Omul creat după chipul şi asemănarea lui DumnezeuProf. Dr. Gherman Alexandru-Paul

1. Omul, chipul lui Dumnezeu

După învăţătura Bisericii noastre omul a fost creat de Dumnezeu într-un mod aparte faţă de

celelalte făpturi. Dacă celelalte făpturi au fost create prin cuvânt, omul a fost creat printr-o intervenţie

specială a lui Dumnezeu, atât cât priveşte trupul, cât şi sufletul. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână

din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Facere 2, 7).

Cât priveşte trupul, omul a fost zidit de Dumnezeu din ţărână, iar cât priveşte sufletul, a fost zidit „după

chipul Său" (Facerea 1,26).

Cu toate că omul este alcătuit din trup şi suflet, totuşi el rămâne unitar cât priveşte fiinţa sa

psiho-fizică. Este adevărat că Dumnezeu a creat trupul omului din ţărână şi i-a suflat duh de viaţă, dar

aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a făcut mai întâi trupul şi apoi sufletul. Cartea Facerii nu spune că

Dumnezeu a alcătuit mai întâi trupul şi apoi a suflat suflare de viaţă în nările lui, ci că, luând ţărână din

pământ, a suflat în nările lui, concomitent, suflare de viaţă. Nu se menţionează nici o succesiune

temporală în crearea trupului şi a sufletului lui Adam. Aceasta vrea să arate că omul este o fiinţă unitară,

în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci cuprinde şi trupul.

Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul nu constituie o realitate separată de suflet, fiindcă

trupul dispune de o raţionalitate plasticizată care rămâne ancorată în realitatea spirituală şi unitară a

chipului lui Dumnezeu din om. Constituţia omului are caracter dihotomic (format din 2 parti), fiind

alcătuit de Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui

Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul, cât şi trupul.

Sfânta Scriptură face distincţie între chipul lui Dumnezeu din om şi asemănarea omului cu

Dumnezeu. După ce Dumnezeu arată intenţia Sa de a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1,

26), îl zideşte în realitate numai după chipul Său (Facerea 1, 27), fiindcă asemănarea cu Dumnezeu

trebuie să o dobândească prin efortul lui spiritual şi moral. „Suntem după chip prin creaţie, iar după

asemănare prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă", spune Sfanţul Grigorie de Nyssa. „A fi după chipul

lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu

depinde de voinţa noastră... Dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii

asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră şi pentru a ne deosebi de

picturile lipsite de viaţă ieşite din mâna artistului". Această creştere spirituală a omului era necesară

pentru ca omul să nu cadă sub stăpânirea naturii, ci să rămână adevăratul ei stăpân datorită harului divin

pe care 1-a primit în actul creaţiei sale, prin suflarea lui Dumnezeu.

Prin chipul lui Dumnezeu din fiinţa sa, care este chipul Treimii, omul a fost creat pentru o viaţă

de comuniune, şi nu pentru autonomie sau robie faţă de lume. Adam şi Hristos sunt tipuri pentru alegerea

celor două alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către fructul dulce al părţii

sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit. În calitatea sa de chip al lui Dumnezeu în Treime, omul n-

a fost creat să pângărească natura, sau să devină robul naturii, ci să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi

cu întreaga creaţie prin puterea harului divin.

2. Libertatea Persoanei.

1

Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înţelege prin termenul de libertate: posibilitatea

omului de a acţiona după propria sa voinţă; posibilitatea de acţiune a oamenilor în condiţiile cunoaşterii

legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii; starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor

politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi asuprire; independenţa sau neatârnarea unui stat faţă de o

putere străină .

Prin expresia drepturi cetăţeneşti se înţelege: libertate individuală; sau garantarea inviolabilităţii

persoanei; libertatea de conştiinţă sau dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice

domeniu de activitate ; libertate de gândire sau libertatea cuvântului sau dreptul de a exprima prin viu grai

sau prin scris opiniile proprii. Dicţionarul Noului Testament defineşte noţiunea de libertate ca starea de

neatârnare sau autodeterminare .

Ca fiinţă raţională, omul are libertatea ca pe una din puterile sufleteşti care alcătuiesc chipul lui

Dumnezeu în om, relaţia, voinţa liberă şi simţirea în năzuinţa lui spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber

faţă de pasiunile vinovate. Prin libertatea lui de alegere însă, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire şi de a

ajunge la nemurire, dar şi de a cădea în neascultare şi deci în moarte şi stricăciune. Răspunderea îi

aparţine integral. Prin urmare, prin cuvîntul libertate, în sensul lui general, se înţelege absenţa oricărei

constrângeri a omului, dar privită în sinea ei, libertatea este expresia capacităţii înnăscute a omului ca

fiinţă psihosomatică înzestrată cu raţiune şi cu voinţă proprie de a alege în mod deliberat între două sau

mai multe alternative posibile şi constă din puterea de a acţiona sau nu în favoarea binelui fără nici o

constrângere sau impediment din exterior. Libertatea este un privilegiu dat oamenilor de la creaţie de

însuşi Dumnezeu .

