Aparatul digestiv aprovizioneaza organismul cu substante nutritive: apa,

vitamine, sarurui minerale. El se interpune intre mediul intern si cel extern. Este format

din tub digestiv si organe anexe.

Tubul digestiv este alcatuit din:

- cavitatea bucala;

- faringe;

- esofag;

- stomac;

- intestin subtire ( duoden, jejun, ileon);

- intestin gros (cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent,

colon sigmoid si rect)

Organele anexe sunt glandele cu secretie externa: glandele salivare, ficatul si

pancreasul

GLANDELE SALIVARE

Secretia salivara este produsa de trei perechi e glande exocrine si de un numar

mare de glande unicelulare de pe suprafata mucoasei.

Cele trei perechi de glande sunt:

- Glandele parotide – sunt situate in lojele parotidiene de langa conductul

auditiv extern. Au o greutate de 25-30 gr., fiecare si isi varsa produsul de secretie prin

canalul lui Stenon in vestibul, la nivelul molarului II superior.

- Glandele submaxilare – sunt situate in planseul bucal, in vecinatatea

unghiului intern al mandibulei. Au fiecare cate 7 gr. greutate si isi varsa produsul de

secretie prin canalul Warton lateral de fraul limbii;

- Glandele sublinguale – sunt situate deasupra planseului bucal in loja

sublinguala, au greutate fiecare de 3-5 gr., iar produsul de secretie se varsa in apropierea

fraului limbii prin 5-6 canale Rivinus (sau canal unic Bartholin).

Parenchimul glandular de cca 60 gr. secreta in 24 de ore 1000-1500 ml saliva,

adica 0,5-1ml pe gr. /pe ora, in conditii bazale, în timpul masticatiei 1-2 ml, iar in secretie

maxima – 5-8ml pe gr. şi pe ora.

Saliva este un lichid incolor, transparent, filant (din cauza mucinei) usor

opalescent ( celule descuamate, leucocite), hipoton – densitatea de 1003-1008, cu un pH

acid in repaos (5,4-6), ce se alcalinizeaza cand secretia creste (7,8).

Compozitia se modifica cu tipul alimentelor ingerate:

- devine abundenta si apoasa cand se consuma alimente uscate;

- abundenta in cazul substantelor acide;

- bogata in mucus cand se consuma carne.

Este formata din:

- 99,4% apa;

- 0,6% rezidu uscat: 0,2% substante anorganice

0,4% substante organice.

Substantele anorganice sunt saruri de Na, K, sub forma de cloruri, bicarbonati,

fosfati.

Substantele organice sunt reprezentate in primul rand de proteine, cele mai

importante fiind enzimele:

Amilaza (ptialina) este o αamilaza ce desface legaturile α 1-4 glicozidice din

amidonul sau glicogenul preparate.

E activata de Cl- , are pH-ul optim de 6,8 si temperatura optima de 370 C.Este

activa intre pH 4-11, de aceea isi continua actiunea in stomac pana cand pH-ul bolului

scade sub 4.

Degradarea amidonului preparat are loc pana la maltoza, maltotrioza si dextrine

(dextrinele rezulta deoarece ptialina nu scindeaza legaturile 1-6 glicozidice de la nivelul

ramificatiilor).

Lizozimul hidrolizeaza capsula glicozidica a bacteriilor ajutand patrunderea

sulfacianatului.

Kalicreina formeaza bradikinina, o substanta vasodilatatoare.

In saliva mai exista mucoproteine care participa la formarea mucusului ce adera

de alimente favorizand formarea bolului alimentar. De asemenea adera de mucoasa

bucala formand un filtru protector.

Mucusul favorizeaza alunecarea bolului si prin HCO3 neutralizeaza substantele

acide.

Mai exista antigene de grup sanguin care se intalnesc la persoanele secretoare

(80%) – sunt glicoproteine.

Exista si IgA, anticorp cu rol de aparare impotriva bacteriilor.

Substante cu rol bactericid :

- bactericidina – impotriva lactobacilului si a streptococului;

- lactoferina – ce s-a gasit la persoanele fara carii.

