Oglinda... reflectată în psihologieMotto:

“Oglinda cunoaşterii este unică .Odata spartă, fiecare ciob al său devine o lume de sine stătatoare.Cine a spart-o?”

(Sorin Cerin)

Ce este o oglindă? O oglindă este un obiect a cărui suprafață este destul de lucioasă încât să formeze o imagine, o reflexie. Însă

doar atât să reprezinte o oglindă?

Oglinda reflectată în conștiința mitică Oglinzile, datorită abilității lor de a reflecta lumina, au capatat de-a lungul istoriei diverse semnificații. În

primul rând oglinzile au fost privite ca obiecte ce reflectă nu doar imaginea unei persoane ci și conținutul inimii sau a conştiinţei acelei persoane, datorită faptului că sentimentele şi trăirile acelei persoane se reflectă la randul lor prin aspectul persoanei respective, corpurile noastre fiind “cutii de rezonanţă” pentru sentimentele noastre. Astfel, în credinţa indo-budistă, Yama, suveranul împărăţiei morţilor, foloseşte pentru judecată o oglindă a karmei. Există de asemenea şi o practică de ghicit în oglindă, denumită captromancie, procedeu folosit deseori în divinaţie.

În tradiţia noastră există numeroase superstiţii legate de oglindă şi însuşirile ei. Cred că toata lumea a auzit cel puţin o dată că spargerea unei oglinzi de către o persoană e un lucru îngrozitor, pentru că șapte ani de nenorociri se vor abate asupra acelei persoane. Se consideră că motivul vine din credința strămoșească privind faptul că sufletul omului sălășluiește în oglindă și, odată spartă oglinda, sufletul acestuia este distrus, condamnându-l pe om la o moarte timpurie, fără a avea mai apoi șansa de a intra în Rai.

Se mai spune că persoanele pot savârşi ritualuri prin care îşi pot vedea în oglindă rude sau cunoştinte decedate, o altă superstiţie ce defineşte oglinda ca o “poartă” între două lumi. Aceste concepţii privitoare la oglindă au rămas doar sub formă de mituri, reminiscenţe ale vechii gândiri umane.

Oglinda, iluzia şi psihologia percepţieiAstăzi oglinda, pe lângă utilizarea ei clasică, este folosită şi pentru a păcăli simţurile umane (simţul vizual),

creând ceea ce se numeşte o iluzie optică. Pe această linie, oglinda este intens studiată de psihologi în vederea construirii acestor iluzii perceptive, spre

încântarea privitorilor şi spre frământarea filosofilor (ei remarcând o dată în plus, fragilitatea a ceea ce numim în mod banal “realitate”).

Magie cu bună ştiinţăAstfel, cercetătorii în psihologie, bazându-se pe nevoia fundamentală a oamenilor de a da sens şi coerenţă lumii

exterioare, de a “reflecta” la nivel psihic realitatea ca un întreg armonios, au utilizat oglinda pentru a construi diverse iluzii optice, unele fiind deja celebre în aşa-zisele spectacole de magie.

O iluzie foarte populară în aceste spectacole este cea a “capului tăiat”. Folosind o masă, o oglindă şi prin setarea unghiului de vizualizare în aşa fel încât oglinda să nu se vadă, se poate ajunge la impresia că pe masă stă un cap ce nu are corp.

Jumatatea din oglindaCum a devenit însă oglinda “parteneră” a psihologilor în înţelegerea legilor perceptive?

Ei bine, acest lucru se datorează proprietăţilor ei de a reflecta lumina, astfel încât imaginile virtuale ale obiectelor formate de oglindă devin asemanatoare cu obiectul real, fiind situate la distanta egală, în spatele oglinzii.

Aceasta calitate a sa de a crea simetrie şi coerenţă între real şi iluzoriu ajută la “păcalirea” simţurilor omului (simţul vizual), rezultând iluziile optice. Ea merge “mână în mână” cu eforturile creierului de a selecţiona stimuli şi a-i atribui unor categorii pre-programate, mai exact, de a face ca anumiţi stimuli să se potrivească anumitor modele, pe care creierul le întâlneşte în mod obişnuit.

