porunci, din versetele 2-6, dar nu este chiar așa. Prima cere practicarea monoteismului, iar a doua vorbește în întregime despre închinare, trăsătură absentă în prima. Astfel, în versetul 4 se interzice confecționarea de chipuri de orice fel cu scopul închinării la ele, precizare care se face în versetul 5. Apoi, în versetele 5 și 6 se arată de ce cere Dumnezeu acest lucru și care sunt consecințele călcării acestei porunci.

Despre pedeapsa pentru călcarea de lege se vorbește atât la porunca a doua (versetul 5: „pedepsesc nelegiuirea”), cât și la porunca a treia (versetul 7: „. . . căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert numele Lui”).

Versetul 1 din Exodul 20 este doar o introducere, formulată de Moise: „Atunci, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis: . . .”. În continuare, de la versetul 2 la versetul 17, sunt redate exact cuvintele lui Dumnezeu – aici nu mai era inspirație, verbală sau altfel, era glasul lui Dumnezeu, era degetul lui Dumnezeu. În versetul 2, Autorul divin zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Este oare aici o dovadă că Cele Zece Porunci au fost date numai pentru Israel, din moment ce Domnul Se referă la scoaterea din Egipt? Absolut deloc, pentru că toți oamenii mântuiți sunt scoși din Egiptul păcatului, așa cum se spune în Apocalipsa 7,13.14: „Și unul dintre bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: ‚Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?’ ‚Doamne’, i-am răspuns eu, ‚tu știi.’ Și el mi-a zis: ‚Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.’” „Aceștia vin din necazul cel mare.” Nu din sclavie (a păcatului)? Nu din Egiptul păgânismului?

Iată însă două texte, pe lângă altele, care arată intenția lui Dumnezeu ca Decalogul să fie codul moral pentru întreaga omenire:

Pag

e83

- Leviticul 18,5: „Să păziți legile și poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!” „Omul!” „Va trăi prin ele!” Astfel, orice om este inclus, iar în aceste porunci este viață. - Ezechiel 20,11: „Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele.” Din nou „omul”; din nou „ca să trăiască prin ele”.

Nu numai atât, dar conținutul, esența și spiritul Celor Zece Porunci le fac universale, valabile și obligatorii pentru toate ființele omenești. „Să nu ucizi”: nu este aceasta o poruncă pentru toată lumea? Ce importanță are aici naționalitatea? Sau „să nu furi”, „să nu preacurvești”, „să nu iei în deșert numele Domnului” etc.? E destul să dovedim că una este universală și obligatorie, pentru ca toate zece să aibă același caracter. Fiți siguri că omenirea s-ar anihila fără ele, de aceea nu există legislație omenească, până și ateistă, în care să nu fie nimic din Cele Zece Porunci! Omul trăiește prin poruncile Domnului! Și atunci, ce este refuzul de a le accepta și practica decât sinucidere?

Vorbim în predica aceasta despre „pozitivismul și negativismul Decalogului”. Singura dintre aceste porunci care este formulată în întregime în mod pozitiv este porunca a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exod 20,12). Și este „cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință” (Efes 6,2). Observați? Nu se folosește nicăieri în această frază cuvântul „nu” sau altă negație. În toate celelalte, negația este prezentă:

(01) „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (versetul 3). (02) „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor . . .” (versetul 4); „să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (versetul 5). (03) „Să nu iei în deșert numele Domnului, Dumnezeului tău”, „Domnul nu va lăsa nepedepsit . . .” (versetul 7). (04) „. . . să nu faci nici o lucrare în ea: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta” (versetul 10). (05) Zero negații. (06) „Să nu ucizi” (versetul 13). (07) „Să nu preacurvești” (versetul 14). (08) „Să nu furi” (versetul 15). (09) „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (versetul 16). (10) „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (versetul 17).

Observăm că în cele nouă porunci care au formă negativă apar două negații: nu (de 13 ori, dintre care de 12 ori sunt interziceri pentru om și o dată este vorba de Dumnezeu) și nici (de 14 ori) – un total de 27 de negații în întregul Decalog.

Pag

e84

Am văzut că porunca a cincea nu conține nicio negație. Prima poruncă este parțial pozitivă și parțial negativă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (pozitivă). „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (negativă). Porunca a doua începe în formă negativă: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.” Restul poruncii (versetele 5 și 6) apare în formă gramaticală pozitivă, chiar când este vorba despre pedepsire, urmată de îndurare.

Porunca a patra începe cu o parte pozitivă: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău.” Urmează o lungă parte negativă: „. . . să nu faci nicio lucrare în ea . . .” (și restul versetului 10). Apoi justificarea din versetul 11, care este în întregime pozitivă: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.” Poruncile 6-10 au în întregime formă negativă.

Vă veți întreba poate: ce rost are studiul acesta? Pentru ce accentuăm partea negativă a poruncilor? Întrebarea este bună și am așteptat-o. Criticii Celor Zece Porunci obiectează: sunt prea negative! Dar nu numai ei, ci și mulți pretinși creștini spun lucrul acesta. Alții, pentru a combate aceste obiecțiuni, fac încercări disperate ca să demonstreze că Decalogul este pozitiv. Este, dar nu în întregime, ați văzut din analiza amănunțită pe care am făcut-o. Nici forma de viitor din limba ebraică „tu nu vei” nu elimină caracterul imperativ negativ.

De fapt, ce e rău în formulările negative? Legea circulației este plină de ele, indicatoarele rutiere sunt în mare măsură negative. Legile omenești identifică rele pe care indivizii le pot face și de aceea le interzic. La analiza sângelui, la radiografii și la alte teste medicale, ne bucurăm de rezultatele negative și ne sperie cele pozitive. Adică „da” înseamnă: „este cancer”, „există agenți patogeni”, „este contaminare”. Cineva se bucura de latura negativă a Celor Zece Porunci, văzând în ea ceva de apreciat. El zicea: „Să presupunem că fiul dumitale are o bicicletă și îi spui așa: ‚Să nu o lași în fața ușii!’ Ce înseamnă aceasta? Că poate să o lase în oricare alt loc, da nu în fața ușii. Dacă însă îi spui: ‚Să o parchezi în fața ușii!’, aceasta înseamnă că numai acolo poate să o facă, oricare alt loc fiind interzis.”

Când Dumnezeu interzice în Cele Zece Porunci anumite lucruri, înseamnă că numai acelea sunt oprite, toate celelalte fiind permise. Ca și în Grădina Eden: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Gen 2,16.17). Ceea ce însemna, pur și simplu: să nu mănânci din pomul cunoștinței binelui și răului, dar poți mânca din oricare altul. Interzicere la pomul acela, libertate deplină la toți ceilalți; o largă permisiune și o infimă restricție.

Pag

e85

În veșnicia trecută, toate ființele raționale întrețineau o relație de iubire față de Creatorul lor și de iubire între ele. În însăși ființa lor era imprimat acest principiu al iubirii, care se manifesta în toate sferele existenței lor. Nu era nevoie de niciun fel de precizări pe articole, pentru ca ei să știe ce este bine și ce este rău. Dar omul păcătos are nevoie de astfel de precizări, făcute chiar de Dumnezeu, pentru a ști exact ce are de făcut și pentru a fi evitate răstălmăcirile. Ideea iubirii este minunată, dar păcătosul are nevoie de îndrumări divine în legătură cu practicarea ei.

Iată ce zice Spiritul Profetic în legătură cu universalitatea și vitalitatea legii divine: „Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor inteligente depinde de acordul lor desăvârșit cu marile ei principii de dreptate. Dumnezeu dorește de la toate creaturile Sale serviciul iubirii – serviciu care izvorăște din aprecierea caracterului Său. El nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată; și tuturor El le oferă libertate de voință, pentru ca să-I aducă un serviciu voluntar.” (Patriarchs and Prophets/ Patriarhi și profeți, pagina 34)

Iacov a numit legea morală „legea slobozeniei”: „Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei” (Iac 2,12), iar în versetele 8-11 el arată că se referă la Cele Zece Porunci. Frumos? În legea lui Dumnezeu să vedem numai libertate: suntem liberi dacă o respectăm, suntem robi ai păcatului, eventual osândiți de autorități la amendă, închisoare sau moarte, dacă o călcăm. Iacov s-a exprimat și în altă parte așa: „Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care este legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (1,25).

Trebuie să vedem și să gustăm libertate atât în formele negative ale Decalogului, cât și în cele pozitive. Sunt părți negative în formă, dar pozitive în spirit și efect. De altfel, Dumnezeu nu ne-a dat poruncile Sale, lăsându-ne apoi să ne descurcăm cum vom putea, ci în chiar esența lor trebuie citită puterea Sa înnobilatoare. A zis Mântuitorul: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat 5,48). Ceea ce nu înseamnă: „Vedeți piscul acela? Urcați-vă acolo cum puteți!” Dimpotrivă, să vedem în acest verset o măreață încurajare: „Vedeți piscul acela? Acolo vreau Eu să vă duc?”

Hristos a zis: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). Apostolul Ioan face această precizare remarcabilă: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3). „Omul care încearcă să țină poruncile lui Dumnezeu doar dintr-un simțământ al obligației – pentru că i se cere să facă așa – nu va intra niciodată în bucuria ascultării. El nu ascultă. Când cerințele lui Dumnezeu sunt socotite o povară pentru că ele contravin inclinației omenești, putem ști că viața nu este o viață creștină. Adevărata ascultare este acțiunea unui principiu interior. Izvorăște din iubirea pentru neprihănire, iubirea pentru legea lui Dumnezeu.” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 97)

Pag

e86

Și de ce zice Ioan că „poruncile Lui nu sunt grele”? Pentru că în dorința de a asculta de ele omul nu este lăsat singur. Poruncile divine nu sunt impuneri brutale, ci sunt direcții date de un Tată iubitor: „În fiecare poruncă sau cerință pe care o dă Dumnezeu este o făgăduință, absolut pozitivă, care stă la baza poruncii. Dumnezeu a luat măsuri ca noi să devenim asemenea Lui și El va înfăptui aceasta pentru toți cei ce nu opun o voință perversă, făcând astfel zadarnic harul Său” (Thoughts from the Mount of Blessing/ Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pagina 76).

Iată ce încurajatoare gânduri găsim în acest paragraf din Spiritul Profetic: „Orice ascultare adevărată vine din inimă. Era o lucrare a inimii în cazul lui Hristos. Și, dacă suntem de acord, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și țelurile noastre, va contopi astfel inimile și mințile noastre în conformitate cu voința Lui, încât, ascultându-L pe El, vom da curs propriilor noastre impulsuri. Voința, rafinată și sfințită, își va găsi plăcerea supremă în efectuarea serviciului Său. Când Îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum este privilegiul nostru de a-L cunoaște, viața noastră va fi o viață de continuă ascultare. Printr-o apreciere a caracterului lui Hristos, prin comuniune cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi detestabil.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 668)

A spus-o Dumnezeu și în legământul Său cel nou: „Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile: voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (Evr 8,10). Același puternic, sfânt și iubitor Dumnezeu, care a scris Cele Zece Porunci pe două table de piatră cândva, este gata să le scrie în mintea și în inima noastră. Ce e greu? Ce e descurajator?

Autorul Psalmului 119 a înălțat poruncile divine în foarte multe feluri, referindu-se la ele aproape în fiecare verset sub diferite forme. Atât de mult iubea el legea lui Dumnezeu, încât i-a venit greu să se oprească din aprecierea ei. Iată câteva versete care ilustrează lucrul acesta:

- Versetul 15: „Mă gândesc adânc la poruncile Tale și cărările Tale le am sub ochi.”

- Versetul 18: „Deschide-mi ochi, ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale!”

- Versetul 20: „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale.”

- Versetul 32: „Alerg pe calea poruncilor Tale, căci îmi scoți inima la larg.”

- Versetul 44: „Voi păzi legea Ta necurmat, totdeauna și pe vecie.”

- Versetul 47: „Mă desfătez în poruncile Tale, căci le iubesc.”

- Versetul 72: „Mai mult prețuiește pentru mine legea gurii Tale, decât o mie de lucruri de aur și de argint.”

- Versetul 92: „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aș fi pierit în ticăloșia mea.”

Pag

e87

- Versetul 97: „Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.”

- Versetul 127: „De aceea, eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.”

- Versetul 131: „Deschid gura și oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.”

- Versetul 142: „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și legea Ta este adevărul.”

Decalogul este un tot unitar și la fel de important de la început până la sfârșit, pentru că este expresia caracterului lui Dumnezeu. Nicio poruncă nu poate fi ridicată mai pe sus decât alta, iar călcarea uneia înseamnă călcarea tuturor, așa cum zice Iacov în capitolul 2,10.11 al cărții sale. Dar o mențiune trebuie făcută: porunca a patra, care este porunca Sabatului, funcționează ca semn sau sigiliu al lui Dumnezeu, în ea figurând numele Său (Domnul), autoritatea Sa (Creator), teritoriul autorității Sale (cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele), ca în formula: Lincoln, președinte al Statelor Unite ale Americii (sigiliu guvernamental).

Iată ce ni se spune în Noul Testament despre poruncile divine:

- Afirmația Mântuitorului: „Să nu credeți că am venit să stric legea sau proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Mat 5,17.18).

- Din nou Mântuitorul: „Atunci s-a apropiat de Isus un om și I-a zis: ‚Învățătorule, ce bine să fac, ca să am viața veșnică?’ El i-a răspuns: ‚De ce Mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar, dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.’ ‚Care?’, I-a zis el. Și Isus i-a răspuns: ‚Să nu ucizi, să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci o mărturisire mincinoasă, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta’ și ‚să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’” (Mat 19,16-19). Observați că Isus nu a amintit niciuna dintre primele patru porunci, ci pe acelea referitoare la dragostea de aproapele, unde era el deficitar. Miezul răspunsului Domnului, valabil pentru toți oamenii, este: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (versetul 17). Cele Zece Porunci.

- Declarațiile apostolului Pavel: „Deci, ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: ‚Să nu poftești!’” (Rom 7,7). Observați, Pavel a citat porunca a zecea din Decalog ca dovadă că fără lege nu poate fi cunoscut păcatul. Dar el a spus acest lucru și mai clar: „. . . pentru că legea aduce mânie și, unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (4,15). Apoi el caracterizează legea și poruncile ei: „Așa că legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (7,12). „Știm, în adevăr că legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” (versetul 14). Cât privește eternitatea legii, el a zis așa: „Deci, prin credință desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea” (3,31).

Pag

e88

- Poruncile morale sunt amintite în mod repetat în cartea Apocalipsa: Biserica zilelor din urmă este numită „rămășița” sau „sfinții”. Iată textele care spun acest lucru și atitudinea acestor credincioși față de Cele Zece Porunci: „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos” (12,17). „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (14,12). În ultimele două capitole se arată că în afara cetății sfinte cerești vor fi călcătorii poruncilor lui Dumnezeu, aruncați în iazul de foc care este moartea a doua. „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua” (21,8). „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună!” (22,15) Aici sunt menționate în mod explicit poruncile: a șasea (ucigași), a șaptea (curvari), a doua (închinătorii la idoli), a noua (toți mincinoșii). Implicit mai sunt prezente aceleași porunci sau altele: porunca întâi (vrăjitori – aceștia lucrează cu Satana, deci cu dumnezeul veacului acestuia, potrivit cu 2 Corinteni 4,4, având alt dumnezeu decât pe Cel viu și Creator), porunca a șaptea, la care se face aluzie prin expresiile „scârboși”, „câini”. „Fricoșii” și „necredincioșii” sunt cei lași și tăgăduitori de Dumnezeu; porunca întâi și porunca a treia sunt călcate în felul acesta.

Inspirația ne-a lăsat declarații extrem de prețioase cu privire la imuabilitatea legii lui Dumnezeu și armonia ei cu evanghelia. Iată câteva astfel de citate: - „Legea lui Dumnezeu, prin însăși natura ei, este neschimbătoare. Este o descoperire a voinței și a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire și legea Lui este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de om. ‚Dragostea este împlinirea legii’ (Romani 13,10). Caracterul lui Dumnezeu este dreptate și adevăr; așa este natura legii Sale.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 467) - „Legea și evanghelia sunt în armonie perfectă. Fiecare o înalță pe cealaltă. În toată măreția ei, legea se adresează conștiinței, făcând ca păcătosul să-și simtă nevoia de Hristos ca jertfă pentru păcat. Evanghelia recunoaște puterea și imuabilitatea legii. ‚Păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege’, declară Pavel. Simțământul păcatului trezit de lege îl conduce pe păcătos la Mântuitorul. În nevoia lui omul poate prezenta puternicele argumente furnizate de crucea de pe Golgota. El poate cere neprihănirea lui Hristos, pentru că îi este oferită oricărui păcătos care se căiește.” (Review and Herald din 22 aprilie 1902, citat în Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 6, pagina 1096)

Pag

e89

- „Lucrarea convertirii și a sfințirii este să-i împace pe oameni cu Dumnezeu, aducându-i în acord cu principiile legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în armonie desăvârșită cu natura și cu legea lui Dumnezeu; principiile neprihănirii erau scrise în inima sa. Însă păcatul l-a înstrăinat de Făcătorul lui. El nu mai reflecta chipul divin. Inima lui era în război cu principiile legii lui Dumnezeu. ‚Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună’ (Romani 8,7). Însă ‚așa a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu’, pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în armonie cu Făcătorul său. Inima lui trebuie să fie înnoită prin har divin; el trebuie să aibă o viață nouă de sus. Această schimbare este nașterea din nou, fără care, zice Isus, ‚el nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu.’” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 467) - „Nimeni nu poate să prezinte în mod corect legea lui Dumnezeu fără evanghelie sau evanghelia fără lege. Legea este evanghelia întruchipată și evanghelia este legea desfășurată. Legea este rădăcina, evanghelia este floarea parfumată și rodul pe care îl aduce” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 128).

În Cele Zece Porunci, Dumnezeu Și-a exprimat voința cu privire la oameni. A arătat ce Îi place Lui și ce nu-I place. În legea divină există dragoste și există ură, acest antagonism fiind esența Decalogului: dragoste față de bine, ură față de rău, dragoste față de Dumnezeu, ură față de tot ce I se opune lui Dumnezeu. Dumnezeu iubește și urăște, pentru că adevărata iubire nu este autentică dacă nu este în același timp ură. Iată-L pe Dumnezeu exprimându-Și ura: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele Nicolaiților, pe care și Eu le urăsc” (Apoc 2,6). Înțeleptul face această precizare: „Șase lucruri urăște Domnul și chiar șapte Îi sunt urâte: ochii trufași, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni, și cel ce stârnește certuri între frați” (Prov 6,16-19).

Psalmistul ne face această uimitoare invitație: „Urâți răul, cei ce iubiți pe Domnul!” (Ps 97,10). Nu există iubire adevărată față de Dumnezeu, fără a urî răul, fără a urî tot ce urăște El. De aceea am zis că în Decalog sunt prezente aceste două principii antagoniste – iubirea și ura, iubirea față de tot ce este bine, de ce spune și cere Dumnezeu, ura față de tot ce se opune legii Sale și planurilor Sale pentru binele omului. Despre cei cu adevărat convertiți, Inspirația zice: „Ei nu se vor mai potrivi cu poftele dinainte, ci prin credința în Fiul lui Dumnezeu vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui și se vor curăți după cum El este curat. Lucrurile pe care le urau cândva acum le iubesc și lucrurile pe care le iubeau cândva acum le urăsc” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 58).

Mântuitorul a zis că „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Mat 6,24). De ce această imposibilitate? „Căci sau îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și-l va

Pag

e90

nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (același verset). Singura posibilitate logică și cinstită este de a-i spune unui stăpân DA și celuilalt NU; orice altceva este duplicitate. Iacob, fratele Domnului, a expus acest antagonism în felul următor: „Supuneți-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă Diavolului și el va fugi de la voi” (Iac 4,7).

DA și NU sunt categorii universale ale gândirii, vorbirii și comportamentului; totul se mișcă între acești doi poli. DA și NU sunt nu doar niște cuvinte monosilabice, ci ele te angajează total, într-un sens sau altul. Nu poți vorbi numai cu DA, prin urmare nu-l poți evita cu desăvârșire pe acest NU. Așa a zis Domnul Isus Hristos: „Felul vostru de vorbire să fie ‚da, da’ și ‚nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte vine de la Cel Rău” (Mat 5,37).

Se spunea cândva că în diplomație când zici DA înseamnă PROBABIL, când zici PROBABIL înseamnă NU, iar când zici NU nu mai ești diplomat. O astfel de vorbire și o astfel de atitudine trebuie să fie cu totul străine copiilor lui Dumnezeu, care sunt invitați să-L urmeze pe Cel ce S-a numit pe Sine „Adevărul” (Ioan 14,6), care a zis „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” (8,32). Este atât de dureros când un DA nu înseamnă de fapt DA, iar NU, la fel, nu înseamnă NU. Toți cei botezați în întreitul nume divin au rostit un hotărât DA la fiecare dintre întrebările de doctrină, convingere și angajare spirituală. Este regretabil și dureros că în multe cazuri DA ajunge să fie NU și NU ajunge să fie DA!

Orice DA este în mod implicit un NU față de lucrurile opuse. Când iudeii l-au ales pe împăratul roman drept împărat al lor, zicând în fața lui Pilat „noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!” (Ioan 19,15), ei L-au respins în mod automat pe Hristos ca Împărat. Au zis DA către împăratul păgân și NU către Dumnezeul națiunii lor. Și au avut ce au ales, cu toate consecințele nenorocite care s-au arătat de-a lungul veacurilor.

Credincioșii adevărați nu se vor juca niciodată cu focul când este vorba de poruncile lui Dumnezeu. Ei vor ști exact diferența dintre DA și NU, așa cum a știut-o Iosif când a fost vorba despre călcarea poruncii a șaptea: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnzeu?” (Gen 39,9). La fel cei trei tineri iudei în Valea Dura, când a fost vorba despre călcarea poruncii a doua: „Șadrac, Meșac și Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadnețar: ‚Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar dacă nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălțat!’” (Dan 3,16-18)

Iată-i pe Recabiți, urmașii lui Ionadab, fiul lui Recab: „Noi nu bem vin! Căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: ‚Să nu beți niciodată vin, nici voi, nici fiii voștri’” (Ier 35,6).

Pag

e91

Dar cel mai bun exemplu este acela al Mântuitorului, care i S-a împotrivit Diavolului în pustie, opunându-i de trei ori cuvintele Scripturii (vezi Matei 4,1-11). Ceea ce însemna un întreit și răsunător NU.

Să urmeze exemplul nostru de credincioșie și fermitate, osândind „lucrările neroditoare ale întunericului” (Efes 5,11) și „cercetând ce este plăcut înaintea Domnului” (versetul 10)! Să zicem acum și mereu un NU hotărât răului, păcatului, vrăjmașului lui Dumnezeu și al nostru, și să zicem un DA răsunător și total Cerului, Creatorului nostru, ca să fim cu El în vecii vecilor! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 2: „Plecați-vă lui Dumnezeu!”

Cântarea de închidere, 260: „Plăcută-i, Doamne, Legea Ta!”

Pag

e92

„A FĂCUT CE ESTE BINE”, „A FĂCUT CE ESTE RĂU”

Părintele credincioșilor a fost binecuvântat din plin pentru totala sa ascultare față de poruncile Domnului. Mai întâi a fost chemarea la peregrinaj spre o țară necunoscută. O primă mișcare a făcut tatăl său Terah, probabil sătul de compromisurile pe care i le cerea rămânerea între rudele idolatre. A zis Iosua: „Părinții voștri, Terah, tatăl lui Avraam și tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat) și slujeau altor dumnezei” (Ios 24,2). Da, regretabil, Terah era printre închinătorii la idoli, dar nu fiul său Avraam. Totuși, Terah a întreprins o acțiune care facilita viitoarea angajare a lui Avraam de partea Domnului: „Terah l-a luat pe fiul său Avram și pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, și pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieșit împreună din Ur din Haldea, ca să meargă în țara Canaan. Au venit până la Haran și s-au așezat acolo” (Gen 11,31).

Un prim pas: părăsirea locului natal Ur din Haldea și migrație spre Canaan, dar s-au oprit într-un loc devenit Haran. Acolo a murit Terah: „Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani și Terah a murit în Haran” (versetul 32). Ștefan recita istoria în fața Sinedriului la judecarea sa: „Fraților și părinților, ascultați! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se așeze în Haran. Și i-a zis: ‚Ieși din țara ta și din familia ta și du-te în țara pe care ți-o voi arăta.’ El a ieșit atunci din țara haldeilor și s-a așezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în țara aceasta, în care locuiți voi acum” (Fapte 7,2-4), adică în Canaan.

Dumnezeu nu a intenționat să-l lase pe Avraam în Haran, unde se oprise tatăl său Terah și unde murise. Iată ce ni se spune în Geneza 12,1.4: „Domnul îi zisese lui Avram: ‚Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. . . .’ Avram a plecat, cum îi spusese Domnul și a plecat și Lot împreună cu el. Avram avea șaptezeci și cinci de ani când a ieșit din Haran.” Se pare că au fost două chemări, însoțite de două ieșiri:

(01) Din Ur din Haldea: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚. . . Eu l-am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului și l-am purtat prin toată țara Canaanului; i-am înmulțit sămânța și i-am dat pe Isaac’” (Ios 24,2.3).

(02) Din Haran: „El a ieșit atunci din țara haldeilor și s-a așezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în țara aceasta, în care locuiți voi acum” (Fapte 7,4).

Iosua a combinat aceste două plecări în una: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚. . . Eu l-am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a râului și l-am purtat prin toată țara Canaanului’” (Ios 24,2.3). Ur nu era locul unde trebuia să rămână Avraam, dar nici Haran; Dumnezeu l-a chemat ca să moștenească țara Canaanului, chiar dacă nu i-a spus de la început destinația: „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat, fără să știe

Pag

e93

unde se duce” (Evr 11,8). Prin credință, Avraam a ascultat. Fără ascultare, credința nu este credință, ci o amăgire.

Credința ascultătoare a lui Avraam a fost apreciată, prețuită și răsplătită de Dumnezeu. Iată făgăduințe prețioase pe care i le-a făcut:

- „Voi face din tine un neam mare” (Gen 12,2). - „. . . te voi binecuvânta” (același verset). - „. . . îți voi face un nume mare” (același verset). - „. . . vei fi o binecuvântare” (același verset). - „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (22,18).

- „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (15,1). - „Și, după ce l-a dus afară, i-a zis: ‚Uită-te spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri.’ Și i-a zis: ‚Așa va fi sămânța ta’” (versetul 5). - „Sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei” (22,17).

- „Dumnezeu i-a zis lui Avraam: ‚Să n-o mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai, ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta și ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea’” (17,15.16).

Împărați de noroade provenind din Avraam și Sara. Când se referea la acești „împărați de noroade”, Dumnezeu nu arăta voința Sa, planul Său, ci spunea viitorul. Așa vor face oamenii: „Domnul prezisese, prin profeții Săi, că Israel va fi guvernat de un împărat; dar de aici nu urmează că această formă de guvernământ era cea mai bună pentru ei sau conformă cu voința Lui. El a permis ca oamenii să-și facă propria lor alegere, pentru că ei au refuzat să fie conduși de sfatul Său. Osea declară că Dumnezeu le-a dat un împărat în mânia Lui (Osea 13,11).” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 605)

Iată împrejurarea când această prezicere s-a împlinit: „Toți bătrânii lui Israel s-au strâns și au venit la Samuel la Rama. Ei au zis: ‚Iată că tu ești bătrân și copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile’” (1 Sam 8,4.5). Împărat, ca la toate neamurile? Care a fost reacția profetului? „Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: ‚Dă-ne un împărat ca să ne judece.’ Și Samuel s-a rugat Domnului” (versetul 6). Care a fost răspunsul Domnului? Iată-l: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ți va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat întotdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit și au slujit altor dumnezei. Ascultă-le glasul deci, dar înștiințează-i și fă-le cunoscut dreptul împăratului care va domni peste ei” (versetele 7 și 8).

În continuare, Samuel le-a arătat bătrânilor lui Israel ce pretenții va ridica împăratul și cum va exploata poporul pentru realizarea intereselor lui: pe fiii și fiicele lor îi va folosi la muncă și pentru oștire, pe fete le va pune să-i facă mâncare, va lua de la ei cele mai bune câmpii, vii și măslini, va lua zeciuială pentru susținerea administrației lui (vezi 1

Pag

e94

Samuel 8,11-17). Și a făcut această prezicere: „Și atunci veți striga împotriva împăratului vostru pe care-l veți alege, dar Domnul nu vă va asculta” (versetul 18).

S-au lăsat israeliții convinși? Nu, ci iată ce ni se spune: „Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel: ‚Nu!’, au zis ei, ‚ci să fie un împărat peste noi, ca să fim și noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră și ne va cârmui în războaiele noastre’” (versetele 19 și 20). Dumnezeu i-a cerut lui Samuel să le asculte glasul, pentru că erau porniți cu îndârjire în direcția aceea. Cerând un împărat, ei Îl lepădau pe Dumnezeu, pentru că națiunea aleasă era guvernată prin teocrație, Dumnezeu fiind Împăratul lor. Totuși, concesia făcută de Dumnezeu nu a fost totală, ci El Și-a rezervat dreptul de a-l numi pe împărat: așa a făcut cu Saul, așa a făcut cu David, apoi cu Solomon și dinastia și-a urmat cursul.

Ați văzut de ce Dumnezeu nu dorea ca ei să fie ca toate neamurile, de ce nu era bine pentru ei să aibă un împărat. Iată ce explicații ne dă comentariul următor cu privire la această cerință a poporului: „Dumnezeu spusese prin Moise că va veni timpul când poporul va cere un împărat ‚ca toate neamurile’ (Deut 17,14). Poate că bătrânii citau în fond acest text ca scuză pentru cererea lor. În mod evident, planul lui Dumnezeu era ca Israel să fie deosebit de neamurile înconjurătoare și, de-a lungul veacurilor de la Exod, El îi ocrotise și îi îndrumase în mod corespunzător prin judecători. Dacă ei ar fi acceptat planul lui Dumnezeu pentru ei, le-a spus Moise, neamurile, văzându-i, ar fi zis: ‚Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!’ (Deut 4,6). Bazându-se pe diplomația de care orientalii erau capabili, ei, acum, în opoziție cu voința lui Dumnezeu și fără a căuta sfatul Lui, au făcut cunoscută decizia lor mioapă.” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 2, pagina 485)

Cine a fost primul împărat al națiunii alese? Veți zice că Saul și așa este, dar a existat un precedent, deși exprimarea din textul la care mă refer este mai mult poetică: „Moise ne-a dat legea, moștenirea adunării lui Iacov. El era împărat în Israel, când se adunau căpeteniile poporului și semințiile lui Israel” (Deut 33,5). Moise era împărat? În ce sens? Iată o explicație: „În timpul vieții sale, Moise a fost profet, preot, împărat, judecător și legiuitor în Israel. Putem fi siguri că, într-un sens restrâns, nimeni în afară de Iehova nu era împăratul lor (vezi Exodul 15,18; Psalmul 47,6.7)” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 1, pagina 1073). Înțelesul este că Moise valora atât: el era pentru Israel tot ce le trebuia, el ținea loc de împărat, de fapt instrumentul prin care Cerescul Împărat lucra.

