C U P R I N S

INTRODUCERE.......................................................................................................................3

CAPITOLUL IORGANIZAŢIILE ECONOMICE ŞI FINANCIAR MONETARE INTERNAŢONALE FACTORI ESENŢIALI ÎN IMPULSIONAREA COOPERĂRII LA NIVEL REGIONAL ŞI GLOBAL......................................................................................................17

1.1. Necesitatea apariţiei şi evoluţiei organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale (OEFMI). Clarificări teoretice şi metodologice.............................................171.2. Factorii determinanţi ai apariţiei, proliferării şi diversificării organizaţiilor internaţionale.........................................................................................................................271.3. Analiza principalelor tipuri de organizaţii economice şi financiar – monetare internaţionale.........................................................................................................................311.4. Organizaţiile economice şi financiare monetare internaţionale - componente şi determinanţi ai globalizării...................................................................................................45

CAPITOLUL IIORGANIZAŢIILE ECONOMICE ŞI FINANCIAR MONETARE INTERNAŢIONALE ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR DIN ECONOMIA GLOBALĂ LA SFÂRŞIT DE SECOL ŞI PRIMUL DECENIU AL NOULUI MILENIU.........................56

2.1. Transformările din economia globală şi implicaţiile lor asupra organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale......................................................................................562.2. Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale şi rolul lor în impulsionarea fluxurilor comerciale şi a cooperării internaţionale in context global...........652.3. România şi politica de cooperare internaţională pentru dezvoltare şi combaterea efectelor crizei financiare mondiale prin O.E.F.M.I.............................................................80

2.3.1. România şi O.E.F.M.I. în contextul complex al cooperării pentru dezvoltare 802.3.2. Obiective ale politicii naţionale de cooperare pentru dezvoltare 832.3.3. Tipurile de asistenţă şi cadrul instituţional al politicii de cooperare pentru dezvoltare 842.3.4. Resursele financiare ale României şi ale OFMI pentru dezvoltarea educaţională în procesul de cooperare pentru dezvoltare 86

CAPITOLUL IIIACTIVITATEA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE ŞI A ORGANISMELOR SALE SPECIALIZATE ÎN ROMÂNIA...............................................................................93

3.1. Scurtă prezentare a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a prezenţei organismelor acesteia în România............................................................................................................................933.2. Cooperarea dintre România şi fondurile, programele şi agenţiile specializate ale O.N.U................................................................................................................................................97

3.2.1. Activitatea Centrului de Informare al ONU (UNIC) 973.2.2. Cooperarea dintre România şi P.N.U.D. 973.2.3. Cooperarea României cu Centrul European UNESCO pentru educaţia superioară (UNESCO-CEPES). 1053.2.4. Activitatea Fondului O.N.U. pentru populaţie (U.N.E.P.A.) în România. 1063.2.5. Cooperarea dintre Centrul Înaltului Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi (U.N.H.C.R.) şi România 1103.2.6. Cooperarea dintre România şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) 1133.2.7. Activitatea Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) 1143.2.8. Activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale în România 1143.2.9. Cooperarea dintre Biroul Internaţional al Muncii şi România 116

I

3.2.10. Activitatea Programului Comun al Naţiunilor Unite (HIV/SIDA) în România 1163.2.11. Cooperarea României cu alte organisme ale ONU 117

3.3. Cooperarea României cu ONU şi instituţiile sale specializate în protecţia mediului. .1183.4. România donator de Asistenţă pentru Dezvoltare.......................................................1243.5. Participarea României la operaţiunile ONU de menţinere a păcii...............................125

CAPITOLUL IVFONDUL MONETAR ŞI BANCA MONDIALĂ ÎN ROMÂNIA....................................128

4.1. Aspecte generale ale problemei...................................................................................1284.2. Activitatea Fondului Monetar Internaţional în România.............................................131

4.2.1. Fondul Monetar Internaţional – instituţie financiar monetară şi de cooperare internaţională 1314.2.2. Rolul Biroului Regional al FMI şi relaţiile cu România 1344.2.3. Acordurile Stand-By cu România 138

4.3. Banca Mondială În România.......................................................................................1534.3.1. Banca Mondială – sursă de asistenţă în domeniul dezvoltării 1534.3.2. Activitatea Băncii Mondiale în România 157

CAPITOLUL VALTE ORGANIZAŢII ECONOMICE ŞI FINANCIAR MONETARE INTERNAŢIONALE CU ACTIVITĂŢI DE COOPERARE ÎN ROMÂNIA................170

5.1. Relaţiile dintre Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi România..............................................................................................................................170

5.1.1. OCDE – forum internaţional de dezbatere şi cooperare în vederea identificării de soluţii la provocările economice şi sociale ale globalizării 1705.1.2. Adoptarea principiilor guvernării corporatiste în legislaţia românească. Relaţiile OCDE – România 171

5.2. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)..................................1835.3. Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN)...................................1895.4. Banca Europeană de Investiţii – BEI..........................................................................1945.5. Cooperarea dintre România şi organizaţiile economice şi financiar-monetare regionale şi subregionale....................................................................................................................197

5.5.1. Aspecte ale dimensionării de către România a cooperării regionale şi subregionale 1975.5.2 Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) 1985.5.3. Iniţiativa Central Europeană (ICE) – formă flexibilă de cooperare regională 2065.5.4. Cooperarea României în format trilateral şi transfrontalier 2125.5.5. Cooperarea în cadrul euroregiunilor 217

CONCLUZII.........................................................................................................................222

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................228

II

INTRODUCERE

Lucrarea intitulată Organizaţiile Economice Internaţionale şi activitatea lor în România este rezultatul final al cercetării întreprinse în perioada doctoratului în care mi-am propus o perspectivă de abordare a activităţii organizaţiilor economice internaţionale în România în contextul globalizării pe fondul crizei economice şi financiar monetare internaţionale, în care aspectele teoretice şi metodologice se îmbină armonios cu aspectele practice privind activităţile acestor organisme în România.

Pornind de la actualitatea temei, în mod deliberat, din multitudinea de probleme aflate în activitatea Organizaţiilor Economice Internaţionale m-am oprit cu analiza asupra acţiunii lor în domeniul cooperării ca modalitate de integrare a relaţiilor României în sistemul relaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale care constituie o trăsătură esenţială a acestui sistem în contextul globalizării.

România în ultimele trei decenii ale secolului trecut şi primul deceniu al secolului al XXI-lea a avut şi are de înfruntat multiple provocări printre care menţionez: stabilizarea economiei, inversarea dezechilibrelor economice şi crearea premiselor pentru modernizarea economiei, creşterea economică durabilă, pe fondul crizei financiar monetare internaţionale.

În acest context, organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale prin activităţile lor în România constituie factori esenţiali în impulsionarea cooperării la nivel naţional, regional, subregional şi global, având în vedere creşterea interdependenţelor economice dintre state care au impus găsirea şi crearea unor modalităţi cât mai adecvate de conciliere a unor interese deseori divergente, de organizare şi ordonare a relaţiilor economice internaţionale.

România are de înfruntat o serie de provocări importante care trebuie rezolvate colectiv, cum ar fi sărăcia, inegalitatea veniturilor, schimbările climatice, asigurarea unei dezvoltări durabile, coordonarea strategiei economice a ţării, datoriile suverane, dezechilibrele monetare şi financiare, indexul corupţiei şi găsirea de noi idei în faţa acestor probleme cu o amploare şi o complexitate nemaiîntâlnită în România în perioada ultimelor decenii. Mai mult, România are nevoie de resurse a căror magnitudine depăşeşte posibilităţile sale şi de aceea este nevoită să apeleze la cooperarea cu organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale care activează în ţara noastră. Pe acest fond de probleme şi provocări, OEFMI cu activitate în România au rolul şi menirea de a anticipa riscurile, să prioritizeze şi să cuantifice performanţele. Bineînţeles, aceste elemente nu sunt noi. Inovaţia stă în integrarea lor într-un ecosistem al cooperării internaţionale, un set modular de componente ce pot fi asamblate în diferite moduri pentru a spori performanţa activităţilor OEFMI în România pe diferite paliere. Ce înseamnă concret asta? Să luăm ca exemplu schimbările climatice, probabil cea mai spinoasă şi cea mai dificilă problemă a umanităţii, pe care sistemul organizaţiilor economice prin activităţile lor în România o abordează puţin spre deloc. În ultimii ani, România cu ajutorul OEFMI a iniţiat o serie de programe pentru a susţine acest demers în contextul noilor realităţi şi exemplele pot continua.

Cooperarea dintre România şi Organizaţiile Economice şi Financiar Monetare Internaţionale (OEFMI) este un lucru care ne priveşte şi de aceea am considerat că a sosit timpul să ne ridicăm deasupra preocupărilor noastre cotidiene şi să ne gândim mai serios asupra mizei noastre într-un viitor mai bine structurat pentru secolul al XXI-lea. Am apreciat totodată că România va avea mai mult succes dacă voi aborda această temă mai pragmatic şi multilateral, concentrându-mă atât asupra evoluţiei istorice ale obiectivelor cooperării, cât şi asupra analizei lor actuale şi de perspectivă precum şi asupra metodelor prin care le putem atinge. Consider că este posibil şi să eşuăm, iar dacă nu schimbăm metodele, eşecul nu este doar probabil, ci şi posibil.

3

Toate aceste aspecte constituie elementele de conţinut ale acestui demers.Acest tip de abordare multidisciplinară, multidimensională a activităţilor OEFMI în

România, ar putea oferi, în opinia mea găsirea de soluţii de luptă împotriva şomajului şi inegalităţii şi efortul de îmbunătăţire a educaţiei sănătăţii şi nutriţiei în România, precum şi a altor provocări cu care aceasta se confruntă. Cheia, este exploatarea sistematică a felului în care putem să beneficiem de o cooperare eficientă cu aceste organisme internaţionale.

Aici, în opinia mea, începe rolul OEFMI. Doar liderii politici pot convinge diferite organizaţii internaţionale (cu vocaţie universală sau regională şi subregională) să-şi sincronizeze strategiile şi să apeleze la expertiza şi resursele actorilor non-statali. Şi numai aceste organisme au această capacitate, chiar şi acum când economia mondială, dar şi economia României, se zbat să contracareze efectele negative ale crizei globale.

Complexitatea tezei de doctorat, a impus în mod necesar aşa cum am mai precizat anterior, o tratare multidisciplinară şi multidimensională a activităţilor OEFMI în România care implică în mod necesar o dimensiune teoretico-metodologică, îmbinarea logicului cu istoricul, şi cu cadrul legislativ instituţional precum şi o dimensiune sociologică în ideea de a contribui la identificarea problemelor şi obiectivelor posibile şi necesare de cooperare dintre OEFMI şi România în vederea rezolvării provocărilor cu care aceasta s-a confruntat şi se confruntă în prezent în contextul crizei financiare monetare internaţionale, în contextul globalizării. Mai mult, România în cooperare cu aceste organizaţii economice şi financiare internaţionale, a început să pună în practică măsurile, care în opinia mea are nevoie de o reflecţie serioasă asupra felului în care se poate adapta la schimbările rapide ale lumii contemporane.

Lucrarea a fost structurată în raport cu problemele relevante identificate în cuprinsul conceptelor şi termenilor de referinţă pe baza cărora am încercat să fac interpretări, să elaborez răspunsuri pertinente pe parcursul a cinci capitole însoţite de un set de concluzii practice şi o amplă bibliografie de specialitate.

În primul capitol intitulat „Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale – factori esenţiali în impulsionarea cooperării la nivel regional şi global”, cu caracter teoretico-metodologic se fac referiri la necesitatea apariţiei OEFMI precizând că instituţionalizarea relaţiilor dintre state este generată de raportul dintre interdependenţele globale şi cele ale naţiunilor participante la viaţa internaţională, ceea ce a impus crearea unui cadru propice pentru colaborarea între ţările respective precum şi faptul că această instituţionalizare poate contribui la democratizarea raporturilor dintre state şi la participarea acestora la dialogul mondial, la conlucrarea pe baze democratice şi în mod organizat.

Realizarea acestor obiective a făcut ca la mijlocul secolului trecut să se producă o mişcare de creare a OEFMI precum şi de instituţii care coordonează economia internaţională, pentru a evita astfel producerea de tensiuni. De asemenea, în lucrare se arată că aceste eforturi au avut un caracter obiectiv relevat de realizările înregistrate în toate domeniile, a multiplicării în timp şi spaţiu a zonelor de contact între interesele naţiunilor participante la diviziunea internaţională a muncii. În acelaşi timp, caracterul obiectiv al procesului de internaţionalizare şi instituţionalizare a raporturilor dintre state a fost pus în evidenţă şi de mutaţiile înregistrate în raporturile de forţă pe plan mondial, de dinamica acestora.

Aceste aspecte demonstrează că practica relaţiilor economice internaţionale s-a concretizat prin încadrarea raporturilor dintre state şi chiar între societăţi prin organizaţii economice internaţionale care au ca scop cooperarea internaţională în diverse forme instituţionalizate. Mai mult, am precizat şi faptul că modul de dispunere şi de organizare a componentelor sistemelor economice şi sociale, ca şi natura relaţiilor reciproce între aceste componente definesc ordinea economică mondială care include nu numai configuraţia

4

economiei mondiale, dar şi calitatea acestor componente la care se adaugă organizaţiile economice internaţionale.

Tot în acest capitol am considerat necesar să analizez în dinamică apariţia şi evoluţia OEFMI începând cu cele cu vocaţie universală (sistemul ONU) şi continuând cu cele regionale şi subregionale, sesizând faptul că avem de-a face cu o proliferare a procesului de instituţionalizare a acestora care au pătruns în toate părţile globului şi a căror evoluţie este influenţată de circumstanţele geopolitice majore. Aceste componente ale economiei mondiale sunt subiecţi de drept sau derivaţi de drept aşa cum am mai precizat şi joacă un rol important în cadrul cooperării internaţionale, atât în domeniul economic cât şi în alte domenii cum ar fi cel financiar monetar. De asemenea, apariţia unor probleme pentru a căror rezolvare participă întreaga comunitate internaţională, a determinat ca alături de celelalte elemente ale sistemului economic global să ia naştere o nouă componentă importantă şi anume sistemul organizaţiilor economice internaţionale în baza căruia s-a conturat şi accentuat concepţia că pe plan mondial OEI au un rol activ în promovarea cooperării, în sprijinirea dezvoltării economiei mondiale şi sunt o încercare de a răspunde marilor provocări cu care se confruntă omenirea.

Am realizat o dezbatere asupra conceptului de OEI, am încercat şi în mare parte cred că am reuşit să fac acest lucru şi am reţinut din definiţia OEI existenţa a două elemente: OEI interguvernamentale care sunt create printr-un instrument juridic şi că acestea dispun de personalitate juridică şi autonomie financiară. Aceste elemente demonstrează că OEI sunt factori de bază în desfăşurarea colaborării şi oferă cadrul necesar pentru participarea tuturor partenerilor la dialogul mondial, la conlucrarea pe baze democratice şi în mod organizat. De asemenea, am intrat în dialog cu personalităţi marcante din literatura de specialitate, asupra conceptului de OEI şi din acest dialog rezultă atât elemente comune cât şi elemente noi, iar unele chiar contradictorii. Din această analiză a acestor definiţii şi puncte de vedere, am ajuns la concluzia că pentru a fi calificată ca OEI, asocierea între două sau mai multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor dreptului internaţional.

În dezbatere a intrat şi faptul că supunerea diferitelor norme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca OEI ridică problema încadrării în această categorie a societăţilor transnaţionale. Aici dezbaterea a pornit de la faptul că în multe cazuri, capitalul STN provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi limitează sau accede capacitatea de control a guvernelor. Cu toate acestea, STN nu pot fi incluse în categoria OEI interguvernamentale. Elementul principal care distinge cele două concepte, în opinia mea este de ordin juridic: în timp ce STN sunt subiecte de ordin intern, OEI operează în baza normelor de drept internaţional şi sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea STN nu este guvernată numai de un singur sistem juridic ci ea se supune sistemelor juridice ale mai multor state: statul de origine şi celelalte state în care operează.

Consider că efectul cumulat al elementelor constitutive, prezentate conferă OEI interguvernamentale personalitate juridică proprie – de drept intern şi internaţional – în temeiul căreia beneficiază de drepturi şi obligaţii pe teritoriul oricăreia dintre statele membre sau în raporturile cu acestea, ori cu alte subiecte de drept internaţional.

Aşadar OEI constituite de state suverane au dobândit treptat o poziţie juridică proprie şi pot fi definite ca o formă de colaborare economică între state suverane, bazată pe un acord multilateral, care stabileşte scopurile, formulează principiile, structura organizaţiei, mecanismele de funcţionare, cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.

De asemenea cercetarea relevă nu numai diversitatea şi numărul mare al acestora, dar evidenţiază şi trăsăturile comune ale OEI: caracterul voluntar, paritar, nu dispun de putere de decizie, grad de eficienţă în măsura în care acestea contribuie la intensificarea

5

dezvoltării şi creşterii economice a statelor şi identificarea diverselor alternative în rezolvarea problemelor din zona pentru care au fost înfiinţate. În anumite condiţii, OEI duc la apariţia unor tendinţe de regionalizare a relaţiilor economice internaţionale, dar şi la scară mondială, iar eficienţa lor va creşte pe măsură ce vor colabora cu alte grupuri şi state fără a se transforma în organizaţii închise.

În acest capitol se mai precizează şi faptul că dezvoltarea cooperării internaţionale pe multiple planuri a dus la apariţia unor OEI cu caracter integraţionist la baza cărora au stat două premise de bază: niveluri apropiate de dezvoltare economico-socială şi voinţa politică liber exprimată a ţărilor care doresc să se unească într-o organizaţie cu caracter integraţionist.

Apariţia, dezvoltarea, diversificarea şi proliferarea OEI ca subiecte independente în raporturile internaţionale, ca entităţi distincte ale comunităţii internaţionale se datorează unei multitudini de factori: necesitatea prevenirii războiului şi reglementării purtării acestuia; interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor; efectul conjugat al noilor probleme cu care se confruntă societatea internaţională, ale cărei proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global (creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, degradarea mediului, problema resurselor şi valorificarea acestora, cucerirea spaţiului cosmic, ş.a.m.d.).

În faţa acestor provocări s-a impus găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea eforturilor în cadrul OEI cu vocaţie universală. Alături de aceste OEI – în special din iniţiativa ţărilor mici şi mijlocii, mai ales în dezvoltare, au luat naştere noi organizaţii şi organisme interguvernamentale, cu precădere în domeniile dezvoltării economice şi finanţării acesteia. Toate aceste organizaţii şi organisme economice constituie forma interguvernamentală de colaborare economică cu vocaţie universală. Ca urmare a acestei vocaţii, ele reunesc ţări din toate zonele globului şi fac parte din sistemul ONU ceea ce a demonstrat că actualul cadru instituţional al relaţiilor economice internaţionale este în consecinţă şi într-o măsură însemnată parte componentă a Sistemului ONU la care se adaugă cele semiregionale (OCDE, APEC), regionale şi subregionale. De remarcat că această structură nu este statică, imobilă, ci istorică supusă dinamicii factorilor de înnoire şi progres.

În lucrare am realizat o analiză exhaustivă a principalelor tipuri a OEFMI, o clasificare a acestora după criterii strict delimitate care întâmpină mari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii criteriilor. În opinia mea aceste greutăţi se datorează diversităţii actelor constitutive, a modalităţilor de adeziune a statelor, în calitate de membri, a funcţiilor atribuite prin statute, a responsabilităţilor juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. Tot aici am prezentat un set de criterii generale, pe baza cărora s-a conturat o anumită tipologie a acestora, precum şi evidenţierea caracteristicilor lor; criterii de clasificare după domeniul de activitate (organizaţii politice şi tehnico economice) care la rândul lor se pot desprinde în mai multe subgrupe în funcţie de gradul lor diferit de specializare; după criteriul structurii lor instituţionale (OEI de cooperare, organizaţii de integrare sau supranaţionale); criteriul referitor la structura membrilor care le constituie (organizaţii interguvernamentale şi neguvernamentale). La rândul lor organizaţiile interguvernamentale se clasifică în funcţie de natura geografică, scopurile şi obiectivele acestora.

Întrebarea care se poate pune: la ce foloseşte clasificarea OEFMI? Răspunsul la această întrebare este dat de analiza amănunţită a acestora pe baza unei documentări vaste din literatura de specialitate care mi-a permis să evidenţiez activitatea diversificată a acestora, trăsăturile şi caracteristicile lor, ceea ce demonstrează că ele sunt vectori ce reflectă existenţa unor puternice interdependenţe din ce în ce mai semnificative la nivel naţional, subregional, regional şi global. La toate acestea se adaugă organizaţiile neguvernamentale care acoperă toate aspectele şi componentele activităţii politice, sociale şi economice, într-o lume globalizată, în aproape toate domeniile.

6

Simpla privire retrospectivă asupra procesului istoric de formare şi dezvoltare a OEFMI şi a cadrului instituţional actual al relaţiilor economice internaţionale mi-a permis să evidenţiez faptul că acestea constituie o categorie, un concept istoric, supusă dinamicii factorilor de înnoire şi progres. În consecinţă, funcţiile precum şi structura acestora pe termen mediu şi lung cunosc adaptări şi înnoiri în funcţie de evoluţiile din economia mondială integrată aflată în plin proces de globalizare, proces ce va continua şi în actualul secol.

În finalul acestui capitol, analiza de faţă a demonstrat că OEFMI sunt atât componente, dar şi determinanţi ai globalizării. Globalizarea, în sensul cel mai larg, poate fi considerată un proces prin care fenomenele locale sau regionale capătă valenţe globale. Cu alte cuvinte globalizarea este procesul prin care omenirea se uneşte şi funcţionează într-o societate unică pe baza unor mecanisme economice, tehnologice, socio-culturale şi politice. Toate acestea demontrează clar că schimbările ce au loc în economia mondială sunt datorate în primul rând globalizării: comunicaţiile în timp real, expansiunea STN, reducerea rolului statului, globalizarea pieţelor financiare, problemele de mediu, ş.a.m.d.

Diversitatea acestor provocări a determinat statele să creeze instituţii economice şi financiar monetare care îşi au politica lor proprie, propriul corp de cadre şi nu depind de nici un guvern naţional. În paralel cu acest proces a crescut rolul şi influenţa ONG care au primit recunoaşterea ONU şi care şi-au unit eforturile în procesul de negociere cu ONU de pe o poziţie unitară (ex. Summit-urile referitoare la mediu).

Atât ONG-urile cât şi STN-urile îşi au originea şi sunt situate în Europa şi America de Nord, acţionând în sensul stabilirii de standarde internaţionale. Mai mult, procesul de globalizare creează un imens profit şi conduce la acumularea de bogăţii materiale apreciabile care aparţin statelor dezvoltate, în timp ce statele sărace sunt supuse unui proces de marginalizare, de izolare şi chiar de accentuare a sărăciei endemice. Totodată noua ordine mondială – precizau reprezentanţii ONG-urilor - întronată sub impulsul globalizării este prea crudă şi lipsită de morală, prea exclusivistă în procesul de management al puterii, de aceea se impune asigurarea unei feţe umane a acesteia.

Organizaţiile economice internaţionale cu vocaţie universală au un rol important în dezbaterile făcute cu prilejul Summit-urilor asupra unor probleme globale ca cele referitoare la mediu, la liberalizarea comerţului şi protecţia mediului, creşterea dramatică a populaţiei, a sărăciei şi a altor provocări, având ca obiectiv găsirea de către state a unui limbaj comun şi a unor puncte de referinţă, care să constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă şi avantajoasă. Mai mult analiza OEFMI drept componente şi determinanţi ai globalizării nu este altceva decât analiza societăţii globale. Orice alte aliniamente se subordonează aliniamentului social, iar aspectele tehnice spectaculoase au relevanţă globală doar în raport cu efectele societăţii globale, iar aspectele economice pun în evidenţă funcţia socială a economiei în general, a organizaţiilor economice şi financiar monetare, în special, care acţionează în mediul global.

Înţelegerea acestor probleme de mare anvergură practică, ne demonstrează, aşa cum vom vedea în capitolele următoare că foarte multe drumuri globale trec şi prin România ca urmare a interdependenţelor dintre economia românească şi mediul global.

