Palatul pustiu al toamnei Ilyes Cristina-clasa a VIII-a- Premiul ,,Împărăţia toamnei” Din caleaşca anotimpurilor, coboară acum toamna, zâna Belşugului şi a culorilor. Cu condurii ei de aur străbate întreg ţinutul răpind în mersul ei simfonia de culori vii. În văzduh, totul a intrat în încremenire.Cerul plumburiu,acoperit de nori grei şi întunecaţi , trimite fulgere lungi ce luminează paradisul dantesc al pământului. Picături cristaline de ploaie se aleargă una pe cealaltă într-o goană numai de ele ştiută.Câmpul verde de altădată devine trist şi solitar. Ceea ce domneşte este doar bruma argintie ca o mătase ţesută cu pulbere diamantine.. Lanuri întregi de flori pălesc sub vântul necruţător al toamnei.Copacii seamănă cu nişte scheleţi. Şi-au aruncat haina de frunze în oceanul galben şi foşnitor.Doar câteva frunzuliţe mai atârnă încăpăţânate de crengile bătrânilor copaci. Codrii de aur împărăţesc ţinuturi întregi. Fire de iarbă aleargă de-a valma sub bătaia vântului. Crăiasa toamnă coboară şi umple hambare întregi cu gutui ce îngălbenesc de spaimă în faţa gerului crunt. Strugurii adunaţi de frig. De departe se zăreşte silueta munţilor goi străjuiesc hotarele întregi ale toamnei.. Doar vântul mai este prezent în peisajul pustiu.. Din când în când, un copac suspină după trilurile voioase ale păsărelelor. Pâraie se despletesc în cărărui de argint peste întinderile înnecate de culoare. Râul goneşte la vale pentru a nu-l ajunge din urmă viforniţa iernii şi depană poveşti scumpelor lor prietene :pietrele. Acum, împărăteasa culorilor, cu rochia ţesută cu frunze galben-arămii, cu fir de aur şi argint ne deschide larg porţile palatului său, unde întâlnim doar pustiul. Totul este pustiu şi golaş, iar toamna devine stăpâna tuturor.

Metempsihoză şi metamorfoză Arcana Mădălina-clasa a VIII-a- premiul I Ating cu timiditate linia orizontului, iar acesta tremură înfrigurat. Gândul pluteşte pe fluxul cunoştinţei în timp ce marginea lunii se risipeşte. Pe pământ picură tăcere,iar timpul se alintă împreună cu vântul leneş. Metempsihoză şi metamorfoză; sentimente oximoronice şi antagonice, criptice şi ermetice îmi ameninţă sufletul compact, în timp ce eu încerc să îmi deschid inima spre împlinire,spre pace,spre toamnă, aceasta cufundându-se în propria splendoare. Cerul se pictează singur, în nuanţe calde, tomnatice, îmbătătoare pentru sufletul nostru. Apusul se stinge precum un chibrit uşor,sigur şi minunat, cum doar toamna ştie.Doar ea ne oferă cerul precum o pânză pictată în cel mai inocent mod. În vârful copacilor , frunzele îşi foşnăie sfârşitul , ne cântă ultima baladă de acest an, apoi se desprind din pântecul matern şi scârţâie metalic,împreună cu crengile îmbătrânite şi fragile.Pământul, umflat de vreme, rămâne pustiit şi singur, făcând întregul să fie perfect, deoarece toamna se poate traduce prin armonie. Acum totul este întregit, pustiu şi liniştit. De la mantaua pictată a cerului, la copacii părăsiţi şi covorul minunat de frunze care îmi curăţă retina şi sufletul de culori. Peisajul este plin, pentru că toamna este momenul în care nu mai sunt foi de scris pentru că oamenii îşi obosesc prea tare degetele, oameni pentru care natura este condamnată la sfărşit. În sfărşit, este doar o tăietură transversală străătută de o lacrimă pe obrazul meu, în schimbul cântecului naturii, al toamnei, al imensităţii, în timp ce totul se transformă.

