O PROBLEMA FOARTE SERIOASA - PAMFLETUL

Nicolai Hartmann (Estetica, Univers, Buc., l974, p. 468) consideră că râsul vizează trei fenomene ale vieţii umane : 1) Slăbiciunea şi micimea morală care doresc să pară tărie (inconsecvenţa, frica, laşitatea, furia, limbuţia, zgârcenia, trufia etc.) 2). Orbirea omului faţă de propriile greşeli şi tendinţa de a le ascunde (nerozia, prejudecata, închipuirea de sine, impertinenţa şi tot ce este moral inautentic) 3) . Nepotriviri mărunte precum : neîndemânare, nepricepere, bâlbâială, stângăcie, timiditate, ghinion etc. S-ar părea că pamfletul reuneşte toate aceste exigenţe hartmanniene. Mai mult ca orice alt gen de umor, pamfletul oferă o libertate cvasi totală. In pamflet, orice procedeu stilistic sau argumentativ este permis. Contează doar efectul, sancţiunea, distrugerea adversarului şi mai puţin mijloacele prin care îl obţinem.. Ubicuu şi prea puţin studiat, pamfletul pare a se apropia mai mult de literatură. Jurnalismul l-a preluat, impunându-i o anume actualitate, atacul nimicitor săvârşindu-se asupra unei persoane reale , cu un grad cât mai mare de notorietate. Lămuritor, dicţionarul mai mult încurcă. In DEX (ed. Academiei RSR, Buc., l975) găsim următoarea definiţie :”Specie literară (în versuri sau proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” Dincolo de inutilitatea inventarierii conţinutistice, observăm în această definiţie o mai veche confuzie între pamflet şi satiră. Corect ar fi fost ca definiţia să cuprindă şi diferenţa specifică a termenului : dacă pamfletul se ocupă de persoane, satira amendează obiceiuri, mentalităţi, situaţii. Spre deosebire de satiră (gen antic şi de demult), pamfletul a apărut relativ recent, în sec. XII, prin prescurtarea titlului unei comedii latine : Pamphilius seu de Amore. Istoria genului este însă mai veche, pamfletul numindu-se la început libel (din latinescu libellus, „cărticică”) dacă nu ţinem cont de textele pamfletare din Filipicele lui Demostene sau de scrierile lui Lucian din Samosata. Doar presa şi răfuielile jurnalistice au impus genul ca atare. Altcumva, pamfletul ar fi rămas un procedeu literar ca oricare altul. * Pamfletul oferă autorului o libertate nemărginită. Orice procedeu stilistic, orice formă de organizare textuală este permisă. Din toate, contează doar efectul, sancţiunea, distrugerea adversarului. Nu acelaşi lucru se poate spune despre bilet sau ecou (termeni francezi, care nu au încă echivalent românesc), satiră, parodie sau pastişă, unde rigorile formale şi morale sunt incomparabil mai mari. Ubicuu, proteic, inventiv şi prea puţin studiat, pamfletul pare a se apropia mai mult de literatură – idee susţinută de toţi istoricii literari, câtă vreme aceste texte „circulau înainte de naşterea presei şi funcţionau ca o presă paralelă (palme-feuillet). Invadarea pamfletului în spaţiul publicisticii, începând din secolul al XIX-lea, a produs două mutaţii esenţiale : una care ţine de literaturizarea lui prin întâlnirea cu spiritul criticii noastre de început, şi alta, de reconversie pentru publicistică, prin revigorarea stilului şi limbajului jurnalistic, dinamizarea şi energizarea articolului publicistic. E locul să amintim aici atributele pamfletului, care au făcut posibilă primirea lui în presă. Scurtimea textului, printr-o severă concizie a ideilor şi o economie a mijloacelor lingvistice, eficacitatea asupra cititorului, printr-o contactare imediată a acestuia la problematica evenimentului, care transformă senzaţionalul în instrument mobilizator, neutralitatea declarat-afişată faţă de ideologii şi grupări partinice şi chiar o anume excentricitate machiavelică de bon ton” (C. Munteanu,1999, p. 95) Fără a zăbovi prea mult asupra termenului neclar de „presă paralelă”, trebuie să spunem că originea literară a pamfletului e cel puţin discutabilă. Ca şi scrisoarea deschisă,

