Organizaţiile internaţionale reprezintă un ansamblu structurat de participanţi, constituit pe baza unui acord, având o funcţionare continuă în vederea atingerii unor obiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor. Din definiţia dată se pot deduce elementele principale ale unei organizaţii: In primul rând, organizaţia este un cadru organizat ce reuneşte mai mulţi participanţi, care pot fi state (în cazul organizaţiilor guvernamentale), asociaţii private sau particulare (în cazul organizaţiilor neguvernamentale de tipul Amnesty International, de exemplu)

In al doilea rând, organizaţia rezultă dintr-un act de voinţă al participanţilor, manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite denumiri - Statut, Pact, Cartă, Convenţie etc .

Organizaţia reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor şi acţiunilor în vederea atingerii unor obiective.

Organizaţia are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un sediu permanent, o structură organizatorică şi o autonomie funcţională proprie.

Structura organizaţiilor internaţionale

Schema clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:a) – Un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre, prin delegaţi ai parlamentelor naţionale.

b) – Un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanţi ai guvernelor naţionale.

c) – Un secretariat având sarcini executorii şi administrative.

Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la elaborarea căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său juridic este supus regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale (1986). Orice tratat şi, implicit, orice act constitutiv al unei organizaţii conţine o structură tripartită:Preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menţionate statele părţi la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază ale organizaţiei, scopul pentru care a fost înfiinţată.Dispozitivul – reprezintă conţinutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce conţin obiectivele concrete ale organizaţiei şi mijloacele prin care acestea se vor realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică, atribuţiile organelor principale, modul lor de funcţionare, procesul decizional, modalităţi de soluţionare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancţiuni în cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea tratatului.Clauze finale, în care se prevăd data sau modalităţile de intrare în vigoare a tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunţare a tratatului şi de ieşire din organizaţie, aplicarea geografică a tratatului, data, locul semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat etc..Semnăturile…

Ocse

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anul 1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog şi negocieri multilaterale intre Est şi Vest. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive. Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spaţiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare.

Structurile şi instituţiile OSCE

1. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic2. Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe, este organul central de decizie şi orientare politică al OSCE3. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE. 4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă, săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de cate ori se consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgentă. 5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE, se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantica. Obiectivele principale ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor şi masuri de dezarmare, creştere a încrederii şi securităţii; b) consultări regulate şi cooperare intensă în probleme de securitate; c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. 6. Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a OSCE.7. Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani. Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE.

8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante - are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor.

9. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creata (în 1997), în care a fost numit dl. Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1 ianuarie 1998, mandatul sau fiind prelungit în cadrul Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000 şi din nou în cursul anului 2001.

10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept.

12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare).

 1.4. Adunarea Parlamentară a OSCE Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE), creată ca una din instituţiile originale ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte şi să-şi lărgească rolul şi competentele. Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare - cu sediul la Copenhaga - colaborează strâns cu Secretarul general şi alte instituţii ale OSCE. Preşedintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE şi prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi ministeriale ale OSCE.

ASOCIAŢIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB (AELS)Neacceptând cooperarea avansată dintre state în cadrul Comunităţii Economice Europene, în 1960,şapte state europene (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia) audecis instituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), la care au aderat ulterior: Islanda în1970, Finlanda în 1986 şi Liechtenstein în 1991.AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele industriale şi la produseleagricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără săse stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune.Începând din 1966, au fost eliminate tarifele şi taxele de import între ţările AELS pentru produseleindustriale şi pentru produsele agricole transformate. În 1990, acest regim a fost extins şi la comerţulcu produse maritime şi peşte.Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Comunităţile Europene în 1973, Portugalia şiSpania în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995, astfel încât AELS are în prezent patru membri:Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.