Organizația Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau „online” sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.

1919: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând

porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile

dintre țări.

1920 -1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.

1939 -1945: Are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord,

și Pacific.

24 octombrie  1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus,

Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador,

Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia,

Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul

Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia,

Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai

târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946 : Liga Națiunilor este desființată oficial.

Afganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.

1947 : Pakistan și Yemen devin membri.

1

1948 : Birmania devine membră.

1949 : Israel aderă.

1950 : Indonezia aderă.

1955 : 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania,

Ungaria,  Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal,Portugalia, România, Sri Lanka.

1956 : Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă.

1957 : Ghana și Malaezia aderă.

1958 : Guineea aderă.

1960 : 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de

fildeș, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Niger, Senegal,

Somalia și Togo.

1961 : Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.

1962 : Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.

1963 : Kenia și Kuweit aderă.

1964 : Malawi, Malta și Zambia aderă.

1965 : Gambia, Maldivele și Singapore aderă.

1966 : Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.

1967 : Yemen aderă.

1968 : Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.

1970 : Fiji aderă.

1971 : Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.

1972 : Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.

1973 : Bahamas, Germania de vest și Germania de est aderă.

2

1974 : Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.

1975 : 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São

Tomé și Príncipe și Surinam.

1976 : Angola, Samoa și Seychelles aderă.

1977 : Djibouti și Vietnam aderă.

1978 : Dominica și Insulele Solomon aderă.

1979 : Sfânta Lucia aderă.

1980 : Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.

1981 : Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.

1983 : Sfântul Kitts și Nevis aderă.

1984 : Brunei aderă.

1990 : Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a

Germaniei cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.

1991 : URSS dispare, Rusia moștenește locul de membru permanent în Consiliul de

Securitate. Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele

Marshall, Micronezia,Coreea de Nord și Coreea de Sud.

1992 : 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia,

Kazahstan ,  Kîrgîzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan,

Turkmenistan și Uzbekistan.

1993 : 6 noi membri: Andorra, Republica

Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.

1994 : Palau aderă.

1999 : Kiribati, Nauru și Togo aderă.

2000 : Tuvalu aderă.

2001 : Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.

3

2002 : ONU se extinde prin aderarea Elveției și a Timorului de Est

2006 : Muntenegru aderă.

2011 : Sudanul de Sud aderă.

Imediat după alegerea sa ca Secretar General al Națiunilor Unite în 1997, Kofi Annan, născut în Ghana, a subliniat nevoia unei reforme în cadrul Națiunilor Unite. El a prezentat Adunării Generală a Națiunilor Unite programul de reformă. Programul includea reforma Consiliului de securitate al ONU. Pozițiile permanente din Consiliul de Securitate al ONU reflectă politicile din 1945, instituite imediat după începerea activității instituției. Annan a propus ca mai multe state să aibă poziții permanente în cadrul Consiliului de securitate al ONU. Proiectul pentru reformă discuta și reducerea birocrației și creșterea transparenței în cadrul organizației. În ciuda eforturilor depuse de Annan, reformele nu au mai fost implementate.

Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a

Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de

Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate,

Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat

independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de

justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul

Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite

de la Nairobi . În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și

agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând

astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.

Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și

organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară

activitatea aproape independent față de Națiunile Unite. Această colecție include agenții

specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.

Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din

toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare

an, dar se pot efectua și adunări de urgență. Adunarea este condusă de un președinte, ales

dintre statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți. Prima

sesiune a fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster

din Londra, incluzând reprezentanți a 54 de țări.

Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt

necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea;

selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii

bugetare. Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei țări

4

are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri.

Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de

pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate. 

Propuneri pentru rezoluții pot fi acordate Adunării Generale de 8 comitete: 

Comitetul General - un comitet supraveghetor constând în președintele,

vicepreședintele și șefii comitetelor adunării

Comitetul Acreditar - responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat

al unei țări din ONU

Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională)

Al Doilea Comitet (Economic și Financiar)

Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural)

Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare)

Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar)

Al Șaselea Comitet (Legal)

Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce

alte organe ale Națiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de

Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte,

sub termenii Articolului Cartei 25. Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile

Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă

internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură studii, informații, și

facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și

efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și

Social, și de la alte entități ONU.Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul

organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. Curtea Internațională de Justiție este compusă din 15 judecători care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate diferită.

