Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918

Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918

Libuša VAJDOVÁ

Keywords: Austro-Hungarian monarchy; multinationality; multiculturality;

aristocracy privileges; modern political system; Memorandum movements; Slovakia;

Transylvania; congress of nations

În epoca de astăzi, când totul este global, mondial sau planetar, imaginea

lumii devine mai săracă. O mulțime de informații noi se adaugă cunoștințelor

noastre și comparațiile sunt din ce în ce mai ramificate. Ne ocupăm de culturile și

societățile chineză, japoneză, cea din India sau din insulele din Pacific. Dar,

paradoxal, aportul gnoseologic nu egalează aportul epistemologic. Mi se pare că,

dimpotrivă, cunoasterea noastră se rarefiază.

Nu sunt împotriva planetarismului. Totuși, ar fi util să cunoaștem și realitățile

legate de locul nostru pe planetă, cazul acestei regiunii a Europei centrale și de sud-

est de care ne ocupăm și care ne servește ca punct de comparație. Analiza

fenomenelor specifice din continente îndepărtate cere o pregătire adâncă și bine

orientată. În acelasi timp, și problemele planetare sunt de fapt locale. În situația

actuală de lărgire a perspectivelor ne-ar ajuta, deci, să sintetizăm cunoștințele despre

regiunile noastre parțiale și numai pe urmă să le utilizăm în abordări mai largi.

Perspectivele planetare introduc un element interesant în studiile europene, și

anume importanța spațiilor comune. Unele spații sau regiuni culturale trec peste

granițele statelor și se încorporează în culturi diferite. Se știe cât de arbitrare sunt

frontierele statelor pe glob. Existența spațiilor culturale care trec peste granițele

statelor din Europa centrală și de sud-est, locuite de populații mixte, de diverse

naționalități și religii, prezintă un fenomen tipic pentru zona Europei centrale care ar

putea fi utilizat în studii asupra situației planetare. Să luăm un caz cunoscut, cel al

Commonwealth-ului. Dacă am analiza dezvoltarea Commonwealth-ului separat, fără

legătură cu realități din Europa, am ajunge la o imagine deformată. Politica Angliei

nu s-a desfășurat izolat, ci în relații contextuale cu Europa. Marea Britanie nu era

niciodată pe deplin independentă, deși aspira să fie. A putut să funcționeze numai în

relațiile de acord sau de opoziție cu Franța, Olanda sau Spania, cu care a avut

conflicte privind teritoriile, religia, succesiunile nobiliare, porturi, traseele maritime

etc. Asta înseamnă că Anglia (ca și Commonwealth-ul) era de fapt un larg spațiu

mixt și format din regiuni, zone, landuri și castele, influențat de interese diplomatice

din Europa de vest și de pe coasta atlantică. Aceeași situație o găsim în partea opusă

a Europei, și anume în Europa centrală și de sud-est.

Academia Slovacă de Ştiinţe, Bratislava, Slovacia.

541

Libuša VAJDOVÁ

John Agnew, geograf american, specialist în relațiile spațiale politice, a

observat că istoriile naționale au tendința de a considera statele naționale ca închise

pentru totdeauna și nu observă că frontierele de stat sunt departe de a fi stabile.

Pentru el, noțiunea granițelor de stat înseamnă un fel de capcană teritorială (Agnew

1994: 53–80), pentru că limitează privirea criticului împiedicându-l să vadă

consecințele unor schimbări posibile. În Europa centrală și de sud-est schimbările

frontierelor sunt destul de dese pentru că acestea nu pot să fie identice cu cele

culturale, lingvistice, religioase etc. Există aici multe zone culturale și lingvistice

suprapuse granițelor statelor sau ale regiunilor, care au permis și mobilitatea

personală între România, Cehia, Slovacia, Austria, Ucraina, Serbia sau Croația,

rămânând totuși în cadrul Austro-Ungariei. Motivele au fost căutarea de locuri de

muncă, realizarea studiilor, dar și colaborarea oamenilor de cultură între țările

respective. De aceea și procesul politic de dezvoltare a conștiinței naționale s-a

desfășurat în colaborarea dintre intelectualii statelor din zonă. John Agnew

consideră necesară acceptarea situației formării statelor naționale în Europa centrală

și de sud-est în 1918, dar reteritorializarea este un proces recurent care explică un

număr mare de fapte culturale.

Contribuția mea se va ocupa de regiunea Europei centrale și de sud-est din

punctul de vedere schițat de John Agnew. Voi pomeni de activitățile românilor,

cehilor, sârbilor, croaților și slovacilor, deși un rol important îl aveau și polonezii.

Aceste națiuni trăiau pe o porțiune relativ mică din Europa, total sau parțial pe

teritoriul Austro-Ungariei, dar politica Imperiului Austro-Ungar le atingea pe toate.

