Operatiunile Insitutilor de Credit

5/10/2018 Operatiunile Insitutilor de Credit - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/operatiunile-insitutilor-de-credit 1/70

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

PETROŞANI

2006



2

Cap.I. Sistemul bancar în economia de piaţă

1.1. Originea şi temeiurile existenţei băncilor ……………………….……………3

1.2. Rolul activităţii bancare în economie …………………………………………5

1.3. Conceptul de sistem bancar şi structura acestuia ………………………….7

1.4. Reforma sistemului bancar românesc ……………………………………….8

1.5. Întrebări recapitulative ………………………………………………………..11

Cap.II. Caracterizarea de ansamblu a activităţii unei bănci comerciale

2.1. Structura organizatorico-funcţională a băncilor comerciale ……………...142.2. Bilanţul şi operaţiuni derulate de băncile comerciale ……………………..18


Cap.III. Operaţiuni de decontare intra- şi interbancare

3.1. Conţinutul economic al operaţiunilor de decontări ………………………..24

3.2. Mecanismul operaţiunilor de decontări reciproce între sedii

bancare (DRS) ………………………………………………………………...26

3.3. Mecanismul operaţiunilor de decontări interbancare ……………………..29


Cap.IV. Operaţiuni de încasări şi plăţi prin conturi deschise clienţilor

4.1. Consideraţii generale privind operaţiunile de încasări şi plăţi prin conturi

deschise clienţilor ……………………………………………………………..39

4.2. Operaţiuni de decontare pe baza mijloacelor neasiguratorii de plată

(acceptarea) …………………………………………………………………...414.3. Operaţiuni de decontare pe baza mijloacelor asiguratorii de plată ……...50


APLICAŢII PRACTICE…………………………………………………………………….61

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………70



3

1.1. Originea şi temeiurile existenţei băncilor

Referitor la originea băncilor, în literatura economică de specialitate se

întâlnesc diferite păreri şi opinii. Unii cercetători susţin că primii bancheri au fost cei

care efectuau schimbul de bani. Aceştia se numeau zarafi şi au fost primii preţuitori

ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare.

Alţi cercetători, asociază noţiunea de bancă momentului în care un grup de

persoane a avut ideea de a primi disponibilităţi băneşti sub formă de depozite, de la

cei care doreau să facă economii, şi a oferi împrumuturi celor care aveau nevoie de

fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat

(Babilon) şi Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau deopotrivă, loc de

rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Babilonienii cunoşteau practica

de a încredinţa templelor depozite de valori, iar romanii efectuau în Forum operaţiuni

de acelaşi tip.Egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii, ca popoare cu un anumit grad de

civilizaţie, derulau operaţiuni de comer ţ şi se ocupau şi cu schimbul de monede şi de

metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani mijloceau schimbul de monede,

primeau depuneri de valori spre păstrare şi acordau împrumuturi.

Deţinătorii de monedă bătută aveau în aceasta un important sprijin în

realizarea schimburilor de bunuri şi produse, dar utilizarea banilor le crea şi multe

neajunsuri. Astfel, deplasarea banilor la locurile de utilizare implica costuri detransport şi genera riscuri de pierdere sau furt. De asemenea, pentru proprietarii de

monedă, simpla deţinere a acesteia nu le aducea nici un venit sau profit.

Pornind de la aceste neajunsuri, deţinătorii de capitaluri sub formă de monede

au început să încredinţeze aceste disponibilităţi unor intermediari (zarafi, trapeziţi,

argintari, etc.) în scopul unei păstr ări sigure şi al unei remuner ări sub formă de

dobândă, pe care o plătea intermediarul ca urmare a folosirii depozitului ca resursă

de împrumuturi ulterioare.

Astfel se eliminau neajunsurile deţinătorilor de capital monetar şi se creează

temeiul unei continue şi ample valorificări a capitalului monetar apar ţinând agenţilor



4

economici. Noii intermediari, satisfac nevoi şi cerinţe de mare utilitate pentru întreaga

viaţă economică şi socială, fiind în anumite limite un factor hotărâtor de progres.

După cum am mai ar ătat, unii autori consider ă zarafii, trapeziţii, argintarii, ca

fiind precursorii bancherilor, cei care au pus bazele apariţiei băncilor. Alţi autori

afirmă că operaţiunile de schimbare de monedă de către zarafi, ca şi cele deacordare de credite de către cămătari şi efectuarea de operaţiuni de păstrare de

valori nu sunt chiar o ilustrare a prezenţei activităţii bancare. Potrivit opiniei acestora,

apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comer ţului şi acumularea

capitalului monetar pe această bază, ca urmare a dezvoltării producţiei

manufacturiere şi expansiunii generale a economiei.

Aceeaşi autori susţin că banca nu este emanaţia Antichităţii şi a Evului Mediu,

ci creaţia băncii este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de cel almonedei de metal, cu valoare intrinsecă, crearea monedei fiduciare. Cu toate că în

Evul Mediu au apărut o suită întreagă de bănci care au înlesnit operaţiunile de

transfer legate de intensele schimburi comerciale din bazinul mediteranean, mulţi

autori consider ă că despre activitate bancar ă se poate vorbi numai odată cu apariţia

băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.

Ca urmare a nevoilor de plată şi transferuri de fonduri, generate de

amplificarea schimburilor comerciale în secolele XII-XVI, au apărut multe organizaţii

bancare ca:

- Banca Veneţiei (1171),

- Banca din Barcelona (1341),

- Banca din Geneva (1407),

- Banca din Milano (1593).

Bănci autentice, moderne, care au reprezentat modele ale structurilor bancare

create ulterior, sunt considerate însă Banca din Amsterdam (1609), Banca din

Hamburg (1619), Banca din Stockholm (1650) şi, cu deosebire, Banca Angliei

(1694). În SUA prima bancă a fost creată în 1791 (The First Bank of the United

States) care a îmbinat rolul unei bănci centrale cu operaţiuni specifice băncilor

comerciale.

Până în secolul al XIX-lea, activitatea bancar ă s-a structurat pe trei domenii

specifice:

- bănci de emisiune care deţineau monopolul emisiunii monedei naţionale;

- bănci comerciale care activau ca instituţii de intermediere financiar ă;



5

- instituţii financiare specializate, cum ar fi casele de economii şi cooperativele

de credit.

În prezent, activitatea de intermediere financiar ă se derulează printr-o

diversitate de instituţii cum sunt: instituţiile de credit, societăţile de asigur ări, fondurile

de investiţii, societăţile de investiţii financiare, societăţile de leasing. Instituţia decredit reprezintă entitatea care desf ăşoar ă cu titlu profesional activitate de atragere

de depozite sau alte fonduri rambursabile şi de acordare de credite în cont propriu şi

entitatea emitentă de monedă electronică. Instituţiile de credit se pot constitui şi pot

funcţiona ca bănci, organizaţii cooperatiste de credit, instituţii emitente de monedă

electronică şi case de economii pentru domeniul locativ.

Prin întreaga lor activitate, prin serviciile pe care le prestează, băncile au un

rol hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic nu există domeniu al vieţiieconomice şi sociale care să nu aibă tangenţă cu activitatea bancar ă. Băncile sunt

indispensabile unei bune şi eficiente funcţionari a mecanismului economico-social,

practic, f ăr ă bănci, economia nu ar mai funcţiona la ora actuală, acestea fiind

principalul intermediar financiar în orice economie.

1.2. Rolul activităţii bancare în economie

Pe măsura dezvoltării economice şi a amplificării volumului şi structurii

schimburilor, locul zarafilor şi cămătarilor a fost luat de bănci, care preluau banii de la

deţinătorii de capitaluri pentru a-i păstra în siguranţă şi a-i remunera pe aceştia sub

formă de dobândă.

Activitatea bancar ă se încadrează în sectorul ter ţiar al economiei naţionale,

(denumit şi sectorul prestator de servicii) prin care se asigur ă intermedierea

financiar ă dintre persoanele fizice şi juridice care dispun de un surplus financiar, pe

de o parte, şi cele care au nevoie de fonduri băneşti, pe de altă parte.Astfel, activitatea principal ă a unei bănci constă în comer ţul cu bani. Banca

este intermediarul care:

- pe de o parte, “cumpăr ă” bani, suportând un cost sub forma dobânzii plătite;

- pe de altă parte, “vinde”, plasează banii sub forma creditelor acordate

obţinând venituri sub forma dobânzilor încasate;

- pe lângă aceste act., care constituie act. de bază, băncile prestează şi o gamă

largă de alte servicii (deschideri de conturi, efectuarea de plăti şi încasări,



6

transferuri de fonduri, schimburi valutare, servicii financiare, etc.) pentru care

încasează speze şi comisioane.

În accepţ iune modernă, băncile au apărut şi s-au consolidat, strâns legat de

dezvoltarea producţiei şi a comer ţului, respectiv ca urmare a acumulărilor de

capitaluri băneşti. Prin întreaga lor activitate, prin serviciile pe care le prestează,băncile au un rol hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic nu există

domeniu al vieţii economice şi sociale care să nu aibă tangenţă cu activitatea

bancar ă. Băncile sunt indispensabile unei bune şi eficiente funcţionări a

mecanismului economico-social. Băncile constituiau depozite pe baza cărora

acordau apoi credite celor care aveau nevoie de fonduri. Astfel, depozitele bancare

ce se constituiau pe seama depunerilor agenţilor nonbancari au stat la baza

procesului de redistribuire a capitalurilor băneşti ca surse de creditare, sub formacreditelor acordate de către bănci. În epoca actuală locul şi rolul băncilor în economie

sunt strâns legate de calitatea acestora de intermediari financiari principali în relaţia

economie-investiţii.

Mobilizarea de către bănci a economiilor pers. fizice şi juridice şi redistribuirea

lor ulterioar ă sub formă de credite celor dornici să întreprindă sau să investească,

constituie o premisă esenţială a dezvoltării economice.

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure

mobilizarea disponibil. monetare ale economiei şi orientarea lor spre desf ăşurarea

unor activităţi economice eficiente astfel încât sistemul bancar joacă un rol important

în economia oricărei ţări.

Eficienţa sistemului bancar şi a pieţelor financiare reprezintă un factor

determinant al creşterii durabile. Astfel, băncile reprezintă o componentă esenţială a

oricărei economii moderne, nu numai din punct de vedere al cifrei de afaceri, ci mai

ales prin aplicarea funcţiei de principal finanţator al economiei naţionale.

Sistemul bancar, considerat ca oglindă a creşterii economice, poate să

contribuie la dezvoltarea economică a ţării în cel puţin două moduri:

- direct , prin creşterea elementelor bilanţiere ale băncilor din sistem;

- indirect , prin finanţarea acordată.

În condiţiile economiei globale, este evidentă creşterea rolului activităţii

bancare în economie, având în vedere faptul că, în contextul acceler ării dezvoltării

sistemelor informatice şi de comunicaţie, asistăm la formarea unei reţele financiare

mondiale alcătuită din sistemele bancare regionale şi naţionale.



7

1.3. Conceptul de sistem bancar şi structura acestuia

Sistemul bancar poate fi definit ca ansamblul instituţiilor autorizate să

efectueze op. bc. pe teritoriul unei ţări, precum şi a relaţiilor de colaborare dintre ele,

inclusiv relaţiile acestora cu ceilalţi agenţi economici din economia naţională care

reprezintă clientela bancar ă.

Structural sistemul bancar este organizat, în economia de piaţă, pe două

niveluri:

Banca central ă – este instituţia aflată în fruntea sistemului bancar care nu

lucrează direct cu publicul, ci doar cu băncile din sistem, implicându-se în

organizarea şi conducerea întregii activităţi bancare.

Într-o economie de piaţă, banca centrală îndeplineşte o serie de func ţ ii

specifice:

1. deţine monopolul emisiunii monetare;

2. stabileşte şi implementează politica monetar ă şi de credit;

3. reglementează şi supraveghează prudenţial întregul sector bancar;

4. refinanţează băncile şi asigur ă lichidităţi sistemului bancar;

5. acţionează ca agent al statului şi asigur ă fonduri necesare pentru stat;

6. stabileşte legături cu organizaţiile financiar-bancare internaţionale.

Ansamblul băncilor - instituţii de credit care se manifestă pe piaţă ca agenţi

economici autonomi, având ca obiect de activitate furnizarea de servicii bancare

în condiţii de profitabilitate.

Băncile:

- au calitatea de principali intermediari în relaţia dintre cei care economisesc şi cei

care investesc, mobilizând mijloacele băneşti disponibile, finanţând pers. fiz./jur.;

- au calitatea de intermediari monetari, având posibilitatea de a transforma active

nemonetare în monedă;- reprezentă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Deşi structurile naţionale ale sistemelor bancare sunt diferite, totuşi în

majoritatea ţărilor se face o delimitare între băncile specializate şi băncile comerciale:

- bănci specializate sunt cele care dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un

anumit tip sau în anumite sectoare de activitate în care s-au specializat (bănci

ipotecare, de comer ţ exterior, de investiţii, agricole, de leasing, etc.);

- bănci comerciale sunt cele care efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare,operaţiunea de bază fiind constituirea de depozite şi acordarea de credite.



8

Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de

specializare, este posibilă stabilirea unei distincţii între două tipuri de sisteme

bancare:

sisteme bancare care func ţ ioneaz ă după modelul european - predomină în

Europa continentă şi funcţionează după modelul băncii universale, fiind sistemebancar puţin specializate; acest model al băncii universale s-a impus în a 2-a

jumătate a sec. XIX, perioadă în care bancherii au angajat băncile în activităţi

diverse, în special în operaţiuni internaţionale;

sisteme bancare care func ţ ioneaz ă după modelul american, aplicat şi în Japonia,

sunt bazate pe principiul unei specializ ări stricte a băncilor; în S.U.A. principiul

băncii universale s-a aplicat până la reforma bancar ă din anii ’30 când s-a produs

o separare funcţională şi geografică a activităţii bancare; această specializare aantrenat o importantă fragmentare a sistemului bancar american caracterizat

printr-un număr foarte mare de instituţii de credit.

În ultima perioadă, se remarcă o tendinţă de universalizare a băncilor

comerciale, în sensul desf ăşur ării tuturor operaţiunilor bancare permise de lege, f ăr ă

limitarea act. la anumite sectoare. În Rom. Sistemul bancar este bazat pe principiul

universalităţii băncilor, astfel încât în ţara noastr ă societăţile bancare sunt, prin lege,

bănci universale.

Într-o economie de piaţă, băncile comerciale îndeplinesc, în general,

următoarele func ţ ii :

- func ţ ia de depozit (atragerea fondurilor), adică mobilizarea activelor monetare

disponibile în economie;

- func ţ ia de investi ţ ii (plasarea fondurilor) presupune utilizarea resurselor proprii şi

atrase prin acordarea de credite către clienţi;

- func ţ ia comercial ă permite decontări între titularii de cont, ca urmare a diverselor

activităţi desf ăşurate de agenţii economici.

1.4. Reforma sistemului bancar românesc

În ultimii ani, sistemele bancare mondiale au suferit o serie de schimbări

majore, constând în universalizarea şi dereglementarea activităţii bancare care au

permis băncilor să realizeze o varietate de operaţiuni, devenind din ce în ce mai

mari, concomitent punându-se însă şi problema competitivităţii lor şi a nivelului



9

eficienţei atinse. Pe măsura consolidării sistemului bancar, performanţele bancare s-

au îmbunătăţit simţitor.

În acest context, sistemul bancar din România a cunoscut în ultima perioadă o

dezvoltare continuă, având în vedere situaţia de la care s-a pornit în anul 1990,

caracterizată prin existenţa unui sistem bancar excesiv de centralizat, majoritateafuncţiilor bancare fiind concentrate de B.N.R.

După evenimentele din dec. 1989, activitatea bancar ă din România a fost

complet reorganizată, eliminând numeroasele neajunsuri care caracterizau sistemul

bancar românesc existent în perioada totalitar ă.