atacul la persoană (reală, notorie, contemporană) îşi găseşte raţiunea de a fi doar în paginile unui ziar – dovadă şi atributele unui bun pamflet, enumerate mai sus : concizie, claritate, putere de convingere a cititorului etc. Altcumva, găzduit de o carte, atacul se ficţionalizează în bună măsură, iese din timp şi din actualitatea evenimentului, capătă o dimensiune estetică şi expresivă, nedorită (respinsă chiar) de presă. O altă confuzie persistentă, rezultată în urma unei inerţii lexicografice veche de mai multe sute de ani, se constată între pamflet şi satiră. Prin urmare, în lumina oricărui dicţionar, pamfletul ar fi „acea specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.” (1975, Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 647). Dincolo de inutilitatea inventarierii conţinutistice, considerăm că definiţia de mai sus nu numai că nu precizează diferenţa specifică, dar conţine şi o eroare de ordin ştiinţific. Pamfletul se ocupă de persoane cu identitate mai mult sau mai puţin precisă, în timp ce satira amendează obiceiuri, mentalităţi, situaţii. Chiar şi uzul curent al limbii arată că nu poţi pamfletiza delăsarea, mânia, hoţia etc. Satirizezi moravuri şi nu o persoană anume. Satirizezi ce face omul şi pamfletizezi persoana care acţionează incorect. Faptul că procedeele stilistice sau textuale ale celor două genuri se pot suprapune nu este relevant. Cum spuneam mai sus, cuvântul pamflet a apărut relativ recent în limbă, fiind creat prin alăturarea numelui propriu din titlul unei comedii latine, celebră în acea perioadă : Phamphilius seu de Amore. (Pamphilius sau despre amor). Alţi autori găsesc mai corectă derivarea termenului din greacă (pan = tot, phlego = a arde). Texte vag apropiate ca sens cu pamfletul au circulat de-a lungul istoriei : libelă, filipice, diatribă, sarcasm. Pamfletul ca atare îl regăsim în Franţa, împrumutat din limba engleză, încă din 1653 ( Tresor de la langue francaise, Gallimard, 1986, p. 842), cu sensul de „scriere minoră”. La noi, cuvântul ca atare pătrunde târziu, fiind de găsit în unele epistole ale lui Heliade Rădulescu şi în Dicsionăraşul românesc de cuvinte tehnice şi alte greu de înţeles (1851, Buciumul Român, Iaşi) editat de Theodor-Stamati. Această lenevie lexicografică nu înseamnă că genul nu era practicat de unii condeieri ai timpului, de vreme ce vigilenţa domnească sau cenzura impusă de Regulamentul Organic atrăgeau atenţia celor doritori asupra „calomniilor injurioase şi a acuzaţiilor pline de minciuni”. Abia în 1871, termenul devine consacrat, dicţionarul editat de Laurian şi Massim amintind şi de o altă formă în uz, apropiată fonetic : panfletariu, pentru ca în 1906 G. Ranetti să impună chiar o rubrică pamfletară în ziarul Protestarea. Contează mai puţin că părintele de drept al pamfletului ar fi Lucian din Samosata sau Demostene cu ale sale celebre Filipice sau Paul-Louis Courier (Pamflet al pamfletelor,1824). Important e că doar presa şi răfuielile jurnalistice au impus genul ca atare. Altcumva, pamfletul ar fi rămas un procedeu literar deranjant, provocator de scandal, dar - până la urmă – un procedeu oarecare. Credem că au dreptate teoreticienii care recunosc că pamfletul nu se naşte decât la somaţia actualităţii imediate, aşa cum credem că e timpul să nu se mai vorbească despre „pamfletul satiric” sau „pamfletul publicistic”, despre „pamfletul literar” sau, mai grav, despre „satira pamfletară”. Pamfletul e pamflet. Din dorinţa unor nuanţări taxinomice, întreţinem confuzii inutile. Mult mai târziu intrat în limbă, pamfletul şi-a câştigat deja dreptul la demnitatea sa lexicografică, la o existenţă semantică de sine stătătoare.