Capitolul al doilea intitulat „Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale în contextul transformărilor din economia globală la sfârşit de secol şi primul deceniu al noului Mileniu”, pleacă de la analiza transformărilor din economia globală şi implicaţiile lor asupra OEFMI, influenţând esenţial formele de cooperare internaţională. Dacă OEFMI care au fost înfiinţate în timpul şi după al doilea război mondial au stat la baza prosperităţii ulterioare, după anii 70 am asistat la o perioadă nefavorabilă din punct de vedere economic, caracterizată prin mari dezechilibre şi inflaţie galopantă, criza datoriilor externe, criza dolarului etc., a urmat o revigorare economică în lumea industrializată. În climatul favorabil, din punct de vedere economic din anii 80, încurajat de liberalizarea şi integrarea pieţelor financiare, statele lumii au devenit mai capabile să-şi ia

7

în considerare interesele reciproce. Astfel, în analiza acestor probleme am pornit de la faptul că slăbirea tensiunii politice dintre Est şi Vest a mărit considerabil grupul ţărilor interesate de cooperarea reciprocă.

Transformările din economia mondială, tranziţia de la economia planificată la cea de piaţă, confruntarea economiilor occidentale cu probleme structurale şi cu mari deficite, dezvoltarea economică rapidă a multor ţări asiatice unde s-au creat centre economice puternice care s-au integrat bine în economia mondială, în acelaşi timp multe dintre ţările în dezvoltare au aplicat o politică economică de reforme care să ducă la o schimbare în bine, după deceniul pierdut al anilor 80, când au avut de luptat cu povara datoriilor externe uriaşe. Analiza acestui mănunchi de transformări a dus la creşterea interdependenţelor economice pe plan mondial şi a reţelei de fluxuri comerciale ca factori care au influenţat dinamica dezvoltării economiilor naţionale şi orizontul politicilor naţionale într-o măsură care ar fi fost de neconceput în deceniile anterioare.

În acest capitol, prin analiza efectuată, am sesizat că transformările din ultimele trei decenii ale secolului trecut şi primul deceniu al noului Mileniu au intensificat globalizarea economică a pieţelor de aprovizionare şi desfacere, a celor financiar monetare şi creşterea ponderii ISD în economia statelor, un asemenea proces evidenţiind multiplicarea acordurilor dintre state, ceea ce a favorizat apariţia unor diversităţi de forme de asociere între agenţii economici, din diferite state sau grupări de state.

Aceste transformări au determinat noi trăsături şi tendinţe în economia mondială între care am menţionat: trecerea ţărilor avansate din era geopolitică în era geoeconomică; noua eră a revoluţiei informatice şi intensificarea pe arena internaţională a competiţiei pentru cucerirea pieţelor globale ale tehnologiilor de vârf şi implicit modificarea priorităţilor de politică externă şi economică în funcţie de aceste trăsături şi tendinţe. La toate acestea se adaugă componenta ecologică a dezvoltării, crearea unei economii durabile ceea ce a făcut ca economia mondială să se afle în perioada de tranziţie de la economia dominată de politici economice la economia ecologică. De asemenea, am relevat faptul că procesul de globalizare şi integrare a economiei mondiale prin principalele sale forme de manifestare (globalizarea pieţelor de mărfuri şi financiare, internaţionalizarea producţiei, tehnologiei şi serviciilor) se vor accentua atât factorii de natură economică cât şi cei de natură tehnologică.

În acest context, transnaţionalitatea a devenit un vector major al integrării economiei mondiale, în cadrul căruia un rol important în tranziţia spre sistemul global îl joacă corporaţiile transnaţionale.

Aceste transformări în opinia mea au determinat o serie de neregularităţi în economia internaţională: economii puternice importă masiv capital, acumulând datorii externe mari; nivelul datoriilor publice nete care pentru lumea dezvoltată este estimat a fi ajuns între 70-80% din PIB ceea ce constituie un nivel superior celui din economiile emergente, criza sistemelor financiare este şi una a globalizării; criza intermedierii financiare în economiile avansate; industria bancară în pofida reformelor iniţiate a produs încurcături; problematica economică are corespondenţă în dinamici sociale care au reflexe politice, ş.a.

În contextul acestor transformări, România a apărut în noul deceniu cu un mănunchi de probleme structurale specifice: problema rurală, dezechilibrul fără egal între populaţia ocupată şi cea de pensionari, infrastructură subdezvoltată, corupţie endemică, stat ineficient şi autismul clasei politice faţă de problemele europene şi cele legate de modernizarea ţării, etc. În acest sens România descoperă pe zi ce trece că UE nu poate fi deus ex machino, că aceasta nu poate fi pusă pe pilot automat prin instituţii europene, că UE însăşi are imperfecţiuni majore, că lumea nu începe şi nici nu se termină la porţile Uniunii Europene.

Din cele prezentate în acest capitol rezultă că transformările, restructurările, ajustările şi neregularităţile din economia globală ne creează o imagine asupra lumii efervescente care şi-a pus amprenta asupra activităţii OEFMI. Mai mult, rolul OEFMI este evidenţiat de faptul că furnizează mijloacele de cooperare între state în domenii în care

8

acestea sunt interesate, funcţionează pe principiul unor cooperări voluntare, contribuie la statornicirea unor ordini de cooperare în raporturile internaţionale, asigură succesul politicilor economice naţionale, elaborează soluţii reale pentru ieşirea din criză (vezi criza asiatică şi actuala criză globală) precum şi propuneri de reglementări care să contureze o nouă ordine mondială şi să caracterizeze situaţia economică mondială din anii ce urmează.

În partea finală a acestui capitol, am acordat un spaţiu adecvat cercetării aspectelor referitoare la România şi politica sa de cooperare internaţională pentru dezvoltare şi combaterea efectelor crizei financiar monetare mondiale prin OEFMI. Aici sunt abordate patru aspecte: a) România şi OEFMI în contextul complex al cooperării pentru dezvoltare; b) Obiectivele politicii naţionale de cooperare pentru dezvoltare; c) Tipurile de asistenţă şi cadrul instituţional al politicii româneşti de cooperare pentru dezvoltare şi d) Resursele financiare ale României şi ale OEFMI pentru dezvoltarea educaţională în procesul de cooperare pentru dezvoltare.

Tot aici se precizează că acest proces de cooperare dintre România şi OEFMI a fost încetinit începând cu 2008 şi până în prezent de efectele crizei financiare internaţionale.

În afară de măsurile stabilite de guvern, România a încheiat acorduri de finanţare cu organismele internaţionale: Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, de asemenea are un acord stand by cu FMI semnat în martie 2009 pentru un împrumut de 12,95 miliarde euro la care participă UE, BM, BERD şi BEI, valoarea totală a creditului angajat de România de la instituţiile financiar monetare internaţionale fiind de 19,95 miliarde euro. După ce am prezentat punctul meu de vedere referitor la situaţia României, am arătat faptul că împrumutul cu FMI putea fi evitat în 2009, dacă s-ar fi conştientizat amploarea crizei în toamna anului 2008 care a venit şi dacă negociau cu investitorii privaţi finanţarea. Mai mult, dezechilibrele cu care ne-a prins criza, a făcut ca mecanismul economic al României să fie mai mult lovit de boală şi încă se află în convalescenţă. Dintre acestea menţionez speculaţiile financiare în sensul că au fost bani în România, dar speculativi. Când a venit criza s-au retras şi au creat un vid, iar dacă nu ne împrumuta FMI eram în faliment. Precizez că cel mai devreme am putea vorbi în 2012 sau 2013, dar că, venind alegerile şi măsurile populiste, s-ar putea face în fapt mult mai târziu.

Capitolul III intitulat Activitatea Organizaţiilor Naţiunilor Unite (ONU) şi a organismelor sale specializate în România face o analiză atentă a modului de derulare a activităţilor ONU în ţara noastră care este membră a acestei organizaţii cu vocaţie universală din anul 1955. Fără a mai reţine atenţia asupra felului în care România şi-a desfăşurat şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul ONU, asupra căreia m-am oprit pe larg în teză, analiza şi cercetările mele referitoare la activităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite în România pleacă de la premiza că prezenţa ONU în România constituie o sursă de susţinere a ţării noastre într-o perioadă de transformări economico-sociale definitorii.

România, prin intermediul programelor şi fondurilor Naţiunilor Unite beneficiază de un volum important de asistenţă tehnică şi financiară în sectoare deosebit de importante cum ar fi: protecţia mediului, demografia, drepturile omului, sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituţiilor demografice, etc.

Din analiza făcută rezultă că valoarea acestor proiecte este cu mult mai mare decât obligaţiile financiare pe care România le are faţă de instituţiile din Sistemul Naţiunilor Unite.

Asistenţa financiară oferită de ONU este atent armonizată cu strategiile şi programele naţionale ale României pentru a asigura un răspuns eficient la priorităţile de dezvoltare. Mai mult, în teză se precizează că reprezentanţii ONU din România răspund cerinţelor guvernamentale de asistenţă în formarea şi implementarea strategiilor naţionale; de asemenea pun la dispoziţia guvernului experienţa şi capacitatea de analiză pe baza cărora propun şi încurajează implementarea unor politici publice ale guvernului.

Cooperarea dintre România şi Naţiunile Unite este diversă fapt evidenţiat de activitatea derulată de 11 fonduri, programe şi agenţii specializate, dar cu propriile responsabilităţi şi care conlucrează pentru a rezolva o mare varietate de probleme: 1.

9

oferirea publicului român de materiale informative actualizate cu privire la obiectivele şi activităţile din toate domeniile de activitate; 2) organizarea de dezbateri pe probleme prezente, cu instituţiile române – UNIR; 3) asistenţă tehnică, organizarea de programe de pregătire în străinătate pentru experţii români sau achiziţionarea de echipament occidental. Toate acestea s-au realizat şi se realizează prin cooperarea dintre PNUD şi România. PNUD după 1989 şi-a asumat un rol mai dinamic şi a devenit un partener serios al guvernului României în noile sale programe de dezvoltare. În cooperarea cu România care şi-a propus noi priorităţi de acţiune ale PNUD se reflectă în programele de ţară cu o înclinare mai atentă spre sectorul social. Activităţile PNUD sunt implementate în cooperare cu noi parteneri din societatea română inclusiv administraţia locală, sectorul privat sau organizaţiile neguvernamentale. Mai mult, PNUD s-a bazat pe Programul Naţional de Cooperare, dezvoltat în dialog cu guvernul, agenţiile ONU şi donatorii străini.

Permanenţa PNUD în România este evidenţiată încă din 1971 când a fost fondat Biroul PNUD care s-a transformat în centru de excelenţă precum şi în partener recunoscut al guvernului şi al românilor. Toate aceste activităţi de cooperare ale PNUD în România demonstrează că relaţiile instituţiilor româneşti cu acesta şi cu celelalte instituţii specializate ale ONU, au un impact pozitiv, derulat de aproape patru decenii şi, mai nou, cu un impact semnificativ, atât în campania de aderare la UE ceea ce ne dovedeşte că această relaţie este matură, cu caracter de excelenţă şi cu beneficii concrete dovedite.

Tot în acest capitol sunt analizate sintetic activităţile Centrului european UNESCO pentru educaţia superioară (UNESCO-CEPS) care promovează cooperarea internaţională în domeniul educaţiei superioare în special colaborarea dintre Europa de Vest şi Europa de Est precum şi susţinerea proceselor de reformă şi de dezvoltare a educaţiei superioare. În teză este analizată atent şi documentat activitatea Fondului ONU pentru Populaţie (UNEPA) în România cu scopul de a folosi informaţiile despre populaţie, elaborarea de programe şi politici de reducere a sărăciei. Mai mult, acest fond a semnat cu România , Planul de acţiune al Programului pentru România prin care s-au pus bazele colaborării pentru perioada 2005-2009; ale cărei arii de activitate sunt: populaţie şi dezvoltare, sănătatea reproducerii, egalitatea de gen. De remarcat că pentru îndeplinirea acestor obiective, UNFPA colaborează cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Sănătăţii, MECTS şi cu o serie de ONG. În fine, în teză este semnalat şi faptul că Biroul FNUAP în România coordonează activitatea FNUAP în perioada 2010-2011 pe baza Acordurilor de cooperare cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, urmărind eficacitatea acestor acţiuni.

De precizat că România cooperează şi cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi încă din 1991, care a susţinut eforturile depuse de către guvernul României pentru a face din sistemul de azil din România o componentă importantă la Uniunea Europeană. Obiectivele UNHCR în România sunt: dezvoltarea sistemului naţional de azil şi a regimului protecţiei refugiaţilor conform standardelor europene şi internaţionale; asistenţă solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor; promovarea unor soluţii durabile la problemele cu care se confruntă refugiaţii; prevenirea şi reducerea cazurilor de apatridie.

România cooperează şi cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) prin Biroul său de legătură prin implementarea Programului WHO Eurohealth asigurând sprijin pentru reforma sănătăţii, dezvoltarea politicilor de sănătate, organizarea şi managementul sistemului de sănătate, descentralizare, dezvoltarea serviciilor primare de asistenţă medicală sau a instituţiilor de învăţământ pentru sănătatea publică.

În lucrare este prezentată şi activitatea Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) care prin biroul său deschis în România în 1991 a derulat două programe de ţară – 1995-1999 şi 2010-2012 - care conţin aspecte referitoare la protecţia copilului, educaţie, sănătate, nutriţie şi HIV/SIDA.

O activitate susţinută de cooperare cu România o derulează şi Biroul Internaţional al Muncii (BIM) care a contribuit la îmbunătăţirea legislaţiei muncii din România, acordarea

10

de asistenţă tehnică la punerea în practică de proiecte, modernizarea serviciilor de angajare, prevenirea consumului de alcool şi droguri la locul de muncă.

În ceea ce priveşte cooperarea României cu Programul comun al ONU (HIV/SIDA), în lucrare am precizat că obiectivul activităţii sale este de ajuta guvernul României în implementarea strategiei naţionale de contracarare a răspândirii HIV/SIDA şi de a dezvolta capacităţi locale de prevenire a infecţiei cu HIV.

De asemenea lucrarea analizează cooperarea României cu alte organisme ale ONU cu activităţi în ţara noastră AIEA, FAO, ONUDI precum şi cu instituţiile sale specializate în protecţia mediului.

România începând cu 2008 şi-a demonstrat contribuţia la cooperarea internaţională pentru dezvoltare devenind donator de asistenţă pentru dezvoltare contribuind cu generozitate la eforturile globale, inclusiv la Fondul Global de luptă anti-SIDA, tuberculoză şi malarie, la Fondul de Construcţie a Păcii al ONU, în activităţile Biroului ONU pentru drepturile omului, sau eforturile ONU de combatere a încălzirii globale. Prin toate aceste activităţi România joacă un rol unic în sprijinirea unui nou mediu de cooperare internaţională care pune cunoaşterea în centrul său şi recunoaşte faptul că dezvoltarea cooperării este un drum cu două sensuri în care „donatorul” poate să beneficieze la fel de mult ca şi „receptorul”. Totodată, România participă la operaţiunile ONU de menţinere a păcii cu trupe şi ofiţeri observatori în Kosovo, Iran, Afganistan, a participat la misiunea ONU de verificare în Angola. În plan regional a aderat la iniţiativele central şi sud europene. România ca stat membru al UE susţine poziţia comună europeană identificabilă în proiectul de document de preşedinţia suedeză.

Analiza activităţii ONU şi a organismelor sale specializate în România scoate în evidenţă că toate fondurile, programele şi agenţiile specializate colaborează cu Coordonatorul Rezident ONU şi Biroul acestuia pentru a le asista în armonizarea programelor şi în coordonarea activităţilor. Mai mult, armonizarea operaţională se bazează pe avantaje comparative aferente în arii specifice de expertiză de către fiecare agenţie sau program ONU şi include schimbul de informaţii, planificarea comună a activităţilor, abordări comune asupra subiectelor de interes general, precum şi armonizarea ciclurilor de programe.

În capitolul IV referitor la Fondul Monetar şi Banca Mondială în România, care constituie o parte esenţială a tezei doctorat, întrucât analizează activităţile celor mai mari instituţii financiare internaţionale în România începând cu anul 1972 şi până în prezent.

În lucrare sunt prezentate pe scurt aspecte generale ale activităţii FMI şi Băncii Mondiale, aderarea României la acestea, precum şi avantajele obţinute din cooperarea cu aceste instituţii financiare internaţionale. Când am analizat relaţiile României cu FMI şi Banca Mondială am considerat că este vorba despre raporturi care într-o măsură mai mică sau mai mare, în diferite etape au influenţat dezvoltarea economiei interne determinând decizii importante privind locul ţării noastre în Europa şi în lume.

Precizez totodată că relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială s-au intersectat cu marile probleme pe care le-a avut România în perioada 1972-1980 şi 1990 şi până în prezent. După 1990 a avut loc tranziţia spre economia de piaţă şi crearea criteriilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar din 2008 cu sprijin financiar cu condiţionalităţi dure pentru ieşirea României din criză şi orientarea economiei spre muncă şi producţie pentru ca toate categoriile sociale să beneficieze de rezultatele creşterii economice.

Din cercetările întreprinse am desprins ideea că apogeul creditelor acordate de FMI şi Banca Mondială atât înainte cât şi după 1990 a fost determinat de interesele naţionale, iar acceptarea condiţiilor puse de cele două organizaţii financiare internaţionale a constituit actul de voinţă al autorităţilor române. Mai mult decât atât, apogeul la credite a fost şi este determinat de necesitatea depăşirii unor dificultăţi economice. De asemenea, am apreciat că activitatea FMI şi Băncii Mondiale în România constituie o punte de legătură cu lumea, ceea

11

ce a avut deseori o importantă contribuţie pentru evoluţiile interne, atât pentru economie, cât şi pentru întreaga societate românească.

Actualmente ne aflăm într-o perioadă când activităţile FMI şi Băncii Mondiale în România cunosc momente critice deoarece avem de-a face cu o economie subindustrializată faţă de necesar sau potenţial dependentă de capitalul străin la care se adaugă o instabilitate politică care face ca investitorii străini să nu aibă încredere în noi. Acest aspect ne duce la concluzia că avem de-a face cu un proces contradictoriu, uneori imposibil de prevăzut pe termen mediu şi lung.

FMI este o instituţie financiar monetară şi de cooperare internaţională cu preocupări legate atât de asigurarea echilibrului valutar al ţărilor membre cât şi de administrarea Sistemului Monetar Internaţional. Pornind de la obiectivele Fondului Monetar Internaţional, care vizează susţinerea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi promovarea dezvoltării economice a ţărilor lumii, fiecare ţară membră este chemată să implementeze politici economice şi financiare care să asigure creşterea economică în condiţii de stabilitate a preţurilor şi să elimine factorii care perturbă echilibrul financiar şi valutar. Aceste obiective ale Fondului Monetar Internaţional se realizează prin următoarele funcţii: supravegherea politicilor cursurilor valutare practicate de ţările membre şi adoptarea unor principii specifice în vederea orientării ţărilor membre spre astfel de politici, acordarea de asistenţă tehnică ţărilor membre; acordarea de asistenţă financiară ţărilor care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Mai mult, acordarea creditelor de către FMI unei ţări se face prin solicitarea de garanţii speciale şi îndeplinirea a o serie de condiţii impuse de acesta.

FMI îşi desfăşoară relaţiile cu România prin Biroul Regional pentru România şi Bulgaria care are ca obiectiv central îmbunătăţirea capacităţii Fondului de a-şi desfăşura funcţia de supraveghere.

Asistenţa financiară OMFI pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand By. Menţionez că trei acorduri s-au derulat din 1972-1990, iar din 1990 şi până în prezent a încheiat mai multe acorduri cu FMI – 9, ultimul fiind încheiat în 2011 pentru 5 miliarde de euro. Încheierea acestor acorduri a fost o necesitate pentru România deoarece asigurau soluţionarea problemelor balanţei de plăţi şi procurării de capitaluri de pe pieţele internaţionale. FMI a oferit României asistenţă tehnică în multe domenii cum ar fi: administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

FMI în acord cu UE şi Banca Mondială şi alte organizaţii multilaterale a acordat un ajutor României pentru combaterea crizei de 12,95 miliarde de euro ca parte a unui pachet financiar internaţional care include şi alte cinci miliarde euro prin facilitarea UE de sprijinire a balanţei de plăţi, 1 miliard euro pentru programele DPL ale Băncii Mondiale şi un miliard de la alte instituţii financiare. Programul a cuprins trei domenii importante: consolidarea fiscală, reforma sistemului bancar şi reducerea inflaţiei pentru a facilita restabilirea stabilităţii financiare.

În teză sunt analizate măsurile guvernului român pe cele trei domenii menţionate, dar conform estimărilor FMI, acesta a constatat că economia a fost condusă în teritoriu negativ, deficitul de cont curent s-a prăbuşit, iar inflaţia se menţine ridicată.

FMI a anunţat că s-a convenit la nivel de experţi cu România asupra unui nou acord Stand-By de tip preventiv în valoare de 3,6 miliarde euro şi asupra ultimei evaluări în cadrul acordului Stand-By în derulare.

Din analiza activităţilor FMI în România rezultă că această instituţie financiar monetară internaţională în colaborare cu ţara noastră a avut un rol important în implementarea unor programe de reformă economică cu scopul de a asigura liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scăderea şomajului prin atragerea investiţiilor străine, prin

12

liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare, creşterea producţiei, restructurarea întreprinderilor nerentabile.

Din constatările personale rezultă că pentru România relaţia cu FMI a fost uneori controversată, atât ca urmare a lipsei de profunzime a reformelor promovate în diversele perioade ale tranziţiei, cât şi a rigidităţii FMI în ceea ce priveşte unele pachete inadecvate propuse economiei româneşti.

În ceea ce priveşte activităţile Băncii Mondiale în România în lucrare se precizează că acestea se regăsesc în cel puţin patru aspecte majore: a) dimensiunile sociale, învăţământul elementar generalizat şi acoperirea îngrijirii sănătăţii; b) consecinţele umane şi ecologice ale proiectelor majore finanţate de Bancă; c) participarea publicului la conceperea şi d) implementarea programelor Băncii şi al drepturilor civile şi politice, ca elemente ale unei gestiuni corecte a activităţilor publice.

România a aderat la Banca Mondială în 1972, fiind ca şi în cazul aderării la FMI singura ţară din blocul răsăritean, exceptând Iugoslavia, care a întreprins la acea dată un asemenea pas. Obiectivul major urmărit de România, prin aderarea la Banca Mondială a fost acela de atragere de resurse financiare necesare dezvoltării economice.

Ca membru BIRD, România a beneficiat şi beneficiază de o serie de drepturi ce decurg din această calitate. Astfel, ea a contractat de la BIRD împrumuturi pentru dezvoltarea economică în condiţii mult mai avantajoase decât de pe piaţa financiară internaţională.

Calitatea de menbru a asigurat ţării noastre posibilitatea participării la licitaţiile organizate de BIRD pentru realizarea proiectelor de investiţii finanţate de Bancă. Pentru proiectele de investiţii care urmează să se realizeze cu împrumuturile BIRD, furnizorii români beneficiază de o marjă de preferinţă de 15% faţă de preţul firmelor străine, mai avantajoase. Se creează, astfel, condiţii propice, pentru promovarea exporturilor româneşti, în special cele de tehnologie, asistenţă tehnică şi Know-how. România obţine asistenţă tehnică pentru lucrările de investiţii ce urmează a se realiza în economie. Mai mult, beneficiază de pregătire superioară, prin institutul propriu al BIRD al unor cadre româneşti. Aderarea României la BIRD a făcut posibilă obţinerea unor informaţii privind economia mondială, comerţul internaţional, ajutorul public, pentru dezvoltare, datoria externă etc., informaţii care contribuie la mai buna participare a României la diviziunea internaţională a muncii, la promovarea comerţului şi cooperării internaţionale.

Activităţile Băncii Mondiale în România s-au concretizat în programul de împrumut care din 1991 a urmărit să ajute România pentru a putea depăşi problemele cu care se confruntă prin: întărirea sistemului de protecţie socială; creşterea investiţiilor în sănătate, învăţământ şi dezvoltare rurală; consolidarea mediului de afaceri; sprijinirea reformelor structurale în sectorul financiar, de utilităţi şi al întreprinderilor; creşterea eficacităţii administraţiei publice şi justiţiei, dezvoltarea capacităţii de protecţie a mediului, ş.a.

În perioada 1991-2000, Banca Mondială a sprijinit România cu un important portofoliu de proiecte – 31 la număr- cu scopul atingerii obiectivelor de reformă şi de dezvoltare în vederea recunoaşterii statutului de economie de piaţă funcţională şi crearea condiţiilor pentru aderarea la UE. Obiectivul principal al proiectelor Băncii a fost reducerea sărăciei, sprijin pentru politica balanţei de plăţi, infrastructură, restructurarea, reabilitarea sectorului energetic, proiecte în sectorul social şi asistenţă tehnică.

