Laboratorul Nr. 10

Glandele anexe ale tubului digestiv

La nivelul tubului digestiv sunt localizate numeroase glande, unele în pereţii săi,

altele constituind organe glandulare. Am văzut că glandele din pereţii tubului digestiv

sunt localizate cu precădere la nivelul tunicii interne (tunica mucoasă) a segmentului în

cauză, dar sunt şi situaţii în care , glandele pătrund până în tunica submucoasă, exemplu

glandele de la nivelul esofagului şi duodenului.Glandele mari dinafara pereţilor tubului

digestiv, numite glande anexe, comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin

conducte excretoare.În această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.

Glandele salivare

În general, glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţii

bucale. Glandele salivare secretă saliva care are rol în digestia bucală. Glandele salivare

sunt de două categorii, respectiv :

1. Glande salivare mici, fără canal excretor, se găsesc în grosimea mucoasei

sau submucoasei bucale la nivelul buzelor (glandele labiale), Obrajilor

(glandele molare), palatului (glandele palatine) şi a limbii (glandele

linguale).Ele sunt formate din unul sau mai mulţi acini care îsi varsă

produsul la suprafaţa mucoasei bucale printr-un canal excretor.

2. Glandele salivare mari, sunt situate în afara cavitaţii bucale; sunt perechi

şi îşi varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală.În raport cu aşezarea

lor, glandele salivare mari sunt denumite astfel: glandele parotide,

submandibulare şi sublinguale.

1

Glanda parotidă

Figura 1. 1.Glanda parotidă, 2.Glanda submandibulară, 3.Glanda sublinguală

(http://fr.academic.ru)

Glanda parotidă este cea mai voluminoasă glandă salivară. Ea se află în loja glandei

parotide, care are forma unei piramide prismatice alcătuită din şase pereţi.

Glanda parotidă este localizată sub conductul auditiv extern (de unde şi numele: para-lângă; otis-

ureche) şi înapoia ramurii mandibulei,care formează peretele anterior al lojei parotide.Cântăreşte

20-30g.

Glanda este străbătută de ramurile nervului facial, de artera carotidă externă şi de vena

jugulară externă.Produsul de secreţie se varsă prin canalul lui Stenon, în vestibulul bucal

superior, în dreptul molarului II.Canalul Stenon are aspectul unei vene goale, lungimea masăară

5 cm iar diametrul 4-5mm.

Glanda parotidă este o glandă tubuloacinoasă de tip seros. În constituţia sa intră acini

secretori şi un sistem de canale excretoare.Acini secretă un lichid clar care nu conţine mucus.

Arterele parotidei provin din artera carotidă externă şi dintr-o ramură a ei, artera

temporală superficială.Sângele venos este colectat de vena jugulară externă.Limfaticele ajung în

ganglioni cervicali.

Glanda are o dublă inervaţie, simpatică (simpaticul cervical) şi parasimpatică.Menţionez

faptul că secreţia glandei este controlată de sistemul nervos parasimpatic.Fibrele parasimpatice

preganglionare pornesc de la nivelul nucleului salivator inferior, situat în bulbula rahidian şi

pătrund în nervul glosofaringian şi nervul timpanic, prin intermediul cărora ajung la ganglionul

otic, unde sinapsează cu neuronii din acest ganglion.De aici pornesc fibre postganglionare pe

calea nervului auriculotemporal care inervează acinii glandulari, deteminându-le secreţia.

2

Glanda submandibulară

Glanda submandibulară este situată într-o porţiune a regiunii cervicale superioare

numită loja submandibulară, sub planşeul bucal, pe faţa internă a corpului mandibulei

(Figura 2.).

Figura 2.Glanda submandibulară (www.sfatulmedicului.ro)

Glanda submandibulară este intermediară, ca mărime, între glanda parotidă şi

glanda sublinguală.Cântăreşte 7 – 8 g. De pe faţa profundă a glandei pleacă canalul

Wharton, care are o lungime de 5 cm şi se deschide în caruncula sublinguală, la baza

rîului limbii. Glanda submandibulară este o glandă tubuloacinoasă mixtă, seromucoasă,

în care predomină acinii seroşi. Secreţia ei este seromucoasă, intermediară între cea a

parotidei şi sublingualei.