În temeiul libertăţii, oamenii pot chiar să-şi imagineze că lumea este autonomă, că a apărut de la

sine, şi că poate să se organizeze în mod liber după legi pe care poate să le creeze ea însăşi. Se vede că

Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea care duce şi spre altceva, spre ce vor ei, dar

i-a pus în gardă, i-a avertizat că pe orice altă cale vor merge, îşi vor pierde viaţa. Sfatul din Raiul cel din

Eden a fost prima atenţionare : « În ziua în care veţi mânca din el, negreşit cu moarte veţi muri ! » (Facere

2 : 17). Când Josua Navi aşează seminţiile lui Israel în Ţara Făgăduniţei le cere : « Alegeţi-vă acum cui

veţi sluji » (Josua 24 : 15 ). Înţeleptul rege Solomon arată că : « Cine părăseşte calea (Domnului) este

aspru pedepsit, ba chiar va muri » (Pilde 15 : 10). Astfel de texte nu limitează libertatea, nu constrâng, ci

cultivă conştiinţa libertăţii . Ele arată că Dumnezeu a acordat libertatea în forma ideală ca omenirea să se

simtă demnă şi independentă.

Această libertate a aşezat-o Dumnezeu ca fond al planului Său creator. Această libertate dă voie

oamenilor să aleagă să fie cu Dumnezeu, fără de El sau împotriva Lui. Cine îşi asumă răspunderea de a

nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. E liber să decidă, să aleagă. Oricum, Dumnezeu tuturor oamenilor le-a

pus la îndemână pe lângă libertate şi mijloacele care să-i orienteze în sfera libertăţii.

În acest înţeles rosteşte şi Mântuitorul Iisus Hristos cuvintele: « Oricine voieşte să vină după

Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie » (Marcu 8, 34) şi, prin ele, Hristos oferă

omenirii opţiunea urmării Sale, oferă libertatea de a-L urma sau nu, oferă criteriile opţiunii pe care El o

consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei, dar Hristos nu sileşte pe

nimeni, pentru că pe oameni El îi creează spiritual liberi şi prin libertatea lor ei pot lua singuri decizii

favorabile sau nefavorabile .

Libertatea este una din aspiraţiile permanente şi majore ale tuturor oamenilor şi a popoarelor şi

ea reprezintă prima condiţie a progresului uman şi drept fundamental al oamenirii care trebuie păstrat şi

2

apărat. Ea este caracteristica omului, darul lui Dumnezeu pentru om şi răspunsul omului la chemarea lui

Dumnezeu. Aşadar am fost concepuţi şi creaţi ca fiinţe libere, capabile să alegem.

Suntem, cum spune Sartre, „condamnaţi la libertate“. Prin urmare suntem condamnaţi să alegem.

Morala însăşi, în accepţiune practică, înseamnă alegere între mai multe posibilităţi, alegere stând sub

condiţia libertăţii. Însă oricât de vastă, libertatea nu este niciodată nelimitată. Într-un stat, adică într-o

societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a

nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie

legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi

ceilalţi ar putea să facă la fel.” Întotdeauna excesul de libertate distruge libertatea. (Montesquieu)

3. Tehnologia informațională.

Teologia patristică arată că lumea este creată în aşa fel încât să ajute omul înspre creşterea lui

spirituală. Lumea este astfel alcătuită ca să-l conducă pe om spre înţelesuri tot mai adânci şi iluminatoare;

ea este zidită ca scară pe care omul să poată înainta spre abisurile şi înălţimile ei şi să-i lumineze drumul

lui spre Cel Ce a pus temeiurile lumii şi Care l-a creat pe om după chipul Creatorului. De aceea, Sf.

Vasile cel Mare afirmă că „lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop

folositor şi pentru marea trebuinţă (binefacere) pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este

într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui

Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor

nevăzute”.

Totuşi, când ştiinţele şi filosofia încetează de a mai fi căi de creştere spirituală, în

coresponsabilitate pentru integritatea creaţiei şi calitatea vieţii umane, se ajunge la dezechilibru. Astfel,

societatea ştiinţei şi a tehnologiilor a adus cu sine şi numeroase riscuri. Ştiinţele şi tehnologiile

întrebuinţate autonom şi pătimaş pot face lumea terestră, această minunată alcătuire complexă şi

armonioasă de lucruri şi puteri puse în slujba omului, un câmp al suferinţei. Lumea este deja marcată

profund, în unele privinţe, şi în anumite regiuni, de dizarmonii, de dezechilibre şi inechitate socială.