Lucrarea face o analiză exhaustivă a rolului Băncii Mondiale în România în perioada 2001-2011, evidenţiind rolul parteneriatelor strategice ale Băncii Mondiale pentru România – 2002-2004 şi 2006-2009 care au constituit adevărate ghiduri ale asistenţei acordate ţării noastre de către Banca Mondială. Totodată prin această strategie elaborată de Bancă în colaborare cu guvernul României s-a prevăzut un parteneriat strategic de ţară prin care România să-şi atingă obiectivele privind creşterea economică susţinută şi în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, contextul în care România a devenit membru al UE. De

13

asemenea, strategia a vizat un program de împrumuturi în valoare de 450-500 milioane de dolari pe an, împreună cu activităţi analitice şi servicii de consultanţă semnificative.

În lucrare este prezentată şi ideea conform căreia, Banca Mondială a acordat României sprijin ce s-a concretizat în trei mari direcţii: promovarea sectorului privat, ca motor al creşterii economice; întărirea unor instituţii din sectorul public şi îmbunătăţirea guvernanţei; reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea protecţiei sociale.

Un alt aspect surprins în lume este cel referitor la atitudinea Băncii Mondiale faţă de România de când aceasta a devenit membru al UE. Strategia Băncii Mondiale s-a schimbat drastic, iar accesarea fondurilor europene alocate României a devenit o prioritate, împreună cu realizarea convergenţei. În această situaţie, considerăm că evaluarea progreselor făcute de BM în România trebuie făcută în funcţie de cele două criterii. Mai mult, chiar şi portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale trebuie judecat prin prisma acestor obiective. România aderând la UE a devenit donator de asistenţă pentru dezvoltare, contribuind cu 0,8 milioane euro, având ca destinaţie combaterea HIV, a tuberculozei şi a malariei, precum şi accesul la educaţie în statele mai puţin dezvoltate.

În lucrare se precizează şi faptul că Banca Mondială lucrează în strânsă colaborare cu membri guvernului român, societatea civilă, liderii comunităţilor şi alte organizaţii internaţionale (CFI, MIGA). De asemenea, am precizat că Banca Mondială are în prezent un dublu obiectiv în ceea ce priveşte România: sprijinirea în abordarea crizei economice şi financiare şi ajutorul oferit în vederea lărgirii şi aprofundării programului de reformă pentru o creştere economică durabilă şi echitabilă.

În ultimul capitol „Alte organizaţii Economice şi Financiar Monetare Internaţionale cu activităţi de cooperare în România”, din care rezultă că interconectările şi interdependenţele dintre statele lumii impun cu necesitate cooperarea dintre acestea, dar şi dintre acestea şi alte OEMI, altele decât cele din Sistemul Naţiunilor Unite.

În acest capitol analiza se opreşte la cooperarea dintre România şi alte OEMI care contribuie la modernizarea şi integrarea economică, la formarea de noi complementarităţi ale economiei naţionale. Aici sunt analizate, în primul rând, relaţiile de cooperare dintre OCDE şi România – ca forum de dezbatere şi cooperare în vederea identificării de soluţii la provocările economice şi sociale ale globalizării. Cooperarea dintre România şi OCDE care cuprinde ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, aduce în opinia mea următoarele avantaje: crearea unei economii moderne puternice, perfecţionarea sistemului de piaţă, extinderea comerţului liber şi realizarea unui aport substanţial în dezvoltarea economică. Aceste avantaje pentru statele membre ale OCDE rezultă din obiectivele acestei organizaţii care se referă la: coordonarea politicilor economice, asistenţă pentru statele subdezvoltate, derularea de acţiuni în domeniu ca învăţământul, forţă de muncă şi agricultură. România a adoptat de la OCDE principiile guvernării corporatiste în legislaţia românească.

Dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE, a permis României îndeplinirea condiţiilor de aderare în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei unde a realizat o activitate laborioasă, fapt concretizat în asigurarea vicepreşedinţiei Investment Compact, fiind prima ţară din regiune care a avut această calitate; mai mult, în aprilie 2004 şi-a depus candidatura pentru aderare la OCDE, iar în mai 2007 au început negocierile de aderare cu alte 5 state, obţinând statutul de cooperare aprofundată. Am mai precizat că România are argumente puternice în sprijinul candidaturii sale prin prisma îndeplinirii criteriilor de aderare: participă activ la structurile de lucru ale OCDE, a cunoscut o dezvoltare economică accentuată, a devenit donator de asistenţă pentru dezvoltare prin intermediul politicii de cooperare internaţională pentru devoltare şi joacă un rol important în regiunile adiacente.

Am analizat şi prezentat pe larg activităţile la care a participat România în cadrul OCDE şi contribuţiile pe care le-a avut: în 2008, observator în „Grupul de Lucru pentru IMM şi Antreprenoriatul din cadrul OCDE” încheiau trei acorduri cadru cu OCDE în domeniul dezvoltării durabile industriale, în domeniul luptei împotriva corupţiei şi Declaraţia

14

privind înfiinţarea Centrului Român de Informare, care a fost inaugurat oficial în 2005 şi care funcţionează pe lângă Academia Română.

Între 2004-2009 România a parcurs o perioadă densă în dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu OCDE, fapt demonstrat de încununarea cu succes a numeroase activităţi, proiecte şi programe.

Toate acestea demonstrează cum cooperarea dintre România şi OCDE sunt elemente esenţiale pentru dezvoltarea statului român, rezolvarea unor probleme sociale, economice şi de mediu, adâncindu-se legătura cu afacerile, cu uniunile comerciale şi reprezentanţi ai societăţii civile. Mai mult OCDE este un creator de reguli şi politici economice în lume de care a beneficiat şi România.

România are relaţii de cooperare şi cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). De remarcat că BERD este cel mai mare investitor din regiune şi mobilizează investiţii străine directe semnificative pe lângă propriile finanţării. De precizat că aceasta investeşte în principal în întreprinderile private (60% din valoarea operaţiunilor unui stat) de obicei împreună cu partenerii comerciali. România este membru fondator al BERD din 1990. Precizez că BERD a devenit operaţională în 1991, iar până la 31 decembrie 2007 a acordat României un credit de 3.54 miliarde euro, care s-au îndreptat către sectorul privat, în 2008 a acordat un credit de 318 milioane euro pentru instituţiile financiare, IMM-uri, dezvoltarea eficienţei energetice, iar în 2009 a investit 700 milioane euro în sectorul bancar, energetic, sectorul corporatist în sprijinirea pachetului financiar de 19,95 miliarde acordat de către FMI/UE.

În lucrare este demonstrat faptul că BERD reprezintă un catalizator pentru investiţii în România cu un portofoliu cumulat până în 2009, în valoare de 4,4 miliarde euro . Acest portofoliu s-a extins rapid în domenii precum privatizarea la scară largă cu investitori strategici, investiţii de tip greenfield în sectorul privat, financiar, infrastructură, energetic, transporturi, comunicaţii şi infrastructură municipală.

România este membru fondator al Băncii pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDM) din decembrie 1994, iar Acorduul de înfiinţare a intrat în vigoare la 24 februarie 1997 şi a devenit operaţională la 1 iunie 1999. Până în prezent BCDMN s-a implicat în peste 100 de proiecte la finanţarea cărora a contribuit cu peste 1 miliard de USD. Datele arată că până în prezent au fost finanţate proiecte româneşti în valoare de peste 130 milioane USD. Priorităţile BCDMN au fost: finanţarea IMM-urilor la export, sectorul financiar, sectorul manufacturier, investiţii în infrastructură, investiţii pentru reabilitarea şi modernizarea sectorului energetic şi pentru reducerea poluării.

În România principalele domenii de finanţare ale BCDMN sunt operaţiuni de finanţare directă în domeniul infrastructurii, transportului, industriei, sectorului financiar, sectorului IMM-urilor. De asemenea, o atenţie deosebită este acordată pentru cooperarea regională între România şi alte ţări membre OCEMN. BCDMN poate asigura participarea la finanţarea dezvoltării de întreprinderi mixte cu parteneri strategici din ţările OCEMN precum şi alte proiecte cu impact ridicat de dezvoltare; mobilizează resurse financiare interne, cât şi externe pentru investiţii în România.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) – instituţie finanţatoare a UE, creată în 1958 prin Tratatul de la Roma, contribuie la realizarea obiectivelor UE şi are ca acţionari statele membre ale UE. BEI finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea politicii UE şi implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare 2010, de creare şi promovare a economiei bazate pe cunoaştere.

BEI operează şi în afara UE sub incidenţa unor protocoale încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lame (Africa, Caraibe şi Pacific).

România odată cu aderarea la UE, a devenit acţionar al băncii. BEI a sprijinit România pentru aderarea la UE acordându-i împrumuturi pentru finanţare de proiecte în sectoare ca: transporturi, telecomunicaţii, energie, utilităţi municipale, IMM-uri. Între 1990-

15

2005 valoarea împrumuturilor acordate de BEI României pentru proiecte legate de aderare au fost de 4,3 miliarde USD. Între 2004-2008, România a accesat doar 1,47 miliarde de la BEI pentru dezvoltarea infrastructurii.

Împrumuturile actuale ale BEI se încadrează în răspunsul acesteia în faţa crizei economice şi financiar-monetare care este exprimat prin Facilitatea europeană privind transportul nepoluant, industria autovehiculelor şi alte mijloace de transport, pentru producătorii de echipamente originale şi furnizării de componente ale acestor industrii. În acest sens creditele acordate de BEI au fost în valoare de 1,48 miliarde euro şi au vizat investiţii în energie, sprijinirea IMM-urilor şi a proiectelor municipalităţilor.

În finalul acestui capitol lucrarea abordează aspecte ale cooperării României cu organizaţiile economice şi financiar monetare regionale şi subregionale ca problematică complexă şi diversă. Aici este analizată cooperarea dintre Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN) constituită pe baza Declaraţiei de la Istanbul, iunie 1992 pe care a semnat-o şi România.

Domeniile de acţiune sunt: securitatea şi stabilitatea regională, colaborarea cu statele UE şi cu alte iniţiative şi structuri regionale. România cooperează cu statele OCEMN în domenii ca: energie, statistică, IMM-uri, proiecte de dezvoltare prin Fondul de Dezvoltare a Proiectelor, comunicaţii, infrastructură de transport, conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale.

În lucrare sunt analizate contribuţiile României la activitatea OCEMN: sprijinirea relaţiilor de securitate şi stabilitate a Mării Negre, lansarea procesului de reformă şi restructurare a OCEMN în vederea creşterii eficienţei acesteia, cooperare în domeniul combaterii crimei organizate ş.a. Mai mult, România a lansat şi organizat o serie de evenimente la Bucureşti şi la sediul organizaţiei din Istanbul, referitoare la reformarea şi restructurarea OCEMN. A participat la lansarea de studii, proiecte din diferite domenii de activitate care se află în plină desfăşurare şi dezvoltare.

Lucrarea analizează şi activitatea de cooperare a României în cadrul Iniţiativei Central Europene. Domenii de cooperare: dezvoltarea cooperării politice, economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. România a acţionat pentru consolidarea cooperării dintre statele membre şi nemembre ale UE precum şi consolidarea dimensiunii transfrontaliere şi interregionale.

Lucrarea încheie analizele şi cercetările efectuate, cu aspectele legate de cooperarea în format trilateral şi cooperarea transfrontalieră sub forma euroregiunilor care oferă un cadru propice dezvoltării de proiecte în cele mai diverse domenii.

Lucrarea de faţă se încheie cu un set de concluzii substanţiale, prin care se poate evidenţia aportul personal adus la această cercetare, la care se adaugă o bibliografie de specialitate din literatura naţională şi internaţională, documente ale MAE şi ale organizaţiilor internaţionale analizate care mi-au fost necesare în elaborarea acestei teze de doctorat.

În ceea ce priveşte stadiul cercetării acestei teme în literatura de specialitate, precizez că nu există o asemenea cercetare pe care eu o prezint în teza de faţă, ci numai articole, documente, Regulamente, Directive, Statute ale OEI cu activitate în România. Precizez totodată că am consultat foarte multe cărţi, tratate din literatura de specialitate pentru a pune bazele teoretice şi practice ale activităţii OEFMI în România. Mai mult, consider că această cercetare nu se încheie aici, ea va continua întrucât autorităţile române prin activitatea OEFMI ale căror activităţi vor evolua în funcţie de factorii economico-sociali, urmăresc să menţină stabilitatea macroeconomică şi să asigure o creştere eficientă şi durabilă a economiei româneşti şi crearea unui mediu de afaceri adecvat acestor cerinţe.

16

CAPITOLUL I

ORGANIZAŢIILE ECONOMICE ŞI FINANCIAR MONETARE INTERNAŢONALE - FACTORI ESENŢIALI ÎN IMPULSIONAREA

COOPERĂRII LA NIVEL REGIONAL ŞI GLOBAL

1.1. Necesitatea apariţiei şi evoluţiei organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale (OEFMI). Clarificări teoretice şi metodologice.

Creşterea interdependenţelor economice dintre state a avut drept urmare găsirea şi crearea unor modalităţi adecvate de conciliere a unor interese deseori divergente, de organizare şi ordonare a relaţiilor economice internaţionale. În acest context s-a constatat o translaţie tot mai pronunţată de la utilizarea unor forme de conlucrare în plan bilateral spre conturarea şi punerea în aplicare a unor modalităţi de colaborare multilaterală, sub forma unor mecanisme instituţionale care să guverneze relaţiile dintre statele lumii.1

Instituţionalizarea relaţiilor dintre state ca necesitate este generată, în primul rând, de raportul dintre interdependenţele globale şi cele ale naţiunilor participante la viaţa internaţională, situaţie care face necesară crearea unui cadru propice pentru colaborarea între ţările respective. În al doilea rând, desfăşurarea relaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale pe baze instituţionale poate contribui la democratizarea raporturilor dintre state, ca cerinţă obiectivă a epocii noastre.

Mecanismele instituţionale de desfăşurare a colaborării economice internaţionale sunt chemate să ofere cadrul necesar pentru participarea tuturor ţărilor la dialogul mondial, la conlucrarea pe baze democratice şi în mod organizat.2

La mijlocul secolului XX s-a produs o puternică mişcare de creare de organisme şi instituţii care să coordoneze economia internaţională, pentru a evita astfel producerea de tensiuni care, de-a lungul primei jumătăţi a secolului, au condus la două războaie mondiale. Sporirea eforturilor în această direcţie are la bază un caracter obiectiv, relevat de realizările înregistrate în ştiinţa şi tehnica mondială în domeniul noii economii şi a internetului, a comunicaţiilor şi transportului, al multiplicării şi apropierii în timp şi spaţiu a zonelor de contact între interesele naţiunilor participante la diviziunea internaţională a muncii. În acelaşi timp, „caracterul obiectiv al procesului de internaţionalizare şi de instituţionalizare a raporturilor economice dintre state este pus în lumină de mutaţiile înregistrate în raporturile de forţe pe plan mondial, de dinamica acestora”3.

Practica relaţiilor economice internaţionale s-a concretizat prin încadrarea raporturilor între state şi chiar dintre societăţi prin organizaţii economice 1 HANAUT, A. et MOUHOUD, E.M., Economie Internationale, Vuilbert, Paris, 2002, p.982 *** The United Nation, Structure and Leadership for a New Era, The Stanley Foundation, feb. 1991, New York, p.1033 FIGLIUZZI, ARGANGELO, Economie Internatinale, Elipses Edition Marketing, S.A. 2006

17

internaţionale.4 Acest fapt demonstrează că aceste instituţii se dezvoltă în cadrul statelor suverane, a căror principală necesitate s-a manifestat pe scena internaţională încă din antichitate şi având drept scop cooperarea internaţională care a evoluat spre diverse forme instituţionalizate.

Modul de dispunere şi de organizare a componentelor sistemelor economice şi sociale ca şi natura relaţiilor reciproce ce se stabilesc între aceste componente definesc ordinea economică mondială care cuprinde nu numai configuraţia economiei mondiale ca sumă de economii naţionale, dar şi calitatea acestor componente la care se adaugă şi organizaţiile economice internaţionale5.

Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale fie ele mondiale, regionale sau subregionale au cunoscut o expansiune nemaiîntâlnită după cel de-al doilea război mondial.

Au fost înfiinţate organizaţii cu vocaţie universală ca ONU care are drept misiune esenţială menţinerea păcii, FMI şi BIRD, precum şi alte 16 instituţii specializate care protejează domeniile tehnice esenţiale ale cooperării instituţionale.

Organizaţiile s-au dezvoltat şi la scară regională. Europa Occidentală prin Consiliul Europei şi mai ales din 1950 prin începerea Construcţiei Europene a devenit un laborator remarcabil. Alte continente s-au dotat cu structuri analoage: reamintim aici Organizaţia Statelor Americane (OSA, 1948) expresia unui panamericanism dominat de Statele Unite şi mobilizat, în anii următori de războiul rece pentru a combate comunismul sau Organizaţia Unităţii Africane (OUA, 1963), ca urmare a decolonizării.

Dacă procesul efervescent de instituţionalizare pătrunde în toate regiunile globului, realizările şi impactul lor sunt foarte variate, au o intensitate mai mică sau mai mare de la una la alta. Astfel, continentul asiatic a rămas fără organizaţii puternice ca urmare a gravităţii conflictelor acumulate legate de contestarea frontierelor, supravieţuirea statelor comuniste şi rivalităţile multiseculare dintre puteri.

Între 1940 şi sfârşitul anilor 80, această proliferare haotică de organizaţii este influenţată de circumstanţele geopolitice majore din acea perioadă: antagonismul Est-Vest etc. Mai mult, mecanismul de menţinere a păcii de către ONU era îngemănat mai ales de confruntarea dintre SUA şi Uniunea Sovietică, care au blocat orice rezoluţie care putea să le deranjeze, recurgând la dreptul de veto – acesta era recunoscut prin Cartea ONU membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.

În perioada 1989-1991 au avut loc transformări în lume pe care le putem considera drept revoluţionare: prăbuşirea blocului sovietic şi dizolvarea URSS care au constituit finalul conflictului secolului, a 4 Vezi, DEFARGE, M.PH., Organizaţii economice internaţionale, Ed. Institutului European, Iaşi, 1998; BAKKER, P.F.A., Instituţii financiare internaţionale, Ed. Antet, Bucureşti, 1997; MECBEAN, SNOWDEN, N.P., International Institutions in trade and finance, London, ed.II, 1987; TAYLOR, P., GROOM, Instituţiile financiare la lucru, London, 1988; VAN MEERKHAEGHE, M.A.C., International economic institutions, Dordrecht, ed. A V-a revizuită, 1987; LONGOUW, G.J., International trade institutions, Harlem, 1995; BEŞTELIU, M.R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2000; ROŞU-HAMZESCU, I., FRATOŞTIŢEANU, C., Organizaţii economice internaţionale, EUC, Craiova, 2008.5 NATHAN, G., Schimbarea ordinii globale, Ed. ANTET, Bucureşti, 2002, p.86

18

antagonismului Est-Vest. În acest context, observăm că Organizaţiile Economice Internaţionale şi Financiar Monetare, mai ales cele mondiale nu au mai fost perturbate de această rivalitate planetară, permiţându-le în mare măsură să funcţioneze normal. Tot în această perioadă statele fost comuniste s-au îngrămădit să adere la FMI, GATT – transformată de la 1 ianuarie 1995 în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care în timpul Războiului Rece băteau în retragere.

Totuşi, remarcăm că aceste organizaţii erau oarecum modelate în înfruntarea Est-Vest; în anii 90 acestea au fost obligate să se redefinească chiar dacă nu era conturat nici un ordin internaţional clar.

Realitatea existentă la sfârşitul secolului XX scoate în evidenţă faptul că în acea perioadă exista o criză de Organizaţii Economice şi Financiar Monetare Internaţionale (OEFMI). Referitor la această problemă pot aprecia că OEFMI nu erau într-o situaţie de declin, cum precizau unii autori, ci dimpotrivă dificultăţile din acea vreme indicau insuficienţa şi inadecvarea mijloacelor de care dispuneau în faţa numeroaselor cereri al căror obiect era: securitatea internaţională, regulamentul războaielor civile, urmărirea comerţului mondial cu bunuri şi servicii, de aranjamente, de informaţii ş.a.

Aceste componente ale economiei mondiale ca subiecţi direcţi sau derivaţi de drept joacă un rol important în cadrul cooperării internaţionale atât în domeniul economic cât şi în alte domenii cum ar fi cel financiar şi monetar.6

Instituţiile internaţionale care au apărut după al doilea război mondial au stat la baza prosperităţii ulterioare în multe ţări noi ale lumii. Relaţiile politice internaţionale au influenţat în mod esenţial formele de cooperare mai ales în ultimele decenii. Cu toate acestea, lumea din a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o multiplicare a organizaţiilor internaţionale. În acest sens, pe de o parte, avem organizaţiile în sens juridic al conceptului – stabilite prin convenţie şi având o personalitate instituţională recunoscută, iar pe de altă parte, figurează structuri informale, nefondate pe un text juridic strict care să asigure o concentrare între state.

Toate aceste aspecte demonstrează în opinia mea că după al doilea război mondial era unanim acceptat că relaţiile dintre statele lumii pe diferite planuri s-au amplificat, în ritmuri extrem de rapide. La baza acestui proces, a stat accentuarea fără precedent a interdependenţelor dintre economiile naţionale în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care la rândul ei a determinat adâncirea specializării internaţionale, a diviziunii mondiale a muncii şi formarea de noi complementarităţi ale diferitelor economii naţionale. Ca urmare, colaborarea a devenit o necesitate pentru dezvoltare. Cu cât numărul statelor participante la acţiuni de colaborare a crescut şi mai ales acolo unde existau interese economice dar şi politice, convergente, cu atât aceste acţiuni au devenit mai dezvoltate şi a apărut necesitatea coordonării lor într-un cadru organizatorico-juridic permanent.

6 DEFARGE, PH., M, Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul European, 1998, p.6

19

Mai mult, apariţia unor probleme, pentru a căror rezolvare a făcut necesară participarea întregii comunităţi internaţionale, a determinat ca alături de celelalte elemente constitutive ale sistemului economic mondial să ia naştere o nouă componentă importantă şi anume sistemul organizaţiilor economice internaţionale.

Aceste organizaţii au luat fiinţă şi s-au dezvoltat odată cu economia mondială şi ca urmare "a apariţiei unor imperative vizând rezolvarea unor probleme la nivel internaţional".

În perioada actuală, statele lumii dispun de un cadru instituţional internaţional vast, care sprijină dezvoltarea şi amplifică colaborarea internaţională.

Organizaţiile economice internaţionale au apărut începând cu mijlocul secolului trecut, atunci când economia mondială era în plin proces de formare. Până la apariţia lor, colaborarea multilaterală avea un caracter temporar şi se realiza sub forma unor conferinţe şi congrese internaţionale. La început au luat fiinţă uniunile internaţionale administrative, care au fost primele organizaţii interguvernamentale permanente şi care au avut ca scop cooperarea multilaterală cu caracter tehnic (ex. dezvoltarea mijloacelor de transport, a mijloacelor de comunicaţii, a sistemelor moderne de decontări internaţionale). Acestea au fost create prin convenţii internaţionale multilaterale şi aveau organisme proprii permanente. Scopul lor consta în prestarea de servicii guvernelor şi anume, colectarea de informaţii şi punerea lor la dispoziţia acestora, formularea de standarde tehnice etc, pentru a oferi statelor membre un limbaj comun prin care să se poată înţelege pe anumite teme tehnice.

După cel de-al doilea război mondial, aşa cum am precizat anterior, apariţia organizaţiilor economice internaţionale a căpătat o amploare deosebită ca urmare a dezvoltării economiei internaţionale, dar şi ca rezultat al unor procese profunde care s-au petrecut în lume şi anume, destrămarea sistemului colonial, apariţia sistemului socialist, creşterea rolului statelor în reglementarea relaţiilor economice internaţionale. De asemenea, a început să se contureze şi să se accentueze concepţia că, pe plan mondial, organizaţiile economice internaţionale au un rol activ în promovarea cooperării, în sprijinirea financiar monetară a dezvoltării economiei mondiale şi sunt o încercare de a răspunde marilor probleme internaţionale.