Arterele care vascularizează glanda provin din carotida externă, respectiv artera

facială care trece pe la polul superior al glandei. Sistemul venos este reprezentat de vena

facială. Limfaticele se strâng în ganglionii submandibulari, care drenează în final în

ganglionii cervicali. Glanda are o dublă inervaţie simpatică si parasimpatică. Fibrele

parasimpatice preganglionare pleacă din nucleul salivator superior situat în punte,

pătrund în nervii facial, coarda timpanului şi lingual, prin intermediul cărora ajung la

ganglionul submandibular.aici fac sinapsă cu neuronii care dau naştere fibrelor

postganglionare ce inervează glanda.

3

Glanda sublinguală

Glanda sublinguală este cea mai mică dintre glandele salivare mari şi se află

deasupra diafragmei bucale.

Glanda sublingualăFigura 3. Glanda sublinguală

(medecin.skyrock.coml)

Glanda sublinguală prezintă aproape aceeaşi structură ca şi glanda

submandibulară, fiind de tip mixt, mucoseroasă, de care se deosebeşte prin predominanţa

acinilor mucoşi şi prin sistemul de conducte excretoare.

În structura glandei distingem o porţiune principală (glanda sublinguală principală)

şi 10 – 20 de lobii accesori (glanda sublingulă secundară).

Astfel partea anterioară a glandei, care alcătuieşte glanda sublinguală principală, se

deschide în cavitatea bucală prin canalul Bartholin. Canalul Bartholin se deschide în

caruncula sublinguală, în apropierea deschiderii canalului Wharton. Partea posterioară a

glandei care alcătuieşte glanda sublinguală secundară, se deschide de-a lungul pliciilor

sublinguale, prin mai multe canale scurte, numite canalele Rivinius.

Canalele Rivinius se deschid fie în canalul Bartholin, fie direc în caruncula

sublinguală sau chiar la nivelul mucoasei sublinguale.

4

Din punct de vedere structural, este o glandă tubuloacinoasă seromucoasă, în care

predomină componenta mucoasă. Produce o salivă opalescentă, mucoasă.

Inervaţia si vascularizaţia sunt asemănătoare cu cele ale glandei submandibulare.

Sângele oxigenat provine din artera linguală, iar cel venor ajunge în vena linguală.

Limfaticele drenează, în ganglionii cervicali.

Ficatul

Ficatul, este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situată în etajul

abdominal supramezocolic, în partea dreaptă, sub diafragm, deasupra colonului transvers

şi a mezocolonului, la dreapta stomacului. Are o consistenţă fermă şi o culoare brun –

roşiatică. La cadavru cântăreşte 1500g iar la individul viu se adaugă încă 800 – 1000 g

cât cântăreşte depozitat în ficat.

Figura 4. Ficatul, endoscopie tipică Figura 5.Localizarea anatomică a ficatului (webmaster.vrai-group@epfl.ch) (www.sanatostun.ro)

5

Ficatul este menţinut în loja hepatică prin presiunea abdominală, vena cavă

inferioară, care aderă la ţesutul hepatic, pediculul hepatic şi un aparat ligamentar.

Ficatul are o faţă superioară, una inferioară, o margine inferioară şi o margine

posterioară, mai lată.

Faţa superioară sau diafragmatică, este divizată în doi lobii stâng şi drept prin

ligamentul falciform, întins de la faţa superioară a ficatului la diafragmă. Pe această faţa

se găsesc o parte din ligamentele aparatului ligamentar respectiv ligamentul falciform,

ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare.

Lobul hepatic stâng este mai mic decât cel drept . Prin intermediul diafragmei, faţa

superioară vine ăn raport cu inima, învelită în pericard şi cu bazele celor doi plămâni,

tapetate de pleură.

Faţa inferioară sau viscerală, este îndreptată în jos şi înapoi, pe suprafaţa ei se

observă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni.

Şanturile sunt în număr de trei, două sagitale (drept şi stâng) sau longitudinal, şi al

treilea transvers.