a ) Tudor Arghezi şi definiţia pamfletului jurnalistic Teoreticienii presei au evitat o analiză mai stăruitoare asupra genurilor de umor, limitându-se, de regulă, la câteva rânduri pentru fiecare. Punând sub acelaşi acoperiş polemica, pamfletul şi scrisoarea deschisă, le numeşte : „articole de fantezie, scrise pe un ton agresiv. După o perioadă de glorie în secolul al XIX-lea, aceste genuri sunt tot mai rare în perioada actuală” (M. Voirol, 1992, p. 68) Intr-adevăr, nu e deloc simplu să dăm o definiţie pamfletului. Ĩnjurătura, insulta, jignirea, persiflarea etc. nu se lasă uşor analizabile, efectul lor depinzând decisiv de un cod aparte al receptării, de gradul de instrucţie al cititorului (mai ales, în cazul ironiei), de mentalităţile şi normele morale ale momentului, de contextul social, psihologic etc. în care se desfăşoară atacul verbal. Surprinzător poate, acolo unde au eşuat teoreticienii limbajului, a reuşit un scriitor, el însuşi un pamfletar strălucit, Tudor Arghezi.” Pamfletul e un fel de a slobozi condeiul în răspăr. Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este ridicol prin diferenţa dintre calitatea lui socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferenţă : condeiul se vâră aici şi scobeşte lărgind. Poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gâdilat în punctul convenabil. Ca să-şi atingă scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizual şi să corespundă egal cu subiectul. El lucrează în adâncime, cu intuiţia şi imaginea. Pamfletul se învârte în jurul obiectului cu oarece frumuseţe de corb : între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului şi, uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei. Un pamflet îşi atinge scopul când izbuteşte să strecoare otrava îndoielii în insul însuşi al celui pamfletizat. Şi această victorie, eminamente morală, o câştigă orice pamflet echilibrat şi scris cu văz. In pamflet, ca şi în comedie şi ca în toată satira, rezidă puterea imbatabilă a scrisului. Scriitorul domină subiectul. In proza dogmatică şi afirmativă, scriitorul suferă disciplina greoaie a dramaturgiei, a tragicului, e copleşit. Pamfletul e tiflă – şi acestui gest i se cuvine o mână curată, elegantă, şi chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul frumos, animat şi stropit cu lumină, reuneşte toate însuşirile care fac preşul lucrărilor de artă.

Pamfletul bun e rar ca poezia bună, totuşi mai deasă. Imitatorii, al căror nume dezgustător face genul de ocară, sunt incapabili de invenţia personală activă – condiţie esenţială a pamfletului bun. Ei maimuţăresc, ca în toate meseriile, obsedaţi de un model, pe care, de la sine înţeles, sfârşesc prin a-l tăgădui tocmai când furia se vădeşte mai arzătoare („Lumea”, 18 ian. 1925)

Fără a se pretinde vreo clipă mare teoretician, Arghezi numeşte în stilul său inconfundabil câteva din procedeele expresive de bază ale pamfletului. Nu sunt multe, dar sunt importante. In primul rând, e vorba de agresivitatea verbală: „condei slobozit în răspăr”, „tiflă” şi „frumuseţe de corb”. Urmează apoi inventivitatea insultei şi alternanţa, falsa flatare a victimei de dinainte de decapitare, gâdilarea sa în punctul convenabil, deopotrivă cu alternanţa mijloacelor de tortură : andreaua cu satârul, scula de bijutier cu uneltele măcelăriei. Toate acestea se regăsesc într-un procedeu tutelar şi extrem de productiv : surpriza. Indelung studiată de naratologie, surpriza este efectul interacţiunii între două segmente verbale sau logice, în care primul îl duce pe cititor la opusul a ceea ce urmează în a doua secvenţă. Ca şi metafora (comparaţie prescurtată), comicul se supune aceleiaşi reguli a contrastului, cu precizarea că, în acest caz, nu se mai pune problema comparaţiei, ci a alăturării în opoziţie semantică. Acest lucru obligă la un anume calcul strategic - chiar şi la