În accepţiunea generală, o organizaţie internaţională este o „asociaţie, care poate fi statală, reunind deci mai multe state sau nestatală, şi în acest caz reuneşte persoane fizice sau juridice având naţionalităţi diferite şi neurmărind scopuri lucrative”7. Prima categorie de „asociaţii" poartă numele de organizaţii internaţionale interguvernamentale, iar cea de a doua de organizaţii internaţionale neguvernamentale.8

7 CALARD, A.C., Institutions des relations internationales, Dalloz, 1990, p.92; DOBROTĂ, N., Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.3408 BOWEIT, H.D., The Law of International Institutions, London, 1983, p.78; REUTER, P., Institutions internationales, PUF, 1962; DORMOY, D., Droit des organizations internationales, Dalloz, 1985; VIRALLY, M., L'organisation mondiale, Colin, 1972; LEROY BENNETT, A., International Organisations, Prentice Hall, 1991

20

Analizând această definiţie desprindem două elemente:a) Organizaţiile economice internaţionale inter-guvernamentale sunt create printr-un instrument juridic care stabileşte acordul statelor implicate, fiind vorba de un tratat ce poate fi numit pact (Liga Naţiunilor), constituţie (OIM) sau cartă (ONU). Prin urmare, statele semnatare ratifică acest act conform regulilor constituţionale interne; el intră în vigoare, când, după ce se stipulează în una din clauzele sale finale, un număr minim de state care l-au ratificat. De principiu, numai statele suverane au calitatea de a fi membre ale acestor organizaţii. Statele fondatoare sunt membre originare, iar statele care aderă ultimele sunt membre admise. Admiterea, retragerea sau excluderea se supun unor proceduri sau criterii precise, fixate prin actul constitutiv;b) Orice organizaţie internaţională dispune, în înţelesul strict al termenului, de personalitate juridică. Aceasta îi consolidează permanenţa, îi oferă capacitatea de a putea îndeplini misiunile care îi sunt atribuite (principiul de specialitate) şi implică o autonomie financiară.

Organizaţiile economice internaţionale au numeroase componente care pot fi normative, care au un rol în elaborarea textelor cum ar fi convenţii în ceea ce priveşte dreptul muncii cum este cazul pentru OIM, convenţii de armonizare a legislaţiilor statelor pentru Consiliul Europei, coordonarea acţiunii statelor membre şi mai ales controlul acesteia, de exemplu, dispozitivele de protecţie a drepturilor omului în cadrul ONU, al Consiliului Europei; sau operaţionale (menţinerea păcii; asistenţa tehnică; ajutorul financiar; cooperările diverse).

Pentru buna lor funcţionare organismele economice internaţionale au nevoie de organe cum ar fi: - un organ deliberativ plenar (Adunarea generală a ONU, Conferinţa

UNCTAD) la care participă toate statele membre şi care decide politica generală a organizaţiei;

- un organ deliberativ restrâns (Consiliul de Securitate al ONU, Consiliul de Administraţie al OIM) ce cuprinde un număr redus de state (alese de organul plenar şi/sau numite în funcţie de poziţia lor aparte în domeniul respectiv). Acest organ are dreptul să ia decizii operaţionale;

- un organ administrativ (Biroul Internaţional al Muncii, Secretariatul General al ONU) ce se ocupă de funcţionarea cotidiană a organizaţiei;

- organe tehnice şi comutative (Consiliul Economic şi Social al ONU, Comitetul Economic şi Social al Comunităţii Europene);

- eventual organe jurisdicţionale (Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea de Justiţie a UE);

Toate aceste elemente demonstrează că organizaţiile economice internaţionale sunt un factor de bază în desfăşurarea colaborării şi „oferă cadrul necesar pentru participarea tuturor partenerilor la dialogul mondial, la conlucrare pe baze democratice şi în mod organizat".9

Potrivit statisticilor Uniunii Asociaţiilor Internaţionale, numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale a crescut de la 37 în anul 1909, la 132 în 1960, la 280 în 1972, 375 în 1985 şi la 400 în 2008. Cel al 9 VAN MEERKHAEGHE, M.A.G., International economic institutions, DORDRECHT, ed. A V-a, 1987, p.332

21

organizaţiilor neguvernamentale se ridică la aproximativ 13000. Împreună, aceste două categorii de organizaţii acoperă practic, ansamblul domeniilor activităţii umane.

Pornindu-se de la formularea art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor, după care prin expresia „organizaţie internaţională" se înţelege „organizare interguvernamentală", termenul de „organizaţie internaţională" desemnează o asociaţie între state: participanţii la organizaţie nu trebuie să fie neapărat state.

Unul din raportorii Comisiei de Drept Internaţional a ONU, G. Fitzmaurice, a propus următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale: „O asociere de state, constituite prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre".10

Cu toate că, această definiţie a fost acceptată de doctrină, ea nu a fost reţinută ca atare în cele două convenţii de la Viena din 1969 şi 1986 privind dreptul tratatelor. Astfel, art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, defineşte termenul „organizaţii internaţionale” ca „organizaţii interguvernamentale”, excluzând deci acele forme de asociere care deşi operează la nivel internaţional, nu se realizează prin intermediul statelor (Organizaţiile neguvernamentale - ONG).11

O definiţie apropiată de cea avansată de G. Fitzmaurice aparţine profesorului Bindschedler, care socoteşte organizaţia internaţională ca „o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, îndeplinind funcţii particulare înăuntrul organizaţiei”.12

Observând că, în comparaţie cu definiţia dată de Fitzmaurice, definiţia Bindschedler introduce un element nou - scopul comun - dar pierde din vedere cerinţa ca o organizaţie internaţională să aibă personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor membre, reţinem că, până în prezent, în doctrina dreptului internaţional nu există o definiţie a organizaţiilor internaţionale unanim acceptată. De aceea, pentru precizarea noţiunii de „organizaţie internaţională” vom încerca desprinderea elementelor sale constitutive.

Înainte de toate, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizaţie internaţională, se impune ca la respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante, statele. Organizaţiile internaţionale, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969, sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Calitatea de a reprezenta statele în aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă, reprezentanţii guvernelor statelor respective. Excepţiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor

10 Vezi, Annuaire C.D.I. 1956, vol. II, p.10611 Pe aceată bază, şi lucrarea noastră prin termenul de „organizaţie internaţională” înţelegem „organizaţie interguvernamentală” şi, ca şi în alte lucrări de specialitate, folosirea ultimului termen, sau a termenului de „organizaţie guvernamentală”, urmăreşte tocmai sublinierea caracterului interstatal al organizaţiei.12 Vezi PLANCK, M., Enciclopedia of International Law, vol. V, 1981, p. 119-120

22

segmente sociale (patronat sau sindicate, în cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) nu fac decât să confirme regula de mai sus.

În altă ordine de idei, asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza acordului de voinţă al statelor, care îmbracă de regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza unor tratate multilaterale, ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor respective, purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact etc. Cele două elemente constitutive - asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat internaţional - permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi organizaţiile internaţionale neguvernamentale, constituite pe baza asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state. În afară de aceasta, tratatul de constituire a organizaţiilor internaţionale, conţinând angajamente mutuale, impune statelor participante o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu aceasta. Prin actele constitutive se creează obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor. Numai în cazuri excepţionale, acordul interstatal poate deriva din alte acte de voinţă ale statelor, cum ar fi, de pildă, decizia politică de a înfiinţa o organizaţie internaţională, luată de reprezentanţii statelor în cadrul unei conferinţe internaţionale (cum a fost cazul transformării, în 1992, a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa - CSCE - în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa - OSCE).

A treia condiţie se referă la faptul că asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune: menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc.

Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial decurge, aşa cum s-a mai arătat, din diversificarea activităţilor ce impun cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă şi în preocuparea acestora de a circumscrie cât mai exact, în actul constitutiv, obiectivele şi scopurile fiecărei organizaţii nou create.

A patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state ca organizaţie internaţională inter guvernamentală este cerinţa ca aceasta să aibă o structură instituţională proprie. Cu alte cuvinte, ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului. Printre organele proprii unei organizaţii internaţionale trebuie să figureze cel puţin un organ format din reprezentanţii tuturor ţărilor membre, iar acest organ să nu fie dependent de un anume stat. Multă vreme, de pildă, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) nu a fost considerat organizaţie internaţională pentru că nu avea un organ în care să fie reprezentate toate părţile contractante. Un asemenea organ - Consiliul Reprezentanţilor - a fost creat în 1960.

De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţie internaţională, asocierea între două sau mai multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. De exemplu, o convenţie între două sau mai multe state pentru construirea unei centrale hidroelectrice nu

23

conferă mecanismului creat pentru realizarea acestui obiectiv calitatea de organizaţie internaţională. Entitatea eventual creată, responsabilă faţă de cele două sau mai multe state, nu poate avea statut de organizaţie internaţională dacă ea a fost constituită şi acţionează potrivit sistemului juridic intern al unuia dintre parteneri sau al mai multora.

Supunerea diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca organizaţii internaţionale ridică problema încadrării sau nu, în această categorie, a societăţilor transnaţionale. În multe cazuri, capitalul acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor asemenea societăţi limitează sau excede capacitatea de control a guvernelor naţionale. Cu toate acestea, societăţile transnaţionale nu pot fi incluse în categoria organizaţiilor internaţionale interguvernamentale. Elementul principal ce distinge cele două categorii de entităţi este de ordin juridic: în timp ce societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept intern, organizaţiile internaţionale operează în baza normelor de drept internaţional şi sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea societăţilor transnaţionale nu este guvernată numai de un singur sistem juridic; ea trebuie să se supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor juridice naţionale ale mai multor state: statul de origine al societăţii şi celelalte state în care operează.

Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă organizaţiilor internaţionale interguvernamentale personalitate juridică proprie - de drept intern şi internaţional - în temeiul căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.

Apărute în cadrul comunităţii internaţionale, alături de state, ca membre originare ale acesteia, organizaţiile internaţionale constituite de state suverane, au dobândit treptat o poziţie juridică proprie, dată de raporturile lor cu statele membre şi de relaţiile stabilite între ele, guvernate de normele generale de drept internaţional, ca şi de anumite convenţii speciale, precum şi de funcţiile atribuite de state, prin actele lor constitutive. Desigur că, prin raport cu statele, sfera raporturilor pe care le pot angaja organizaţiile internaţionale în cadrul comunităţii internaţionale este limitată la obiectivele şi domeniul pentru care au fost constituite. Aceasta nu împiedică însă calificarea organizaţiilor internaţionale ca subiecte independente în raporturile internaţionale, ca entităţi distincte ale comunităţii internaţionale.

O definire pe care o întâlnim în literatura de specialitate, într-un tratat de drept şi pe care o apreciem, arată că „organizaţia internaţională este o formă de coordonare a colaborării internaţionale – în domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele şi funcţiile lor, necesare realizării obiectivelor urmărite”.13

13 GEAMĂNU, GR., Dreptul internaţional contemporan, EDP Bucureşti, 1965, p. 546 ; DUMITRESCU, St., Economie mondială, Cluj Napoca, 1992, p.29

24

Organizaţia economică internaţională ar putea fi definită ca o formă de colaborare economică între state, relativ permanentă, într-un domeniu specific, a unui număr relativ constant de state suverane, bazată pe un acord multilateral, care stabileşte scopurile, formulează principiile, structura organizaţiei şi mecanismele de funcţionare, cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.

Cercetarea de faţă priveşte numai această categorie de organizaţii şi dintre acestea au fost selectate, pentru a ilustra diversitatea fenomenului constituirii şi funcţionării organizaţiilor internaţionale, numai acelea din sistemul Naţiunilor Unite. În opinia noastră, organizaţiile din Sistemul Naţiunilor Unite, prin actele lor constitutive şi activităţile pe care le desfăşoară, relevă una din trăsăturile fundamentale ale societăţii internaţionale contemporane, şi anume tendinţa instituţionalizării raporturilor dintre state. În această parte a lucrării facem doar o încercare de a furniza un ghid în studierea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, în general, a celor cu activitate în România în special.

Organizaţiile economice internaţionale, cunosc o mare diversitate şi se caracterizează printr-o serie de trăsături comune: au un caracter voluntar - la baza aderării acţionează voinţa fiecărui membru; funcţionează ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, calitate pe care le-o conferă statele membre suverane în deciziile lor; au un caracter relativ stabil, cu o structură organizatorică proprie şi mijloace proprii obţinute prin contribuţia statelor membre necesare întreţinerii aparatului lor permanent; au un caracter paritar - în măsura în care se bazează pe principiul egalităţii membrilor; fiecare membru are drepturi şi obligaţii egale; au la bază un acord multilateral; statutul şi funcţiile lor sunt stabilite de statele membre în funcţie de obiectivele pe care şi le-au propus; nu dispun de putere de decizie, au însă drept de reglementare a unor activităţi, activitatea materială propriu-zisă asigurând-o statele înseşi; gradul de eficienţă al organizaţiilor economice internaţionale este determinat de măsura în care acestea contribuie la intensificarea creşterii economice a fiecărui stat membru; identifică diversele alternative în rezolvarea problemelor din zona/sfera pentru care au fost create; se subordonează intereselor statelor membre şi trebuie să asigure tuturor membrilor participarea liberă şi egală în drepturi, indiferent de mărimea sau de nivelul lor de dezvoltare.

În anumite condiţii, organizaţiile economice internaţionale pot duce la apariţia unor tendinţe de regionalizare a relaţiilor economice internaţionale. În condiţiile în care interdependenţele dintre economiile naţionale se manifestă la scară subregională, regională, dar şi mondială şi eficienţa lor va creşte pe măsură ce vor colabora cu alte grupări şi state şi nu se vor transforma în organizaţii închise.

Dezvoltarea cooperării internaţionale pe multiple planuri, poate duce la apariţia unor organizaţii economice internaţionale cu caracter integraţionist. La baza acestui proces se află două premise fundamentale: niveluri de dezvoltare economico-socială apropiate şi voinţa politică liber

25

exprimată a ţărilor care doresc să se unească într-o organizaţie economică cu caracter integraţionist.

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică al componentelor lor, organizaţiile economice internaţionale pot fi ale ţărilor dezvoltate şi ale ţărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, pot fi subregionale, regionale şi interregionale, unele dintre ele sunt specializate, deoarece au fost create pentru a sprijini activitatea pe diferite domenii.

Din punct de vedere al sociologiei relaţiilor internaţionale14 constituirea organizaţiilor internaţionale este explicată ca decurgând din necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie firească la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la fragilitatea echilibrului care se realizează temporar.

Constituirea de organizaţii economice internaţionale mai este asociată cu transpunerea în plan internaţional a conceptului şi practicii federalismului, ca proces de asociere între state, de instituţionalizare a raporturilor dintre ele, în vederea realizării unui scop comun. Unii doctrinari văd organizaţiile internaţionale ca o avangardă a unui guvern mondial în curs de formare.

Deşi analiza diverselor abordări doctrinare depăşeşte cadrul acestei lucrări, notăm totuşi că principiul instituţionalizării raporturilor dintre diferite entităţi statale, prin intermediul asocierii, a fost consacrat încă din antichitate. Regulile „Confederaţiilor" ateniene15: libertatea de adeziune şi egalitatea dintre membri - sunt reţinute de dreptul internaţional şi materializate de abia în secolul al XIX-lea, prin constituirea în anul 1865 a primei organizaţii internaţionale interguvernamentale, în înţelesul dat actualmente acestui termen, şi anume: Uniunea Telegrafică Internaţională. Acest moment a fost precedat de înfiinţarea, impusă de problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale, a celor două comisii fluviale - Comisia Centrală a Rinului şi Comisia Europeană a Dunării.16

O etapizare a procesului constituirii organizaţiilor internaţionale ar putea să pară irelevantă. Cu toate acestea, notăm că până la primul război mondial, organizaţiile create privesc, în principal, domeniul tehnico-economic. În perioada dintre cele două războaie mondiale a luat fiinţă prima mare organizaţie politică internaţională, cu vocaţie universală - Societatea Naţiunilor. Aceasta a cuprins, ca părţi contractante, toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi organizaţia s-a constituit la iniţiativa preşedintelui american - W. Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizaţii (Organizaţia Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană) care prefigurează sistemul instituţiilor specializate ale ONU, instituit după al doilea război mondial şi ia fiinţă, pentru prima dată în istoria societăţii internaţionale, o organizaţie internaţională cu competenţe jurisdicţionale, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. În timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada ce i-a

14 MERLE, M., La sociologie des relations internationales, Dalloz, 1982, p.6415 Prima a fost Liga de la Delos, fondată în anul 476 î.Hr16 Comisia Europeană a Dunării s-a constituit în baza Tratatului de la Paris din 1856

26

urmat, fiind cea mai prolifică din punctul de vedere al constituirii de noi organizaţii internaţionale, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte 17 organizaţii ca „instituţii specializate” ale ONU. Au luat fiinţă, de asemenea, alte organizaţii legate, funcţional şi juridic, de ONU (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi etc.) şi s-au dezvoltat organizaţiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia şi Africa. Caracteristic acestei perioade este înfiinţarea de organisme regionale de cooperare politică şi militară (NATO, Pactul de la Varşovia, ANZUS) şi a celor de integrare economică regională (Comunităţile Economice Europene şi CAER).

Direcţiile principale urmărite, în acest context, pe planul organizării în condiţii noi a relaţiilor economice postbelice între state, au fost: - organizarea în comun a mobilizării resurselor economice şi colaborarea în direcţia reconstrucţiei zonelor afectate de urmările războiului; - asigurarea suportului instituţional monetar-financiar şi economic de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale; - evitarea reîntoarcerii la protecţionismul comercial antebelic prin convenirea unor principii şi mecanisme care să favorizeze desfăşurarea liberă şi ordonată a schimburilor comerciale internaţionale.

1.2. Factorii determinanţi ai apariţiei, proliferării şi diversificării organizaţiilor internaţionale

Apariţia, şi apoi, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale a fost determinată de o multitudine de factori. Dintre aceştia, trei ni se par hotărâtori. Primul ar fi necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în condiţiile descoperirii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă, care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare.

De altfel, tocmai prevenirea unui nou război şi menţinerea păcii au constituit scopul primordial, atât al constituirii Societăţii Naţiunilor cât şi al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Încă din cele mai vechi timpuri, în filozofia politică şi, mai apoi, în cea politico-juridică, atitudinile faţă de război se încadrează în trei curente de gândire: susţinerea războiului ca politică de stat, acceptarea lui ca inevitabil şi necesar şi numai în anumite împrejurări17 condamnarea şi eliminarea acestuia. În planul căutărilor unor soluţii alternative războiului, sunt prezentate tezele privind realizarea unei lumi unice sub forma unui imperiu universal, după modelul imperiului roman;18 o alianţă largă a statelor creştine, sub conducerea Franţei19 care presupunea acţiuni comune împotriva violatorilor termenilor alianţei sau instituirea

17 Reprezentanţii celui de-al doilea curent dezvoltă ideile doctrinare ale Evului Mediu despre războaiele juste (împotriva necreştinilor), cel mai expresiv expuse de Sfântul Augustin (354-430) şi Thomas d'Aquino (1225-1274). Un al treilea curent de gândire pot fi incluşi chinezii Confucius şi Mo Ti (secolele VI, respectiv V), olandezul Erasmus (1466-1536), americanul W.E.Channing (1780-1842) şi englezul Norman Angell.18 DANTE ALIGHIERI (1265-1321)19 PIERRE DUBOIS (1250 -1322)

27

unui sistem de norme de drept internaţionale20, în baza cărora să fie reglementate raporturile dintre state.

Un loc aparte în şirul acestor căutări îl au ideile care se apropie de formula instituţionalizării relaţiilor dintre state. În 1623, francezul Emeric Cruce, pornind de la principiul interdependenţei statelor, a propus constituirea unei organizaţii universale pentru promovarea, în primul rând, a comerţului. Această idee este dezvoltată ceva mai târziu de William Penn şi de abatele de Saint Pierre, care au propus crearea unui parlament sau a unei adunări generale pentru rezolvarea disputelor, care să decidă cu o majoritate de două treimi aplicarea de sancţiuni colective, inclusiv de ordin militar. Planul filozofului german I. Kant pentru o pace perpetuă (1795) avea în vedere constituirea pe baze voluntare a unei federaţii deschisă tuturor statelor, cu un congres care să reglementeze disputele. Cel mai elaborat plan, înaintea constituirii Societăţii Naţiunilor, a fost propus în 1840 de americanul William Ladd. El avea în vedere stabilirea unui Congres al Naţiunilor şi o Curte a Naţiunilor cu puteri legislative şi judiciare în domeniul dezvoltării şi aplicării dreptului internaţional.

Un al doilea factor determinant în apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale l-a constituit interdependenţele care au apărut în procesele de dezvoltare a naţiunilor. Acestea impun cooperarea între state în forme care să permită o asociere liberă, cu luarea în considerare a intereselor comune şi, pe cât posibil, a intereselor particulare ale membrilor asociaţiei. Revoluţia industrială şi dezvoltările în domeniul ştiinţei au micşorat distanţele dintre naţiuni şi au amplificat contactele internaţionale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizaţiilor internaţionale, care, la rândul lor puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Astfel, de exemplu, într-o primă perioadă, utilizarea telegrafiei electrice a impus înfiinţarea Uniunii Telegrafice Internaţionale, descoperirea undelor herţiene şi generalizarea telegrafiei fără fir au condus la constituirea Uniunii Radio-telegrafice Internaţionale.

Domeniile în care, după al doilea război mondial, interdependenţele apar cel mai manifest privesc comerţul, relaţiile monetare şi financiare, transferul de tehnologie şi dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 1947, ale cărui principii de bază au fost încorporate Organizaţiei Mondiale a Comerţului, constituită în anul 1995. Relaţiile financiare şi monetare internaţionale au ca principal cadru organizatoric instituţiile create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internaţional, şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Transferul de cunoştinţe tehnice face obiectul Consiliului Economic şi Social al ONU şi al majorităţii instituţiilor specializate ale acestei organizaţii, iar tendinţa înlăturării pe plan regional a barierelor circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilustrată de constituirea şi, apoi, evoluţia Comunităţilor Economice Europene.20 HUGO GROLIUS (1583-1645), părintele dreptului internaţional modern, în lucrarea „De Jure Belii ac Pacis”

28

Un al treilea factor, cu o influenţă hotărâtoare în evoluţia organizaţiilor internaţionale din ultimele decenii, ţine de efectul conjugat al noilor probleme cu care este confruntată comunitatea internaţională, ale, căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global. Printre acestea sunt: creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic. Deşi nu se poate concluziona că eforturile comunităţii internaţionale de a face faţă acestor provocări s-au materializat în găsirea celor mai adecvate soluţii, asocierea acestor eforturi, în cadrul unor organizaţii internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Fondul Mondial de Dezvoltare Agricolă, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Autoritatea Internaţională privind Teritoriile Submarine, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu etc. nu pot fi ignorate. Organizaţiile internaţionale îndeplinesc astfel o funcţie utilă „în canalizarea unei părţi a raporturilor de interdependenţă dintre state şi în asigurarea unor mijloace adecvate pentru intensificarea cooperării dintre naţiuni”21.

În contextul multiplicării aspectelor vieţii economice internaţionale care se cereau instituţionalizate, au luat naştere - în special din iniţiativa ţărilor mici şi mijlocii, mai ales în dezvoltare - noi organizaţii şi organisme interguvernamentale, cu precădere în domeniile dezvoltării economice şi finanţării acesteia.22 Astfel, au fost constituite noi organizaţii şi organisme internaţionale specializate: Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID - în cadrul Grupului Băncii Mondiale; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială - ONUDI; Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - PNUD; Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare - UNCTAD. De asemenea, au avut loc transformări şi adaptări în activitatea organizaţiilor şi organismelor deja existente.

Toate aceste organizaţii şi organisme economice constituie forme interguvernamentale de colaborare economică, cu vocaţie mondială. Datorită acestei vocaţii, ele prezintă o dublă caracteristică: - nu au la bază un criteriu geografic, ci reunesc ţări participante din toate zonele globului; - se află într-o legătură mai mult sau mai puţin suplă cu Organizaţia Naţiunilor Unite , chiar dacă unele au fost create ulterior acesteia. Aproape toate sunt instituţii specializate ale ONU sau organe subsidiare ale Adunării Generale a ONU, intrând, în consecinţă, în componenţa sistemului Organizaţiei.

Cel dintâi factor motivaţional amintit, aşa cum am mai precizat, a condus la crearea, în perioada postbelică, a numeroase organizaţii interguvernamentale regionale, în special cu caracter de integrare economică. Astfel, în Europa Occidentală au luat naştere Comunităţile Economice Europene (CEE) şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), ambele grupări integraţioniste, însă cu caracteristici diferite. Asemenea

21 DEFARGE, M.PH., Organizaţiile internaţionale contemporane, Ed. Institutul European, 199822 PĂLTĂNEA, C., Restructurări în cadrul instituţional al economiei mondiale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.59 şi în continuare

29

grupări, reunind însă ţări în dezvoltare, au fost, de asemenea, constituite în America Latină, Africa şi Asia.

Pe baza celui de-al doilea factor motivaţional funcţionează în prezent Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) - reunind principalele state capitaliste dezvoltate - precum şi Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC), organizaţie care cuprinde ţări din Europa, America de Nord, America Latină şi Asia.