A existat un împărat local înainte de introducerea propriu-zisă a monarhiei în Israel și anume Abimelec, fiul lui Ghedeon dintr-o țiitoare care locuia în Sihem. Acesta a uneltit împreună cu rudele mamei lui împotriva familiei lui Ghedeon: „Spuneți, vă rog, în auzul tuturor locuitorilor din Sihem: ‚Este mai bine pentru voi ca șaptezeci de oameni, toți fii ai lui Ierubaal, să stăpânească peste voi, sau un singur om să stăpânească peste voi?’ Și aduceți-vă aminte că eu sunt os din oasele voastre și carne din carnea voastră” (Jud 9,2). În continuare Abimelec s-a dus la Ofra și i-a ucis pe toți fiii lui Ghedeon, „șaptezeci de

Pag

e95

oameni, pe aceeași piatră. N-a scăpat decât Iotam, cel mai tânăr fiu al lui Ierubaal, căci se ascunsese” (versetul 5). Nimeni nu l-a tras la răspundere pentru această crimă monstruoasă, ci, dimpotrivă: „Toți locuitorii din Sihem și toată casa lui Milo s-au strâns laolaltă și au venit de l-au făcut împărat pe Abimelec, lângă stejarul sădit în Sihem” (versetul 6).

După o serie de intrigi și conflicte, Abimelec a fost ucis așa cum ni se spune: „Abimelec a ajuns până la turn (turnul Tebețului), l-a bătut și s-a apropiat de ușa turnului ca să-i pună foc. Atunci o femeie a aruncat o piatră de râșniță pe capul lui Abimelec și i-a sfărâmat țeasta capului. Îndată el l-a chemat pe tânărul care-i purta armele și i-a zis: ‚Scoate-ți sabia și omoară-mă, ca să nu se zică de mine: ‚L-a omorât o femeie.’ Tânărul l-a străpuns cu sabia și a murit” (versetele 52-54). Dar modul în care a murit Abimelec nu a rămas un secret, ci s-a înregistrat ca fapt istoric. Când Ioab era în luptă cu amoniții și a aranjat uciderea lui Urie din porunca împăratului, „Ioab a trimis un sol să-i istorisească lui David tot ce se petrecuse în luptă. Și i-a dat solului următoarea poruncă: ‚Când vei isprăvi de istorisit împăratului toate amănuntele luptei, poate că se va mânia și va zice: ‚Pentru ce v-ați apropiat de cetate să luptați împotriva ei? Nu știați că se aruncă săgeți din vârful zidului? Cine l-a omorât pe Abimelec, fiul lui Ierubeșet? Nu o femeie, care a aruncat peste el din vârful zidului o piatră de moară și n-a murit el la Tebeț? Pentru ce v-ați apropiat de zid?’ Atunci să-i spui: ‚A murit și robul tău Urie Hetitul’” (2 Sam 11,18-21).

Primul împărat propriu-zis al lui Israel a fost Saul, fiul lui Chis din Ghibea lui Beniamin. Așa cum citim în 1 Samuel capitolul 9, el a plecat cu o slugă, trimis de tatăl său, ca să caute niște măgărițe care se pierduseră. Nu le-a găsit și atunci a fost îndrumat la „văzătorul” Samuel, care l-a primit cu mare cinste și l-a uns împărat (potrivit cu capitolul 10,1). Ungerea aceasta era însă secretă, iar Saul nu a spus nimic acasă despre ea (vezi capitolul 10,14-16). A urmat alegerea oficială a lui Saul: „Samuel a chemat poporul înaintea Domnului la Mițpa” (10,17). Acolo, la inițiativa profetului s-a tras la sorți și „a ieșit la sorți Saul, fiul lui Chis” (versetul 21).

Saul a început-o foarte bine. El nu a căutat împărăția; când Samuel i-a spus: „Și pentru cine este păstrat tot ce este mai de preț în Israel? Oare nu pentru tine și pentru toată casa tatălui tău?” (1 Sam 9,20), răspunsul lui Saul a fost impresionant: „Oare nu sunt eu beniamit, din una din cele mai mici seminții ale lui Israel? Și familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din semința lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbești astfel?” (Versetul 21). În timpul tragerii la sorți, Saul s-a făcut nevăzut: „L-au căutat, dar nu l-au găsit. Au întrebat din nou pe Domnul: ‚A venit oare omul acesta aici?’ Și Domnul a zis: ‚Iată că este ascuns între vase.’ Au alergat și l-au scos de acolo și el s-a înfățișat în mijlocul poporului. Îi întrecea pe toți în înălțime de la umăr în sus” (10,21-23).

Poporul a fost entuziast când l-a văzut: „Samuel a zis întregului popor: ‚Vedeți pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să fie ca el.’ Și tot poporul a strigat: ‚Trăiască împăratul!’” (Versetul 24). Unii nu au fost chiar încântați de el: „S-au

Pag

e96

găsit însă și oameni răi, care ziceau: ‚Ce ne poate ajuta acesta?’ Și l-au disprețuit și nu i-au adus niciun dar” (versetul 27). Iată ce frumos raport este scris despre reacția lui Saul: „Dar Saul s-a făcut că nu-i aude” (același verset). După ce Saul i-a învins pe amoniții care amenințau țara cu cotropire, „poporul a zis lui Samuel: ‚Cine zicea: ‚Saul să domnească peste noi?’ Dați încoace pe oamenii aceia, ca să-i omorâm’” (capitolul 11,12). Și de data aceasta Saul a dat dovadă de demnitate: „Dar Saul a zis: ‚Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat izbăvire lui Israel’” (versetul 13).

Saul a făcut după aceea o serie de greșeli, dovedindu-se neascultător de Dumnezeu, încrezându-se prea mult în propria lui înțelepciune și întreprinzând acțiuni pe care Domnul nu le putea aproba. Înainte de a ne referi la acestea, iată o nouă referință pozitivă despre el: „Samuel a zis: ‚Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia semințiilor lui Israel și nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?’” (1 Sam 15,17). La început era mic în ochii lui, iar Domnul l-a înălțat, după principiul enunțat de Isus mai târziu: „Oricine se va înălța va fi smerit și oricine se va smeri va fi înălțat” (Mat 23,12). Înălțare urmată de smerire, smerire urmată de înălțare. Saul a avut parte de amândouă: când a fost smerit a fost înălțat, când s-a înălțat a fost smerit.

Spiritul de independență și neascultare al lui Saul s-a manifestat mai ales când Domnul l-a trimis să nimicească tribul amaleciților: Saul s-a dus, i-a biruit, dar nu a aplicat întocmai ordinul primit de la Dumnezeu prin profetul Samuel. El a justificat purtarea lui astfel: „Am ascultat glasul Domnului și m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. L-am adus pe Agag, împăratul lui Amalec și i-am nimicit cu desăvârșire pe amaleciți; dar poporul a luat din pradă oi și boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârșire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal” (1 Sam 15,20.21). Răspunsul lui Samuel este foarte bine cunoscut: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat” (versetele 22 și 23).

Lepădarea lui Saul a avut urmări tragice: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul” (sau era permis de Domnul, care Își retrăsese mâna ocrotitoare de la Saul; capitolul 16,14). Când David, care a fost uns de Samuel împărat în locul lui Saul, l-a învins pe Goliat și a fost lăudat de femei, Saul a prins ură pe el și l-a urmărit mult timp ca să-l omoare. Înaintea unui război cu filistenii, Saul a căutat sfatul Domnului, dar nu a primit niciun răspuns, de aceea s-a dus și a întrebat-o pe o vrăjitoare în Endor (vezi 1 Samuel 28,4-25).

Toate acestea au dus la ruina acestui prim împărat, care apoi s-a sinucis în timpul acelei lupte cu filistenii: „Saul a fost prins în toiul luptei; arcașii l-au ajuns și l-au rănit greu. Saul i-a zis atunci celui ce-i ducea armele: ‚Scoate-ți sabia și străpunge-mă, ca nu cumva acești netăiați împrejur să vină să mă străpungă și să-și bată joc de mine.’ Cel ce-i ducea

Pag

e97

armele n-a voit, căci îi era teamă. Și Saul și-a luat sabia și s-a aruncat în ea. Cel ce ducea armele lui Saul, văzându-l mort, s-a aruncat și el în sabia lui și a murit împreună cu el. Astfel au pierit în același timp și în aceeași zi, Saul și cei trei fii ai lui, cel ce-i purta armele și toți oamenii lui” (1 Sam 31,3-6).

Cronicarul a raportat mai târziu: „Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege față de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, și pentru că a întrebat și cerut sfatul celor ce cheamă morții. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât și împărăția a dat-o lui David, fiul lui Isai” (1 Cron 10,13.14).

A urmat David, despre care Samuel a zis către Saul: „Domnul Și-a ales un om după inima Lui și Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ți poruncise Domnul” (1 Sam 13,14). Numele lui David este cel mai mult folosit în Biblie, de 971 de ori, după numele lui Isus, 1.281, și înaintea lui Moise, 803. Nu numai că Domnul a făgăduit că din neamul lui Se va naște Mântuitorul, dar el însuși a devenit un simbol al lui Mesia.

Iată făgăduința:

- „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un Vlăstar va da din rădăcinile lui” (Isa 11,1).

- „‚Iată vin zile’, zice Domnul, ‚când îi voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată numele pe care I-l vor pune: ‚Domnul, Neprihănirea noastră!’” (Ier 23,5.6)

Și iată împlinirea făgăduinței:

- „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mat 1,1).

- „Ea (evanghelia) Îl privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul” (Rom 1,3).

- „Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de dimineață” (Apoc 22,16).

Iată-l pe David și ca simbol al lui Mesia:

- „Robul Meu David va fi împărat peste ei și toți vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele și le vor împlini” (Ezec 37,24).

- „El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David” (Luca 1,32).

Pag

e98

- „‚După aceea, Mă voi întoarce și voi ridica din nou cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărâmăturile și-l voi înălța din nou, pentru ca rămășița de oameni să-L caute pe Domnul, ca și toate neamurile peste care este chemat numele Meu’, zice Domnul, care face aceste lucruri și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie” (Fapte 15,16-18).

David a fost un împărat credincios și corect în modul său de guvernare: „David a împărățit peste Israel și făcea judecată și dreptate la tot poporul lui” (2 Sam 8,15). Totuși, când nu a vegheat, a fost doborât de ispită, păcătuind cu Bat-Șeba, nevasta lui Urie Hetitul, așa cum este raportat în 2 Samuel, capitolele 11 și 12. Nu doar atât, dar, în încercarea disperată de a ascunde păcatul comis, a pus la cale omorârea în luptă, cu sabia amoniților, a acelui brav ostaș. Potrivit cu 2 Samuel 12,1-14, profetul Natan l-a mustrat, iar David s-a pocăit adânc, așa cum reiese din psalmul 51, deși fărădelegile lui au avut urmări catastrofale asupra familiei lui și a lui Israel, ducând la răscoala lui Absalom și la moartea a mii de copii ai lui Israel.

Sfârșitul domniei lui David a fost pozitiv și măreț. Propriu-zis, în timpul vieții și guvernării lui David, toți vrăjmașii de jur împrejur au fost eliminați și țara s-a bucurat de o mare prosperitate. Considerat în termeni generali, având în vedere spiritul lui smerit, de ascultare de Dumnezeu, David a fost apreciat de Cer și de oameni, astfel încât a rămas un exemplu pozitiv pentru generațiile următoare.

Împăratul care a domnit după David a fost fiul său Solomon, care a construit templul, a organizat viața națiunii ca niciodată până atunci și timpul său a reprezentat apogeul înălțării lui Israel între popoare.

După moartea lui Solomon și datorită apostaziei lui, națiunea aleasă s-a dezbinat în regatul de nord, numit Israel și cuprinzând zece seminții, și regatul de sud, numit Iuda și cuprinzând două seminții: Iuda și Beniamin. Atât lista împăraților lui Israel, cât și cea a împăraților lui Iuda, se pot ușor stabili din cărțile 1 și 2 Împărați, 1 și 2 Cronici.

Iată împărații lui Iuda, care au domnit după Saul, David și Solomon, deci după dezbinarea împărăției: Roboam, Abia, Asa, Iosafat, Ioram, Ahazia, Atalia, Ioas, Amația, Azaria sau Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, Manase, Amon, Iosia, Ioahaz, Ioachim, Ioiachin, Zedechia. Împărații lui Israel au fost: Ieroboam, Nadab, Baeșa, Ela, Zimri, Omri, Ahab, Ahazia, Ioram, Iehu, Ioahaz, Ioas, Ieroboam, Zaharia, Șalum, Menahem, Pecahia, Pecah, Osea.

Toți împărații lui Iuda au fost urmași ai lui David, fiind deci împărați după planul lui Dumnezeu, cu excepția Ataliei, fiica lui Ahab și Izabela și mama lui Ioram și Ahazia, care s-a înscăunat singură. Dintre împărații lui Israel, numai Ieroboam și Iehu au fost puși de Dumnezeu: primul după moartea lui Solomon, ca împlinire a unei profeții pe care o făcuse mai înainte profetul Ahia din Silo, adusă la cunoștința lui Ieroboam (vezi 1 Împărați 11,33-39), al doilea ca să extermine casa lui Ahab (vezi 2 Împărați 9,1-10).

Pag

e99

Toți împărații lui Israel au fost idolatri, necredincioși, unii mai răi decât alții. Dintre împărații lui Iuda, unii au fost credincioși sau aproape credincioși, alții au fost nelegiuiți sau extrem de nelegiuiți. Un caz interesant este cel al lui Manase, care a săvârșit fapte oribile, însă, dus în Asiria în lanțuri, s-a pocăit și Domnul i-a restituit domnia (vezi 2 Cronici 33,1-13). Împărați credincioși au fost: Asa, Iosafat, Iotam, Ezechia, Iosia, iar dintre ceilalți, unii au fost parțial ascultători de Domnul. De altfel, toți au făcut și greșeli, singurul la care raportul este în întregime pozitiv fiind Iosia, care a făcut totuși imprudența de a se angaja în luptă cu faraon Neco (vezi 2 Cronici 35,20-25).

Lucrul cel mai important asupra căruia vreau să atrag acum atenția este faptul că doi împărați au slujit drept termen de referință pentru credincioșie și pentru necredincioșie – David și Ieroboam. Iată mai întâi cum sunt caracterizați pe scurt:

Caracterizarea făcută lui David:

- De către Dumnezeu: „Du-te (a zis Ahia către nevasta lui Ieroboam) și spune-i lui Ieroboam: ‚Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚Te-am ridicat din mijlocul poporului, te-am pus căpetenie peste poporul Meu Israel, am rupt împărăția de la casa lui David și ți-am dat-o ție și n-ai fost ca robul Meu David, care a păzit poruncile Mele și a umblat după Mine din toată inima lui, nefăcând decât ce este drept înaintea Mea’” (1 Împ 14,7.8).

- De către cronicar: „Căci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului și nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieții lui, afară de întâmplarea cu Urie Hetitul” (15,5).

Caracterizarea făcută lui Ieroboam:

- De către Dumnezeu: „Tu ai făcut mai rău decât toți cei ce au fost înaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate, ca să Mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” (1 Împ 14,9)

- De către cronicar: „După întâmplarea aceasta (cu omul lui Dumnezeu venit din Iuda la Betel, care a profetizat împotriva altarului), Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea. A pus iarăși preoți pentru înălțimi, luați din tot poporul: pe oricine dorea, îl sfințea preot al înălțimilor. Și fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam și pentru aceasta a fost nimicită ea și ștearsă de pe fața pământului” (1 Împ 13,33.34). Despre Baeșa este raportat: „Când s-a făcut împărat, a ucis toată casa lui Ieroboam, . . . din pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam și în care târâse și pe Israel, mâniind astfel pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (1 Împ 15,29.30).

David a devenit un exemplu pe care l-au urmat toți împărații care au ascultat de Dumnezeu, iar Ieroboam un exemplu urmat de toți împărații nelegiuiți. Iată câteva cazuri:

Împărați care au călcat pe urmele lui David:

Pag

e10

0

- „Asa a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, ca tatăl său David” (1 Împ 15,11).

- „Domnul a fost cu Iosafat, pentru că a umblat în cele dintâi căi ale tatălui său David și n-a căutat pe Baali, ci a alergat la Dumnezeul tatălui său și a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel. . . . Inima lui s-a întărit din ce în ce în căile Domnului și a îndepărtat din Iuda chiar și înălțimile și idolii” (2 Cron 17,3.4.6).

- „Ezechia a ajuns împărat la vârsta de douăzeci și cinci de ani și a domnit douăzeci și nouă de ani la Ierusalim. Mamă-sa se chema Abia, fata lui Zaharia. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David” (2 Cron 29,1.2). „A lucrat cu toată inima și a izbutit în tot ce a făcut pentru casa lui Dumnezeu, pentru lege și pentru porunci, ca să-L caute pe Dumnezeul său” (31,21).

- „Iosia avea opt ani când a ajuns împărat și a domnit treizeci și unu de ani la Ierusalim. El a făcut ce este bine înaintea Domnului și a umblat în căile tatălui său David; nu s-a abătut de la ele nici la dreapta, nici la stânga” (34,1.2). „Iosia a îndepărtat toate urâciunile din toate țările copiilor lui Israel și a făcut ca toți cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor. În tot timpul vieții lui, nu s-au abătut de la Domnul, Dumnezeul părinților lor” (34,33). „Celelalte fapte ale lui Iosia și faptele lui evlavioase, făcute așa cum poruncește legea Domnului, cele dintâi și cele de pe urmă fapte ale lui, sunt scrise în cartea împăraților lui Israel și Iuda” (35,26.27).

Împărați care au călcat pe urmele lui Ieroboam:

- „El (Baeșa) a făcut ce este rău înaintea Domnului și a umblat pe calea lui Ieroboam, săvârșind păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel” (1 Împ 15,34).

- „Zimri, văzând că cetatea este luată (de Omri), a intrat în cetățuia casei împăratului și a dat foc casei împăratului peste el. Astfel a murit el, din pricina păcatelor pe care le săvârșise, făcând ce este rău înaintea Domnului, umblând pe calea lui Ieroboam, săvârșind păcatele pe care le făcuse Ieroboam și făcând și pe Israel să păcătuiască” (16,18.19).

- „A umblat (Omri) în toată calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, și s-a dedat la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (16,26).

- „Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea lui. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă și pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidoniților, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui” (16,30.31).

Au rămas tipice și proverbiale aceste două propoziții antagoniste: „a făcut ce este bine (sau plăcut) înaintea Domnului” și „a făcut ce este rău înaintea Domnului”. Este adevărat că împărații au avut momente bune și altele nu chiar bune; chiar cei care „au făcut ce este bine înaintea Domnului” au făcut greșeli, dar Domnul a privit la sinceritatea

Pag

e10

1

gândurilor lor și i-a călăuzit în activitatea lor. Unele cazuri excelează însă, de o parte sau de alta, de exemplu un Iosia de partea cea bună și un Ahab de partea cea rea. Din tot ce ne spune Sfânta Scriptură despre cei doi pionieri ai binelui și răului, este clar că David va fi mântuit și Ieroboam va fi pierdut.

Privind dincolo de istoria acelor împărați, constatăm că evidențierea aceasta, pozitivă sau negativă, se aplică la toți oamenii. Dumnezeu este cel care Se pronunță, care judecă și care răsplătește, iar noi oamenii putem aprecia fie superficial, fie greșit. Dar nu întotdeauna. Nu este greu să știm că un Pol Pot, dictator al Cambodgiei, care a făcut crime monstruoase împotriva națiunii lui, nu va fi în împărăția cerurilor. Oricum, există zone mai puțin clare și acolo tăcerea este cea mai bună soluție.

Vorbind însă în principiu, putem spune că vor moșteni împărăția lui Dumnezeu aceia care „au făcut ce este bine înaintea Domnului” și vor pieri aceia care „au făcut ce este rău înaintea Lui”. Nu este vorba de o îndreptățire pe bază de fapte, cum s-ar repezi unii să caracterizeze acest mod de gândire, ci de ceea ce Biblia spune cu claritate. Să fim atenți la următoarele texte:

- Eclesiastul 12,14: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”

- 2 Corinteni 5,10: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

- Ioan 5,28.29: „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”

- Apocalipsa 22,12: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

Psalmistul a notat această constatare șocantă: „Nebunul zice în inima lui: ‚Nu este Dumnezeu!’ S-au stricat oamenii, fac fapte urâte, nu este niciunul care să facă binele” (Ps 14,1). Apostolul Pavel a reluat gândul acesta, zicând astfel: „. . .după cum este scris: ‚Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să-L caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar’” (Rom 3,10-12). Adăugăm și cuvintele Domnului Isus Hristos: „De ce Mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar, dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Mat 19,17).

Reținem din aceste texte următoarele șapte idei: (01) Oamenii fără judecată neagă existența lui Dumnezeu. (02) Rezultatul înstrăinării de Dumnezeu este multiplu: stricăciunea, care înseamnă

Pag

e10

2

comiterea de fapte urâte, abaterea de la adevăr, netrebnicia. (03) Nu este nimeni care să facă binele. (04) Binele este echivalent cu neprihănirea, cu priceperea. (05) Binele constă în a-L căuta pe Dumnezeu. (06) Binele constă în păzirea poruncilor divine. (07) Binele este, în ultimă instanță, Unul singur: Dumnezeu, pentru că poruncile morale sunt expresia fidelă și absolută a caracterului Său.

În timp ce psalmistul David declară că nu este nimeni care să facă binele, Pavel amplifică acest gând zicând „niciunul măcar”. Prin urmare, nicio ființă omenească nu este în stare să facă binele. Adam și Eva aveau această capacitate înainte de căderea în păcat, dar nu după aceea. Omul căzut este paralizat în ce privește facerea binelui.

Lupta aceasta cu sine este foarte bine explicată de apostolul Pavel în capitolul al șaptelea din Romani: „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Rom 7,18-25)

Neputința totală de a asculta de legea lui Dumnezeu datorită firii pământești stricate, deci neputința de a face binele, este biruită însă prin puterea Mântuitorului; aceasta conduce la o totală schimbare a vieții: „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei” (Gal 5,24). „Este imposibil, prin noi înșine, să scăpăm din groapa păcatului în care suntem afundați. Inimile noastre sunt rele și noi nu le putem schimba. . . . Educația, cultura, exercitarea voinței, efortul omenesc, toate au sfera lor proprie, însă aici sunt neputincioase. Ele pot produce o corectare exterioară a comportamentului, dar nu pot schimba inima; nu pot curăța izvoarele vieții. Trebuie să fie o putere lucrând din interior, o nouă viață de sus, înainte ca oamenii să fie schimbați de la păcat la sfințenie. Puterea aceea este Hristos. Numai harul Lui poate trezi facultățile lipsite de viață ale sufletului și îl poate atrage la Dumnezeu, la sfințenie.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 18)

Am descoperit secretul: răstignirea firii pământești, puterea harului lui Hristos, umblarea cu Dumnezeu – așa se ajunge la biruință, la sfințire, la facerea binelui. Așa și numai așa au putut unii împărați ai lui Iuda să facă ce este bine și plăcut înaintea Domnului. Așa au reușit și alții, așa vom reuși și noi. Nu există altă cale. Altfel este imposibil a face binele și alternativa este făptuirea răului.

Pag

e10

3

Să ne reamintim cum a încheiat Solomon cartea Eclesiastul: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (12,14). În dreptul fiecărui muritor se scrie concluzia ireversibilă, în funcție de alegerea și de viața sa: ori „a făcut ce este bine înaintea Domnului”, ori „a făcut ce este rău înaintea Domnului”. În ce categorie vom fi? Vom fi în cetate sau afară? Vom trăi în veci sau vom muri pe veci? Decizia ne aparține nouă, înainte de a decide Dumnezeu. Fie ca Duhul Domnului să ne conducă în direcția cea bună, ca să fim cu Dumnezeu în veci de veci! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 7: „Ţi-nalţ, Iehova-n veci cântare!”

Cântarea de închidere, 254: „Pe veci cu Dumnezeu!”

Pag

e10

4

„DOUĂSPREZECE SCAUNE DE DOMNIE” (I)

Cu ani în urmă, aflându-mă în Australia, un român urmaș al lui Avraam, dar de altă orientare religioasă decât mine, deși frecventa uneori serviciile noastre divine, m-a întrebat într-o zi: „Frate Radu, așa este că Domnul nostru Isus Hristos, atunci când a fost pe pământ, nu a făcut multe greșeli?” „N-a făcut niciuna, El a fost fără păcat, nu ca noi”, am răspuns eu imediat. „Ei bine,” a continuat acesta, „Domnul a zis către ucenicii Săi: ‚Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel’ (Mat 19,28). Când a zis așa, nu era și Iuda printre ei? Deci Iuda va fi mântuit!”

Pentru prima dată auzeam așa ceva și am fost uluit. Ba da, mai auzisem o dată: eram în vizită în Comunitatea Macea din județul Arad, pe atunci regiunea Banat, în 1962, când, în grupa Școlii de Sabat, un frate a zis: „Iuda trebuia să-L vândă pe Isus, pentru că așa era profetizat.” Ceilalți nu au fost de acord cu el. La prânz, în familia unde am fost chemat pentru masă, un alt frate, referindu-se la afirmația aceea, a zis ironic: „Prin urmare, bine ai făcut Iuda, păcat că te-ai spânzurat!”

Omul din Australia și-a prezentat „argumentele”: Iuda a aruncat arginții în templu, dovadă că nu banii îl interesau; el și-a mărturisit păcatul și de aceea a fost iertat; mai mult, s-a considerat nevrednic chiar să trăiască, de aceea s-a dus și s-a spânzurat!

Nu puteam să pricep cum un cititor al Bibliei, și un om în vârstă, considera promisiunea Mântuitorului o dovadă că Iuda, vânzătorul Său, va fi mântuit și va sta pe unul dintre cele douăsprezece scaune de domnie ca judecător al lui Israel. I-am răspuns că nu poate fi așa, din moment ce L-a trădat pe Domnul și s-a sinucis. Nu știam eu atunci că aceasta nu era părerea lui sau numai părerea lui, ci o teorie larg râspândită în unele cercuri protestante. Am găsit pe internet următoarea interpretare de necrezut, în articolul „Iuda Iscarioteanul – în cer sau în iad? A mers Iuda în iad?”, scris de Gary Amirault. Voi reda aici rezumatul pe care autorul îl face în partea finală a articolului:

„Fiți prudenți unde îl plasați pe Iuda. El a făcut voia Tatălui și a împlinit Scripturile. Petru, pe care noi toți îl iubim, a încercat să prevină răstignirea și a fost numit de Domnul nostru ‚Satana’. Petru, care nu și-a dat seama de voința lui Dumnezeu, a fost restabilit. Nu a fost Isus cel care a zis: ‚Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă’ (Mat 12,50)? Fiți prudenți când este vorba să-l așezați pe Iuda, fratele lui Isus, în ‚iadul’ creștinismului. Într-o zi poate veți privi în sus la Iuda, în loc de a privi la el în jos. Petru L-a tăgăduit de trei ori într-o noapte, în timp ce Iuda L-a declarat pe Isus nevinovat în fața preoților celor mai de seamă.”

„Iuda a avut un serviciu foarte important pentru împărăția lui Dumnezeu. Timp de trei ani și jumătate, ca preot, el L-a inspectat pe Mielul lui Dumnezeu ca un om imparțial. El nu a fost ‚unul dintre ei’, un galilean. El era unul din afară. El și-a făcut serviciul în mod perfect. Dacă Iuda ar fi vrut cu adevărat să încurce lucrurile, el ar fi putut fi de acord cu

Pag

e10

5

preoții cei mai de seamă și L-ar fi numit un ‚hulitor’, care pretindea că este Fiul lui Dumnezeu, când în realitate nu era. Dar Iuda L-a declarat pe Miel fără pată și fără cusur, Paștele Perfect. Îți mulțumesc, Iuda, pentru că nu ai fost doar un ascultător al Cuvântului, ci și un împlinitor al Cuvântului. Îți mulțumesc, Iuda, pentru că ai dat banii pentru răscumpărare care au cumpărat țarina olarului, un loc pentru străinii din țara lui Israel, și argintul care vorbește despre răscumpărarea familiei lui Adam care s-a vândut ca rob al păcatului. Poate nu vă place cum a primit Iuda banii, dar ar trebui să vă bucurați pentru ce a făcut el pentru voi.”

Mă voi referi în continuare, rând pe rând, la aceste nouă idei principale din teologia lui Gary Amirault cu privire la Iuda Iscarioteanul.

(01) Isus l-a numit pe Petru Satana. Când a fost aceasta? După ce Petru a zis „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mat 16,16), Isus a apreciat mărturisirea lui (vezi versetul 17) și în continuare le-a cerut tuturor ucenicilor „să nu spună nimănui că El este Hristosul” (versetul 20). Apoi a prevestit suferințele, moartea și învierea Sa (vezi versetul 21). Ce a zis Petru? „Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre, zicând: ‚Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!’” (Versetul 22). Atunci a rostit Isus către el cuvintele: „Înapoia Mea, Satano; tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (versetul 23).