nivelul frazei, primul segment al sintagmei trebuie să intre în contradicţie semantic-discursivă cu al doilea termen :”Era un băiat cult şi sensibil ; citea Cioran şi Patapievici, asculta Mozart şi Vivaldi…/ Pe scurt, era un prost”. După cum lesne se poate observa, efectul comic este cu atât mai puternic, cu cât prima secvenţă verbală trimite la opusul a ceea ce urmează. La fel stau lucrurile şi în secvenţele mari, narative. Si povestirea se construieşte obligatoriu din două părţi, pe care intriga (fractura, elementul perturbator, incidentul epic) le pune în relaţie de opoziţie. Iată de ce Voirol (1992, p. 50) sfătuieşte viitorul ziarist să gândească textul de umor invers – de la coadă spre cap, de la final spre atac. Gluma, anecdota, proza scurtă etc. urmează, în definitiv, aceeaşi regulă. Cu cât distanţa (aşteptarea, tensiunea climaxului) dintre cele două segmente narative este mai mare, cu atât surpriza (poanta) e mai de efect. Ajungem, astfel, la absurd, la „prefacerea aşteptării încordate în nimic”. Ca orice act de discurs deturnat (invalidat până la anulare), absurdul are la bază procedeul paradoxului şi al metonimiei - schimbarea fără menajamente a cauzei cu efectul, a părţii cu întregul : „ O coadă dădea din câine” sau „Cafeaua este licoarea care produce somn, atunci când nu e băută”

b) Procedee şi strategii pamfletare

Indiscutabil, există un comic al retoricii în care schemele argumentative pot deveni obiect de glumă (Olbrechts-Tyteca). „Raporturile dintre comic şi argumentaţia logică sunt fundamentale, astfel încât se poate susţine că nu există comic fără un grad mai mare sau mai mic de libertate certată cu logica limbajului, a raţionamentului, a lumii, de la simpla fantezie, la absurdul cel mai smintit” (Jean-Marc Defays, 2.000, p. 65) Putem vorbi despre procedee cu adevărat specifice pamfletului ? Personal, nu credem acest lucru. Chiar dacă Arghezi apropie pamfletul de poezia bună, pomenind de inspiraţie şi de un talent anume al minuţiei răutăcioase, regula discursului pamfletar e să nu respecţi nici o regulă. Rostul pamfletului stă în scopul său : să-ţi distrugi adversarul cu orice mijloc, să-l surprinzi sărind de la una la alta, fără teama de a fi greşit înţeles sau de a fi considerat, finalmente, ingrat sau imoral. ”Totul e permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rândul celorlalte. Scoateţi pene noi. Inmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi. Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vârf o strălucire de foc” (T. Arghezi, 1979, p. 81) Cornel Munteanu, asemenea altor teoreticieni ai genului, se străduieşte să stabilească o tipologie a pamfletului: satiric, ironic, alegoric etc. Deşi lăudabil, efortul se dovedeşte inutil, cel puţin în acest punct. Lucrând cu esenţe tari şi ascuţişuri ucigătoare, pamfletul se raportează doar la el însuşi. Există sau nu. Putem descrie pamfletul în fel şi chip. Nu vom face decât să oferim – ca şi în cazul ironiei – echivalări metonimice, spumoase şi inteligente : dicţiune condiţionalistă (G. Genette), ironie răutăcioasă sau etos dispreţuitor (Grupul Miu) terorism discursiv (Marc Angenot). Cum esenţa pamfletului rezidă în răutate dusă până la extrem, instrumentele analizei se dovedesc ineficiente. Răul, ca şi binele, este inanalizabil. Refuzând dintru început tentaţia holistă de a recupera orice procedeu sancţionatoriu şi de a suprapune satira pamfletului, vom observa, totuşi, că la baza discursului pamfletar stă procedeul rupturii – dezvoltat de Robert Escarpit (1964) şi Cazamian (1956) – procedeu asupra căruia vom reveni în cadrul analizei genurilor jurnalistice de umor. Tot printr-un forţat gest recuperator, putem vorbi despre a trei tipuri de discurs specifice pamfletului, dar şi genului sarcastic în genere : 1) Toate formele agresiunii verbale

(injuria, acuza, invectiva) vizând un atac de limbaj ; 2) portretul caricatural, care răspunde unui mesaj figural ; 3) simbolul animalier, lesne de ataşat unei iconografii alegorice. Mergând pe această tipologie minimală, unii teoreticieni încearcă să găsească o marcă identitară a pamfletului, dezvoltând câteva procedee stilistic-discursive mai des folosite :

- a) interlocutarea adverarului (fie prin nominalizare individuală, fie prin nominalizare colectivă) ;

- b) deformarea onomastică (ocurenţe fonetice şi lexicale, polisemii, omofonii, paronimii, calambur, substituiri insultătoare etc.): Dandanache, Farfuridi…

- c) anonimizarea (refuzul numelui, folosirea iniţialelor sau - am adăuga noi - refuzul de a scrie numele cu majuscule, cazul lui Ceauşescu în articolele publicate imediat după decembrie 1989) : „Clănţăul de serviciu al ziarului e un jurnalist cu j mic”;

- d) invectiva - care ar merita un studiu aparte, ea dovedindu-se extrem de inventivă în intenţia sa de a dezorienta (contraria) adversarul;

- e) anatema - sau blestemul, care ne trimite la funcţia magică a vorbirii, la urarea negativă şi ritualizată ;

- f) portretul caricatural – cu toate formele lui : şarja, ironia, grotescul etc. - g) simbolul (transferul) animalier. ( C. Munteanu, 1999, pp. 183-205).