În timpul secolului XIX, s-au format din ele niște nuclee reprezentând comunitățile

politice și naționale ale viitoarelor state din Europa centrală, de sud și de nord.

Această zonă a Europei prezintă un model perfect de întrepătrundere a fenomenelor

culturale, politice, lingvistice sau naturale de un caracter divers. Cu optica lui putem

înțelege realitățile din regiuni îndepărtate ale planetei mai bine decât am folosi

perspectiva țărilor occidentale beneficiind de culturi centralizate. Avem la dispoziție

astfel un instrument de analiză foare eficace.

Situațía națiunilor în Austro-Ungaria

Românii și Slovacii au trăit multe secole în apropiere, dar în memoria lor s-au

păstrat prea puține fapte istorice despre cealaltă națiune. În Slovacia nu prea se știe

că fondul de bază al limbii române este limba latină și că elementul latin prezintă

urmele unei colonizări pe teritoriul Daciei istorice de către Imperiul Roman la

începutul erei noastre. Nu se știe nici faptul că civilizația valahică, des considerată

specific slovacă, a fost adusă de fapt din regiunile sudice ale Carpaților, acestea fiind

locuite mai ales de o populație românească, valahică, mutată în alte zone prin

transhumanța păstorilor. În România, în schimb, nu se știe că creștinismul din

Slovacia și Cehia a fost inițial adus de sfinții părinți Chiril și Metodie din sudul

Europei și că regiunea Moraviei mari includea partea de sud-vest a Slovaciei, cea de

sud-vest a Cehiei și cea de nord-vest a Ungariei. Nu se știe nici faptul că în a doua

jumătate a secolului al XVI-lea Nicolaus Olahus (1493–1568), originar din Sibiu, a

intervenit în mod direct în istoria Slovaciei. În timpul invaziilor otomane,

arhiepiscopul Ungariei a mutat sediul arhiepiscopiei de la Strigonium mai spre nord

542


(1543), peste Dunăre, în orașul Trnava, unde a întemeiat un seminar iezuit, însoțit de

colegiu, din care s-a fondat în 1635 Universitatea din Trnava (Jankovič 1984: 168;

Bucko 1940: 227). Dar cea mai masivă și mai rodnică situație de coexistență a

românilor și slovacilor s-a format în perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Atunci, românii din Transilvania – aceea parte a lor care a rămas în Ungaria,

Slovacia, Banat, o parte a Serbiei și a Croației care a avut, totusi, o independență

parțială în cadrul Ungariei, și chiar Cehia care facea parte de Austria, deci națiunile

din partea de înainte și de după râul Leitha – au început să organizeze acțiunile

politice și culturale comune pe baza cooperării dincolo de granițele lor.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, oameni politici și de cultură din

Slovacia și din Transilvania și-au dat seamă că au scopuri comune, fiind două

grupuri de populație din Imperiul Austro-Ungar private de drepturile națiunilor

moderne. Colaborarea lor de ordin politic a început să se dezvolte mai ales în

perioada Memorandumului slovac din 1861 și a continuat intensiv până la sfârșitul

secolului prin diverse momente memorabile. Printre ele putem să menționăm

conferința națională însoțită de expoziția organizată la Sibiu în 1891, la care au luat

parte și delegații slovaci, pe urmă vizita unei delegații numeroase de români la

expoziția etnografică din Praga în 1892, momentul memorandist în Transilvania și

depunerea Memorandului românilor la Viena în 1892, procesul intentat

memorandiștilor români de Curtea imperială, pregătirile pentru Congresul națiunilor

în 1895 și multe altele. Deși spre sfârșitul secolului activitățile comune româno-

slovace s-au rărit și mișcările naționale au trecut prin criză, colaborarea a continuat

oficial. Reprezentanții politici ai națiunilor mici, printre care cei slovaci, români,

sârbi și croați, se întâlneau pe solul Parlamentului de la Budapesta, la Clubul

națiunilor nemaghiare, și inițiau demersuri politice comune cultivând și contacte

personale. Printre inițiatorii Clubului națiunilor nemaghiare la Budapesta a fost

Milan Hodža, absolventul liceului german din Sibiu, care la începutul secolului XX

a colaborat cu Aurel C. Popovici, luând parte la discuții din atelierul Belveder în

problemele federalizării Austro-Ungariei; să nu-i uităm nici pe studenții slovaci care

au studiat în Transilvania datorită inițiativei ziaristului slovac Gustáv Augustíny.

Cel mai bun specialist în perioada respectivă în ceea ce privește problema

colaborării româno-slovace, istoricul slovac Milan Krajčovič, a scris o carte cu

multe detalii factografice și materiale arhivistice intitulată Politica slovacă în

Europa centrală (1890–1900). Colaborarea slovacilor, Românilor și a sârbilor,

apărută în 1971 la Bratislava. Prin scrierile lor au contribuit și istoricii cehi sau

români, ca, spre exemplu, Lucian Boia (Boia 1970: 59).