Şanţul transvers este o depresiune adâncă prin care intră şi ies din ficat

formaţiunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă, nervii hepatici şi

ies limfaticele şi canalul hepatocoledoc).

Şanţul sagital – longitudinal stâng, este împărţit de şanţul transvers în două

segmente, unul anterior care conţine ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei

ombilicale şi altul posterior care conţine cordonul fibros Arantius, provenit din

obliterarea ductului venos Arantius (care la făt face legătura între vena ombilicală şi vena

cavă inferioară).

Şanţul sagital – longitudinal drept este împărţit de şanţul transvers într-un segment

anterior, fosa cistică în care se găseşte vezica biliară şi altul posterior, şanţul venei cave

inferioare.

Ligamentele de pe faţa inferioară a ficatului sunt reprezentate de omentul mic sau

ligamentul hepato-esofago-gastro-duodenal.

Cele trei şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în patru lobii:

1. lobul drept, situat în afara şanţului sagital drept,

2. lobul stâng situat în afaraşanţului sagital stâng;

6

3. lobul pătrat, situat înaintea şanşului transvers;

4. lobul caudat (Spiegel), situat înapoia şanţului transvers, prezintă două

procese: unulspre stânga, numit proces papilar, şi altul spre dreapta,

procesulcaudat.

Impresiunile sau amprentele se găsesc pe faţa viscerală a ficatului. Ele sunt date de

organele cu care această faţă vine în contact.

Lobul stâng prezintă impresiunea gastrică şi impresiunea esofagiană, lobul drept

prezintă impresiunea colică, impresiunea duodenală, impresiunea suprarenală şi amprenta

rinichiului drept iar lobul pătrat prezintă impresiunea pilorică.

Marginea inferioară a ficatului este ascuţită şi are o direcţie oblică fiind ascendentă

de la dreapta spre stânga, şi prezintă două incizuri, una la stânga incizura ligamentului

rotund, cea de-a doua la dreapta, incizuracistică, ocupată de fundul vezicii biliare.

Marginea posterioară aparţine feţei superioare a ficatului..Pe ea se află aria nuda a

ficatului, care este lipsită de piritoneu şi aderă intim la diafragmă prin tracturi

conjunctive.Ea corespunde vertebrelor T11 – T12.

Structura ficatului

La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral.Peritoneul de pe faţa

inferioară şi superioară a ficatului se răsfrânge pe peretele posterior al abdomenului,

formându-se astfel ligamentul coronar.La cele două extremităţi (stângă şi dreaptă), cele

două foiţe ale ligamentului coronar se apropie una de cealaltă, formând ligamentele

triunghiulare stâng şi drept., care ajung la diaphragm.

Sub peritoneul visceral se află capsula fibroasă a ficatului (capsula Glisson).De pe

faţa nei profundă pleacă septuri conjunctivo vasculare care pătrund în parenchimul

hepatic.Între aceste lame se delimitează lobulii hepatici, care sunt unităţii anatomice şi

funcşionaleale ficatului.Lobulii sunt vizibili şi se prezintă ca nişte granulaţii de mărimea

bobului de mei.Priviţi tridimensional au formă de priramidă cu 5-6 laturi.

La întâlnirea a trei lobuli există spaţiul port, care conţine o arteră perilobulară,

ramură a arterei hepatice, o venă perilobulară ramură din vena portă, un canalicul biliar

perilobular şi vase limfatice, toate învelite într-o stromă conjunctivă, dependentă de

capsula fibroasă a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare

7

sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulară spre

care converg sinusoidele şi din canaliculele biliare intralobulare.

Celulele hepatice sunt dispuse în spaţiu sub forma unor plăci sau lame, formate

dintr-un singur rand de celule şi alcătuiesc ţesutul funcţional al ficatului.Între lame se

delimitează spaţii în care se găsesc capilare sinusoide Între celulele hepatice şi peretele

capilarului sinusoid există nişte spaţii foarte strâmte, numite spaţiile Disse, prin care

circulă lichidul interstiţial şi în care proemină microvilii hepatocitelor.