Chiar era Petru Satana? Pe el l-a numit Isus așa? Satana se așezase între Învățător și ucenicul Său, sucind mintea lui Petru. Ucenicul nu înțelesese planul de mântuire, cum nu-l înțeleseseră nici ceilalți. Gândurile lor nu erau gândurile lui Dumnezeu, ci gândurile oamenilor, ale națiunii lor, mentalitatea existentă atunci. Ideea că Mesia va suferi era străină de priceperea lor și îi deranja. Isus l-a alungat de acolo pe Satana, nu pe Petru. Nu a insistat până când Petru a dispărut din fața Lui. Aduceți-vă aminte că, la ispita de pe un munte înalt, când Diavolul I-a cerut să i Se închine lui, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: ‚Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, și numai Lui să-I slujești’” (Luca 4,8). E clar că Isus îl înfrunta pe Satana, indirect rostind și o mustrare pentru ucenicul Său, care se lăsase influențat de Cel Rău. Satana poate face așa ceva cu oricine.

Petru a făcut o frumoasă mărturisire și nu era inspirat de oameni, de „carne și sânge”, ci de „Tatăl Meu care este în ceruri”, așa cum a zis Isus în Matei 16,17. Însă pe Iuda Domnul chiar l-a numit „drac”: „‚Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și, totuși, unul dintre voi este un drac.’ Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă, el, unul dintre cei doisprezece” (Ioan 6,70.71). Isus nu a zis: „Doi dintre voi sunt draci”, însemnând Petru și Iuda, ci S-a referit la Iuda, așa cum precizează evanghelistul Ioan. Petru a avut o scădere momentană, el nu a fost Satana, nu a fost un drac. Dar pe Iuda l-a numit așa. Ne întrebăm deci: vor ședea pe cele douăsprezece scaune de domnie, la înnoirea tuturor lucrurilor, unsprezece ucenici și „un drac”, adică Iuda? Ar fi de neconceput!

Pag

e10

6

(02) Comparație Petru-Iuda. Autorul articolului îl scoate pe Iuda basma curată și îl apasă mai degrabă pe Petru. El zice că Petru L-a tăgăduit pe Isus de trei ori într-o noapte, ceea ce este adevărat, în timp ce Iuda L-a declarat nevinovat, iarăși adevărat, dar cum? Vom vedea. Această comparație este nedreaptă. I-am auzit pe unii dintre frații noștri punându-i pe Petru și pe Iuda pe picior de egalitate până la un anumit punct, numindu-l pe Petru trădător. A fost el un trădător cu adevărat? Petru nu s-a dus la preoții cei mai de seamă, ca Iuda, ca să-L vândă pe Domnul său. Petru a fost slab în noaptea aceea, în timp ce Iuda a fost perfid. Observați și ce au făcut ei în continuare: Petru (după tăgăduire) „ a ieșit afară și a plâns cu amar” (Mat 26,75). Iuda (după ce a aruncat arginții în templu) „s-a dus de s-a spânzurat” (27,5).

„În timp ce jurămintele înjositoare era proaspete pe buzele lui Petru și cântatul asurzitor al cocoșului încă îi suna în urechi, Mântuitorul S-a întors de la judecătorii încruntați și a privit țintă la sărmanul Lui ucenic. În același timp, ochii lui Petru au fost atrași către Învățătorul său. În fața aceea blândă, el a citit compătimire și durere profundă, dar nu era acolo nicio mânie. . . . Un val de amintiri l-a copleșit. Mila duioasă a Mântuitorului, bunătatea și îndelunga Lui răbdare, amabilitatea și răbdarea Lui față de ucenicii Săi greșiți – totul a revenit în memorie. Și-a amintit avertismentul: ‚Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul, dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta’ (Luca 22,31.32). S-a gândit cu oroare la propria lui nerecunoștință, la nesinceritatea lui, la jurămintele lui false. S-a mai uitat o dată la Învățătorul lui și a văzut o mână profanatoare ridicată ca să-L lovească peste față.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 712-713)

„Neînstare să mai îndure scena, el a ieșit îndată, zdrobit, din sală. A înaintat în singurătate și întuneric, nu știa și nu-i păsa unde. În sfârșit, s-a pomenit în Ghetsimani. I-a venit cu claritate în minte scena din urmă cu câteva ore. Fața suferindă a Domnului său, pătată cu sudoarea însângerată și convulsionată de groază, a revenit înaintea lui. Și-a adus aminte cu regret amarnic că Isus plânsese și Se luptase în rugăciune singur, în timp ce aceia care ar fi trebuit să se unească cu El în ceasul acela al încercării dormeau. Și-a amintit îndemnul Lui solemn: ‚Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită’ (Mat 26,41). A fost din nou martor la scena din sala de judecată.” (Ibid., pagina 713)

„Era o tortură pentru inima lui sângerândă să știe că el adăugase povara cea mai grea la umilirea și durerea Mântuitorului. În același loc unde Isus Își vărsase sufletul în agonie către Tatăl Său, Petru a căzut pe fața lui și dorea să moară. Prin somnul când Isus l-a îndemnat să vegheze și să se roage, Petru pregătise calea pentru marele său păcat. Toți ucenicii, dormind în ceasul acela critic, au suferit o mare pierdere. Hristos cunoștea încercarea de foc prin care aveau să treacă. Știa că Satana va lucra ca să le paralizeze simțurile, așa încât să fie nepregătiți pentru încercare. De aceea le-a dat El avertizarea. Dacă orele acelea din grădină ar fi fost petrecute în veghere și rugăciune, Petru nu ar fi fost lăsat să depindă de puterea lui firavă. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul său.” (Ibid., paginile 713-714)

Pag

e10

7

Petru s-a pocăit în Ghetsimani. El a fost mai departe printre ucenici. Iată dovezile: - Petru a alergat la mormânt împreună cu Ioan ca să verifice spusele femeilor despre mormântul gol (vezi Ioan 20,2-10). - „În seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor și le-a zis: ‚Pace vouă!’” (20,19). În versetul 24, ni se spune că Toma nu era acolo, dar nu se spune așa despre Petru. - După înviere, el a fost la Marea Galileii împreună cu alți șase ucenici; au încercat zadarnic să pescuiască și, când Ioan a zis că Isus este necunoscutul de pe mal, la cuvântul căruia prinseseră 153 de pești mari, Petru „și-a pus haina pe el și s-a încins, căci era dezbrăcat, și s-a aruncat în mare”, ducându-se primul la Isus (21,1-14; cuvintele citate sunt din versetul 7). După ce au prânzit, Isus l-a întrebat pe Simon Petru de trei ori dacă Îl iubește, la care ucenicul a răspuns pozitiv, iar Isus nu S-a îndoit de mărturisirile lui, ci l-a reabilitat în fața ucenicilor, dându-i sarcini în lucrarea Sa (vezi versetele 15-17). - „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă” (Mat 28,16). „Cei unsprezece” – între ei a fost și Petru. - Isus a prezis alunecarea lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să-i întărești pe frații tăi” (Luca 22,31.32). Petru s-a întors la Dumnezeu. Nu citim că Isus i-ar fi spus lui Iuda astfel de cuvinte. - În Ziua Cincizecimii, Petru era printre ucenici, primind Duhul Sfânt, și el a luat atunci cuvântul, care a condus la o convertire în masă, așa cum citim în Faptele apostolilor, capitolul 2,1-41. A devenit un excelent „pescar de oameni”, cum îi promisese Isus (Luca 5,10). Petru este mai departe prezent și foarte activ în această carte. Astfel, Mântuitorul a cunoscut dinainte căderea lui Petru, l-a avertizat despre ea, S-a rugat pentru el și a profetizat că el se va întoarce la Dumnezeu, fiind apoi capabil să-i întărească pe frații săi. Nu citim că Isus i-ar fi zis așa ceva lui Iuda sau despre Iuda. În Ioan 13,27, evanghelistul zice: „Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Isus i-a zis: ‚Ce ai să faci, fă repede.’” Sau în Matei 26,50: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Era o apreciere sau o aprobare a acțiunii lui trădătoare? Nu, ci era mai degrabă o abandonare în voia lui: a ales calea aceea, e liber să meargă pe ea; nimeni nu-l poate opri. Iuda nu și-a schimbat direcția, ci s-a dus și a făcut ce le promisese vrăjmașilor lui Isus.

(03) Iuda, ca preot, L-a inspectat timp de trei ani și jumătate pe Mielul lui Dumnezeu ca om imparțial. Ciudat și fals! Iuda nu a fost un preot examinând Mielul de jertfă, ci un element de discordie între ucenici. Când Maria Magdalena a făcut fapta ei nobilă de

Pag

e10

8

ungere a Mântuitorului în casa fariseului Simon (vezi Ioan 12,1-8), faptă apreciată de Isus, s-a produs o tulburare între ucenici: „Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: ‚De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei și să se fi dat săracilor?’” (Versetele 4 și 5). De la Matei înțelegem că șoapta negativă a lui Iuda i-a influențat pe ceilalți: „Ucenicilor le-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, și au zis: ‚Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump și banii să se dea săracilor’” (Mat 26,8.9).

Observați? Cuvintele acuzatoare ale lui Iuda au fost rostite exact și de ceilalți ucenici. Iuda nu vedea în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), așa cum zisese Ioan Botezătorul sub inspirație divină. Nici ucenicii nu au înțeles așa decât după învierea lui Isus: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: ‚Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim’” (Luca 24,45-47). Nu, Iuda nu L-a conceput niciodată ca Miel al lui Dumnezeu, ci ca pe un Învățător care nu Se lasă sfătuit, care nu înțelege că trebuie să pună mâna pe putere și să cârmuiască națiunea în lupta de eliberare de sub stăpânire străină.

(04) Iuda L-a declarat pe Isus nevinovat, nu hulitor, ca preoții cei mai de seamă. Să vedem raportul evanghelistului: „Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: ‚Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.’ ‚Ce ne pasă nouă?’, i-au răspuns ei. ‚Treaba ta.’ Iuda a aruncat arginții în templu și s-a dus de s-a spânzurat” (Mat 27,3-5). Ce l-a determinat pe Iuda să-L declare pe Isus nevinovat? O pocăință sinceră și adâncă? Nu, ci spectrul groaznic al omorârii lui Isus, la care el colaborase, crezând că Isus Se va elibera din prinsoare. Nu a făcut mărturisirea aceea înainte, ci după osândirea lui Isus, așa cum afirmă clar evanghelistul. Banii i-a aruncat pentru că era dezgustat de mișeii care-l folosiseră și pentru că și așa nu avea de gând să mai trăiască. Aceea era căință târzie și pentru că s-a temut de consecințele faptei sale; nu era pocăință. Adevărata pocăință nu este urmată de sinucidere. Nu Duhul lui Dumnezeu l-a îndemnat să se spânzure, ci duhul cel rău care-l luase în stăpânire, Satana, care intrase în el când a luat bucățica (vezi Ioan 13,27).

„‚Am păcătuit’, a strigat Iuda din nou, ‚căci am vândut sânge nevinovat.’ Însă marele preot, revenindu-și, a răspuns cu dispreț: ‚Ce ne pasă nouă? Treaba ta’ (Mat 27,4). Preoții fuseseră dispuși să-l facă pe Iuda instrumentul lor; dar ei au disprețuit josnicia lui. Când el s-a îndreptat către ei cu mărturisirea, ei l-au respins. Iuda s-a aruncat acum la picioarele lui Isus, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu și implorându-L să Se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproșat trădătorului Său. El știa că Iuda nu s-a pocăit; mărturisirea lui a fost scoasă cu forța, din sufletul său vinovat, de un simțământ teribil al condamnării și o așteptare a judecății, dar el nu a simțit nicio durere profundă, sfâșietoare de inimă pentru că L-a trădat pe Fiul nepătat al lui Dumnezeu și L-a tăgăduit pe Sfântul lui Israel. Totuși, Isus nu a rostit niciun cuvânt de osândă. El a privit cu milă la Iuda și a zis: ‚Pentru ceasul acesta am venit în lume.’ . . . Iuda a văzut că apelurile lui

Pag

e10

9

erau zadarnice și s-a repezit din sală exclamând: ‚E prea târziu! E prea târziu!’ El a simțit că nu putea trăi să-L vadă pe Isus răstignit și, în disperare, s-a dus și s-a spânzurat.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 722)

(05) Iuda a dat banii pentru răscumpărare. Răscumpărare? Iuda habar n-avea ce vor face ei cu banii. Și aici s-a manifestat ipocrizia teribilă a preoților celor mai de seamă: erau preț de sânge, de acea nu-i puteau pune în vistieria templului (vezi Matei 27,6), dar au cumpărat cu ei un loc pentru înmormântarea străinilor (vezi versetele 7 și 8). Acea restituire a banilor nu avea nimic de a face cu răscumpărarea păcătoșilor, a fiilor lui Adam cel căzut: erau bani primiți pentru trădare, bani murdari, abandonați cu groază de trădător și cheltuiți așa cum au decis cei care-l folosiseră pe ucenic pentru acel scop criminal. Petru a zis mai târziu: „. . . căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Pet 1,18.19).

(06) A făcut voia Tatălui. Citând cuvintele lui Isus din Matei 12,50, care a zis că „oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”, Amirault îl numește pe Iuda frate al lui Isus și îl laudă că a făcut „voia Tatălui ceresc”. Nu așa a înțeles Iuda însuși, ci el a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Mat 27,4). Niciodată nu este voia Tatălui ceresc ca oamenii să păcătuiască, ci aceea este voia Satanei. Așa zice Biblia: „În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă . . .” (Ioan 13,2). Nu Duhul Sfânt a pus acest gând în inima lui Iuda, ci Satana; atunci cum făcea Iuda voia Tatălui ceresc? Apostolul Pavel a scris că „voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră” (1 Tes 4,3). Voia lui Dumnezeu este păzirea poruncilor Sale, ascultarea de El, nu de Satana. Isus a zis: „. . . sămânța bună sunt fiii împărăției, neghina sunt fiii Celui Rău” (Mat 13,38) și Ioan a făcut această afirmație: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului” (1 Ioan 3,10).

Să facem distincție: fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Isus sunt cei care fac voia lui Dumnezeu, ascultând de poruncile Lui; toți ceilalți sunt fii ai Celui Rău. Iuda nu era conștient că există profeții care se referă la el și pe care el le va împlini. Acela era un rol nenorocit în împlinirea profețiilor, nu unul lăudabil. Apostolul Pavel, citând cuvinte ale Duhului Sfânt, a spus că, „în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor” (1 Tim 4,1). Evident, oamenii aceștia împlinesc o profeție, dar ce împlinire nenorocită! Ei nu fac voia Tatălui ceresc!

(07) Împlinitor al Cuvântului. Autorul citează textul din Iacov 1,22: „Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri.” E bine să împlinim Cuvântul când învățăm din el căile Domnului, dar Iuda făcea jocul Diavolului. În 2 Timotei 3,1-5, apostolul Pavel a arătat stările de lucruri din zilele din urmă, când „vor fi vremuri grele” (versetul 1): „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători,

Pag

e11

0

obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (versetele 2-5). Să manifestăm astfel de însușiri și să practicăm astfel de păcate ca să fim împlinitori ai Cuvântului? Ar fi prea de tot.

Împlinitori ai Cuvântului în sensul pozitiv sunt cei care fac voia lui Dumnezeu și se supun tuturor cerințelor Sale. Prezicerile din Vechiul Testament referitoare la vânzătorul Mântuitorului s-au împlinit cu Iuda, dar nu pentru că Dumnezeu l-a destinat să facă așa, ci pentru că el a ales calea aceea. Trebuie distins între preștiință și predestinație: prima arată ce se știe dinainte, a doua ce se hotărăște dinainte. Dumnezeu cunoaște viitorul și l-a cunoscut întotdeauna. El a văzut binele și răul pe care le vor face oamenii și uneori i-a inspirat pe profeții Săi să prezică acele fapte. Dar nu El a dorit să fie așa, ci le-a dat oamenilor libertatea să-și croiască drumul în viață, însă nu fără a fi răspunzători de faptele lor.

(08) A făcut un serviciu foarte important pentru împărăția lui Dumnezeu, și-a făcut serviciul în mod perfect. Serviciu? Important? Pentru împărăția lui Dumnezeu? Seviciu făcut în mod perfect? Amintiți-vă că Hristos i-a trimis pe toți ucenicii în lucrare: „Apoi Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi (notați-vă numărul!) și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate și să tămăduiască orice fel de boală și orice fel de neputință” (Mat 10,1). Au făcut așa? Da: „Ucenicii au plecat și au propovăduit pocăința. Scoteau mulți draci și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau” (Marcu 6,12.13). Iuda nu a fost o excepție, ci împreună cu ceilalți ucenici a primit puterea aceasta și nu avem motive să credem că nu a aplicat-o sau că nu a avut succes.

Iuda putea fi viu în Ziua Cincizecimii, putea primi Duhul Sfânt, putea fi printre marii vestitori ai adevărului creștin, pentru că dotat era. I-ar fi „învățat pe mulți să umble în neprihănire” și „ar fi strălucit ca stelele în veac și în veci de veci” (Dan 12,3). Dar era mort, prin proprie alegere, în Ziua Cincizecimii. Altfel nu ar fi fost înlocuit. Numele lui ar fi fost scris pe una dintre temeliile cetății sfinte (vezi Apocalipsa 21,14). L-au forțat Scripturile vechi să facă ce a făcut și să fie ratat din apostolie, dispărut din rândurile ucenicilor? Nu, ci a fost libera lui alegere. Credea că Mântuitorul nu Se va lăsa prins, judecat, osândit, omorât. Dar calculele lui au fost greșite, a văzut deznodământul cu disperare și a hotărât să-și termine viața.

(09) Să-i fim recunoscători lui Iuda. Să-I fim recunoscători Domnului Isus pentru că Și-a dat viața pentru noi. Avem motive să apreciem devotamentul apostolilor, care au vestit Cuvântul mântuitor și și-au dat viața pentru avansarea lui, astfel încât a ajuns până la noi. Recunoscători lui Pilat? Lui Irod? Pentru ce? Recunoscători lui Caiafa, preoților celor mai de seamă, cărturarilor, fariseilor, ostașilor? Pentru ce? Fără Iuda nu aveam mântuire? Dumnezeu a avut neapărată nevoie de trădarea lui ca să-i salveze pe păcătoși? Iuda, fratele Domnului, a constatat că există „oameni neevlavioși, care schimbă în desfânare harul Dumnezeului nostru” (versetul 4). Îmi pare rău, autorule, dar ai reușit o uimitoare pervertire a evangheliei Domnului nostru Isus Hristos!

Pag

e11

1

Să vedem cum vorbesc evangheliștii despre Iuda. În fiecare listă a apostolilor, el este pus ultimul și se face aluzie la actul său de trădare: „. . . și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Isus” (Mat 10,4). „. . . și Iuda Iscarioteanul, care L-a și vândut” (Marcu 3,19). „. . . și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător” (Luca 6,16). Observați? „S-a făcut vânzător”, nu Dumnezeu l-a făcut vânzător.

Iată cum se referă evangheliștii la el în alte locuri:

- Matei 26,48: „Vânzătorul le dăduse semnul acesta: ‚Pe care-L voi săruta eu, acela este; să puneți mâna pe El!”’

- Marcu 14,44: „Vânzătorul le dăduse semnul acesta: ‚Pe care-L voi săruta, acela este; să-L prindeți și să-L duceți sub pază.’”

- Matei 27,3.4: „Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: ‚Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.’”

- Ioan 18,2: „Iuda, vânzătorul, știa și el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui.”

Cea mai clară caracterizare a lui Iuda Iscarioteanul a făcut-o Ioan: „Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: ‚De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei și să se fi dat săracilor?’ Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea” (Ioan 12,4-6). Potrivit acestui text, Iuda

- nu avea compasiune pentru cei săraci, - murmura și stârnea nemulțumire, - fura din banii bisericii, deci era un hoț, - era fățarnic și mincinos, încercând să dea impresia că este milostiv, când nu era.

Vânzătorul, Iuda, vânzătorul, cel care L-a vândut pe Isus: niciun evanghelist nu l-a scuzat pe Iuda pentru actul de vânzare a Învățătorului său și nici măcar nu l-a ignorat, ci a fost menționat mereu și mereu. Chiar Hristos S-a referit la fapta lui Iuda indirect și direct ca o faptă păcătoasă. Indirect: „Sculați-vă, haidem să mergem, iată că se apropie vânzătorul” (Mat 26,46). „Sculați-vă, haidem să mergem, iată că se apropie vânzătorul!” (Marcu 14,42). Se apropia o gloată, dar Isus nu a amintit gloata, ci numai pe vânzător. „Pe când mâncau, El a zis: ‚Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.’ . . . Drept răspuns, El le-a zis: ‚Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde’” (Mat 26,21.23). „Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreșit, Fiul omului Se duce, după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El” (Luca 22,21.22).

Pag

e11

2

„Direct: „Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul și I-a zis: ‚Nu cumva sunt eu, Învățătorule?’ ‚Da’, i-a zis răspuns Isus, ‚tu ești’” (Mat 26,25). „Și Isus i-a zis: ‚Iudo, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul omului?’” (Luca 22,48)

E posibil ca Iuda, ca și Lucifer în ceruri, să nu fi intenționat din capul locului să facă ce a făcut și cu siguranță că nu și-a dat seama unde va ajunge. Nu toate căderile se produc brusc. De fapt, poate niciuna nu are loc așa pe neașteptate. Înainte de se prăbuși de pe calea neprihănirii, oamenii își permit abateri „minore” de la Cuvântul lui Dumnezeu. Mă gândeam încă în adolescență la șinele de cale ferată: unde se produce o bifurcare, la început, fiind în tren, nici nu-ți dai seama că începe altă linie, distanța inițială fiind foarte mică, dar crește și crește, până când se desparte complet de linia de la care pornise și se îndreaptă către altă localitate, eventual chiar către altă țară. Satana lucrează în mod subtil, ademenindu-l pe om să ignore Cuvântul sfânt, ca până la urmă să-l îndepărteze de tot de el.

Atenție și la altă primejdie și anume, folosirea metodelor Satanei pentru promovarea lucrării lui Dumnezeu: doar acum, doar puțin, după aceea nu. Satana se mulțumește și cu compromisuri imperceptibile, pentru că el știe unde îl va duce pe om. Se spunea cândva că omul lui Dumnezeu trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu, cu metodele lui Dumnezeu, pentru atingerea scopurilor urmărite de Dumnezeu și pentru slava lui Dumnezeu. Poate am amplificat formula, dar cam aceasta era ideea. Iuda a vrut doar să-L determine pe Domnul să procedeze altfel, iar dacă nu vrea, se gândea că trebuie silit, pentru că după aceea va fi recunoscător că a fost ajutat. Isus a fost pus în lanțuri, nu S-a zbătut și nu le-a rupt, S-a lăsat judecat, osândit la moarte, dus la Golgota, țintuit pe cruce și omorât. N-a făcut nimic ca să Se elibereze, deși putea. Iuda nu și-a închipuit așa ceva. Calculele lui viclene au fost date peste cap. Satana nu i-a fost recunoscător, iar conducătorii perfizi și-au bătut joc de el.

Învățăm de aici să păstrăm în permanență legătura cu Dumnezeu, să renunțăm la ideile noastre când contravin învățăturilor clare ale lui Dumnezeu, să acceptăm chiar pagube dureroase, dezamăgiri, fără însă a ne abate de la calea Sa. „Umblați cârmuiți de Duhul”, ne-a învățat apostolul Pavel în Galateni 5,16. Să facem așa și vom fi feriți de multe primejdii! Să facem așa și nu vom regreta niciodată!

Când a făcut promisiunea din Matei 19,28, Domnul Isus nu a scris un cec în alb, ca datele să le completeze după aceea ucenicii, așa cum le place. Unsprezece s-au încadrat în condiții și vor avea parte de împlinirea cu ei a făgăduinței; unu nu le-a îndeplinit, ci a trădat cauza lui Dumnezeu și și-a pus capăt zilelor; el nu va avea parte de împlinirea făgăduinței. Așa este și cu noi. A zis Mântuitorul: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc 3,21). Doamne, dă-ne această biruintă, ține-ne lângă Tine până la sfârșit, ca să se împlinească această făgăduință și cu noi! Amin!

* * * *

Pag

e11

3

Cântarea de deschidere, 702: „Cu noi, cu toți, să fie azi harul lui Hristos!”

Cântarea de închidere, 359: „O, Tată din ceruri!”

Pag

e11

4

„DOUĂSPREZECE SCAUNE DE DOMNIE” (II)

Cunoaștem foarte bine maxima lansată de Hristos: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Mat 22,14). Cineva poate fi chemat și ales; sau poate fi chemat și nu ales. Se poate oare și ca cineva să nu fie chemat și totuși să fie ales? Da, se poate, avem cazul lui Isaia. Când s-a pus întrebarea „pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?”, profetul a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isa 6,8). Și a fost ales, trimis. „Bine”, veți zice, „a fost totuși chemat!” Într-un fel, da, o chemare subînțeleasă, dar el s-a oferit când s-a făcut un apel. Este cazul tuturor voluntarilor care se oferă să lucreze pentru Dumnezeu. Unsprezece dintre ucenici au fost chemați și aleși; Iuda nu a fost chemat, dar a fost ales, așa cum ni se explică în Spiritul Profetic: „Când Isus îi pregătea pe ucenici pentru ordinațiune, unul care nu fusese chemat s-a vârât printre ei. Era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este un urmaș al lui Hristos. El a venit acum în față, cerând un loc în cercul intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate și aparentă sinceritate, el a declarat: ‚Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge.’ Isus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci a rostit numai tristele cuvinte: ‚Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul’ (Mat 8,19.20). Iuda credea că Isus este Mesia și, alăturându-se apostolilor, spera să-și asigure o poziție înaltă în noua împărăție. Această speranță Isus a intenționat să o elimine prin declarația despre sărăcia Lui. Ucenicii doreau mult ca Iuda să devină unul dintre ei. El era de o înfățișare impunătoare, un om cu discernământ clar și aptitudine practică și ei I l-au lăudat lui Isus ca pe unul care L-ar ajuta mult în lucrarea Lui. Ei au fost surprinși că Isus l-a primit cu așa răceală.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 293-294)

Iuda L-a urmat și a devenit ucenic al Lui, așa nechemat. Când însă i-a ales pe cei doisprezece, Iuda a fost unul dintre ei: „Când s-a făcut ziuă, i-a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli și anume: pe Simon, pe care l-a numit și Petru, pe Andrei, fratele lui, pe Iacov, pe Ioan, pe Filip, pe Bartolomeu, pe Matei, pe Toma, pe Iacov, fiul lui Alfeu, pe Simon, numit Zilotul, pe Iuda, fiul lui Iacov, și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător” (Luca 6,13-16). Pe aceștia doisprezece, inclusiv pe Iuda, i-a ales Isus dintre mai mulți ucenici ai Săi. El a întrebat mai târziu: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul dintre voi este un drac” (Ioan 6,70).

Dar de ce l-a ales, când știa foarte bine viitorul lui? Pentru același motiv pentru care Dumnezeu i-a creat pe Lucifer și pe Adam, l-a ales pe Saul împărat și a procedat dincolo de înțelegerea noastră în atâtea alte cazuri. Este înțelepciune divină, oferind oamenilor ocazii și libertate de alegere.

Iată trei texte în care Biblia vorbește despre vânzători de oameni:

- Exodul 21,16: „Cine va fura un om și-l va vinde sau îl va ține în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea.”

Pag

e11

5

- 1 Timotei 1,10: „. . . (legea este făcută) pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni.” Iuda a fost vânzătorul unui Om, și ce Om, Omul Isus Hristos! (Vezi 1 Timotei 2,5)

- 2 Timotei 3,4: „. . . (printre cei nelegiuiți enumerați) vânzători . . .”.

Biblia nu-i scuză, nu-i justifică și nu-i favorizează nicăieri pe vânzătorii de oameni. Vânzarea de oameni este trădare, este mârșăvie: așa ceva a făcut Iuda și numele lui a rămas ca simbol al trădării de orice fel.

Trebuie văzut neapărat și cum l-au considerat pe Iuda ceilalți ucenici după moartea acestuia. La adunarea specială pentru completarea locului vacant, ținută în Ierusalim după înălțarea Domnului Isus la cer, erau circa 120 de persoane prezente și Petru a luat cuvântul. Ce a spus el? Nu a spus lucruri bune despre Iuda. Petru era un tăciune scos din foc, dar scos cu adevărat, Iuda era un tăciune rămas în foc, stins și transformat în nimic. Iată ce a zis Petru despre Iuda:

- „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte, prin gura lui David, despre Iuda” (Fapte 1,16).

- „. . . care a fost călăuza celor ce L-au prins pe Isus” (același verset).

- „El era din numărul nostru și era părtaș al aceleiași slujbe” (versetul 17).

- „Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui” (versetul 18).

- „. . . a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele” (același verset).

- „În adevăr, în cartea Psalmilor este scris: ‚Locuința lui să rămână pustie și nimeni să nu locuiască în ea!’” (Versetul 20, citat din Psalmul 69,25: ceea ce înseamnă blestem)

- „Și: ‚Slujba lui s-o ia altul!’” (Același verset, citat din Psalmul 109,8)

- În rugăciunea pentru indicarea înlocuitorului rânduit de Dumnezeu, apostolii au zis: „Doamne, Tu, care cunoști inimile tuturor oamenilor, arată-ne pe care din acești doi l-ai ales, ca să ia loc în slujba și apostolia aceasta, din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui” (versetele 24 și 25). După acest verset, numele lui Iuda nu mai este niciodată amintit până la sfârșitul Noului Testament.

În rezumat, Petru a spus următoarele lucruri despre Iuda:

- Scriptura a făcut o prezicere despre Iuda și aceasta nu putea să nu se împlinească.

- Iuda era din numărul ucenicilor și părtaș al aceleiași slujbe.

- El avea slujba apostoliei.

- Slujba lui urma să fie luată de altul.

Pag

e11

6

- Odată cu locuința lui, Iuda era sub blestem (asemenea cetăților Ierihon și Ai).

- El a dobândit un ogor.

- Plata primită a fost plata nelegiuirii lui.

- A fost călăuza celor ce L-au prins pe Isus.

- Și-a încheiat viața într-un mod înspăimântător.

- Iuda a căzut.

- Iuda a mers la locul lui. Tristă cădere și groaznic loc.

Ce este pozitiv în această istorie și caracterizare în unsprezece puncte expuse de Petru? Absolut nimic! Pregătit pentru cer? Pentru veșnicie? Colaborator cu Dumnezeu în planul de mântuire? Erou al credinței? Nimic din toate acestea!!!