Fiorul toamnei Stoica Alice Mădălina-clasa a VIII-a- Premiul II A început să cadă bruma, semn că a sosit toamna, zâna îmbrăcată cu o rochie ţesută cu fir de aur. Odată ajunsă, mândra şi harnica toamnă, cu alaiul ei de frunze multicolore ne încântă cu peisajele ei parcă coborâte din nişte tablouri pictate de celebrii pictori. Frunzele care dansează prin văzduh, stropesc pământul umed cu picuri de ceară, formând apoi un covor de frunze în mii şi mii de culori. Plopii înalţi , aprinse făclii în zarea câmpiei sunt bătuţi de vânt şi stinşi de ploaia care cade peste case tot mai des. Gâzele amorţite de frig, încearcă să-şi găsească adăpost sub frunzele moarte. V-urile mari de păsări cad spre sud, îndepărtându-se şi făcându-se tot mai mici pe cerul alb de ploi. Printre ramurile goale , crivăţul cântă la xilofon. La început, notele sunt interpretate cu uşurinţă, apoi perturbă întreaga simfonie. Pânzele de păianjen s-au transformat în fire de mohair pufos din care îşi fac haine crizantemele şi bobocii încântându-ne în continuare cu cascadele lor de flori. Picuri reci de ploaie stropesc pământul cu tristeţe. Pe străzi, vântul mătură frunzele împrăştiate peste tot. Doar codrul a rămas singur şi vetejit , iar copacii tot îmbătrânind.În vii, strugurii se coc, iar livezile sunt pline de fructe aromate şi zemoase. În aer plutesc miresmele toamnei, fiind accentuate de mirosul gutuilor pufoase.Printre norii plumburii se ivesc ici-colo câteva raze zglobii ale soarelui. Vântul nu încetează să bată, iar copacii rămân goi, dezlipindu-se de fiecare frunzuliţă.Apropiindu-se sfărşitul toamnei, fiecare om simte un fior puternic din cauză că le va fi dor de miresmele toamnei şi de peisajele minunate.

Dincolo de apus...e toamnă Ghiorghe Camelia- clasa a VIII-a Premiul III Era zi, dar atmosfera înnăbuşitoare, plină de o melancolie crudă, adâncea toate fiinţele în noapte. Cerul inocent, nevinovat de capriciile aspre ale toamnei încreţea însufleţit ultimii nori de pe cer ca un elogiu adus copacilor , de acum fără armonia mişcărilor de altă dată.Pe sub peisajul de necuprins al toamnei, casele gemeau rânduite, captivate de biruinţa lui noiembrie asupra naturii. Sufletul meu se adâncea în certitudinea apusului , nimeni şi nimic nu l-ar fi putut trezi vreodată, dar capital esenţei mele era chiar ea, însăşi culpabila distrugerii naturii. Cum aş putea să depind de o fiinţă inconsecventă care vine şi pleacă?Cântecele sublime ale toamnei se înălţau spre cer, împăştiind magia prafului de stele asupra universului. Sunetele se aşezau din ce în ce mai aproape. Iluzia că aş putea –o vedea vreodată, ardea mocnit în szfletul meu. Să fiu eu însumi, vinovată? Sau care am ceva divin în mine care preschimbă orizontul însetat de primăvară? Inimaginabile sunt zilele care trec grăbite ca să îşi observe propria umbră. Melancolia transpusă în această toamnă târzie unduia divin crengile copacilor, adâncindu-le într-un vis fericit al morţii. Pământul îşi acorda corzile pentru ultimul glas aruncat spre cer, transfigurând rădăcinile aspre ale copacilor, destăinuindu-se ultimelor fire de lămâiţă.Nu era noapte pe deplin,dar fiecare vietate anunţă cu stupoare venirea ei, la fel cum toamna a fost anunţată odată. Înstrăinată şi confuză mă aşez sfios pe scaunul creaţiei mele şi captivă între propriile-mi baricade create poate de subconştient sau de ultima dorinţă arzotoare a sufletului meu de a fi prima aşezare a toamnei melancolice. Ştiam că sunt doar vise, dar visam..., visam, la singurul lucru cert, întipărit în mintea mea, plină de idei sălbatice, dincolo de apus,... e toamnă.