Identitatea omului este ameninţată de întrebuinţarea fără limite, fără măsură şi fără morală, a

biotehnologiilor în timp ce economizarea vieţii tinde să-l transforme pe om într-o simplă unealtă de

producţie.

Echilibrul ecosistemelor şi speciile vii sunt ameninţate de exploatarea excesivă a resurselor şi de

distrugerea habitatelor naturale în timp ce risipa societăţilor prospere sau opulente contrastează profund

cu sărăcia oamenilor din statele sub-dezvoltate. Tehnologiile consumă sau exploatează tot mai mult

resursele planetei, spre un regim de supra-producţie, în timp ce robotizarea ameninţă tot mai mult locurile

de muncă. Informatizarea şi globalizarea comunicării ameninţă calitatea relaţiilor interumane şi intra

comunitare, iar societatea spectacolului şi a culturii de consum diminuează dispoziţiile contemplative,

preocuparea pentru reflecţia metafizică şi pentru viaţa spirituală.

Unii prezintă tehnologia nu numai ca instrument sau unealtă , ci şi ca activitate socială, şi chiar

simbolică prin care omul a învăţat și va învăța să-și exprime identitatea creatoare. Totuși, teologia nu

poate fi de acord cu această opinie, întrucât tehnologiile, inclusiv cele informaţionale, la fel ca şi ştiinţa,

inventariază progresele în procesul de cunoaştere omenească, acestea fiind doar instrumente ale

cunoașterii și nu reprezintă cunoașterea însăși. Cred că această concepţie stă la baza confuziei, care face

ca societatea informaţională, cea filosofică sau științifică să fie identificată cu societatea cunoaşterii .

3

Tehnologiile informaţionale se dezvoltă pe baza ştiinţei fundamentată în era modernă. Acestea

constituie vehicule pentru diseminarea cunoaşterii ştiinţifice și perpetuează ordinea şi explicaţiile

„ştiinţifice” specifice acestei ere și nicidecum nu au rolul de a înrobi pe om sau de a-i limita acestuia

libertatea. Preeminența tehnologiei în fața individului riscă să sacrifice individul în numele științei, a

societății, a binelui mondial, a popoarelor, etc. Preeminența conștiinței științifice, care pretinde că

numai oamenii de știință sunt chemați să emită norme etice este total inacceptabilă, mai ales atunci când

este vorba de destinul hristic al omului și de conștiința lui religioasă. Spengler spune în acest sens, că

omul, dacă nu este atent, poate deveni din stăpân al lumii în sclav al mașinii, adică al tehnologiei .

Este cunoscută publicului larg critica „clasică” a tehnologiei, care o consideră în general

periculoasă și chiar dăunătoare omului. Această opinie este susținută de mari gânditori: Oswald

Spengler , Martin Heidegger , Friedrich Jünger , Lewis Mumford , Jacques Ellul , Olivier Clement și

mulți alții , iar mai recent Ovidiu Hurduzeu în cartea Unabomber, profetul ucigaş sau în Sclavii fericiți , precum și Adrian Stoica, cercetător la agenția spațială NASA , susțin păreri similare.

Unii dintre ei consideră că tehnologia, ca şi cunoaşterea, are şi o dimensiune transcendentală, un

„domeniu al ideilor”, fiind legată de sistemele de credinţe, de valorile şi preferinţele asociate acestora, ce

inhibă sau validează anumite acţiuni . Atunci când tehnologia nu ține cont de acest lucru și se dezvoltă

neluând în calcul complexitatea persoanei umane, ar putea duce la ceea ce Olivier Clément numea

„fatalitatea tehnocratică“ și astfel se produce ruptura între om și tehnologie, care îi poate deveni

potrivnică și chiar dăunătoare . În acest caz „transcendența” tehnologiei se pierde și se poate ușor

transforma într-un instrument de distrugere.

Jacques Ellul afirmă că tehnologiile moderne formează un Sistem: „un ansamblu de elemente

interconectate, aşa încât evoluţia unuia provoacă evoluţia ansamblului, iar fiecare modificare a

ansamblului se răsfrânge asupra fiecărui element în parte” . În teoria sistemică , omul este considerat o

maşină productivă, care răspunde unor necesităţi tehnice. Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie,

numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic, iar individul, în rolul său de „sclav

specializat”, contribuie la sporirea eficienţei. Potrivit celor ce susțin tehnologia fără granițe, orice

considerente etice sau religioase, care se opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în

mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpate din „sistemul total“, sau, adaptate „factorului tehnologic” .

În acest mod apare evidentă subordonarea omului noilor tehnologii, eliminându-l, astfel, din categoria

ființelor libere și transformându-l din persoană în instrument necesar sistemului.

4