Restructurarea sistemului bancar românesc a început în perioada de după 1

decembrie 1990 când B.N.R. a primit statutul de bancă centrală cu atribuţii exclusiv

monetare şi financiare, fiind degrevată de operaţiunile comerciale efectuate anterior care au fost preluate de Banca Comercială Română nou înfiinţată.

Procesul de restructurare a continuat conform prevederilor Legii nr.33/1991

privind activitatea bancar ă, şi, respectiv a Legii nr.34/1991 privind Statutul B.N.R.

Odată cu adoptarea celor două legi, s-a consfinţit crearea unui sistem bancar pe

dou ă niveluri, de tip occidental, bazat pe principiul universalit ăţ ii băncilor care

cuprinde:

Banca Naţ ional ă a României - banca centrală a ţării şi instituţia de emisiune

monetar ă a statului român, având un rol deosebit în menţinerea stabilităţii

monedei naţionale şi încrederii publicului în sistemul bancar;

băncile comerciale - pers. juridice având ca obiect principal de activitate atragerea

de fonduri de la pers. jur./fiz., sub formă de depozite şi plasarea fondurilor prin

acordarea de credite; se constituie ca societăţi comerciale pe acţiuni şi pot

funcţiona numai pe baza autorizaţiei eliberate de B.N.R.

În conformitate cu tendinţele mondiale în domeniul bancar şi cerinţele impuse

de U.E., a fost necesar ă actualizarea legislaţiei de bază din acest domeniu, astfel că

în 1998 au fost adoptate Legea bancar ă nr.58/1998 şi Legea nr.101/1998 privind

Statutul BNR. În prezent reglementarea domeniului bancar este asigurată de Legea

nr.58/1998 privind activitatea bancar ă, republicată în 2005 şi Legea nr.312/2004

privind Statutul BNR.

La data de 3.04.1995 a fost pus în funcţiune un sistem de pl ăţ i cu o

arhitectur ă piramidală, adecvat pentru dezvoltarea relaţiilor de schimb într-o

economie de piaţă care a fost modernizat prin introducerea unor instrumente

specifice cambia, biletul la ordin şi cecul. De asemenea, a fost înfiinţată Casa de



10

compensaţ ie interbancar ă prin care plăţile interbancare sunt intermediate de către

B.N.R. Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare s-a instituit şi

funcţionează în cadrul B.N.R. Centrala Incidentelor de Pl ăţ i de la începutul anului

1997.

În cursul anului 1996, ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene, s-a înfiinţat Fondul de garantare a depozitelor populaţiei în sistemul bancar, iar începând

cu anul 1998 s-a introdus în contabilitatea bancar ă un nou plan de conturi bazat pe

principii contabile moderne care corespunde legislaţiei comunitare în domeniu. În

anul 1999 a fost înfiinţat şi funcţionează la B.N.R. Centrala Riscurilor Bancare prin

care B.N.R. monitorizează riscul din sistemul bancar.

Alături de aceste evoluţii pozitive, sistemul bancar românesc s-a confruntat şi

cu o serie de aspecte negative. Astfel, în perioada 1995-1999 România a traversat ocriză bancar ă de propor ţii, cauza principală fiind acordarea f ăr ă discernământ a

creditelor, creditele neperformante depăşind de ordinul zecilor de ori capitalurile

proprii ale băncilor. Ca urmare, într-un interval de timp relativ scurt, sistemul bancar

românesc s-a confruntat cu o serie de falimente începând cu anul 1995, semnalul

fiind dat de băncile Dacia Felix şi Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca

Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Romană de

Scont, Banca Turco-Română şi Banca de Investiţii şi Dezvoltare.

Pe ansamblu, se poate afirma că sistemul bancar românesc a cunoscut o

dezvoltare continuă, pornind de la un nivel destul de scăzut. În prima parte a

perioadei, dezvoltarea sistemului bancar a fost obstrucţionată grav de ritmul lent al

reformei în acest domeniu şi de utilizarea inadecvată a băncilor din sectorul public

pentru subvenţionarea firmelor. Se poate afirma însă că sistemul bancar românesc

este mai avansat decât celelalte ramuri ale economiei naţionale.

Anul 2003 a marcat finalizarea procesului de asanare şi restructurare a

sistemului bancar românesc, operaţiunea de rezolvare a situaţiei băncilor problemă

s-a soldat cu eliminarea din sectorul bancar a entităţilor neviabile, sistemul bancar

românesc devenind compatibil cu cerinţele Uniunii Europene.



11

1. Bănci autentice, moderne, care au reprezentat modele ale structurilor bancare

sunt considerate:1). Banca Veneţiei (1171)

2). Banca din Amsterdam (1609)

3). Banca din Hamburg (1619)

4). Banca din Barcelona (1341)

5). Banca din Stockholm (1650)

6). Banca Angliei (1694)

Este valabil ă combinaţ ia:

a). 1 + 3 + 5 + 6; c). 1 + 4 + 5 + 6;

b). 2 + 4 + 5 + 6; d). 2 + 3 + 5 + 6.

2. Unul dintre enunţurile de mai jos nu reprezintă funcţie îndeplinită de o bancă

comercială în cadrul economiei de piaţă:

a). transferul de fonduri între titularii de cont;

b). plasarea fondurilor;

c). stabilirea politicii monetare şi de credit;d). atragerea fondurilor.

3. Care dintre următoarele enunţuri nu caracterizează modelul băncii universale:

a). se bazează pe principiul unei specializări stricte a instituţiilor bancare;

b). predomină în Europa continentă;

c). ofer ă o gamă largă şi completă de servicii bancare;

d). s-a impus în a 2-a jumătate a sec. XIX.

4. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a). băncilor reprezintă în economie principalii intermediari financiari în relaţia

economie-investiţii;

b). activitatea bancar ă se încadrează în sectorul primar al economiei

naţionale;

c). eficienţa sistemului bancar reprezintă un factor determinant al creşterii

economice;

d). băncile reprezintă o componentă esenţială a oricărei economii moderne.



12

5. Într-o economie de piaţă, banca centrală îndeplineşte următoarele funcţii:

1). deţine monopolul emisiunii monetare;

2). stabileşte şi implementează politica monetar ă şi de credit;

3). reglementează şi supraveghează prudenţial întregul sector bancar;

4). refinanţează băncile şi asigur ă lichidităţi sistemului bancar;

5). mobilizează activele monetare disponibile în economie;

6). plasează sub formă de depozite resursele atrase de la populaţie.


a). 1 + 2 + 3 + 6; c). 1 + 2 + 3 + 4;

b). 2 + 3 + 4 + 5; d). 1 + 2 + 5 + 6.

6. Cauza principală a crizei bancare traversată de România în perioada 1995-1999a fost:

a). rigiditatea în orientarea activităţii bancare;

b). acordarea f ăr ă discernământ a creditelor de către bănci;

c). capacitatea limitată a băncilor de adaptare rapidă la cerinţele clienţilor;

d). influenţa deficienţelor mediului economic.

7. Falimentele cu care s-a confruntat sistemul bancar românesc în perioada 1995-

1999 au vizat:

1). Banca Columna; 4). Banca Transilvania;

2). Banca Albina; 5). Banca Comercială Română;

3). Bankcoop; 6). Banca Romană de Scont.


a). 1 + 2 + 3 + 6; c). 1 + 2 + 3 + 4;

b). 1 + 2 + 3 + 5; d). 3 + 4 + 5 + 6.

8. Sistemul bancar românesc este un sistem bancar:

a). structurat pe un singur nivel;

b). de tip occidental;

c). bazat pe principiul specializării băncilor;

d). care cuprinde B.N.R. şi băncile agricole.


a). băncile au calitatea de intermediari monetari, având posibilitatea de a

transforma active nemonetare în monedă;



13

b). băncile reprezentă principalul canal de transmisie în implementarea

politicii monetare;

c). băncile mobilizează mijloacele băneşti disponibile în economie sub formă

de depozite şi finanţează persoanele fizice şi juridice acordând acestora

credite;d). B.N.R. mobilizează mijloacele băneşti disponibile în economie sub formă

de depozite şi finanţează persoanele fizice şi juridice acordând acestora

credite.

10.Primii preţuitori ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare au fost:

a). băncile centrale;

b). băncile comerciale;

c). zarafii;

d). băncile specializate.

Răspuns corect:

1. d; 3. a; 5. c; 7. a; 9. d;

2. c; 4. b; 6. b; 8. b; 10. c.



14

2.1. Structura organizatorico-funcţională a băncilor comerciale

Pentru a servi clientela, este necesar ca fiecare bancă să dispună de o

anumită organizare specifică activităţii sale. Modalitatea concretă prin care se

realizează acest deziderat este reprezentat de structura organizatorico-funcţională.

Aceasta trebuie privită nu numai ca un element tehnic ce ţine de organizarea şi

conducerea activităţii, ci şi ca expresie a felului în care se realizează administrarea,

gestiunea în bancă.

Prin intermediul structurii organizatorico–funcţionale practic se concep şi se

realizează conexiunile băncii cu mediul, se creează condiţiile de funcţionalitate a

mecanismului său. Structura organizatorico-funcţională a unei bănci se poate

defini ca ansamblul corelat al persoanelor şi compartimentelor func ţ ionale, distribuite

în spaţ iu printr-o configuraţ ie coerent ă, precum şi a relaţ iilor ce se stabilesc între ele,

cu scopul de a îndeplini obiective organizaţ ionale de baz ă.

Şi în cadrul băncilor se regăsesc în cadrul structurii organizatorico–funcţionale

cele 2 sisteme fundamentale specifice oricărui sistem activ: sistemul conducător şi

sistemul condus. Aceste elemente se află într-o dependenţă funcţională obiectiv

necesar ă.

Deşi, la fel ca la ceilalţi agenţi economici, avem de a face cu câteva elemente

definitorii comune (tipul organelor de conducere colectivă şi unipersonală, modul în

care se realizează gruparea activităţilor, în raport cu funcţiile îndeplinite de bănci îneconomie, cu modul specific de gestiune al activităţii bancare, tipul compartimentelor

de muncă şi legăturile structurale din interiorul acestora, precum şi conexiunile cu

celelalte compartimente şi cu ter ţii, nivelele ierarhice prin care se distribuie

autoritatea şi se deleagă competenţe, normele interne de structur ă a personalului şi

nivelul de calificare), în bănci apar particularităţi impuse, pe de o parte, de natura

activităţii bancare, iar pe de altă parte, de specificul relaţiei bancă-client.

Specific structurii organizatorice a societăţii bancare este dezvoltarea uneireţele de subunităţi în teritoriu care are în vedere împăr ţirea administrativ-teritorială a



15

ţării şi se concretizează în centrala băncii şi unităţile subordonate acesteia

(sucursale, agenţii). Astfel, există 2 niveluri de bază: centrala băncii şi reţeaua

teritorială a unităţilor operative.

1. Centrala unei bănci îndeplineşte, între altele, funcţiunea de cercetare-

dezvoltare a societăţii bancare ca sistem activ în structurile pieţei, de definire şiimplementare a strategiei de piaţă, de corelare a deciziilor strategice cu cele curente,

de programare, îndrumare, coordonare şi control a întregii activităţii în cadrul băncii.

Centrala nu efectuează operaţiuni nemijlocite cu clientela, rolul său limitându-

se la asigurarea aplicării corecte a tuturor actelor normative care guvernează sfera

bancar ă, sens în care elaborează norme specifice în sarcina unităţilor operative din

subordine.

Structura funcţională din cadrul centralei este organizată în mod specificpentru fiecare bancă în funcţie de activitatea desf ăşurată şi gama de operaţiuni

efectuate, în general, întâlnindu-se la nivelul centralei fiecărei societăţi bancare

departamente şi direcţii de specialitate.

2. Reţ eaua de unit ăţ i teritoriale reprezintă ansamblul unităţilor operative ale

societăţii bancare, dispuse în spaţiu, prin intermediul cărora se realizează gestiunea

relaţiilor stabilite între bancă şi clienţi. Structura organizatorică este astfel concepută

încât să asigure apropierea unităţilor operative de clientelă, practic de locul unde se

produc fenomene şi procese financiar-bancare, permiţând derularea activităţii în

condiţii de profitabilitate.

La nivelul sucursalelor judeţ ene, activitatea este organizată în cadrul a două

tipuri de compartimente, având în vedere dubla calitate atribuită acestora. Este vorba

de compartimentele de coordonare şi control pe ansamblul sucursalei şi

compartimentele operative. Sucursalele judeţene au autonomie operativă şi de

gestiune în limita competenţelor delegate de centrală, activitatea bancar ă

desf ăşurându-se în cadrul compartimentelor de: coordonare, control, trezorerie,

juridic, creditare, operaţiuni valutare, casierie, decontări intra- şi interbancare,

informatică, contabilitate, etc.

Celelalte unităţi teritoriale (sucursale, agenţ ii ) sunt înfiinţate pe baza criteriului

apropierii de clienţi, derulând un volum mare de operaţiuni, în general, de valori mai

mici. La nivelul acestora se întâlnesc numai compartimente operative care asigur ă

derularea efectivă a relaţiilor cu clienţii (credite, operaţiuni valutare, conturi şi

viramente, casierie).



16

Documentele de formalizare a structurii organizatorice în cadrul unei bănci

se materializează în:

regulamentul de organizare şi func ţ ionare - activitatea desf ăşurată într-o bancă

are la bază un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, prin

care sunt stabilite aspecte ce privesc: structura organizatorică; sistemul de controlintern; atribuţii, competenţe, responsabilităţi şi sarcini pt. manageri şi salariaţi;

organigrama - constituie instrumentul care permite reprezentarea grafică a

activităţii derulate în cadrul unei bănci, ilustrând principalele departamente, modul în

care sunt grupate posturile, relaţiile de subordonare de la cel mai jos nivel până la

treapta superioar ă a ierarhiei, canalele oficiale de căutare a informaţiei;

fi şa postului - are ca obiectiv prezentarea diferitelor posturi, fiind un instrument

deosebi de util şi eficient pentru determinarea structurii unui post.

2.2. Bilanţul şi operaţiuni derulate de băncile comerciale

Utilizarea termenului de bancă universală este frecvent înâlnită pentru a

desemna faptul că băncile respective efectuează totte tipurile de op.bc., desf ăşurând

o gamă diversificată de activităţi. Băncile comerciale joacă rolul de intermediar

îndeplinind funcţia:

- de mobilizare a activelor monetare disponibile în economie;

- de utilizare a resurselor proprii şi atrase;

- de transfer de fonduri între titularii de cont.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii, băncile comerciale efectuează operaţiuni

bancare determinate de activităţile care se desf ăşoar ă în cadrul băncii:

- operaţ iuni pasive legate de mobilizarea resurselor;

- operaţ iuni active care privesc plasarea resurselor;

- operaţ iuni de comision legate de decontări intra- şi interbancare.Pentru a analiza aceste op.bc. este necesar ă cunoaşterea structurii bilanţului

unei bănci comerciale care reflectă în pasiv constituirea resurselor, iar în activ

utilizarea acestora.

În general, în structura bilanţului unei bănci comerciale se regăsesc

următoarele elemente:



17

Activ (utilizări) Pasiv (resurse)

1. Active imobilizate - corporale- necorporale

2. Active financiare - titluri de participaţie- titluri de portofoliu- titluri de plasament

3. Plasamente în credite - credite acordate băncilor - credite acordate clientelei

4. Disponibilit ăţ i băneşti - numerar

- disponibilităţi la banca centrală - disponibilităţi la bănci

5. Alte active

1. Fonduri proprii - capital propriu- capital suplimentar

2. Depozite- depozite de la bănci- depozite de la clienţi

3. Împrumuturi - împrumuturi de la banca centrală - împrumuturi de la alte bănci

4. Alte pasive

1. Operaţiunile pasive sunt cele de constituire a resurselor şi se refer ă la:

- formarea fondurilor proprii;

- constituirea depozitelor;

- operaţiuni de refinanţare.

a). Formarea fondurilor proprii . În conformitate cu prevederile Normei

B.N.R. nr.11/2003 fondurile proprii ale unei bănci sunt formate din:

- Capitalul propriu se compune din:

a) capital social;

b) fondul pentru riscuri bancare generale;

- Capitalul suplimentar se compune din:

a) rezerva generală pentru riscul de credit;

b) rezerve din reevaluarea patrimoniului;

c) datoria subordonată;

d). alte rezerve.