Noapte de toamnă Barticel Monica- clasa a VIII-a - Menţiune Toamna, în caleaşca ei de frunze moarte, îmbrăcată în rochie ţesută cu pietre nestemate, picură pete ruginii şi aşterne veşmânt de frunze pe pământul trist. Pe cer, colbul de stele străjuieşte întreg universul, iar luna priveşte tăcută aruncându-şi razele de argint. Cerul scutură o ploaie albastră. Norii suri, domnesc întinderile. În munţi, brazii vuiesc şi vibrează din pricina vântului puternic. Pădurea este asemenea unui castel desprins din basme. Îm mijlocul acesteia, sălciile plâng în ape, iar pe oglinda lacului, brotăceii ţin concertul toamnei. De pe ramurile copacilor , frunzele se desprind , plutind asemenea unor bărcuţe . Cerbii gonesc acum prin codru. La ieşirea din pădure, plopii se îndoaie, formând parcă o boltă cu crengile lor ude şi fărăveşmânt.Din cer cad luceferi de rouă pe câmpia vestejită. În dealuri, toamna îşi arată faţa fermecătoare a nopţii.. Vântul aduce miresme de toamnă.Deasupra tuturor domneşte toamna.

Evantaiul toamnei Cîmpian Mihaela-clasa a VII-a –Premiul I Este zi de noiembrie. Chipul toamnei se prevede printre norii plumburii, picurându-şi ceara peste frunzele deja îngălbenite ale arborilor ce acum o lună plângeau, însă acum, obişnuiţi cu asprimea, dar şi cu frumuseţea toamnei se clatină în bătaia vântului galben.Acest minunat anotimp, sădeşte flori de jăratec în copacii timpului, presărându-şi magia asupra naturii, dându-i un luciu aparte, pictând-o cu pasteluri fermecate, în nuanţe de ruginiu şi roşcat, făcând-o să radieze şi astfel înlocuind căldura verii ce pare a fi văruită în păduri. Din aur topit, toamna făureşte frunzele, peste care apoi presară picături de argint, căzute din întunecatul cer, stropi cristalini ce par lacrimi de îngeri, astfel realizând un contrast năucitor între strălucirea pământului şi întunericul celest.Copacii însă nu vor rămâne neschimbaţi, ci dattorită suflului umed şi rece al toamnei, îşi vor pierde podoabele, acoperind cu ele pământul , ce va părea o trenă pentru rochia de bal a acestui anotimp; rochie împodobită cu struguri grei, gutui pufoase şi nestemate strălucitoare şi vopsită în culori calde deşi sufletul său este rece. Aceasta îşi aşează gândurile pe foi învechite, apoi aruncându-le şi metamorfozându-le în cocori duc povestea lor spre alte zări.Toamna bogată în culori şi scrisă în rubine, preia lumina verii şi aşteaptă venirea iernii.

Vis tomnatic Vlăduţ Elena Aida-clasa a VII-a –Premiul I Toamna, al treilea anotimp al bătrânului an, apare pe cerul azuriu într-o rochie bogată de culoare, purtată de o caleaşcă a cărei roţi îţi formează o hipnoză melancolică.Ea este ca o candelă veche şi suavă ce răspândeşte străvechi odăjdii de lumină, aşezată în mijlocul codrului peste care se aşterne amurgul violet. Veşmintele arborilor formează o simfonie de culori, dirijată de vântul galbence-şi răspândeşte şoaptele printre ramurile tremurânde ale copacilor.Peste grădini se aşterne un văl de brumă argintie, iar foile în azuriu ale viilor formează o ploaie de culoare ce se aşterne pe pământul plăpând.Visul tomnatic învăluie întreaga natură cu magia lui, dar ca orice vis are şi un sfărşit.