Substante azotate neproteice:

- uree;

- acid uric;

- creatinina;

- aminoacizi;

- glucoza 0-5 mg%;

- acid lactic;

- lipide: colesterol, acizi grasi, fosfolipide.

Rolurile salivei

1). Faciliteaza masticatia si deglutitia;

2). Lubrefiaza mucoasa favorizand vorbirea;

3). Solubilizeaza multe substante excitand papilele gustative;

4). Rol digestiv – descompune amidonul preparat;

5). Are proprietati bactericide;

6).Reprezinta calea de eliminare a unor substante toxice (Hg, Pb), a

microorganismelor, a ureei.

In lipsa salivei apar ulceratii ale mucoasei bucale deoarece saliva o spala

indepartand microorganismele si resturile alimentare si are efect bactericid.

Reglarea secretiei salivare se face exclusiv pe baza nervoasa, prin reflexe

neconditionate si conditionate.

Reglarea reflex neconditionata este innascuta, se face pe calea unui arc reflex

existent, se mentine cat timp acest arc exista si e declansat de un stimul cu importanta

biologica.

Receptorii sunt cei gustativi, tactili sau durerosi din cavitatea bucala.

Calea aferenta e reprezentata de fibrele senzitive ale nervilor: facial,

glosofaringian, vag si trigemen.

Centrii:

- salivari superiori din punte;

- salivari inferiori din bulb.

Calea eferenta e reprezentata prin nervii facial si glosofaringian.

Reflexul desfasurat pe aceasta cale este parasimpatic si declanseaza o secretie

abundenda dar saraca in amilaza.

Sistemul nervos parasimpatic stimuleaza dezvoltarea glandelor salivare,

metabolismul lor. Denervarea parasimpatica duce la atrofia glandelor salivare.

Sistemul nervos simpatic stimuleaza secretia amilazei, dar secretia este putin

abundenta deoarece contracta vasele.

Denervarea simpatica nu duce la modificari ale glandelor salivare.

Reglarea reflex conditionata are o importanta redusa la om. E declansată de

stimuli care nu au importanta biologica daca acestia se asociaza repetat cu administrarea

mancarii.

Acesti stimuli capata astfel semnificatie de semnal.

Reflexele conditionate se formeaza in timpul vietii, arcul lor reflex fiind

completat la nivelul scoartei cerebrale prin stabilirea unei conexiuni temporare intre

centrul stimulului indiferent (vaz, auz,etc.) si proectia corticala a centrilor salivari.

In acest fel, la aparitia excitantului indiferent se declanseaza salivatia inainte de

aparitia excitantului cu semnificatie biologica-alimentul.

Deci prin reflex conditionat organismul este pregatit pentru a incepe digestia

inainte de introducerea alimentului in cavitatea bucala, reprezinta un mijloc mai fin de

adaptare.

Reflexul conditionat se poate stinge daca excitantul care l-a produs nu e intarit

prin administrarea alimentului.

FICATUL

Ficatul este cel mai mare organ din corp. Organ plin, de consistenţă fermă, ficatul

cântăreşte la adult 1 200 - 1 500 g cu vasele golite. Este situat în loja subdiafragmatică şi

partea internă a hipocondrului stâng.

Este alcătuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa şase ori mai mare decât

cel stâng.

Ficatul are două feţe: una superioară, convexă, şi alta inferioară. Faţa superioară

este limitată prin două margini: una posterioară, mai groasă, şi alta anterioară, mai

ascuţită. Pe faţa inferioară se observă două şanţuri sagitale şi un şanţ transversal, de

aspectul literei "H". Aceste şanţuri delimitează lobul drept, lobul stâng, lobul pătrat,

ventral şi lobul Spiegel, dorsal. Healey a descris 9 segmente cu vascularizaţie şi

topografie biliară independente, segmente despărţite printr-un ţesut conjunctiv densificat.

Şanţul transversal se află hilul ficatului, prin care pătrund vasele şi nervii

ficatului şi ies canalele biliare şi limfatice organului.