Capital social reprezintă partea investită de acţionari care, potrivit

reglementărilor bancare, trebuie vărsat integral în formă bănească, fiind obligatorie

menţinerea unui nivel minim al capitalului social stabilit de banca centrală. În ţara

noastr ă normele referitoare la capitalul minim al băncilor sunt actualizate periodic ca

urmare a procesului inflaţionist. În prezent, băncile trebuie să dispună la momentulautorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 370 miliarde lei.



18

b). Constituirea depozitelor. Depozitele bancare reprezintă principala sursă

de finanţare pentru o bancă şi îmbracă mai multe forme:

- Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile clienţilor aflate în

conturile curente, fiind destinate realizării operaţiunilor curente de încasări şi plăţi.

Acestea reprezintă resursa cea mai ieftină pentru bancă deoarece pentrudisponibilităţile aflate în aceste conturi, banca ofer ă, de obicei, o rată mai mică a

dobânzii sau nu ofer ă dobândă datorita volatilităţii lor.

- Depozitele la termen sunt sumele atrase la diverse perioade de la 7 zile la 12

luni şi chiar mai mari. În practica bancara cele mai frecvente depozite sunt la 3 şi 6

luni şi mai puţin la 9 şi 12 luni şi foarte rar peste acest termen. La depozitele la

termen de până la 12 luni se aplica, de regulă, dobândă variabilă, dar se poate folosi

şi dobânda fixă, iar la cele peste un an se foloseşte mai mult dobânda fixă.Retragerea depozitului înainte de termen duce la pierderea dobânzii pentru

depozite la termen şi primirea dobânzii pentru depozite la vedere, în acest fel băncile

recuperându-şi costurile pentru resursele care trebuie atrase imediat de pe piaţa.

Depozitele le termen cu formele lor derivate reprezintă cea mai importanta sursa

atrasa de bănci datorita stabilităţii pe perioade determinate.

- Depozitele colaterale reprezintă sume depuse într-un cont în vederea

garantării unor obligaţiuni contractuale ale clientului: deschiderea de acreditive,

emiterea de scrisori de garanţie bancar ă.

c). Operaţ iuni de refinanţ are. Băncile comerciale pot apela pentru

procurarea de resurse suplimentare şi la împrumuturi:

- Împrumuturile interbancare - obţinute de la alte bănci pe termen scurt şi

foarte scurt, rata dobânzii fiind negociată între păr ţi;

- Împrumuturile de refinanţ are care constituie împrumuturi obţinute de la banca

centrală pentru completarea resurselor. Acestea se obţin pe termen scurt, de regulă

de maxim 90 de zile, pentru acordarea cărora banca centrală solicită constituirea de

garanţii sub forma titlurilor de valoare.

Mecanismul de refinanţare practicat de B.N.R. are la bază:

- împrumutul de licitaţ ie – a fost introdus de B.N.R. în anul 1993, fiind principala

formă de refinanţare acordată societăţilor bancare pe o durată de cel mult 15 zile;

- împrumutul structural - este o formă de refinanţare pe care o societate bancar ă o

atrage succesiv în cadrul unui plafon stabilit de B.N.R. în perioada de acordare;

- împrumutul lombard (overdraft ) - este formă de finanţare ce se acordă societăţilor

bancare pentru asigurarea plăţilor zilnice ale acestora, fiind un credit „overnight”



19

acordat în vederea acoperirii nevoilor temporare de lichidităţi ale băncilor din

sistem;

- împrumutul special - este o formă excepţională de refinanţare acordată de B.N.R.

societăţilor bancare aflate în criză de lichidităţi. Se acordă pe o perioadă de

maxim 30 de zile, iar acordarea lui este condiţionată de existenţa unui programde redresare financiar ă agreat de B.N.R.

2. Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de

utilizare a resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de

depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii

funcţiilor specifice. Operaţiunile active se refer ă la:

- operaţiuni cu numerar;

- operaţiuni de creditare;- operaţiuni de plasament.

a). Operaţ iunile cu numerar reprezintă încasările şi plăţile în numerar, în lei

şi valută, efectuate la cererea clienţilor. Circuitul numerarului se desf ăşoar ă prin

bănci care dispun de personal specializat şi spaţii adecvate - casierii, tezaure,

echipamente de numărat, sortat şi verificat moneda.

b). Creditele bancare reprezintă portofoliul cel mai important de active pentru

o bancă comercială şi în acelaşi timp forma principală de folosire a resurselor.

Volumul creditelor acordate de bănci în cursul unui an este mult mai mare decât

soldul acestora la finele anului care apare în bilanţ.

În structur ă, creditele de trezorerie sunt cele mai solicitate şi reprezintă peste

50% din creditele neguvernamentale (bancare). Acestea se acordă pentru activitatea

curentă de exploatare sub forma creditelor globale de exploatare, liniilor de credite şi

creditelor pe obiect. Creditele pentru echipamente deţin cca. 25% din creditele

bancare şi se acordă pentru retehnologizare şi modernizare, importuri de maşini şi

utilaje, realizarea de noi capacităţi de producţie.

Din punct de vedere al beneficiarilor, peste 90% din credite se acordă

agenţilor economici, populaţia deţinând până la 10%. Dacă avem în vedere că

populaţia deţine ponderea principală la crearea resurselor de creditare apare un

fenomen de subcreditare a acesteia. Activitatea de retail încă insuficient dezvoltată,

precum şi faza incipientă în care se află creditul ipotecar fac ca volumul creditelor

pentru populaţie să se menţină la un nivel redus. Activitatea de creditare aduce

venituri importante băncilor prin dobânzi, comisioane şi alte speze bancare obţinute



20

din derularea creditelor, comisioane din serviciile bancare de cont curent, operaţiuni

cu numerar, carduri, plăţi electronice etc.

c). Operaţ iuni de plasament reprezintă un grup special de operaţiuni ale

băncilor comerciale. Ele privesc operaţiuni de achiziţii de titluri de valoare cu scopul

de a obţine profit, fie din dobânzi şi dividende, fie din diferenţele de curs. Portofoliulde titluri al băncilor se poate constitui prin scontarea cambiilor, primirea titlurilor în

garanţie pentru creditele acordate, achiziţionarea titlurilor de pe piaţa de capital.

Titlurile, cu excepţia celor guvernamentale, deţin o pondere destul de scăzută în

activul băncilor comerciale.



21

1. Mecanismul de refinanţare practicat de B.N.R. are la bază:

1). împrumutul de licitaţie; 4). împrumutul lombard;

2). împrumutul structural; 5). împrumutul special;

3). împrumutul pentru echipamente; 6). împrumutul pentru finanţarea

stocurilor.


a). 1 + 3 + 5 + 6; b). 1 + 2 + 4 + 5; c). 1 + 2 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 4 + 5.

2. Operaţiunile pasive ale unei bănci vizează:

a). operaţiunile de creditare;b). operaţiunile de plasament;

c). operaţiunile de refinanţare;

d). operaţiunile de decontare.

3. Bilanţul unei bănci comerciale cuprinde în activ următoarele elemente:

a). depozite de la bănci;

b). depozite de la clienţi;

c). împrumuturi de la banca centrală;

d). disponibilităţi la banca centrală.


a). operaţiunile pasive sunt operaţiunile de constituire a resurselor;

b). operaţiunile pasive reprezintă operaţiunile de utilizare a resurselor

mobilizate;

c). operaţiunile active reprezintă operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate;

d). operaţiuni active sunt operaţiuni care privesc plasarea resurselor.

5. Bilanţul unei bănci comerciale cuprinde în pasiv următoarele elemente:

1). capital propriu şi suplimentar;

2). disponibilităţi la banca centrală;

3). depozite de la bănci şi clienţi;

4). credite acordate băncilor şi clientelei;

5). împrumuturi de la alte bănci;



22

6). împrumuturi de la banca centrală.


a). 1 + 3 + 5 + 6; c). 1 + 3 + 4 + 5;

b). 1 + 2 + 5 + 6; d). 1 + 2 + 4 + 6.

6. Depozitele la vedere sunt:

a). constituite din disponibilităţile clienţilor aflate în conturile curente;

b). sumele atrase pe diverse perioade de la 7 zile la 12 luni;

c). fonduri mobilizate de bănci pe perioade mai mari de un an;

d). sume depuse într-un cont în vederea garantării unor obligaţii contractuale

pt. client.

7. Fondurile proprii ale unei bănci comerciale se compun din:1). plasamente în credite;

2). active financiare;

3). active imobilizate;

4). împrumuturi de la banca centrală;

5). capital propriu;

6). capital suplimentar.

Este valabil ă combinaţ ia:a). 1 + 2; b). 3 + 4; c). 5 + 6; d). 1 + 6.

8. Împrumuturile de refinanţare:

a). reprezintă un grup special de operaţiuni care privesc achiziţii de titluri de

valoare;

b). sunt obţinute de la alte bănci pe termen scurt şi foarte scurt;

c). sunt constituite din disponibilităţile clienţilor aflate în conturile curente;

d). constituie împrumuturi obţinute de la banca centrală pentru completarea

resurselor.

9. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a). la centrala bancar ă activitatea este organizată în cadrul compartimentelor

de coordonare şi control şi în cadrul compartimentelor operative;

b). sucursalelor judeţene ale băncii nu efectuează operaţiuni nemijlocite cu

clientela;c). sucursalele şi agenţiile bancare sunt înfiinţate pe baza criteriului apropierii



23

de clienţi ;

d). centrala reprezintă o unitate bancar ă operativă.

10.Documentele de formalizare a structurii organizatorice în cadrul băncii se

materializează în:

1). regulamentul de organizare şi funcţionare;

2). bilanţul contabil;

3). fişa postului;

4). contul de profit şi pierdere;

5). organigrama;

6). balanţa de verificare.


a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 3 + 6.

Răspuns corect:

1. b; 3. d; 5. a; 7. c; 9. c;

2. c; 4. b; 6. a; 8. d; 10. b.



24

3.1. Conţinutul economic al operaţiunilor de decontări

Relaţiile dintre bănci se pot împăr ţii în relaţii intrabancare şi relaţii interbancare.

Relaţiile intrabancare sunt relaţii ce au la bază operaţiuni desf ăşurate între unităţi ce

apar ţin aceleaşi bănci. Aceste relaţii se pot dezvolta în plan vertical între sucursale,

sucursale judeţene şi centrală sau în plan orizontal între diferite unităţi operative.

Relaţiile interbancare sunt relaţii dezvoltate între bănci diferite, privite ca persoane

juridice independente.

Relaţiile pe piaţă pot crea creanţe şi datorii, respectiv creditori şi debitori.

Aceste creanţe şi datorii dintre păr ţi se sting prin decontări bancare, adică prin

transferuri de mijloace băneşti dintr-un cont în altul, conturi apar ţinând persoanelor

fizice sau juridice.

Realizarea transferului de sume între parteneri implică cel puţin două

elemente:

- suportul tehnic care este reprezentat de contul bancar ;

- modalitatea de realizare care este reprezentat de viramentul bancar .

Contul bancar este un mecanism de constituire a resurselor şi de stingere a

obligaţiilor clienţilor în procesul economic, a reflectării circuitelor în sistemele

Principala utilizare a conturilor este aceea de înregistrare, la un anumit moment, prin

înscrierea unei sume intr-o parte a contului şi la un alt moment în cealaltă parte a

contului. Cele două păr ţi ale conturilor bancare reflecta drepturi (creanţe) şi obligaţii

(datorii) ale titularului de cont şi sunt denumite în contabilitate debit şi credit. În oricemoment, sumele cumulate (totalul) din debitul şi creditul contului se pot compensa şi

rezultă un sold care reflectă poziţia patrimonială, adică volumul de creanţe sau

obligaţii ale titularului. Contul organizat de o bancă se numeşte cont bancar.

Conturile care se pot deschide clienţilor se pot grupa în trei mari categorii: conturi

curente, conturi de depozite şi conturi de credit.

Conturile curente se deschid clienţilor, în general, pentru înregistrarea

operaţiunilor curente de încasări şi plăţi. Contul curent este cel mai utilizat contbancar întrucât prin el se desf ăşoar ă întreg fluxul bancar al clientului şi permite o



25

informare operativă asupra lichidităţii imediate a acestuia. Contul curent începe să

funcţioneze prin creditare, operaţiunea reprezentând depunerea unei sume în

numerar la casieria băncii de către titular, transferul unui fond de la altă bancă,

transferul din alt cont al titularului (retragere de depozit, creditare), bonificare de

dobândă etc. De regulă, contul curent are solduri creditoare la bănci, dar pot existasituaţii în care băncile dau posibilitatea efectuării unor plăţi mai mari decât

disponibilităţile existente în contul curent, caz în care contul curent apare cu sold

debitor la bancă. Pentru aceste solduri debitoare banca percepe dobândă superioar ă

celei bonificate pentru disponibilităţi.

Viramentul bancar reprezintă modalitatea tehnică prin care se stinge

obligaţia bănească a unui debitor prin transferarea de sume băneşti de către o bancă

din contul plătitorului în contul beneficiarului de sume. Rezultă de aici că într-oeconomie viramentul este realizat numai de către bănci, motiv pentru care poartă

denumirea de virament bancar. Clienţii băncii, fie ei plătitori (debitori), fie ei

beneficiari (creditori), sunt doar subiecţi care intervin, după caz, fie în iniţierea unui

virament bancar (printr-o dispoziţie scrisă dată în acest sens bănci sale), fie în

finalizarea acestuia.

Viramentul bancar presupune transferarea unei anumite sume de bani între

două conturi bancare deschise pe numele partenerilor implicaţi în tranzacţie.

Transferurile (viramentele) de fonduri pentru efectuarea plaţilor pot avea loc:

- între unităţile aceleiaşi bănci, caz în care se numesc transferuri intrabancare

(decontări reciproce între sedii);

- între bănci diferite, caz în care se numesc transferuri interbancare.

Transferurile intrabancare determină numai o mişcare internă de fonduri,

soldul de la agentul de decontare (banca) r ămânând nemodificat. Transferurile

interbancare modifică situaţia soldurilor din conturile de la banca agent de decontare,

deci o modificare patrimonială.

Viramentele intra- şi interbancare pot avea loc atât ca urmare a derulării

tranzacţiilor dintre agenţii economici, cât şi ca urmare a diverselor decontări între

unităţi bancare generate de diferite operaţiuni. Cele mai numeroase însă sunt

viramentele intra- şi interbancare dispuse de agenţii economici parteneri în tranzacţie.



26

3.2. Mecanismul operaţiunilor de decontări reciproce

între sedii bancare (DRS)

Decontările intrabancare realizează stingerea obligaţiilor rezultate în urma

unor operaţiuni comerciale sau necomerciale, desf ăşurate între clienţii aceleaşi bănci

sau realizate de către unităţile operative ale băncii, în nume şi în cont propriu.

Operaţiunile de decontări intrabancare mai sunt cunoscute sub denumirea de

decant ări reciproce între sedii (DRS) sau operaţiuni între sedii (OIS) şi sunt reflectate

atât în contabilitatea unităţii plătitoare, cât şi a unităţii beneficiare a plăţii. Plata

reprezintă, de fapt, transferul de fonduri care are ca efect stingerea obligaţiunilor

financiare dintre păr ţile participante la o tranzacţie economică şi schimbul de

proprietate a activului.