Odată cu apusul policandrului auriu, moaştele de aur ale toamnei, vor sta aşezate lângă racla străvezie a răsăritului de soare, peste care arborii plângeau şi îşi revărsau veşmintele, sperând că sacrificiul lor o va readuce la viaţă pe zâna cu port de aur şi chipul palid îmbujorat , cu obrajii ca nişte rodii sângerii.Întunericul aşternuse peste dumbrava lipsită de vlagă, ca un corb ce aterizează pe pământ desfăcându-şi larg maiestruoasele sale aripi.De îndată ce bulgărele de aur îţi va face apariţia pe bolta cerească, natura se va trezi din acest coşmar trăind iar şi iar un vis veşnic ca şi zeiţa roadelor. Artista ce-şi demonstrează talentul prin cea mai mare operă a sa, însăşi natura înconjurătoare.

Duhul Toamnei Cozma Oana Maria-Premiul III

Acolo unde pământul stors caută odihnă, deasupra într-un infern cenuşiu, văzduhul palid se-ntrece cu mii de călătoare. Îşi ia roadele într-o goană nesfârşită de toamnă.O ploaie aspră şi bogată de culoare începe, dar totul ia o schimbare bruscă. Zâne aurii încep să rumenească în nuanţe cărămizii, şi luându-şi zborul din copacii topiţi de vreme, lasă-n urmă câte-o crenguţă firavă, ce încă cere o a doua şansă. Printre ramurile stăpâne în arborii ce plângeau, vântul galben mai aduce câte-o săgeată arzătoare lipsită de putere către pământ, căzând îndurerată.Duhul lor se ridică către un azur palid, creând imenşi luptători de seamă , infernali, ce continuă razboaie tomnatice.Numai toamna mândră , blândă cu coroana ei pe cap, bătută în pietre preţioase, calcă pe un covor ce începe să-i foşnească sub picioare. Pantofii săi, impletiţi cu brânduşe şi perle purpurii se ciocnesc de pragul unei nopţi de basm din impărăţia foilor din azuriu. Însoţită de un crai prealuminat, viţele îşi apleacă căpşoarele în faţa acestora, implorând ridicarea lor către războinicii porniţi pe lupte.

Minunata toamnă Flori Andreea-clasa a VII-a – Menţiune Frunze. În fiecare zi pe străzile întunecate se pot ivi la tot pasul frunze. Este octombrie. O toamnă întârziată, care abia şi-a făcut apariţia în marile metropole. Cerul este asaltat de nori fioroşi cu gândul la luptă. Parcă ieri era una din cele mai divine zile din an, datorită vremii. Era o zi cu soare, bogată în culoare, parcă vrând să ne zâmbească. Astăzi, vântul, vântul galben dă semne de furie, alături de stropi uriaşi.Arborii plângeau din cauza înteţirii vântului nemilos, cerând îndurare. În nimic nu mai era speranţă de înseninare; nici măcar în sufletele oamenilor.O oră mai târziu, norii începeau să se risipească, iar lumina îţi făcea apariţia în cele din urmă. Ea era din impulsul de care aveam nevoie, era centrul frumuseţilor de toamnă. Odată cu lumina, mirosul merelor coapte, al perelor zemoase şi al gutuilor aurii ne invadau. Copiii ieşeau afară, se aruncau în grămezi de frunze , aruncând foile-n azuriul soarelui care apunea. Ziua aceasta atât de ciudată se schimba. Toamna, deşi ne-a lăsat să credem asta,nu ne-a uitat şi pe noi, oferindu-ne cele mai de preţ bogăţii ale ei.