În fine, trebuie menţionat faptul că unul din elementele componente reprezentative ale procesului de instituţionalizare tot mai accentuat a relaţiilor economice internaţionale constă în proliferarea, într-un ritm fără precedent, a organizaţiilor şi organismelor neguvernamentale, reunind persoane fizice şi juridice din diverse ţări ale lumii şi care urmăresc realizarea unor scopuri limitate, de interes specific pe linia colaborării internaţionale în unele domenii mai restrânse.

Simpla privire retrospectivă asupra procesului istoric obiectiv de formare a cadrului instituţional actual al relaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale ne duce la concluzia care se impune, de altfel, că majoritatea organizaţiilor şi organismelor economice internaţionale se află în legătură directă sau indirectă cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Actualul cadru instituţional al relaţiilor economice internaţionale este, în consecinţă, şi într-o însemnată măsură, parte componentă a sistemului ONU.

La organizaţiile şi organismele cuprinse sau aflate în legătură cu sistemul ONU se adaugă cele deja amintite, şi anume: - organizaţiile şi organismele economice pluriregionale (OCDE, APEC); - organizaţiile şi organismele economice regionale (grupări integraţioniste, bănci regionale de dezvoltare etc).

Precizez faptul că această structură nu este statică, imuabilă. Organizaţiile şi organismele economice internaţionale constituie o categorie istorică, supusă dinamicii factorilor de înnoire şi progres. În consecinţă, funcţiile, precum şi structura acestora cunosc, pe termen mediu şi lung, adaptări şi înnoiri în funcţie de evoluţiile din viaţa internaţională.23

Pe baza celor precizate putem aprecia că, după 50 de ani, se poate evalua pozitiv acest proces de instituţionalizare al economiei internaţionale. Mai mult, acesta nu şi-a redus notabil doar intensitatea şi amplitudinea conflictelor armate, ci s-a şi reuşit să se construiască un sistem de colaborare internaţională fără precedent în istoria umanităţii. În aceste momente, omenirea este de fiecare dată mai conştientă de gradul de interacţiune globală atins de economie. Globalizarea are apărători şi detractori pentru că s-a pus în evidenţă că are avantaje şi inconveniente: globalizarea împinge creşterea şi dezvoltarea economică, dar câteodată produce tensiuni şi dezechilibre de fiecare dată mai grave. De asemenea, este mai evidentă necesitatea de a avea organisme internaţionale puternice, cu capacitatea de a impune o nouă ordine economică globală care se angajează să redistribuie global beneficiile dezvoltării umane.

23 LE ROY BENNETT, A., International Organization Principles and Issues, Editura „prentice-Hall Inc”, New York, 1992, p. 41

30

Din cele prezentate, referitor la retrospectiva organizaţiilor economice internaţionale rezultă că cele mai importante sunt după părerea mea cele prezentate în tabelul nr.1.

Tabelul nr. 1Principalele organisme economice şi financiar monetare internaţionale

Organismul Sediul Anul creării

FMI Washington 1944

BIRD Washington 1944

OECE Paris 1948

GATT Geneva 1948

CEP AL Santiago de Chile 1948

OCDE Paris 1961

UNCTAD Geneva 1964

PNUD New York 1965

OMC Geneva 1995

Sursa: FOCUS-NTO nr. 15 Geneva, ianuarie 1997, p.16

În acest context consider necesar că trebuie să se facă distincţia dintre organismele de cooperare, care se limitează la formularea de recomandări şi propuneri fără ca să exercite reduceri semnificative ale suveranităţii statelor membre, cele financiare care acordă sprijin financiar pentru a asigura finanţarea creşterii şi dezvoltării economice şi organismele de integrare cu obiective mai ambiţioase. Cel mai bun exemplu de organism de integrare este Uniunea Europeană şi toate instituţiile ce au condus la apariţia şi dezvoltarea sa24.

1.3. Analiza principalelor tipuri de organizaţii economice şi financiar – monetare internaţionale

Supremaţia statelor în rezolvarea diferitelor probleme cu care se confruntă comunitatea internaţională este pusă la încercare de existenţa unui număr important de organizaţii internaţionale. Forţa cu care se manifestă organizaţiile internaţionale în prezent contribuie în mod semnificativ la subminarea autorităţii statelor în rezolvarea problemelor cu care se confruntă lumea de azi.

Din analiza făcută în prezenta lucrare am ajuns la punctul de vedere conform căruia o clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict delimitate întâmpină mari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor, în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la

24 PÎRVU, GH., ROŞU HAMZESCU, I., Istoria integrării, EUC, Craiova, 2006

31

suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii.

În cele ce urmează vom încerca totuşi să degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii ar fi: compoziţia organizaţiilor internaţionale, funcţiile acestora şi structura lor instituţională.

Conform criteriului referitor la compoziţia organizaţiilor internaţionale distingem organizaţii cu vocaţie universală, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate, şi organizaţii cu caracter regional şi subregional25.

Între organismele cu vocaţie universală, un rol de prim ordin revine Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia s-a constituit un adevărat sistem din care fac parte toate structurile organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia, aşa cum rezultă din schema de mai jos:

25 Vezi, DUPUY, R.J., A handbook on Internatiobal Organisations, Nijhoff, 1988, p.28; GUILLOCHON, B., Economie Internationale, Dunod, Paris, 2001, p.75; NONJON, A; BALLENNE P., Les Mutations de l'economie mondiale, Ellipses, Paris, 2004, p.97

32

Sursa: Defragees, M. PH. Organizaţiile internaţionale contemporane, Edition du seul

Organele Naţiunilor Unite

Forţele de observaţie şi de menţinere a păcii

Marile comisii

Comitete permanente şi comitete de procedură

Alte organe subsidiare Adunării Generale

UNRWA (Oficiul pentruAjutoare şi Muncă al

Naţiunilor Unite pentrurefugiaţii din Palestina în

Orientul Mijlociu)

CNUCED (ConferinţaNaţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare)

FNUD (Programul Naţiunilor) Unite pentru Dezvoltare)

UNITAR (InstitutulNaţiunilor Unite pentru

Formare şi Cercetare)

UNICEF/FISE (FondulNaţiunilor Unite pentru

copii)

PAM (Programul Alimentar Mondial ONU-FAO)

PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu)

UNU (Universitatea Naţiunilor Unite)

CMA (Consiliul Mondial pentru Alimentaţie)

HABITAT (CentrulNaţiunilor Unite pentru

Aşezările Umane)

FNUAP (Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie)

Instituţii specializate

AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică)

OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii)

FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură)

UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură)

OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii)

OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii)

FMI (Fondul Monetar Internaţional)

AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare)

BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare)

SFI (Societatea Financiară Internaţională)

OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale)

UPU (Uniunea Poştală Universală)

UIT (Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor)

OMM (Organizaţia Meteorologică Mondială)

OMI (Organizaţia Maritimă Internaţională)

OMPI (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale)

FIDA (Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agricolă)

GATT/OMC (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ sau Organizaţia Mondială a Comerţului)

Consiliulde Securitate

Curtea internaţională de justiţie

Adunarea Generală

SecretariatConsiliuleconomicşi social

Consiliul tutelar

Comitetul de Stat-Major

Comisii regionale

Comisii tehnice

Comitete de sesiunecomitete permanenteşi comitete speciale

Sursa: Defragees, M. PH. Organizaţiile internaţionale contemporane, Edition du Seul, Paris, iunie 1996, p.57Schema nr. 1 - Sistemul Naţiunilor Unite

Unele dintre acestea au preponderent caracter economic cum ar fi: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare creat în 1945 (P.N.U.D.), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A.), Comisiile Economice Regionale - pentru Africa (E.C.A.), pentru America Latină (C.E.P.A.L.), pentru Asia

33

Occidentală (E.C.L.A.), pentru Asia şi Pacific (E.S.CA.P.) şi pentru Europa (C.C.E. / O.N.U.).

În cadrul O.N.U., mai funcţionează un număr mare de instituţii specializate. Acestea dispun de bugete şi de programe proprii, cum sunt: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură - F.A.O., Banca Mondială - B.I.R.D., Fondul Monetar Internaţional - F.M.I., Organizaţia Mondială pentru Turism - O.M.T., ş.a.

Caracteristic acestor organizaţii este faptul că toate promovează o serie de programe şi convenţii internaţionale în vederea îmbunătăţirii nivelului tehnic al producţiei, al condiţiilor de participare la circuitul economic mondial şi la diviziunea internaţională a muncii, promovarea cooperării economice internaţionale în producţie, cercetare şi în alte domenii de activitate.

Un rol aparte şi cu un impact mult mai evident îl au de jucat în relaţiile economice internaţionale F.M.I. şi BIRD cu programe de sprijinire a reconstrucţiei ţărilor cu un nivel de dezvoltare inferior şi mai ales a economiilor naţionale aflate în plin proces de tranziţie spre economia de piaţă sau care sunt atinse de actuala criză economică şi financiar monetară internaţională.

Analiza organizaţiilor economice cu vocaţie universală, după părerea mea, demonstrează existenţa unor caracteristici principale comune cum ar fi: universalitatea, imperativele globalizării şi eterogenitatea.

Evoluţia economiei mondiale, fenomenele şi procesele derulate demonstrează că multă vreme organizaţiile cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor şi dacă toate statele au devenit membre. Este evident că o tendinţă spre participarea universală este comună tuturor organizaţiilor având acest caracter. Cu cât membri efectivi ai unei asemenea organizaţii se apropie de universalitatea statelor membre ale societăţii internaţionale, cu atât regulile unei asemenea organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale. În acelaşi timp, o cât mai extinsă participare la activităţile organizaţiei, din punct de vedere al numărului statelor participante, exclude sau diminuează acţiuni dizidente, contrare scopului organizaţiei şi intereselor comunităţii internaţionale, în ansamblul său.

Constituirea şi, apoi, consolidarea organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării dintre state, aşa cum am mai precizat, a rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice, a interdependenţelor economice şi existenţei unor provocări cărora comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.

Organizaţiile internaţionale universale cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă firească, se înregistrează tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se bucura, înăuntrul organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor factori. Prin urmare, diferenţele de mărime şi

34

putere ale statelor participante la o organizaţie universală par să prejudicieze, într-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, după cum vom vedea, formele instituţionale de luare a deciziilor acceptabile şi acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

În anii 90, la ordinea zilei era reforma sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dezbaterile care au avut loc au fost dominate de o serie de întrebări între care menţionăm:

Care este structura Consiliului de Securitate? Câţi membri permanenţi are? Trebuie menţinut dreptul de veto?

În ceea ce priveşte organismele economice internaţionale regionale şi subregionale, acestea au competenţe mai restrânse.

Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii geografice, sunt, în general, formate din state făcând parte din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării acestui tip de organizaţii l-au constituit interesele comune sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori grăbită sub presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului extinderii comunismului, sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a neocolonialismului.

În general, organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală asemănătoare. Proximitatea geografică şi sistemele economice caracterizate prin aceleaşi trăsături sunt elemente de bază ale forţei organizaţiilor regionale şi cooperării strânse, mai ales pe plan economic, pe care funcţionarea acestora o generează.

La baza creării acestora au stat numeroşi factori motivaţionali, între care menţionăm:

a) caracterul profund specific al interdependenţelor economice şi politice care caracterizează raporturile dintre un anumit număr de state, interdependenţe accentuate deseori de sistemele şi nivelurile similare de dezvoltare economico-socială, precum şi de proximitatea geografică;

b) existenţa unor interese generale economico-sociale relativ apropiate şi, în consecinţă posibilitatea conceperii în comun a unor mecanisme care să asigure realizarea intereselor respective, independent de faptul dacă statele participante fac sau nu parte din aceleaşi zone geografice. Pentru a evidenţia şi nuanţa rolul organizării regionale în cooperarea economică, politică şi tehnico-ştiinţifică, consider necesară o analiză a acestora pe regiuni şi zone geografice după cum urmează:

A. Organizaţiile economice internaţionale regionale şi subregionale din Europa.

Istoria economică europeană, după cel de al doilea război mondial ne arată că ţările Europei aspiră la mai multă cooperare. Imediat după al doilea război mondial, Europa se împarte în două blocuri dominate respectiv de cei doi

35

mari învingători al Germaniei hitleriste; unul vest-european, protejat şi dirijat de SUA; celălalt est-european, sub influenţa URSS-ului. Toate organizaţiile europene care sunt înfiinţate de la sfârşitul anilor '40 sunt legate de războiul rece sau cel puţin afectate profund de el.

În vederea reconstruirii ţărilor Europei Occidentale, la 5 iunie 1946, generalul Marshall - secretarul de stat al SUA - propune un plan de reconstruire a Europei cu un ajutor financiar american masiv. Acest ajutor este oferit Europei în ansamblul său. Europenii trebuie să se organizeze pentru a beneficia de acest sprijin. În acest scop este înfiinţată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică - OECE, la 16 aprilie 1948. Ea furnizează acest cadru multilateral de negociere şi de muncă între statele Europei de Vest. Chiar dacă se află la originea organizaţiei, SUA la început nu au fost membre ale ei. OECE grupa Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, ca şi Germania de Vest, reprezentată în 1948 de comandamentele celor trei zone de ocupaţie.

OECE readoptă principiul cooperării; orice decizie este luată prin acord unanim (în special Marea Britanie, preocupată de a-şi marca poziţia de mare putere şi de a nu se dizolva într-un ansamblu continental, excludea orice altă formulă).

OECE este prima mare organizaţie europeană, prima casă comună a ţărilor vest-europene. Cu formidabila stimulare a planului Marshall (1948-1952), Europa Occidentală se reconstruieşte repede. În 1960 Europa Occidentală este reconstruită, iar OECE şi-a îndeplinit misiunea, acum ea trebuind să dispară. Dar, practica a demonstrat faptul că organizaţiile ştiu să se perpetueze şi să-şi găsească noi obligaţii. La 13 ianuarie 1960 OECE este înlocuită cu OCDE.

În timp ce OECE era europeană, OCDE este occidentală, cuprinzând pe lângă membri OECE, Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, iar ulterior a mai primit şi alţi noi membri. Noua organizaţie şi-a stabilit trei misiuni majore: să contribuie la pregătirea politicilor economice ale marilor democraţii industriale (reuniuni ministeriale anuale); să urmărească evoluţia acestor economii (publicarea raporturilor, uneori foarte critice); să organizeze schimburi de informaţii în materie de ajutor pentru dezvoltare (Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare - CAD).

În 1994, Mexicul intră în OCDE; el este urmat de Republica Cehă, Coreea de Sud, Ungaria, Polonia şi Slovacia pentru care au început procedurile necesare pentru a deveni membre. Astfel, în anii '90, în lumea de după războiul rece, OCDE s-a definit printr-un rol nou: să verifice şi să certifice că anumite foste state comuniste sau altele provenite din lumea a treia sunt gata să se supună pe deplin regulilor economice internaţionale.

Construcţia europeană este lansată la 9 mai 1950 prin planul Monnet-Schuman, propunând crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Este vorba de a merge dincolo de o organizaţie internaţională clasică şi de a construi între statele europene structuri care le depăşesc şi le înglobează:

36

principiul fundamental îl reprezintă delegarea de suveranitate într-un domeniu limitat, dar decisiv.

Cooperarea între naţiuni, oricât de importantă ar fi ea, nu rezolvă nimic. Ceea ce trebuie căutat este o fuziune de interese ale popoarelor europene şi nu numai, pur şi simplu, menţinerea echilibrului acestor interese.26

Aceasta a constituit filosofia din care s-au inspirat cele trei comunităţi, CECO (18 aprilie 1951), apoi Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa Comună), în sfârşit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), ultimele două fiind definite prin cele două tratate de la Roma (25 martie 1957).27

Dintre cele trei comunităţi, CEE a cunoscut cea mai impresionantă dezvoltare prin edificarea progresivă a unui spaţiu de schimburi organizat şi întărit datorită unei solidarităţi bugetare şi politicilor comune (mai ales pentru agricultură).

La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Maastricht, instituind o uniune europeană. Imediat după bulversările peisajului european (căderea regimurilor comuniste est-europene, reunificarea Germaniei, dizolvarea Uniunii Sovietice) au avut drept scop impulsionarea construcţiei europene înscriind tot ceea ce a fost deja realizat într-un cadru instituţional unic care să asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor...(art. c al tratatului).

Uniunea a fost fondată pe baza Comunităţilor europene completate cu politici şi forme de cooperare, inserate în tratat. Ea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi popoarele lor.

Spaţiul Euromediteranean - zonă de liber schimb, luată în calcul de UE ca un nou cadru de cooperare diversificată şi eficientă, între ţările membre şi regiunea mediteraneană în ansamblu28.

Crearea zonei economice euromediteraneene prin stimularea progresivă a comerţului liber şi a investiţiilor s-a înscris în procesul obiectiv de integrare a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială.

Între noile grupări economice europene subregionale - zone de liber schimb amintim: Acordul de liber schimb între ţările central europene - CEFTA intrat în vigoare la 1 martie 1993, la care a aderat şi România la 1 iulie 1997; Iniţiativa Central Europeană - ICE a luat fiinţă în 1992; zona de Cooperare Economică în regiunea Mării Negre - ZECIMN.

Elaborarea programelor de cooperare la nivelul Spaţiului Mediteranean şi Dunăre-Marea Neagră implică o mai bună cunoaştere şi adaptare la particularităţile regionale a modalităţilor de lucru ale Centrului de Dezvoltare OCDE. Conjugarea eforturilor proprii cu cele ale comunităţii internaţionale a dat fără îndoială o nouă dimensiune raporturilor de cooperare internaţională şi, în

26 MONNET, J., Memorii, Fayard 1976, p.37127 Vezi, ROŞU-HAMZESCU, I., PÂRVU, GH., Istoria integrării economice, EUC, Craiova, 200628 Vezi, ROŞU-HAMZESCU, I., FRATOŞTIŢEANU, C., Organizaţii economice internaţionale, EUC, Craiova, 2007, p.164

37

acest context, concretizării unor acţiuni viabile de cooperare ale României la nivel subregional, regional şi global.

B. Regionalismul american reprezentat de Organizaţia Statelor Americane (OSA) înfiinţată la 2 mai 1948; Piaţa Comună a Americii Centrale (MCCA) în 1960; Comunitatea Caraibilor (CARICOM) în 1973; Sistemul Economic Latino-American (SELA) în 1976. De la 1 ianuarie 1994 ALENA (Acordul de Liber-Schimb Nord-American) sau NAFTA (North American Free Trade Agreement) regrupează Statele Unite, Canada şi Mexic. În termeni ce privesc populaţia şi producţia, ponderea ALENA este aproape echivalentă celei a Uniunii Europene. Obiectivul este înlăturarea progresivă pe parcursul a 15 ani, a tuturor obstacolelor tarifare şi nontarifare pentru schimburi.

MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului Sud), conceput în 1991 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995, asociază Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay. MERCOSUR creează între statele participante o uniune vamală incompletă; în 1995, 90% din schimburile dintre aceste ţări nu au mai fost supuse taxelor vamale (restul de 10%) privesc produse sensibile, hârtie argentiniană, peşte brazilian...); tariful exterior comun nu se aplică deocamdată decât la 80% din produse. Aceste anomalii deja vor dispărea în marea lor majoritate.

Grupul Andin format în 1969 regrupează Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela (din 1973). Proiectul este foarte ambiţios; este vorba nu numai de a stabili o uniune vamală, ci în aceeaşi măsură de a crea un sistem de dezvoltare integrat. În 1976, statul Chile al lui Pinochet, angajându-se în domeniul economic pe cale ultra-liberală, se retrage din grup.

La începutul anilor '90 Grupul, aflat mai mult sau mai puţin în amorţeală din anii 70, încearcă să se reînfiinţeze şi prevede crearea între membri săi a unei uniuni vamale în 1992. În final, în ciuda zguduirilor politice pe care le-a cunoscut regiunea, această uniune vede lumina zilei în ianuarie 1995. Chile, urmărindu-şi drumul său solitar, încearcă să se alăture de ALENA.

La 27 iunie 1990, preşedintele George Bush, în a sa Iniţiativă pentru Americi, propune crearea unei zone de liber-schimb mergând din Alaska şi până în Ţara de Foc. În decembrie 1994, summit-ul de la Miami, reunind 34 de preşedinţi ai continentului în jurul succesorului lui Bush, Bill Clinton, confirmă această orientare şi hotărăşte chiar un termen: zona va fi înfiinţată până în 2005.

C. Regionalismul african.În ceea ce priveşte regionalismul african, s-a manifestat încă din anii '50

când s-au înfiinţat o serie de federaţii efemere cum ar fi cele dintre Rhodesia, Mali, Uniunea Ghana-Guineea, dar şi Organizaţia Uniunii Africane - OUA. La toate acestea se mai adaugă: Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest - CESAU, creată în 1975; Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale - CESAC, creată în octombrie 1983; Conferinţa pentru Coordonarea şi Dezvoltarea Africii de Sud (Southern African Development Coordination Conference) - SADEC, creată în 1979 între mai multe state ale Africii Australe destinată să promoveze dezvoltarea economică în comun. La rândul său, în

38

august 1994, Africa de Sud intră şi ea în această structură devenită SADC (Southern African Development Community).

D. Ţările arabe şi islamice.Aceste state întreţin relaţii complexe pe baza cărora a fost înfiinţată la 22 martie 1946 ca urmare a unei iniţiative egiptene, Liga statelor arabe. Alături de aceasta asistăm la o serie de tendinţe subregionale concretizate prin înfiinţarea la 25 mai 1981, a Consiliului de Cooperare din Golf, între statele din Peninsula Arabică, în 1979 s-a înfiinţat Uniunea Maghrebului Arab - UMA, între Algeria, Libia, Maroc, Mauritania şi Tunisia; la 22.09.1969 se înfiinţează la Rabat, Organizaţia Conferinţei Islamice.

E. Asia-Pacific este dintre toate regiunile lumii, cea mai săracă în organizaţii economice internaţionale. Între organizaţiile economice internaţionale existente menţionăm: Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională creată în 1985; Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est - ANASE creată în 1967.

În zona Pacificului menţionăm următoarele instituţii economice internaţionale: Comisia Pacificului de Sud creată în 1947; Forumul Pacificului de Sud, creat în 1971; Cooperarea economică a ţărilor din Asia şi Pacific - CEAP sau APEC, a luat fiinţă la Seul în 1989.29

Clasificarea organizaţiilor după criteriul domeniului de activitate conduce la stabilirea a două mari grupe de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care, la rândul lor se pot desprinde în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de specializare.

Organizaţiile politice - exceptând pe cele privind apărarea militară, ale căror atribuţii sunt mai strict delimitate - se pot implica în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei drepturilor omului şi dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, deşi în grade diferite, întâlnim şi la unele organizaţii politice cu caracter regional, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă. Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor militare şi nici a celor economice, ar putea fi socotit ca exemplu tipic de organizaţie internaţională cu competenţă primordial politică.

Organizaţiile tehnico-economice, în cadrul cărora cele mai reprezentative sunt instituţiile specializate din sistemul ONU, cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Maritimă Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a

29 În ceea ce priveşte zonele economice integrate din zona Pacificului, vezi, ROŞU-HAMZESCU, I., FRATOŞTIŢEANU, C., Organizaţii economice internaţionale, EUC, Craiova, 2007, p.186-190

39

Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă), organizaţii exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii internaţionale în domeniul industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială a Comerţului).

Clasificarea organizaţiilor internaţionale în funcţie de domeniul lor de activitate: organizaţii politice, economice, financiare, sociale, tehnice ş.a.m.d. Sunt de reţinut două aspecte. Este vorba, mai întâi, de faptul că interdependenţa şi caracterul pluridimensional al cooperării internaţionale contemporane conduce, în mod firesc, la o întrepătrundere a activităţilor politice; cu cele economice. Clasificarea apare, mai de grabă, convenţională decât faptică. Este greu de demonstrat că în câmpul de activitate al organizaţiilor economice nu intră şi aspecte politice, şi invers. Din acest punct de vedere, organizaţiile sunt, deci, preponderent politice sau economice, ori financiare, sau de altă natură. În al doilea rând notăm că, dată fiind natura raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiilor internaţionale şi competenţele cu care statele le investesc acestora nu li se transferă, cu rare excepţii, competenţe de tip guvernamental. Organizaţiile internaţionale nu au capacitatea de a acţiona peste voinţa statelor membre, astfel cum a fost aceasta exprimată prin atribuţiile conferite organizaţiilor în actele lor constitutive.