Mecanismul de derulare al unei operaţiuni DRS depinde de unitatea bancar ă

la care au contul deschis cei doi parteneri implicaţi într-un schimb comercial:

a). Dacă plătitorul şi beneficiarul au conturi deschise la aceeaşi unitate

bancar ă, contul curent al plătitorului se debitează cu suma plătită, iar contul curent al

beneficiarului se va credita cu suma încasată, înregistrarea f ăcându-se în

contabilitatea unităţii bancare respective.

Contul curent al

Plătitorului

D CSuma

plătită

Contul curent al

Beneficiarului

D CSuma încasată

2511 Conturi curente / P = 2511 Conturi curente / B

Prin urmare, în acest caz, mecanismul derulării unei operaţiuni DRS poate fi

sintetizată după următoarea schemă:

1. furnizorul (beneficiarul plăţii) livrează mărfurile cumpăr ătorului (plătitorul);

2. plătitorul dispune băncii iniţierea viramentului bancar, pentru a-şi stinge obligaţia

faţă de partener, prin intermediul unui ordin de plată având caracter de dispoziţie

Plătitor (P) Beneficiar (B)

Unitate bancar ă

1

mf.

OP 2 3 ext.ct. + OP2



27

dată băncii de a efectua transferul de sume;

3. banca va debita contul curent al plătitorului (2511/P), diminuându-i disponibilităţile

existente în cont cu suma transferată şi va credita contul curent al beneficiarului

(2511/B), stingându-se în acest fel obligaţia de plată existentă între cei doi

parteneri.b). Dacă plătitorul şi beneficiarul au conturi deschise la unit ăţ i bancare

diferite apar ţ inând aceleaşi bănci , va interveni un cont bifuncţional de decontări

intrabancare (341) care se creditează cu sumele virate către clienţii altor unităţi

bancare (apar ţinând aceleaşi bănci) şi se debitează cu sumele primite de la aceşti

clienţi.

Ct. crt. / PD C

Suma Ct. op. DRSD CSuma

Ct. op. DRSD CSuma

Ct. crt. / BD C

Suma

Unitatea bancar ă a plătitorului Unitatea bancar ă a beneficiarului

Înregistrarea operaţiunii DRS se efectuează în contabilitatea ambelor unităţi

bancare:

- în contabilitate unităţii bancare a plătitorului se face următoarea înregistrare:2511 Conturi curente / P = 341 Decontări intrabancare

- în contabilitate unităţii bancare a beneficiarului se face următoarea înregistrare:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / B

Prin urmare, în acest caz, mecanismul derulării unei operaţiuni DRS poate fi

sintetizată după următoarea schemă:


2. plătitorul dispune unităţii bancare (la care are deschis contul curent - unit.bc./P)

iniţierea viramentului bancar, în vederea efectuării plăţii, prin intermediul unui

ordin de plată având caracter de dispoziţie dată băncii de a efectua transferul de

sume;

3. unitatea bancar ă a plătitorului va debita contul curent al plătitorului (2511/P),

1

mf.

3

OP + doc.DRS

4 ext.ct. + OP2 OP 2


Unit. bc. / P Unit. bc. / B



28

diminuându-i disponibilităţile existente în cont cu suma transferată şi va credita

contul de decontări intrabancare (341);

4. unitatea bancar ă a beneficiarului (unit.bc./B) va debita contul de decontări

intrabancare (341) şi va credita contul curent al beneficiarului (2511/B),

stingându-se în acest fel obligaţia de plată existentă între cei doi parteneri.Aşadar, în acest al doilea caz, în derularea unei operaţiuni DRS intervin două

sedii apar ţ inând aceleaşi bănci :

- unitatea bancar ă care iniţiază operaţiunea DRS se numeşte unitate bancar ă

ini ţ iatoare şi se notează convenţional sediul A;

- unitatea bancar ă care confirmă şi execută operaţiunea DRS dispusă de sediul

partener, denumită unitate bancar ă destinatar ă, care se notează convenţional

sediul B.Sediile partenere, care intervin în înf ăptuirea transferului de sume, îndeplinesc

anumite atribuţii specifice:

atribu ţ iile îndeplinite de sediul A:

- primeşte documentele operative primare (ex. ordine de plată - OP) de la clienţi pe

baza cărora se dă dispoziţia de plată;

- efectuează controlul de formă şi fond asupra acestor documente care sunt

admise apoi în circuitul bancar;

- face înregistr ări în conturile analitice ale clienţilor, în baza acestor documente,

realizându-se astfel operaţiunea dispusă de client;

- sortează documentele operative primare pe sedii bancare destinatare şi

întocmeşte în baza lor documentele specifice DRS;

- înregistrează în contul propriu de evidenţă a operaţiunilor DRS toate documentele

DRS emise;

- remite sediului bancar partener originalul documentului DRS, însoţit obligatoriu de

exemplarele documentelor operative primare care le-au generat, păstrând copii

ale documentului DRS în vederea exercitării ulterioare a controlului.

atribu ţ iile îndeplinite de sediul B:

- recepţionează documentele DRS şi documentele operative primare însoţitoare;

- efectuează controlul de formă şi fond asupra acestor documente care sunt

admise apoi în circuitul bancar;

- înregistrează în contul propriu de evidenţă a operaţiunilor DRS toate documentele

DRS primite;



29

- face înregistr ări în conturile analitice ale clienţilor, în baza documentelor operative

primare însoţitoare, executând în acest fel operaţiunea dispusă de sediul bancar

partener.

Pentru derularea operaţiunilor DRS se utilizează documente specifice,

denumite documente operative DRS , care îndeplinesc rolul de:- suport tehnic de informaţ ii cu ajutorul căruia se comunică între unităţile bancare

partenere implicate în derularea unei operaţiuni DRS;

- document de înregistrare în contabilitatea sediilor bancare partenere;

- document justificativ cu ajutorul căruia se face dovada că operaţiunea bancar ă în

cauză s-a executat;

- instrument de exercitare a controlului bancar curent şi postoperativ, servind

urmăririi modului în care s-au respectat reglementările legale în domeniu. Aceste documente sunt specifice numai băncilor, având caracterul unor

documente cu regim special, şi circulă numai între sediile bancare partenere. Sunt

întotdeauna întocmite de sediul A, cel care are obligaţia iniţierii operaţiunii DRS,

având ca justificare documentele operative primare, generate de transferuri de sume

între sedii bancare.

Din punct de vedere contabil, documentele operative DRS se împart în două

grupe:

- documente DRS de creditare - în baza cărora sediul A creditează contul propriu

de evidenţă al operaţiunii DRS, iar sediul B creditează contul curent analitic al

clientului său;

- documente DRS de debitoare - în baza cărora sediul A debitează contul propriu

de evidenţă al operaţiunii DRS, iar sediul B debitează contul curent analitic al

clientului său.

3.3. Mecanismul operaţiunilor de decontări interbancare

Decontările interbancare reprezintă plăţi f ăr ă numerar efectuate de unităţile

bancare apar ţinând unor bănci diferite pentru clienţii lor sau în nume propriu.

Decontarea interbancar ă reprezintă transferul de fonduri între bănci şi încărcarea-

descărcarea de gestiune a băncilor participante la transfer, precum şi finalizarea

plăţii prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) faţă de beneficiarul plăţii

(creditorul). Activele care circulă în sistemul de plăţi sunt cunoscute sub denumirea



30

generica de mijloace de decontare, denumire folosită mai ales în activitatea de

analiză a activităţii bancare.

Viramentele interbancare prezintă următoarele caracteristici:

- determină modificări de patrimoniu pentru băncile implicate;

- necesită înfiinţarea şi funcţionarea Casei de compensaţ ie în cadrul căreia se înf ăptuieşte compensarea multilaterală interbancar ă a plăţilor, drepturile şi

obligaţiile partenerilor stingându-se per sold şi nu pentru fiecare document

operativ în parte.

Compensarea înseamnă stingerea obligaţiilor de plată către o bancă cu

drepturile de creanţă pe care le are de încasat de la aceiaşi bancă şi stabilirea unui

sold care se decontează prin casa de compensaţie. Casele de compensaţii sunt

instituţii specializate în asemenea operaţiuni şi pot fi de stat sau particulare, dar subcontrolul băncii centrale.

În sistemul centralizat exista o singura casa de compensaţii care organizează

decontarea în mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor participante iar

decontarea se face prin banca centrala. În sistemele descentralizate exista mai multe

case de compensare care calculează poziţia neta a doua sau mai multe bănci, iar

decontarea se face prin alte bănci, de regula bănci de prim rang agreate de banca

centrala. Indiferent de sistem, casele de compensaţii se numesc agenţ i de

compensare iar băncile care asigur ă decontarea, agenţ i de decontare.

Sistemul de plăţi din România a fost creat în anul 1995 de banca centrală şi

ca o componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel naţional.

Înainte de 1995 compensările se f ăceau în sistem bilateral prin intermediul conturilor

de corespondent care se ţineau la sediul central al băncilor. În funcţie de resursele

existente şi de posibilităţile de completare a deficitelor se efectua transmiterea

plaţilor, unele prin intermediul sucursalelor băncii centrale iar altele, direct, prin

relaţiile de corespondent dintre bănci.

Datorită lipsei unor standarde de timp, decontările întârziau destul de mult,

sursele atrase devenind pentru bănci o componentă importantă a resurselor în

detrimentul pieţei interbancare şi a interesului pentru atragerea de depozite. Acest

sistem a creat numeroase nemulţumiri clienţilor care trebuiau să aştepte perioade

destul de mari, şi chiar băncilor care lucrau mai operativ dar intrau în relaţii cu altele

cu un sistem de operare mai lent. Ca urmare, începând cu anul 1995 s-a organizat

Casa de compensaţii în cadrul băncii centrale pe două paliere: casa de compensaţii



31

interbancar ă la nivel central; 41 de case de compensaţii interbancare la nivel

judeţean.

Continuându-se reforma în sistemul bancar, casa de compensaţii s-a

transformat în 2001 dintr-o instituţie publică într-o instituţie a sistemului bancar,

denumită TransFonD (Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări) lacare B.N.R. deţine 33% din capital şi restul celelalte bănci din sistem în cote egale.

TransFonD are un sediu central în Bucureşti şi 41 de sucursale în ţar ă (câte una în

fiecare judeţ) şi funcţionează ca agent de compensare al băncii centrale pentru

operaţiunile interbancare, cu excepţia transferurilor de fonduri privind trezoreria

statului, operaţiunile cu numerar, piaţa valutar ă, piaţa monetar ă, piaţa secundar ă a

titlurilor.

În perioada 1996–2004 prin TransFonD s-a efectuat compensareamultilateral ă a pl ăţ ilor de mică valoare (sub 500 mil. ROL = 50 mii RON) bazate pe

instrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plata, cecul barat, cambia şi biletul

la ordin). Compensarea se desf ăşura în cadrul TransFonD pe doua nivele:

- primul la nivel judeţean al TransFonD la care participau unităţile băncilor

comerciale unde în urma compensării se stabileau soldurile creditoare sau

debitoare pentru fiecare banca care apoi erau transmise, intr-un interval de timp

fixat, la sediul central al casei de compensare;

- al doilea nivel, îl reprezenta compensarea de la sediul central al TransFonD când,

pe baza soldurilor de la nivel judeţean, se stabilea soldul final pentru fiecare din

băncile participante. Băncile debitoare trebuiau să vireze sumele datorate casei

de compensaţii din disponibilităţile aflate în contul curent de la banca centrală.

Compensarea se considera încheiata atunci când totalul soldurilor creditoare era

egal cu totalul soldurilor debitoare. Soldurile erau transmise băncii centrale, care

în calitate de agent de decontare, f ăcea transferurile de fonduri în conturile

băncilor participante. În acest moment, plata se considera finala şi irevocabila.

Sistemul era complex, deoarece la nivel judeţean:

- în prima parte a şedinţei de compensare se procesau instrumentele de credit şi

de debit (schimbul de instrumente de plată pe suport hârtie între unităţile bancare,

verificarea formală a acestora şi confruntarea cu dispoziţiile de plată/încasare

centralizatoare);

- în a doua parte a şedinţei se introduceau eventualele corecturi în urma refuzurilor

de instrumente şi se f ăcea compensarea care se încheia când totalul soldurilor

creditoare era egal cu totalul sumelor debitoare;



32

- la finalul şedinţei instrumentele de plată de debit erau transmise la acceptare şi

se compensau a doua zi.

Soldurile băncilor participante erau transmise sucursalei băncii centrale pentru

a fi operate în conturi. Pentru a se putea realiza compensarea era necesar ca băncile

ambilor parteneri sa fie în acelaşi judeţ, în caz contrar instrumentele erau transmiseintrabancar în judeţul unde ambele bănci erau reprezentate. În acest sistem, circuitul

standard al unui ordin de plata era de 2-5 zile iar al cecului barat de 5-8 zile în funcţie

de cum erau plasate băncile partenerilor.

Astfel, metodologia de derulare a operaţiunilor de decontări interbancare

impunea delimitarea viramentelor interbancare în două categorii: decontări

interbancare pe plan local, înţelese ca fiind în cadrul aceluiaşi judeţ şi decontări

interbancare pe plan nelocal, care presupuneau transfer de sume în judeţe diferite.Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pe două

nivele la compensarea automat ă pe un singur nivel prin circuite electronice directe

ale băncilor cu casa de compensaţii, ceea ce creşte foarte mult operativitatea şi

simplifică procedurile. În acelaşi timp, se creează posibilitatea realizării mai multor

compensări pe zi urgentând decontările în avantajul ambilor parteneri. Compensarea

automată presupune însă funcţionarea unui sistem de plăţi în timp real pentru a se

putea efectua decontarea între băncile participante.

Casa de Compensaţ ii Automate ( Automated Clearing House – ACH ) este un

sistem electronic de compensare care are următoarele funcţii:

- administrează schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi;

- efectuează compensarea, adică calcularea poziţiilor nete ale participanţilor în

raport cu casa de compensaţie;

- iniţiază decontarea prin transmiterea către sistemul de plăţi a rezultatelor

compensării;

- administrează garanţiile aferente decontării poziţiilor nete ale participanţilor;

- informează participanţii;

- asigur ă monitorizarea compensării de către autoritatea de compensare etc.

În România, instituţia abilitată să administreze acest sistem este TransFonD

care dispune de o reţea electronică ce asigur ă legătura cu toţi participanţii: banca

centrală, băncile comerciale, trezoreria statului, casele centrale ale cooperativelor de

credit; TransFonD ca proprietar şi operator al sistemului. Fiecare participant se

conectează la sistem printr-un punct unic de acces, respectiv unitatea centrală a

participantului. Spre deosebire de compensarea documentelor de plată pe suport



33

hârtie care avea loc mai întâi la sucursalele teritoriale ale TransFonD şi apoi la

centrală, compensarea prin ACH se realizează numai la nivel central, mesajele de

plată circulând de la unitatea bancar ă plătitoare la centrala băncii plătitoare care le

introduce în compensare, fiind apoi preluate de centrala băncii beneficiare care le

retransmite unităţii bancare beneficiare.Având la bază acest sistem, decontărilor interbancare se derulează, în general,

după următoarea schemă:

1. furnizorul (beneficiarul plăţii) livrează mărfurile cumpăr ătorului (plătitorul);2. plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hârtie prin care dispune unităţii

sale bancare (Unit.bc./P) transferul de sume;

3. unitatea bancar ă a păltiorului debitează contul curent al plătitorului şi transmite

OP pe suport electronic (mesajul OP) centralei sale (Centrala bc./P);

2511 Conturi curente / P = 341 Decontări intrabancare

4. centrala băncii plătitorului iniţiază compensarea în vederea efectuării plăţii;

341 Decontă

ri intrabancare = 111 Cont curent la BNR

5. casa de compensaţii transmite băncii centrale soldul net pentru decontare;

6. banca centrală (BNR) realizează transferul de fonduri din contul curent al băncii

plătitorului (care se debitează) în contul curent al băncii beneficiarului (care de

creditează);

Cont curent / Bc. P = Cont curent / Bc. B

7. casa de compensaţii transfer ă fişierele centralei băncii beneficiarului (Centrala

bc./B);

8. centrala băncii beneficiarului încasează prin compensare sumele şi le decontează

unităţii bancare a beneficiarului (Unit.bc./B);

1

8

5

4

3

92

Plătitor P Beneficiar B

Unit. bc. / P

7

Centrala bc. / P

Unit. bc. / B

Centrala bc. / B

Banca centrală Ct.crt. Bc. P → Ct.crt. Bc. B

6



34

111 Cont curent la BNR = 341 Decontări intrabancare

9. unitatea bancar ă a beneficiarului creditează contul curent al acestuia şi emite

acestuia extrasul de cont care atestă încasarea de către beneficiar a sumelor

cuvenite.