Perioada memorandistă în Slovacia

Perioada memorandistă a început în Slovacia în 1861 când Memorandumul

slovac a fost adoptat la Turčiansky Svätý Martin (astăzi Martin) la adunarea

națională a activiștilor slovaci (învățații slovaci, cum ar fi: preoți, avocați, medici,

scriitori și alții), din loialitate depus întâi la Budapesta în mâinile lui Kálmán Tisza,

și respins fără să fie văzut. În același an, memorandumul slovac a fost rescris și

depus la Curtea imperială de la Viena de o delegație de 50 de personalități slovace,

iarăși fără să fie deschis. Totuși, în perioada anilor șaizeci a secolului al XIX-lea,

543

Libuša VAJDOVÁ

activitatea politică, națională și culturală a slovacilor s-a intensificat. Au fost

înființate unele asociații profesionale, culturale, au început să apară ziare și reviste în

limba slovacă. Apăreau mai ales la Budapesta, unde a trăit o populație masivă a

Slovacilor (muncitori, preoți, dar și editori și ziariști), deci situația pe care o cunosc

și românii din Transilvania. În 1863 a fost întemeiată Matica slovenská la Martin –

instituția pentru dezvoltarea politică și culturală a slovacilor. Printre cerințele

exprimate în Memorandum, menționăm mai ales acordarea părții de nord a Ungariei,

populată de slovaci și a statutului de regiune de sine-stătătoare cu numele „Țara

slovacă”. A fost inclusă și cerința de a aproba limba slovacă în școli ca limbă de

învățământ și de comunicare publică în instituții, ca și înființarea catedrei de Limbiă

și a Literatură slovacă și celei de Drept la Universitatea din Budapesta. Numai

pentru comparație, educația laică românească avea la dispoziție Catedra de limba

română la Universitatea de Budapesta din anul 1863 și mai târziu a obținut-o

La jumătatea deceniului șase a intervenit o criză politică la parlamentul din

Budapesta, care a fost rezolvată prin împărțirea Imperiului Austro-Ungar în două

state semidependente: Imperiul Austriac și Regatul Ungar. Această reorganizare,

numită Compromisul austro-ungar (1876), a fost fatală pentru slovaci. Aceștia nu

numai că nu erau recunoscuți ca națiunea în Ungaria, dar nici teritoriul unde trăiau

nu purta un nume, ci se chema numai Ungaria de sus. În anii următori, Matica

slovenska a fost desființată (1876), iar liceele cu limba slovacă, fie laice, fie

confesionale, au fost închise sau transformate în licee ungurești; revistele și ziarele

în limba slovacă au fost interzise, diverse cluburi sau grupuri profesionale au fost

închise și ele. În Ungaria, limba oficială de stat era maghiara, iar în 1879 a intrat în

vigoare o lege nouă, prin care limba maghiară a devenit obligatorie și în școlile

primare.

Cu ocazia publicării Memorandumului slovac în presă și a predării lui la

guvernul din Viena, s-a decis ca textul lui să fie trimis și partenerilor români, sârbi,

croați, ca aceștia să-și exprime solidaritatea cu el. În acea perioadă s-au intensificat

și contactele personale ale activiștilor provenind din diverse naționalități. Cea mai

activă a fost partea română, în care s-a angajat și periodicul „Tribuna” de la Sibiu,

care a continuat să apară chiar în timpul când Ioan Slavici a stat la închisoare.

Colaborarea românilor și a slovacilor s-a dezvoltat și pe baza contactelor personale.

Spre exemplu, Slavici scrie în memoriile sale intitulate Închisorile mele că a stat în

închisoare la Vaț cu un prizonier slovac, preotul Andrej Rojko. În plus, la revista

„Tribuna” a lucrat ani de zile ziaristul slovac Gustáv Augustíny, care scria în limba

română pentru cititorii români și în slovacă pentru cititorii slovaci.

Colaborarea slovaco-română a atins punctul culminant în prima jumătate

anilor ‘90. Dar nici anii ‚80 nu au fost o perioadă neproductivă. Ziarele slovace, spre

exemplu „Pešť-budínske vedomosti”„ sau mai târziu „Národnie noviny” sau

„Slovenské listy” au informat cititorii slovaci despre activitățile politice, culturale și

bineînțeles și despre cele economice sau militare petrecute în Transilvania. În

perioada 1882–1895, observăm o creștere a colaborării directe slovaco-române. În

anul 1890 s-a desfășurat conferința națională a Românilor din Transilvania la Sibiu,

organizată de dr. Ioan Rațiu, care a avut un mare ecou în Slovacia. Despre

eveniment s-a scris la ziarul „Národnie noviny”. Autorul articolului a fost Svetozár

544


Hurban Vajanský, poetul slovac clasic și o personalitate politică, care a lăudat

curajul patrioților români.