Împărăţia toamnei Sandu Alexandra-clasa a VI-a –Premiul I Pe sârmele de telegraf stau înşirate vrăbiuţele ca nişte mărgele . Soarele rotund şi palid mângâie pământul stropit de lacrimile toamnei.Trei stejari stau la poarta palatului ca nişte cavaleri vestiţi.An intrat. O lume de basm mi se strecoară în privirea lucitoare. Împărăteasa s-a arătat în faţa mea. Era suplă ca o balerină, graţioasă precum o lebădă, era cel maifrumos lucru văzut până acum. Vocea eu îmi mângâia urechile. Avea pielea ca laptele, ochii ca diamantele şi buzele ca două petale de trandafir . În împărăţie era un covor de frunze multicolore, copaci dezgoliţi de vânt, animale de tot felul. Florileîşi aplecau privirea către pământul vestejit , iar când trecea împărăteasa, ele se înveseleau din nou. Când m-am dus în cămara fermecată, am găsit un orcan pe care era scris ,, raze de soare” . Curioasă de fel , l-am deschis . Împărăteasa mi-a explicat că acolo colectează raze de soare şi le eliberează în zilele ploioase.. După aceea, am descoperit un rubin. Avea forme neobişnuite. M-am gândit să-l ating. Pe loc, am căpătat aripi. M-am gândit să zbor pe cerul senin. Atunci am plecat.Zburam pe aripile vântului.Într-o grotă în care soarele tomnatic abia pătrundea, am găsit o cheie. Eram complet rătăcită, când am dat de o uşă veche de lemn. Am deschis-o cu cheia şi... ghici?Am ajuns în pădure. Frunzele ruginii au venit spre mine ca un roi de fluturi. M-au înălţat spre lumina rubinului galben. Atunci am fost încoronată ca noua împărăteasă.Nimeni nu cred că va desluşi vreodată misterele toamnei.

Pe aripile toamnei Catan Carla-clasa a VI-a – Premiul II Este o zi minunată de toamnă. Copacii trişti îşi ia rămas bun de la podoaba lor multicoloră care acum se aşează pe pământul îngheţat. Norii plumburii acoperă cerul senin, transformându-l într-o arenă de luptă.Florile s-au ofilit şi ele, soarele nu mai apare, păsările călătoare şi-au luat zborul către alte ţări. Se pare că toamna cu mantia ei a sosit în oraşul meu.Uitându-mă pe geam, văd copacii goi, care acum tremură de frig sub bruma care s-a aşezat peste ei. Vrăbiile ciripesc şi sunt asuprite de gerul de afară. Frunzele ruginii încălzesc uşor pământul, iar apoi luate de vân, învârtite în aer şi lăsate

din nou pe pământ. Se pare că toamna se joacă cu ele. Dar în acest anotimp, în inima mea, nu este loc pentru fericire deoarece păsărelele zgribulite tremură de frig şi mai apoi îşi ia zborul lăsând oraşul pustiu. Crengile copacilor sunt rupte de vântul care suflă fărămilă. Visătoare la vremurile frumoase de vară, mă aşez lângă sobă şi adorm. Deodată , în faţa mea se înfăţişează un copac fără podoabă şi mă roagă să îl ajut deoarece el nu o mai poate suporta pe regina toamnă. Cu ochii mari şi curioşi îl întreb ce s-a întâmplat. Copacul se uită la mine,, îmi zâmbeşte, apoi mă ia de mână şi mă roagă să merg cu el.Cu paşi mărunţi şi repezi îl urmez, şi deodată intrăm într-un palat. Acolo ne aştepta o femeie cu părul auriu ca spicul de grâu, ochii negri ca rubinul, buzele mari şi roşii ca sângele de căprioară. Uitându-mă la ea îngrozită, îndrăznesc să fac un pas către ea. Furioasă, regina a aruncat un fulger. Spreriată, deschid ochii şi observ că totul a fost doar un vis.. Mă ridic din pat, mă duc la geam şi văd că soarele mult iubit a apărut din nou pe cer, îndepărtând norii. Bruma de pe copaci a dispărut , iar frunzele parcă au prins o culoare mai frumoasă. Împărăteasa toamnei se pare că a devenit mai bună, iar eu mă bucur că totul a revenit la normal..

Să cunoaştem toamna. Baltac Ioana Anca-clasa a VI-a –Premiul III Toamna timidă răsare dintre ramurile misterioase ale verii toropitoare. Cu ochii ei de ceară şi două picături de rouă, toamna se trezeşte şi clipeşte. Genele ei din spice de grâu, zâmbetul ca o felie de ananas şi dinţii ca nişte bobiţe de mazăre, se arată. Însă părul ei din ramuri de arin străluceşte şi dezmiardă focul din soare. Sprâncenele toamnei, nişte păsări călătoare, se ridică din ce în ce mai sus pe cer,pe fruntea ei dezgolită. Îmbrăcată într-o rochie de nuferi şi flori de câmp , păşeşte cu picioarele ca două rămurele amorţite prin frunzele umede şi reci.Un glas, printre codrii adormiţi, se aude fără încetare. Era glasul toamnei tinere şi gingaşe ca o lăcrămioară. Cascada de note muzicale se revarsă pe corzile vocale ale toamnei, atimse parcă de un înger magic. Sufletul toamnei amorţit s-a ridicat la viaţă, plecând spre a cuceri meleagurile pustii.