Fiecare hepatocit vine în contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) şi cu

canaliculul biliar intralobular (polul biliar), în felul acesta celula hepatică poate să-şi

verse secreţia fie în canaliculele biliare (secreţie exocrină), fie în sinusoide (secreţia

endocrină).

Canaliculele biliare intralobulare nu au pereţi proprii, pereţii lor fiind reprezentaţi

de însăşi celulele hepatice. Spre periferia lobulului capătă pereţi proprii şi iau numele de

colangiolă (canalicule Hering). Aceste converg către canaliculele biliare perilobulare din

spaţiul portal, care, la rândul lor, se deschid în canaliculele biliare interlobulare.

Vena perilobulară de la nivelul spaţiului portal pătrunde în lobulul hepatic şi

formează sinusoidul hepatic. Înainte de a forma sinusoidul, ramura perilobulară a venei

porte prezintă un sfincter muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele converg spre

vena centrolobulară, situată în centrul lobului.

Ramura perilobulară a arterei hepatice, după ce dă ramuri care vascularizează

elementele spaţiului portal, pătrunde şi ea în lobul şi se îndreaptă spre sinusoidul hepatic,

în care se termină. La locul de pătrundere în sinusoid există un sfincter muscular

arteriolar. Sinusoidele lobulului hepatic reprezintă, deci, locul de joncţiune al sângelui

arterial, adus de artera hepatică, cu sângele portal, adus de vena portă. Rolul sfincterelor

musculare mai sus menţionate este, acela de a regla fluxul sanguin la nivel hepatic, iar pe

de altă parte de a egaliza presiunea sângelui, mai mare în sângele arterial şi mai mică în

sângele portal, necesară amestecului de sânge arterial cu cel portal.

Venele centrolobulare părăsesc lobulul pe la baza lor şi devin vene sublobulare

(colectoare). Ele se unesc şi formează venele hepatice, care sunt tributare venei cave

inferioare.ele părăsesc ficatul la nivelul marginii posterioare.

8

Ficatul are o dublă vascularizaţie, una nutritivă, asigurată de artera hepatică, şi alta

funcţională, asigurată de vena portă.Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la

ficat sânge oxigenat din sistemul aortic. Artera hepatică, pătrunde în ficat prin hilul

hepatic si se ramifică, urmând subdiviziunile hepatice.

Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale : vena mezenterică

superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică. În sângele adus de această venă

la ficat se găsesc substanţele nutritive absorbite la nivelul mucoasei intestinal. Ajunsă la

nivelul hilului hepatic, vena portă, ca şi artera hepatică, se divide urmând subdiviziunile

hepatice.

Limfaticele ficatului ajung la ganglionii celiaci. Inervaţia ficatului este asigurată de

plexul hepatic format din fibre simpatice şi parasimpatice.Plexul hepatic se desprind din

plexul celiac.

Căile biliare

Căile biliare sunt conducte prin care bila secretată continuu de celulele hepatice,

este trasportată către duoden. Ele alcătuiesc prin urmare aparatul excretor al ficatului.

Deosebim două tipuri de cai biliare, şi anume intra- şi extrahepatice.

Căile biliare intrahepatice Sunt reprezentate de canalicule biliare intralobulare, fără

perete propriu; colangiole canale biliare, canalele biliare interlobulare situate în spaţiul

port; canalele hepatice drept şi stâng.

Figura 6. Căile biliare intrahepatice (reţeaua verde ) (http://www.scritube.com)

9

Căile biliare extrahepatice, cuprinde un canal principal (canalul hepatocolector) şi un

aparat diverticular, format din vezica biliară şi canalul cistic.

Figura 7.Căile biliare extrahepatice(www.scritube.com).

Canalul hepatic comun ia naştere din unirea, la nivelul hilului, a celor două

canale hepatice, stâng şi drept. Are o lungime de 4-5 cm si un diametru de 5 mm.

Canalul hepatic comun iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până

la confluenţa cu canalul cistic .Canalul hepatic comun este cuprins între micul epiploon

hepatoduodenal, împreună cu artera hepatică şi vena portă.