Cum a considerat Mântuitorul fapta lui Iuda Iscarioteanul? Ca o faptă infamă, care nu era deloc justificată pe baza prezicerii din Scriptură: „Negreșit, Fiul omului Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Mat 26,24). Vai de omul acela! Mai bine nu s-ar fi născut! Sună a viață veșnică, a mântuire?

Iată-l amintit în rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus: „Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în numele Tău. Eu i-am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat, și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17,12). Pieire, fiul pierzării: sună a mântuire, a viață veșnică? Cei pierduți sunt pierduți, ei nu au parte de viața veșnică: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). Există numai două destine pe care și le pot alege oamenii, unul sau altul, există numai două direcții, două posibilități: să nu piară și să piară. Cei pierduți nu au viața veșnică, ei sunt pierduți. Iuda a fost fiul pierzării. Iuda este pierdut, prin chiar cuvintele lui Isus. Împlinirea Scripturii era confirmarea previziunii divine, nu justificarea nelegiuirii sau scutirea de pieire.

Iată alte texte care vorbesc despre pierzare: - Matei 7,13: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea.” - Filipeni 1,28: „. . . lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare și de mântuirea voastră și aceasta de la Dumnezeu.” Observați pierzarea în contrast cu mântuirea. -Filipeni 3,18.19: „Căci v-am spus de multe ori și vă mai spun și acum, plângând: sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea.”

Pag

e11

7

- 2 Tesaloniceni 1,8.9: „. . .într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui.” - 2 Petru 2,1: „În norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.” - 2 Petru 3,16: „În ele (în scrierile lui Pavel) sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”

Prin urmare, Hristos l-a considerat pe Iuda „fiul pierzării”, „vânzător”, supus unui „vai”, ba chiar „un drac”. Pe temeliile Noului Ierusalim vor fi scrise „cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc 21,14). În listele evangheliștilor, Iuda încheie lista celor doisprezece ucenici sau apostoli, precizându-se de fiecare dată că el a fost vânzătorul lui Isus. Iuda a dispărut: al cui nume va fi în locul lui pe o temelie a cetății sfinte – al lui Matia, al lui Pavel sau al altuia? Dumnezeu știe, dar pe acele temelii nu vor fi unsprezece nume de apostoli și numele unui drac, al unui vânzător! Pe cele douăsprezece scaune de domnie nu vor fi ședea unsprezece apostoli și un drac! În niciun caz!

Să revenim acum la textul pe care își clădea imigrantul din Australia doctrina despre Iuda: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mat 19,28). Era și Iuda printre ucenici? Da, era unul dintre cei doisprezece. Era făgăduința aceea valabilă și pentru el? Fără îndoială că era valabilă. Putea avea parte de ea, putea să șadă și el pe un astfel de scaun de domnie, laolaltă cu ceilalți ucenici. Va fi așa? Nu va fi așa! De ce? Din cauza lui, nu a Celui care a promis. Nu uitați că cei unsprezece l-au înlocuit după ce, condus de Satana, Iuda s-a sinucis, și imediat după înălțarea Domnului nostru Isus Hristos la cer (vezi Fapte 1,21-26).

Toate făgăduințele lui Dumnezeu față de oameni sunt condiționale și vom vedea acest lucru în lumina declarațiilor Sfintelor Scripturi.

- În Deuteronom 28, 1-14, Moise a arătat binecuvântările promise de Dumnezeu poporului Israel, dar a început cu cuvântul „dacă”: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui, pe care ți le dau astăzi, Domnul Dumnezeul tău . . . ” (versetul 1) și urmează multe făgăduințe. În versetele 15-68, deci într-un pasaj mult mai lung, Moise a arătat care vor fi consecințele neascultării de poruncile Domnului: „Dar, dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemurile care vor veni peste tine și de care vei avea parte . . .”

Pag

e11

8

(versetul 15), și urmează multe astfel de consecințe nefericite. Prin urmare, ascultarea duce la împlinirea făgăduințelor divine, neascultarea duce la zădărnicirea lor. Așa a fost cazul cu Iuda Iscarioteanul.

- Dumnezeu l-a mustrat pe Eli și casa lui astfel: „Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli și i-a zis: ‚Așa vorbește Domnul: ‚. . . Pentru ce călcați voi în picioare jertfele Mele și darurile Mele, care am poruncit să se facă în locașul Meu? Și cum se face că tu cinstești pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrășați din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului Meu Israel?’ De aceea, iată ce zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‚Spusesem că și casa ta și casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Și acum’, zice Domnul, ‚departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă disprețuiesc vor fi disprețuiți’” (1 Sam 2,27.29.30). Am zis, însă, din cauza fărădelegilor voastre, departe de Mine gândul acesta: nu voi face așa!

- „De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării; dar, de nu veți voi și nu veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit” (Isa 1,19.20).

- „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!” (Isa 59,1.2). Ne putem ruga, putem aminti făgăduințele Domnului, dar El nu ne va asculta, nu le va împlini, din cauza păcatelor noastre, pe care nu le mărturisim, nu le părăsim, în care continuăm.

- „Și cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ‚Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel?’, zice Domnul. ‚Iată, cum este lutul în mâna olarului, așa sunteți voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăție, că-l voi smulge, că-l voi surpa și că-l voi nimici; dar, dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac’” (Ier 18,5-8). Așa a fost cazul cu cetatea Ninive, împotriva căreia Iona a proorocit că va fi nimicită după patruzeci de zile; iată ce spune Cuvântul: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut” (Iona 3,1-10; citat este versetul 10). Dar Domnul a continuat prin Ieremia: „Tot așa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăție, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar, dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea și n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău și de binele pe care aveam de gând să i-l fac” (Ier 18,9.10).

Nu poate fi mai clar: împlinirea tuturor făgăduințelor lui Dumnezeu este condiționată de ascultare. Mântuitorul le-a promis tuturor celor doisprezece ucenici, inclusiv lui Iuda Iscarioteanul, că vor ședea pe douăsprezece scaune de domnie, judecând pe poporul Israel. Cu unsprezece va fi așa; cu unu, Iuda, nu va fi așa. Cauza nu este la Dumnezeu, ci la ei: unsprezece au rămas credincioși Mântuitorului și L-au slujit toată viața lor, unu L-a trădat în mâinile răufăcătorilor; da, el a regretat nebunia lui, dar, în loc să-și revină ca Petru prin pocăință, a ascultat mai departe de Satana și s-a spânzurat. L-a slujit pe

Pag

e11

9

Diavolul până la capăt. Așa a făcut și Saul, care nu a ascultat de Dumnezeu și și-a încheiat viața prin sinucidere (vezi 1 Samuel 31,1-6).

Conceptul de predestinație este o parte integrantă din doctrina unor biserici. Luată în forma ei cea mai strictă, această filosofie înseamnă că Dumnezeu a făcut, înainte de existența lumii noastre, două liste: lista A și lista B. Nu se zice așa, dar acolo se ajunge de fapt. În lista A sunt cuprinse numele celor aleși, ale celor mântuiți. Lista B conține numele tuturor celor pierduți. Dacă ești scris în lista A, ești o persoană fericită: nimic nu se mai poate schimba, orice ai zice sau ai face, nu te poți pierde. Dacă însă ești trecut în lista B, e vai de dumneata, nu mai poți schimba nimic, orice ai face sau ai zice. Este ceea ce în limbaj popular se numește soartă: așa îți este scris, așa o vei termina și gata.

Dar pe ce criterii a făcut Dumnezeu aceste două liste? Pe niciun criteriu, El este suveran, așa a hotărât și trebuie să ne supunem, fără să obiectăm sau să mai întrebăm ceva. Aș numi acest aranjament predestinare arbitrară pentru mântuire sau pentru pierzare, aceasta fiind soarta veșnică a fiecăruia. Sunt diferențe de interpretare și grade de aplicare a acestui concept, dar până la urmă la aceasta se reduce toată existența omului, la decizia într-un sens sau altul luată de Dumnezeu, la care oamenii nu au nicio contribuție și asupra căreia nu pot avea nicio influență, iar drept de apel nu există.

Dacă această filosofie ar fi adevărată, atunci ar interveni cel puțin cinci probleme și nu mici: (01) Dumnezeu ar fi răspunzător pentru răul din univers, inclusiv de pe pământ. Dar e așa? Noi ne rugăm: „. . . ci izbăvește-ne de Cel Rău” (Mat 6,13). Când i-a vorbit persecutorului Saul de la distanță, David a declarat: „‚Răul de la cei răi vine’, zice vechea zicală” (1 Sam 24,13). Sau Iacov, fratele Domnului: „Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iac 1,13). Apostolul Petru ne-a asigurat că „fața Domnului este împotriva celor ce fac răul” (1 Pet 3,12). Prin urmare: Dumnezeu nu face rău, nu poate să facă rău, nu este acord cu răul și este împotriva celor ce fac răul. Și Biblia descrie astfel caracterul Său: „‚Pentru ce Mă numești bun?’, i-a zis Isus (tânărului bogat). ‚Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu’” (Marcu 10,18). „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!” (Ps 136,1). „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui (a lui Moise) și a strigat: ‚Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie’” (Exod 34,6). „Nimic nu este arătat în Scriptură mai clar decât că Dumnezeu nu a fost în niciun fel răspunzător pentru apariția păcatului, că nu a fost nicio retragere arbitrară a harului divin, nicio deficiență în guvernarea divină, care a dat ocazie pentru izbucnirea rebeliunii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui prezență nu poate fi oferit niciun motiv. El este misterios, nejustificat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau dacă ar putea fi arătată o cauză pentru existența lui, ar înceta să fie păcat. Singura noastră definiție a păcatului este cea dată în Cuvântul lui Dumnezeu: este ‚călcarea legii’, este acțiunea unui principiu care este în război cu marea lege a iubirii,

Pag

e12

0

care este temelia guvernării divine.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, paginile 492-493) (02) Nu ar exista libertate de alegere, oamenii ar fi simpli roboți, mișcându-se asemenea unui tren pe șinele fixate dinainte. „Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor inteligente depinde de acordul lor desăvârșit cu marile ei principii de dreptate. Dumnezeu dorește de la toate făpturile Sale serviciul iubirii – serviciu care izvorăște din aprecierea caracterului Său. El nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată și tuturor El le acordă libertate de voință, pentru ca ei să-I poate aduce un serviciu voluntar.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 34) (03) Judecata divină ar fi doar o farsă, fiecare ar putea întreba: „Ce rost are să mă mai judeci, dacă Tu m-ai creat și m-ai programat să fac ceea ce am făcut?” Dumnezeu ar fi atunci un judecător nedrept, dar nu așa Îl cunoaștem noi. Iată ce zice Biblia despre dreptatea lui Dumnezeu: „El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat” (Deut 32,4). A întrebat Avraam când „negocia” cu Dumnezeu pentru Sodoma: „Să-l omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Gen 18,25). Deși aștepta un răspuns de la Dumnezeu, întrebarea lui Avraam era, totuși, retorică. Tot așa a întrebat Mântuitorul: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei?” (Luca 18,6.7). Auziți-l și pe apostolul Pavel: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,8). (04) Predicarea evangheliei nu ar mai avea niciun rost: dacă lucrurile au fost deja aranjate pentru veșnicie înainte de facerea lumii, de ce să mai fie predicată evanghelia? De ce să-i chemi pe oameni la pocăință, dacă nimic nu se poate schimba? Cei care susțin predestinarea arbitrară, chiar dacă nu o numesc așa, poate vor zice că noi nu știm cine sunt cei aleși, așa că le predicăm la toți. Dar de ce să mai predicăm? Dacă aceia care au fost destinați pentru mântuire nu o pot pierde, ei nu au nevoie de predicare, iar aceia care sunt sortiți pierii nu au nimic de câștigat din ea. (05) Multe texte ar trebui să fie înlăturate din Biblie. Iată unele dintre ele: - Marcu 16,15,16: „Apoi le-a zis: ‚Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.’” Orice făptură omenească trebuie să audă evanghelia și oricine crede și este botezat va fi mântuit. Este o ofertă pentru toată lumea și decizia le aparține. - Ioan 3,16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Dumnezeu a iubit

Pag

e12

1

„lumea”, adică pe toate ființele omenești, pentru toți L-a dat pe Fiul Său, nimeni nu este exclus în mod arbitrar de la viața veșnică, ci au parte de ea toți cei care cred în Hristos. - Ezechiel 18,23: „‚Doresc Eu moartea păcătosului?’, zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?’” Nimeni nu s-ar pierde, orice om ar fi mântuit, dacă s-ar întoarce de pe calea lui și ar urma calea Domnului. Aceasta este dorința lui Dumnezeu. - 1 Timotei 2,3.4: „Lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” De aceea se predică evanghelia la orice făptură, pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să o audă, să primească adevărul și să fie mântuiți. - 2 Petru 3,9: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” Planul lui Dumnezeu, dorința Lui fierbinte: nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.

Să ne punem acum următoarea întrebare: poate exista și o predestinare adevărată, pozitivă? Termenul „predestinare” vine din limba latină și anume de la prepoziția „prae”, care înseamnă înainte, și „destinatio”, cu sensul de desemnare, fixare, stabilire, hotărâre. Astfel, predestinare înseamnă stabilire sau hotărâre mai dinainte. Oare Dumnezeu nu a stabilit, nu a hotărât nimic mai dinainte? Nimic înaintea de crearea oamenilor? Dar planul de mântuire?

Așa cum știm din Biblie și din Spiritul Profetic, acest plan a fost conceput înaintea de facerea lumii: „Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică și ținută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră mai înainte de veci” (1 Cor 2,7). Înțelepciune divină care a decis ceva spre slava noastră înainte de veci. „. . . căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Și uni iarăși într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes 1,9.10). „Planul pentru răscumpărarea noastră nu a fost un gând ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. El a fost o descoperire a ‚tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri’ (Rom 16,25). Era o desfăşurare a principiilor care din veacuri eterne fuseseră temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi de căderea omului prin puterea amăgitoare a apostatului. Dumnezeu nu a ordonat ca păcatul să existe, dar a văzut dinainte existenţa lui şi a luat măsuri pentru întâmpinarea teribilei urgenţe.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 22)

Rețineți aceste două texte (și nu sunt singurele care zic așa) și luați aminte la felul cum își începe Petru prima epistolă: „Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleșii care trăiesc ca străini, împrăștiați prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia, după știința mai

Pag

e12

2

dinainte a lui Dumnezeu-Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos: harul și pacea să vă fie înmulțite!” (1 Pet 1,1.2). Știința mai dinainte a lui Dumnezeu! Îi zicem și preștiință. Preștiința divină: El a știut când mă voi naște eu, unde, din ce părinți, ce voi spune și ce voi face în viață, bune sau rele. Le-a știut cu mii de ani înainte, dar eu am avut libertatea să decid, să vorbesc, să acționez; a fost viața mea, nedictată de Cer.

Acum punem față în față cuvintele preștiință și predestinație. Dumnezeu nu este răspunzător pentru că a știut dinainte faptele rele ale oamenilor; nu este răspunzător pentru că pe unele le-a și notat în Scripturi, iar raportarea lor nu le-a făcut inevitabile, ca în cazul lui Iuda. Dacă oamenii s-ar fi comportat altfel, s-ar fi scris altfel. Dumnezeu nu l-a predestinat pe Iuda să fie vânzător. Acela a fost un rol nenorocit, pe care el însuși, inspirat de Satana, l-a ales. În 1 Timotei 4,1, Pavel a scris așa: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.” Trebuie neapărat să o facă? Au un merit pentru că au împlinit o profeție? Este rolul lor decis de Dumnezeu să abandoneze credința adevărată în favoarea rătăcirilor demonice? Dumnezeu nu l-a destinat pe nimeni să facă rău, oamenii își asumă rolul acela.

Dar un rol pozitiv? I-a predestinat Dumnezeu pe unii oameni pentru o anumită lucrare spre slava Sa? Bineînțeles că da. Iată patru cazuri: (01) Iacov. „‚V-am iubit’, zice Domnul! Și voi ziceți: ‚Cu ce ne-ai iubit?’ ‚Nu este Esau frate cu Iacov?’, zice Domnul; ‚totuși, l-am iubit pe Iacov și l-am urât pe Esau, i-am prefăcut munții într-o pustietate și moștenirea lui am dat-o șacalilor din pustie.’” Apostolul Pavel comentează: „Ba mai mult, tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine, nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: ‚Cel mai mare va fi rob celui mai mic’, după cum este scris: ‚Pe Iacov l-am iubit și pe Esau l-am urât’” (Rom 9,10-13). „Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu”, aceasta era predestinare pentru serviciu, nu pentru mântuire. (02) Samson. „Îngerul Domnului S-a arătat femeii și i-a zis: ‚Iată că tu ești stearpă și n-ai copii, dar vei rămâne însărcinată și vei naște un fiu. Acum, ia bine seama, să nu bei nici vin, nici băutură tare, și să nu mănânci nimic necurat. Căci vei rămâne însărcinată și vei naște un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui și el va începe să-l izbăvească pe Israel din mâna filistenilor’” (Jud 13,3-5). Predestinat înainte de concepere ca să fie liberator al poporului Israel. Dar nu a fost predestinat să facă relele pe care le-a făcut. (03) Ieremia. „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ‚Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte și te făcusem prooroc al neamurilor’” (Ier 1,4.5). Cunoscând ce fel de

Pag

e12

3

om va fi Ieremia, ce orientare va avea în viață, Dumnezeu a hotărât să-l facă un profet al Său: înainte de a fi născut, chiar înainte de a fi conceput. (04) Ioan Botezătorul: „Dar îngerul i-a zis: ‚Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El’” (Luca 1,13-17). Înainte de naștere, înainte de concepere, pus deoparte pentru misiunea de a pregăti calea lui Mesia. Predestinat pentru serviciu, pe baza preștiinței divine cu privire la caracterul, viața și devotamentul lui.

Prin urmare, Dumnezeu a dorit întotdeauna ca toți oamenii să fie răscumpărați din păcat și din moarte prin jertfa Fiului Său. Aceasta era esența planului de mântuire. El nu a făcut niciodată o listă B, pe aceasta o fac oamenii, când refuză oferta divină de răscumpărare. Predestinarea adevărată, pozitivă, pentru mântuire, a fost confirmată de serva Domnului în următorul citat: „Dumnezeu l-a predestinat pe fiecare ‚să fie asemenea chipului Fiului Său’ (Romani 8,29). În fiecare, iubirea îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfințenia Sa, blândețea Sa, mila Sa și adevărul Său trebuie să fie arătate lumii” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 827).

Învățătura aceasta nu este ușoară, iar unele texte biblice ne pot pune în încurcătură, dar am găsit soluția și anume: există o dublă predestinare adevărată, pozitivă. Iată aceste două aspecte: (01 Predestinarea pozitivă generală, bazată pe voința și dorința lui Dumnezeu – aceasta este oferta iubitoare a mântuirii la dispoziția tuturor oamenilor. Unii o acceptă, alții o resping. (02) Predestinarea pozitivă specială, bazată pe preștiința lui Dumnezeu. Cunoscându-i dinainte pe cei care vor accepta mântuirea Sa, Dumnezeu are un program precis pentru onorarea lor. Acest program este dezvăluit în Sfintele Scripturi așa cum reiese din următoarele texte: - 2 Timotei 2,19: „Totuși, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ‚Domnul îi cunoaște pe cei ce sunt ai Lui.’” - Romani 8,28-30: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și

Pag

e12

4

pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și chemat și pe aceia pe care i-a chemat i-a și socotit neprihăniți, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți i-a și proslăvit.” Ce spune textul acesta? Că Dumnezeu a cunoscut toate lucrurile dinainte, deci El procedează pe bază de preștiință. Toți iubitorii de Dumnezeu sunt chemați, făcuți asemenea Fiului Său, socotiți neprihăniți, proslăviți. Plan bun pentru fiecare locuitor al pământului, din toate timpurile: rămâne ca atitudinea fiecăruia să decidă dacă acel plan se va împlini sau nu în cazul său. - Efeseni 1,3-6: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” - 1 Corinteni 2,9: „Dar, după cum este scris: ‚Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.’” - 2 Timotei 4,8: „De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” Atât în Romani 8,29, cât și în Efeseni 1,5, textul original conține cuvântul proorizo, care se traduce cu a decide de la început sau în avans, a predestina; a pune deoparte de la început sau în avans.

„Trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte”, a zis apostolul Petru în adunarea celor 120 de ucenici ai Domnului (Fapte 1,16). Trebuia să se împlinească! Și cu noi trebuie neapărat să se împlinească Scriptura. Care Scriptură? Aceasta, a lucrurilor minunate pregătite de Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Și Scriptura mărețelor făgăduințe care ne însoțesc în drumul nostru către veșnicia cea glorioasă. Iată unele dintre ele: - Deuteronom 31,8: „Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta!” - Psalmul 34,7: „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie.” - Psalmul 50,15: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!”

Pag

e12

5

- Psalmul 103,17.18: „Dar bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El și îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” - Isaia 41,9.10: „Tu ești robul Meu, te aleg și nu te lepăd! Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” - Isaia 41,13: „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă și-ți zic: ‚Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!’” - Isa 43,2: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde.” - Isaia 54,10: „‚Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina’, zice Domnul, care are milă de tine.” - Isaia 59,19: „. . . când va năvăli vrăjmașul ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă.” - Ieremia 31,3: „Domnul mi Se arată de departe: ‚Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!’” - Ioan 14,1-3: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” - Evrei 10,37: „‚Încă puțină, foarte puțină vreme’ și ‚Cel ce vine va veni și nu va zăbovi.’”

Când necredincioșia omenească duce la zădărnicirea făgăduințelor lui Dumnezeu, întreaga vină este la om, așa cum a constatat apostolul Pavel: „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El Se va lepăda de noi. Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Tim 2,11-13).

Închei cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Și cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el” (Evr 10,38), urmate de hotărârea care trebuie să fie luată de noi: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi, ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (versetul 39). Amin!

* * * *

Pag

e12

6

Cântarea de deschidere, 50: „Fii lăudat, Isus Hristos!”

Cântarea de închidere, 460: „Pe viaţa Mea de Dumnezeu!”

Pag

e12

7

ATEISMUL OAMENILOR RELIGIOȘI

Referindu-se la lumea păgână, apostolul Pavel le scria credincioșilor din Roma: „Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți” (Rom 1,19.20).

Apostolul arată aici că nu există nicio scuză pentru tăgăduirea existenței lui Dumnezeu, pentru că însușirile Lui sunt revelate chiar în conștiința umană și în toate lucrurile care îl înconjoară. Entomologul francez Jean Henry Fabre (1823-1915) a întrebat cu emfază: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El. Eu Îl văd.” Da, Îl vedea studiind ființele mărunte care făceau obiectul cercetării lui. Vorbind despre muncă și trândăvie, Solomon a zis: „Du-te la furnică, leneșule, uită-te cu băgare de seamă la căile ei și înțelepțește-te!” (Prov 6,6). Entomologie, știință a naturii. Dumnezeul naturii poate fi observat în lucrările Lui extraordinare.

„Ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei”, a zis Pavel. În noi e descoperită existența veșnică a Creatorului, în creierul nostru, în gândire, în logică. De aceea a zis Réné Descartes, filosof şi matematician francez (1596-1650): „Existenţa lui Dumnezeu este mai sigură decât cea mai sigură dintre toate teoremele geometriei.” Până și scepticul poet, istoric şi filosof francez Voltaire (François-Marie Arouet, 1694-1778) ne-a lăsat această frază de aur: „Dacă e o greutate să crezi în Dumnezeu, e o absurditate să nu crezi.”

În prima lor audiență la faraon, Moise și Aaron i-au comunicat monarhului somația Cerului: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Lasă-l pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea’” (Exod 5,1). Răspunsul rece al lui faraon a fost: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să-l las pe Israel să plece? Eu nu-L cunosc pe Domnul și nu-l voi lăsa pe Israel să plece” (versetul 2). Eu nu-L cunosc pe Domnul! Ați întâlnit ateul!

În capitolul 11 al cărții Apocalipsa este vorba despre Revoluția Franceză, când religia a fost interzisă printr-un decret din Paris, între 26 noiembrie 1793 și 17 iunie 1797. De aceea perioada respectivă din istoria Franței este numită „Egipt” în versetul 8: „Și trupurile lor moarte (se referă la Biblie, adică la Noul și Vechiul testament, cei doi martori ai Domnului) vor zăcea în piața cetății celei mari, care în înțeles duhovnicesc se cheamă ,Sodoma’ (din cauza imoralității) și ,Egipt’, unde a fost răstignit și Domnul lor (prin prigoana cruntă împotriva Bibliei și a religiei în general).” Observați că metafora Egipt se referă la ateism, pentru că faraon a spus că nu-L cunoaște pe Domnul. În acei trei ani și jumătate ateismul francez și-a atins apogeul.

Iată ce aflăm din Spiritul Profetic: „,Cetatea cea mare’ în ale cărei străzi martorii sunt uciși și unde zac trupurile lor, este, ,în înțeles duhovnicesc’, Egipt. Dintre toate națiunile

Pag

e12

8

prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existența viului Dumnezeu și s-a împotrivit poruncilor Lui. Niciun monarh nu s-a încumetat vreodată într-o răzvrătire mai deschisă și mai arogantă împotriva autorității Cerului decât împăratul Egiptului. Când mesajul i-a fost adus prin Moise, în numele Domnului, faraon a răspuns cu înfumurare: ,Cine este Iehova, ca să ascult de glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu-L cunosc pe Iehova și nici nu-l voi lăsa pe Israel să plece’ (Exodul 5,2). Acesta este ateism și națiunea reprezentată prin Egipt urma să exprime o negare similară a cerințelor viului Dumnezeu și să manifeste un spirit asemănător de necredință și sfidare.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, pagina 269)

Aplicația profeției din Apocalipsa 11 este deslușită: „Această profeție și-a avut împlinirea exactă și uimitoare în istoria Franței. În timpul Revoluției, în 1793, ,lumea a auzit pentru prima dată o adunare de bărbați, născuți și educați în civilizație și asumându-și dreptul de a guverna una dintre cele mai elevate națiuni europene, ridicându-și glasurile unite pentru a tăgădui cel mai solemn adevăr pe care îl primește un suflet uman și a renunța în unanimitate la credința într-o Divinitate și la închinarea la Ea.’” (Ibid., paginile 269-270)

„Franța este unica națiune din lume cu privire la care rămâne raportul autentic, că ea, ca națiune, și-a ridicat mâna în rebeliune deschisă împotriva Autorului universului. O mulțime de hulitori, o mulțime de infideli, au existat și încă continuă să existe, în Anglia, Germania, Spania și în alte părți; însă Franța se distinge în istoria lumii ca singurul stat care, prin decretul Adunării lui Legislative, a declarat că nu există Dumnezeu și a cărui populație întreagă din capitală și o vastă majoritate în alte locuri, femei și bărbați, au dansat și au cântat cu bucurie în acceptarea acestui anunț.” (Ibid., pagina 270)

Citeam cândva într-un ziar că un pastor protestant din Europa a afirmat deschis că nu există Dumnezeu și de aceea a fost concediat, dar nu imediat. Un altul, în Statele Unite, și-a propus un an de zile de întrerupere a credinței în existența lui Dumnezeu. Ateismul pătrunde tot mai mult în cercuri bisericești și mulți dintre cei înregistrați în rândurile enoriașilor diferitelor confesiuni nu sunt siguri de existența lui Dumnezeu sau chiar o neagă în mod deschis.

Încerc să refac și să redau din memorie, după multe decenii, în mod aproximativ, conținutul unui articol apărut într-o revistă românească prin anii 1960. Se arăta că într-o zi de iarnă un preot înainta cu greu prin nămeții de zăpadă, mergând din casă în casă cu botezul. La un moment dat, mare i-a fost mirarea când, bătând la o ușă, a venit și i-a deschis poetul Tudor Arghezi. Acesta l-a invitat în casă și preotul a luat loc, obosit. Apoi i-a pus poetului o întrebare neașteptată: „Domnule Arghezi, dumneavoastră ați citit multe cărți, ați fost și călugăr. Spuneți-mi, vă rog, ce credeți: o fi existând Dumnezeu?” Autorul articolul a zis că maestrul l-a privit cu dezgust și l-a întrebat: „Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata gunoier?” Cuvântul folosit era mult mai dur și îmi sună în minte, dar îl evit. Autorul încheia cam în felul următor: „Așa trebuie să li se răspundă celor ce le transmit altora idei pe care ei nu le cred!”

Pag

e12

9

De altfel, nu există ateism absolut, pentru că, dacă oamenii nu-L acceptă pe Dumnezeul cel viu, veșnic și creator, își aleg alți dumnezei, idoli făcuți de ei, la care se închină: persoane adorate, bani, carieră, renume, neamul la care aparțin, idei personale, orice. Tot ce Îl înlocuiește pe Dumnezeu în adorarea, atenția și preocuparea noastră este dumnezeu și reprezintă o încălcare a poruncilor 1-2.

Mă ocup în tema aceasta nu de ateismul care neagă existența Dumnezeului cerurilor, ci de cu totul altceva. Să pornim de la textul din Efeseni 2,11.12: „De aceea voi, care altădată erați neamuri din naștere, numiți netăiați împrejur de către aceia care se cheamă tăiați împrejur și care sunt tăiați împrejur în trup, de mâna omului, aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume.”

Aici este o descriere a identității și a vieții efesenilor înainte de a cunoaște și a accepta creștinismul. Apostolul spune că ei erau: (01) fără convertire, neamuri din naștere, adică păgâni; (02) fără tăiere împrejur, neaparținând la poporul Domnului; (03) fără Hristos, necreștini; (04) fără drept de cetățenie în Israel, privați de orice drepturi; (05) străini de legămintele făgăduinței, fără perspectiva moștenirii cerului; (06) fără nădejde a vieții veșnice; (07) fără Dumnezeu în lume, necunoscându-L pe Dumnezeul cel viu.

