ORGANIZATIILE INTERNATIONALE

Organizatiile internationale reprezinta un cadru deosebit de important al cooperarii intre state in variate domenii si constituie un fenomen relativ nou in procesul de dezvoltare a relatiilor internationale. Primele organizatii internationale au fost constituite in domenii limitate ale vietii internationale,in secolul al XIX-lea si anume Uniunea Telegrafica Internationala(1865) si Uniunea Postala Universala(1874) ca urmare a dezvoltarii mjloacelor de comunicatie si comertului international.Pe masura dezvoltarii raporturilor interstatale,in mai multe domenii alea vietii internationale cum sunt: educatia,sanatatea,transporturile aeriene si maritime.Au aparut alte organizatii internationale care dupa infiintarea Organizatia Natiunilor Unite au devenit institutii specializate ale acestei organizatii.

Din 1815 pana in 1918,organizatiile internationale se dezvolta in cadrul statului suveran.Europa secolului XIX vrea sa constituie comisiile fluviale (pentru Rin ,Dunare) apoi uniunile administrative. Dupa Primul Razboi Mondial,sub impulsul Statelor Unite se concretizeaza pentru prima data viziunea unei incadrari a raporturilor dintre state si chiar dintre societati prin organizatii internationale.Societatea Natiunilor (SN) stabileste un sistem de securitate colectiva. Intrat in vigoare in 1920 Pactul Societatii Natiunilor,inclus in tratatele de la Versailles si-a incetat existenta dupa 1940(inceputul celui de al2-lea razbio mondial),organizatia desfiintandu-se si din punct de vedere juridic in anul 1946.

a)O.N.U (organizatia natiunilor unite)- este înainte de toate reprezentarea unei idei de ordine şi cooperare internaţională. Ea nu a fost vreodata intenţia sau expresia unei suprastructuri globale, ci, mai degrabă schiţa unei infrastructuri de care statele să se folosească în realizarea unor interese comune.

Istorie

1920: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.

1920-1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.

1933-1945: are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.

24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.

Afganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.

1947: Pakistan și Yemen devin membri.

1948: Birmania devine membră.

1949: Israel aderă.

1950: Indonezia aderă.

1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.

1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă.

1957: Ghana și Malaezia aderă.

1958: Guineea aderă.

1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo,Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia și Togo.

1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.

1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.

1963: Kenia și Kuweit aderă.

1964: Malawi, Malta și Zambia aderă.

1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă.

1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.

1967: Yemen aderă.

1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.

1970: Fiji aderă.

1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.

1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.

1973: Bahamas și Germania (atât de est cât și de vest) aderă.

1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.

1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé și Príncipe și Surinam.

1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă.

1977: Djibouti și Vietnam aderă.

1978: Dominica și Insulele Solomon aderă.

1979: Sfânta Lucia aderă.

1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.

1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.

1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă.

1984: Brunei aderă.

1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.

1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate. Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord și Coreea de Sud.

1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.

1994: Palau aderă.

1999: Kiribati, Nauru și Togo aderă.

2000: Tuvalu aderă.

2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.

2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elveția aderă de asemenea.

2006: Muntenegru aderă.

2011: Sudanul de Sud aderă.

Scopul si sarcinile ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este

realizarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării Generale şi Consiliului Economic şi Social.Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât şi statele membre.

Structura ONU

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General.Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punct de vedere al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este organul care dispune de cele mai largi competenţe.Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu numai datorită funcţiilor şi puterilor sale politice, dar şi pentru competenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea structurării altor organe.Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea Generală.În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziţie centrală. Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere, aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile şi funcţiile oricărui organ al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor O.N.U. sau Consiliului

de Securitate în orice chestiuni similare.

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 24).Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art.25). Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi.Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă – Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.