Canalul coledoc continuuă canalul hepatic comun, întinzându-se de la confluenţa

canalului hepatic comun cu ductul cistic şi până la locul de deschidere în duoden (papila

mare a duodenului II descendent ). Are o lungime de 5 -6 cm şi un calibru de aproximativ

6 mm.

Se deschide împreună cu canalul principal al pancreasului (Wirsung) în ampula

hepato-pancreatică (Vater), care proemină în duoden. La nivelul ampulei hepato-

pancreatice se află un sfincter muscular, sfincterul Oddi cu rol în reglarea evacuării

sucului biliopancreatic în duoden.

Mucoasa canalului coledoc conţine glande tubulare a căror secreţie diluează bila.

Canalul hepatocoledoc este învelit de seroasa peritoneală.

Canalul cistic leagă calea biliară principală cu vezica biliară.Are un calibru de 4

mm şi o lungime de 3 cm.Canalul cistic are rolul de a conduce bila în perioadele

10

interdigestive spre vezica biliară.Mucoasa canalului cistic prezintă numeroase

proeminenţe lamelare, numite valvulele lui Heister.

Vezica biliară (colecistul), este un organ cavitar în formă de pară, cu o lungime în

medie de 8 – 10 cm. Ea constituie principalul component al aparatului diverticular care

depozitează şi concentrează bila.Vezica biliară este situată pe faţa viscerală a ficatului,

ocupând segmentul anterior al şanţului sagital drept. Prezintă un fund, un un corp şi un

col.Fundul vezici depăşeşte marginea inferioară a ficatului. Corpul vezicii este acoperit

de peritoneu si vine în raport superior cu ficatul iar inferior cu colonul transvers. Colul

vezicii se continuă cu canalul cistic.

Arterele care asigură nutriţia căilor biliare extrahepatice sunt ramuri ale arterei

hepatice. Sângele venos ajunge în vena portă. Nervii provin din sistemul nervos

vegetativ, şi anume din plexul celiac.Fibrele nervoase formează în peretele veziculei

biliare plexuri nervoase intramurale.

Pancreasul

Pancreasul este o glandă voluminoasă anexă a tubului digestiv, este aşezat în

partea profundă a cavităţii abdominale înaintea coloanei lombare şi înapoia stomacului,

între duoden şi splină.

Figura 8.Localizarea anatomică a pancreasului (www.romedicale.ro)

11

Pancreasul este situat anterior de vertebrele T12, L1 şi L2 , prezentând la acest

nivel o concavitate care priveşte spre coloana vertebrală. Are greutatea de 80 – 120 g,

lungimea de 15 -20 cm şi o grosime de 2 cm. Capul pancreasului este porţiunea lăţită a

glandei, înconjurată de duoden. În partea inferioară prezintă procesul unicinat, pe

dinaintea căruia trec artera şi vena mezenterică superioară. Posterior de capul

pancreasului trece canalul coledoc, iar anterior trec colonul transvers şi mezocolonul, fapt

pentru care capul pancreasului prezintă un segment supra-mezocolic şi altul

inframezocolic. Raportul posterior al capului pancreasului cu canalul coledoc explică

apariţia icterului mecanic în tumori ale capului pancreasului.Circumferinţa capului este în

raport cu duodenul.Colul pancreasului are raport posterior cu originea venei porte, dar şi

cu vena cavă inferioară.

Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul vertebrelor

L1 – L2. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: faţa anterioară care vine în contact cu faţa

posterioară a stomacului, faţa posterioară cu aorta, rinichiul stâng , glanda suprarenală

stângă, artera şi vena splenică, iar faţa inferioară, cu colonul transvers şi cu ansele

intestinale.

Coada pancreasului se îndreaptă spre splină, de care este legat prin ligamentul

spleno – pancreatic.

Pancreasul este alcătuit din două tipuri de ţesuturi: un ţesut care asigură secreţia

internă a glandei numit pancreasul endocrin, şi un ţesut care asigură secreţia exocrină

numit pancreas exocrin.

Structura pancreasului. La periferie, pancreasul este acoperit de o capsulă

conjunctivă subţire, de la care pleacă, în interior, septuri conjunctivo – vasculare care

separă lobulii pancreatici între ei.