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / B În ceea ce priveşte decontarea interbancar ă iniţiată de beneficiar, sistemul de

compensare se bazează pe aceleaşi principii, cu deosebirea că circuitul începe de la

beneficiar către plătitor. În acest tip de transfer, circuitul se derulează tot prin casa de

compensaţie, dar implică acceptarea din partea băncii plătitorului.



35

1. Operaţiunile de decontări intrabancare mai sunt cunoscute sub denumirea de:

1). decantări reciproce între sedii;

2). decontări reciproce interbancare;

3). viramente interbancare;

4). operaţiuni între sedii;

5). operaţiuni de compensare;

6). operaţiuni pasive.


a). 1 + 4; b). 2 + 5; c). 3 + 6; d). 1 + 6.


a). transferurile intrabancare determină numai o mişcare internă de fonduri;

b). transferurile interbancare determină numai o mişcare internă de fonduri;

c). transferurile interbancare determină o modificare patrimonială;

d). cele mai numeroase viramentele intra- şi interbancare sunt dispuse de

agenţii economici parteneri în tranzacţie.


a). contul organizat de un agent economic se numeşte cont bancar;

b). contul de credit se deschid clienţilor pentru înregistrarea operaţiunilor

curente de încasări şi plăţi;

c). contul de depozit se deschid clienţilor pentru înregistrarea operaţiunilor

curente de încasări şi plăţi;

d). contul curent se deschid clienţilor pentru înregistrarea operaţiunilor curente

de încasări şi plăţi.

4. Viramentul bancar:

a). reprezintă suportul tehnic pentru realizarea unei decontări bancare;

b). reprezintă modalitatea de realizare a unei decontări bancare;

c). se poate realiza numai între unităţile apar ţinând aceleaşi bănci;

d). se poate realiza numai între unităţile apar ţinând unor bănci diferite.

5. Unitatea bancar ă care iniţiază operaţiunea DRS:

1). se numeşte unitate bancar ă iniţiatoare;



36

2). se numeşte unitate bancar ă destinatar ă;

3). se notează convenţional sediul A;

4). se numeşte centrală bancar ă;

5). se numeşte bancă centrală;

6). se notează convenţional sediul B.Este valabil ă combinaţ ia:

a). 1 + 2; b). 1 + 3; c). 1 + 4; d). 1 + 5.

6. Cont bifuncţional de decontări intrabancare (341) intervine în realizarea unui

virament intrabancar dacă plătitorul şi beneficiarul au conturi deschise la:

a). aceeaşi unitate bancar ă;

b). unităţi bancare apar ţinând băncii centrale;

c). unităţi bancare diferite apar ţinând aceleaşi bănci;

d). centrala aceleaşi bănci.

7. Documente operative DRS, care îndeplinesc rolul de:

1). document de înregistrare în contabilitatea a operaţiunii DRS;

2). document justificativ al executării operaţiunii DRS;

3). document de formalizare a structurii organizatorice;

4). document operativ primar;5). suport tehnic de informaţii cu ajutorul căruia se comunică între sediile bancare

partenere;

6). document de prezentare a diferitelor posturi într-o bancă.


a). 1 + 2 + 5; b). 1 + 2 + 3; c). 1 + 2 + 4; d). 1 + 2 + 6.

8. Atribuţiile îndeplinite de sediul B (unitate bancar ă destinatar ă într-o operaţiune

DRS) sunt:

a). întocmeşte documentele specifice DRS;

b). iniţiază operaţiunea DRS;

c). remite sediului bancar partener originalul documentului DRS;

d). recepţionează documentele DRS şi documentele operative primare

însoţitoare.

9. Decontările interbancare reprezintă:a). plăţi f ăr ă numerar efectuate de unităţile bancare apar ţinând unor bănci



37

diferite;

b). plăţi cu numerar efectuate de unităţile bancare apar ţinând unor bănci

diferite;

c). plăţi f ăr ă numerar efectuate de unităţile bancare apar ţinând aceleaşi bănci;

d). plăţi cu numerar efectuate de unităţile bancare apar ţinând aceleaşi bănci.

10.Casa de Compensaţii Automate (ACH) este un sistem electronic de compensare

care are următoarele funcţii:

1). iniţiază decontarea prin transmiterea către sistemul de plăţi a rezultatelor

compensării;

2). informează participanţii la compensare;

3). iniţiază operaţiunea DRS;

4). asigur ă monitorizarea compensării de către autoritatea de compensare;

5). confirmă şi execută operaţiunea DRS;

6). efectuează compensarea, adică calcularea poziţiilor nete ale participanţilor în

raport cu casa de compensaţie.


a). 1 + 2 + 3 + 4; c). 1 + 2 + 4 + 6;

b). 1 + 2 + 3 + 5; d). 1 + 2 + 4 + 5.

11.Viramentele interbancare nu prezintă următoarele caracteristici:

a). determină modificări de patrimoniu pentru băncile implicate;

b). necesită înfiinţarea şi funcţionarea casei de compensaţie;

c). determină numai o mişcare internă de fonduri;

d). sunt dispuse, în general, de agenţii economici parteneri în tranzacţie.

12. Într-o decontare intrabancar ă intervin următorii participanţi:

1). plătitorul;

2). casa de compensaţii;

3). unitatea bancar ă a beneficiarului;

4). unitatea bancar ă a plătitorului;

5). banca centrală;

6). beneficiarul.


a). 1 + 2 + 3 + 6; c). 2 + 3 + 4 + 6;

b). 1 + 3 + 4 + 6; d). 1 + 3 + 5 + 6.



38

13.Casele de compensaţii:

a). se numesc agenţi de decontare;

b). pot fi numai particulare şi nu necesită controlul băncii centrale;

c). sunt instituţii specializate în derularea operaţiunilor DRS;

d). se numesc agenţi de compensare.

14. Înainte de 1995 compensările se f ăceau în România:

a). prin intermediul conturilor de corespondent care se ţineau la sediul central

al băncilor;

b). prin intermediul casei de compensaţii organizată în cadrul băncii centrale;

c). prin compensare automată;

d). prin viramente între diferite bănci centrale.

15.Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a). în România casa de compensaţii s-a transformat în 2001 dintr-o instituţie

publică într-o instituţie a sistemului bancar;

b). în România casa de compensaţii s-a transformat în 2005 dintr-o instituţie

publică într-o instituţie a sistemului bancar;

c). în România casa de compensaţii este denumită TransFonD;

d). în România decontările interbancare se realizează prin compensare

automată.

Răspuns corect:

1. a; 4. b; 7. a; 10. c; 13. d;

2. b; 5. b; 8. d; 11. c; 14. a;

3. d; 6. c; 9. a; 12. b; 15. b.



39

4.1. Consideraţii generale privind operaţiunile de încasări şi plăţi

prin conturi deschise clienţilor

Dezvoltarea economică şi apariţia băncilor a condus la extinderea masei

monetare şi la introducerea unui nou sistem de plăţi cunoscut sub denumirea de pl ăţ i

f ăr ă numerar care a reprezentat un salt calitativ foarte mare în finalizarea financiar ă a

tranzacţiilor dintre participanţi.

În sistemul bancar, plăţile f ăr ă numerar (interbancare sau intrabancare) se mai

numesc şi decontări f ăr ă numerar, datorită faptului că implică încărcarea şi

descărcarea de gestiune a unităţilor bancare prin care se realizează transferul de

fonduri. Acest sistem se bazează pe diverse procedee şi instrumente de plată, unele

generate de debitor (plătitor), iar altele de creditor (beneficiar).

În România, sunt conturate două forme de decontare:

1. Decontarea pe baza mijloacelor neasiguratorii de plat ă (acceptarea) –

acceptarea este acea formă de decontare potrivit căreia stingerea obligaţiei băneşti

se poate realiza de bancă numai dacă debitorul şi-a dat consimţământul la plată. În

acest context, banca nu va putea efectua viramentul dacă nu a primit o dispoziţie

expresă din partea clientului său în acest sens.

Din punct de vedere economic, acceptarea prezintă câteva avantaje şi

dezavantaje.

Principalele avantaje vizează următoarele aspecte:- plătitorul (debitorul) poate realiza un control eficient asupra modului în care

partenerul său şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale deoarece, practic, fluxul

bănesc de stingere a obligaţiei are loc numai după ce s-a înf ăptuit fluxul material;

- acceptarea nu presupune blocări de sume în prealabil sub forma unor

disponibilităţi băneşti constituite în depozite cu destinaţie specială pentru a se

asigura cu anticipaţie sumele de plată.

Principalele dezavantaje al acceptării constau din următoarele:



40

- furnizorul nu are certitudine că î şi va încasa drepturile băneşti la termen şi în

sumele stabilite;

- datorită multiplicatorului care acţionează în economie, un blocaj financiar datorat

unor clienţi însemnaţi de pe piaţă, poate determina un blocaj financiar generalizat,

cu efecte nefaste asupra economiei.2. Decontarea pe baza mijloacelor asiguratorii de plat ă – presupune, din punct

de vedere tehnic, constituirea cu anticipaţie a unor depozite bancare cărora li se

atribuie o destinaţie precisă, aceea de a se efectua pe baza lor plăţi în favoarea

beneficiarului (furnizorului). Astfel, furnizorul are certitudinea că î şi va încasa

drepturile ce i se cuvin, iar plătitorul că va avea ritmicitate în derularea procesului său

de aprovizionare.

Pe lângă acest avantaj, această formă de decontare prezintă dezavantajul că presupune pentru plătitor blocări de sume ca urmare a scoaterii lor din circuitul

financiar, de unde rezultă o încetinire a vitezei de rotaţie a banilor în economie, o

rigiditate în gestionarea disponibilităţilor necesare efectuării plăţilor.

Practica a demonstrat că acceptarea este forma de decontare mai agreată şi

se poate folosi cu efecte benefice în cazul tranzacţiilor între parteneri care se cunosc

reciproc, dezvoltă relaţii de afaceri pe încredere pentru perioade de timp mai

îndelungate. Decontarea pe baza mijloacelor asiguratorii de plată se practică cu

precădere între parteneri care nu se cunosc, intr ă în afaceri întâmplătoare care

manifestă mai puţină credibilitate din partea partenerilor. Această formă de decontare

este preponderentă în relaţiile de plăţi externe, prin folosirea sa evitându-se riscul de

neîncasare la termen pentru beneficiar.

În ceea ce priveşte modalit ăţ ile de decontare, acestea se pot delimita doar

în cadrul acceptării şi prezintă o importanţă deosebită pentru înf ăptuirea viramentului.

În funcţie de modalitatea de decontare aleasă se stabileşte de fapt fluxul

informaţional după care se realizează viramentul bancar, circulaţia documentelor,

fluxul bănesc, controlul asupra acestora.

Există două modalităţi de decontare:

- decontarea din ini ţ iativa debitorului (pl ătitorului) - care, din punct de vedere

tehnic, presupune faptul că iniţiativa în realizarea viramentului bancar îi apar ţine

plătitorului; el este cel căruia îi revine responsabilitatea de a dispune băncii

efectuarea plăţilor pentru sumele datorate; ca instrument specific de lucru, în

acest caz, se foloseşte ordinul de plată (OP);



41

- decontarea din ini ţ iativa creditorului (beneficiarului) - situaţie în care

responsabilitatea de a dispune efectuarea viramentului bancar apar ţine

beneficiarului sumei; acesta, printr-o dispoziţie scrisă, dispune băncii sale să

procedeze la încasarea drepturilor ce i se cuvin din contul partenerului său de

afaceri; ca instrument specific de lucru, în acest caz, se foloseşte ordinul de încasare (OÎ).

Dintre cele două modalităţi de decontare, practica a demonstrat că cea mai

eficientă este decontarea din iniţiativa debitorului (plătitorului) deoarece tehnica după

care se derulează presupune un circuit simplificat al viramentului şi necesită o

perioadă mai scurtă de timp pentru realizarea transferului de sume. În acest fel se

contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a banilor în economie, utilizarea acestei

modalităţi de decontare devenind un factor de eficienţă.

4.2. Operaţiuni de decontare pe baza mijloacelor neasiguratorii de plată

(acceptarea)

4.2.1. Decontarea din iniţiativa debitorului (plătitorului)

A. Ordinul de plată (OP) - este o dispoziţie necondiţionată, dată de emitentul

acesteia unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.Ordinul de plată este instrumentul efectiv care circulă între emitent şi beneficiar, prin

intermediul sistemului bancar, fiind purtătorul transferului de fonduri între cei doi

parteneri.

În legislaţia românească, ordinul de plata pe suport hârtie este reglementat

prin Regulamentul B.N.R. nr.8/1994 şi se editează de banca centrală sau băncile

comerciale potrivit unor standarde stabilite de banca centrală (dimensiunile

blanchetei, calitatea hârtiei, înscrisurile obligatorii, organizarea textului numai peorizontală etc.). Pe fata formularului, informaţiile sunt grupate în mai multe zone care

cuprind un anumit număr de câmpuri (spaţii pentru informaţii), iar pe verso sunt

rezervate spaţii pentru băncile intermediare privind confirmarea acceptării.

Pe un ordin de plată este obligatorie înscrierea următoarelor menţiuni:

denumirea instrumentului “ordin de plată”; data emiterii; ordinul necondiţionat de a

plăti; moneda şi suma de bani; numele plătitorului şi codul IBAN; numele

beneficiarului şi codul IBAN; banca plătitorului; banca beneficiarului; semnătura

emitentului; referinţe privind conţinutul economic al plăţii.



42

Ordinele de plată se emit pe suport hârtie sau electronic având structuri

diferite, respectiv cele pe suport hârtie au un format standard tipărit (formular), în

timp ce modelele electronice se prezintă sub forma unor mesaje codificate. Structura

unui ordin de plată pe suport hârtie este cea prezentată în schema de mai jos:

Ordinul de plată este o modalitate de decontare neasiguratorie a plăţii, este

iniţiată de debitor (plătitor) şi reprezintă o dispoziţie dată băncii de a plăti o anumită

sumă de bani unui beneficiar pentru stingerea obligaţiei băneşti rezultate din relaţia

directă dintre aceştia generată de un schimb comercial sau necomercial.

Plata propriu-zisă se desf ăşoar ă prin virament bancar, păr ţile participante

fiind:

- plătitorul - emitentul ordinului de plată care iniţiază plata, stabileşte condiţiile

acesteia, putând revoca plata în orice moment până la executarea sa efectivă;

- banca plătitorului (emitentă) - căreia clientul îi dă dispoziţia de efectuare a plăţii;

- banca beneficiarului (colectoare/destinatar ă) - achită clientului său suma

reprezentând drepturile sale băneşti;

- beneficiarul (furnizorul) - în favoarea căruia se efectuează plata.