Ficatul are două învelişuri: un înveliş seros, pendinte de seroasa peritoneală, care

înveleşte tot ficatul, cu excepţia unei benzi transversale la nivelul suprafeţei superioare,

unde ficatul este aderent direct la diafragm; al doilea înveliş este capsula Glisson, care

acoperă ficatul şi intră la nivelul hilului în interiorul organului de-a lungul vaselor şi

căilor biliare.

Vascularizaţia ficatului este asigurată de artera hepatică, care aduce sângele

arterial, şi de vena portă, care aduce sânge venos funcţional. Sângele pleacă de la ficat

prin venele suprahepatice, care colectează tot sângele din acest organ şi îl varsă în vena

cavă inferioară. Vasele limfatice se adună într-o reţea subseroasă care ajunge la

ganglionii sternali, mediastinali anteriori, pancreaticolienali, cu limfa colectată de pe faţa

inferioară şi din limfaticele septurilor intrahepatice.

Nervii ficatului provin din plexul hepatic, alcătuit din fibre simpatice care ies din

ganglionul ceîiac şi din fibre parasimpatice care se desprind din ambii nervi vagi.

Capsula ficatului este alcătuită din ţesut conjunctiv şi elastic. Din capsulă

pornesc - de la hil spre interiorul ficatului - septuri fibroase, care constituie suportul

conjunctiv al elementelor vasculare, biliare, limfatice şi nervoase. Elementele conjunctive

provenite din capsulă, împreună cu trama reticulară care reprezintă suportul celulelor

hepatice constituie ceea ce se numeşte structura mezodermică a ficatului. în afară de

aceasta mai există şi structura endotelială, alcătuită din celule hepatice (hepatocite).

Până de curând, structura histologică a ficatului dominată de concepţia lobulară a

lui Malpighi, potrivit căreia lobului hepatic ar fi unitatea morfofuncţională a ficatului.

Lobului i se atribuie o formă hexagonală, având în centru vena centrolobulară, la care

ajung venulele din reţeaua perilobulară; în ochiurile acestei reţele se găsesc cordoanele

hepatocelulare, alcătuite din două rânduri de celule cu dispoziţie radiară. La unirea mai

multor lobuli se formează spaţiile portobiliare sau spaţiile Kiernan, în care sunt aşezate

vasele sanguine şi limfatice, canalele biliare şi nervii.

Cercetările recente, bazate pe mijloacele cele mai moderne, arată însă că unitatea

morfofuncţională a ficatului este acinul hepatic, alcătuit dintr-o masă informă de

hepatocite, dispuse în jurul unei venule porte (venă axială). O grupare de 2 - 3 acini

tributari unei venule axiale alcătuieşte un acin complex, iar 3 acini complecşi şi câţiva

acini simpli realizează un conglomerat de acini.

Hepatocitele dispuse în apropiere de ramura terminală a venulei porte axiale

formează zona întâi de hepatocite (active metabolic); hepatocitele situate la periferia

acinului formează zona a treia (celule adaptate funcţiei de depozitare); între ele se

situează zona a doua, cu hepatocite care fac schimburi de glicogen între zone.

Conform schemei lui Eppinger se vorbea de cordoane hepatocelulare dispuse în

două rânduri, între ele fiind canaliculul biliar, care la periferie se îndreaptă spre sinus;

între hepatocite şi sinus se situează spaţiile Diesse; în acest fel hepatocitului i se atribuiau

doi poli: unul vascular şi altul biliar. Potrivit concepţiei acinoase, există însă lamele

unicelu-lare, care se întretaie între ele, la încrucişări fiind vasele. în acest fel, hepatocitul

este scăldat pe 2 - 3 feţe de sinusoide, iar pe celelalte feţe vine în contact cu 2 - 3

canalicule biliare. Hepatocitul emite vilozităţi mai mici şi mai rare către canaliculul biliar.

Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că după o

hepa-tectomie parţială regenerarea începe după 24 de ore, atinge maximul în 4 - 5 zile şi

se termină în 14 zile. Funcţiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului.

Nu vom aminti decât funcţiile lui principale.