Lobulii pancreatici sunt constituiţi din una sau mai multe grupe de acini

glandulari alungiţi, uneori ramificaţi, ca ai glandelor salivare, de unde şi denumirea de

glandă salivară a abdomenului.

De la caini pleacă ducte colectoare care confluează unele cu altele formând în final

ductele principal (Wirsung) si accesor (Santorini).Ductul principal, străbate pancreasul de

la coadă la cap şi se deschide în duoden.Ductul accesor ia naştere din ductul principal, la

nivelul capului pancreasului, şi se deschide în duodenul II, la nivelul papilei mici.

12

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, şi a fost sudiat

alături de celelalte glande endocrine.

Arterele care asigură nutriţia pancreasului sunt : artera pancreatico – duodenală

superioară, ramură a arterei gastroduodenale şi artera pancreatico duodenală inferioară ,

ramură a arterei mezenterice superioare.Deasemenea pancreasul mai primeşte ramuri şi

din artera splenică.Venele se varsă în vena mezenterică superioară şi în vena

splenică.Limfaticele drenează limfa în ganglioni regionali (pancreatici, splenici, hepatici,

mezenterici). Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin din plexul celiac.Ei

pătrund în glandă o dată cu vaele de sânge.

Patologia glandele anexe ale tubului digestiv

Oreionul ( Parotidita epidermică, infecţia urliană)

Oreionul este o boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de virusul urlian

(Myxovirus parotidis), caracterizată clinic prin inflamaţia nesupurativă a glandelor

salivare parotide şi uneori şi a altor regiuni tisulare ex. testiculul, pancreas, sistemul

nervos central.

Infecţia este tasmisă în colectivitate şi nu numai de la un individ bolnav la unul

sănătos.

Incubaţia infecţie urliene durează în medie 14 – 21 zile cu limite extreme de 9 –

25 zile. Boala este frecvent întâlnită la şcolarii mari şi la adulţii tineri.

Manifestările clinice, boala debutează de obicei lent cu febră mică sau moderată,

oboseală, dureri de cap şi scăderea poftei de mâncare, rareori dureri articulare şi

musculare.

Tratament. Izolarea individului bolnav, repaus la pat timp de 14 – 17 zile, dietă

bogată în alimente cu valoare nutritivă ridicată. În cazul colectivităţilor, boala se declară

numeric şi se impune dezinfecţia incintei.

13

Hepatitele virale

Hepatitele virale sunt cele mai frecvente afecţiuni hepatice, au o mare arie de

răspândire geografică şi un impact progresiv asupra ţesutului hepatic.

Hepatita A

Hepatita A, este o infecţie a ţesutului hepatic cu un virus ARN, care are o

perioadă de incubare cuprinsă între 15 – 45 zile.

Boala are următoarele simptome nespecifice : oboseală, stare de slăbiciune,

anorexie, greaţă, vărsături, durere abdominală şi mai rar febră urmată de dureri de cap,

erupţii cutanate şi diaree.

În cazul copiilor de sub 6 ani, 70% din infecţii sunt asimptomatice, în acest caz

icterul nu se asociază cu boala, în cazul copiilor de peste 6 ani infecţia este de obicei

asociată cu simptome, icterul instalânduse la peste 70% dintre pacienţi.

În cele mai multe cazuri simptomele durează între 2- 6 luni, dar nici o dată nu

depăşesc 6 luni.

Hepatita A nu determină o infecţie cronică a ficatului.

Cele mai frecvente căi de trasmitere a hepatitei A sunt :

1. ingerarea alimentelor şi a apei ce a intrat în contact cu materii fecale

infectate cu virusul hepatitei A;

2. nespălarea mâinilor după utilizarea grupului sanitar;

3. utilizarea tacâmurilor, folosite în prealabil de o persoană purtătoare a

virusului hepatic A;

4. sexul neprotejat;

şi, de asemenea există situaţii care favorizează transmiterea virusului hepatic A.

- dezastrele naturale, cutremure, inundaţii etc.

Tratamentul hepatitei A, se recomandă repaus la pat, evitarea consumului

de alcool în schimb se recomandă consumul de lichide vitaminizante.