Efortul identificării procedeelor e remarcabil, dar nu credem în eficienţa lui. Motivul stă în instabilitatea genetică a pamfletului, în continua sa inventivitate, care îl face, până la urmă, inclasificabil şi atipic. Abordându-l cu rigoare şi metodă ştiinţifică, ajungem în mod paradoxal să anulăm însăşi esenţa pamfletului : surpriza injurioasă, asocierile neaşteptate de idei şi cuvinte jignitoare, ţâşnirea termală de răutate opărită, fără a cădea (atenţie !) în grosolănie mitocănească, în bălăceală ieftină de mahala. ”Să stabilim regula sumară a unui pamflet. Inainte de toate pamfletul trăieşte prin sieşi, ca romanul, epopeea sau satira, şi poate fi cultivat prin frumuseţea sa, ca un ficat într-un bocal. E un gen literar jumătate actual şi jumătate tern. Incape în el actualitatea, atât cât încape Margareta în Faust. E un gen iute şi viu (…) Pamfletul nu exclude scopul. Ţi-ai scris pamfletul ca să depreciezi un individ şi mai ales ca să-i munceşti o încredere în sine imorală (…) Croiala frazei, tăietura cuvântului, ascuţişul intenţiei, totul lucrează ca să facă din personajul insultat o făptură centrală şi de primă valoare, pe lângă care adversarul, pamfletarul controlabil pe propriul lui efort, se vădeşte prost benevol. E pedeapsa pe care obişnuiesc să şi-o acorde singure stârpiturile literaturii : proclamarea inferiorităţii lor”. (T. Arghezi, 1979, pp. 132-133)

c) Paradigmele pamfletului

Ne-am exprimat dezacordul în ceea ce priveşte tipologizarea pamfletului pe criterii tematice sau ideologice (pamflet social, politic, anticlerical, antimonarhic etc.) câtă vreme ele sunt arbitrare şi, finalmente, fără relevanţă ştiinţifică. La acelaşi rezultat ajungem atunci când încercăm să avansăm şi alte criterii de clasificare, pornind de la proprietăţile pamfletului. (C. Munteanu, 1999, pp. 264-266)

1) Natura pamfletului. Fiind strâns legat de eveniment, pamfletul impune anumite reguli de scriitură : nervoasă, surprinzătoare, inconfortabilă şi, obligatoriu, cu o adresare directă, lesne identificabilă. Că pamfletul este un text de dimensiuni relativ reduse

(asemenea, schiţei, tabletei etc) sau că urmează inerent elaborarea specifică artei oratorice, toate aceste detalii interesează mai puţin. Din toate contează rapiditatea redactării şi adecvarea la specificul obiectului pamfletizat.

2) Structura. Nu putem vorbi despre o structură anume a pamfletului, deşi C. Munteanu avansează cunoscuta schemă comunicaţională : E (emiţătorul satiric, ironist etc) ; D (destinatar, în dubla sa ipostază de victimă şi co-pamfletar ; M (mesajul pamfletar). Simpla consemnare a unor elemente constitutive comunicării nu suplineşte caracterul eterogen – eventual, polifonic – al genului.

3) Finalitatea. „denigrarea, demistificarea, denunţarea, critica aspră, violentarea obiectului fac din pamflet o operă energetic actrivă, o literatură de atitudine şi pasiune. De aici cele două segmente pe care se organizează un pamflet, regăsibile în elocvenţa oratorică, unul al argumentării şi celălalt al persuasiunii (incitare, patos afectiv). Totul, indignarea, mânia, răzbunarea, angajamentul, agresivitatea sunt mijloace c are organizează o anume tipologie a pamfletului : satiric, de persiflare, şarjare, pastişare, badinaj etc. Umorul şi lirismul, cum am arătat, sunt ingrediente care pigmentează mesajul pamfletar, optimizând sau relativizând extremele satirei”.