În ceea ce priveşte criteriul structurii lor instituţionale, putem distinge organizaţii internaţionale de cooperare şi organizaţiile denumite de integrare sau supranaţionale, ce pot fi socotite organizaţii de subordonare. Cea mai mare parte la organizaţiilor internaţionale sunt organizaţii de cooperare. Ele sunt constituite de state, prin voinţa lor, cu respectarea, în general, a principiilor suveranităţii de stat şi egalităţii suverane a statelor. În principiu, în raporturile cu aceste organizaţii, statele îşi păstrează, exclusiv şi discreţionar, dreptul de a aprecia angajamentele pe care şi le asumă şi urmările acestora. Guvernele statelor membre nu pot fi obligate împotriva voinţei lor.

Caracterul acestor organizaţii, ca organizaţii de cooperare, este relevat, în principal, de structura lor instituţională, modul de luare a deciziilor şi natura hotărârilor adoptate.

Schema clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde: o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, şi un secretariat cu sarcini executorii. În adunarea plenară sau generală, statele sunt reprezentate prin delegaţii guvernamentale care, acţionând pe baza instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct statele membre, care se găsesc unele faţă de altele, în raporturi de

40

egalitate juridică. În cadrul organelor cu compunere restrânsă, îndeplinind funcţii executive, alegerea membrilor se face prin votul tuturor statelor. În plus, respectarea principiului egalităţii de tratament se asigură prin accesul în organul restrâns, a tuturor statelor, realizat prin alegeri, potrivit principiului rotaţiei.

În general, deciziile în cadrul organizaţiilor de cooperare se iau prin vot, fiecare stat dispunând de un vot. Tot ca regulă generală, deciziile organizaţiilor incluse în această categorie, care constituie marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, au caracter de recomandări a căror valoare juridică va fi analizată într-unul din capitolele următoare.

Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre de unde şi caracterul lor stat supranaţional. Teoretic, o organizaţie supranaţională ar urma să întrunească următoarele condiţii: a) deciziile sale să aibă forţă obligatorie pentru guvernele statelor membre şi locuitorii acestora; b) să dispună de organe proprii în măsură a lua asemenea decizii şi, mai ales, de mijloace proprii pentru impunerea deciziilor respective; c) să exercite funcţii guvernamentale, în mod independent, fără cooperarea guvernelor naţionale şi d) amendarea sau dizolvarea sa să nu se realizeze fără consimţământul organelor supranaţionale. Aceste elemente nu se regăsesc însă sub toate aspectele enumerate la nici una din organizaţiile de integrare existente. Chiar Comunitatea Europeană, organizaţia cu cel mai înalt grad de integrare, nu poate fi socotită o organizaţie supranaţională în înţelesul teoretic dat mai sus acestui termen. Ca şi în cazul altor organizaţii, funcţionarea Comunităţii Europene depinde de cooperarea dintre guvernele ţărilor membre. Principalele sale decizii reprezintă compromisuri realizate între poziţiile ţărilor participante. Este adevărat că unele decizii ale organelor Comunităţii Europene au forţă obligatorie pentru guvernele ţărilor membre şi/sau chiar direct pentru subiectele de drept intern - persoane fizice sau juridice - din aceste ţări. Dar domeniile de aplicabilitate ale unor asemenea decizii sunt convenite prin negocieri, între statele membre, şi consemnate în actele constitutive sau modificările aduse acestora. Comunitatea nu acţionează în numele statelor membre decât în măsura şi în domeniile în care acestea au căzut de acord şi i-au conferit, drept urmare, competenţe în acest sens. Desigur că acest gen de organizaţii, bucurându-se de autonomia dată prin actul constitutiv, probează un dinamism propriu şi de aici o tendinţă, de a favoriza orientări suprastatale. Statele membre rămân însă forţa politică esenţială şi în funcţionarea acestor organizaţii, rolul lor relevându-se într-un dublu plan: în elaborarea deciziilor, unde, în ultimă instanţă, influenţa lor corespunde forţei lor economice (ca în cazul Consiliului Miniştrilor din cadrul Comunităţilor Europene) şi în executarea deciziilor, care se realizează, în principal, prin măsuri proprii, la nivelul statelor membre. Mai poate fi sesizat însă şi un alt aspect, a cărui considerare este necesară pentru înţelegerea evoluţiei organizaţiilor internaţionale, în general.

Odată constituite, organizaţiile internaţionale capătă calitatea de subiecte de drept internaţional; în virtutea acestei calităţi ele se angajează în raporturi cu alte state şi alte organizaţii internaţionale, faţă de care, în mod

41

firesc, mai ales organizaţiile de integrare, caută să se manifeste, tot mai frecvent, ca entităţi autonome. Organizaţiile internaţionale trebuie astfel privite ca organisme vii, în continuă evoluţie şi adaptare la împrejurările noi din societatea internaţională, unele din acestea neprevăzute de creatorii lor în momentul înfiinţării.

În literatura de specialitate mai întâlnim o clasificare a organizaţiilor economice internaţionale având la bază criteriul referitor la structura membrilor care le constituie30. Conform acestui criteriu avem: organizaţii interguvernamentale (acelea ale căror membri sunt statele); organizaţii neguvernamentale (acelea ale căror membri sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori instituţii private).

În interpretarea tendinţelor ce caracterizează evoluţia organizaţiilor internaţionale trebuie să se ţină cont că nu e uşor să se identifice şi să fie evaluate diferitele tipuri de organizaţii internaţionale.

În principiu, organizaţiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul că membri lor sunt statele, dar de asemenea şi de caracterul lor de permanenţă a activităţii şi de procedurile instituţionalizate pe care le utilizează.

La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale se clasifică şi în funcţie de natura geografică a scopului şi obiectivelor organizaţiei, aşa cum reiese din tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Natura geografică ascopului şi obiectivelor organizaţiei

Tipul obiectivelor urmărite

Obiective multiple Un singur obiectiv

Mondiale (globale) - Organizaţia Naţiunilor Unite- Organizaţia Mondială a Comerţului- UNESCO- Organizaţia Conferinţei Islamice

- Organizaţia Mondială a Sănătăţii- Organizaţia Mondială a Muncii- Fondul Monetar Internaţional- Uniunea Poştală Universală

Intercontinentale,regionale şisubregionale

- Uniunea Europeană- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa- Organizaţia Statelor Americane- Organizaţia Unităţii Africane

- Agenţia Europeană pentru Spaţiul Cosmic- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord- OPEC- Comisia Dunării

30 BEŞTELIU, M.R., Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2000

42

- Liga Arabă- Asociaţia Statelor din Asia de Sud Est

Sursa: Organisation internationals. Definition et classification, în “Le droit international en devenir”, PUF, 1990, p.76

Organizaţiile interguvernamentale se întrunesc la intervale relativ regulate şi au proceduri specifice de luare a deciziilor, precum şi un secretariat ori un cartier general şi un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Dacă aceste criterii de clasificare a organizaţiilor internaţionale ar fi fost mai elastice, fără îndoială că numărul organizaţiilor interguvernamentale ar fi depăşit cu mult pragul de 400. Aşa se întâmplă şi cu numărul organizaţiilor neguvernamentale. În prezent încă 1570 de organizaţii aspiră la statutul de organizaţii interguvernamentale, iar alte mai mult de 9630 de asociaţii la acela de organizaţii neguvernamentale, având caracteristici asemănătoare acestora.31

Această creştere extraordinară a numărului de organizaţii transnaţionale şi a membrilor acestora a generat o reţea complexă, ce se suprapune şi se întrepătrunde. În anul 1996 aproximativ 200 de state şi teritorii aveau în total mai mult de 135.000 de diferiţi delegaţi ce le reprezentau la toate organizaţiile internaţionale, atât cele interguvernamentale cât şi la cele neguvernamentale.

Cooperarea în cadrul activităţii acestei “reţele de interdependenţe” cum o numesc unii analişti, acoperă întreg domeniul de probleme globale: schimburi economice, apărare, dezarmare şi controlul armamentului, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă şi cultură, combaterea traficului şi consumului ilegal de droguri, turism, piaţa muncii, drepturile femeilor, educaţie, activitatea financiară, protecţia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicaţii, ştiinţă, fenomenul globalizării, imigraţia şi fluxul de refugiaţi şi încă multe altele.32

În prezent, mai mult de 96% din totalul organizaţiilor internaţionale sunt neguvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membri lor sunt statele.

Organizaţiile interguvernamentale puţine la număr pe care ţările le creează îşi vor menţine în continuare supremaţia şi importanţa atâta timp cât statele însele vor exista, deoarece organizaţiile interguvernamentale sunt importante prin însuşi faptul că sunt asociaţii ale statelor, din autoritatea cărora izvorăşte şi autoritatea pe care o exercită organizaţiile interguvernamentale.

Organizaţiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variază foarte mult în ceea ce priveşte scopul şi obiectivele propuse şi numărul de membri. După unii cercetători, numai optsprezece organizaţii interguvernamentale pot fi încadrate în categoria organizaţiilor ce urmăresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizaţie cu caracter mondial. Toate celelalte, adică mai mult de 97% din totalul organizaţiilor 31 Vezi, PLANTEY, A., LORIOT, F., Fonction Publique Internationale, Organisations Mondiale set Europennes, Nouvelle Edition mise a jour augmentea, CNSR, Edition Paris, 2005, p.9832 LEON, A., SAUVINT; De l'economie internationale a l'economie globale, Ed. Ellipses, Paris, 2005, p.198

43

internaţionale sunt foarte limitate în ceea ce priveşte numărul de membri şi obiectivele propuse. Diferenţele dintre aceste organizaţii sunt foarte mari, mai ales în ceea ce priveşte acele organizaţii ce urmăresc realizarea unui singur obiectiv şi aplică constrângeri referitor la primirea de membri. De exemplu, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este în primul rând o alianţă militară, în timp ce altele, ca de exemplu Organizaţia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizaţia Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economică şi reforme politice.33

În prezent, multe organizaţii interguvernamentale sunt angajate într-un domeniu îngust de activitate, urmărind obiective economice şi sociale, cum ar fi facilitarea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economică. Din această perspectivă, organizaţiile interguvernamentale sunt în acelaşi timp vectori, dar şi o reflectare a puternicelor interdependenţe ce sunt rezultanţii activităţilor transfrontaliere, din ce în ce mai semnificative.

Diferenţe foarte mari există şi în ceea ce priveşte organizaţiile neguvernamentale. Datorită numărului lor mare şi a diversităţii deosebite, este mult mai dificil să fie caracterizate şi clasificate decât organizaţiile interguvernamentale. În 1997, Uniunea Asociaţiilor Internaţionale caracteriza 10% dintre organizaţiile internaţionale neguvernamentale ca având vocaţie mondială, în timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca având vocaţie intercontinentală sau regională.34

Din punct de vedere funcţional, organizaţiile internaţionale neguvernamentale acoperă practic toate aspectele şi componentele activităţii politice, sociale şi economice, într-o lume ale cărei tendinţe spre o globalizare din ce în ce mai accelerată sunt evidente, mai ales în domenii precum preocuparea pentru sănătatea planetei noastre, medicină, istorie şi cultură, drept, etică, teologie, securitatea naţională şi internaţională.

Este util ca organizaţiile internaţionale neguvernamentale să fie privite şi considerate drept organizaţii intersocietale, care facilitează încheierea de înţelegeri şi tratate între state în probleme ce privesc marea masă a populaţiei. Multe dintre organizaţiile neguvernamentale cooperează şi chiar interacţionează cu organizaţiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizaţii internaţionale neguvernamentale se află în relaţii de cooperare şi de consultare cu diferitele agenţii ale sistemului de instituţii al O.N.U., menţinând birouri de legătură în mai mult de o sută de localităţi. Parteneriatul dintre organizaţiile neguvernamentale şi cele interguvernamentale dă posibilitatea ambelor tipuri de organizaţii de a lucra împreună, de a se constitui uneori într-un singur grup de interese sau de presiune în urmărirea unor politici şi programe comune sau asemănătoare.

Cu toate că sunt foarte răspândite din punct de vedere geografic, organizaţiile neguvernamentale sunt mult mai active în emisfera nordică, unde se află majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi care beneficiază de un sistem politic matur şi democratic. Această situaţie se

33 MERLE, M., Les acteurs dans les relations internationales, Economica, 1986, p.6834 BETTALI, M., DUPUY, R.J., Les ONG et le droit international, Economica, 1986, p.16

44

datorează societăţii deschise, bazate pe pluralism politic în care cetăţenii pot participa fără restricţii la activităţile unor instituţii specifice societăţii civile. Printre instituţiile specifice societăţii civile se numără şi organizaţiile neguvernamentale.

Din prezentarea sintetică a Organizaţiilor Economice Internaţionale, rezultă că acestea se ghidează după următoarele principii de bază: promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a tranzacţiilor de capital; asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară în vederea menţinerii stabilităţii economice şi monetare, interne şi externe şi elaborarea politicilor economice, luând în considerare interesele tuturor ţărilor membre ale acestor instituţii, precum şi de a ajuta în principal ţările sărace şi de a acorda un statut preferenţial, acolo unde este cazul.

Simpla privire retrospectivă asupra procesului istoric obiectiv de formare şi dezvoltare a OEFMI şi a cadrului instituţional actual al relaţiilor economice internaţionale, ne duce la concluzia care se impune de altfel, că majoritatea organizaţiilor şi organismelor economice şi financiar monetare internaţionale se află în legătură directă cu Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei parte componentă sunt. Mai mult, organizaţiile economice internaţionale constituie o categorie istorică supusă dinamicii factorilor de înnoire şi progres. În consecinţă, funcţiile, precum şi structura acestora cunosc pe termen mediu şi lung adaptări şi înnoiri în funcţie de evoluţiile din economia mondială aflată în tranziţie spre economia globală integrată, proces ce va continua şi în actualul secol.

1.4. Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale - componente şi determinanţi ai globalizării

Aşa cum se cunoaşte, globalizarea este un proces complex care se dezvoltă şi se experimentează în timp. De aceea, se simte nevoia ca promovarea globalizării şi evitarea consecinţelor ei nedorite să îmbrace hainele unei politici economice adecvate. Din acest punct de vedere, se cuvine să precizăm că, deşi se pune accentul adesea pe politicile globale sau regionale, totuşi cele naţionale nu şi-au pierdut definitiv valoarea. Afirmarea trebuie amendată cu precizarea că în era globalizării politicile economice naţionale nu mai pot fi identice cu cele din perioadele anterioare. Ele pot fi eficiente numai în măsura în care ţin seama de noul context.35

De remarcat că globalizarea s-a confruntat cu trei mari probleme în ultimul sfert de veac: dezvoltarea ţărilor cele mai sărace, tranziţia fostelor ţări comuniste la economia de piaţă şi crizele din ultimii ani. Instituţiile internaţionale, în frunte cu FMI, s-au dovedit incapabile să le gestioneze.

Fondul Monetar Internaţional a definit globalizarea drept integrarea internaţională crescândă a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii, cât şi pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat pentru a explica şi a da sens

35 VOINEA, L., Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007, p.10

45

conţinutului specific al capitalismului contemporan, deşi nu toate procesele ce sunt părţi componente ale globalizării sunt noi.

La o scară mult mai mică, un fel de globalizare s-a petrecut şi în urmă cu 150 de ani, când au apărut şi s-au dezvoltat reţelele de telegraf şi de căi ferate. Rezultatul acelui proces a fost edificarea naţiunilor, în SUA şi în Europa. Diferenţa faţă de ceea ce se întâmplă azi este că, atunci, procesul era supravegheat de guvernele naţionale, ceea ce făcea ca efectele să fie benefice. „Astăzi, preciza Joseph Stiglitz, nu există un sistem similar care să supravegheze procesul de globalizare mondială. Avem o guvernare globală, fără a avea un guvern global. În schimb, de 50 de ani avem un sistem de instituţii internaţionale, cum sunt Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care sunt responsabile pentru diverse segmente ale procesului: dezvoltare, comerţ, stabilitate financiară. Modul în care sunt conduse aceste organizaţii economice vine din modul cum s-au dezvoltat ele de-a lungul anilor, nedemocratic, netransparent, dependente de marile interese, pe seama ţărilor sărace".36

O mare atenţie este acordată, în cadrul globalizării, aplicării noilor tehnologii (în cea mai mare parte utilizând cuceririle revoluţiei informaţionale) în procesul de producţie, dar şi schimbărilor ce au loc concomitent în organizarea, managementul şi comunicarea la nivelul unităţilor economice, al statului şi instituţiilor sale şi al întregii societăţi, în general.37

Contactele din ce în ce mai extinse (în plan economic, politic, social şi cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării şi conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le îndeplinesc.

Politologii iau în considerare două posibile tendinţe de evoluţie a procesului globalizării: o tendinţă optimistă şi una pesimistă.

Conform scenariului optimist, susţinut de teoria neoliberală, suveranitatea naţională va fi din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce globalizarea pieţelor şi a civilizaţiilor va depăşi frontierele geopolitice de astăzi şi va eroda puternic identitatea naţională creând „cetăţeni globali" care vor asimila interesele generale ale întregii umanităţi.

Celălalt scenariu, bazat pe teoria realistă, prognozează că statele vor exacerba competiţia în care se află unele cu altele, tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendinţe. Această competiţie va reconfigura distribuţia mondială a puterii, ducând la creşterea bogăţiei şi stabilităţii unora dintre state şi dimpotrivă, la sărăcirea şi mai accentuată şi la creşterea instabilităţii în ţările deja sărace, astfel încât, datorită globalizării, decalajele dintre ţările bogate şi cele sărace se vor accentua.

În luna martie 1997 la Salzburg, în Austria, s-a desfăşurat cel de-al 50-lea Seminar Internaţional de Ştiinţe Politice, consacrat analizei viitorului instituţiei statului faţă de transformările produse de globalizare. Principala întrebare care a fost pusă la această dezbatere a fost dacă statul şi în

36 STIGLITZ, J., Adevărul despre FMI, Novopress info România – http://ro.novopress.info37 STIGLITZ, J., WALSH, E.K., Economie (traducere), Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.17

46

special cel naţional se află la sfârşitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizării economiei, a rivalităţilor etnice şi religioase şi a reconfigurării mondiale a centrelor de putere. Răspunsul pe care l-au dat acestei întrebări provocatoare reprezentanţii din 32 de state, atât dezvoltate şi puternice cât şi mai puţin dezvoltate şi puternice a fost quasi-unanim negativ. „Mai avem încă nevoie de stat, au arătat în luările lor de cuvânt aceşti reprezentanţi, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele şi taxele, pentru a face să funcţioneze sistemul de protecţie şi securitate socială, pentru a asigura protecţia şi conservarea mediului şi pentru a asigura cel puţin stabilitatea şi securitatea internă”.38

Schimbările ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate în primul rând globalizării. Comunicaţiile în timp real, datorită revoluţiei în tehnologia informatică, generează noi relaţii şi un nou tip de economie mai puţin controlat de guvernele statelor.

Corporaţiile multinaţionale produc bunuri în fabrici situate în nenumărate ţări, pe continente diferite şi diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenţa juridică şi financiară, reclame, implementarea reţelelor informatice etc). Pieţele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde până nu demult băncile centrale (şi deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor naţionale, acum speculatorii privaţi (de exemplu George Soros), controlează fluxurile şi pieţele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari SUA pe zi.39

Pentru a putea face faţă tuturor acestor provocări, statele au creat instituţii economice şi financiar monetare internaţionale, ca de exemplu Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Fiecare dintre aceste instituţii şi-a creat propria politică (ce poate fi însă influenţată de statele membre), dar şi propriul corp de cadre, care nu depind însă de nici un guvern naţional. În paralel cu acest proces se constată o creştere a influenţei organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ce acţionează în plan global, într-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizaţie ecologistă), la Amnesty International (organizaţie ce monitorizează respectarea drepturilor omului) sau organizaţiile ce promovează drepturile animalelor. Toate aceste organizaţii internaţionale neguvernamentale au primit o recunoaştere oficială din partea O.N.U. La reuniunea la nivelul şefilor de state şi de guverne ce a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro, în Brazilia sub egida O.N.U. şi a fost consacrată problemelor de protecţie a mediului. În prezent, multe dintre organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizaţia Naţiunilor Unite de pe o poziţie unitară, în vederea obţinerii dreptului de reprezentare oficială în cadrul procesului de deliberare şi luare a deciziilor, propriu organizaţiei mondiale.40

38 GRAY, J., False Desilusions of Global Capitalism, Grento Books, 1998, p.7339 RUGMAN, A.M., Multinational entreprises and public policy, New York, 2003, p.171-17340 GILPIN, R., Economia mondială în secolul XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.24

47

Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale ca şi marea majoritate a companiilor multinaţionale, îşi au originea şi sunt situate în Europa şi America de Nord, acţionând în sensul stabilirii de standarde internaţionale, finanţând cercetările în domeniul tehnologiilor de vârf pe care apoi le utilizează în activitatea proprie, fără a fi nevoite să solicite aprobările de rigoare din partea guvernelor statelor în care îşi desfăşoară activitatea aşa cum ar face-o organizaţiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.41

Procesul de globalizare creează un imens profit şi conduce la acumularea unor bogăţii materiale apreciabile. Totuşi, ţările nepregătite din punct de vedere tehnologic pentru a face faţă cu succes acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu şi într-o oarecare măsură şi unele state din alte regiuni) vor trebuie să facă faţă în curând unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a sărăciei endemice.

Din aceste motive, mulţi politologi şi politicieni, unele organizaţii internaţionale neguvernamentale au arătat că noua ordine mondială care s-a întronat sub impulsul procesului de globalizare va fi prea crudă şi lipsită de morală, prea exclusivistă în procesul de management al puterii. De aceea, se impune ca o condiţie esenţială a avansării procesului de globalizare, asigurarea unei „feţe umane”acestuia, reorientarea globalizării prin umanizarea sa, punerea în centrul său a fiinţei umane cu întregul său arsenal de nevoi spirituale, temeri şi susceptibilităţi.

În paralel cu eroziunea din exterior, căreia îi fac faţă statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie să reziste şi unui proces de eroziune internă. Multe state mai trebuie să găsească un răspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de către diverse regiuni sau provincii, ce se arată nemulţumite de inerţia birocraţiei şi lipsa de iniţiativă a guvernelor centrale. Partizanii secesiunii intrastatale dau ca modele încununate de succes - statele, aşa-zise „tigri asiatici”: Taiwan, Singapore şi Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar în Statele Unite ale Americii, patru dintre statele componente ale uniunii au decis că este mai eficient să-şi reprezinte interesele în mod direct la Organizaţia Internaţională a Comerţului, unde au reprezentanţi oficiali, în afara celui al guvernului federal american. O altă forţă centrifugă o reprezintă unele grupuri etnice, rasiale şi religioase ce luptă pentru independenţă, autonomie ori cel puţin o recunoaştere oficială şi în mod implicit pentru a participa la administrarea puterii, în diferite forme. Sfârşitul războiului rece a marcat redeşteptarea unei multitudini de tensiuni naţionaliste. În anul 1991, O.N.U. avea 166 de membri. În anul 1999 avea 185, iar numărul membrilor a crescut cu fiecare an. Câte dintre noile state se vor dovedi viabile în timp? Care va fi atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic faţă de statele ajunse în stare de colaps ca urmare a neputinţei de a se adapta fenomenului globalizării? Care va fi viitorul locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizând modelul Uniunii Europene, să ia fiinţă noi structuri regionale în Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un răspuns adecvat fenomenului globalizării. 41 GILPIN, R., opera cit., cap.6 Epoca multinaţionalelor, p.122-148

48

Dezbaterea şi punctele de vedere în legătură cu globalizarea şi efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor”. Pe de o parte economiştii închişi într-un adevărat „turn de fildeş” clamează beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificării comerţului internaţional, facilitării investiţiilor transfrontaliere, ignorând însă costurile sociale implicite acestora.42

Mai mult, criticii liberalizării comerţului internaţional şi a pieţelor de capital, nu dovedesc o cunoaştere adecvată a mecanismelor şi proceselor economice, dar devin din ce în ce mai activi (de exemplu serioasele incidente de stradă ce au avut loc la Seattle, în S.U.A., în luna februarie 2000 cu ocazia summit-ului Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi la Zurich în Elveţia cu ocazia Sesiunii Fondului Monetar Internaţional), precum şi cu multe alte ocazii ce au avut loc la asemenea nivele.