5

Consiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de recomandări. Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții, ECOSOC a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil.

Cartea Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili variate agenții specializate pentru a-și îndeplini datoriile. Unele dintre cele mai bine cunoscute agenții sunt Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). ONU efectuează majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de vaccinare mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați - MCNUR).

Organizații și agenții specializate din cadrul Națiunilor Unite

Număr Acronim Agenție Sediu Președinte  Înființare

1 FAOOrganizația pentru

Alimentație și Agricultură

 Roma, Italia

 José Graziano da

Silva1945

2 IAEAAgenția Internațională

pentru Energie Atomică Viena,

Austria Yukiya

Amano1957

3 OACIOrganizația Aviației Civile Internaționale

 Montreal, Canada

 Raymond

Benjamin

1947

6

4 FIDAFondul Internațional pentru Dezvoltarea

Agricolă

 Roma, Italia

 Kanayo F. Nwanze

1977

5 OIMOrganizația

Internațională a Muncii Geneva,

Elveția Guy

Ryder1946 (1919)

6 OMIOrganizația Maritimă

Internațională

 Londra, Marea

Britanie

 Koji Sekimizu

1948

7 FMIFondul Monetar

Internațional

 Washington, D.C.,

SUA

 Christine Lagarde

1945 (1944)

8 UITOrganizația

Internațională a Telecomunicațiilor

 Geneva, Elveția

 Hamadoun Touré

1947 (1865)

9UNESC

O

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație,

Știință și Cultură

 Paris, Franța

 Irina Bokova

1946

10 ONUDIOrganizația Națiunilor

Unite pentru Dezvoltare Industrială

 Viena, Austria

 Li Yong

(politician)1967

11 UNWTOOrganizația

Internațională pentru Turism

 Madrid, Spania

 Taleb Rifai

1974

12 UPU Uniunea Poștală Universală

 Bern, Elveția

 Bishar Abdirahman Hussein

1947 (1874)

7

13 WBG Banca Mondială Washingt

on, D.C., SUA

 Jim Yong Kim

1945 (1944)

14 PAMProgramul Alimentar

Mondial Roma,

Italia Ertharin

Cousin1963

15 OMSOrganizația Mondială a

Sănătății Geneva,

Elveția Margar

et Chan1948

16 OMPIOrganizația

Internațională a Proprietății Intelectuale

 Geneva, Elveția

 Francis Gurry

1974

17 OMMOrganizația

Meteorologică Mondială Geneva,

Elveția

 David Grimes

/   Michel Jarraud

1950 (1873)

Națiunile Unite declară în fiecare an o tematică. În general tematicile sunt stabilite de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, dar unele agenții specializate își aleg singure tematica. Spre exemplu, anul 2005 a fost Anul sportului și al educației, anul 2006 a fost declarat Anul secetei, anul 2009 a fost Anul reconcilierii, iar anul 2010 a fost Anul biodiversității.

ONU, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în

regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca

impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile.

Deoarece ONU nu are propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către

statele membre. Soldații sunt uneori porecliți „Căștile albastre” din cauza echipamentului

specific. Forța de menținere a păcii a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1988.

În septembrie 2013, ONU avea în desfășurare 15 misiuni de menținere a păcii. Cea mai mare

era Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite din Republica Democrată Congo

(MSNURDC), care a mobilizat 20.688 oameni. Cea mai mică, Grupul Militar de Observație a

Națiunilor Unite din India și Pakistan (GMONUIP), include 42 de oameni responsabili de

8

monitorizarea situației din Jammu și Kashmir. Forțele de menținere a păcii ONU și

Organizația Națiunilor Unite pentru Controlul Păcii (ONUCP) au staționat în Orientul

Mijlociu încă din1948, cea mai lungă misiune de menținere a păcii încă în desfășurare.

Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite.

Atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat ca noua

organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un

cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.

Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal

pentru, și observarea drepturilor omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această

privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de

Adunarea Generală în 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei

are în vedere probleme legate de drepturile omului. Organizația Națiunilor Unite și diferitele

agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor

din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de

organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație.