4) Stilul. Şi în acest punct, C. Munteanu pare a se contrazice. Inventariind mai multe procedee stilistice pretins specifice pamfletului, autorul conchide, cum e şi firesc, că pamfletul reprezintă un discurs eterogen, hibrid, polifonic.

Alte procedee pamfletare

Din diferite pricini, teoreticienii scriiturii de presă au neglijat genurile de umor, lăsându-le în seama lingviştilor şi a neoretoricienilor. Punând în aceeaşi căciulă polemica, pamfletul şi scrisoarea deschisă, Voirol spune că : „Genurile de umor sunt articole de fantezie, scrise pe un ton agresiv. După o perioadă de glorie în sec XIX, aceste genuri se folosesc tot mai rar astăzi” (1992, p. 68). Nici Henri Montant (1994, pp 27) nu acordă prea mult spaţiu pamfletului, deşi, ne oferă câteva distincţii necesare : ”Umorul este în general se adresează primului nivel de lectură. Este un reflex de inspiaţie, un strigăt. Pamfletul, dimpotrivă, reclamă o lentă maturizare a ideii. Acolo unde adversarul aşteaptă un pumn direct în ficat, pamfletarul va răspunde cu o fiolă de venin (...)Abuzul de insulte, de admonestări şi de invective sfârşesc prin a distruge frumuseţea înjurăturii, vulgarizează şi domoleşte răutatea verbului. Satira e mult mai eficace, utilizând o armă mortală : scriitura de gradul doi”. Nu facem nici o vină nimănui. Injurătura şi insulta nu se lasă lesne analizabile, efectul lor depinzând decisiv de context, de un anume cod al receptării, de mentalităţile şi normele morale ale momentului. Câteva procedee expresive se impun totuşi:

Surpriza. Procedeu narativ comun oricărui gen de umor. In pamflet, surpriza se mută din narativitate în limbaj. Insulta suplineşte acţiunea. Tot insulta crează tensiunea necesară surprizei. Aşa se explică îndemnurile argheziene de a reuni peria de sârmă cu fierăstrăul bijutierului. Incontineţa injuriei oboseşte, devine previzibilă.

Expresivitatea şi invenţia verbală. In pamflet, nu ai nevoie neapărat de argumente. Devii credibil prin stil, prin eleganţa răutăcioasă a scrisului, prin stăpânire cuvintelor.

Credibilitatea.. Alternanţa între sancţiune şi concesiile făcute adversarului măresc credibilitatea. O laudă dezamăgită „strecoară otrava îndoielii în insul pamfletizat”.

Adjective impertinente. Cum spune Gerard Genette (Figuri, Univers, Buc. 1978, p. 217), este vorba despre epitetele surprinzătoare, sinestezice. Ex : „cuvinte feruginoase, uleioase, cleioase etc.”

Paradoxul şi absurdul (prefacerea aşteptării încordate în nimic). Ca orice discurs deturnat (invalidat, camuflat, anulat etc.) absurdul are la bază morfologia paradoxului. Deci, o încălcare brutală a silogismului sau o schimbare fără scrupule şi fără menajamente a cauzei cu efectul : „O coadă dădea din câine” ... „Cafeaua este o licoare ce produce somn dacă nu o bei”

Strategii argumentative. Indiscutabil, există un comic al retoricii, aşa cum remarcă şi L. Olbrecht-Tyteca :”Schemele argumentative pot deveni obiect de glumă”. Defays merge mai departe şi afirmă sentenţios :”Nu există comic fără un grad mai mare sau mai mic de libertate certată cu logica limbajului, a raţionamentului, a lumii – de la simpla fantezie, la absurdul cel mai smintit” (1974, p.65). Dacă absurdul este fundamental o suspendare a logicii, asta nu înseamnă lipsă de semnificaţie. Altfel spus, în mai toate cazurile, absurdul are sens, efectul său fiind invalidant, sancţionatoriu, ridiculizant. Este suficient să luăm un exemplu de „falsă analogie”, urmată de o dezvoltare până la absurd :”Am auzit că acest Liviu Harbuz ar fi evreu. Astfel nu se explică de ce şi-a dat copiii la şcoala evreiască Estee Lauder din Bucureşti. Nu e nici o problemă că Harbuz s-a tăiat împrejur, dar de ce vrea să-i taie şi pe câini ?” („România Mare”, nr. 555, p. 3). Lipsa de logică devine procedeu aluziv prin care se insinuează că dr. Harbuz vrea să iudaizeze câinii comunitari. Dincolo de procedeele comune oricărui gen de umor, cum ar fi o evidenţă morală („Din toate perversiunile, castitatea este cea mai periculoasă”), vom observa că ridiculizarea folosită în pamflet se caracterizează fundamental prin rupturi (Jean-Marc Defays, 2000, p. 63).