Imediat după această s-a organizat o altă întâlnire memorabilă la Praga. Era o

expoziție etnografică întitulată Národopisná výstava, desfășurată în 1891. La această

expoziție au luat parte mulți reprezentanți ai mișcărilor naționalităților. Din România

au ajuns la Praga 30 de delegati, printre care A. Mureșan, Aurel C. Popovici, Teodor

Mihali, Dr. Candrea și alții. A luat parte și delegația slovacilor. A fost prezent și

Aurel Popovici ca reprezentant al generației tinere și a vorbit la banchetul de la

sfârșitul întâlnirii. Se pare totuși că A. C. Popovici a trimis încă înainte de expoziție

un material destul de voluminos prin care s-a adresat partenerilor cehi din Partidul

cehilor tineri (Mladočeši) în privința concepției noii mișcări politice a națiunilor

asuprite din Austro-Ungaria. În cuprinsul lui , autorul explică concepția sa de

federalizare a Austro-Ungariei în trei regate – ceh, român și sârb. O altă propunere a

lui care insufla spiritul modern în pregătirea activităților naționale era idea de a

înființa parlamentul internațional, dar nu în cadrul Austro-Ungariei, ci al națiunilor

oprimate și vorbea despre organizarea unei conferințe naționale viitoare în Elveția.

Activitățile românilor din Transilvania au fost întreținute moral și în parte

financiar de către Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor din București,

întemeiată în 1890. Liga pentru unitatea culturală a ajutat nu numai oameni politici

români din Transilvania, dar și din Slovacia. A avut peste 40 de filiale în țară și în

străinătate, la Paris, Bruxelles și Londra, deci putea sa informeze publicul din țările

europene despre situația naționalităților din Ungaria. Fără acest ajutor, majoritatea

activităților comune ar fi fost sortită uitării, iar situația popoarelor noastre nu ar fi

intrat în conștiința europeană.

Perioada memorandistă în Transilvania

În perioada imediat următoare reprezentanții românilor din Transilvania au

început să pregătească Memorandumul românesc. La început strategia oficială a fost

pasivitate. Asta era la fel și în Slovacia. Numai că în decursul anului 1892 și la

conferința națională în 1892 s-a aprobat strategia radical opusă, mai ales sub

influența activiștilor mai tineri, printre care dr. Rațiu, V. Licaciu, A. Popovici și alții.

Românii s-au decis să depună memorandumul lor nu la curtea imperială din Viena,

nici la Budapesta, ci la primăria orașului Viena. Cum delegația românească nu era

primită în audienta, a lăsat Memorandumul românilor din Ungaria la biroul

Primăriei. Desigur, la aceasta ceremonie au participat delegații din mai multe

grupuri etnice: cehi, slovaci și germani. Textul Memoradumului a fost publicat

imediat în traducerea slovacă în ziarul „Národnie noviny”, și anume în numerele 76–

81 din 1862. Și cum se întâmplă în asemenea cazuri, autorii Memorandumului au

primit o mulțime de telegrame de felicitare din ziarele și cercurile oficiale ale

naționalităților din Ungaria. Perioada Memorandumului românesc (1892) aparține

perioadei efervescente în care românii din Transilvania au fost susținuți de către un

număr deloc neglijabil al reprezentanților din Slovacia, Serbia și Croația. Un rol

important îl avea ziaristul slovac Gustáv Augustíny care a contribuit la activitățile

memorandiste în Transilvania foarte efectiv și scria despre ele în slovacă pentru

ziarele slovace și în română pentru periodicele românești. În activitățile românești au

545

Libuša VAJDOVÁ

luat parte și avocații slovaci care au susținut cauza românilor în procesul care a

urmat după Memorandumul românesc la Cluj, ca spre exemplu Matúš Dula.

Totuși, punctul culminant a colaborării româno-slovace a fost Congresul

națiunilor de la Budapesta, din 1895, care a avut loc datorită activității comune

tuturor naționalităților din Ungaria. La congres au luat parte aproximativ 800 de

delegați, aleși astfel încât ca să reprezinte toate păturile sociale din întreaga Ungarie.

Cu ocazia Congresului naționalităților nemaghiare s-au tipărit multe materiale în

care era negată ideea unei singure națiuni, chiar și numai politice, în Ungaria. A fost

o activitate puternic protestatară, mai ales în atmosfera pregătirilor oficiale pentru

sărbătorirea Mileniumului Ungariei din același an.