Efectul VenusPornind de la ideea adânc înradacinată în conştiinţa umanităţii că oglinda reflectă fidel lumea percepută de

MINE, şi în plus, ca această lume A MEA este singura adevarată, apare extrem de provocatoare întrebarea dacă ceea ce văd eu în oglindă este identic cu ceea ce vede celălalt.

Din această presupunere, că toţi vedem acelaşi lucru în oglindă, apare şi eroarea perceptivă numită “Efectul Venus”, eroare denumită astfel după tabloul lui Diego Velázquez “Venus Fermecată” .

Cei ce se uită la tablou pot să o observe pe Venus admirându-şi propria reflexie în oglindă. Totuşi, cum observatorul vede faţa ei în oglindă, Venus de fapt îl vede pe observator, în loc să se vadă pe ea. Acest truc psihologic este folosit în cinematografie, când un actor este arătat uitându-se aparent într-o oglindă, cu camera afară din raza de observaţie. De fapt, actorul se va uita la cameră şi se va preface doar că se oglindeşte.

Stadiul oglinziiDar are oare oglinda are numai rolul de a construi iluzia şi implicit, de a problematiza pe marginea fragilităţii

realităţii? Ei bine nu! Psihologii i-au descoperit valenţele complexe pe care aceasta le are nu doar în construirea realităţii virtuale, cât

mai ales în sprijinirea procesului important de conştientizare a propriei persoane.Oglinda este unul dintre instrumentele pe care psihologii le-au folosit pentru a testa diferitele niveluri de

conştienizare de sine la animale şi copii mici. Cea mai simplă formă testare implică poziţionarea animalului sau a copilului în faţa unei oglinzi, pentru a identifica capacitatea lor de a se recunoaşte pe sine.

Oare de ce oglinda capată puteri “magice” pe linia producerii conştiintei de sine doar în cazul omului? Poate că aceasta, pe langă puterea ei de a reflecta realitatea fizică, o are şi pe aceea de a “reflecta” în plan simbolic potenţialităţile psihice ale partenerului geamăn cu care intră în simbioză.

Astfel, studiile psihologice au aratat că un câine sau o pisică, deşi îşi văd imaginea în oglindă, nu o conştientizează ca pe propria imagine, ci ca pe un animal străin.

Spre deosebire de animale, la om s-a observant că încă de la vârsta de 3 ani începe să apară conştiinţa de sine, copilul fiind conştient de propria sa imagine din oglindă. Ceva mai târziu el va fi în stare să se plaseze în spaţiu cu ajutorul oglinzii, reacţionand la reflexia altei persoane din oglindă prin rotirea privirii către persoană şi nu către imagine.

Ceilalţi sunt oglinzile melePe lângă efectul pe care îl are oglinda asupra conştiintei umane, psihologii mai sunt interesaţi şi de semnificaţia

simbolică a oglinzii. Astfel, noi putem fi asemanaţi cu o oglinda din cel puţin trei puncte de vedere. În primul rând este aşa-zisul “principiu al oglinzilor” elaborat de către psihologi şi sociologi. Conform acestui

principiu, putem folosi oamenii, lumea din jurul nostru, relaţiile pe care le stabilim cu aceşti oameni ca pe o oglindă. Relaţiile noastre cu ceilalţi (familie, copii, colegi, prieteni, parteneri de viaţă) reflectă anumite parţi din noi. Felul în care mă simt cu o anumita persoană este de obicei un indiciu a ceea ce simt vizavi de partea din mine pe care celălalt o oglindeşte. Deci, atragem “oglinzile” oameni în realitatea noastră pentru a ne arăta care sunt acele lucruri de care avem nevoie, ce anume am putea dezvolta şi îmbunătăţi la noi înşine. Acele aspecte ale personalităţii celuilalt sunt aspecte ale propriei personalităţi. Ele trebuie conştientizate, acceptate, integrate.

A doua asemanare a omului cu oglinda este legată de mecanismul de apărare numit “proiecţie”, Prin intermediul acestui mecanism psihic, o persoana atribuie altora propriile gânduri sau emoţii nedorite sau inacceptabile, reducându-şi astfel anxietatea ce-ar putea rezulta din recunoaşterea aspectelor negative ale propriei persoane. “Infernul sunt ceilalti” (J.P.Sartre), e maxima după care se ghidează persoanele ce adoptă acest stil de raportare la lume şi la ceilalţi.