Alte entități ONU responsabile pentru problemele legate de drepturile femeilor includ

Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Statutul Femeilor, creată în 1976; și Institutul

Internațional de Cercetare și Educație al Organizației Națiunilor Unite, fondat în

1979. Forumul Permanent al Organizației Națiunilor Unite pentru Probleme Indigene, una

dintre cele trei entități cu un mandat ce permite supravegherea problemelor legate de oameni

indigeni, și-a ținut prima conferință în 2012.

Alt scop primar a ONU este „să realizeze o cooperație internațională pentru rezolvarea

problemelor internaționale legat de un caracter economic, social, cultural sau umanitar.”

Numeroase entități au fost create pentru a atinge acest scop, aproape toate fiind sub

conducerea Adunării Generale sau a ECOSOC.

Declarația Mileniului,

adoptată în septembrie

2000 la Summit-ul

9

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului

1. Reducerea sărăciei severe

2. Realizarea accesului universal la educația primară

3. Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor

4. Reducerea mortalității infantile

5. Îmbunătățirea sănătății materne

6. Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli

7. Asigurarea sustenabilității mediului

8. Crearea de parteneriate globale pentru dezvoltare

Mileniului de 191 țări, printre care și România, fixează Obiectivele de Dezvoltare ale

Mileniului (ODM). 

Declarația Mileniului este unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia există

un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii. La Summit-ul Mileniului,

statele membre și-au fixat un număr de 8 obiective esențiale – Obiectivele de Dezvoltare ale

Mileniului – cu ținte precise de atins până în anul 2015.

De la crearea ONU, peste 80 de colonii au obținut independența. Adunarea Generală a adoptat Declarația pentru Acordarea Independenței Țărilor Coloniale și Oamenilor în 1960 fără voturi împotrivă dar mai multe abțineri din partea puterilor coloniale majore. ONU lucrează în favoarea decolonizării prin diferite grupuri, ca Comitetul ONU al Decolonizării, creat în 1962. Din 2013, comitetul listează 17 „Teritorii ce nu se Guvernează Singure” rămase, cel mai mare fiind Sahara de Vest.

Împreună cu Sudanul de Sud ce a aderat pe 14 iulie 2011, în total există 193 de state

membre ONU, incluzând toate statele independente necontestate, aparte de Vatican. Cartea

ONU subliniază regulile pentru a primi statutul de membru:

1. Aderarea în ONU este permisă oricărui stat ce favorizează pacea și acceptă

obligațiile prezente în Cartea curentă, putând să le execute binevoitor prin

hotărârea Organizației.

2. Admiterea unui astfel de stat va fi efectuată de Adunarea Generală după recomandările

Consiliului de Securitate. Capitolul I, Articolul 4

În adiție, există două state observatoare care nu sunt membre ale Adunării

Generale: Sfântul Scaun (care deține control asupra Vaticanului) și Palestina. Insulele

Cook și Niue, amândouă state în asociație liberă cu Noua Zeelandă, sunt membri deplini a

mai multor agenții specializate ONU și au „capacitatea deplină de a efectua tratate”

recunoscută de Secretariat. Grupul celor 77 este o coaliție liberă a ONU a țărilor în curs de dezvoltare, creată pentru a

promova interesele economice ale membrilor ei și pentru formarea unei legături pentru a spori capacitatea de negociere în Națiunile Unite. Șaptezeci și șapte de țări au fondat această organizație, iar până în noiembrie 2013 alte 66 de țări au aderat, însumând 133 de state. Grupul a fost fondat pe 15 iunie 1964 de către „Declarația Comună a celor Șaptezeci și Șapte de State” emisă la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (CNUCD). Prima întâlnire majoră a avut loc în Alger în 1967, unde Cartea Alger a fost adoptată și bazele unor structuri instituționale au fost puse.

Deși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea acesteia a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.

10

În prezent, România ocupă locul 70 din 113 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la

operațiunile Națiunilor Unite de menținere a păcii . Reprezentanții României (în total 69) se

află în următoarele misiuni:

1. Misiunea ONU de Stabilizare în Republica Democrată Congo (MONUSCO)

2. Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în

Kosovo (UNMIK)

3. Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI)

4. Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH)

5. Misiunea ONU din Liberia (UNMIL)

6. Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS)

7. Misiunea ONU din Timorul de Est (UNMIT)

În plus, SPP participă cu ofițeri de pază si protecție imediată sub conducerea Departamentului

de Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan,

Sudan/Khartoum și Sudan/Darfur.

În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului

Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014

11