Funcţiile metabolice se exercită în metabolismul glucidic, proteic şi mineral. în

metabolismul glucidic, ficatul intervine în fosforilarea şi polimerizarea glucidelor în

glicogen, asigurând rezerve de glucoza şi menţinerea homeostazei glicemice. La nevoie

fabrică glucoza din proteine şi grăsimi (gliconeogeneză). Metabolismul glucidic hepatic

este insulinodependent. în metabolismul proteic, ficatul are funcţie proteinoformatoare şi

de echilibru proteic, funcţie ureogenă. Sintetizează albumina, 70% din cc-globuline, 50%

din p-globuline, protrombina şi fibrinogenul, catabolizează nucleoproteinele. în

metabolismul lipidelor intervine în absorbţia grăsimilor şi în fosfarilarea lor, în sinteza şi

esteri-ficarea colesterolului, în sinteza lipoproteinelor, fosfolipidelor şi trigliceridelor. în

metabolismul mineral acţionează prin depozitarea fierului şi a cuprului şi intervine în

repartiţia apei şi a electroliţilor (ionii de Na , K şi CF) în organism.

Funcţia biliară comportă secreţia şi excreţia bilei, cu rol important în digestia şi

absorbţia grăsimilor, în absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K), în absorbţia

fierului şi a calciului alimentar. Bila se varsă în intestin în cantităţi de 600 - 1 000 ml/24

de ore. Ea conţine 97% apă şi următorii componenţi principali: săruri biliare, pigmenţi

biliari, colesterol, lecitine şi săruri anorganice.

Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care

substanţele toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene

sunt transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare. Neutralizarea

substanţelor toxice este realizată de ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor

substanţe, cu sulful de exemplu (acţiunea de sulfoconjugare).

Ficatul este un important depozit de vitamine A, B2, B12, D, K. El intervine în

convertirea carotenilor în vitamină A, în transformarea vitaminei Bţ în cocarboxilază, în

conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în procesul de

sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.

Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o foarte mare

măsură de ficat. Fermenţii sunt complexe macromoleculare legate de grupări active, iar

sinteza lor reprezintă o activitate laborioasă a hepatocitului şi necesită integritatea

anatomică şi funcţională a ficatului.

Mai amintim intervenţia ficatului în menţinerea echilibrului acido-bazic, rolul

ficatului ca depozit al apei şi posibilitatea lui de a echilibra perturbările circulatorii.

CAILE BILIARE

La nivelul hilului hepatic iese din ficat canalul hepatic, care adună bila din căile

biliare intrahepatice. Canalul hepatic se continuă cu canalul coledoc, iar la unirea dintre

ele se găseşte, ca o derivaţie, vezicula biliară, unită prin canalul cistic.

Vezicula este un organ cu rol de rezervor, retractil, în formă de pară, cu o lungime

de 7 - 10 cm şi o lăţime de 2 - 3 cm. Capacitatea ei este de 30 - 50 ml. Vezicula este

aşezată cu fundul îndreptat înainte şi depăşeşte uşor marginea anterioară a ficatului.

Canalul cistic are un calibru de 2 - 3 mm şi face un unghi ascuţit cu canalul

coledoc, în partea sa distală, canalul cistic este prevăzut cu valvule dispuse elicoidal, care

permit intrarea bilei în veziculă, dar îngreuiază ieşirea ei.

Între colul viziculei şi canalul cistic se află o formaţiune musculară cu rol de

sfincter, numită sfincterul Luikesn.

Canalul coledoc începe de la locul de unire a canalului cistic cu joncţiunea

hepatoco-ledociană şi se varsă în duoden. înainte de pătrunderea sa în duoden, coledocul

intră în porţiunea inferioară în relaţii intime cu pancreasul. în porţiunea inferioară,

coledocul prezintă o îngroşare a stratului muscular circular, realizând un sfincter propriu

coledocian.

Înainte de a se vărsa în duoden, canalul coledoc suferă o dilatare uşoară, numită

ampula Vater. Orificiul comun de vărsare în duoden al coledocului şi al canalului

pancreatic este înconjurat de o formaţiune musculară cu fibre circulare şi longitudinale,

numită sfincterul Oddi.