Mișcarea națiunilor și scriitorii slovaci

Un moment excepțional care a contribuit mult la colaborarea slovacilor și a

românilor a fost activitatea ziaristului slovac Gustáv Augustíny în România și

Transilvania. S-a născut în Slovacia, dar a activat toată viața ca ziarist la diverse

ziare românești. A început la București, dar a scris mai ales la redacția „Tribunei” de

la Sibiu, unde l-a cunoscut și pe Slavici. Mai târziu, a scris la Arad la „Tribuna

poporului”. A colaborat și la ziare precum „Universul”, „L’étoile roumaine” și

altele. În slovacă scria articole și știri informative despre situația politică,

economică, socială, națională și culturală din Transilvania și din Principate, iar în

limba română despre situația din Slovacia sau în alte părți ale imperiului. A depus

multă energie în scopul organizării întâlnirilor între activiștii slovaci și români,

lucrând și ca secretar al dr. Rațiu. Putem să menționăm întâlnirea de consultare

româno-slovacă de la Martin din 1892, la Viena în 1893, participarea slovacilor la

procesul intentat memorandiștilor români la Cluj în 1894 și mai ales Congresul

națiunilor al românilor, slovacilor și a sârbilor la Budapesta din 1895.

Gustáv Augustiny s-a adresat și oamenilor de cultură din Slovacia și din

România și i-a invitat să colaboreze. Din partea slovacă, s-au implicat în colaborarea

câtorva personalități culturale cunoscute și scriitori de vază, ca poetul Svetozár

Hurban Vajanský sau scriitoarea Terézia Vansová. Vajanský a sprijinit cauza

memorandiștilor români în ziarul slovac „Národnie noviny” în mod repetat.

Vajanský însuși a petrecut anul 1893 în închisoarea din Szeged, unde, în același

timp, a fost închis și Vasile Lucaciu, o personalitate importantă din mișcarea din

Transilvania. Despre această experiență a scris S. H. Vajansky în Väzenské

rozpomienky (Vajanský 1913: 16)1. În urma acestui moment din viața sa a rezultat și

un reportaj publicat la Sibiu în revista „Tribuna”.

Vajanský a dedicat mai multe dintre poemele lui patrioților români și națiunii

române. Poezia Lukáčovi („Lui Lucaciu”) a fost întâi publicată în revista „Slovák”

în 1925, iar celelalte, Rumunom („Românilor”) și Bratom Románom („Fraților

români”) împreună în Operele complete ale lui Vajanský (Vajanský 1944: 283, 286,

287). În articolele sale, slavistul român Corneliu Barborică amintește și de un episod

despre schimbul de cadouri simbolice între grupurile de patrioți (Barborică 1970 a:

1

Ecourile au fost numeroase; vezi articolul în presa slovacă: Maďari a Rumuni („Maghiari și

români”), în „Národnie noviny”, XXIII, 1892, nr. 135.

546


619–634). Spre exemplu prozatoarea slovacă Terézia Vansová a trimis la Cluj o

colecție de poezii ale poetului slovac reprezentativ Pavol Országh Hviezdoslav

(1849–1921). În acelasi timp, a solicitat câteva povestiri românești mai scurte pentru

a le traduce, procurându-și gramatica limbii române (La Seghedin, 1893).

Din partea română, a colaborat cu femeile Eugenia Rațiu, Felicia Rațiu, A.

Cristea, A. Petrescu, Maria Vlăduțiu, ale căror scrisori adresate, se pare, Teréziei

Vansová cu formula Iubite sorori slovace s-au păstrat de asemenea în fondul „Jindra

Hušková-Flajšhansová” de la Matica slovenská. Gustáv Augustíny probabil cu

prilejul Congresului națiunilor de la Budapesta din anul 1895 a intrat în contact cu

unul dintre participanții slovaci, și anume Martin Medňanský, preotul catolic din

Beckov, căruia i-a furnizat materiale pentru primul studiu despre literatura română,

publicat în 1897 la Brno sub titlul Krátký přehled rumunské literatury od Unie s

Římem podnes („O scurtă prezentare a literaturii române de la Unirea cu Roma până

astăzi”). Acestui articol i-au urmat două traduceri din poezia lui Vasile Alecsandri în

revista literară slovacă „Slovenské pohľady” tot în 1897.

Micul Paris – „Malý Paríž”

Precum se vede, prezențele românești nu erau deloc singulare în presa slovacă

din anii optezeci și nouăzeci ai secolului al XIX-lea. G. Augustíny, în afară de

articole sale și de câteva serii de Listy („Scrisori”) apărute în „Národné noviny” între

anii 1885 și 1899, a publicat în revista literară „Slovenské pohľady” (1885) un

articol mare, în trei părți, cu un pronunțat caracter istoric și cultural, intitulat Malý

Paríž („Micul Paris”).