Argumentul ad hominem şi mai ales ad personam. Atacul la persoană, invalidarea ideilor adversarului prin atacul la adresa fizicului său (de pildă), reprezintă tipul argumentativ cel mai folosit în pamflet.

Agumentul a fortiori (bazat pe silogism) sau, mai ales, entimemele reprezintă armele de bază ale pamfletarului. Acelaşi lucru se poate spune despre argumentele non-pertinente (ignoratio elenchi) fără legătură cu tema în discuţie.

Câteva trucuri. Preluarea acuzelor adversarului şi exagerarea lor până la absurd. Ex:”Da, eu sunt cel mai mare criminal. Eu am ucis Marea Moartă”

Exagerarea sau minimalizarea calităţilor adversarului. Dacă Arghezi exgerează („Eşti deştept domnule. Eşti Bucegii gândirii româneşti”, Corneliu Vadim Tudor foloseşte exclusiv procedeul minimalizării : ”Intelectual de ghiozdan” ...”Dl Petre Roman e în cădere şi în căderea lui mi se agaţă de manşetele de la pantaloni” ...”Eşti genial, dom’le. La 4 ani, aveai mintea de acum” etc.

Procedee stilistice. Foarte bogate, ele merg de la calambur, la comparaţii şocante şi absurde :”E ca şi cum ai face respiraţie gura la gură unui peşte” ...”E ca şi cum ai încerca să construieşti un tun turnând metal în jurul unei găuri”.

La toate aceste putem adăuga şi alte procedee - de astă dată stilistice:

Oximoron : „Ascuţişul gingiei” ...”Cel mai mare pitic din ţară” Pleonasm : „S-a căsătorit cu o mireasă încă nedivorţată”. Tautologie :”Criză. Ce criză ?”

Perifrază :”S-a sculat cu o sculare dezlipită de pe scaun” Metaforă :”Işi depune cu solemnitate grăsimea muşiţii sale celebrale” Metonimie :”Ziariştii gândesc. Meningele inspiră” Apostrofare: „Bă, intelectualule !”