Mecanismul viramentului bancar realizat pe baza ordinului de plată difer ă în

funcţie de tipul viramentului efectuat (intrabancar sau interbancar):



43

1. în cazul unui transfer intrabancar , tehnica decontării prin utilizarea OP

presupune parcurgerea următoarelor etape1:

1. furnizorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile prevăzute în

contract;

2. plătitorul emite ordinul de plată şi dispune efectuarea plăţii;

3. unitatea bancar ă a plătitorului remite unităţii bancare a beneficiarului ordinul

de plată şi debitează contul curent al clientului său, onorând în acest fel plata;


4. unitatea bancar ă a beneficiarului confirmă operaţiunea între sedii şi creditează

contul curent al beneficiarului (2511/B), stingându-se în acest fel obligaţia de

plată existentă între cei doi parteneri.


2. în cazul unui transfer interbancar , tehnica decontării prin utilizarea OP

presupune parcurgerea următoarelor etape2:


2. plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hârtie prin care dispune unităţii

sale bancare (Unit.bc./P) transferul de sume;

3. unitatea bancar ă a păltiorului debitează contul curent al plătitorului şi transmite

OP pe suport electronic (mesajul OP) centralei sale (Centrala bc./P);


4. centrala băncii plătitorului iniţiază compensarea în vederea efectuării plăţii;

341 Decontări intrabancare = 111 Cont curent la BNR


1 unitatea bancar ă a plătitorului şi a beneficiarului apar ţin aceleaşi bănci, fapt pentru care viramentuleste unul intrabancar 2 unitatea bancar ă a plătitorului şi a beneficiarului apar ţin unor bănci diferite, fapt pentru careviramentul este unul interbancar şi se realizează prin compensare

1

mf.

3

OP + doc.DRS






44

6. banca centrală (BNR) realizează transferul de fonduri din contul curent al băncii


creditează);



bc./B);

8. centrala băncii beneficiarului încasează prin compensare sumele şi le decontează unităţii bancare a beneficiarului (Unit.bc./B);



acestuia extrasul de cont care atestă încasarea de către beneficiar a sumelor

cuvenite.


Dispoziţia de plată a emitentului dată prin emiterea OP trebuie să fienecondiţionată de anumite restricţii (ex. prezentarea la banca a unor documente) şi

nici nu poate prevede ca plată să se facă la cererea beneficiarului. O particularitate

importantă o constituie faptul că ordinul de plată este revocabil de către emitent până

în momentul acceptării lui de către banca beneficiarului, numită şi bancă colectoare

sau destinatar ă. Această caracteristică reprezintă o facilitate pentru emitent, dar

ridică suspiciuni pentru beneficiar cu privire la capacitatea de plată a partenerului. În

practica bancar ă, instrumentele de plată revocabile sunt considerate de rang inferior şi, drept urmare, se recomandă utilizarea lor în combinaţie cu alte forme de

1

8

5

4

3

92

Plătitor (P) Beneficiar B

Unit. bc. / P

Casa de com ensa ii7

Centrala bc. / P

Unit. bc. / B

Centrala bc. / B

Banca centrală Ct.crt. Bc. P → Ct.crt. Bc. B

6



45

decontare pentru a putea evita prejudiciile ce pot fi determinate de revocarea lor de

către plătitor. Astfel, ordinul de plată se utilizează, în principal, în operaţiuni auxiliare

contractului comercial propriu-zis (plata de comisioane, cheltuieli de transport etc.).

B. Standing order (SO) - este o modalitate de decontare care presupune

încheierea unei convenţii între client (plătitor) şi banca sa, potrivit căruia banca

plătitorului acceptă să plătească, la anumite date (decadal, chenzinal etc.) o sumă

fixă în favoarea unui (ter ţ) furnizor, potrivit contractului încheiat de parteneri, f ăr ă a

mai fi necesare instrucţiuni de plată exprese.

În acest sens, între bancă şi debitor se încheie un contract de mandat

(convenţia de SO) în vederea executării unor instrucţiuni date în prealabil de plătitor.

Prin mandat, banca este autorizată să constituie disponibilităţile necesare de fonduri

sau să asigure creditele care se impun pentru satisfacerea volumului de plăţi, ceea

ce echivalează cu un cash management. Mecanismul de derulare a SO difer ă în

funcţie de tipul viramentului efectuat (intrabancar sau interbancar):

1. în cazul unui transfer intrabancar , tehnica decontării prin utilizarea SO

presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. se încheie un contract între plătitor şi furnizor (beneficiar) prin care se prevede

plata unor sume fixe la date fixe;

2. se încheie o convenţie de SO între plătitor şi banca sa (Unit.bc. / P) prin care

plătitorul mandatează banca să onoreze obligaţiile sale de plată la datele şi în

sumele convenite; astfel banca va emite periodic, în numele clientului său,

ordine de plată f ăr ă a i se mai solicita clientului consimţământul la plată;

3. la termenele fixate, unitatea bancar ă a plătitorului emite OP şi debitează

contul curent al clientului său cu suma stabilită;


4. unitatea bancar ă a beneficiarului confirmă operaţiunea între sedii şi creditează contul curent al beneficiarului.

1

3

OP+doc. DRS

4 ext.ct.+OP2C.SO 2





46


2. în cazul unui transfer interbancar , tehnica decontării prin utilizarea SO

presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. se încheie un contract între plătitor şi furnizor (beneficiar) prin care se prevede

plata unor sume fixe la date fixe;

2. se încheie o convenţie de SO între plătitor şi banca sa (Unit.bc. / P) prin care

plătitorul mandatează banca să onoreze obligaţiile sale de plată la datele şi în

sumele convenite;

3. la termenele fixate, unitatea bancar ă a plătitorului emite OP şi debitează contul

curent al clientului său cu suma stabilită şi transmite OP pe suport electronic

(mesajul OP) centralei sale bancare (Centrala bc./P);

2511 Conturi curente / P = 341 Decontări intrabancare4. centrala băncii plătitorului iniţiază compensarea în vederea efectuării plăţii;

341 Decontări intrabancare = 111 Cont curent la BNR


6. banca centrală (B.N.R.) realizează transferul de fonduri din contul curent al băncii


creditează);



bc./B);

1

8

5

4

3

9C.SO 2

Plătitor (P) Beneficiar B

Unit. bc. / P


Centrala bc. / P

Unit. bc. / B

Centrala bc. / B

Banca centrală

Ct.crt. Bc. P → Ct.crt. Bc. B6



47

8. centrala băncii beneficiarului încasează prin compensare sumele şi le decontează

unităţii bancare a beneficiarului (Unit.bc./B);



acestuia extrasul de cont care atestă încasarea de către beneficiar a sumelor cuvenite.


Deosebirea faţă de direct debit o constituie faptul că plata este iniţiată de

plătitor f ăr ă intervenţia furnizorului, urmând ca la finele lunii să se facă regularizarea

între cei doi parteneri. Un astfel de procedeu se practică, de regulă, în cazurile în

care sunt livr ări zilnice de materii prime şi într-un volum relativ constant sau pentru

plăţi repetabile şi regulate (abonamente TV, chirii, pensii de întreţinere etc.).

C. Direct debit (DD) - este o modalitate de plată prin care băncile sunt

autorizate de clienţii plătitori să efectueze automat decontarea serviciilor din conturile

lor la cererea furnizorilor şi de transfer a sumelor la băncile acestora. Seamănă cu

standing order cu deosebirea că banca plătitorului va emite OP, în numele clientului

său (în baza mandatului încredinţat de acesta), în favoarea beneficiarului, numai pe

baza facturilor remise de beneficiar.

Între furnizor (beneficiar) şi debitor (plătitor) se încheie o convenţie privind

dreptul furnizorului de a iniţia plata f ăr ă acordul prealabil al plătitorului. Între plătitor şi

banca acestuia se încheie o convenţie de direct debit (C.DD) privind acceptul

plătitorului pentru plată din contul său f ăr ă ordinul expres al acestuia. Între banca

plătitorului şi beneficiar se încheie un angajament privind efectuarea plăţilor în sistem

direct debit.

Din punct de vedere operaţional, relaţiile de decontare se stabilesc între banca

furnizorului şi banca plătitorului unde are contul curent. În România, decontarea prindirect debit are o anumită particularitate, în sensul că ambii parteneri trebuie să aibă

conturile deschise la aceiaşi bancă. Schema unei astfel de decontări se prezintă mai

jos.

1. partenerii încheie mai întâi o convenţie de plată prin debit direct;

2. plătitorul încheie cu unitatea sa bancar ă convenţia (mandatul) de direct debit,

3. între unitatea bancar ă a plătitorului şi beneficiar se încheie un angajament

privind efectuarea plăţii în sistem direct debit;



48

4. beneficiarul emite factura la data convenită, precizând suma de plată;

5. unitatea bancar ă a plătitorului emite OP (debitând contul plătitorului) şi iniţiază

operaţiunea DRS;


6. unitatea bancar ă a beneficiarului confirmă operaţiunea între sedii şi creditează contul clientului său.


Ambii parteneri au avantaje substanţiale prin utilizarea acestei modalităţi de

plată, în sensul că furnizorii î şi pot încasa creanţele la termen, iar plătitorii dispun de

o modalitate destul de comodă de descărcare de obligaţie pentru serviciile primite.

Dezavantajul îl constituie posibilitatea apariţiei unor debite nereale care se

decontează automat înainte de clarificarea acestora. În practica s-a adoptat

procedeul ca decontarea să aibă loc la un anumit interval de la facturare, perioadă în

care eventualele neconcordanţe să se clarifice.

Un astfel de procedeu este aplicabil în situaţiile în care tranzacţiile dintre

plătitor şi beneficiar presupun plăţi la termene convenite, dar pentru care suma de

plată variază în funcţie de prestaţia furnizorului (ex. plata facturilor telefonice, energie

electrică, apă, gaz etc.).

4.2.2. Decontarea din iniţiativa creditorului (beneficiarului)

Incasso-ul bancar reprezintă o altă modalitate de decontare frecvent folosită,

fiind utilizată însă doar atunci când există o încredere deplină între parteneri, pentru

că în acest caz, spre deosebire de acreditivul documentar, băncile nu se angajează

la plată, având doar rolul de gestionare a documentelor.

Incasso-ul bancar este acea modalitate de decontare pe baza căreia

beneficiarul transmite băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor

1

5OP+doc. DRS

3

C.DD 2



6 ext.ct.+OP2



49

sale contractuale, solicitând acesteia să le remită spre încasare plătitorului prin

banca acestuia.

Păr ţile implicate în derularea incasso-ului bancar sunt:

- beneficiarul (ordonatorul) - iniţiază această formă de decontare, fiind numit şi

tr ăgător;- banca beneficiarului - căreia furnizorul îi încredinţează operaţiunea de încasare a

drepturilor sale băneşti;

- banca plătitorului - implicată în procesul de încasare;

- plătitorul - numit şi tras.

Incasso-ul, cunoscut şi sub numele de dispoziţie de încasare, este un document

standardizat sub formă de mesaj care cuprinde: numele şi adresa ordonatorului,

numele şi adresa trasului, băncile implicate, documentele comerciale şi financiare,detalii privind transportul şi livrarea, condiţiile de plată, modalitatea de transmitere a

fondurilor şi contul bancar al ordonatorului.

Derularea operaţiunilor de incasso bancar presupune parcurgerea mai multor

etapelor 1:

1. între furnizor (beneficiar) şi plătitor se contractul de vânzare-cumpărare în care

se precizează faptul că stingerea obligaţiilor băneşti se realizează prin incasso

bancar;

2. furnizorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;

3. furnizorul (beneficiarul) remite băncii documentele ce atestă îndeplinirea

obligaţiilor sale (factur ă - f) împreună cu un ordin de încasare (OÎ) prin care

dispune operaţiunea de incasso bancar;

4. unitatea bancar ă a beneficiarului verifică documentele şi, dacă sunt complete

şi corect întocmite, le remite băncii plătitorului, iniţiind operaţiunea de incasso;

5. unitatea bancar ă a plătitorului î şi vizează clientul de sosirea documentelor,

acţionând corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul ordinului de

încasare (avizarea la plată);

6. plătitorul confruntă documentele privind recepţia mărfurilor cu documentele de

plată şi verifică corecta determinare a sumei pretinse de beneficiar

(acceptarea plăţii);

7. unitatea bancar ă a plătitorului efectuează plata, debitând contul curent al

plătitorului (onorarea plăţii);

1 presupune că unităţile bancare ale beneficiarului şi plătitorului apar ţin aceleaşi bănci, fiind vorba deun virament intrabancar; în cazul în care unităţile bancare ale partenerilor apar ţin unor bănci diferite,viramentul va fi interbancar, decontarea realizându-se prin compensare.



50

1

2

Plătitor

6 OÎ 5 83

OÎ+f

7OÎ2+doc.DRS

OÎ+f 4

Unit.bc./P Unit.bc./B

Beneficiar


8. unitatea bancar ă a beneficiarului va credita contul clientului său cu sumele

încasate şi îl notifică pe acesta de încasarea drepturilor sale băneşti

(confirmarea şi executarea operaţiunii DRS).


Băncile îndeplinesc rolul unor prestatori de servicii pentru care percep

comisioane care, de regulă, se suportă de beneficiar. Băncile nu au nici un fel de

responsabilitate în caz de neacceptare sau de neplată şi nu au obligaţia de a urmări

încasarea decât în limita instrucţiunilor exprese ale ordonatorului. Băncile au

obligaţia de a gestiona în bune condiţii documentele încredinţate şi să execute

întocmai şi f ăr ă întârziere instrucţiunile primite. În cazul în care apar unele probleme(documente lipsă, informaţii neclare sau insuficiente etc.) băncile trebuie să

informeze imediat ordonatorul.

Incasso-ul bancar, ca modalitate de decontare, este mai puţin sigur ă pentru

beneficiar pentru că el livrează mărfurile pe adresa plătitorului f ăr ă a avea vreo

garanţie privind încasarea contravalorii acestora. Un astfel de neajuns poate fi însă

eliminat prin solicitarea de către beneficiar a unei scrisori de garanţie bancar ă,

întocmirea unor documente de asigurare de către plătitor, plata unor sume în avansetc.

4.3. Operaţiuni de decontare pe baza mijloacelor asiguratorii de plată

A. Acreditivul - este o modalitate de decontare care confer ă maximul de

siguranţă pentru ambele păr ţi: furnizorul (beneficiarul) nu mai depinde de posibilităţile

de plată ale plătitorului, având garanţia că va fi plătit de către bancă, iar plătitorul

este asigurat că nu va trebui să plătească marfa comandată decât atunci când

aceasta a fost efectiv expediată.



51

Acreditivul reprezintă un angajament prin care o bancă, acţionând la cererea

şi în conformitate cu instrucţiunile clientului său, se obligă să efectueze o plată către

o persoană, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate

pentru care aceasta a f ăcut dovada livr ării mărfurilor sau prestării serviciilor conform

prevederilor contractuale prin intermediul anumitor documente.Păr ţile implicate în derularea acreditivului sunt:

- ordonatorul (plătitorul) - iniţiază această modalitate de decontare prin

instrucţiunile date băncii sale cu privire la deschiderea acreditivului pe baza

condiţiilor stabilite în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu beneficiarul;

- banca plătitorului (banca ordonatoare) - deschide acreditivul la solicitarea

clientului;

- banca beneficiarului - înştiinţează clientul său despre deschiderea acreditivuluitransmiţându-i o copie a scrisorii de deschidere a acreditivului;

- beneficiarul (furnizorul) - expediază mărfurile şi apoi depune la banca sa

documentele întocmite conform condiţiilor prevăzute în acreditiv.

Acreditivul este procedeu de decontare prin care plăţile se efectuează pe

măsura livr ării mărfurilor/prestării serviciilor dintr-o sumă transferată de plătitor la o

unitate bancar ă (banca beneficiarului, în majoritatea cazurilor). Iniţierea deschiderii

acreditivului se face de către banca plătitorului, pe baza unei cereri a acestuia în care

se menţionează: suma acreditivului, denumirea furnizorului, sediul acestuia şi

unitatea bancara la care are deschis contul; felul şi cantitatea mărfurilor/serviciilor

prevăzute în contract; documentele pe care furnizorul trebuie sa le prezinte la banca

sa pentru decontare; perioada de valabilitate a acreditivului; eventual alte condiţii

prevăzute în contract.