Dintre toate aceste șapte „fără”-uri, lipsuri, absențe, ne vom opri la cel din urmă: „fără Dumnezeu în lume”. Efesenii aveau dumnezei, gândiți-vă la zeița Diana sau Artemis, despre care argintarul Dimitrie a zis: „. . . măreția aceleia, care este cinstită în toată Asia și în toată lumea” (Fapte 19,27). Conlucrătorii lui și alții de aceeași meserie s-au umplut de mânie când Dimitrie le-a spus că Pavel susține că „zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei” (versetul 26) și că, prin aceasta, meseria lor este disprețuită (vezi versetul 27), de aceea „au început să strige: ‚Mare este Diana efesenilor!’” (Versetul 28). Mai târziu, la teatru, cei adunați „au strigat toți într-un glas, timp de aproape două ceasuri: ,Mare este Diana efesenilor!’” (Versetul 34)

„Fără Dumnezeu” (Efes 2,12) este traducerea cuvântului grecesc atheoi, pluralul de la atheos, unde a înseamnă „fără” și theos înseamnă „Dumnezeu”. Dacă traducem strict literal, atheoi înseamnă (oameni) „fără Dumnezeu”. De acolo avem cuvântul „ateu”. Ce le spunea apostolul efesenilor era că în trecut ei fuseseră fără Dumnezeu, literal „atei.” Constatând însă că ei erau destul de religioși, înțelegem că termenul „ateu”, adică fără Dumnezeu, are două înțelesuri, pentru că Dumnezeu poate fi absent

Pag

e13

0

(01) din convingere, deci ateismul teoretic, intelectual; (02) din viață, adică ateismul practic.

Al doilea sens face obiectul acestei predici: oameni care sunt religioși, care poate frecventează serviciile de cult ale unei denominațiuni și se declară cu tărie adepții acelei orientări, dar Dumnezeu lipsește din viața lor.

Aici verbul „a cunoaște” lămurește totul. Iată-i pe cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas; despre ei se spune: „Fiii lui Eli erau niște oameni răi. Nu-L cunoșteau pe Domnul” (1 Sam 2,12). În versetele următoare este descrisă comportarea lor față de serviciile de cult și față de popor: „Și iată care era felul de purtare al acestor preoți față de popor. Când aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa când se fierbea carnea. Ținând în mână o furculiță cu trei coarne, o vâra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală și tot ce apuca cu furculița lua preotul pentru el. Așa făceau ei tuturor acelora din Israel care veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului și zicea celui ce aducea jertfa: ,Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua de la tine carne fiartă, ci vrea carne crudă.’ Și dacă omul zicea: ,După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ți va plăcea’, sluga răspundea: ,Nu! Dă-mi acum, căci altfel iau cu sila!’ Tinerii aceștia se făceau vinovați înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului” (versetele 13-17).

Prin urmare, Hofni și Fineas, fiii marelui preot, pângăreau jertfele și făceau abuzuri grave de serviciu împotriva Domnului și a jertfitorilor, jefuindu-le jertfele și nesocotind toate rânduielile date de Dumnezeu prin Moise lui Aaron și urmașilor lui. Dar ei făceau mai rău: „Eli era foarte bătrân și a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a aflat și că se culcau cu femeile care slujeau afară la ușa cortului întâlnirii” (versetul 22). Vă aduceți aminte că Uza a plătit cu viața gestul necugetat de a pune mâna pe chivotul Domnului, chiar dacă intenția lui era bună, pentru că boii erau să răstoarne chivotul (vezi 2 Samuel 6,6.7). Dar Hofni și Fineas erau preoți, ei se îmbrăcau în veșminte sfinte și purtau chivotul Domnului. Și, totuși, se pretau la așa fărădelegi. Caracterizarea lor este făcută pe scurt în 1 Samuel 2,12: „Nu cunoșteau pe Domnul. Erau niște oameni răi.”

Comportarea nelegiuită a celor doi preoți nu a fost lipsită de urmări: „Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oștirilor, care șade între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu” (1 Sam 4,4). Prezența chivotului nu i-a salvat: „Filistenii au început lupta și Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare și din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeștri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, au murit” (versetele 10 și 11).

Acesta este ateism practic, ateismul oamenilor religioși. Ei se declară de partea Domnului, ocupă poate chiar poziții de răspundere în biserică, dar viața lor arată că nu-L cunosc pe Domnul, că Dumnezeu lipsește cu desăvârșire din viața lor.

Pag

e13

1

Cum este oare mai rău: ca Dumnezeu să lipsească din mintea oamenilor sau din viața lor? Veți zice că este același lucru, dar eu cred că a doua situație este mult mai rea, pentru că numele lui Dumnezeu este făcut de ocară. „David i-a zis lui Natan: ,Am păcătuit împotriva Domnului!‘ Și Natan i-a zis lui David: ,Domnul îți iartă păcatul, nu vei muri. Dar, pentru că i-ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut va muri’” (2 Sam 12,13.14). „,Căci, din pricina voastră, este hulit numele lui Dumnezeu între neamuri’, după cum este scris” (Rom 2,24).

Necunoașterea lui Dumnezeu, care este echivalentă aici cu ateismul practic, are urmări nenorocite pe plan spiritual: „. . . nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (1 Tes 4,5). Aprinderea poftei. Pavel a făcut mai multe liste de urâciuni practicate de oamenii fără Dumnezeu.

Psalmistul Asaf ne arată o altă latură a absenței lui Dumnezeu din viața oamenilor: „Varsă-Ți mânia peste neamurile care nu Te cunosc și peste împărățiile care nu cheamă numele Tău!” (Ps 79,6). Cei ce nu cheamă numele lui Dumnezeu prin aceasta Îi întorc spatele. Ei aleg să trăiască fără El, neglijează comuniunea cu cerul, manifestată prin studiu biblic, rugăciune, lucrare pentru Dumnezeu. Ei trăiesc pentru viața aceasta și se comportă așa ca și cum n-ar exista nici Dumnezeu, nici cer, nici veșnicie. Ateism practic.

Nu toți ateii de genul acesta pățesc ca Hofni și Fineas, dar iată ce a scris apostolul Pavel către credincioșii din Tesalonic: „. . . și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tes 1,7.8). Noi știam că „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință” (Fapte 17,30). Da, nu ține seama. Și, totuși, același apostol a scris în textul precedent că Domnul îi va pedepsi prin foc „pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu”.

Întrebarea este nu numai dacă Îl cunosc sau nu-L cunosc, ci și de ce nu-L cunosc: este imposibil de cunoscut? Nu a lăsat El suficiente dovezi pentru nașterea și consolidarea credinței în El? Iată ce zice Spiritul Profetic: „Dumnezeu ne-a dat în Scripturi dovezi suficiente despre autoritatea lor divină. Propriu Sa existență, caracterul Său, veracitatea cuvântului Său sunt stabilite prin mărturie care apelează la rațiunea noastră, iar această mărturie este abundentă. E adevărat, El nu a înlăturat posibilitatea îndoielii; credința trebuie să se bazeze pe evidență, nu pe demonstrație; aceia care doresc să se îndoiască au ocazie, însă cei ce doresc să cunoască adevărul găsesc motive ample pentru credință.” (Education/Educație, pagina 169)

Scriindu-le galatenilor, apostolul neamurilor s-a referit astfel la trecutul lor: „Odinioară, când nu-L cunoșteați pe Dumnezeu, erați robiți celor ce din firea lor nu sunt dumnezei” (Gal 4,8). Atei sunt cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, în conștiință sau în viață, dar în ei

Pag

e13

2

nu rămâne un vacuum, ci își crează alte divinități. Ateismul neagă religia, de fapt toate religiile, dar este el însuși o religie, pentru că include închinare la „cei ce din firea lor nu sunt dumnezei”. Nu cu forme și nume ca în antichitate, dar persoane, obiecte, acțiuni și idei care încearcă să umple golul. Omul este o ființă creată ca să adore, să se închine; nu face așa cu Dumnezeul viu și etern, atunci adoră altceva și se închină la altceva. Cât este viu și conștient, omul nu se poate lipsi total de închinare.

Dacă ne referim la regimurile totalitare bazate pe marxism, din estul Europei, din Asia, America Latină sau Africa, constatăm prezența unor elemente religioase: apostoli, evanghelii, sărbători, simboluri, proslăvire. Se cânta înainte de 1953: „Lui Stalin slavă, slavă-i cântăm, / Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm.”

Cineva poate să fie religios, declarat creștin, și, totuși, ateu. Religios în formă și ateu în conținut. Nu întotdeauna o religie, religia cuiva, este liberă de orice formă de ateism: o religie poate conține ateism, după cum și ateismul, așa cum am văzut, este o religie. Ateii nu pot sau nu vor să-L recunoască pe Dumnezeul cel adevărat, de aceea ei apelează la surogate; ei nu pot fi liberi de orice formă de adorare, de zeificare, cum încearcă să pretindă.

Cineva relata următoarea anecdotă grăitoare, referitoare la convingeri și la practicarea lor: în Polonia, țară catolică, un cetățean a fost întrebat de cineva: „Dumneavoastră sunteți comunist?” „Da”, a răspuns el, „practic, dar nu sunt convins.” Acesta a întrebat, la rândul lui: „Iar dumneavoastră sunteți catolic?” „Da”, a fost răspunsul lui, „sunt convins, dar nu practic.”

Este de neconceput ca cineva să-L aibă pe Dumnezeu în viața sa, fără să-L aibă, implicit, și în minte, în convingeri. Dar invers se poate. Sunt mulți oameni care nu tăgăduiesc verbal existența lui Dumnezeu, ba o afirmă, poate cu tărie, dar practic nu-I oferă niciun loc în viața lor. Ateismul teoretic reprezintă negarea existenței lui Dumnezeu, rostită sau nu. Ateismul practic este refuzarea prezenței lui Dumnezeu, ruperea de El, căutarea independenței față de El.

Iată exemple de astfel de ruperi de Dumnezeu, de umblare independentă de El, de ateism practic: (01) Cain (vezi Geneza 4,1-16). Deși a adus o jertfă, deci era religios, a adus-o așa cum a adus-o, în mod contrar instrucțiunilor divine. Cain n-avea Dumnezeu, „Cain a ieșit din fața Domnului” (versetul 16), față care nu-l interesa. Apostolul Ioan declară: „. . . nu cum a fost Cain, care era de la cel rău și l-a ucis pe fratele său” (1 Ioan 3,12). (02) Esau (vezi Geneza 25,29-34): „Iată-mă, sunt pe moarte, la ce-mi slujește dreptul acesta de întâi născut?” (Versetul 32). „Astfel și-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut” (versetul 34). Putem spune despre Esau: „Dumnezeul lui era pântecele” (Filip

Pag

e13

3

3,19). Și ni se dă avertismentul: „Vegheați să nu fie între voi nimeni desfrânat sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut” (Evr 12,16). (03) Nabal (vezi 1 Samuel 25,2-38). Nerecunoscător pentru binele pe care i-l făcuse David cu armata sa, ocrotindu-i turma și pe păstori în muntele Carmel, Nabal i-a trimis pe solii lui David înapoi cu mâinile goale, după rostirea unor cuvinte urâte la adresa omului după inima lui Dumnezeu. Bine l-a caracterizat înțeleapta lui soție, care îl cunoștea destul de bine: „Să nu-și pună domnul meu mintea cu omul acela rău, cu Nabal, căci, cum îi este numele, așa este și el; Nabal (Nebun) îi este numele și este plin de nebunie” (versetul 25). Nebun? Chiar David a zis după ani de zile: „Nebunul zice în inima lui: ,Nu este Dumnezeu!’” (Ps 14,1). Nu știm dacă Nabal și zicea așa în inima sa, dar viața lui era total străină de Dumnezeu. (04) Absalom (vezi 2 Samuel, capitolele 15-18). Viața acestui om arată o totală despărțire de Dumnezeu. Interesele, ambițiile și plăcerile erau pentru el totul. Virtute, cinste, conștiință? Pentru el nu aveau nicio valoare. Iată ce i-a spus Ahitofel, omul al cărui sfat era divinizat (vezi 2 Samuel 16,23): „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula și-l voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neașteptate, când va fi obosit și va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta și tot poporul care este cu el va fugi. Îl voi lovi numai pe împărat și voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l urmărești va face ca toți să se întoarcă și tot poporul va fi în pace” (17,1-3). Moartea omului pe care-l urmărea și care era tatăl lui. Iată reacția celui sfătuit: „Cuvintele acestea i-au plăcut lui Absalom și tuturor bătrânilor lui Israel” (versetul 4). Sfatul era bine gândit și, din punct de vedere militar, genial, deși satanic, și ar fi fost aplicat cu succes, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit, ascultând rugăciunea lui David: „Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!” (15,31). Și le-a nimicit, suprapunând sfatul lui Hușai, pe care Absalom l-a urmat, spre pieirea lui. (05) Ieroboam (vezi 1 Împărați 12,20-33), un om favorizat de Dumnezeu de a fi rege peste zece seminții. Imediat ce s-a văzut înscăunat, I-a întors lui Dumnezeu spatele și a cultivat idolatria, de care regatul lui Israel nu s-a mai lecuit până la robia asiriană. (06) Locuitorii Betleemului lui Iuda (vezi Luca 2,1-7) n-au avut loc pentru Isus, a trebuit să Se nască în condiții inumane și să fie pus într-o iesle. Oare în casa noastră este un loc pentru El? Avem în ea un loc de poposire unde să-L găzduim pe Mântuitorul nostru? (07) Judecătorul nedrept (vezi Luca 18,1-8). Despre omul acesta stă scris ce a zis Isus în parabola Sa: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina” (versetul 2). Chiar el recunoștea lucrul acesta: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez . . .” (versetul 4). El nu voia să știe nimic despre Dumnezeu. Lipsa temerii de Dumnezeu este negarea Lui, este ateism practic.

Pag

e13

4

(08) Bogatul, căruia i-a rodit țarina (vezi Luca 12,16-21). Copleșit de prosperitate, acest stăpân și-a propus să strice hambarele existente și să facă altele mai mari, unde să strângă toate roadele câmpului (vezi versetele 17 și 18). El și-a propus această delectare: „. . . și voi zice sufletului meu: ,Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!’” (Versetul 19). Care a fost răspunsul divin la planificarea lui egoistă? Iată-l: „Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul (viața); și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’” (Versetul 20). Nebunule! Vă amintiți de Psalmul 14,1? Deja l-am citat: „Nebunul zice în inima lui: ,Nu este Dumnezeu!’” Bogatul căruia i-a rodit țarina a fost declarat chiar de Dumnezeu nebun, prin urmare, în contextul acesta, ateu. Pentru el nu exista Dumnezeu, iar ceilalți oameni existau numai în măsura în care îi putea exploata. Dar acest ateism practic îi cuprinde pe mulți și este un pericol pentru fiecare dintre noi, așa cum a fost concluzia Domnului Hristos: „Tot așa este și cu cel ce își adună bogății pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu” (versetul 21).

Voi zice sufletului meu! Aceasta este egolatrie. Pentru el, sufletul său era Dumnezeu, Dumnezeul numit Eu. Sufletul nu a răspuns, dar a răspuns din cer Dumnezeul cerului și al pământului. Omul acela se comporta ca și când n-ar fi, n-ar exista niciun Dumnezeu. Niciun loc, niciun timp, nicio atenție pentru Dumnezeu. Sufletul meu și nimic altceva: nu este acesta ateism?

Noi avem timp pentru Dumnezeu? Suntem oamenii lui Dumnezeu în orele Sabatului, cât timp ne aflăm în casa de rugăciune, și fără Dumnezeu sau aproape fără Dumnezeu, în cursul săptămânii? Cât procent de ateism există în viața noastră? Îmi aduc aminte de anii când am trăit în Germania Federală, 1984-1987. La oficiile poștale vedeam uneori anunțul: „Vorübergehend geschlossen°, adică „temporar închis”, „pentru scurt timp închis”. Funcționarul era ocupat câteva minute, pentru a-și face niște socoteli, pentru a aranja niște hârtii, de aceea atunci nu putea lucra cu publicul. Dar numai temporar, poate minute.

Poți să fii ateu în mod temporar? Ne permitem să trăim fără Dumnezeu o zi, o oră, un minut? Sau uneori stăm de vorbă cu Dumnezeu o oră și apoi ieșim și Dumnezeu dispare, renunțăm la El pentru câteva zile? A zis Elihu, referindu-se la Dumnezeu: „Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Și-ar lua înapoi duhul și suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată și omul s-ar întoarce în țărână” (Iov 34,14.15). Dacă Dumnezeu ar proceda ca noi, dacă ne-ar uita și numai pentru câteva clipe, am înceta să existăm.

Apostolul iubirii a spus că „cine păcătuiește este de la diavolul” (1 Ioan 3,8). De ce? Pentru că păcatul a fost inventat de diavolul și înseamnă despărțire de Dumnezeu, viață fără Dumnezeu, ateism: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte” (Isa 59,1.2).

Pag

e13

5

Isus a spus o pildă despre „un om de neam mare”, care „s-a dus într-o țară depărtată, ca să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă” (Luca 19,11-28; cuvintele citate sunt din versetul 12). Atitudinea acelora unde se ducea este arătată astfel: „Dar cetățenii lui îl urau și au trimis după el o solie să-i spună: ,Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi’” (versetul 14). Noi vrem ca Hristos să împărățească peste noi? Rugăciunea care ni s-a sugerat este: „Vie împărăția Ta!” O dorim? Trăim acum ca și când am fi cetățeni ai acelei împărății? Ne identificăm pe deplin cu ea și o așteptăm cu dor? Dacă nu, atunci suntem străini de făgăduințele lui Dumnezeu, străini de împărăția aceea, străini de Dumnezeu, atei.

Iată însă și exemple pozitive, de oameni care umblau cu Dumnezeu, a căror viața era contopită cu viața lui Dumnezeu, Îl iubeau și Îl vesteau prin cuvânt și faptă: (01) Enoh (vezi Geneza 5,22-24). Ni se spune că, „după nașterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani și a născut fii și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șasezeci și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evr 11,5). Aici constă viața de credință, sau necredința, ateismul: în umblarea zilnică, permanentă, cu Dumnezeu, sau neumblarea cu El. În această privință, Spiritul Profetic ne explică: „În mijlocul unei vieți de muncă activă, Enoh a păstrat în mod constant legătura sa cu Dumnezeu. Cu cât lucrările lui erau mai mari și mai grabnice, cu atât mai statornice și mai stăruitoare erau rugăciunile lui. El a continuat să se excludă, în anumite perioade, din întreaga societate. După ce rămânea un timp între oameni, lucrând în folosul lor prin instruire și exemplu, el se retrăgea pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind și însetând după acea cunoștință divină pe care numai Dumnezeu o poate da. Având astfel comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Fața lui radia de o lumină sfântă, chiar de lumina care strălucește pe fața lui Isus. Când revenea de la aceste întâlniri intime cu Dumnezeu, chiar cei nelegiuiți priveau cu admirație pecetea cerului pe fața lui.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 86-87) „Timp de trei sute de ani Enoh căutase puritate de suflet, ca să fie în armonie cu Cerul. Timp de trei sute de ani el umblase cu Dumnezeu. Zi de zi el tânjise după o unire mai strânsă; comuniunea devenise mai apropiată și tot mai apropiată, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El stătuse pe pragul lumii eterne, la numai un pas între el și țara celor binecuvântați; și acum porțile s-au deschis, umblarea cu Dumnezeu, cultivată atât de mult timp pe pământ, a continuat, și el a trecut prin porțile Cetății Sfinte – primul dintre oameni care a intrat acolo.” (Ibid., pagina 87) (02) Noe (Geneza 6,9): „Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” În condițiile în care lumea înconjurătoare era afară din cale

Pag

e13

6

de stricată: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (versetul 5). (03) David, în ciuda scăderilor și căderilor sale, era, de asemenea, un om care umbla cu Dumnezeu: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei; când este El la dreapta mea nu mă clatin. . . . Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice în dreapta Ta” (Ps 16,8.11). (04) Daniel, într-un timp de pericol personal, al amenințării cu moartea, avea „ferestrele odăii de sus deschise spre Ierusalim și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și-L lăuda pe Dumnezeul lui” (Dan 6,10). El avea un Dumnezeu, de care nu concepea să se despartă orice s-ar întâmpla. Nici pentru o lună. Nici pentru o zi. Absolut deloc: „Atunci oamenii aceștia au dat năvală în casă și l-au găsit pe Daniel rugându-se și chemându-L pe Dumnezeul lui” (versetul 11). Ca și Enoh și Noe, Daniel umbla cu Dumnezeu. De aceea îngerul Gabriel a zis către el: „Daniele, om preaiubit și scump!” (10,11) (05) Ioan, predicatorul iubirii, care obișnuia să-și plece capul pe pieptul lui Isus (vezi Ioan 13,23; 21,20), în timpul comuniunii sale cu Dumnezeu pe ostrovul Patmos a primit cea mai frumoasă și mai valoroasă descoperire de la Dumnezeu făcută vreodată muritorilor (vezi Apocalipsa 1,9-20 și toată cartea). (06) Pavel, fostul adversar al lui Isus, a ajuns să-L iubească și să-L servească cu devotament fierbinte și nelimitat în tot restul vieții lui: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal 2,20). „Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filip 3,10). „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva, decât pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor 2,2). „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!” (Gal 6,14) (07) E. L., o soră de credință din Iași, a fost internată un anumit număr de zile într-un spital din București, apoi a revenit acasă. În timpul petrecut în spital s-a împrietenit cu o doamnă internată în același salon, cu care a vorbit despre adevăr. Iată ce i-a scris după aceea doamna aceea: „Mi-e dor de dumneavoastră și, fără să exagerez, de plăcutele momente petrecute împreună, cu tot locul nepotrivit pentru asemenea stări în care ne aflam. Trebuie să vă mulțumesc că mi-ați făcut mult mai ușoare încercările și mi-ați îndepărtat temerile și singurătatea. Oricât de departe vom fi una de cealaltă, voi duce cu mine, bine întipărit în minte și suflet, zâmbetul dumneavoastră blând și glasul suav ce îndepărta duhurile rele și îndoielile. Dumnezeu să vă aibă în grijă și să vă dea putere să faceți mai departe

Pag

e13

7

bine sufletelor din preajma dumneavoastră. Dacă toți coreligionarii dumneavoastră v-ar semăna structural și comportamental, ar fi cea mai bună propagandă pentru credință prin simpla lor prezență. Am multă simpatie și considerație pentru credința dumneavoastră de când am avut onoarea să vă cunosc.” Și semnează – Mariana Brusescu. Umblare cu Dumnezeu, impresia produsă, rezultatele imediate și de mai lungă durată. Dacă toți coreligionarii ar umbla așa cu Dumnezeu! Toți!

Următorul citat din Spiritul Profetic nu poate să rămână în afara acestei meditații: „Ar fi bine pentru noi să petrecem o oră de meditaţie în fiecare zi, contemplând viaţa lui Hristos. Ar trebui să o studiem punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să cuprindă fiecare scenă, mai ales pe cele finale. Zăbovind astfel asupra marelui Său sacrificiu pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai stabilă, iubirea noastră va fi înviorată şi vom fi tot mai profund umpluţi cu Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia pocăinţei şi a umilinţei la piciorul crucii.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 83)

Umblare cu Dumnezeu, continuă, profundă, fericită. Fără ea suntem atei, dar îmi exprim convingerea că niciunul dintre dumneavoastră nu va face alegerea negativă, ci aceea pe care a făcut-o și Maria Magdalena, alegere lăudată și recomandată de Mântuitorul: „. . . dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (Luca 10,42). Mă rog ca Domnul Isus să poată zice așa despre fiecare dintre noi! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 7: „Ți-nalț, Iehova-n veci cântare!”

Cântarea de închidere, 290: „Dacă crezi în Dumnezeu”

Pag

e13

8

LUCRURI ASCUNSE ȘI LUCRURI DESCOPERITE

Pe la începutul anilor 1960, mă plimbam într-o zi de vară pe litoralul Mării Negre cu un prieten din nordul Moldovei. La un moment dat, am auzit un glas omenesc somându-ne: „Mergeți înapoi!” Am răspuns imediat: „Da, scuzați!” Intrasem pe un teren păzit de sentinele și am înțeles după aceea că era un resort guvernamental, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej făcea plajă.

Nu ne-am încăpățânat să mergem înainte, ci ne-am dat seama că este vorba despre un teren pe care nu trebuia să călcăm. Nu numai de teamă, ci și din respect față de autoritățile existente, oricare ar fi fost ele. Nu aveam ce căuta acolo și gata!

Moise a făcut, în Deuteronom 29,29, o declarație care a rămas clasică și pe care o cităm adesea, fiind un principiu al studierii și al interpretării Bibliei: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.”

Moise a scris aceste cuvinte. Câți ani au trecut de atunci până acum? 1445 (data aproximativă a Exodului, potrivit cu Seventh-day Adventist Bible Dictionary/ Dicționarul biblic adventist de ziua a șaptea, pagina 331) minus 40 = 1405 (înainte de era creștină) plus 1 (nu a existat un an zero) plus 2018 = 3424, adică peste 34 de secole. A trecut mult timp de atunci. Mai este valabil acest text? Mai există pentru copiii lui Dumnezeu lucruri ascunse în sfera spirituală? Cu tot progresul teologiei, comentariilor, arheologiei, științelor pozitive în general? Mai sunt lucruri ascunse în epoca atomului, a computerului, a zborurilor cosmice?

Se pare că da. Ba, sigur că da. În Biblie există lucruri absolut clare, tot ce este necesar pentru mântuirea noastră ne este clar descoperit. Dar există și lucruri care sunt insondabile. Iată texte care spun chiar așa: - „Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai pe sus de puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot prinde” (Ps 139,5.6). - „Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip” (versetele 17 și 18). - „Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poți face? Mai adâncă decât locuința morților: ce poți ști?” (Iov 11,7.8)

Pag

e13

9

- „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Rom 11,33)

Scriind despre aceste limite ale cunoașterii omenești, Spiritul Profetic zice: „Chiar așa cum a înfăptuit creațiunea, Dumnezeu nu le-a descoperit oamenilor niciodată, știința omenească nu poate cerceta secretele Celui Preaînalt. Puterea Sa creatoare este tot atât de nepătrunsă ca și existența Sa. Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să fie revărsat asupra lumii atât în știință cât și în artă; însă, când cei ce pretind a fi oameni de știință tratează aceste subiecte dintr-un punct de vedere pur omenesc, ei vor ajunge, cu siguranță, la concluzii greșite. Poate că nu e greșit să speculăm dincolo de ceea ce ne-a descoperit Cuvântul lui Dumnezeu, dacă teoriile noastre nu contrazic fapte ce se găsesc în Scripturi; însă, aceia care părăsesc Cuvântul lui Dumnezeu și caută să trateze lucrările Sale creatoare pe bază de principii științifice, navighează în derivă fără hartă sau busolă pe un ocean necunoscut.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 113)

„Cele mai mari minți, dacă nu sunt conduse de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetarea lor, ajung confuze în încercările lor de a stabili legăturile dintre știință și revelație. Deoarece Creatorul și lucrările Lui sunt atât de departe de înțelegerea lor încât ei sunt incapabili să le explice prin legile naturale, ei consideră istoria biblică drept nevrednică de încredere. Aceia care pun la îndoială certitudinea rapoartelor Vechiului și Noului Testament vor ajunge să facă un pas mai departe, îndoindu-se de existența lui Dumnezeu; și, atunci, după ce și-au pierdut ancora, ei sunt lăsați să se lovească de stâncile necredinței.” (Ibid.)

De asemenea: „Tainele Bibliei, departe de a fi un argument împotriva ei, sunt printre cele mai puternice dovezi ale inspirației sale divine. Dacă nu ar conține nimic despre Dumnezeu decât ce putem pricepe, dacă mărirea și maiestatea Lui ar putea fi înțelese de minți mărginite, atunci Biblia nu ar mai purta, ca acum, dovezile infailibile ale Divinității. Măreția temelor ei ar trebui să inspire credință în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.” (Education/Educație, pagina 170)

Da, există taine în Sfintele Scripturi: existența lui Dumnezeu, facerea lumii, minunea întrupării Cuvântului divin, învierea Sa și orice înviere, schimbarea inimii oamenilor etc. La puteți explica? Nu. Nici eu. Niciun om. Numai Dumnezeu le poate explica, însă nu are cui să le explice, mintea noastră e prea mărginită ca să le priceapă.

Atunci ce facem cu ele? De ce mai sunt puse în Biblie? Ca să le știm și să le credem. Operăm cu ele fără a le înțelege. În momentul acesta când dactilografiez această temă, știu foarte puțin din ce poate să facă acest computer, necum construcția lui și cum se poate pune la punct când e deranjat. La fel pot să spună gospodinele despre mașinile de spălat rufe sau vase, la fel putem spune noi, cei mai mulți, despre majoritatea aparatelor electronice sau de altă natură. Le folosim fără a le înțelege, iar repararea lor o fac alții, care le înțeleg. La fel stau lucrurile și cu tainele biblice: citim despre ele, le credem, lucrăm cu ele, le propovăduim. Înțelegerea lor nu este posibilă și nici nu este

Pag

e14

0

necesară. Nu ne-ar ajuta la mântuire. Este oare aceasta lașitate? În niciun caz. Este realism și înțelepciune. Și bun simț.

Doi preoți au vrut să umble acolo unde nu era voie, Nadab și Abihu, fiii mai mari ai marelui preot Aaron: „Fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea și au pus tămâie pe foc; și au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au murit înaintea Domnului” (Lev 10,1.2). Zicea mai târziu scriitorul Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr 10,31)

Imediat după catastrofa aceea din sanctuar, „Domnul i-a vorbit lui Aaron și a zis: ‚Tu și fiii tăi împreună cu tine să nu beți vin, nici băutură amețitoare, când veți intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriți; aceasta va fi o lege veșnică printre urmașii voștri, ca să puteți deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat’” (Lev 10,8-10). De aici se poate înțelege că Nadab și Abihu se aflau sub influența alcoolului atunci când au făcut fapta necugetată care le-a pricinuit moartea.

Așa arată și Spiritul Profetic: „Nadab și Abihu nu ar fi comis niciodată păcatul acela fatal, dacă nu ar fi ajuns mai întâi intoxicați parțial prin folosirea ușuratică a vinului. Ei au înțeles că era nevoie de cea mai îngrijită și mai solemnă pregătire înainte de a se prezenta în sanctuar, unde se manifesta Prezența divină, însă, prin nestăpânire, ei au fost descalificați pentru slujba lor sfântă. Mințile lor au devenit confuze și percepțiile lor morale amorțite, astfel încât ei nu au putut discerne diferența dintre sacru și profan.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, paginile 361-362)

Nu numai că, sub influența alcoolului, ei au adus foc străin înaintea Domnului pe altarul de aur pentru tămâiere sau măcar au încercat să o facă, dar putem înțelege din alt text că ar fi încercat chiar să intre în sfânta sfintelor: „Domnul i-a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morți când s-au înfățișat înaintea Domnului. Domnul i-a zis lui Moise: ,Vorbește-i fratelui tău Aaron și spune-i să nu intre în tot timpul în sfântul locaș, dincolo de perdeaua dinlăuntru, înaintea capacului ispășirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispășirii Mă voi arăta în nor’” (Lev 16,1.2). În sfânta sfintelor nu era decât chivotul mărturiei; pentru ce ar fi vrut Nadab și Abihu să intre acolo dacă nu ca să privească în chivot?