Problema esenţială în discuţia despre globalizare este aceea a eticii, moralei şi justiţiei în cadrul noii ordini internaţionale şi nu aceea a beneficiilor libertăţii comerţului, pe care atât ţările bogate cât şi cele sărace le recunosc, căutând în acelaşi timp să cucerească o parte cât mai mare a pieţei internaţionale.43 Dovezile în legătură cu costurile prea mari, în special din punct de vedere social, impuse de globalizare şi dimpotrivă cu beneficiile acesteia sunt contradictorii şi interpretabile, deoarece se referă la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretări la rândul lor diferite, chiar contradictorii, în funcţie de anumite interese şi de obiectivitatea relativă a analizei efectuate. Se pare totuşi, conform unor analişti ai fenomenului globalizării, că în realitate economiile naţionale menţin încă un grad important de autonomie în raport unele cu altele (contrar opiniilor general acceptate despre tendinţa creşterii interconectării acestora), iar factorii de decizie politică la nivel naţional se bucură de mai multă autonomie decât afirmă majoritatea analiştilor în domeniu. În acelaşi timp, este de remarcat că în ultimii patruzeci de ani, datorită creşterii importanţei schimburilor economice internaţionale gama deciziilor politice la îndemâna conducerii politice a statelor s-a îngustat continuu, făcând excepţie perioada actualei crize financiar monetară internaţională.

Degradarea continuă a mediului înconjurător necesită acţiuni la nivelul comunităţii internaţionale, în concordanţă cu susţinerea unui climat general de creştere economică la nivel global.

În acest context toate statele lumii s-au angajat pe calea liberalizării comerţului şi a intensificării protecţiei mediului, susţinând ideea că problemele generate de protejarea mediului înconjurător trebuie să se rezolve prin negocierea unor acorduri multilaterale de mediu, cu o participare cât mai largă şi care să nu afecteze sau să modifice regulile multilaterale de comerţ din sistemul OMC.

42 GAARY, J., False Dawn: The Desilusions of Global Capitalism, New Press, New York, 1999, p.14843 Vezi, GARDELS, N., Schimbarea ordinii globale (traducere), Ed. Antet, Bucureşti, p.84-106; SOROS, G., Epoca fiabilităţii, cap.5. Care este problema în ceea ce priveşte ordinea globală, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.130-157.

49

Organizaţia Mondială a Comerţului a identificat căile şi mijloacele cele mai adecvate pentru a spori complementaritatea dintre procesul de liberalizare a comerţului şi protecţia mediului în vederea realizării unui sistem comercial multilateral care să susţină şi să răspundă necesităţilor unei dezvoltări economice durabile.

Având în vedere aceste aspecte, România a susţinut ideea că pe agenda OMC privind negocierile asupra comerţului şi mediului trebuie incluse următoarele aspecte: clarificarea în cadrul multilateral a legăturilor şi interdependenţelor dintre regulile OMC şi Acordurile Multilaterale de Mediu, în contextul unui sprijin reciproc şi al obiectivului comun privind dezvoltarea durabilă; stabilirea în cadrul multilateral a drepturilor membrilor de a invoca principiul precauţionar în problematica mediului, evitându-se utilizarea unor practici discriminatorii, precum şi elaborarea de noi discipline multilaterale în cadrul OMC care să reglementeze problema eco-etichetării.

Există, fără îndoială, o corelaţie cu efect pozitiv între deciziile diferitelor state de a liberaliza schimburile economice şi nivelul cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state şi le permit. Integrarea economică internaţională ridică o dilemă importantă: globalizarea măreşte nevoia obiectivă a unei protecţii sociale mai largi a populaţiei reducând în acelaşi timp capacitatea statului de a răspunde eficace acestei cereri. În consecinţă, pe măsură ce globalizarea se adânceşte şi se lărgeşte, consensul naţional necesar asigurării şi menţinerii liberalizării schimburilor economice internaţionale se erodează. Multe aspecte ale globalizării sunt încă neclare, dar ceea ce este sigur este că globalizarea nu este un fenomen din care toţi participanţii să iasă învingători.

Totodată, globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politică asupra domeniilor în care operează companiile private. Această pierdere graduală dar continuă a controlului de către instituţiile statului semnifică o desfiinţare a monopolului statului asupra suveranităţii naţionale, stare ce este garantată de deţinerea controlului asupra teritoriului naţional.

Existenţa companiilor multinaţionale, proliferarea lor şi trecerea în patrimoniul acestora a unei părţi din ce în ce mai mari din avuţia naţională a diferitelor state micşorează în mod corespunzător capacitatea statelor de a-şi exercita prerogativele de suveranitate, în egală măsură cu reducerea independenţei naţionale ca urmare a integrării politice în instituţii suprastatale? Aceste schimbări deposedează suveranitatea statelor de valoarea sa funcţională. După unii autori se va ajunge chiar la situaţia ca suveranitatea statelor să nu mai aibă valoare din punct de vedere funcţional în cadrul relaţiilor externe pe care statele le angajează cu actori de acelaşi tip sau cu actori nonstate ce acţionează în arena internaţională.

Regimurile internaţionale apărute după cel de-al doilea război mondial, care au fost eficiente în promovarea unor măsuri globale în domeniul politicii monetare şi în acela al liberalizării comerţului pot deveni la fel de eficiente şi în rezolvarea de o manieră satisfăcătoare a provocărilor generate de globalizare. O problemă esenţială va fi găsirea de către state a unui limbaj comun şi a

50

unor puncte de referinţă, care să constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă şi mutual avantajoasă. Teoreticienii liberali, care accentuează posibilitatea tuturor statelor de a câştiga din cooperarea internaţională, sunt în general optimişti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le oferă umanităţii.44

Teoreticienii făcând parte din curentul realist sunt mai pesimişti, arătând că multe din aparentele câştiguri sunt foarte relative, raportate la valorile fundamentale ale societăţii.

Această viziune trebuie raportată şi la un alt aspect controversat al globalizării: impactul asupra mediului global. Este necesar să fie luate măsuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar să nu se materializeze sub impactul creşterii accentuate a consumului energetic şi a diferitelor materii prime şi resurse naturale. Creşterea accelerată a populaţiei depăşeşte posibilitatea de adaptare corespunzătoare a producţiei de hrană în multe din statele subdezvoltate, cu consecinţe dramatice în plan social, creând adevărate crize umanitare45.

Creşterea dramatică a populaţiei Terrei în secolul XX este fără precedent în istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populaţia planetei a ajuns la 1 miliard în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în 1927, cel de al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al şaselea chiar la începutul anului 2000.46

Impactul creşterii populaţiei asupra dezvoltării economice, a securităţii alimentare şi a calităţii mediului este de mai mult timp un subiect de dispută şi continuă să rămână aşa. Există în prezent două grupuri de teoreticieni care abordează aceste probleme de pe poziţii diametral opuse.

Moştenind numele şi orientarea doctrinară de la Thomas Malthus (autorul lucrării devenite clasice „Eseu despre principiul populaţiei", apărută în anul 1798), neo-malthusienii cred că populaţia lumii desfăşoară o activitate care în general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre, reducând pe zi ce trece capacitatea umanităţii de a face faţă cerinţelor propriei generaţii şi în special ale celor ce vor urma.

Neo-malthusienii, dintre care mulţi sunt ceea ce se mai numeşte ecologişti-umanişti, arată că în prezent există întrunite un set de condiţii ale stării mediului natural care arată o deteriorare rapidă a calităţii acestuia. Astfel, se apreciază că de la apariţia lucrării lui Malthus şi până în prezent populaţia lumii s-a mărit de şase ori, în timp ce cantitatea de energie utilizată în fiecare an s-a multiplicat de o sută de ori. Suprafaţa acoperită de păduri s-a redus cu o treime, iar compoziţia atmosferei a fost deteriorată ca urmare a activităţii umane. Sute de milioane de oameni suferă de malnutriţie şi mai multe milioane de

44 DAVID, A., ANTHONY, M.G., DAVID, G., JONATHAN, P. , Transformări globale, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, Cap. I Statul teritorial şi politica globală, p. 56-7245 HURREL, A., KINGSBURY, B., The International Politics of the Environment, Oxford University Press, 1992, p.7346 Vezi, McEVEDY, C., JONES, R., Atlas of World Population History, Harmondsworth, Penguin, 2005, p-60-83

51

persoane mor de foame în fiecare an în ţările subdezvoltate. Sute ori chiar mii de specii de plante şi animale au dispărut, iar multe altele sunt pe cale de dispariţie.47

În contrast cu viziunea pesimistă a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezintă celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimiştilor creşterii” pune accentul pe tendinţe globale complet diferite, în sensul că speranţa de viaţă globală s-a dublat în cursul secolului al XX-lea, ajungând în prezent la 64 de ani, în timp ce mortalitatea infantilă a scăzut de la 170 de copii născuţi morţi la 1000 de naşteri în 1950 la doar 60 în 2000. Creşterea rapidă a populaţiei se datorează în primul rând reducerii mortalităţii şi nu creşterii ratei natalităţii.48

În ciuda unei triplări a populaţiei lumii în cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a crescut într-o proporţie mult mai mare, iar starea de sănătate a populaţiei s-a ameliorat considerabil. Oamenii zilelor noastre se hrănesc mai bine, produc mai mult, dar şi consumă mai mult decât în trecut.

Suprapopularea, în opinia noastră, este o noţiune care a fost prost definită şi prost înţeleasă, în viziunea adepţilor „optimiştilor creşterii” termenul de „suprapopulare” nu are o definire ştiinţifică şi un conţinut clar. Problemele care în mod uzual sunt asociate noţiunii de „suprapopulare” ca de exemplu foametea, supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de sărăcie şi nu de „suprapopulare”.

Deşi există suficiente argumente prin care s-a găsit cauza diverselor catastrofe şi dezastre ce au lovit în ultimul timp unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii, în realitate se pare că pentru multe dintre acestea cauza trebuie căutată în politicile şi practicile curente ale diferitelor guverne şi ale forţelor politice pe care acestea le reprezintă. Este dificil de spus care dintre cele două grupări, neo-malthusienii ori „optimiştii creşterii" au dreptate, căci istoria nu oferă, încă, un răspuns clar la aceste probleme.

Diferenţa absolută dintre veniturile populaţiei din ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate continuă să crească, dar diferenţa standardelor de viată dintre cele două categorii de ţări are o tendinţă opusă, de reducere. Situaţia economică a unora din ţările sărace s-a ameliorat în ultimul timp, căci produsul intern brut a crescut mai repede decât numărul populaţiei. Totuşi numărul populaţiei ce trăieşte în condiţii de sărăcie absolută continuă să crească. Nu populaţia în sine este cauza problemelor cu care se confruntă lumea de azi; ea este însă un factor ce agravează alte probleme printre care o proastă administrare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politică, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.

O problemă deosebit de importantă, ce este în acelaşi timp o componentă de bază a schimbărilor produse de globalizare o reprezintă securitatea mediului înconjurător. Totodată nu trebuie pierdut din vedere că o multitudine de organizaţii internaţionale, din ambele categorii adică interguvernamentale şi

47 McGOODWIN, J., Crisis in the World’s Fisheries:People Problems and Policies, Stanford University Press, 2000, p. 9348 McNEILL, W.H., Plagues and People, New York, Danbleday, 1998, p.168

52

neguvernamentale se ocupă în mod curent şi cu obstinaţie de monitorizarea acestui aspect căutând soluţii spre a prezerva ceea ce avem.

Conceptul tradiţional de securitate a evoluat de-a lungul războiului rece, înţelegând securitatea drept o funcţie a competiţiei în care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.

Securitatea mediului înconjurător este o abordare cu totul diferită de cea a conceptului de securitate. Securitatea mediului are două componente: prevenirea modificării factorilor de mediu ca urmare a conflictelor armate şi impactul degradării globale a mediului natural asupra bunăstării generale a societăţii umane şi asupra economiei globale şi a celei naţionale.

În plus, trebuie luată în considerare şi ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale ca urmare a degradării condiţiilor de mediu într-o anumită regiune.

Îngrijorarea cauzată de deteriorarea securităţii mediului natural se bazează pe realitatea reducerii sensibile a resurselor naturale precum apa potabilă, solul fertil, pădurile, resursele piscicole, precum şi a diversităţii biologice ca urmare a dispariţiei a nenumărate specii specifice florei şi faunei. De asemenea, se produce o deteriorare continuă a mediului de viaţă, precum stratul de ozon, clima, atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerării activităţii economice globale. Pe termen lung, toate aceste modificări pot avea efecte dramatice, în lipsa unor măsuri luate la timp şi care să vizeze înlăturarea cauzelor şi nu numai efectele deteriorării calităţii mediului. În caz contrar este posibil ca unele dintre modificări să devină ireversibile.49

Fiecare dintre ameninţările de natură ecologică la adresa bunăstării globale este însă caracterizată de un grad ridicat de incertitudine. Această incertitudine poate fi chiar comparată cu aceea asociată unor ameninţări de natură militară. Planificarea acţiunilor militare se realizează, de regulă, luând în considerare situaţiile cele mai dificile în care ar putea fi pusă organizaţia militară şi structurile componente ale acesteia, tocmai pentru a asigura şanse mai mari de reuşită contracarării incertitudinii.

Specific securităţii mediului înconjurător este caracterul transfrontalier al acesteia. Ameninţările la adresa mediului natural de viaţă sunt tot atât de importante pentru viitorul omenirii ca şi ameninţarea reprezentată de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.

Pornind de la faptul că degradarea mediului afectează bunăstarea populaţiei şi performanţele economiilor naţionale cât şi a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui fenomen.50

Guvernele şi organizaţiile interguvernamentale şi neguvernamentale devin din ce în ce mai dispuse la cooperare în vederea găsirii unor soluţii fezabile şi acceptabile, lucru care cu câţiva ani în urmă nu se întâmpla, guvernele şi organizaţiile internaţionale neguvernamentale găsindu-se, de regulă, pe poziţii diametral opuse în abordarea problematicii securităţii mediului.

49 The State of the Environment, Paris, 2005, OCDE, P.6850 PROPER,D., The roots of Modern Environmentalism, Londra, 2005, p.386

53

ONU a organizat în 1972 – Conferinţa de la Stokholm privind mediul şi dezvoltarea care a pus în mod serios problema detensionării mediului înconjurător. În 1983 îşi începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WEED).

Un eveniment major în abordarea problematicii securităţii mediului îl reprezintă Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinţa O.N.U. asupra Mediului şi Dezvoltării (U.N.C.E.D.) care a adunat împreună mai mult de 150 de state, 1400 de organizaţii neguvernamentale şi aproape opt mii de ziarişti. Programul de acţiune asupra căruia s-a căzut de acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", dă consistenţă unor decizii politice referitoare la securitatea mediului şi la dezvoltarea economică. Înainte de această conferinţă problematica mediului şi cea a dezvoltării au fost abordate în mod separat şi de multe ori privite ca fiind în conflict una cu cealaltă, sub motivaţia că dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.

La 10 ani de la Conferinţa de la Rio de Janeiro, în 2002 a avut loc la Johannesburg, Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut ca principale rezultate: Declaraţia de la Johannesburg pentru dezvoltare durabilă şi Planul de implementare a Summitului mondial pentru dezvoltare durabilă.

Alte Summituri ale ONU în ceea ce priveşte mediul au fost cele de la Kyoto, Balli (2009), Copenhaga (2009) şi Cancun (2010). Conferinţa ONU pe tema încălzirii climatice de la Copenhaga s-a caracterizat prin aceea că obiectivele stabilite privind măsurile împotriva încălzirii climatice au rămas doar promisiuni întrucât nu s-au tradus în fapte datorită lipsei unui acord al participanţilor.

ONU, prin Conferinţa privind schimbările climatice de la Cancun din Mexic (dec. 2010) a încercat să facă un pas semnificativ spre instruirea unui cadru cuprinzător şi obligatoriu din punct de vedere juridic pentru acţiunile de combatere a schimbărilor climatice la nivel mondial.

Preocuparea pentru găsirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmată şi la summit-ul „Rio Plus Five", o nouă conferinţă internaţională desfăşurată la Rio de Janeiro, în 1997, cu care prilej majoritatea specialiştilor în probleme de mediu au apreciat că următorii cincizeci de ani vor constitui perioada de timp în care se va decide cât de sănătoasă va fi planeta noastră în secolele ce vor urma. Este necesar ca în această perioadă să fie armonizate modul nostru de viaţă cu tehnologiile de care dispunem şi cu întreaga populaţie, în întreaga sa diversitate.

După lansarea termenului de „capacitate de susţinere” o multitudine de probleme referitoare la mediu şi dezvoltare sunt abordate în comun. Recunoaşterea necesităţii unei abordări globale a problematicii bunăstării a fost marcată şi la Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării ce a avut loc la Cairo în 1994 unde problemele specifice demografiei au avut loc într-un context care să susţină dezvoltarea şi au fost abordate dintr-o perspectivă globală, în intercondiţionare cu interesele specifice fiecăreia dintre ţările participante.

54

Toate aceste aspecte legate de rolul OEI în gestionarea şi administrarea problemelor de mediu la nivel mondial presupun în opinia mea o guvernare globală ecologică cu scopuri specifice şi modalităţi specifice de realizat. În sens larg acest lucru, aşa cum am văzut, este asumat la nivel global de structurile ONU prezentate anterior care implică, în special posibilitatea de a formula strategii sau de a iniţia procesul de reglementare internaţională în vederea combaterii poluării şi a stabilizării factorilor cu impact deosebit asupra mediului înconjurător şi chiar asupra continuării în bune condiţiuni a vieţii pe întreaga suprafaţă a Terrei, au făcut ca statele să colaboreze între ele pentru rezolvarea acestora. Noul context ne demonstrează cum cooperarea internaţională pleacă de la nevoia dezvoltării şi protejării mediului, lucru ce nu poate fi realizat decât prin parteneriatul naţiunilor lumii.

Conştientizarea pericolului degradării şi distrugerii elementelor mediului a înscris atât la nivel naţional cât şi mondial, protecţia şi conservarea mediului printre priorităţile umanităţii.

Instituirea unei colaborări internaţionale în domeniul protecţiei mediului este o necesitate, iar dreptul internaţional reprezintă principalul instrument de colaborare bilaterală, regională şi planetară a statelor şi organismelor internaţionale în vederea identificării unor forme şi modalităţi care să contribuie la prevenirea poluării şi la protecţia mediului ambiant.

55

CAPITOLUL II

ORGANIZAŢIILE ECONOMICE ŞI FINANCIAR MONETARE INTERNAŢIONALE ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR DIN

ECONOMIA GLOBALĂ LA SFÂRŞIT DE SECOL ŞI PRIMUL DECENIU AL NOULUI MILENIU

2.1 Transformările din economia globală şi implicaţiile lor asupra organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale

Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale, care au fost înfiinţate în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial au stat la baza prosperităţii ulterioare, în mai multe ţări ale lumii. Relaţiile politice internaţionale şi situaţia economică mondială au influenţat major formele de cooperare internaţională din ultimii ani.

După perioada anilor 70, nefavorabilă din punct de vedere economic, caracterizată prin mari dezechilibre şi inflaţie galopantă, a urmat o revigorare economică în lumea industrializată51. În climatul economic favorabil din anii 80, încurajat de liberalizarea şi integrarea pieţelor financiare, statele lumii au devenit din ce în ce mai capabile să-şi ia în considerare interesele reciproce. Slăbirea tensiunii politice dintre Est şi Vest a mărit considerabil grupul ţărilor interesate de cooperarea reciprocă.

Tranziţia de la o economie planificată şi centralizată a fost un proces dificil. La începutul anilor '90 economiile ţărilor occidentale s-au confruntat cu probleme structurale şi cu mari deficite bugetare. Cu toate acestea, în multe ţări asiatice, care au optat pentru o dezvoltare economica rapidă, se găsesc centre economice puternice, care se integrează din ce în ce mai bine în economia mondială. Multe alte ţări în dezvoltare aplică o politică economică de reforme, care poate duce la o schimbare în bine, după „deceniul pierdut” al anilor 80, când au avut de luptat cu povara datoriilor externe uriaşe.

Creşterea interdependenţelor economice în întreaga lume şi reţeaua tot mai extinsă a legăturilor comerciale, fluxuri internaţionale de factori (capital şi forţă de muncă) au influenţat dinamica dezvoltării economiilor naţionale şi orizontul politicilor naţionale, într-o măsură care ar fi fost de neconceput în urmă cu două decenii52.

După căderea comunismului şi prăbuşirea strategiilor de substituire importurilor, economia mondială a devenit punctul de referinţă pentru strategiile d dezvoltare şi politicile economice naţionale în aproape toate ţările din întreaga lume.

Procesul caracteristic pentru perioada actuală constă în globalizarea economiei, a pieţelor de aprovizionare şi desfacere, a celor financiar monetare şi creşterea ponderii investiţiilor directe şi investitorilor străini în economiile statelor. Schimburile economice bi şi multilaterale dintre state 51 Vezi, BAKKER, P.F.A., Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p.1352 SCHRAEPLER, H.A., Organisations internaţionales et europeennes, Economica, 1995, p.36.

56

se multiplică dar, în acelaşi timp se înmulţesc acordurile încheiate între ele, constituind vaste sisteme interconectate într-o reţea planetară, prin care se schimbă bunuri şi valori cu utilităţi reciprocă. Acordurile, la rândul lor favorizează apariţia unor diversităţi de forme di asociere între agenţii economici din diverse state sau grupări de state53.

Sfârşitul de secol şi începutul de mileniu s-a caracterizat din punct de vedere al activităţii economice - cu implicaţii globale în plan social şi politic prin:

• reculul până aproape de colaps al economiilor strict planificate, dirijiste în favoarea economiei capitaliste de orientare neo-liberală marcată însă de nuanţe postmoderniste, în sensul dezabsolutizării profitului ca valoare şi obiectiv fundamental al activităţii economice şi nuanţării telurilor acestei activităţi ci elemente de valorizare a existenţei sociale şi individuale, politica socială şi antrenare; comunitară, mai ales în ţările avansate industrial;

• tranziţia spre economia de piaţă în fostele ţări socialiste, marcată de dificultăţi generate de tensiuni şi conflicte sociale ca urmare a distrugerii vechilor echilibre şi raporturi de proporţionalitate între sectoare, determinate şi de vechea configuraţie a pieţii, în special CAER, şi crearea unor noi relaţii, cu ponderi diferite adesea în condiţiile lipsei unei strategii bine conturate a evoluţiei viitoare;

• creşterea ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în crearea PIB şi a venitului naţional al tuturor ţărilor, în condiţiile menţinerii şi chiar a dezvoltării structurilor multinaţionale, generate de globalizarea activităţii economice productive şi de comercializare, facilitate de progresul tehnologic şi în mod deosebit de informatizarea activităţilor de concepţie, productive, de comercializare şi de gestiune a acestora;

• formarea zonelor economice dominante prin volumul activităţii şi de inovare, începută în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, care s-a consolidat la începutul secolului al XXI-lea, ca urmare a ascensiunii zonei Pacificului, dominată de Japonia şi de China, paralel cu Uniunea Europeană şi SUA, dominantă în cadrul NAFTA. Totodată se conturează tendinţe de grupare economică şi în America de Sud;

• preocuparea permanentă pentru perfecţionarea metodelor manageriale şi a cadrului de exercitare a funcţiilor conducerii la nivel macro şi microeconomic, pentru a face faţă cât mai bine ritmului accelerat al schimbării, care a caracterizat acest sfârşit de secol, ca perioadă de tranziţie de la societatea modernă (industrială) la societatea postmodernă (postindustrială) în ţările avansate şi de la economii cu caracter extensiv, slab eficiente, la economii de mare eficienţă, competitive în ţările în tranziţie la economia de piaţă din Europa Centrală şi de Est şi nu numai54.

Aceste transformări au creat răsturnări şi dezechilibre care au modificat radical aspectul şi ritmul creşterii din toate statele, intensitatea şi

53 GILPIN, R., Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.249-253.54 Vezi. ROŞU-HAMZESCU, L, FRATOŞTIŢEANU, C, Globalizarea şi problemele noii economii mondiale. Editura MondoEc. Craiova. 2000. p.9-11

57

fluxurile comerţului mondial, raporturile financiar-valutare dintre state şi ponderea acestora în ierarhia producţiei şi comerţului internaţional. Mai mult, au fost conturate noi trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale care se prezintă astfel:

Ţările avansate trec din era geopolitică în era geoeconomiei - în care raportul de forţe şi evoluţia acestora sunt determinate de gradul de stăpânire al ştiinţei şi cunoaşterii în calitate de resurse strategice primordiale ce se pot transforma rapid în noi produse şi tehnologii de fabricaţie.

Economia capitalistă a intrat în al 5-lea ciclu lung al evoluţiei sate, care a declanşat o nouă eră, bazată pe prelucrarea şi transmiterea datelor. După cele 4 cicluri anterioare, noul ciclu al revoluţiei informaţionale determină impulsuri puternice pentru creşterea economică, determină modificări structurale şi revoluţionează condiţiile de viată.