Cea mai bună metodă de prevenire a infecţiei cu virus hepatic A, este

vaccinarea, spălarea mâinilor, evitarea onsumului de fructe şi legume nespălate,

sexul protejat (de orice tip).

14

Hepatita virală B (HVB)

Este o infecţie a ficatului cauzată de un virus de tip ADN, care are o perioadă de

incubare cuprinsă între 60 – 180 zile.

Infecţia cronică cu virusul hepatic B cunoaşte 4 faze :

1. Faza de toleranţă imună;

2. Faza de clearance imun;

3. Faza de replicare virală joasă;

4. Faza de reactivare;

Simptomele infecţiei variază de la o formă de infecţie la alta, sunt persoane

infectate cu virusul hepatic B, care prezintă simptome asemănătoare cu cele generate de

gripă, în alte cazuri, pe lângă simptomele gripale, mai pot apărea icterul şi durerile

abdominale puternice.

Infecţia cu VHB, apare atunci când sângele infectat intră în organismul unei

persoane neinfectate. Este de asemenea transmis prin sex neprotejat şi foarte frecvent, de

la o mamă infectată la copil în timpul naşterii.

Evoluţia naturală a VHB-ului, este către ciroză şi cancer hepatic.

Prin urmare principalul scop al trataentului este de a stopa această evoluţie. Pe

termen scurt tratamentul se orientează către obţinerea următoarelor beneficii:

- inhibarea replicări virale;

- normalizarea valorilor transaminazelor;

- încetinirea/ regresia fibrozei hepatice;

Acest tip de infecţie virală necesită o foarte bună monitorizare a pacientului, în

special în perioada de tratament cu medicamente cu efect antiviral si imunomodulator.

Hepatita virală C (HVC)

Hepatita de tip C, este o infecţie cauzată de un virus de tip ARN, care are o perioadă de incubare de

17 – 180 zile.

Majoritatea persoanelor infectate cu VHC, nu manifestă nici un fel de simptome (semne clinice).

Însă , infecţia poate fi asociată cu următoarele simptome nespecifice : oboseală, anorexie, durere

abdominală, icter, iritaţii cutanate, manifestări pseudo – gripale.

Simptomatologia specifică presupune ;

15

- hepatomegalie

-spelnomegalie

-ginecomastie

- steluţe vasculare.

Hepatita C este transmisă în principal prin sânge în timpul transfuziilor, utilizarea repetată a

seringilor şi prin contact sexula neprotejat.

Tratamentul hepatitelor C, cuprinde trei aspecte :

1. regimul – evitarea consumului de alcool şi a curelor cu vitamina E;

2. vaccinarea;

3. medicaţia antivirală;

Persoanele care suferă de hepatita C cronică prezintă un risc ridicat de evoluţie către ciroză şi cancer

hepatic.

Pancreatita

Pancreatita este o manifestare inflamatorie a pancreasului, care poate varia în persistenţă şi

severitate.

În funcţie de gradul de severitate pancreatita poate fi ; acută şi cronică.

Simptome şi posibile cauze ale pancreatitei.:

Simptome:

Durere severă în zona abdominală de sus (în cazul pancreatitei acute, durerea începe

brusc; la cea cronică durerea este în general constantă).

Greaţă şi vomitat;

Abdomen umflat şi sensibil;

Dezhidratare;

Tensiune mică care poate cauza leşin/ameţeală;

In cazul pancreatitei cronice, fecalele se pot îngălbeni având un miros rău;

Pancreatita de cele mai multe ori este cauzată de pietrele la fiere introduse în canalul

pancreatic, sau de abuzul de alcool. Potrivit statisticilor, nouă din zece cazuri de

pancreatită cronică se întampla din cauza alcoolului. De asemenea, pancreatita poate fi

cauzată de anumite medicamente (acetaminofen, sulfonamid, diuretice tiazidice si

furosemide); de o rană severă la abdomen cum ar fi lovitura sau operaţia; de infecţie

virală cum ar fi hepatita sau oreion; de anormalităţi genetice în canalul pancreatic.

16