Există un caz în istoria lui Israel care arată ce repercusiuni poate avea această curiozitate nesfântă. A fost război între filisteni și israeliți. Superiori la număr, pregătire și armament, filistenii au atacat tabăra lui Israel și au învins-o (vezi 1 Samuel 4,1.2). Atunci israeliții au întrebat amărâți: „Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuți astăzi de filisteni?” (Versetul 3). Drept urmare, ei au recurs la măsura extremă, ca să-L oblige pe Dumnezeu să vină în ajutorul lor: „Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru și să ne izbăvească din mâna vrăjmașilor noștri” (același verset).

Pag

e14

1

Au făcut așa, dar au fost înfrânți din nou și filistenii au capturat chivotul legământului (vezi versetele 4-11). În capitolul 5, ni se arată ce au pățit filistenii pentru că au luat chivotul și l-au dus în țara lor. Ca să scape de plăgi, l-au trimis înapoi în mod onorabil (vezi capitolul 6,1-12). Sosirea chivotului la Bet-Șemeș a produs mare bucurie în rândurile copiilor lui Israel. Dar ceva s-a întâmplat: „Domnul i-a lovit pe oamenii din Bet-Șemeș când s-au uitat în chivotul Domnului. . . . Și poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare urgie” (versetul 19).

Oamenii pot fi curioși cu privire la unele evenimente descrise în Biblie, pentru a afla detalii, se pot aprinde de mânie apărându-și punctele de vedere, se pot forma partide și sciziuni. Texte pot fi răsucite în toate felurile, ca să iasă din ele ce nu e acolo, ca să se descopere ce nu se poate descoperi și care nu folosește la nimic. Apostolul Pavel a încercat să ne ferească de asemenea zăpăciri: „Fraților, nu fiți copii la minte, ci, la răutate, fiți prunci, iar la minte, fiți oameni mari” (1 Cor 14,20).

Se cere înțelepciune de la Duhul Sfânt pentru a face deosebire între util și inutil când abordăm temele sacre ale Sfintelor Scripturi. Important este să știm că există Dumnezeu, că există un Mântuitor care Și-a dat viața pentru noi și prin care suntem salvați de mânia viitoare. Să știm că a înviat, că S-a înălțat la cer, că mijlocește pentru noi, că va veni din nou în curând ca să-Și răsplătească supușii care L-au servit și L-au așteptat.

Sfânta Scriptură este destul de clară când este vorba despre ce hrănește și ce nu hrănește, ce trebuie să știm și ce nu este partea noastră. În Luca 10,25-37, avem parabola samariteanului milos, atât de bine cunoscută. Să presupunem că samariteanul îl informa pe cel căzut între tâlhari despre toată identitatea lui, numele și prenumele, data nașterii, familia, ocupația, biografia sa, dar nu făcea nimic pentru el. La ce i-ar fi folosit? Vrem să punem Cuvântul lui Dumnezeu în eprubetă și pe cântar și să-i facem toate analizele posibile? Am reuși? La ce bun? La ce ne-ar ajuta? Nu intrăm în zona interzisă, aceea a blasfemiei?

Spiritul Profetic spune că simpla zgâriere la suprafață a Scripturii va fi de prea puțin folos, că trebuie studiu sârguincios. Dar până unde mergem? E vreo barieră? E vreo limită? Mulți se vor pierde cu Biblia în mână și cu Biblia în cap. Aud adesea despre un studiu „profund” al Scripturii: cât de profund? Să fiu bine înțeles, nu sunt pentru neglijarea Scripturii și nici pentru superficialitate, toată viața mea am citit-o și am studiat-o cu interes și cu pasiune. Ce vreau să spun aici este însă că trebuie să ne ferim de concluzii bizare, de încercarea de a pătrunde în locuri unde Dumnezeu nu ne-a invitat.

Să dau un exemplu. În Apocalipsa 10,1-11, ni se vorbește despre un înger puternic, a cărui descriere ne duce la concluzia că este vorba despre Hristos, pentru că seamănă cu descrierea din capitolul 1. Acel înger „în mână avea o cărticică deschisă. A pus piciorul

Pag

e14

2

drept pe mare și piciorul stâng pe pământ și a strigat cu glas tare, cum răcnește un leu. Când a strigat el, cele șapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Și, când au făcut cele șapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu, și am auzit din cer un glas, care zicea: ,Pecetluiește ce au spus cele șapte tunete și nu scrie ce au spus!’” (Versetele 2-4).

Vizionarul nu ne-a explicat ce erau cele șapte tunete și nu ne-a informat despre ce au spus ele, pentru că i s-a interzis. Avem aici de a face cu o taină totală. Oricât ne-am chinui să aflăm ceva, nu vom afla nimic. Dar l-am întâlnit pe un tânăr, absolvent de seminar, care mi-a spus că acele șapte tunete Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Pe ce se baza? Pentru că în capitolul 4,5 se spune că „înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu”? E clar că aici este Duhul Sfânt, prezentat sub cifra 7, care este numărul desăvârșirii, dar ce legătură este între un text și altul?

Încă un exemplu, tot din cartea Apocalipsa. În capitolul 7, versetele 4-8, este prezentată lista semințiilor lui Israel, cu referire la sigilarea finală a poporului lui Dumnezeu, din fiecare seminție fiind sigilați 12.000 de indivizi. Schema este simbolică, pentru că Israel înseamnă acum biserica viului Dumnezeu, din toate națiunile pământului; tuturor acestora li se vestește evanghelia, fără nicio discriminare sau preferință. Numele semințiilor sunt următoarele: Iuda, Ruben, Gad, Așer, Neftali, Manase, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Iosif, Beniamin. Iosif apare împreună cu fiul său Manase, dar lipsește Efraim. Levi este acolo, deși în numărători vechi-testamentare era socotit separat. Dan nu este amintit. Unii au explicații pentru aceste modificări în lista semințiilor lui Israel, despre Dan spunând că el a practicat idolatria mai mult decât alte seminții. Da, așa este, însă, când a venit robia asiriană, cele zece seminții din nord erau toate idolatre, iar când a venit robia babiloniană, atât Iuda cât și Beniamin, care formau regatul de sud, erau dedate cu împietrire la idolatrie.

Nu are fi oare mai bine să tăcem, luând lista aceasta așa cum este, fără să încercăm nicio precizare? Pentru că, oricare ar fi ea, este total nefondată, din moment ce textul însuși nu explică nimic. Iată ce ne spune Inspirația timpului din urmă: „Mulți consideră că au răspunderea de a explica fiecare dificultate aparentă din Biblie pentru a întâmpina chichițele scepticilor și ale necredincioșilor. Însă, încercând să explice ceea ce înțeleg doar în mod imperfect, ei sunt în primejdie de a zăpăci mințile altora cu privire la puncte care sunt clare și ușor de înțeles. Aceasta nu este lucrarea noastră. Nici nu trebuie să ne plângem că există aceste dificultăți, ci să le acceptăm ca permise de înțelepciunea lui Dumnezeu. Este datoria noastră să primim cuvântul Său, care este lămurit în legătură cu fiecare chestiune esențială pentru mântuirea sufletului, și să practicăm principiile lui în viața noastră, prezentându-le altora atât prin precept cât și prin exemplu.” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 5, paginile 705-706)

Pag

e14

3

„Există în lecțiile lui Hristos o abundență de subiecte despre care puteți vorbi. Iar taine, pe care nici voi, nici ascultătorii voștri nu le puteți înțelege sau explica, mai bine să fie lăsate în pace. Faceți-I loc Domnului Isus Hristos ca să dea El lecții; lăsați-L ca, prin influența Spiritului Său, El să deschidă pentru înțelegere minunatul plan de mântuire” (Selected Messages/Solii alese, cartea 1, pagina 180).

„În timp ce ,lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru’, ,lucrurile descoperite sunt ale noastre’ (Deuteronom 29,29). Însă lucrarea lui Satana este de a perverti puterile cercetătoare ale minții. O anumită mândrie este amestecată în modul de a aborda adevărul Bibliei, astfel încât oamenii se simt nerăbdători și înfrânți dacă nu pot explica fiecare porțiune a Scripturii spre satisfacția lor. Este prea umilitor pentru ei să recunoască faptul că nu pot înțelege cuvintele inspirate. Ei nu sunt dispuși să aștepte cu răbdare până când Dumnezeu va socoti potrivit să le descopere adevărul. Ei consideră că înțelepciunea lor omenească fără niciun ajutor este suficientă pentru a-i face în stare să priceapă Scriptura și, dacă nu reușesc lucrul acesta, ei tăgăduiesc pur și simplu autoritatea ei.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 108)

În Iov 11,7, Țofar vorbea despre „adâncimile lui Dumnezeu” („poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu . . .?”), iar în Apocalipsa 2,24, se dă un avertisment împotriva cunoașterii a ceea ce unii în biserica Tiatira numeau „adâncimile Satanei”. Cum le distingem? Nu cumva, cotrobăind prin locuri nepermise, în loc de a da de adâncimile lui Dumnezeu, oamenii vor da de adâncimile lui Satana? Când Simon din Samaria își săvârșea vrăjitoriile, mulți ziceau: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numește ,mare’” (Fapte 8,9-11; cuvintele citate sunt din versetul 10).

„Este cu neputință, pentru orice minte omenească, să epuizeze până și un adevăr sau o făgăduință din Biblie. Unul prinde slava dintr-un punct de vedere, altul din alt punct, însă noi putem discerne doar scânteieri. Strălucirea deplină este dincolo de pătrunderea noastră. În timp ce contemplăm lucrurile cele mărețe ale Cuvântului lui Dumnezeu, noi privim într-o fântână care se lărgește și se adâncește sub privirile noastre. Lărgimea și profunzimea ei depășesc cunoștința noastră. În timp ce privim, perspectiva se extinde; noi privim, desfășurată înaintea noastră, o mare nemărginită, nețărmurită.” (Education/Educație, pagina 171)

Cum putem să fim siguri că, în studierea Sfintelor Scripturi, nu pierdem orientarea corectă și sănătoasă? Ne rugăm întotdeauna, cerând călăuzirea Duhului Sfânt. Dar am putea fi amăgiți de simțămintele, de emoțiile noastre, de părerile preconcepute, de ideile auzite de-a lungul vieții, și să pierdem astfel siguranța. Cum facem? Dumnezeu ne-a dat un mijloc de control, de siguranță – biserica Sa. Ne mântuiește? Nu, biserica nu ne mântuiește, numai Dumnezeu ne mântuiește. Dar biserica este trupul lui Hristos, al cărui Cap este El, Salvatorul nostru, „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col 2,3), în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (versetul 9).

Pag

e14

4

Noul Testament avertizează în mod solemn împotriva individualismului, pledând pentru unitate de credință și de simțire: „Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una” (Ioan 17,23). „. . . faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând” (Filip 2,2). „Și El i-a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efes 4,11.12). Biserica organizată de Hristos slujește la desăvârșirea sfinților; și cum arată această desăvârșire? „. . . până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (versetul 13). Biserica există, este organizată, pentru ca noi să ajungem la unirea credinței, să credem la fel.

Referindu-se la importanța și rolul bisericii Domnului în orientarea, hrănirea și creșterea noastră spirituală, scrierile Spiritului Profetic ne dau aceste sfaturi și avertizări: - „Ignorând autoritatea bisericii, ei arată dispreț față de Dumnezeu, care i-a dat bisericii autoritatea ei” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 306). - „Cel ce disprețuiește autoritatea bisericii disprețuiește autoritatea lui Hristos Însuși” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 806). - „Dumnezeu conduce un popor, nu câțiva indivizi separați, aici și acolo, unul crezând un lucru, altul altceva. Îngerii lui Dumnezeu fac lucrarea care le-a fost încredințată. Îngerul al treilea conduce și purifică un popor și ei trebuie să se miște în unitate” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 1, pagina 207). - „Unii au lansat ideea că, pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, fiecare copil al lui Dumnezeu va acționa independent de orice organizație religioasă. Dar eu am fost instruită de Domnul că în această lucrare nu există așa ceva, ca orice om să fie independent. Stelele cerului sunt toate sub lege, fiecare influențând-o pe alta ca să facă voia lui Dumnezeu, manifestând ascultarea lor comună de legea care le controlează acțiunea. Și, pentru ca lucrarea Domnului să poată înainta în mod sănătos și solid, poporul Său trebuie să strângă rândurile.” (Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 487)

Ca biserică, noi studiem și credem Biblia, avem o înțelegere comună a doctrinei, avem studii biblice periodice pentru Școala de Sabat, ca să fim uniți, cum a zis Pavel, „până vom ajunge toți la unirea credinței” (Efes 4,13), nu la separarea sau dezbinarea ei. Da, pot fi propovăduitori care să învețe lucruri stricăcioase și aceștia trebuie să fie înlăturați din slujbă, dar excepțiile nu sunt regulă. Când Saul din Tars a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?”, Isus nu i-a spus ce vrea să facă. El i-a zis: „Intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9,6). Cine era în cetate? Cine i-a spus ce să facă? Biserica. Aceasta este mireasa lui Hristos, de care El nu a divorțat și nu o va face niciodată.

Pag

e14

5

Biblia nu a fost scrisă numai pentru o elită, ci pentru toată lumea. În ea există lucruri ascunse, care aparțin Domnului Dumnezeului nostru. Le acceptăm, le credem, le vestim și altora. Dar există și foarte multe lucruri descoperite, care sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie. Pentru care scop? „Ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia” (Deut 29,29).

Textul din Deuteronom 29,29 ne arată că există lucruri ascunse, care sunt ale Domnului, și lucruri descoperite, care sunt ale noastre și ale copiilor noștri pe vecie. Se pot distinge două extreme cu privire la felul de a trata aceste lucruri: încercarea de a pătrunde în lucrurile lui Dumnezeu, ascunse, nedescoperite, și neglijarea lucrurilor descoperite, care sunt pentru noi. Care păcat este mai mare? Nu cred că trebuie făcută vreo comparație, Dumnezeu nu este onorat nici într-un fel, nici în altul, iar cei care inversează aceste domenii au mult de pierdut.

Lucruri ascunse, aparținându-I în exclusivitate lui Dumnezeu, lucruri descoperite, oferite nouă și copiilor noștri pe vecie. Ne putem întreba: oare primele, cele ascunse, vor rămâne ascunse în vecii vecilor? Putem fi siguri că unele vor rămâne pentru totdeauna enigmatice, dar altele ne vor fi descoperite treptat.

Sfânta Scriptură este descoperirea completă și definitivă a voinței lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Ea nu poate fi înlocuită cu nimic altceva și nu are nicio deficiență de conținut pentru a necesita reparații sau întregiri. Iată ce a scris în această privință profetesa zilelor din urmă: „În Cuvântul Său, Dumnezeu le-a încredințat oamenilor cunoștința necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca o revelație autoritară, infailibilă a voinței Sale. Ele sunt standardul caracterului, descoperitorul doctrinelor și testul experienței. . . . Spiritul nu a fost dat, și nici nu poate să fie vreodată oferit, pentru a înlocui Biblia; pentru că Scripturile declară în mod explicit despre Cuvântul lui Dumnezeu că este standardul prin care trebuie să fie verificată orice învățătură și orice experiență.” (The Great Controversy/Tragedia veacurilor, Introducere, pagina vii)

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea deține această literatură bogată a scrierilor sorei Ellen G. White, care este numită în genere Spiritul Profetic. Reprezintă oare literatura aceasta o completare la Sfânta Scriptură? Paragraful precedent ne asigură că nu. Și nici nu este o expunere a lucrurilor ascunse, care Îi aparțin Domnului, Dumnezeului nostru.

Iată raportul dintre Biblie și această literatură, exprimat chiar de scriitoare însăși:

„În lucrarea publică nu scoateți în evidență și nu citați ce a scris sora White, ca autoritate pentru a vă susține pozițiile. A face așa nu va spori încrederea în mărturii. Aduceți-vă dovezile, clare și simple, din Cuvântul lui Dumnezeu. Un ,Așa zice Domnul' este cea mai puternică mărturie pe care o puteți prezenta oamenilor. Nimeni să nu fie învățat să privească la sora White, ci la Dumnezeul cel puternic, care o instruiește pe sora White”

Pag

e14

6

(Scrisoarea 11 din 1894, citată în Selected Messages/Solii alese, cartea 3, paginile 29-30). Deci? Nu săriți peste Biblie ca să vă susțineți părerile cu vreun citat din scrierile sorei White. Dânsa nu a dorit așa ceva. Clar?

Deci, adventiștii de ziua a șaptea cred că „scrierile lui Ellen White nu sunt un substituent al Scripturii. Acestea nu pot fi plasate pe același nivel. Sfintele Scripturi stau singure, unicul standard prin care scrierile ei și toate celelalte trebuie judecate și cărora trebuie să se supună” (Seventh-day Adventists Believe . . . ,/Adventiștii de ziua a șaptea cred . . ., pagina 227).

Și iată din nou cuvintele profetesei: „Domnul a dat o lumină mai mică pentru a conduce bărbați și femei la lumina mai mare” (Review and Herald, 20 ianuarie 1903).

Lucruri ascunse și lucruri descoperite. Mântuirea nu se va oferi pe bază de vitejie teologică, ea este oferită celor ce flămânzesc și însetează după neprihănire. Hristos a declarat că aceia care doresc să asculte de Dumnezeu vor înțelege tot ce trebuie înțeles din Sfânta Scriptură. El a zis așa: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7,17).

Nu este rușine să recunoaștem că unele lucruri din Scripturi nu le înțelegem. Iată doi profeți recunoscându-și ignoranța și limitele: - Zaharia: „Eu am luat cuvântul și i-am zis: ,Ce înseamnă acești doi măslini, la dreapta sfeșnicului și la stânga lui?’ Am luat a doua oară cuvântul și i-am zis: ,Ce înseamnă cele două ramuri de măslin, care sunt lângă cele două țevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el?’ El mi-a răspuns: ,Nu știi ce înseamnă?’ Eu am zis: ,Nu, domnul meu.’ Și el a zis: ,Aceștia sunt cei doi unși, care stau înaintea Domnului întregului pământ’” (Zah 4,11-14). - Ioan: „Și unul din bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: ,Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?’ ,Doamne’, i-am răspuns eu, ,tu știi.’ Și el mi-a zis: ,Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului’” (Apoc 7,13.14).

Nu știi? Nu știu. Aceștia cine sunt? Doamne, tu știi. În niciun domeniu al vieții, atotștiutorii nu pot progresa. Există lucruri pe care le știm și lucruri pe care nu le știm. Acesta este un adevăr valabil despre orice ființă omenească. Iar dintre cele pe care le știm, multe le știm greșit, superficial, parțial. Iar dintre cele pe care nu le știm, pe unele, așa cum am arătat, nu le vom ști niciodată. Aceasta este situația, aceasta este realitatea, pe care trebuie să o recunoaștem cu toată sinceritatea și cu toată umilința creștină.

Pag

e14

7

Tocmai cei umiliți ajung mai departe. Apostolul Pavel a înțeles destul de bine cum trebuie să se prezinte în fața credincioșilor din Corint: „Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți. Dar, în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să-i învăț și pe alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” (1 Cor 14,18.19). Tot el: „Cât despre mine, fraților, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită. . . . Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur. Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (2,1.3-5).

Iată care este solia Mântuitorului către fiecare dintre noi: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mat 18,3). Și ce avantaje au aceștia, care se fac asemenea unor copilași? A răspuns tot Mântuitorul: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor!” (11,25). Ei primesc noi descoperiri, Dumnezeu le vorbește și ei sunt binecuvântați. Aceasta să fie atitudinea fiecăruia dintre noi! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 249: „Poți să te-ncrezi în Isus!”

Cântarea de închidere, 359: „O, Tată din ceruri!”

Pag

e14

8

CUM SĂ FIE RĂSTĂLMĂCITE MAI BINE CUVINTELE LUI ISUS

(01) Introducere

Vi s-au interpretat vreodată greșit sau tendențios cuvintele, gesturile sau acțiunile? Sau chiar tăcerea? Ați făcut dumneavoastră așa față de alții? Nici Mântuitorul nu a fost scutit de interpretări greșite sau tendențioase, făcute de rude apropiate (mama Sa, frații Săi), de ucenici, prieteni, ascultători, conducători, sau dușmani. Vom constata lucrul acesta în cursul predicii pe care am început-o.

Astfel de interpretări au fost făcute cât timp Hristos a fost pe pământ și au continuat întotdeauna până în zilele noastre. Nu se vor opri până la sfârșitul lumii. Vom distinge între cele de atunci și cele de mai târziu.

(02) Interpretări greșite atunci

(01) L-au căutat rudele ca să pună capăt activității Lui: „Au venit în casă și s-a adunat din nou norodul, așa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: ,Și-a ieșit din minți!’” (Marcu 3,20.21). Pur și simplu, Maria și fiii lui Iosif au venit să-L oprească din lucrarea pentru care Se întrupase. Cine îi inspira? De aceea, când, mai târziu, cineva I-a zis: „Iată că mama Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută” (versetul 32), El nu S-a grăbit să Se ducă la ei. Iată ce aflăm din versetele 33-35: „El a răspuns: ,Cine este mama Mea și frații Mei?’ Apoi, aruncându-Și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: ,Iată’, a zis El, ,mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia lui Dumneeu, acela Îmi este frate, soră și mamă.’” (02) Când, după prima curățire a templului, iudeii L-au întrebat: „Prin ce semn ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” (Ioan 2,18), El le-a răspuns: „Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (versetul 19). Intrigați, „iudeii au zis: ,Au trebuit patruzeci și șase de ani, ca să se zidească templul acesta și Tu îl vei ridica în trei zile?’” (Versetul 20). Evanghelistul a ținut să precizeze: „Dar El le vorbea despre templul trupului Său” (versetul 21). Ei au continuat să creadă că Se referise la templul/sanctuar din Ierusalim și au folosit ideea aceea ca acuzație în cursul judecării Lui în Sinedriu (vezi Matei 26,60.61) și, deși acuzația nu a fost dovedită și nici reținută, au îndrăznit să I-o strige și când atârna pe cruce: „Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: ,Tu, care strici templul și-l zidești la loc în trei zile . . .’” (Mat 27,39.40). (03) În cursul întrevederii raportate în Ioan 3,1-21, Isus i-a spus lui Nicodim că, „dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (versetul 3). Interlocutorul, un fariseu, membru al Sinedriului și un învățător în Israel, a întrebat: „Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?” (Versetul 4). În ciuda cunoștințelor sale, Nicodim a fost confuz, referindu-se la nașterea biologică, dar Isus l-a corectat: „Adevărat, adevărat îți spun că,

Pag

e14

9

dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (versetul 5). Cum Nicodim încă nu pricepea nimic, Isus S-a văzut nevoit să-l întrebe: „Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” (Versetul 10). Discuția a continuat și explicațiile date de Învățătorul venit de la Dumnezeu au avut rezultate binecuvântate, atunci și în viitor. (04) Într-o cuvântare publică raportată în Ioan 6, Hristos a arătat în ce constă nevoia vitală a tuturor muritorilor, pentru a avea viața veșnică: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii” (versetul 51). Reacția din partea publicului larg a fost: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Versetul 52). Se gândeau, poate, la canibalism. Chiar unii dintre ucenicii Lui s-au poticnit; ei au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” (Versetul 60). Ca rezultat, „din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El” (versetul 66). Dar nu cei doisprezece. La întrebarea pe care le-a adresat-o Isus: „Voi nu vreți să vă duceți?” (Versetul 67), Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (versetele 68 și 69). (05) După o discuție cu fariseii care Îi cereau un semn din cer, ca să-L ispitească, Mântuitorul i-a avertizat pe cei doisprezece: „Luați seama și păziți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mat 16,6). Ce au înțeles ucenicii? Iată ce ne spune textul: „Ucenicii se gândeau în ei și ziceau: ,Ne zice așa pentru că n-am luat pâini!’” (Versetul 7). După o mustrare temeinică la care au fost supuși, avertizarea a fost înțeleasă: „Atunci au înțeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor” (versetul 12). (06) Cu scurtă vreme înainte de a fi arestat, Isus a zis către ucenici: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?” Răspunsul lor prompt a fost: „De nimic” (Luca 22,35). Și El a continuat: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă, s-o ia, cine are o traistă, de asemenea s-o ia și cine n-are sabie, să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie” (versetul 36). Pasajul se încheie cu neașteptata afirmație a ucenicilor: „,Doamne, iată aici două săbii.’ Și El le-a zis: ,Destul!’” (Versetul 38). Ce însemna „destul”? Că erau destule săbii? În niciun caz. Dacă erau acolo două săbii, mai aveau nevoie de încâ 9 ca să se facă unsprezece, pentru fiecare ucenic câte una. Isus nu vorbise de săbii materiale, ci de înarmare spirituală pentru criza ce le stătea în față. Acel „destul” însemna: „Ne oprim aici. Nu ați înțeles ce am spus. Destulă discuție asupra acestui subiect.” Dar le-a explicat foarte clar mai târziu, în Grădina Ghetsimani: „Rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” (versetul 40). Aceea era sabia, rugăciunea, de care nu au făcut uz atunci, ci au dormit și apoi au căzut în ispită. „E evident că ucenicii L-au înțeles greșit pe Isus și s-au apucat să ia în mod literal ce zisese El despre procurarea de săbii. Mustrarea aspră administrată lui Petru după o oră sau mai mult (vezi Matei 26,51.52) este dovadă clară că Isus nu a intenționat ca vorbele

Pag

e15

0

Sale să fie luate în mod literal” (Seventh-day Adventist Bible Commentary/Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, volumul 5, pagina 869). (07) După ce Domnul i-a destăinuit lui Petru, cu destul tact, „cu ce fel de moarte va proslăvi pe Dumnezeu” (Ioan 21,18.19; cuvintele citate sunt din versetul 19), acesta a întrebat despre Ioan, care tocmai trecea pe acolo: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” (Versetul 21). Răspunsul Domnului a fost foarte interesant: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” (Versetul 22). Evanghelia ne arată ce s-a înțeles după aceea din cuvintele lui Isus: „Din pricina aceasta, a ieșit zvonul printre frați că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu-i zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: ,Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție?’” (Versetul 23)

(03) Interpretări greșite, reale sau posibile, altădată și acum

(01) Când „un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: ,Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu’”, Hristos i-a răspuns: „Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții” (Mat 8,21.22). El nu era împotriva onorării părinților, pentru că aceasta cere porunca a cincea. Ei trebuie să fie respectați chiar la moarte. Ce voia însă să zică acel om era că numai după moartea părinților, inclusiv după primirea moștenirii, va fi în stare să-L urmeze pe Hristos. Când lucrurile vor fi aranjate. Un plan foarte periculos.

(02) Foarte mult este speculată această afirmație a Domnului Isus Hristos: „Legea și proorocii au ținut până la Ioan; de atunci încoace, evanghelia împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16,16). S-au terminat legea și profeții odată cu nașterea sau cu propovăduirea lui Ioan Botezătorul? De ce a zis atunci Isus chiar în Predica de pe Munte că n-a venit să strice legea și proorocii, ci să le împlinească? (Vezi Matei 5,17)

Versetul din Luca nu trebuie să fie luat în mod izolat, cum nu trebuie luat niciun alt verset din Scriptură. Paralel cu acel verset trebuie citit în Matei 11,13: „Căci până la Ioan au proorocit toți proorocii și legea.” Hristos Se referea la toate profețiile din Vechiul Testament care prevesteau venirea lui Mesia, așa cum le-a explicat ucenicilor după ce a înviat: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi” (Luca 24,44). De ce au ținut aceste Scripturi, din punct de vedere al proorociilor despre Mesia, până la Ioan? Pentru că el a fost ultimul profet care a vestit venirea lui Mesia: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” (Matei 3,11).

(03) „Și unul din ei, un învățător al legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: ,Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?’ Isus i-a răspuns: ,Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă.’ Iar a doua, asemenea ei, este: ,Să-l

Pag

e15

1

iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’” (Matei 22,35-39). Răstălmăcirea este aceasta: „Isus a înlăturat legea Celor Zece Porunci și ne-a dat două porunci noi – iubirea față de Dumnezeu, iubirea față de aproapele.”

Aici se pot ridica niște obiecții și anume: (a) Acestea nu erau porunci noi, ci Isus le cita din Vechiul Testament, pentru că aceasta era și întrebarea pusă (vezi Deuteronom 6,5 și Leviticul 19,18). (b) Versetul 40 din Matei 22 previne răstălmăcirea: „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.” Unde legea morală este centrală, scrisă de mâna lui Dumnezeu și păstrată în chivotul mărturiei. În aceste două porunci sunt cuprinse toate poruncile, nu înlocuite prin ele. Nu a fost niciodată o vreme când Dumnezeu să nu fi așteptat de la oameni iubire față de El și față de semeni. (c) În Ioan 10,30, Isus a zis că El și cu Tatăl sunt una; a încerca o distincție între poruncile lui Dumnezeu-Tatăl și cele ale lui Isus este un nonsens.

(04) Mustrându-i pe cărturari și pe farisei, Isus a arătat fățărnicia lor manifestată sub multe forme. El a zis, printre altele: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute” (Mat 23,23). Face achitarea zecimii parte din aluatul fariseilor, a lepădat Isus prin aceste cuvinte sistemul străvechi al zeciuirii veniturilor? În niciun caz. El nu a mustrat credincioșia în această privință, cerută în Maleahi 3,8-10, și practica nu devenea depășită pentru că fariseii o respectau și erau foarte scrupuloși în legătură cu ea.

Problema consta în unilateralitate și inconsecvență: în timp ce insistau cu această practică și țineau neapărat să se știe acest lucru, ei neglijau alte cerințe ale legii divine. Dar chiar cuvintele lui Isus confirmau sistemul zecimii: pe de o parte era achitarea cu minuțiozitate a părții a zecea din orice venituri, pe de alta, dreptatea, mila și credincioșia; ambele părți trebuia să fie respectate: acestea și acelea.