Articolul descrie orașul Bucureștiul, dar nu numai orașul, ci și istoria,

folclorul și religia ortodoxă din România în general. Începe exact așa cum anunță

titlul, adică descrie similitudinile și diferențele dintre București și Paris. Acesta este

totuși numai la suprafața textului, fiindcă imediat după aceea articolul își propune să

informeze despre aproape toate aspectele vieții românești. Începe cu istoria țărilor

române și explică împărțirea lor în regiuni geografice și culturale. O mare parte a

articolului se ocupă de toponimia, arhitectura și alte aspecte specifice ale

Bucureștilor acelor timpuri, neocolind nici latura mondenă a vieții (modă, prăvălii,

saloane, strada Lipscani, Calea Victoriei etc.). Augustiny explică originile limbii

române, descrie dialectele, se ocupă de folclor și caracterul vieții rurale, pe lângă

elemente de religiozitate. Articolul a rămas foarte valoros până astăzi. Scrisul plin de

vervă trădează nu numai pana de ziarist a autorului, dar și o mare simpatie față de

români, atrăgând atenția cititorului și prin problemele de care se ocupă.

Articolul Malý Paríž a avut un mare succes. Datorită lui, Augustíny a fost

chiar poreclit „Maloparížan” („Micul parizian”). A fost un moment important și

pentru cunoașterea fenomenului românesc în Slovacia. Informația despre statutul

Micului Paris – capitala unei țări independente – de la începutul articolului era

extrem de relevantă pentru oameni politici sau de cultură din Slovacia, care nu avea

parte de propria identitate în Regatul unguresc. Faptul că cele două Principate au

reușit să formeze, în 1859, un stat independent pe baza unității naționale, a fost de

primă importanță pentru ei. Astăzi e clar că înainte de 1918 niciuna dintre țările

Austro-Ungariei, nici Cehia, nu putea spera la independența de stat. Și, iată,

547

Libuša VAJDOVÁ

România a reușit să aibă un stat independent național cu cinci decenii mai devreme

decât toate alte țări central-europene (Vajdova 2009: 183–191). Articolul lui

Augustíny despre București a fost în realitate un discurs identitar slovac.

Sibiu – orașul simbol al relațiilor slovaco-române

Tocmai conștiința unei soarte comune slovacilor și românilor din Transilvania

a pregătit și un alt moment unic în relațiile româno-slovace de la sfârșitul secolului

al XIX-lea. După Compromisul austro-ungar din 1867, toate liceele cu limba de

predare slovacă au fost desființate de către autoritățile ungare și înlocuite cu cele

ungurești. Mai târziu, când unii studenți slovaci au fost eliminați din liceele

ungurești, la inițiativa lui G. Augustín, instituțiile românești din Transilvania au luat

decizia de a oferi studenților slovaci posibilitatea de studiu la școlile germane din

Transilvania. Cu ajutorul lor, au sosit la Sibiu mai mulți studenți slovaci. Această

decizie i-a influențat definitiv. Dintre ei au apărut personalități de seamă în arta,

cultura și activitatea politică slovacă, care au rămas legate de români toată viața. În

primul rând, trebuie să-l amintim pe viitorul poet slovac simbolist Ivan Krasko,

atunci Ján Botto, viitorul politician cehoslovac Milan Hodža, traducătorul Blahoslav

Hečko, și alții, toți din familiile de cărturari slovaci. În total, în anii nouăzeci ai

secolului respectiv, au studiat în Transilvania, la Sibiu, cam 20 de studenți slovaci.

Nici alegerea Sibiului ca locul de studii nu a fost întâmplătoare. Aici și-a găsit

refugiu, încă din secolul al XVII-lea, Izák Caban2, teolog, filozof și dramatician

slovac, aici a activat la sfârșitul secolului al XIX-lea compozitorul slovac Ján

Levoslav Bella (1843–1936) și aici a lucrat G. Augustíny.

Ivan Krasko și Mihai Eminescu

În anul 1893, Ján Botto și ruda sa, Ivan Kováč, s-au înscris la Liceul german

din Sibiu, iar, cu un an mai târziu, și Milan Hodža (Barborică 1970 b: 5, 459). După

un an de studii la Liceul din Sibiu (1893) însă, Ján Botto, în vremea aceea încă

student, viitorul poet Ivan Krasko, s-a mutat la Brașov unde s-a înscris la Liceul

românesc ortodox (1894). Aici a învățat limba română și s-a familiarizat cu

literatura și mai ales poezia lui Eminescu care, pe atunci, făcea deja parte din

programa școlară. Aici, viitorul poet slovac a început să scrie poezii și să traducă din

poezia lui Eminescu (Barborică 1976: 253).

Ivan Krasko a debutat cu o culegere de poezie simbolistă în limba slovacă Nox

et solitudo în 1909, dar traducerile sale din Eminescu le publica mai ales în

„Slovenský denník”, revista culturală slovacă, de-a lungul perioadei interbelice.