O a treia asemănare a omului cu o oglindă se regăseşte în legătura intimă dintre suflet şi corp, deoarece toate sentimentele şi trăirile noastre sunt exprimate (reflectate) prin corpul nostru. O foarte bună metaforă pentru aceasta idee este legenda lui Dorian Gray. La fel cum portretul său exprima ca o oglindă sufletul său, aşa şi corpul nostru reflectă de multe ori sufletul nostru.

Decăderea oglinziiDesi nici în ziua de azi nu sunt cunoscute toate mecanismele psihicului uman, ramâne o ceritudine efortul

omului de a căuta şi înţelege realitatea. Poate tocmai în acest proces lung şi complex de reflectare a lumii (şi implicit a sinelui) apare şi ceea ce numim “boala psihică”, ca rezultantă a oglindirii eronate a propriei fiinţe în exterior şi respectiv, a exteriorului în propria fiinţă.

Iată ca legatura intimă cu oglinda apare chiar şi în suferinta psihică, prin două patologii interesante.Prima tulburare psihică poarta numele de eisoptrophobie şi reprezintă frica de-a te uita în oglindă, de a-ţi vedea

propria reflexie. Aceasta boală se declansează din cauza unei stime de sine foarte scazute, dar şi dintr-o teamă aparentă de a înfrunta ceea ce se află dincolo de suprafaţa lucioasă a oglinzii. Aceste persoane nu-şi pot privi reflexia din cauza impresiei că ar putea fi judecaţi de propria reflexie, trăind în acele moment simptome similare unui atac de anxietate (uscaciunea gurii, transpiraţie excesivă, greaţă, palpitaţii cardiace, incapacitate de a gândi sau vorbi clar)

Iată cum sună confesiunea unui eisotrophob: “Am observat deseori că mă simt ciudat în faţa oglinzilor, dar n-am dat niciodată o importanţă acestui lucru. Apoi intr-o zi, m-am oprit şi am devenit atent la ceea ce simt în prezenţa oglinzii . Am trăit un profund sentiment de frică , nu faţă de reflecţia fizică a persoanei mele, ci de "persoana" din spatele ochilor proiectaţi, care nu sunt eu. Ochii aceia erau reci şi inuman de cruzi. Şi am trăit un sentiment ciudat de intimidare faţă de acea creatură străină care se uita înapoi la mine. Şi partea cea mai rea era că aceasta ştia că am luat cunoştinţă de prezenţa sa.”

O altă tulburare psihică care scoate la iveală asemanarea psihicului uman cu oglinda este cea a narcisismului. Narcisismul este starea de admiraţie şi dragoste excesivă faţă de propria persoană, denumirea provenind din mitologia greacă, din legenda lui Narcis.

Narcisistul nu va avea niciodata prieteni şi nu se va putea acomoda niciodată într-un grup, deoarece el se va simţi întotdeauna superior celorlalţi din punct de vedere psihic şi estetic. Pe de altă parte, nici ceilalţi nu-l vor accepta în preajma lor, narcisistul fiind considerat o persoană foarte dificilă, o persoană cu care trebuie să te porţi “cu manuşi”.

Psihologii tratează aceasta trasătura ca fiind o boală foarte greu de tratat, poate chiar fară rezultat optim. Singurul lucru bun care se poate face este o terapie care să încerce o stopare a înaintării acestei disfuncţii de personalitate sau, cel puţin controlarea înaintării ei. Putem considera aceasta boală ca şi o criză permanentă de personalitate.

La final, putem spune ca oglinda a reprezentat şi încă mai reprezintă un mister şi o nesecată sursă de fascinaţie pentru om, ea fiind un obiect făuritor de legende şi superstiţii dar şi un punct de interes pentru oamenii de ştiinta şi filosofii din ziua de azi.

Acestea sunt doar câteva din “imaginile” pe care ni le ofera oglindă, ea ascunzând în continuare multe mistere sub reflexia ei inşelatoare.

Autori:Elev: Cozma Călin 12 B

Prof. Stamatachi Elena Anca