(05) Isus a spus mulțimii că „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mat 15,11). Atât de mult caz se face de acest verset pentru a justifica folosirea în alimentație a cărnii oricăror animale. Se susține că, prin aceste cuvinte, El a pus capăt legii care face deosebire între curat și necurat, creștinilor fiindu-le îngăduit să mănânce absolut orice. Însă înainte de acest verset au fost deja alte zece versete, care formează contextul: nu era vorba despre ce să se mănânce, ci cum să se mănânce – respectând datina bătrânilor de spălare rituală a mâinilor sau nu. Chiar ucenicii au cerut explicații, Petru fiind purtătorul de cuvânt. Isus a arătat ce iese din inimă și a afirmat că acele lucruri îl spurcă pe om. După ani, Petru, care pusese întrebarea, a zis: „Nicidecum, Doamne. Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat” (Fapte 10,14). El ar fi fost cel mai autorizat să tragă concluzia la care ajung cei care răstălmăcesc cuvintele lui Isus, dar nu a făcut-o. El nu a început din ziua aceea să mănânce orice.

(06) La cina pascală, Isus „a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ,Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,

Pag

e15

2

care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor’” (Mat 26,27.28). Isus a luat un pahar. Unii au dogmatizat ideea aceasta de „un” pahar, considerând că folosirea de păhărele este nebiblică, chiar dacă este vorba de comunități mari de credincioși. Paharul a devenit mai important decât conținutul lui, și de aici s-a ajuns la controverse înfierbântate, sciziuni, dușmănii. Care este simbolul sângelui lui Isus: rodul viței din pahar, sau paharul însuși? Paharul nu curge, mustul curge, el reprezintă sângele Domnului.

(07) Vă amintiți cuvintele mângâietoare pe care le-a spus Isus tâlharului pocăit atârnând pe cruce: „Adevărat spun ție astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43, traducere proprie din greacă). Cornilescu a redat așa: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Cuvântul „că” nu este folosit în textul original aici, iar aplicarea unei virgule nu ar rezolva nimic. Răstălmăcirea cuvintelor Mântuitorului, ajutată și de redarea discutabilă a lor de către traducător, i-a dus pe mulți la convingerea că Isus i-a promis o călătorie împreună în paradis în ziua aceea. Isus nu a zis așa ceva, ci cuvintele Lui însemnau: „Astăzi îți spun că vei fi cu Mine în rai”. Nu atunci i-a spus? Că nu a fost vorba despre nicio mergere imediată spre paradis reiese din afirmația Domnului către Maria Magdalena a treia zi după crucificare, deci după înviere: „Nu Mă ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17).

(08) Vorbind despre revenirea Sa în slavă, Domnul Isus Hristos a zis: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat 24,36; la fel se spune în Marcu 13,32). Deci, Fiul nu știe când va veni? Va fi anunțat prin surprindere cu o zi sau mai multe înainte și atunci Se va pregăti să vină spre pământ? Când „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip 2,7), Cuvântul etern S-a supus de bună voie la unele limitări și nu puține, devenind asemenea oamenilor, atât în ce privește posibilitățile trupești, cât și cele mintale. Ce știa aici pe pământ era rezultatul adunării de cunoștințe, al gândirii, ca la orice om, dar și al legăturii continue cu Tatăl și al călăuzirii Duhului Sfânt. Atunci nu știa ziua și ceasul revenirii Sale, dar după ce S-a înălțat la cer Și-a reluat prerogativele și capacitățile dumnezeiești. Atunci a știut și acum știe.

(04) Tâlcurile dificile ale unor parabole

O parabolă este ca o lanternă în întuneric; ea emană ceva lumină și așa vedem vag lucrurile înconjurătoare, dar nu este ca ziua, când strălucește soarele. Totuși, lanterna este bună. Ea nu este scop în sine, ci ne conduce către scopuri, către lucrurile pe care trebuie și vrem să le vedem. O parabolă nu este adevărul în sine, dar clarifică adevărul, un anumit adevăr sau mai multe. Să nu încercăm niciodată să dovedim doctrinele cu parabole; nu acesta este scopul lor, ci ele ne transmit niște solii, niște mesage cerești. Ele pot să fie și interpretate în mod eronat, aplicate greșit, supuse unor concluzii străine de conținutul și menirea lor. Pot fi răstălmăcite. Vom vedea câteva parabole unde răstălmăcirile sunt posibile sau chiar practicate.

Pag

e15

3

(01) „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău” (Mat 13,47.48). Trebuie urmărită ideea principală și căutat scopul parabolei. Domnul a vrut să arate că năvodul evanghelizării îi are în vedere pe toți oamenii, că propovăduirea li se adresează tuturor, așa cum clar le-a poruncit ucenicilor: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15). La orice făptură. Dar nu orice făptură căreia i s-a propovăduit evanghelia va fi și mântuită.

Textul continuă: „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (versetul 16). Este vorba despre alegerea finală: „Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, îi vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Mat 13,49.50). Nu fiecare element și fiecare propoziție din parabolă suportă o aplicare fără a conduce la absurdități. De exemplu, peștii răi, aruncați înapoi în mare, se simt mai bine decât cei puși în vase. Nu aici este accentul parabolei, ci, așa cum am văzut, Isus a făcut imediat și în mod clar aplicația.

(02) Poate fi și mai rău, de exemplu, în parabola comorii ascunse: „Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește o ascunde și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea” (Mat 13,44). Care este aici esența pildei? Să arate că oamenii trebuie să facă absolut totul pentru moștenirea împărăției lui Dumnezeu, căutând-o mai întâi (vezi Matei 6,33), făcând orice sacrificii pentru a nu pierde veșnicia. Insistarea asupra unor detalii poate conduce în direcții bizare. De exemplu: omul care a găsit comoara nu a fost cinstit, el trebuia să-l anunțe pe proprietar de ce a descoperit și nu ascundă acest lucru, cumpărând țarina respectivă. Până la cumpărare, țarina cu tot ce era pe ea și sub ea, inclusiv comoara, aparținea stăpânului de atunci. Isus nu a încurajat aici necinstea, ci a dat o învățătură prețioasă, așa cum am arătat.

(03) În Luca 16,1-9, Domnul Hristos a dat o altă parabolă, aceea a unui ispravnic necredincios. După ce risipise unele bunuri din averea stăpânului său, lucru care a fost descoperit și pentru care i s-a retras legitimația de ispravnic, vinovatul a mai recurs la unele șiretlicuri înainte de a preda gestiunea. Stăpânul a fost impresionat: „Stăpânul lui l-a lăudat pe ispravnicul nedrept pentru că lucrase înțelepțește” (versetul 8). Lucrase înțelepțește, dar nu în mod cinstit. Lăudată a fost iscusința lui și atât. Pentru că altfel el mai adăugase unele fraude la cele de până atunci.

Iar mesajul pildei era acesta: „Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii” (același verset). Isus nu a dorit ca noi să învățăm din parabola aceasta viclenia și necinstea ispravnicului. El ne-a dat o învățătură prin contrast: pentru viața aceasta, oamenii fac orice; de ce nu am fi noi interesați de viitorul nostru veșnic mai mult decât sunt fiii veacului acestuia de viitorul lor temporar? De ce nu am folosi noi bunurile materiale ca să avansăm cauza lui Dumnezeu, în loc de a ne fixa prioritatea asupra lucrurilor trecătoare?

Pag

e15

4

(04) O altă pildă oferă, de asemenea, învățătură prin contrast și ea se găsește în Luca 18,1-8. Este vorba despre un judecător nedrept, care „de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina” (versetul 2). A refuzat multă vreme să-i facă dreptate unei văduve, dar a cedat în cele din urmă ca să scape de ea. Nu din simțul dreptății, din milă, sau din temere de Dumnezeu. Solia Mântuitorului era: dacă acesta, cât era el de rău, până la urmă tot a făcut dreptate, din motive egoiste și de confort, dar Dumnezeu, Judecătorul suprem, care este absolut drept, „nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar, când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?” (Versetele 7 și 8)

(05) Însă nicio altă parabolă a Mântuitorului nu a fost mai mult exploatată pentru propagarea de rătăciri ca parabola din Luca 16,19-31, despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. O știm prea bine. Bogatul ducea o viață plină de strălucire, iar la poarta lui zăcea un sărac bolnav, dorind să se sature cu fărămiturile care cădeau de la masa bogatului. Lazăr, săracul, a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Acum rolurile erau inversate: săracul îndestulat și fericit în sânul lui Avraam, bogatul chinuit în flăcările din locuința morților. Bogatul l-a zărit pe Lazăr și l-a rugat pe Avraam să-l trimită să-și moaie degetul în apă și să-i răcorească limba. Cum lucrul acesta a fost declarat imposibil, el a cerut ca măcar Lazăr să se ducă să-i avertizeze pe frații bogatului, ca să nu ajungă și ei în acel loc de chin. Avraam a încheiat arătând că aceia pot învăța din scrierile lui Moise și ale proorocilor, altfel nu ar crede chiar dacă ar învia cineva din morți și s-ar duce la ei.

Pilda aceasta este folosită pentru a „dovedi” nemurirea sufletului, precum și existența acum a unui iad înfierbântat, unde oamenii nepocăiți se duc pe rând sub formă de suflete ca să fie chinuiți, în timp ce credincioșii se duc în cer, în sânul lui Avraam.

De ce a dat Domnul aceasta parabolă? De unde a luat-o? Era o alegorie populară probabil bine cunoscută. Scopul nu era de a o declara reală, ci de a servi drept purtătoare a unor învățături de fixat în mintea oamenilor și anume:

(a) Că, după moarte, nu i se mai poate oferi celui în cauză niciun ajutor, fizic sau spiritual, că, odată cu moartea, situația fiecărui individ este fixată pentru totdeauna.

(b) Că viața aceasta este singura ocazie de pregătire pentru veșnicie. Așa a afirmat și Inspirația profetică: „Nu va exista un har viitor în care să ne pregătim pentru veşnicie. În această viaţă trebuie să ne îmbrăcăm cu neprihănirea lui Hristos. Aceasta este singura noastră ocazie de a ne forma caractere pentru căminul pe care Hristos l-a pregătit pentru cei ce ascultă de poruncile Lui” (Christ’s Object Lessons/ Parabolele Domnului Hristos, pagina 319).

(c) Că Moise și proorocii, adică Biblia, oferă suficientă direcție pentru convertire și mântuire; dacă pe calea aceasta oamenii nu ajung să creadă și să se pocăiască, nimic altceva nu-i va ajuta.

Pag

e15

5

(06) Dar pilda fiului risipitor? O găsim în Luca 15,11-32. Un om avea doi fii; cel mai mic și-a cerut partea de avere, a strâns totul, a plecat într-o țară depărtată și acolo a cheltuit totul printr-o viață destrăbălată. A încercat să supraviețuiască păzind porcii, dar era mereu chinuit de foame. Atunci s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său ca serv. S-a întors și tatăl l-a primit cu iubire și onoare, oferindu-i un ospăț de mare răsunet. Și l-a numit fiu. A fost bucurie generală, dar fiul mai mare a fost nemulțumit, gelos, mânios, pentru mărinimia „necugetată, nedreaptă și de neînțeles” a tatălui și a refuzat să ia parte la festivitate. Tatăl a ieșit ca să apeleze la el, iar deznodământul nu-l mai știm.

Din pilda aceasta s-a predicat poate mai mult decât din oricare alta și pe drept cuvânt. Mi se pare însă că se pune accentul mai mult pe întoarcerea fiului în loc să fie admirat tatăl. În fond, el este singura persoană totalmente pozitivă din toată parabola. Spirit de iertare, de acceptare, de iubire incredibilă, ce mai vreți? Fiul risipitor s-a întors pentru că murea de foame; bine că a făcut-o și a avut, în sfârșit, un spirit bun, pentru că „și-a venit în fire” (versetul 17). Ar fi fost bine să nu fi făcut tot ce a făcut, dar toate faptele lui erau acum istorie. Aceasta este pilda iubirii lui Dumnezeu față de păcătos, oricât de jos ar fi căzut. Acesta este mesajul pildei, nu să creștem porci, nu să angajăm oameni și să nu le dăm nici măcar mâncare, nu să risipim averi. Și nici să ne comportăm ca fiul cel mare, care, în ciuda cumințeniei lui, s-a dovedit aspru, neiertător și bădăran în legătură cu revenirea fratelui său pierdut.

(07) În fine, parabola celor zece fecioare din Matei 25,1-13. În ea se vorbește despre cinci fecioare înțelepte și cinci neînțelepte. Cele înțelepte au intrat cu mirele în odaia de nuntă, iar cele neînțelepte au rămas afară, pierdute. În ce a constat înțelepciunea sau nebunia? În asigurarea unei rezerve de untdelemn dincolo de ce era în candele, sau neglijarea de a face acest lucru. Poate că neînțeleptele le-au considerat pe colegele lor fanatice, lipsite de credință în venirea foarte apropiată a mirelui. Poate că aceleași cinci fecioare le-au considerat pe cele înțelepte egoiste, pentru că au refuzat să le ofere din untdelemnul lor.

Despre ce este vorba aici? Ca orice parabolă, și aceasta se poate interpreta forțat. Isus nu a vrut să spună că jumătate dintre membrii bisericii vor fi mântuiți și jumătate pierduți. Numărul nu spune aici nimic. Este vorba despre două clase de credincioși: cei care se pregătesc cu seriozitate pentru revenirea Mirelui ceresc și cei care sunt superficiali, neglijenți, nepăsători. Consecințele fiecărei orientări și comportări sunt serioase și eterne.

(05) Încheiere

Interpretări greșite, forțate, poate periculoase, ale cuvintelor Mântuitorului. A susține că El a zis ce nu a zis. A susține că El ne-a învățat ce nu ne-a învățat. E foarte ușor de făcut așa, sub influența altora sau chiar din proprie inițiativă. Astfel de interpretări pot fi conștiente sau inconștiente, intenționate sau nu. Dar ele vatămă. Îl vatămă pe cel care gândește așa și pe alții.

Pag

e15

6

Cum putem să fim feriți de astfel de pericole? Aș menționa următoarele procedee:

(01) Studierea continuă, cu rugăciune pentru călăuzire din partea Duhului Sfânt, a Sfintelor Scripturi.

(02) Dispoziția neclintită de a asculta de Cuvântul citit, așa cum a zis Mântuitorul: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui (a Tatălui), va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7,17).

(03) Consultarea sistematică a scrierilor Spiritului Profetic, unde Dumnezeu ne-a dat explicații sigure asupra Cuvântului Său.

(04) Rămânerea la felul de înțelegere a Scripturii așa cum este stabilit în cadrul bisericii rămășiței. Referindu-se la importanța și rolul bisericii Domnului în orientarea, hrănirea și creșterea noastră spirituală, scrierile Spiritului Profetic ne dau aceste sfaturi și avertizări prețioase:

- „Ignorând autoritatea bisericii, ei arată dispreț față de Dumnezeu, care i-a dat bisericii autoritatea ei” (The Acts of the Apostles/Faptele apostolilor, pagina 306).

- „Cel ce disprețuiește autoritatea bisericii disprețuiește autoritatea lui Hristos Însuși” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 806).

- „Dumnezeu conduce un popor, nu câțiva indivizi ici și colo, unul crezând un lucru, altul altceva. Îngerii lui Dumnezeu fac lucrarea care le-a fost încredințată. Îngerul al treilea conduce și purifică un popor și ei trebuie să se miște în unitate” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 1, pagina 207).

- „Unii au lansat ideea că, pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, fiecare copil al lui Dumnezeu va acționa independent de orice organizație religioasă. Dar eu am fost instruită de Domnul că în această lucrare nu există așa ceva, ca orice om să fie independent. Stelele cerului sunt toate sub lege, fiecare influențând-o pe alta ca să facă voia lui Dumnezeu, manifestând ascultarea lor comună de legea care le controlează acțiunea. Și, pentru ca lucrarea Domnului să poată înainta în mod sănătos și solid, poporul Său trebuie să stea unit.” (Gospel Workers/Slujitorii evangheliei, pagina 487)

Fie ca Tatăl ceresc să ne conducă pe toți „la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos!” (Efes 4,13). Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 259: „Cuvântul Legii lui Isus”

Cântarea de închidere, 268: „Cetate tare-i Dumnezeu”

Pag

e15

7

„PĂCATUL PÂNDEȘTE LA UȘĂ . . .” „EU STAU LA UȘĂ ȘI BAT!”

(01) Introducere

Stimați frați și stimate surori, am privilegiul de a mă adresa dumneavoastră cu această ocazie de Sabat al Domnului și sper ca dumneavoastră toți să vă uniți cu mine în această meditație spirituală asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

Vreau să încep prin citirea a două texte din Sfânta Scriptură. Primul se găsește la începutul Bibliei, în prima carte, Geneza, capitolul 4, versetul 7; Dumnezeu l-a avertizat pe Cain, înainte ca el să comită odioasa crimă: „Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă, dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.”

Păcatul pândește la ușă. Vă place acest cuvânt – „pândește”? Cum sună el în urechile dumneavoastră? Nu prea bine, așa este? Iată însă un alt text, la sfârșitul Bibliei, în Apocalipsa 3,20: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Sună altfel, așa este? Hristos stă la ușă și bate, bate și vorbește, apelează să I se deschidă ușa. Observați contrastul: păcatul (ziceți și Satana!) pândește la ușă; Hristos stă la ușă, bate și apelează. Nu e același lucru.

(02) Definiție

Ce este o ușă? „Deschizătură lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite accesul; ansamblu format dintr-un cadru fix și din tăblița cu care se închide și se deschide” (Mic dicționar al limbii române, pagina 813, București, 1974). Complicat. Ușa la care mă refer acum este o parte dintr-o construcție, care face posibilă intrarea într-o încăpere și ieșirea din ea sau care separă două încăperi.

Ușa are și rolul de a apăra, prin încuiere, bunurile depozitate înăuntru. Ușă înseamnă astfel: intrare, ieșire, închidere, deschidere, trecere, siguranță, primire, respingere, libertate.

Nu se poate concepe o clădire fără nicio ușă, pentru că, ori ar fi complet deschisă și nu ar fi practică de locuit, ori ar fi complet zidită și nu s-ar putea intra înăuntru. O odaie presupune neapărat cel puțin o ușă. Ușa înseamnă, deci, mai mult decât ea însăși. Singură nu are niciun rost, fără ea nu se poate trăi.

(03) Comportări

Cum se poate comporta cineva în fața unei uși? Să explorăm următoarele șapte posibilități, care ne arată că omul poate . . .

(01) Să asculte la ușă: „Rebeca a ascultat ce-i spunea Isaac fiului său Esau” (Gen 27,5). Aceasta este nesinceritate, lipsă de bun simț, și cunoașteți prea bine urmările. Rebeca

Pag

e15

8

dorea neapărat ca Iacov să fie fiul binecuvântat și așa făgăduise Dumnezeu, dar ea nu a putut aștepta, ci s-a gândit că nu ar strica să împlinească ea însăși, împreună cu Iacov, planul lui Dumnezeu. A tras cu urechea, a auzit ce poruncă i-a dat Isaac lui Esau și l-a lansat pe Iacov pe traiectoria aceea, fără ca el să aibă tragere de inimă. Suferințele au fost enorme.

(02) Să pândească la ușă: „S-a spus oamenilor din Gaza: ,Samson a venit aici.’ Și l-au înconjurat și au pândit toată noaptea la poarta cetății. Au stat liniștiți toată noaptea și au zis: ,Când se va lumina de ziuă, îl vom omorî.’” Filisteni în urmărirea lui Samson, care și-a permis nebunia să se joace cu păcatul, el nazireul, omul lui Dumnezeu, în țara vrăjmașilor înverșunați. Oamenii din Gaza au pândit degeaba, pentru că Samson a plecat de acolo, făcând o formidabilă demonstrație de forță. Dacă nu a pățit-o atunci, a pățit-o mai târziu. Tot cu filistenii. Tot pândind la ușă. Și-a pierdut puterea, ochii, libertatea. (03) Să evite ușa: „Adevărat, adevărat vă spun că, cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar” (Ioan 10,1). Pe altă parte, numai nu pe ușă. Păstorul adevărat nu sare pe altă parte, el intră pe ușă. Acesta este Păstorul cel Bun, Mântuitorul nostru Isus Hristos, care Și-a dat viața pentru oi. (04) Să trântească ușa: izbucnire de mânie; aici nu avem nevoie de un text, pentru că știm cu toți prea bine cum se procedează și ce pățește biata ușă. Dar așa nu se rezolvă nimic, ușa se poate strica și nervii rămân agitați. E nevoie de o nouă fire de sus, de roada Duhului Sfânt, care ne scapă de asemenea manifestări, roada Duhului, care este „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal 5,22.23). Virtuți dumnezeiești, numai cei ce le posedă vor avea privilegiul de a intra pe porți în cetate, conform cu Apocalipsa 22,14. (05) Să spargă ușa: violență: „Ei au strigat: ,Pleacă!’ Și au zis: ,Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin și acum vrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ți facem mai rău decât lor.’ Și, împingându-l pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă ușa” (Gen 19,9). Așa au făcut bărbații din Sodoma, poate cu mai puțin de 24 de ore înainte de a fi nimiciți de Domnul cu foc și cu pucioasă. Sărmanul Lot, în ce încurcături a intrat „întinzându-și corturile până la Sodoma” (13,12). Nenorocită întindere, care s-a soldat cu ruinarea întregii lui familii. Sodomiții nu au reușit să spargă ușa, deși au încercat, dar au reușit să spargă o familie altădată închinătoare la viul Dumnezeu. (06) Să intre fără să bată: se poate face așa ceva acasă, dar nu la casa altuia, pentru că o așa comportare nu este o dovadă de bună purtare. (07) Să bată la ușă: cine face așa? Oricine dă pe față respect și bune maniere și așa procedează Domnul nostru Isus Hristos.

Pag

e15

9

(04) Uși deschise de Dumnezeu

Dumnezeu a deschis multe uși, ceea ce înseamnă rezolvare, ocazie, izbăvire: - „Însă marele preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mâinile pe apostoli și i-au aruncat în temnița de obște. Dar un înger al Domnului a deschis ușile temniței noaptea, i-a scos afară . . .” (Fapte 5,17-19). Este vorba despre cei doisprezece apostoli, arestați în masă, dar eliberați de un înger al Domnului, care i-a trimis în templu ca să propovăduiască norodului vestea cea bună a mântuirii. Așa au și făcut, chiar dacă după aceea au fost arestați din nou. - „După ce au trecut de straja întâi și a doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, și ea li s-a deschis singură; au ieșit și au trecut într-o uliță. Îndată, îngerul a plecat de lângă el” (Fapte 12,10). Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, apoi l-a arestat pe Simon Petru, plănuind ca după praznicul Azimilor să-l lichideze și pe el. Era foarte bine păzit, dar îngerul Domnului l-a scos din temniță și Petru și-a reluat activitatea. Irod a făcut cercetări și a poruncit ca păzitorii să fie omorâți. Nici poarta de fier a închisorii, nici cei 16 ostași de pază nu au fost obstacole pentru îngerul Domnului, care l-a eliberat pe apostol fără ca cineva să observe acest lucru. - „Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau. Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa că s-au clătinat temeliile temniței. Îndată s-au deschis toate ușile și s-au dezlegat legăturile fiecăruia” (Fapte 16,25.26). Slujitorii lui Dumnezeu au fost arestați, bătuți și aruncați în închisoare în localitatea Filipi, unde începuseră lucrarea misionară în Europa. Diavolul era furios și a stârnit furtuna împotriva lor. Au fost aruncați în temnița dinăuntru, cu picioarele în butuci. Ordinul dregătorilor, după ce au poruncit să fie bătuți, a fost ca „temnicerul să-i păzească bine” (versetul 23). Cât de bine? S-a produs un cutremur, s-au deschis ușile, s-au desfăcut lanțurile. Apostolii nu au fugit, dar au avut ocazia de a lucra pentru convertirea temnicerului și a familiei lui, iar a doua zi au fost lăsați să plece. - Dumnezeu a făcut minuni de izbăvire pentru copiii Săi, în toate timpurile, când a hotărât așa. Psalmistul arată pe scurt lucrările Providenței astfel: „I-a scos din întuneric și din umbra morții și le-a rupt legăturile. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! Căci El a sfărâmat porți de aramă și a rupt zăvoare de fier” (Ps 107,14-16).

(05) Ușa harului și a predicării evangheliei – deschisă

Adresându-Se îngerului bisericii din Filadelfia, Isus a zis: „Iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apoc 3,8). De fapt, ușa aceasta a îndurării divine arătate păcătoșilor a fost deschisă imediat după căderea lui Adam și Eva, punându-se astfel în aplicare străvechiul plan de mântuire, până atunci ținut tainic timp de veacuri. Oamenii sunt chemați să intre pe această ușă, aceasta este invitația stăruitoare a evangheliei. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie conștienți de faptul că

Pag

e16

0

posibilitățile de salvare a sufletelor nu se vor extinde la infinit și de aceea trebuie lucrat cu sârguință, așa cum a zis Hristos: „Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9,4).

Apostolii se bucurau de ocaziile ivite și le fructificau cu mult interes și seriozitate. Iată ce raport au adus Pavel și Barnaba la Antiohia, după prima lor călătorie misionară: „După venirea lor, au adunat biserica și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei și cum le deschisese neamurilor ușa credinței” (Fapte 14,27). Dumnezeu deschide astfel de uși și așteaptă ca noi să nu zăbovim în ce privește aducerea de roade pentru împărăția Sa în astfel de împrejurări favorabile.

„Când am ajuns la Troa, pentru evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o ușă în Domnul . . .” (2 Cor 2,12). Nu întotdeauna întâlnim uși deschise; există perioade lungi și critice de prigoană și restricții. Tocmai de aceea, când astfel de uși se deschid, trebuie să ne aducem aminte cum a fost și să ținem cont că se pot închide din nou. „Voi mai rămâne totuși în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o ușă mare și largă și sunt mulți potrivnici” (1 Cor 16,8.9). Potrivnici da, dar și posibilități uneori nebănuite.

Când asemenea circumstanțe favorabile lipsesc, trebuie strigat către Domnul secerișului: „Rugați-vă totodată și pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată, mă găsesc în lanțuri” (Col 4,3).

(06) Ușa harului și a predicării evangheliei – închisă

Noe și familia lui au intrat în corabie, așa cum le poruncise Domnul; „apoi, Domnul a închis ușa după el” (Gen 7,16). Domnul a închis ușa după Noe și familia lui, acum ei erau în siguranță în corabie. Dar închiderea acelei uși masive i-a surprins pe cei nepocăiți afară și aceștia au fost pradă potopului nimicitor.

Fecioarele neînțelepte s-au dus să caute și să cumpere untdelemn, pentru că li se stingeau candelele. Între timp, „a venit mirele, cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa” (Matei 25,1-13; cuvintele citate sunt din versetul 10). Pregătire târzie, cu urmări regretabile.

Când cineva L-a întrebat pe Isus, „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” (Luca 13,23), El i-a răspus și a vorbit pentru toți: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula și va încuia ușa și voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: ,Doamne, Doamne, deschide-ne!’, drept răspuns, El vă va zice: ,Nu știu de unde sunteți.’ Atunci veți începe să ziceți: ,Noi am mâncat și am băut în fața Ta și în ulițele noastre ai învățat pe norod.’ Și El va răspunde: ,Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii’” (versetele 24-27).

Pag

e16

1

Momentul la care S-a referit Hristos se numește închiderea harului și este marcat în termeni decisivi în ultima carte a Bibliei: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe, cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc 22,11.12).

În toate aceste pasaje este vorba despre închiderea harului, niciodată despre închiderea harurilor sau despre închiderile harului. Un singur har și se închide o singură dată. Încheierea timpului de har este marcată de terminarea lucrării de curățire a sanctuarului ceresc, care este judecata poporului lui Dumnezeu. Atunci, Isus încetează activitatea de mijlocire ca Mare Preot. Toate cazurile sunt stabilite pentru veșnicie, pentru mântuire sau pentru nimicire. Este ce se spune în Romani 2,7.8: „Și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea, și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire.”

Va avea loc o singură ieșire a Marelui Preot din sfânta sfintelor a sanctuarului ceresc, de aceea va exista o singură închidere a harului pentru toți oamenii, buni sau răi. Ideea că pentru adventiștii de ziua a șaptea harul se va încheia mai devreme decât pentru restul lumii nu are nicio bază în Biblie sau în Spiritul Profetic.

Într-un fel, se poate vorbi despre o închidere a harului la nivel individual în două cazuri: (01) Moartea individului – aceasta este văzută de toți și oricine cunoaște Biblia știe că pentru cel care a fost nu se mai poate face nimic: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata . . .” (Evr 9,27). (02) Comiterea păcatului împotriva Duhului Sfânt, în care caz omul este încă în viață, dar este lepădat, lucru pe care nimeni nu-l știe, nici măcar cel în cauză, în afară de Dumnezeu. Aici trebuie să cităm următoarele texte: - „De aceea, vă spun: orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat 12,31.32). - „Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veșnic” (Marcu 3,28.29). - „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă. Nu recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați” (2 Cor 13,5).

Pag

e16

2

- „Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor 9,25).

În cazul omului viu care este lepădat, pentru că este părăsit de Duhul Sfânt, nu este vorba despre o retragere arbitrară a harului, ci individul s-a așezat într-o poziție care-l face insensibil la chemările harului, el s-a închis față de har, el și l-a închis. Apostolul Pavel era conștient de acest pericol când scria către credincioși: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu” (Gal 2,21). Închidere individuală a harului, dar cine îl închide?

Atenție la acest citat foarte util din Spiritul Profetic: „Fiecare act de păcătuire, fiecare neglijare sau respingere a harului lui Hristos, reacționează asupra dumitale, înăsprește inima, pervertește voința, amorțește înțelegerea și te face nu doar mai puțin înclinat să cedezi, ci mai puțin capabil să cedezi la apelul duios al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 33).

Dacă Dumnezeu ar închide harul pentru adventiști înainte de a o face pentru lumea întreagă, ar însemna că El avantajează lumea și îi dezavantajează pe copiii Săi. Faptul că unii au lumină mai multă și nu o trăiesc va avea ca rezultat ștergerea numelor lor din cartea vieții, dar aceasta este judecata de cercetare. Dumnezeu nu anticipează, ci îi lasă să-și consume toate ocaziile. Judecata casei lui Dumnezeu, numită judecata de cercetare sau preadventă, a început la 22 octombrie 1844 și se va încheia odată cu închiderea harului, potrivit cu Apocalipsa 22,11.