Acreditivul se deschide din disponibilităţile aflate în contul plătitorului sau din

credite bancare, iar suma se virează la banca furnizorului împreună cu un exemplar

din ordinul de plată şi o copie după cererea de deschidere a acreditivului (un set

similar de documente se trimite şi furnizorului). După livrarea produselor, furnizorul

prezintă băncii sale documentele de livrare prevăzute în acreditiv pe baza cărora se

va efectua decontarea. Banca beneficiarului are obligaţia de a verifica dacă

documentele corespund cu condiţiile din cererea de deschidere a acreditivului şi

transfer ă suma în contul furnizorului.



52

Decontarea prin utilizarea acreditivului presupune parcurgerea mai multor

etape1:

1. între plătitor şi beneficiar se încheie contractul de vânzare-cumpărare în

conţinutul căruia se precizează că modalitatea de decontare va fi acreditivul;

2. plătitorul dă unităţii sale bancare dispoziţia de deschidere a acreditivului şi înacest sens întocmeşte un OP;

3. unitatea bancar ă a plătitorului analizează oportunitatea utilizării acreditivului,

admite cererea clientului şi dispune deschiderea acreditivului iniţiind

operaţiunea DRS;


4. unitatea bancar ă corespondentă confirmă operaţiunea DRS, procedează ladeschiderea acreditivului şi comunică clientului său toate datele cu privire la

modul de utilizare a acreditivului;

341 Decontări intrabancare = 25331 Dep. pt. deschiderea de acreditiv

5. beneficiarul livrează mărfurile;

6. beneficiarul depune la unitatea sa bancar ă documentele cerute prin acreditiv

care atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale;

7. unitatea bancar ă a beneficiarului verifică concordanţa documentelor cu

prevederile acreditivului şi efectuează plata;

25331 Dep. pt. deschiderea de acreditiv = 2511 Conturi curente / B

8. unitatea bancar ă a beneficiarului remite documentele unităţii bancare a

plătitorului;

9. unitatea bancar ă a plătitorului remite clientului său documentele privind

mărfurile, acesta obţinând astfel dreptul de proprietate asupra mărfurilor

cumpărate.


5

1

Plătitor Beneficiar

2 OP

6doc.doc.

9 4 7 ext.ct.+OP2

8

3

OP+doc.DRSUnit.bc./P Unit.bc./B



53

Acreditivul poate fi revocat, modificat din punct de vedere al sumei, al

termenului de valabilitate şi al condiţiilor de utilizare numai cu acordul păr ţilor

contractante şi al băncii emitente.

După diverse criterii, acreditivele se pot clasifica în mai multe categorii:

1. Din punct de vedere operaţ ional , putem vorbi de : - acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment, indiferent

de termenul de valabilitate al acestuia, dar până la prezentarea documentelor de

livrare a mărfii la banca desemnată ca executor al acreditivului (de obicei banca

beneficiarului). Deoarece un asemenea acreditiv nu generează nici o r ăspundere

juridică între bancă şi beneficiar, el nu poate constitui o bază care să asigure o livrare

viitoare şi se recomandă agenţilor economici să nu încheie contracte care să

prevadă ca modalitate de decontare acreditivul revocabil;- acreditivul irevocabil este singura formă de acreditiv care, prin baza sa

juridică şi prin natura angajamentului pe care îl conţine, constituie o garanţie că plata

se va efectua contra documente întocmite în concordanţă cu clauzele şi condiţiile

prevăzute de acreditiv. Acreditivul irevocabil nu poate fi modificat sau anulat în timpul

valabilităţii lui decât cu acordul păr ţilor contractuale.

2. Din punctul de vedere al momentului pl ăţ ii există:

- acreditivul pl ătibil la vedere asigur ă plata sumei după ce documentele au fost

prezentate la bancă şi verificate de aceasta, funcţie şi de domicilierea acreditivului.

Plata la vedere se face la 4-5 zile din momentul depunerii documentelor, acest timp

fiind necesar băncilor pentru a putea efectua controlul asupra respectării termenelor

şi condiţiilor stipulate în acreditiv şi pentru a putea dispune transferul valutei

respective;

- acreditivul pl ătibil la termen este un acreditiv în care plata nu este iniţiată

imediat după prezentarea documentelor, ci numai după o perioadă de timp

specificată în acreditiv. Plata la termen permite plătitorului să beneficieze de o

perioadă de graţie şi asigur ă beneficiarul că plata se va face la o dată fixă, numită

scadenţă şi care este independentă de data expir ării valabilităţii acreditivului.

3. Din practica bancar ă, în derularea acreditivelor au rezultat situaţii care

reprezintă cazuri particulare şi din care s-au desprins mai multe tipuri de acreditive.

Astfel, au apărut:

- acreditivul transferabil este folosit în situaţia în care beneficiarul exprimă

dreptul său de a cere băncii să transfere acreditivul, par ţial sau total, unui al doilea

beneficiar. Această formă este utilizată atunci când primul beneficiar este un



54

comisionar şi doreşte să transfere o parte sau totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce

decurg din acreditiv furnizorului care devine al doilea beneficiar;

- acreditivul back to back prezintă un caz particular al acreditivului transferabil,

în situaţia în care beneficiarul trebuie să cumpere marfa de la un furnizor, iar

acreditivul deschis în favoarea sa nu poartă menţiunea „transferabil”. În acest caz, seva deschide un al doilea acreditiv din ordinul beneficiarului în favoarea furnizorului

său, beneficiarul devenind astfel un intermediar, iar primul acreditiv sursă de plată

pentru al doilea. Trebuie reţinut că băncile nu agreează folosirea acestui tip de

acreditiv datorită riscului mare pe care îl comportă prin nerespectarea obligaţiilor de

livrare de către păr ţile contractante;

- acreditivul stand-by are o funcţiune similar ă unei agenţii bancare şi serveşte

la asigurarea plăţii în caz de neîndeplinire a condiţiilor din contract. Aceste acreditivepot fi folosite pentru a garanta, de exemplu, rambursarea unor credite, realizarea

unor contracte, livrarea unor mărfuri în condiţiile contractului;

- acreditivul revolving este o formă de acreditiv prin care suma este repetată

automat, f ăr ă o modificare specială a acreditivului. Acest tip de acreditiv este folosit

în cazul în care se prevede un contract de vânzare-cumpărare pe o perioadă de timp

mai îndelungată şi, evident, cu livr ări par ţiale admise,

- acreditivul red clause reprezintă o formă de acreditiv cu o clauză specială

(scrisă iniţial cu cerneală roşie) care permite băncii să acorde avansuri beneficiarului

înainte de prezentarea documentelor cerute de acreditiv. Banca beneficiarului care,

în acest fel, acordă un împrumut clientului său, va recupera acest împrumut, inclusiv

dobânzile aferente, în momentul în care va depune la bancă documentele care

atestă livrarea mărfurilor. În situaţia în care beneficiarul nu î şi va respecta obligaţiile,

banca sa are dreptul să cear ă băncii plătitorului recuperarea împrumutului acordat,

plus dobânzile.

B. Scrisoarea de garanţie bancar ă (SGB) - reprezintă un înscris pe care o

bancă comercială o eliberează, la cererea expresă a clientului său aflat în calitate de

plătitor, obligându-se să onoreze la plată documentele introduse de beneficiar, dacă

la scadenţă plătitorul nu dispune de disponibilităţi de plată.

Scrisoarea de garanţie bancar ă joacă rolul unui factor de siguranţă în

derularea viramentului bancar deoarece, atunci când partenerii se cunosc mai pu ţin,

ofer ă credibilitate, prin emiterea SGB banca î şi asumă practic responsabilitatea de asprijini derularea tranzacţiei clientului său (plătitorul).



55

4

1

23

Plătitor

5

Beneficiar

Unit.bc./P Unit.bc./B

89 6 11

7

10

Această modalitate de plată se utilizează pe scar ă largă (mai ales în relaţiile

externe) şi garantează beneficiarului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau

serviciilor prestate. Derularea operaţiunilor prin folosirea scrisorii de garanţie bancar ă

presupune parcurgerea unor etape1:

1. între plătitor şi beneficiar se încheie contractul de vânzare-cumpărare;2. plătitorul solicită unităţii sale bancare eliberarea unei SGB;

3. unitatea bancar ă a plătitorului eliberează clientului său SGB;

4. plătitorul remite partenerului său SGB;

5. beneficiarul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;

6. beneficiarul remite unităţii sale bancare documentele împreună cu SGB şi un

ordin de încasare (OÎ) prin care dispune operaţiunea de incasso;

7. unitatea bancar ă a beneficiarului remite documentele, SGB şi ordinul de încasare unităţii bancare partenere;

8. unitatea bancar ă a plătitorului î şi vizează clientul de sosirea documentelor,

acţionând corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul ordinului de

încasare (avizarea la plată);

9. plătitorul verifică concordanţa dintre documentele privind recepţia mărfurilor cu

documentele de plată şi verifică corecta determinare a sumei pretinse de

exportator (acceptarea plăţii);

10. unitatea bancar ă a plătitorului debitează contul curent al clientului său şi

iniţiază operaţiunea DRS (onorarea plăţii);





56

11. unitatea bancar ă a beneficiarului confirmă operaţiunea DRS şi transfer ă suma

în contul curent al beneficiarului; notifică clientul de încasarea contravalorii

mărfurilor.


Scrisorile de garanţie bancar ă pot fi revocate şi modificate în privinţa sumelor şi a termenelor de valabilitate, dar acest lucru se face numai cu acordul păr ţilor

implicate şi cu acordul băncii emitente a scrisorii de garanţie bancar ă.



57

1. Care dintre următoarele modalităţi de decontare ofer ă furnizorului certitudinea că

î şi va încasa drepturile băneşti la termen şi în sumele stabilite:

1). ordinul de plată;

2). acreditivul;

3). direct debit;

4; standing order;

5). scrisoarea de garanţie bancar ă;

6). incasso-ul bancar.


a). 1 + 3; b). 4 + 5; c). 2 + 5; d). 5 + 6.

2. Principalul dezavantaj al acceptării, ca formă de decontare, vizează faptul că:

a). acceptarea nu presupune blocări de sume în prealabil;

b). acceptarea presupune blocări de sume în prealabil;

c). plătitorul poate realiza un control eficient asupra modului în care partenerul

său şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;

d). furnizorul nu are certitudine că

î şi va încasa drepturile b

ăne

şti.


a). în decontarea din iniţiativa plătitorului se foloseşte ordinul de încasare;

b). în decontarea din iniţiativa plătitorului se foloseşte ordinul de plată;

c). în decontarea din iniţiativa beneficiarului se foloseşte ordinul de plată;

d). în decontarea din iniţiativa plătitorului responsabilitatea de a dispune

efectuarea viramentului bancar apar ţine beneficiarului.

4. Practica bancar ă a demonstrat că cea mai eficientă este decontarea din iniţiativa

plătitorului deoarece:

a). tehnica după care se derulează presupune un circuit simplificat al

viramentului;

b). necesită o perioadă mai scurtă de timp pentru realizarea transferului de

sume;

c). contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a banilor în economie;

d). toate r ăspunsurile de mai sus sunt corecte.



58

5. Care este înregistrare contabilă care arată iniţierea unui virament intrabancar:

a). 2511 Conturi curente / P = 111 Cont curent la BNR;

b). 111 Cont curent la BNR = 2511 Conturi curente / B;

c). 2511 Conturi curente / P = 341 Decontări intrabancare;

d). 341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / B.

6. Modalitatea de decontare „Standing Order” se practică, de regulă, pentru:

a). plăţi repetabile şi regulate care vizează sume fixe;

b). plăţi ocazionale;

c). plăţi la termene convenite, dar pentru care suma de plată variază;

d). plata facturilor telefonice, energie electrică, apă, gaz.

7. Derularea operaţiunilor de incasso bancar se realizează din iniţiativa:a). plătitorului;

b). beneficiarului;

c). Casei de compensaţii;

d). băncii centrale.

8. Care modalitate de decontare confer ă maximul de siguranţă pentru beneficiarul

sumei de plată:

a). ordinul de plată;

b). incasso-ul bancar;

c). direct debit;

d). acreditivul.


a). acceptarea nu presupune blocări de sume în prealabil;

b). acceptarea presupune pentru plă

titor blocări de sume;

c). decontarea pe baza mijloacelor asiguratorii de plată se practică cu

precădere între parteneri care nu se cunosc;

d). acceptarea se poate folosi cu efecte benefice în cazul tranzacţiilor între

parteneri care se cunosc reciproc.

10. Scrisoarea de garanţie bancar ă reprezintă:

1). un înscris pe care o bancă comercială o eliberează, la cererea expresă a

clientului său aflat în calitate de plătitor;



59

2). o modalitate de decontare care se foloseşte mai ales când partenerii se cunosc

foarte bine şi au încredere reciprocă;

3). un factor de siguranţă în derularea viramentului bancar;

4). acea modalitate de decontare în care banca emitentă a SGB nu î şi asumă nici o

responsabilitate în ceea ce priveşte asigurarea plăţii;5). acea modalitate de decontare care nu garantează beneficiarului încasarea

contravalorii mărfurilor livrate;

6). o modalitate de decontare care garantează plata.


a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 6; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 5 + 6.

11. Ordinul de plată:

a). este o modalitate de decontare asiguratorie a plăţii;

b). este o modalitate de decontare neasiguratorie a plăţii;

c). este o modalitate de decontare iniţiată de beneficiarul sumei de plată;

d). nu este o modalitate de decontare.

12. Standing order este o modalitate de decontare:

1). potrivit căruia banca plătitorului acceptă să plătească, la anumite date o sumă fixă

în favoarea unui furnizor;2). iniţiată de beneficiarul sumei de plată;

3). care garantează beneficiarului efectuarea plăţii ;

4). care se practică, de regulă, pentru plata unor sume fixe la date fixe;

5). care se foloseşte în situaţii când plata vizează sume variabile;

6). iniţiată de plătitor f ăr ă intervenţia furnizorului.


a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5; c). 1 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 6.

13. Incasso-ul bancar reprezintă o altă modalitate de decontare:

a). utilizată doar atunci când există o încredere deplină între parteneri;

b). iniţiată de plătitor;

c). care garantează beneficiarului efectuarea plăţii;

d). cunoscută şi sub denumirea de „standing order”.

14. Modalitatea de decontare „Direct debit” presupune:

a). emiterea OP de banca plătitorului, în numele clientului său, în favoarea

beneficiarului, numai pe baza facturilor remise de beneficiar;



60

b). iniţierea plăţii f ăr ă intervenţia furnizorului;

c). plăţi la termene fixe şi în sume fixe;

d). plăţi ocazionale şi în sume variabile.

15. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). ordinul de plată reprezintă o dispoziţie a plătitorului dată băncii sale de a plăti o

anumită sumă de bani unui beneficiar;

2). scrisoarea de garanţie bancar ă joacă rolul unui factor de siguranţă în derularea

viramentului bancar;

3). acreditivul se deschide din disponibilităţile aflate în contul beneficiarului;

4). incasso-ul bancar, ca modalitate de decontare, garantează beneficiarului

încasarea contravalorii mărfurilor livrate;

5). prin încheierea convenţiei de „direct debit” banca este autorizată de plătitor să

efectueze automat decontarea serviciilor din contul său la cererea furnizorului;

6). modalitatea de decontare „standing order” presupune plăţi la termene convenite,

dar pentru care suma de plată variază în funcţie de prestaţia furnizorului.


a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 1 + 2 + 5.

Răspuns corect:1. c; 4. d; 7. b; 10. b; 13. a;

2. d; 5. c; 8. d; 11. b; 14. a;

3. b; 6. a; 9. b; 12. c; 15. d.