Traducerile au apărut și în volum Tiene na obraze času („Umbra pe pânză vremii”)

în 1956. Datorită traducerilor lui Krasko, poezia lui Eminescu a devenit larg

cunoscută și apreciată în Slovacia, Eminescu reprezentând chiar un simbol al

poetului romantic universal, alături de poetul romantic unguresc de origine slovacă,

Endre Ady. Traducerile lui Krasko l-au prezentat pe Eminescu într-o poziție care

2 Izák Caban (Czaban, 1632–1707) a fost filosoful, teologul si dramaturgul slovac protestant de

educatie germanofonă (la Wittenberg), care a plecat din Slovacia în timpul contrareformației iezuite și a

activat la Sibiu ca director al Liceului protestant, unde a şi murit.

548


lipsea în romantismul slovac, cea a geniului romantic tragic. Această viziune a lui

Eminescu a fost îmbrățișată și de alți poeți slovaci care au tradus din poezia lui, cum

a fost Karol Strmeň (în volumul său Výber z poézie, „Poezii”, 1943), Emil Boleslav

Lukáč, Vladimír Roy și alții (Vajdová 2000: 33, 37).

Milan Hodža și politica drepturilor naționale și civile

O altă personalitate din istoria Slovaciei care a studiat la Sibiu a fost Milan

Hodža. După terminarea studiilor la Liceul german din Sibiu, a continuat la

Budapesta, Cluj și Viena. Viitor om politic, el a ridicat relațiile slovaco-române la

nivelul de colaborarea politică modernă. Mai întâi, în cercurile studențești din Sibiu

sau din Budapesta, mai târziu în Clubul naționalităților nemaghiare pe solul

Parlamentului din Budapesta, și în primul deceniu al secolului ’20 ca membru al

atelierului Belveder, unde a colaborat cu Aurel C. Popovici și a luat parte la discuții

cu prințul moștenitor Franz Ferdinand despre situația slovacilor în Ungaria. Ca un

politician de vază al Cehoslovaciei interbelice, și între anii 1935–1938 prim-ministru

al guvernului, Hodža a sprijinit colaborarea culturală și politică româno-cehoslovacă

și a dat politicii externe a Republicii cehoslovace orientarea internațională spre

Europa centrală și de sud-est (prin Mica Antantă). Încă înainte de primul război

mondial, el a întemeiat ziarele „Slovenský denník” și „Slovenský týždenník”, care,

nicidecum întâmplător, au devenit forumul principal pentru receptarea literaturii

române în Slovacia în perioada interbelică (fiind interzise după 1948).

Milan Hodža s-a manifestat de la început ca un politician de tip modern, care

a dorit să obțină drepturile politice și cetățenești pentru locuitorii tuturor națiunilor

din Ungaria. S-a înconjurat de prieteni și colegi dintre care mulți au fost români, ca

Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, mai târziu Octavian Goga ș.a. Milan Hodža

n-a fost naționalist și nici n-a aderat la panslavism, spre deosebire de majoritatea

învățaților slovaci și cehi ai vremii. Încă înainte de primul război mondial, a făcut

cunoștință cu ideile lui T. G. Masaryk despre statul cehoslovac. După căderea

Austro-Ungariei, Hodža a devenit un om de politică de orientare cehoslovacă. I-a

fost foarte apropiată ideea de cooperarea a statelor mici din Europa centrală și de sud

ca strategie de oprire a celor două puteri, Germania și Rusia. În acord cu politicienii

români a dezvoltat această idee și practic și a continuat să fie partenerul

politicienilor români pînă în anii ’30. În ajunul celui de al doilea război mondial, a

ajuns ca imigrant în Statele Unite ale Americii, unde a scris cartea sa cunoscută sub

titlul Federația în Europa centrală (în engleză 1944, în slovacă a apărut abia în

1997).

Situația după primul război mondial

După primul război mondial și înființarea Cehoslovaciei și a României,

relațiile dintre cele două țări au continuat. Bineînțeles, nu în sensul luptei pentru

drepturile naționale, ci în sensul dezvoltării tradițiilor istorice, cu scopul de a făuri

un stat modern. Milan Hodža a devenit un politician de vază, exact ca și Octavian

Goga. România a preluat locul fostei Transilvanii în relațiile internaționale, iar

cooperarea a continuat pe bază oficială la nivel de stat. A fost pregătită Mica

Antantă, în cadrul căreia au luat naștere cercuri sau asociații de prietenie

549

Libuša VAJDOVÁ

cehoslovaco-română care au dezvoltat diverse activități culturale: lectorate de limba

română, spectacole de teatru, concerte, conferințe (cele ale lui N. Iorga, I. Lupaș în

Cehoslovacia), schimburi între ziaristi etc. Prezența României, culturii, politicii și a

literaturii ei în Slovacia, ca și în Cehoslovacia, a primit o formă instituționalizată

(Vajdová 2015: 72–88).

Literatura română apărea mai ales în paginile presei de orientare deschisă față

de Europa. În Slovacia, se ocupa de ea în primul rând o tânără românistă de la Praga,

Jindra Hušková Flajšhansová, care și-a realizat studiile sub egida lui Jan Urban

Jarnik la Praga și, în 1919, și le-a continuat la București cu pedagogi ca I. A.