În 1 Petru 4,17 se spune: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu?” Că judecata începe de la casa lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât că această judecată are loc mai întâi, judecata de cercetare, înainte de venirea Domnului și chiar de închiderea harului, iar judecata nelegiuiților va fi efectuată după aceea, în timpul mileniului, cu participarea celor mântuiți.

Spiritul Profetic confirmă în mod clar și suficient constatările de până aici. Iată astfel de pasaje: - „Timpul de har este acordat pentru toți, pentru ca toți să-și formeze caractere pentru viața veșnică. . . . Toți vor fi încercați înainte ca Isus să-Și părăsească poziția în locul prea sfânt. Timpul de har pentru toți se încheie când apelurile pentru păcătoși sunt terminate și sunt îmbrăcate veșmintele răzbunării” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 2, pagina 691). Toți, toți, toți, toți. - „Am văzut îngeri grăbindu-se încoace și încolo în cer. Un înger cu o călimară la brâu s-a întors de pe pământ și I-a raportat lui Isus că lucrarea lui este făcută, că sfinții au fost numărați și sigilați. Apoi L-am văzut pe Isus, care slujise înaintea chivotului conținând cele zece porunci, aruncând cădelnița. El a ridicat mâinile și, cu o voce puternică, a zis,

Pag

e16

3

,S-a sfârșit.’ Și toată oastea îngerească și-a aruncat cununile când Isus a făcut solemna declarație: ,Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!’” (Early Writings/Experiențe și viziuni, pagina 280)

Dumnezeu a închis ușa corabiei înainte de potop o singură dată (vezi Geneza 7,16). Mirele sosește și ușa se închide o singură dată (vezi Matei 25,10). Stăpânul Se scoală o singură dată și încuie ușa (vezi Luca 13,25). Isus aruncă o singură dată pe pământ cădelnița umplută cu foc de pe altar (vezi Apocalipsa 8,5). Declarația solemnă din Apocalipsa 22,11 este rostită o singură dată: pentru toți oamenii. O singură dată părăsește Marele Preot Isus Hristos sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, încetându-Și lucrarea de mijlocire. O singură dată pentru toți oamenii. Nu există închidere a harului în etape. Nu există.

(07) Isus în fața ușii

Hristos nu doar bate la ușă, ci și vorbește, strigă, apelează, pentru că este vorba de glasul Său: „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3,20). Deci bate și vorbește. El stă la ușă, în fața ușii, afară, unde bate și vorbește.

Frumos? Bineînțeles. Dar este și ceva descurajator, condamnabil, oribil, în toată această scenă: Isus e afară! De ce e afară? De ce nu e înăuntru? În unele cazuri, El va intra, dacă I se va deschide ușa, în altele, va rămâne mai departe afară. Totuși, El nu va sta la ușă și nu va bate în vecii vecilor, ci va pleca. Va pleca nu pentru că vrea să plece, va pleca pentru că este pus în situația să plece, și va pleca trist. Nespus de strist.

„Martorul Credincios zice: ,Iată, Eu stau la ușă și bat’ (Apoc 3,20). Fiecare avertizare, mustrare și apel în Cuvântul lui Dumnezeu sau prin solii Săi este o bătaie la ușa inimii. Este glasul lui Isus solicitând intrare. Cu orice bătaie nebăgată în seamă, înclinația de a deschide devine mai slabă. Impresiile Duhului Sfânt, dacă sunt desconsiderate astăzi, nu vor mai fi la fel de puternice mâine. Inima devine mai puțin impresionabilă și cade într-o inconștiență periculoasă cu privire la scurtimea vieții și marea veșnicie dincolo de ea. Condamnarea noastră la judecată nu va rezulta din faptul că am fost greșiți, ci din faptul că am neglijat ocazii trimise de cer pentru a învăța ce este adevărul.” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, paginile 489-490)

„Răscumpărătorul nostru Își trimite solii ca să aducă o mărturie poporului Său. El zice: ,Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine’ (Apoc 3,20). Însă mulți refuză să-L primească. Duhul Sfânt așteaptă ca să înmoaie și să supună inimile, dar ei nu sunt dispuși să deschidă ușa și să-L lase pe Mântuitorul înăuntru, de teamă că El va cere ceva de la ei. Și, astfel, Isus din Nazaret trece mai departe. El tânjește să le acorde binecuvântările bogate ale harului

Pag

e16

4

Său, dar ei refuză să le accepte. Ce lucru teribil este să-L excluzi pe Hristos din propriul Său templu! Ce pierdere pentru biserică!” (Testimonies for the Church/Mărturii pentru comunitate, volumul 6, pagina 262)

Cu multă hotărâre, insistență și iubire, Dumnezeu „hotărăște din nou o zi: ,Astăzi’, zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a mai spus, ,astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!’” (Evr 4,7). Apelul acesta a fost versificat și cântat cu măiestrie astfel: „Auzi chemarea-Mi îngrijată, la ușă-ți dornic priveghez, mișcat de dragostea-Mi bogată: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?

Refren: Chemarea Mea-i plăcută foarte, cum vei putea să-ntârziezi? Spre Mine dorul să te poarte: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?

De dragul tău urcai Calvarul și suferit-am răni și griji, sorbit-am cupei tot amarul: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?

Refren: Chemarea Mea-i plăcută foarte, cum vei putea să-ntârziezi? Spre Mine dorul să te poarte: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?

Ascultă-Mi vocea când te-mbie, nu-ntârzia, căci Mă-ntristezi; Eu vreau să-ți dau din apa vie: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?

Refren: Chemarea Mea-i plăcută foarte, cum vei putea să-ntârziezi? Spre Mine dorul să te poarte: vrei să-Mi deschizi? Vrei să-Mi deschizi?” (Cîntarea 320 din Imnuri creștine, ediția veche)

Pag

e16

5

Hristos nu trage cu urechea la ușă, nu pândește la ușă, nu sare pe altă parte, nu trântește ușa, nu sparge ușa, nu intră fără să bată. Nu pentru că nu ar fi în stare să intre și fără voia noastră, ba da, poate să o facă. Iată dovada: „În seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor și le-a zis: ,Pace vouă!’” (Ioan 20,19). Îl vedeți că poate intra și prin ușă, când este încuiată? Prin uși fizice – da, nu există obstacol pentru El. Dar niciodată nu va intra așa într-o inimă omenească. El stă la ușă și bate. El zice: „Fiule, dă-mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele” (Prov 23,26).

„Niciun om nu se poate goli de sine. Noi putem doar să consimțim ca Hristos să efectueze lucrarea aceasta. Atunci, limbajul sufletului va fi: ,Doamne, ia inima mea, căci eu nu pot să Ți-o dau. Este proprietatea Ta. Păstreaz-o curată, pentru că eu nu pot să o păstrez pentru Tine. Mântuiește-mă în ciuda mea, a firii mele slabe, neasemănătoare cu Hristos. Modelează-mă, prelucrează-mă, ridică-mă într-o atmosferă curată și sfântă, unde curentul bogat al dragostei Tale poate să curgă prin sufletul meu.’” (Christ’s Object Lessons/Parabolele Domnului Hristos, pagina 159)

Spiritul Profetic ne îndeamnă mai departe: „Continuă să fii voios. Nu uita că ai un Mângâietor, Duhul Sfânt, pe care L-a trimis Hristos. Nu ești niciodată singur. Dacă vei asculta de glasul care îți vorbește acum, dacă vei răspunde fără întârziere bătăii la ușa inimii tale, ,Intră, Doamne Isuse, ca să cinez cu Tine și Tu cu mine’, Oaspetele ceresc va intra. Când acest element, care este întru totul divin, rămâne cu tine, va fi pace și odihnă.” (Scrisoarea 124 din 1897, publicată în The Adventist Home/Căminul adventist, pagina 350)

Va fi pace și odihnă! Doamne, intră în inima fiecăruia dintre noi acum, chiar acum, și umple-ne cu aceste binecuvântări vitale! Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 343: „Către cer un dor m-atrage”

Cântarea de închidere, 538: „Din cer, din sfântul sanctuar”

Pag

e16

6

MEDIA ARITMETICĂ

Ce este o medie aritmetică? Știm din școală și este foarte simplu de calculat. Cum? Dacă un elev a primit la o materie notele 3 și 9, media aritmetică este 3 + 9 = 12, împărțit la 2 = 6, medie de trecere. Bucurie! Aceasta este media aritmetică. Aduni toate notele și împarți totalul la numărul notelor. Chiar dacă ai primit și note proaste, dacă cele bune sunt suficiente, vor ridica media și poți promova clasa până la urmă. Este așa chiar dacă ai avut note bune, foarte bune, iar la urmă ai primit câteva mai slabe. Iese media și notele slabe nu te mai deranjează.

Am așteptat ani de zile, după terminarea liceului în iunie 1956, ca examenele (concursuri de fapt) la universitate să nu cadă în zile de Sabat și de fiecare dată am fost dezamăgit. Am cumpărat de la chioșcuri broșura Condițiile de admitere în învățământul superior și m-am uitat la datele examenelor; unu sau două cădeau în Sabat, am aruncat broșura la gunoi. În sfârșit, în anul 1974, când eram de mult angajat al bisericii și pastor, am avut bucuria ca programarea examenelor să fie favorabilă: lucrări scrise luni, marți, miercuri, iar oralul, la o singură materie, joi în săptămâna următoare. Poate și în alți ani a fost bine, dar nu am fost tot timpul interesat să continui studiile.

Am participat la un astfel de concurs la Iași în vara anului 1974, la Facultatea de Filologie, secția română-germană, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza și am fost admis. Nu cu o medie mare, dar suficientă ca să fiu admis. Mă interesau limba germană și limba română, adică studierea limbilor, dar nu literatura. Totuși, aceasta era inevitabilă și era pretutindeni, obligatorie.

După trecerea cu succes a probelor scrise în zilele de luni, marți și miercuri, am așteptat oralul (care era numai la literatura română, unde eram mai slab pregătit și mai slab în general!), pentru joi în săptămâna următoare. Știți, dacă răsfoiesc o carte, eu îmi dau imediat seama, în câteva minute, câte parale face, dacă merită să fie citită sau nu, și erau zeci de cărți care se cereau cunoscute. Prea puține bune, și eu nu am vrut să-mi infectez sufletul cu deșertăciuni sau chiar cu murdării. Așa că am luat o notă slabă la oral, dar notele bune la limba română și la limba germană de la probele scrise mi-au ridicat media și am fost admis. Sigur că m-am bucurat.

În anul următor și în anii următori, cinci la număr, am avut examene de sesiune, în lunile ianuarie și iulie. Programarea în Sabat nu m-a deranjat, pentru că erau mai multe șanse și am reușit în fiecare caz să mă folosesc de altă ocazie, astfel încât în iunie 1979 am absolvit.

Cum m-am descurcat cu literatura, la care am avut examene în fiecare an și am avut foarte mult de citit? Am folosit o metodă specială, care m-a ajutat: la cărțile pe care nu am vrut să le citesc am consultat comentarii și așa aveam idee, cât de cât, despre conținut. Era, totuși, altceva, așa că am fost ferit de poluare mintală și sufletească. Iar

Pag

e16

7

dacă uneori dădeam un răspuns slab, media conta. Am obținut astfel note de trecere la literatură, unele bune sau chiar foarte bune, dar evitând înghițirea materialelor care m-ar fi deranjat. Rețineți, vă rog, ce am spus până aici.

Cândva, în iarna sau primăvara anului 2005, fiind pastor în Kingman, Arizona, Statele Unite ale Americii, am participat la o întâlnire a pastorilor la sediul Conferinței Arizona, în orașul Phoenix. Cel care a ținut predica pregătitoare pentru rugăciune a început cu o ipoteză: un slujitor al lui Dumnezeu vizitează o familie de necredincioși, pentru studii biblice. Într-o zi, când sosește acolo, constată că numai doamna este acasă. În loc să amâne studiul și să plece, predicatorul a făcut imprudența de a intra și a începe studiul biblic în absența stăpânului casei. Numai în doi.

La un moment dat, doamna s-a comportat ca soția lui Potifat, iar vizitatorul nu s-a comportat ca Iosif! Chiar în timpul fărădelegii, a sosit soțul și i-a prins în flagrant delict. Înfuriat, a pus mâna pe pistol și l-a ucis pe predicator. Nu știu dacă și pe ea. Întrebarea ridicată de vorbitorul de la întâlnirea pastorilor în Phoenix era dacă „ne-Iosiful” va fi pierdut sau va fi mântuit.

Unii au ridicat din umeri, alții erau de părere că va fi pierdut, că doar și-a încheiat viața păcătuind. Cel ce ținea cuvântarea și pusese întrebarea a zis, în fine: „nu va fi pierdut pentru păcatul acela, pentru că Dumnezeu nu ia în considerare doar un moment din viață, ci întreaga viață a individului, iar un moment nu poate răsturna tot ce a fost până atunci.”

Știți, aș zice au, un fel de medie aritmetică. Bine, bine, bine . . ., rău!!! Adunate faptele, făcută media, se ajunge la un rezultat satisfăcător. Dar chiar așa o fi? Dacă da, atunci tâlharul pocăit nu are nicio șansă să fie cu Domnul în împărăția Sa, pentru că lui nu-i iese media. Câteva ore bune acolo pe cruce nu puteau compensa pentru anii de fărădelegi, unele odioase, în care trăise. Și, totuși, Mântuitorul l-a asigurat de un loc în împărăția cerurilor, așa cum citim în Luca 23,42.43. Sigur, nu i-a făgăduit că va avea locul acela în cer atunci, în ziua aceea de vineri, ziua răstignirii, ci când Isus va veni în împărăția Sa; pentru atunci i-a promis și așa a fost și rugăciunea răstignitului: „Doamne, adu-Ți aminte de Mine când vei veni în împărăția Ta!” Bine, Eu astăzi îți promit, vei fi cu Mine atunci.

Vreau să avertizez acum împotriva a două mari greșeli, greșeli fatale:

Prima greșeală este aceasta: a crede că timpul lung de experiențe cu Dumnezeu, de umblare pe calea neprihănirii, nu poate fi compromis printr-un păcat voit, chiar dacă atunci se încheie viața brusc; e prea mult capital bun în urmă, prea mult credit, pentru ca totul să se piardă! Dar ce zice Biblia? În niciun caz ea nu ne învață așa ceva! A doua greșeală este aceea de a lăsa pocăința pentru ultimele clipe, că vezi, domnule, merge: a se vedea . . . tâlharul pocăit. Acesta e gambling, joc de noroc. Dar dacă

Pag

e16

8

ultimele clipe, sau zile, sau ani, se trăiesc în comă prelungită, pe mașina de respirat? Ca să nu mai spunem că pierderile sunt imense, pentru că viața de umblare cu Dumnezeu e o viață minunată!

Nu numai atât. Există și un fenomen spiritual fatal pe care Biblia, Spiritul Profetic și experiența îl constată și anume neputința de a te mai concentra asupra lucrurilor spirituale, dispariția totală a dorinței de a reveni în grația divină.

Biblia. Iată ce ni se spune în Evrei 4,4-6: „Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care, totuși, au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.” Ați auzit? „. . . este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință.” E vorba de descurajare iremediabilă ori de nepăsare cronică, din care individul nu mai poate fi scos.

În Evrei 4,7, este folosit de două ori cuvântul „astăzi”; același lucru îl constatăm în capitolul 3, câte o dată în versetele 7, 13, 15. Deci, în două capitole scurte, autorul folosește, vorbind din partea lui Dumnezeu, de cinci ori, adverbul de timp „astăzi”. Nu mâine, nu poimâine, nu spre sfârșitul vieții. Zice Iacov: „Nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel și apoi piere” (Iac 4,14).

Iată acum ce spune Spiritul Profetic: „Orice act de călcare a legii, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos reacționează asupra ta: înăsprește inima, pervertește voința, amorțește inteligența și, nu numai că te face mai puțin înclinat, ci și mai puțin capabil de a ceda la apelurile duioase ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Mulți liniștesc o conștiință tulburată cu gândul că ei pot schimba cursul răului oricând aleg aceasta, că pot trata în mod ușuratic invitațiile harului și, totuși, vor fi iarăși și iarăși impresionați. Ei gândesc că, după ce s-au opus Duhului harului, după ce au transferat influența lor de partea lui Satana, într-un moment de dificultate teribilă, își pot schimba viața. Dar lucrul acesta nu se face așa de ușor. Experiența, educația unei vieți întregi, au modelat caracterul atât de complet, încât puțini doresc atunci a primi chipul lui Isus. Chiar o trăsătură rea de caracter, o dorință păcătoasă, dacă este cultivată cu persistență, va neutraliza până la urmă toată puterea evangheliei. Orice îngăduință păcătoasă întărește aversiunea sufletului împotriva lui Dumnezeu.” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 33)

Iar experiența? Cunoaștem destule persooane care au fost în biserică, au plecat și duse au fost. Orice efort de a le trezi eșuează. Parcă vorbești cu pământul. Bine exprimă citatul de mai înainte această înăsprire a inimii. Nu toți batjocoresc. Nu toți refuză să se întoarcă. Unii constată că nu mai pot. Iată două exemple:

Pag

e16

9

- Un pastor din București l-a vizitat pe un fost adventist undeva în Banat, un om în vârstă care era pe moarte. Slujitorul Domnului a încercat să-l încurajeze, să-l atragă înapoi la Hristos, spunându-i cât de milostiv este Salvatorul și că, atât timp cât este în viață, el poate fi primit înapoi și mântuit. Muribundul a ascultat, dar la un moment dat a zis: „Da, frate D. P., așa este. Tot ce ați spus este adevărat, dar nu pentru mine. Pentru mine nu mai există întoarcere.” - Un unchi al meu, frate cu mama, care a fost în adolescență botezat, s-a căsătorit în afara bisericii, a umblat cu succes după funcții și avansare profesională și acum era trecut de 80 de ani, când, fiind în orașul acela din România pentru o evanghelizare, l-am vizitat la domiciliu. Cu o zi înainte de vizită, mă aflam în casa de rugăciune în Sabat dimineața, predicând la ora de rugăciune, când am văzut că unchiul meu era adus de cineva în sală. A luat loc pe scaun și eu m-am oprit, salutându-l și spunându-le ascultătorilor că este unchiul meu. A doua zi, pastorul m-a dus la el acasă și a plecat, ca să ne lase singuri. Am fost primit foarte frumos, a fost prietenos cu mine. Am încercat, după o mai lungă discuție despre orice, să-l atrag înapoi la adevăr. Mi-a spus așa: „Nepoate, eu nu mai pot să cred.” I-am răspuns: „Unchiule, credința vine în urma auzirii. Casa de rugăciune e aici aproape, pe strada dumitale. Dacă mergi acolo Sabat după Sabat și asculți Cuvântul lui Dumnezeu, credința revine.” Nu am văzut la dânsul nicio dorință de a urma îndemnul meu. Eram foarte apăsat și îngrijorat, văzând că împietrirea ajunsese atât de departe, că nu se mai putea face nimic.

Se face o medie aritmetică sau nu? Să se întoarcă omul la Dumnezeu imediat, chiar dacă o viață întreagă a fost departe de Dumnezeu. Dumnezeu îl primește, se bucură cerul, așa cum a zis Mântuitorul în Luca 15,10: „Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Da, Dumnezeu primește și cerul se bucură când un păcătos se întoarce de pe calea pieirii, dar întrebarea este: dacă nu se mai întoarce? Domnul îl primește dacă vine la El, așa cum a zis Mântuitorul: „. . . pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Da, să vină, i se oferă har! Dar să vină! Și dacă nu mai vine?

Lucrul acesta este mai puțin valabil despre cei ce nu au cunoscut niciodată adevărul; ei pot fi impresionați, câștigați, schimbați. Însă cei care cu bună știință au irosit ocaziile harului s-ar putea să aibă probleme grele cu întoarcerea. Probleme nu la Dumnezeu, ci la ei înșiși. Cu ei înșiși.

A zis Domnul nostru Isus Hristos în Matei 11,28: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” Ne va da Domnul nostru Isus Hristos odihnă și când nu venim la El? Nu, o așa promisiune nu ne-a dat. El ne cheamă, Duhul lui Dumnezeu ne îmbie, dar noi trebuie să răspundem la chemare, la apelurile Duhului Sfânt. Dacă nu o facem, Isus nu ne va da odihnă cu forța, pentru că iată ce zice Spiritul Profetic:

Pag

e17

0

„În lucrarea de mântuire nu există constrângere. Nicio forță externă nu este întrebuințată. Sub influența Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui îi va sluji. În schimbarea care are loc când sufletul se predă lui Hristos, există cel mai înalt sens de libertate” (The Desire of Ages/Hristos, Lumina lumii, pagina 466).

Cu mult înainte de a trăi și a lucra pe pământ, Hristos ne invitase prin profetul Isaia: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isa 55,6.7). Dumnezeu nu ne remorchează spre Sine, nu ne târăște la cer. El ne cheamă.

Sigur că însăși dorința de întoarcere la Dumnezeu este un impuls de la Duhul Sfânt, dar ar rămâne impuls dacă păcătosul nu i-ar da curs. Respingerea chemărilor Sale e riscantă, pentru că se poate încheia cu pierderea totală a capacității de interceptare a lor. Nu degeaba ni s-au dat astfel de avertismente în Cuvântul Sfintelor Scripturi:

- „Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării” (Efes 4,30). - „Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veșnic” (Marcu 3,28.29). - „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc, care îi va mistui pe cei răzvrătiți. Cine a călcat legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeți că va lua cel ce Îl va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfințit, și Îl va batjocori pe Duhul harului?” (Evr 10,26-29)

Înfricoșătoare cuvinte, la care toți ar trebui să luăm aminte, dar de care ar trebui să țină cont mai ales cei care își programează păcatele și intenționează să se întoarcă la Dumnezeu cândva în viitor. O așa intenție este cu atât mai periculoasă, cu cât o triplă dificultate poate interveni: (01) moartea neașteptată a individului; (02) împietrirea inimii; (03) închiderea harului.

Avertismentele rostite de Hristos nu se refereau la cazuri ipotetice, ci au avut loc cu adevărat astfel de lepădări. Iată câteva dintre ele:

Pag

e17

1

- Core, Datan și Abiram, pe care i-a înghițit pământul. „Moise a vorbit adunării și a zis: ,Depărtați-vă de corturile acestor oameni răi și nu vă atingeți de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriți odată cu pedepsirea lor pentru păcatele lor.’ Ei s-au depărtat din preajma locuinței lui Core, Datan și Abiram. Datan și Abiram au ieșit afară și au stătut la ușa corturilor lor, cu nevestele, copiii și pruncii lor. Moise a zis: ,Iată cum veți cunoaște că Domnul m-a trimis să fac aceste lucruri și că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceștia vor muri cum mor toți oamenii și dacă vor avea aceeași soartă ca toți oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar, dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul își va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, așa încât se vor pogorî de vii în locuința morților, atunci veți ști că oamenii aceștia au hulit pe Domnul.’ Pe când isprăvea el de spus aceste vorbe, pământul de sub ei s-a despicat în două. Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit, pe ei și casele lor, împreună cu toți oamenii lui Core și toate averile lor. Și s-au pogorât astfel de vii în locuința morților, ei și tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot și au pierit din mijlocul adunării” (Num 16,26-33). - Numeroși israeliți răzvrătiți împotriva Domnului în timpul pribegiilor prin pustie: - „Dar ei au fost neascultători și L-au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt, iar El li S-a făcut vrăjmaș și a luptat împotriva lor” (Isa 63,10). - Saul, primul împărat al lui Israel: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul și a fost muncit de un duh rău, care venea de la Domnul” (1 Sam 16,14). David, omul după inima lui Dumnezeu, care a fost uns împărat în locul lui, știa foarte bine lucrul acesta; el fusese martor la multe astfel de crize ale lui Saul, aceste „munciri”, pentru că era prezent în sală și îi cânta din harfă ca să-l ușureze, iar uneori a fost chiar ținta atacurilor violente ale lui Saul. De aceea se ruga David după teribila sa cădere: „Nu mă lepăda de la fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt” (Ps 51,11). - Împăratul Irod: „Într-o anumită zi, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărătești, a șezut pe scaunul lui împărătesc, și le vorbea. Norodul a strigat: ,Glas de Dumnezeu, nu de om!’ Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Și a murit mâncat de viermi” (Fapte 12,21-23).

Să luăm aminte la aceste cuvinte inspirate, referitoare la Saul, fiul lui Chiș: „Saul dăduse pe față o mare râvnă în interzicerea idolatriei și a vrăjitoriei; totuși, în neascultarea sa de porunca divină, el fusese influențat de același spirit de opoziție față de Dumnezeu și fusese tot atât de clar inspirat de Satana ca și cei ce practică vrăjitoria și, când a fost mustrat, el adăugase îndărătnicie la răzvrătire. Nici nu ar fi putut da pe față o insultă mai mare față de Spiritul lui Dumnezeu dacă s-ar fi unit în mod deschis cu închinătorii la idoli. E un pas periculos să desconsideri mustrările și avertizările cuvântului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. „Mulți, asemenea lui Saul, cedează în fața ispitei până când ajung orbi cu privire la adevăratul caracter al păcatului. Ei se măgulesc cu ideea că au avut în vedere un

Pag

e17

2

obiectiv bun și că nu au făcut niciun rău prin îndepărtarea de cerințele Domnului. Astfel, ei arată dispreț față de Duhul harului, până când glasul Lui nu mai este auzit și ei sunt lăsați pradă amăgirilor pe care le-au ales.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 635)

Spiritul Profetic zice, de asemenea: „Feriți-vă de amânare. Nu tergiversați lucrarea de părăsire a păcatelor și căutarea curăției de inimă prin Isus. Aici au greșit și greșesc mii și mii, spre pierzarea lor veșnică” (Steps to Christ/Calea către Hristos, pagina 32).

Are importanță modul de încheiere a alergării pe pământ, sau un trecut realizat la înălțime acoperă o cădere finală? La întrebarea aceasta a răspuns Dumnezeu în Ezechiel 18,24: „Însă, dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dedat la nelegiuire și păcat; de aceea, va muri în ele.”

La judecata de apoi, strălucitul palmares din cursul vieții nu va sluji la nimic, nu va fi luat în considerare, dacă încheierea nu a fost pe măsură: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege!’” (Mat 7,22.23)

Apostolul Pavel nu dorea să ajungă în situația aceea, de aceea mărturisea, la întâlnirea prezbiterilor în Milet: „Eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20,24).

Aceasta îi era dorința, dar era conștient și de pericole: „Ci mă port asupru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor 9,27). Și îi îndemna și pe alții: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Cor 10,12).

La încheierea cursei vieții și lucrării sale, apostolul Pavel putea declara fericit: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum, mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim 4,7.8). La încheierea cursei – încheiere strălucită!

În Evrei 13,7, suntem îndemnați așa: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” Sfârșitul felului de viețuire este decisiv, el determină

Pag

e17

3

situația veșnică a individului și nu realizările de mai înainte, oricât de strălucite ar fi ele, dacă s-a ajuns la o încheiere regretabilă!

Poate va zice cineva: „Acestea sunt păreri omenești, Domnul face, totuși, o medie aritmetică. Nu se poate să nu țină El cont de felul cum am trăit eu viața de credință atâția ani!” Mântuitorul Însuși a confirmat importanța unei terminări pozitive, care este în pace cu Atotputernicul: „Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (Mat 24,13). Și tot El a zis în scrisoarea către credincioșii din Biserica Smirna: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!” De asemenea, în versetul 26, El a zis: „Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.”

Iată cum se încheie capitolul al 10-lea al Epistolei către Evrei, adică prin versetele 36-39: „Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. Și cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi, ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.”

Să zicem acum împreună acest ultim verset și așa să fie cu fiecare dintre noi: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi, ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.” Amin!

* * * *

Cântarea de deschidere, 457: „Vin la Isus azi, nu-ntârzia!”

Cântarea de închidere, 359: „O, Tată din ceruri!”

Pag

e17

4

PREMIUL RĂPIT

Pag

e17

5

SOLIA B + A

Pag

e17

6

„EU TOT MĂ VOI BUCURA ÎN DOMNUL”

Pag

e17

7

DEZBINĂTORUL CERESC

Pag

e17

8

„NU IUBIȚI LUMEA”

Pag

e17

9

DE-A LUNGUL MILENIILOR

Pag

e18

0

CEARTA CU DUMNEZEU

Pag

e18

1

BINECUVÂNTATA NEASCULTARE

Pag

e18

2

ILUZIA AUTOIERTĂRII

Pag

e18

3

GOI

Pag

e18

4

SINUCIDERI

Pag

e18

5

A FI ACUM ÎN CER

Pag

e18

6

„PENTRU MINE . . . A MURI ESTE UN CÂȘTIG”

Pag

e18

7

OAMENII CEI MAI MIZERABILI

Pag

e18

8

OAMENI UIMIȚI

Pag

e18

9

„SĂ NU-ȚI FACI NICIUN RĂU!”

Pag

e19

0

BINE ȘI RĂU

Pag

e19

1

BINELE NUMIT RĂU, RĂUL NUMIT BINE

Pag

e19

2

PROPOVĂDUIREA RĂZVRĂTIRII

Pag

e19

3

ADEVĂRUL FOLOSIT ÎMPOTRIVA ADEVĂRULUI

Pag

e19

4

„TE SFĂTUIESC SĂ CUMPERI DE LA MINE . . .”

Pag

e19

5

PRIN SĂRĂCIA LUI, NOI NE ÎMBOGĂȚIM

Pag

e19

6

„EU AM ZIS . . .”

Pag

e19

7

RENĂSCUTĂ DIN CENUȘĂ

Pag

e19

8

„CE-MI MAI LIPSEȘTE?”

Pag

e19

9

FUGA LUI MOISE

Pag

e20

0

FUGA DE NIMENI

Pag

e20

1

RĂTĂCIRILE UNUI SFÂNT

Pag

e20

2

SIMON . . . CARE SIMON?

Pag

e20

3

„STRIGAȚI TARE, FIINDCĂ ESTE DUMNEZEU!”

Pag

e20

4

SĂ-ȘI CUMPERE O SABIE!

Pag

e20

5

„. . . ÎMPREUNĂ CU PRIGONIRI”

Pag

e20

6

PRĂPĂDIREA CELOR CE PRĂPĂDESC

Pag

e20

7

CÂTE KILOGRAME?

Pag

e20

8

SUPRAVIEȚUIRE CU ORICE PREȚ