61

1. Calculul dobânzii în cont curent

Metodele de evidenţă a capitalului în contul curent şi de calcul a dobânzii sunt:

1. Metoda direct ă - presupune parcurgerea succesivă a următoarelor etape:

a). înregistrarea operaţiunilor în cont;

b). determinarea numărului de zile cuprinse în intervalul dintre momentul efectuării

operaţiunii şi momentul închiderii contului (Nz);

c). calculul numerelor de dobânzi (N);

d). determinarea totalului numerelor debitoare şi creditoare (TND, TNC); dacă rata

dobânzii este unică, se calculează soldul numerelor de dobânzi (SN);

e). calculul valorii divizorului fix (Dfix);

f). calculul dobânzii şi înregistrarea sa în cont (D).

2. Metoda în scar ă (hamburghez ă ) - presupune parcurgerea următoarelor

etape:

a). înregistrarea operaţiunilor în cont;

b). calculul soldului contului curent la sfâr şitul zilei (Sdz);

c). determinarea nr. de zile aferente perioadei în care soldul contului r ămâne

nemodificat (Nz);

d). calculul numerelor de dobânzi (N);

e). determinarea totalului numerelor debitoare şi creditoare (TND, TNC);

e). calculul valorii divizorului fix (Dfix);

f). calculul dobânzii şi înregistrarea sa în cont (D).

Formule: z N C N ⋅= ;

d

fixr

D100360 ⋅

= ; fix

N

D

S D = .

unde: C – credit sau disponibil; Dfix – divizor fix;

Nz – număr de zile; r d – rata dobânzii;

N – număr de dobânzi; SN – soldul numerelor

D – dobânda; de dobânzi.

Aplicaţ ia nr.1. Un agent economic î şi deschide cont curent la bancă în data

de 5 iun., moment în care efectuează o depunere iniţială de 100.000 u.m. La 10 iun.



62

încasează un cec în sumă de 70.000 u.m.; în 20 iun. depune la bancă numerar

rezultat din vânzări în magazin propriu în valoare de 100.000 u.m.; în 24 iun. depune

un ordin de plată pentru achitarea facturii privind materialele achiziţionate în sumă de

200.000 u.m., iar în 28 iun. achită impozite către bugetul de stat în valoare de 50.000

u.m.Ştiind că banca utilizează o rată anuală a dobânzii unică de 10%, se cere să

se stabilească dobânda aferentă lunii iunie şi soldul final al contului curent, utilizând

metoda directă.

Rezolvare:

5.06 10.06 20.06 24.06 28.06 30.06 Nz 1 = 30 – 5 = 25Nz 2 = 30 – 10 = 20Nz 3 = 30 – 20 = 10

Nz 4 = 30 – 24 = 6 Nz 5 = 30 – 28 = 2

N1 = C1 · Nz 1 = 100.000 · 25 = 2.500.000

N2 = C2 · Nz 2 = 70.000 · 20 = 1.400.000

N3 = C3 · Nz 3 = 100.000 · 10 = 1.000.000

N4 = C4 · Nz 4 = 200.000 · 6 = 1.200.000

N5 = C5 · Nz 5 = 50.000 · 2 = 100.000

D Plăţi ÎncasăriC24.06: 200.000 · 6 = 1.200.000

28.06: 50.000 · 2 = 100.000

5.06: 100.000 · 25 = 2.500.000

10.06: 70.000 · 20 = 1.400.000

20.06: 100.000 · 10 = 1.000.000

TND = 1.300.000 TNC = 4.900.000

SNC = 3.600.000

30.06: 1.000

SC = 21.000

600.310

100360100360=

⋅=

⋅=

d

fixr

D

000.1600.3

000.600.3===

fix

N

D

S D dobândă creditoare bonificată

Aplicaţ ia nr.2. Soldul iniţial al contului unui agent economic în data de 1 iun.

reflectă un disponibil în sumă de 20.000 u.m. În 3 iun. se achită factura de energie

electrică în valoare de 140.000 u.m.; în 7 iun. agentul economic depune la bancă



63

numerar reprezentând salarii neridicate în sumă de 70.000 u.m.; în 17 iun. se

încasează 50.000 u.m. şi se lichidează un debitor (încasare) în sumă de 40.000 u.m.

În 27 iun. se depune un cec spre încasare în valoare de 50.000 u.m. şi se achită

impozit în sumă de 80.000 u.m.

Ştiind că banca utilizează o rată anuală a dobânzii debitoare de 12% şicreditoare de 10%, se cere să se determine dobânda aferentă lunii iunie şi soldul

final al contului, folosind metoda în scar ă.

Rezolvare:

1.06 3.06 7.06 17.06 27.06 30.06

Nz 1 = 3* Nz 2 = 4

Nz 3= 10 Nz 4= 10Nz 5 = 3

Data Suma (C)Nr. zile

(Nz)N = C · Nz D / C

1.06 20.000 3 20.000 · 3 = 60.000 C

3.06140.000120.000

4 120.000 · 4 = 480.000 D

7.0670.00050.000 10 50.000 · 10 = 500.000 D

17.0650.00040.00040.000

10 40.000 · 10 = 400.000 C

27.0650.00080.00010.000

3 10.000 · 3 = 300.000 C

30.06 190,55 - - D

Sold 9.809,45 - - C

000.980000.500000.480 =+= NDT

000.312

100360100360=

⋅=

⋅=

Dd D fix

r D

66,326000.3

000.980===

D fix

ND

D D

T D

000.490000.30000.400000.60 =++= NC T

600.310

100360100360=

⋅=

⋅=

C d C fix

r D

11,136600.3

000.490===

C fix

NC

C D

T D

D = DC – DD = 136,11 – 326,66 = - 190,55 u.m. (dobândă percepută)* Nz 1 = 3 pentru că avem în 1 iun. sold iniţial creditor banca bonifică dobândă pentru 31 mai + 1 iun.+ 2 iun.



64

D Cont curent C

20.000 1.063.06 140.000

120.00070.000 7.06

50.00050.000 17.06

40.000 17.06

40.00027.06 80.000 50.000 27.06

10.00030.06 190,55

9.809,45

2. Ordinul de plată

Aplicaţ ia nr.3. S.C. “Y” din Sibiu, având cont curent la B.C.R. Sucursala Sibiu,

vinde mărfuri în valoare totală de 20.000 RON societăţii comerciale “X” din Petroşani,

având cont curent la B.C.R. Sucursala Petroşani. Plata se efectuează pe bază de

ordin de plată.

Se cere să se prezinte mecanismul de decontare şi să se efectueze

înregistr ările în contabilitatea sediilor bancare partenere.

Rezolvare:

În contabilitatea sediilor bancare partenere se fac următoarele înregistr ări:- la B.C.R. Sucursala Petroşani:

2511 Conturi curente / S.C. “X” = 341 Decontări intrabancare 20.000 RON

- la B.C.R. Sucursala Sibiu:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.C. “Y” 20.000 RON

Aplicaţ ia nr.4. S.C. “Gama” din Arad, având cont curent la B.R.D. Sucursala

Arad, vinde mărfuri în valoare totală de 10.000 RON societăţii comerciale “Alfa” din

1

mf.

3

OP + doc.DRS


S.C. “X” S.C. “Y”

B.C.R.Suc. Petro ani

B.C.R.Suc. Sibiu



65

Cluj, având cont curent la B.C.R. Sucursala Cluj. Plata se efectuează pe bază de

ordin de plată.


înregistr ările în contabilitatea sediilor bancare care intervin în derularea viramentului.

Rezolvare:

În contabilitatea sediilor bancare partenere se fac următoarele înregistr ări:

- la B.C.R. Sucursala Cluj:

2511 Conturi curente / S.C. Alfa = 341 Decontări intrabancare 10.000 RON

- la Centrala B.C.R.:

341 Decontări intrabancare = 111 Cont curent la BNR 10.000 RON

- la banca centrală (B.N.R.):

Cont curent / B.C.R. = Cont curent / B.R.D. 10.000 RON

- la Centrala B.R.D.:

111 Cont curent la BNR = 341 Decontări intrabancare 10.000 RON

- la B.R.D. Sucursala Arad:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.C. Gama 10.000 RON

3. Standing order

Aplicaţ ia nr.5. Pop Ion din Turda, care dispune de un cont curent la Banca

Transilvania Sucursala Turda, a încheiat cu Societatea de Asigur ări şi Reasigur ări X,

care are contul deschis la Banca Transilvania Sucursala Cluj, o asigurare de bunuri

pe o perioadă de 10 ani. Primele de asigurare se plătesc lunar (în data de 25 a lunii)

şi au o valoare de 100 RON. Plăţile se efectuează pe baza unei convenţii de

standing order.

1

8

5

4

3

92

S.C. Alfa S.C. Gama

B.C.R. Suc. Cluj

Casa de com ensa ii 7

Centrala B.C.R.

B.R.D. Suc. Arad

Centrala B.R.D.

Banca centrală (B.N.R.)Ct.crt. Bc. P → Ct.crt. Bc. B

6



66



Rezolvare:


- la Banca Transilvania Sucursala Turda:

2511 Conturi curente / Pop Ion = 341 Decontări intrabancare 100 RON- la Banca Transilvania Sucursala Cluj:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.A.R. X 100 RON

Aplicaţ ia nr.6. Între S.C. ABC din Cluj, cu cont curent la B.C.R. Sucursala

Cluj, şi Societatea de Asigur ări şi Reasigur ări Y, cu contul deschis la B.R.D.

Sucursala Cluj, s-a încheiat un contract de asigurare de bunuri pe o perioadă de 15

ani. Primele de asigurare se plătesc trimestrial (în data de 20 a ultimei luni din

trimestru) şi au o valoare de 1.500 RON. Plăţile se efectuează pe baza unei convenţii

de standing order.


înregistr ările în contabilitatea sediilor bancare care intervin în derularea viramentului.

Rezolvare:

1

3

OP+doc. DRS

4 ext.ct.+OP2C.SO 2

Pop Ion S.A.R. X

Bc.TransilvaniaSuc. Turda

Bc.TransilvaniaSuc. Cluj

1

8

5

4

3

9C.SO 2

S.C. ABC S.A.R. Y

B.C.R. Suc. Cluj


Centrala B.C.R.

B.R.D. Suc. Cluj

Centrala B.R.D.

Banca centrală (B.N.R.)Ct.crt. Bc. P → Ct.crt. Bc. B

6



67


- la B.C.R. Sucursala Cluj:

2511 Conturi curente / S.C. ABC = 341 Decontări intrabancare 1.500 RON

- la Centrala B.C.R.:341 Decontări intrabancare = 111 Cont curent la BNR 1.500 RON

- la banca centrală (B.N.R.):

Cont curent / B.C.R. = Cont curent / B.R.D. 1.500 RON

- la Centrala B.R.D.:

111 Cont curent la BNR = 341 Decontări intrabancare 1.500 RON

- la B.R.D. Sucursala Cluj:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.A.R. Y 1.500 RON

4. Direct debit

Aplicaţ ia nr.7. Renel, cu contul la B.C.R. Sucursala Cluj facturează servicii

prestate S.C. „Z” din Turda, cu cont deschis la B.C.R Sucursala Turda, în valoare de

500 RON. Plata se face pe baza unei convenţii de direct debit.



Rezolvare:


- la B.C.R. Sucursala Turda:

2511 Conturi curente / S.C. “Z” = 341 Decontări intrabancare 500 RON

- la B.C.R. Sucursala Sibiu:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / Renel 500 RON

5. Incasso-ul bancar

Aplicaţ ia nr.8. S.C. “Flacăra” din Cluj, având cont curent la B.R.D. Sucursala

Cluj, se aprovizionează cu materiale în valoare totală de 1.000 RON de la S.C.

1

5

OP+doc. DRS

3

C.DD 2

S.C. „Z” Renel

B.C.R. Suc. Turda B.C.R. Suc. Cluj

4 6 ext.ct.+OP2



68

1

2

S.C. “Flacăra”

6 OÎ 5 83

OÎ+f

7OÎ2+doc.DRS

OÎ+f 4B.R.D. Suc.Cluj B.R.D. Suc.Baia Mare

S.C. “Maratex”

“Maratex”din Baia Mare, având cont curent la B.R.D. Sucursala Baia Mare. Plata se

efectuează pe bază de incasso bancar.



Rezolvare:


- la B.R.D. Sucursala Cluj:

2511 Conturi curente / S.C. “P” = 341 Decontări intrabancare 1.000 RON

- la B.R.D. Sucursala Baia Mare:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.C. “B” 1.000 RON

6. Acreditivul documentar

Aplicaţ ia nr.9. S.C. “Sanex” din Arad, având cont curent la B.C.R. Sucursala

Arad, vinde mărfuri în valoare totală de 2.000 RON societăţii comerciale “Mara” din

Iaşi, având cont curent la B.C.R. Sucursala Iaşi. Plata se efectuează pe bază de

acreditiv.



Rezolvare:

5

1S.C. “Mara” S.C. “Sanex”

2 OP

6doc.doc.

9 4 7 ext.ct.+OP2

8

3

OP+doc.DRSB.C.R. Suc. Iaşi B.C.R. Suc. Arad



69

4

1

23

S.C. “Z”

5

S.C. “W”

B.R.D. Suc.Oradea

B.R.D. Suc.Braşov

89 6 11

7

10


- la B.C.R. Sucursala Iaşi:

2511 Conturi curente / S.C. “Mara” = 341 Decontări intrabancare 2.000 RON

- la B.C.R. Sucursala Iaşi:

341 Decontări intrabancare = 25331 Dep. pt. deschiderea de acreditiv 2.000 RON

25331 Dep. pt. deschiderea = 2511 Conturi curente / S.C. “Sanex” 2.000 RONde acreditiv

7. Scrisoarea de garanţie bancar ă

Aplicaţ ia nr.10. S.C. “Z” din Oradea, având cont curent la B.R.D. Sucursala

Oradea, achiziţionează mărfuri în valoare totală de 1.200 RON de la S.C. “W” din

Braşov, având cont curent la B.R.D. Sucursala Braşov. Plata se efectuează utilizândscrisoarea de garanţie bancar ă.



Rezolvare:


- la B.R.D. Sucursala Oradea:

2511 Conturi curente / S.C. “Z” = 341 Decontări intrabancare 1.200 RON

- la B.R.D. Sucursala Braşov:

341 Decontări intrabancare = 2511 Conturi curente / S.C. “W” 1.200 RON



70

1. Basno, C. (coordonator) - Moned ă, credit, bănci , Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2001

2. Basno, C.; Dardac, N. - Operaţ iuni bancare. Instrumente şi tehnici de plat ă,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3. Basno, C.; Dardac, N. - Sisteme de pl ăţ i, compensări şi decont ări , Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

4. Costică, I.; Lăzărescu, A. - Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti,

20045. Dedu, V; Enciu, A. - Contabilitate bancar ă, Editura Economică, Bucureşti, 2001

6. Gheorghe, S. - Sistemul pl ăţ ilor interbancare, Editura ASE, Bucureşti, 2005

7. Mihai, I. - Tehnica şi managementul operaţ iunilor bancare, Editura Expert,

Bucureşti, 2003

8. Preoteasa, V.; Filipescu, C., Hartescu, G. - Instrumente şi tehnici de plat ă,

Institutul Bancar Român, Bucureşti, 2000

9. Temeş, I.; Mureşan, N. - Contabilitatea societ ăţ ilor bancare, Editura Napoca Star,Cluj-Napoca, 1998

10. Trena, I. - Tehnic ă bancar ă, Editura Casa Căr ţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006

11. Trenca, I. - Metode şi tehnici bancare, Editura Casa Căr ţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,

2002

12. * * * - Legea bancar ă nr.58/1988 , republicată în M.Of. nr.78/24.01.2005

13. * * * - Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, M.Of.

nr.582 /30.06.200414. * * * - Manual privind compensarea automat ă, 2005

Operatiunile Insitutilor de Credit

Documents

Transcript of Operatiunile Insitutilor de Credit