Împărăţia toamnei Cozma Denisa- clasa a VI-a- Menţiune Toamna a păşit pe covorul arămiu, îmbrăcată cu o rochie din frunze ca focul şi brodată cu picuri de rouă ca mărgăritarele nepreţuite. Cu mantia ei ruginie , împrăştie frunzele din copaci. Cosiţele ei aurii sunt prinse cu un ciorchine de struguri care o îmbie şi îi face obrajii roşii. Ochii ei sunt ca două smaralde. Pe cerul de jad ca un cuib răsturnat din care cad păduri de aur, se arată ca o fantasmă soarele bătrân, fără puterea de a mai străluci lăsând grele lacrimi de mărgăritărele ce curg ca un izvor printre stânci.Toamna pictează frunzele cu condeiul ei fermecat din aur, cu diamante şi rubine în forme de frunze de salcâm.Culorile ei preferate sunt galbenul şi ruginiul.ţPomii sunt în sărbătoare, toţi poartă paltoane roşcovane. Merii din livadă s-au ruşinat de gutui şi sunt galbeni de gelozie pe strugurii din vii ce se distrează cu miresmele îmbătătoare ale vinului. Nucul bătrân se găndeşte la vremea când îşi va pierde frunzişul des şi răcoros. Toamna îi şopteşte vântului să fure frunzele din pomi şi să le jertfească pe altarul de foc. Păsările se înşiră în zbor ca un fir de telegraf, izgonite de viscol.Pe agoare oamenii îşi strâng recoltele pe care le vor pune în cămările înmiresmate. Toamna răsplăteşte munca de peste an şi pregăteşte natura pentru iernile grele şi geroase. Animalele îşi strâng provizii şi se adăpostesc în scorburi pentru hibernare.Amurgul se aşterne ca o pâclă groasă peste natură.În acest ceas d pace toţi dorm la căldura focului aprig. Toamna este ca o împărăteasă cu o harpă care adoarme întreaga natură cu melodia vântului ei.

Peisaj autumnal Brâncoveanu Anca Maria-clasa a V-a-Premiul I Păsările călătoare pleacă în ţările de sore pline, vântul şuieră prin hornurile caselor, zilele sunt din ce în ce mai scurte şi mai friguroase... a sosit toamna.Stejarul somnoros este trist deoarece nu mai are frunze, nu mai este animat de nimeni, de nici o vietate, de nici o vrăbiuţă. Singurul lucru care îl face fericit este covorul moale şi pufos al frunzelo multicolore care îi mai trezeşte o amintire frumoasă.Lacrimile lui Septembrie curg uşor peste tânărul codru, toamna punând stăpânire pe întreaga lume, vântul,gerul şi frigul fiindu-i supuşi.Vălurile de brumă argintie împodobesc grădinile oamenilor, norii plumburii întregind mirajul. Ploaia policoloră a frunzelor îţi dă senzaţia că te afli într-un basm. Dagonul cu şapte capaete suflă flăcări de lavă răspândind înfiorare.Singurele vietăţi care mai suportă acest ger sunt corbii. Crizantemele şi tufănelele ne mai înveselesc spunându-ne că vremea este răcoroasă, iar gerul nu va mai veni atât de repede.Soarele încearcă sa-şi facă prezenţa simţită, dar încercarea este în zadar, norii îngreunându-i încercarea.Bătrânul stejar se va odihni împreună cu unele animale până la primăvară când soarele va fi mult mai călduros.