Revenind la definiţia dată de Arghezi, trebuie să remarcă, nu numai importanţa „răspărului”, a vorbirii în contradictoriu, dar şi de necesitatea minimei credibilităţi. Oricât de acuzator s-ar dori un text, el trebuie să convingă. De aici, necesitatea contrastului, a alternanţei între insultă şi laudă. Recunoscând măcar o singură calitate a adversarului, măreşti efectul insultei finale. Lăudat în chip perfid, adversarul va lăsa garda jos „va ceda, gâdilat în punctul convenabil”. Ca să poţi trânti pe cineva la pământ, trebuie mai întâi să-l înalţi, lucru pe care Arghezi, fără a mai vorbi de Eminescu, o face ades în pamfletele sale :”Dl Constantin Banu, genialul fruntaş al literaturii, ni se arată brusc subt o mască necunoscută. Dl Banu polemizează, satirizează,ironizează – într-un cuvânt, a devenit spiritual. E o plăcere să citeşti articolul domniei sale (...) Dl Banu este un mare om de litere. Şi mai mare e atunci când se abţine” (Facla, nr. 26, l912). Alt exemplu :”Cunoaştem pe dl Rosetti, care ni-i simpatic (...) Dl Rosetti deşi nu mai e la modă, nu se poate resemna, tăgăduie tot timpul, se revoltă, după cum se revoltă vacsul scos din uz împotriva cremei de ghete adoptată azi, dacă vacsul ar avea inimă şi păr ca poeţii. De aceea, dl Rosetti voieşte să fie poet mare printr-o hotărâre judecătorească” (Seara, nr.1.158, l9l3). Northrop Frye (Anatomia criticii, Univers, 1972, p. 417) consideră pamfletul un gen de frontieră sau mai bine spus : un text deturnat. „Exemplele cele mai concentrate ale artei persuasiunii oratorice se pot întâlni în pamflet sau în cuvântarea care reflectă ritmul istoriei, surprinde un eveniment sau o etapă de activitate crucială, îl interpretează, dă glas emoţiilor legate de aceasta sau utilizează o structură verbală pentru a dirija şi canaliza mersul istoriei (...) Nici un text pamfletar nu şi-ar atinge scopul dacă ar fi conceput ca operă literară (...) Aproape toate aceste texte se caracterizează prin structuri emfatice, repetitive sau anaforice, specifice prozei retorice”. Lipsa unor trăsături cu adevărat specifice, confuzia constantă cu satira etc. impun o lectură superficială şi minimalizatoare pamfletului. Dimpotrivă, alţi autori (George Niţu, Pamfletul în literatura română, Editura de vest, Timişoara, 1994, p. 27) îi exagerează meritele , propunând o tipologie supradimesionată, în discursul pamfletar intrând : blestemul folcloric, comedia, satira, scrisoarea deschisă. Şi unii, şi alţii prevăd decesul acestui gen şi înlocuirea sa cu discursul ironic. Să fie pamfletul un gen vetust, cum afirmă teoreticienii ? E greu de crezut, câtă vreme bârfa, acuzele şi polemica stârnesc mereu interesul cititorilor. Soarta pamfletului depinde, în realitate, de cadrul legislativ. Un cumul de legi vizând insulta şi calomnia poate descuraja şi chiar interzice practicarea acestui gen jurnalistic. In schimb, elementele de pamflet (agresivitatea şi acuza indecentă, epitetul descalificant şi dezvăluirea ostentativă) vor fi prezente în mai toate textele de opinie, ca marcă stilistică a autorului şi a dorinţei fireşti de a se face lesne remarcat. E adevărat, nu oricine are darul insultei, nu oricine are haz când spune o glumă răutăcioasă. Talentul şi ascuţimea condeiului contează în pamflet. Simplul act de voinţă încurajează, nu suplineşte. Dimpotrivă (aşa cum se întâmplă ades), alergând după spirit, nu culegi decât prostie şi ridicul.

Mic dicţionar (alte genuri de umor) Burlesc. Din it. Burlesco, adică glumă. Comic extravagant, ridicul şi absurd. Carnavalesc. La italieni carnavalul era „lăsata secului” înainte de Postul

Paştelui. Inseamnă veselie exgerată, maimuţăreală, parodie etc.

Diatribă. Din lat. Diatriba, care însemna critică. De aici şi sensul de critică amarăm violentă, adesea purtată pe un ton injurios.

Libelle. Scurtă scriere satirică, defăimătoare. Cuvântul vine din latinăm el însemnând „notificare de divorţ”

Factum. Scriere pe un ton violent îndreptată împotriva unui adversar, cu ocazia unui diferend oarecare. Mai însemna şi memoriu depus în proces, în care se amestecau atacurile şi justificările.

Farsă. Comic grosier. In vechime reprezenta un mic interludiu comic, o prefaţă la o piesă mai serioasă.

Grotesc. Vine din italiană, desemnând ornamente fantastice pe morminte. Dicţionarul îl defineşte ca un comic ce merge până la ireal. Mai înseamnă să combini ceea ce nu se poate combina. In realitate, grotescul este un tragic eşuat în comic.

Grobianismul. Era o farsă studenţească în Germania sec. XVI. Desemnează moravuri mai libere, necivilizate.

Histrionism. Histrionul era în Antichitate actor care juca farse grosiere. Era un bufon, un cabotin.

Paradox. In greceşte însemna „contrar opiniei comune”. Paradoxul este o afirmaţie deopotrivă adevărată şi falsă. De aici, sensul de absurd, contrasens etc.

Sarcasm. In greceşte însemna ”a muşca din carne”.Astăzi înseamnă ironie muşcătoare, insultătoare.

Satiră. Din lat. Satira, care însemna salată, amestec. Iniţial, satira desemna un poem care ataca vicii şi beteşuguri ale contemporanilor. O cenzură a moravurilor politice.

Bibliografie

Arghezi, Tudor, 1979, Pamflete, Univers, BucureştiMunteanu, Cornel, 1999, Pamfletul, Editura de Vest, TimişoaraPreda, Sorin, 2006, Genuri culturale şi de opinie, Polirom, Iasi