Elaborarea bilei de către ficat decurge fără întrerupere; trecerea bilei în duoden

este ritmată însă de fazele digestiei. în intervalul dintre mese, sfincterul Oddi este închis

şi bila se acumulează în vezicula biliară. în colecist, bila este de 10 ori mai concentrată,

prin resorbţie de apă şi săruri. în perioadele interdigestive, musculatura veziculei este

relaxată şi prezintă doar contracţii slabe, care nu au ca efect evacuarea ei. La pătrunderea

conţinutului gastric în duoden, sub influenţa unor reflexe nervoase şi pe cale umorală,

sfincterul Oddi se relaxează; contracţiile colecistului devin puternice şi conţinutul biliar

se elimină prin canalul cistic şi canalul coledoc în intestin.

Creşterea cantităţii de bilă secretată de ficat se numeşte colereză, iar substanţele

care produc colereză se numesc coleretice. Efect coleretic au: umplerea stomacului cu

alimente, sărurile biliare, gălbenuşul de ou, protidele, apele minerale sulfatate şi alcaline.

Substanţele care favorizează contracţia colecistului se numesc cologoge sau

colecisto-kinetice. Alimente colecistokinetice sunt grăsimile, gălbenuşul de ou şi carnea;

o serie de droguri au acţiune colecistokinetică (de exemplu, extractele de hipofiză

posterioară administrate parenteral).

PANCREASUL

Pancreasul este un organ glandular situat retroperitoneal, transversal, la nivelul

primelor două vertebre lombare. El are trei părţi: capul, corpul şi coada; capul este

înconjurat de potcoava duodenală, iar coada merge până la splină.

Pancreasul are două canale excretoare canalul Wirsung (principal) străbate

organul în tot lungul lui şi se deschide în duoden, la ampula lui Vater, unde se uneşte cu

coledocul şi canalul Santorini (accesoriu), care porneşte din canalul Wirsung la nivelul

corpului şi se deschide în duoden, deasupra ampulei Vater. Raporturile strânse ale

canalului Wirsung cu coledocul au o deosebită importanţă în patologie.

Din punct de vedere histologic, pancreasul este alcătuit din două părţi: pancreasul

exo-crin, constituit din acini în legătură cu canalele exterioare, şi pancreasul endocrin,

alcătuit din insulele Langerhans, dispersate în ţesutul glandular. în insule există două

feluri de celule: celula a, cu granulaţii negre, şi celule (}, cu granulaţii deschise, care

secretă insulina.

Pancreasul exocrin secretă fermenţi digestivi foarte activi, secreţia lor fiind

ritmată de ingerarea alimentelor şi influenţată de cantitatea şi componenţa acestora, în

funcţia exocrină a pancreasului intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de o parte,

secreţia pancreatică este influenţată pe cale sanguină de secretina duodenală, iar pe de

alta, scoarţa cerebrală intervine în secreţia pancreatică prin relaţiile nervoase viscero-

corticale şi cortico-viscerale.

Secreţia externă a pancreasului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu

reacţie alcalină, care conţine trei fermenţi: tripsina, amilaza (diastaza) şi lipaza.

Tripsina este un ferment proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza

intestinală; el continuă digestia substanţelor proteice (începută în stomac) până la

polipeptide şi acizi aminaţi şi scindează nucleinele în acizi nucleinici şi albumină.

Amilaza sau diastaza este o enzimă foarte activă, care transformă amidonul în

mal-toză şi care va fi transformată, la rândul ei, de maltază în glucoza.

Lipaza intervine în saponificarea grăsimilor, scindând grăsimile în glicerina şi

acizi graşi, care formează săpunuri cu alcalii din sucul intestinal. Acţiunea lipazei asupra

grăsimilor are loc în prezenţa bilei.

Funcţia normală secretorie a pancreasului exocrin este în strânsă dependenţă cu

funcţia normală gastrică, duodenală şi biliară.

Pancreasul endocrin, constituit din insulele Langerhans, elaborează secreţia

endocrină, reprezentată de următorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic şi gluconul.

Insulina are un rol preponderent în metabolismul glucidelor, însă influenţează şi

metabolismul proteinelor şi al lipidelor. Are o acţiune hipoglicemiantă.