Magia ferică a toamnei Vajdea Diana-clasa a V-a-Premiul II Toamna a pus pată pe oraşul nostru fără a-l mai întreba pe August dacă poate să-i ia locul. Toamna, a patra fiică a anului, s-a gândit să trimită copiiii la şcoală. Cu tenul ei creol şi cu chipul aurit îi aduce pe cei cinci fii ai săi: vântul,ploaia,chiciura,bruma şi frigul.

Regina aurie, trimite covorul de frunze arămii să danseze la spectacolul regizat de unul dintre fiii ei, vântul.Bruma îşi găseşte culcuşul pe firele reci şi aspre de iarbă, aducând magia frigului cu puterea sa.Toamna îmi aduce aminte de zilele reci în care stăteam la gura sobei, nerăbdătoare să treacă ploaia pentru a ieşi să respir aerul curat , feeric al ei.Nucul e îmbrăcat acum cu o haină aurie .Vântul suflă frunze cu cruzimea sa. În mintea mea îmi imaginez chipul toamnei: cu tenul său auriu, cu părul înfoiat şi roşu, cu struguri negrii şi roşii, cu gutuile cu pufişor galben ca soarele şi cu ochii căprui, îmi deschide sufletul cu bucurie , dar şi cu tristeţe.Mă gândesc că nu mai e mult şi toamna se va îndepărta de mine şi îi va lua locul, friguoasa şi geroasa iarnă.Aşa e toamna; vine şi pleacă...

Împărăţia toamnei Gorceag Alexandra-clasa a V-a Premiul III În minunata noastră lume , undeva , pe meleaguri îndepărtate, se află un loc mirific, în care odată ajuns, nu ai mai putea pleca. Acel loc este al împărăţiei toamnei.Este locuit de zâne graţioase cu aripi strălucitoare şi puteri nemaiîntâlnite. Din loc în loc se zăresc palate uriaşe care fac ca împărăţia să fie cel mai frumos loc din univers.. Platele sunt învelite în foiţe de aur , presărate cu colb de rubine. Lumina mingii de foc străluceşte pe cerul cenuşiu . Cât vezi cu ochii, pământul este acoperit cu covoare de frunze moarte ce scâncesc sub picioare. În copaci ard galbene flăcări de toamnă, care odată ce se sting, cad uşor pe pământ.Din când în când, îşi face apariţia regele vântului şi atotputernicul frig.Crivăţul soseşte cu alaiul săude nori întunecaţi ce scufundă bulgărele de foc într-o ploaie rece. Mătură frunzele de colo până colo, şterge zâmbetele de pe orice chip şi transformă totul într-un adevărat coşmar.

Dar ce se vede în depărtare? Este zâna toamnă, cu părul roşiatic, cu rochia plină de fructe zemoase. Vine în caleaşca ei de aur, condusă de cai magici.

Ţinutul feeric al naturii Băncilă Ramona- clasa a V-a -Menţiune A sosit toamna. Ea este zâna belşugului, a gutuilor cu puf galben, dar şi a tristeţii, deoarece toată bucuria verii a pierit. Recoltele sunt din plin. Hambarele sunt pline până la tavan.Acum, vremea nu mai este atât de însorită, iar nourii negrii şi plini de geruri au apărut pe cerul care până acum era băut de razele soarelui strălucitor. Soarele mai mângâie din când în când pământul îmbibat cu lacrimile lui septembrie. Toamna se plimbă în caleaşca sa de frunze moarte, uitându-se a jale către pământul obosit care caută odihnă. Toamna poartă o rochie de frunze aurii, cusută cu fir de aur, iar pe cap are o coroniţă bătută în pietre scumpe, în fromă de fructe.Acum , toamna pictează copacii în culorile ei: de la galben pal la roşu de foc. Totul este trist.. Până şi păsările au plecat către ţările însorite. Şi îndepărtate ale lumii. Cântecul îmbietor al privighetorilor asemănat cu un cântec de leagăn, nu se mai aude. Nopţile geroase şu lungi au venit chemând animalele în vizuini. Vântul care până acum aducea miresme ca de basm , a încetat a mai veni, iar frigul şi neliniştea domnesc.Acum, toată natura este parcă moartă. Nimic nu se mai aude.