Candrea și Ov. Densusianu. Prin înființarea lectoratului de limba română la

Universitatea Comenius din Bratislava, ea a pus baza studiilor de limba și literatura

română în Slovacia (1922). În același timp, a cooperat cu oameni de cultură,

profesori, scriitori, dramaturgi și ziariști din România, care au venit în Cehoslovacia

pe baza schimburilor culturale, și a întreținut o corespondență bogată cu cei mai

importanți scriitori români interbelici.

Bibliografie

Agnew 1994: John Agnew, The territorial trap: the geographical assumptions of

international relations theory, în „Review of international political economy”, 1, p.

53–80.

Barborică 1970a: Corneliu Barborică, Aspecte din istoria raporturilor româno-ceho-slovace

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Romanoslavica”, XVII, p. 619–634.

Barborică 1970b: Corneliu Barborică, Z rumunských kontaktov Ivana Krasku (Din contactele

românești ale lui Ivan Krasko), în „Slovenská literatúra”, XVII, 5, p. 459–467.

Barborică 1976: Corneliu Barborică, Istoria literaturii slovace, București, Univers.

Boia 1970: Lucian Boia, La Roumanie vue par les Tchèques et les Slovaques (1848–1900),

în „Nouvelles études d’histoire”, București, E.A.R.S.R.

Bucko 1940: V. Bucko, Mikuláš Oláh a jeho doba (1493–1568) („Nicolaus Olahus și epoca

sa”), Bratislava, Vedecké ústavy mesta.

Jankovič 1984: V. Jankovič, Kultúrne národné pamiatky na Slovensku („Monumente

culturale naționale din Slovacia”), Bratislava, Osveta.

Vajanský 1913: Svetozár Hurban Vajanský, Väzenské rozpomienky („Amintiri din

închisori”), Pittsburgh.

Vajanský 1944: Svetozár Hurban Vajanský, Sobrané dielo S. H. Vajanského. Básne.(„Opere

complete. Poezii”), Turčiansky Svätý Martin, Matica slovenská.

Vajdová 2000: Libuša Vajdová, Rumunská literatúra vslovenskej kultúre (1890–1990)

(„Literatura română în cultura slovacă”), Bratislava, Ústav svetovej literatúry SAV,

Veda.

Vajdová 2009: Libuša Vajdová, „Micul Paris“ și cultura slovacă, în Ipostaze ale identitatii

romanesti, Praga, Universitatea Carolină, Asociatia Cehia-România, p. 183–191.

Vajdová 2015: Libuša Vajdová, Câteva momente din istoria relațiilor culturale între slovaci

și români, în Quo vadis, Romanistica?, Bratislava, Univerzita Komenského, p. 72–88.

Relations between Nationalities in Central Europe before 1918

The countries of Central and Southeastern Europe have a very similar history and

culture. The reasons of their similarity are the specific conditions of their region –

geographical, historical, political and cultural contexts in which they developed. These

550


general conditions concern all nationalities within Austro-Hungarian Empire, as Slovaks,

Czechs, Romanians, Serbs, Croats and so on, and, partially Poles. They were living in one or

several regions of the Empire, but they did not have their state, nor did dispose of the right to

decide about their institutions in culture and politics. It was specific for multinational and

multicultural East-Central Europe regions, before 1918, united in Austro-Hungarian Empire,

for the nations and nationalities included to not have (with few exceptions) the right to speak

their national language at public institutions, nor the right of the education and study in their

mother tongue. Their political rights were very modest, including the voting right, limited to

a small part of privileged people, as well as their cultural and social rights. In the given

situation some of the nationalities started to cooperate for ameliorate their situation. Some of

them were more active: Romanians, Slovaks, Serbs and Croats. Their populations lived in

the Kingdom of Hungary which, in 1876, was endowed independence from the Austro-

Hungarian Empire. The consequences of the change were very unfavorable for these peoples.

They lost their cultural associations, their places and properties, the right to have the

education in national languages, the periodicals and the publishing houses. In the 80s of the

19th

century, Slovak cultural and national activists, lawyers, doctors, teachers and politicians,

organized several meetings which resulted in conceiving and writing a large article with

requirements of the national needs in the politics and cultures, named Memorandum. The

Memorandum of Slovaks was published in 1861 and sent to the Imperial Court in Vienna

where it was not accepted. In the same purpose in 1892 intellectuals from Romanian living in

Transylvania prepared the Memorandum of Romanians which was not accepted either. From

the 80s the cooperation between intellectuals, educated people and politicians among these

peoples organized international meetings, congresses and exhibitions concerning their

customs, traditions and folklore. The most important of their activities was the Congress of

nationalities held in 1895 at Budapest.

551

Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918

Documents

Transcript of Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918