În acest context pe arena internaţională s-a produs o intensificare fără precedent a competiţiei pentru cucerirea pieţelor globale ale tehnologiilor de vârf şi, implicit, modificarea priorităţilor de politică externă şi economică în funcţie de aceste obiective55. Astfel, Japonia pentru a răspunde nevoilor şi restricţiilor pieţei mondiale, şi-a reconvertit industriile de trei ori în mai puţin de 25 de ani, vizând îndeosebi segmentele cu deschidere spre tehnologii noi: exploatarea oceanelor, centrale nucleare, informatică, telecomunicaţii, aparataj medical, biotehnologie etc. Aparent eterogene, aceste industrii au în comun faptul că răspund, după părerea noastră, la trei exigenţe: - produsele lor sunt adaptate cerinţelor de pe piaţa mondială, nu numai în ţările industriale ci şi în cele în curs de dezvoltare; - folosirea acestor produse necesită puţină energie şi materii prime sau permit economisirea acestora; -accentul principal cade pe conţinutul de creativitate şi pe calificarea forţei de muncă56.

Componenta ecologică a dezvoltării, aşa cum am mai precizat, capătă o importanţă din ce în ce mai mare, omenirea fiind confruntată cu dilema majoră de a satisface cerinţele actualei generaţii fără a compromite mediul şi necesităţile generaţiilor viitoare. Aceasta este în esenţă cerinţa numărul 1 a dezvoltării durabile şi principalul argument al opiniei mondiale tot mai răspândite că economia mondială este în tranziţie de la economia dominată de politicile economice (anii 1950 - 1990) la economia ecologică (anii 1990 - 2030) în care prioritară va fi realizarea unui echilibru între creşterea populaţiei (şi cerinţele acesteia) cu resursele disponibile, protejându-se la maxim condiţiile de mediu. În condiţiile acestor transformări, noile tehnologii informaţionale permit decuplarea creşterii economice de sporirea consumului de materii prime interne şi transformă economia ecologică dintr-o alternativă într-o componentă de bază a creşterii şi dezvoltării economice.

Procesul de globalizare şi integrare a economiei mondiale prin principalele sale forme de manifestare (globalizarea pieţelor de mărfuri, 55 SCHERER, F.M., International High Technology Competition, Harvard University Press, Cambridge. 1999, p. 118.56 ENCANATION DENIS, J., Rivals beyond Trade: America versus Japan in Global Competition, Corneli University Press, Itliaca, 2005. p. 198.

58

internaţionalizarea producţiei, tehnologiei, serviciilor şi pieţelor financiare) se vor accentua atât datorită factorilor de natură economică cât şi celor de natură tehnologică57.

Runda Uruguay - cea mai ambiţioasă rundă de negocieri multilaterale din cadrul G.A.T.T. - O.M.C., a dat un nou impuls globalizării economiei mondiale prin liberalizarea comerţului cu produse agricole, reducerea în cadrul G.A.T.T. a comerţului cu produse textile, extinderea reglementărilor G.A.T.T. asupra proprietăţii intelectuale şi serviciilor, interpretarea măsurilor anti-dumping, a subvenţiilor şi clauzelor de salvgardare. Astfel, în economia mondială au intervenit în ultimele decenii modificări calitative profunde definite cu expresii diferite: „economie şi integrare globală”, „competiţie globală”, globalizarea pieţelor”, „integrarea crescândă a economiei mondiale”, „interdependenţa economică crescândă”.

Transnaţionalitatea a devenit vectorul major al integrării economiei mondiale. În acest sens considerăm că un rol primordial în tranziţia spre sistemul global integrat al economiei mondiale, îl joacă corporaţiile transnaţionale. Acest proces decurge atât din dimensiunile lor, aria de activitate cât mai ales din prezenţa în activităţile pe care le desfăşoară în aproape toate domeniile inclusiv în interdependenţă cu fluxurile financiare, care alcătuiesc şi fac să înainteze procesul globalizării58.

În susţinerea acestui proces vine activitatea Clubului celor mai mari 100 de corporaţii transnaţionale nefinanciare care posedă active de 1900 miliarde de dolari în filialele lor din străinătate, controlând estimativ, cam 20% din activele globale în străinătate. Adăugând la acestea vânzările lor de bunuri şi servicii în exterior de peste 2300 miliarde dolari şi cei aproape 7 milioane de salariaţi în 2007, avem o imagine sintetică a puterii, influenţei şi rolului acestor giganţi în formarea şi funcţionarea economiei mondiale transfrontaliere59.

La nivel de întreprindere, după perioada 1971 - 2000 în care atenţia s-a concentrat asupra producţiei flexibile, s-a intrat în anii 2001 - 2020 în aşa numita etapă a producţiei de masă executate la comanda clientului. O varietate uriaşă de bunuri, începând de la automobile până la calculatoare, vor fi fabricate pentru a satisface gusturile, specificaţiile şi bugetul fiecărui client în parte.

După recesiunea din anii 1991 - 1993 când ritmul mediu anual de creştere pe plan mondial a fost de numai 1,2% (comparativ cu 5,1% în 1966 - 1973, 3,4% în 1974 - 1980 şi 3,2% în 1981 - 1990), economia mondială s-a aflat începând cu 1994 într-o perioadă de înviorare puternică, înregistrând o creştere de 2,8%. Previziunile Băncii Mondiale s-au concretizat într-o creştere medie anuală de 5,0% până în anul 2005. Ţările recent industrializate din prima şi a doua generaţie din Asia de Sud-Est au continuat şi în actualul deceniu să reprezinte grupul cu creşterile cele mai rapide, făcând din această zonă o

57 HIRST, P., GRAHAME, TH., Globalization in Question. Cambridge. 2005. p.67.58 VOINEA, L., Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul globaL Editura Polirom, Iaşi. 2007, p.31-6059 Sursa de date UNCTAD /Baza de date a Universităţii Erasmus, New York, 2009.

59

adevărată locomotivă a creşterii pe plan mondial.60 În ceea ce priveşte comerţul mondial, după expansiunea în termeni reali cu 9% în 1994, a cunoscut creşteri de circa 6% pe an până în 2006, pentru ca în anii următori, adică 2007-2010 ca urmare a crizei financiare internaţionale să asistăm la reducerea sau chiar stagnarea acestor ritmuri.

Transformările esenţiale de perspectivă din economia mondială vor determina modificări importante ale priorităţilor politicilor economice atât în ţările avansate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. În acest sens se va pune un accent tot mai mare pe abordările strategice şi vizionare. Semnificativă în acest sens a fost „Carta Albă a Uniunii Europene pentru creşterea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă”, din 1993, în care Comisia Europeană recomanda pentru realizarea unei creşteri economice mai accentuate şi sporirea nivelului de ocupare a forţei de muncă, o strategie cu trei componente de bază: (implementarea unor condiţii stabilite prin politică macroeconomică, o politică activă pe piaţa muncii şi o politică hotărâtă de ajustare structurală pentru întărirea competitivităţii economiei Uniunii Europene.61

Spaţiul european îşi va continua integrarea socio-economică, juridică, politică şi militară până la apariţia Statelor Unite ale Europei care nu sunt o copie a SUA ci atingerea unei faze de plină integrare62. În acest stadiu Europa trebuie să joace un rol major în lume.

În ultimul deceniu s-au petrecut o serie de neregularităţi în economia internaţională. Există situaţii în economia globală, care infirmă precepte ale manualelor des folosite în universităţi. Spre exemplu, economii puternice importă masiv capital acumulând datorii externe mari. În loc capitalul să curgă, de unde este abundent, spre economii mai puţin afluente asistăm la un circuit invers. SUA sunt caz notoriu în această privinţă. Că economii emergente acumulează rezerve valutare ca tampon faţă de şocuri adverse este admisibil, dar situaţia este curioasă întrucât ea exprimă şi cheltuieli excesive în economii avansate - unele dintre ele fiind suprasolicitate economic şi militar.

O altă „neregularitate” priveşte nivelul datoriilor publice nete, care pentru lumea dezvoltată este estimat a fi ajuns la între 70%-80% din PIB (de la sub 50% în 2007); este un nivel considerabil superior celui din numeroase economii emergente. Unii ar spune ca nu este surprinzător ţinând cont de toleranţa diferită a pieţelor financiare faţă de îndatorarea statelor. Pe de altă parte, criza actuală a mărit copios datorii publice în Vestul industrializat şi aceasta a adus în atenţie spectrul unor falimente suverane. În mod tradiţional, eşecuri suverane sunt întâlnite îh lumea subdezvoltată, în economii emergente. Ceea ce se întâmplă în aceşti ani este o schimbare radicală, care va influenţa mersul economiilor şi nivelul dobânzilor pe pieţele de credit internaţionale - întrucât nevoile de finanţare sunt în creştere. Este de distins aici între obligaţiuni ce sunt cumpărate preponderent de rezidenţi ai unui stat şi achiziţii importante

60 FUMABASHI, Y., Asia Pacific Fusion: Japan 's Role in APEC. Institute for International Economics. Washington DC 2006.61 SILAŞI, GR., Economia Uniunii Europene, o poveste de succes? Editura de Vest. Timişoara. 2005. p.49.62 VERHAFSTAADT, G. , Sortir de la crise, Ed. Andre Versaille, Belgia, iunie 2009, p.217

60

făcute de non-rezidenţi; expunerea faţă de străinătate face o ţară mai vulnerabilă la nervozitatea pieţelor financiare (ex: Japonia are o datorie publică foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este deţinută în proporţie covârşitoare de localnici; Spania are o datorie în jur de 50% din PIB, dar mult din această datorie este deţinută de non-rezidenţi).

Tema de reflecţie este impactul crizei asupra sistemelor financiare. Sisteme mai puţin conectate, mai puţin integrate financiar cu mediul extern, au avut mai puţin de suferit. Între economiile emergente China şi India sunt exemple notabile prin politica lor pragmatică. O lecţie a crizei este periculozitatea liberalizării financiare premature, aşa cum s-a produs în ţări ce au intrat în UE (obligate fiind să deschidă contul de capital). Tensiunea extraordinară din Uniunea Monetară arată că, în această zonă, avem de-a face cu o criză a integrării financiare de adâncime, în condiţii în care instituţii şi politici economice sunt inadecvate. De aceea în UE se caută o reformă a guvernanţei economice, ce nu se rezumă la controlul deficitelor fiscale.

Criza financiară este şi una a globalizării care şi-a dovedit reversul în lipsa unor mecanisme şi instrumente de guvernantă globală. Ce va reuşi să facă G20 în acest sens, cum va avea loc reforma arhitecturii internaţionale (a ceea ce a rămas din sistemul Bretton Woods) sunt de văzut.

În ceea ce priveşte criza intermedierii financiare în economiile avansate sunt de semnalat şi fenomene pe care, în mod obişnuit, le plasăm în lumea subdezvoltată: „căutarea de rente” (rent-seelang), capturarea politicii publice de către grupuri de interese, abuz grosolan de poziţie dominantă pe piaţa, etc.

Grav este că industria bancară, în pofida reformelor iniţiate în UE şi SUA, menţin practici care au produs încurcătură. Nu mai puţin grav este că intervenţia de salvare a unor segmente mari ale acestei industrii pare să fi întărit captivitatea politicii publică mai ales unde întâlnim situaţia de „too big to fail” (prea mare pentru a fi lăsat să eşueze), ca şi pe cea de „too big to save” (prea mare pentru posibilităţile unui stat de a ajuta). Să evocăm aici Irlanda, a cărei economie a fost pusă pe butuci de supraexpansiunea unor grupuri bancare autohtone (ajutorul acordat Irlandei pentru salvarea de faliment fiind, în fapt, asistenţa pentru ca statul irlandez să preia pierderile sistemului bancar).

Preluarea, pe scară largă, la dato ria publică a obligaţiunilor unor entităţi private a accentuat problema hazardului moral şi a înceţoşat linia de demarcaţie între public şi privat.

O regulă fundamentală aeconomiei de piaţă este că cel care îşi asumă riscuri să beneficieze de fructele succesului şi să plătească pentru eşec. Salvarea unor entităţi private, preponderent din industria financiară, s-a făcut din raţiuni de risc sistemic. Dar dacă nu vor fi modificate compoziţia şi conduita acestei industrii, inclusiv prin spargerea unor grupuri mari şi separarea operaţiunilor de retail de cele de tip „investmentban-king”, dacă nu vor fi îngrădite operaţiunile speculative, vor fi perpetuate vicii ale actualului sistem.

Criza arată că, la mare ananghie, statele recurg la mijloace neortodoxe, indiferent de nivelul de dezvoltare şi construcţie instituţională. “Consensul Washingtonian” incrimina, printre altele, tipărirea de bani de bănci centrale

61

pentru a finanţa deficite bugetare, o practică des întâlnită în America Latină în deceniile trecute şi în ţări postcomuniste. Vedem cum în anii ultimi, Fed-ul în SUA, Banca Angliei şi, chiar dacă mai voalat Banca Centrală Europeană au recurs la tiparniţa de bani. Nu cred că a existat alternativă la preluarea de bănci centrale a unor sarcini fiscale pentru a evita prăbuşirea sistemului bancar, dar faptul este de consemnat ca atare. Oricum, creşterea explozivă a unor datorii publice nu a putut fi ocolită.

Ascensiunea unor economii emergente este ilustrată de date privind sistemele educaţionale şi cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică. Un studiu recent al OCDE arăta că nu puţine ţări asiatice depăşesc ţări europene şi SUA în domeniul educaţiei copiilor/tinerilor. Această dinamică este de relaţionat cu prezenţa în reviste de ştiinţă, de cercetare fundamentală şi aplicată. Nu întâmplător, în SUA s-a format un comitet naţional pentru competitivitate, condus de laureatul Premiului Nobel pentru economie Michael Spence.

Europa 2020, ce este o resuscitare a Agendei Lisabona, exprimă preocuparea acută faţă de schimbări de avantaje competitive în spaţiul global. Neşansa europenilor este că procese de divergenţă în UE se amplifică şi unele economii pot intra într-o dinamică a cercurilor vicioase; se poate chiar ajunge la o „japonizare”, care să însemne o stagnare de lungă durată din cauza îndatorării publice în creştere puternică şi impotenţei politicii monetare (nici SUA nu sunt în afara unui asemenea pericol).

Problematica economică îşi are corespondenţă în dinamici sociale, care au reflexe politice. Îngrijorătoare sunt fenomene de accentuare a erodării clasei mijlocii în economii avansate, pe fondul necesităţii de consolidare fiscală, a reformei statului asistenţial. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală. Paul Samuelson, în 199663, a subliniat existenţa de jocuri cu sumă nulă în economia globală, care dezavantajează economiile avansate când acestea nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei în timpul Administraţiei a doua a lui Bill Clinton şi apoi consilier economic al lui Barlck Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mijlocii în SUA, ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Europa s-a observat acest fenomen, care, parţial, explică reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii (să ne amintin directiva Boelkenstein). Criza accentuează această stare şi stimulează dezbaterea privindstatul social.

Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social şi economic. Dar criza, prin împovărarea bugetelor publice, obligă la măsuri de corecţie foarte dureroase, în condiţii vitrege pentru cetăţeni. Nu împărtăşesc teza că statul social trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei liberale. Deoarece, când ceea ce francezii numesc „les exclus” (excluşii) îşi îngroaşă numărul, lucrurile pot scapă de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie degrevat de obligaţii în exces (cauzate de

63 Vezi Journal of Economic Perspectives, nr.12, 1996, p.28

62

pervertirea şi abuzarea sistemului) şi este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri.

Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă dorim ca Europa şi nu numai ea să reziste în competiţia globală. Este de urmărit ce se va întâmpla cu ideile „Big Society” în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society” în SUA, de acum câteva decenii. O diferenţă esenţială fiind că prima urmăreşte o responsabilizare a cetăţeanului, creşterea eficienţei statului, o altă atitudine din partea mediului corporatist, în timp ce în America de atunci se dorea o emancipare socială prin programe guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.

Frustrarea cetăţenilor faţă de împuţinarea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fairplay în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, intoleranţei faţă de minorităţi. A se vedea adâncirea unor evoluţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc), dar şi reconfigurări ale hărţii politice, precum apariţia lui Tea Party în SUA şi formule guvernamentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii publice, ca, de pildă, ideea renunţării la banca centrală (FED) în SUA, care este sever blamată de unii pentru injecţiile masive de lichiditate în economie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gândit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un tun pe bănci. Vedem cum, la puţin peste un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea instituţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năstruşnice). Nemulţumirea cetăţenilor poate accentua polarizarea politică. Secolul XX a fost unul al „extremelor” (Eric Hobsbawm); parafrazându-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce amputează şanse ale dialogului, compromisurilor, atât de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.

Provocarea pentru Europa, SUA este amplificată de contextul internaţional. Când J.J. Servan Schreiber a scris Sfidarea americană64 în 1969, unde el avea în minte debilitatea companiilor din UE faţă de multinaţionale americane. Ezra Vogel, examinând „superstatul japonez”, a arătat cu degetul spre Asia, dar vedea economia niponă ca o excepţie ce întăreşte regula. Mai târziu, Michel Albert, imediat după căderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) şi economiei japoneze. Dar logica competiţiei era, esenţialmente, înăuntrul lumii occidentale. Creşterea economică a Chinei, a Indiei, a Braziliei şi Rusiei în ultimul deceniu, prin reforme economice în spiritul pieţei, dar îmbibate de pragmatism (respingând clişee, fundamentaliste), chiar dacă însoţită de mari inegalităţi sociale, a schimbat echilibre de putere şi reguli ale jocului în spaţiul global. Această rebalansare de poziţii îngreunează enorm ajustările pe care trebuie să le facă ţările europene şi SUA.

Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societate deschisă la reconsiderări, la „întoarceri către sine” la metode sui generis pentru a 64 SCHREIBER, SERVAN, J.J., Le Defi Americain, Editura PUF, 1969, P.73

63

mobiliza pericole (ca într-o economie agresată militar). Scurgerile de informaţii WikiLeaks pot fi citite într-o grilă analogă, când vedem reacţii ale unor guverne, mai ales în condiţii economice foarte dificile. Securitatea naţională, care nu poate fi asigurată fără potenţă economică (industrială şi tehnologică), a încurajat accente protecţioniste peste tot în lumea industrializată – încă dinainte de criză. Opinia mea este că presiuni concurenţiale şi alte amininţări vor stimula asemenea accente în UE şi SUA, chiar dacă în Europa se va căuta armonizarea lor cu regulile pieţei unice.

În contextul schiţat mai sus, este posibil să trăim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienţa Germaniei în absorbţia şocului reunificării şi, în deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurenţei globale sunt sugestive. Aici putem vorbi despre relaţia dintre stat şi cercuri de afaceri, dintre acestea din urmă şi sindicate, dintre stat şi sindicate, societatea civilă. Este însă experienţa germană repetabilă în zone europene subperformante? Această întrebare are sens dacă ne gândim la complexitatea (economică, socială, politică, culturală, afectivă) a unei societăţi - fiindcă pot exista structuri corporatiste mai mult sau mai puţin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a suplini subperformanţa unor ţări din Uniune? Mai multe viteze în UE pot opera, chiar dacă produc tensiuni, dar în UME ele pot fi fatale. Proiectul UE are o dimensiune politică esenţială, care înseamnă şi o Germanie mai solidară cu restul Uniunii. Cum va concilia Berlinul statutul său în UE, cu presiuni interne şi cu cele din afara Europei (de natură economică), este o variabilă cheie pe continentul nostru.

Nu în ultimă instanţă, este de meditat asupra a ceea ce The Economist numea „redistribuţia speranţei” pe mapamond65. Când o societate îşi pierde încrederea de sine, când speranţa se ofileşte, când se măreşte distanţa între cei care conduc („elite”) şi cetăţeanul obişnuit, este tot mai greu de redresat o stare ce se complică. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o bună parte a secolului XX şi căderea comunismului l-a confirmat pe Daniel Bell (raţionalismul societăţii industriale, al democraţiei liberale) şi pe Raymond Aron şi alţii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria. Criza de acum, din Europa şi SUA, pune în discuţie temeiuri presupuse a asigura Europei şi SUA vigoare economică în deceniile ce vin.

Demografia şi dinamicile economice (tehnologice) ce multipolarizează spaţiul global indică un viitor incert. Societăţi „hedonizate”, fie ele avansate economic şi tehnologic, au dificultăţi în a face faţă unor economii emergente care au trecut de la limitare în producţie la inovaţie, invenţie, care manifestă vitalitate şi vor să ajungă în frunte. UE denotă varietate semnificativă, cel mai bine ilustrată de diferenţe între flancul ei nordic şi cel sudic. Dar Uniunea, ca ansamblu, are pierdere de viteză, slăbiciuni, ce nu au origine conjuncturală. Un răspuns pozitiv la provocări reclamă viziune şi conducere politică fermă, mobilizare de resurse, coeziune socială şi salturi de competitivitate (care implică excelenţă în educaţia de masă şi în cea de vârf). Adaug aici şi nevoia de regăsire a unor valori morale. Van Rompuy a fost criticat când a vorbit cu francheţe 65 The Economist, 18 decembrie 2010, p.13

64

despre ameninţări mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat. În fapt, mesajul cheie al raportului grupului de înţelepţi, condus de Felipe Gonzales, a punctat în aceeaşi direcţie.

România a apărut în noul deceniu cu un mănunchi de probleme structurale specifice: o „chestiune rurală” păstrată de mai bine de un secol, un dezechilibru fără egal (în Europa) între populaţia ocupată şi cea de pensionari, o infrastructură subdezvoltată, corupţie endemică şi stat ineficient (exprimat şi de nivelul foarte scăzut al veniturilor fiscale), autismul unei părţi extinse a clasei politice faţă de problemele europene şi cele legate de modernizarea ţării etc. Românii descoperă, pe zi ce trece, că UE nu poate fi deus ex machina, că România ca ţară nu poate fi pusă pe pilot automat prin instituţii europene, că UE însăşi are imperfecţiuni majore, că lumea nu începe şi nu se sfârşeşte la porţile Uniunii.

Aceste transformări, restructurări, ajustări şi neregularităţi care s-au succedat ne creează o nouă imagine asupra lumii şi şi-au pus amprenta asupra activităţii organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale, mai mult, permiţându-ne să apreciem că tabloul economiei mondiale, în prezent dispune de fluxuri internaţionale tot mai largi şi mai profunde ale comerţului, finanţelor, capitalului, transferului de tehnologie, informaţiilor care se intercondiţionează într-o piaţă mondială unică integrată.

2.2. Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale şi rolul lor în impulsionarea fluxurilor comerciale şi a cooperării internaţionale in context global

Transformările de o deosebită complexitate din economia mondială, aşa cum s-a putut remarca, au creat răsturnări şi dezechilibre care au modificat radical spectrul şi ritmul creşterii economice din toate statele, intensitatea şi toate fluxurile comerţului mondial, raporturile financiar monetare şi valutare dintre state şi ponderea acestora în ierarhia mondială. Mai mult, au fost conturate noi trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale care şi-au pus amprenta şi asupra creşterii rolului organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale ca mecanisme instituţionale care guvernează relaţiile dintre statele lumii.

Organizaţiile economice internaţionale în condiţiile globalizării şi a multiplelor, probleme ridicate de natura economiei mondiale şi de actuala criză financiar monetară internaţională joacă un rol esenţial în soluţionarea acestora, dar nu decisiv.

Şi în acest context mondial deosebit de complex şi contradictoriu, principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale sunt, în primul rând, statele-naţiune şi organizaţiile internaţionale-interguvernamentale. Alături de aceştia, unele din organizaţiile internaţionale neguvernamentale, marile corporaţii transnaţionale şi indivizii, în măsura în care participă la raporturi guvernate de normele dreptului internaţional, sunt incluşi în aceeaşi categorie.

65

Gradul în care fiecare, separat sau în interacţiune, influenţează raporturile din cadrul acestui sistem este însă diferit. Statele, cu interesele lor convergente sau divergente, continuă să fie entităţile politice dominante ale sistemului contemporan de relaţii internaţionale. Ele sunt libere să admită sau să refuze reglementarea conflictelor dintre ele prin intermediul unei organizaţii internaţionale, pot accepta, în limitele actului constitutiv al organizaţiei, deciziile sau revendicările acesteia, sau pot refuza cooperarea pentru punerea lor în aplicare. În cazurile în care un stat trebuie să fie constrâns, acest proces se realizează şi prin acţiunea altor state. În general organizaţiile internaţionale nu dispun de mijloace independente pentru aplicarea unor măsuri coercitive, iar atunci când sunt abilitate, prin actele lor constitutive să aplice acest gen de măsuri urmează o politică de o deosebită prudenţă66.

Cu toate acestea, deşi statele rămân în continuare entităţile dominante ale prezentului sistem de relaţii internaţionale fapt relevat de actuală criză financiar monetară internaţională iar organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale create prin voinţa statelor, joacă un rol important în cadrul acestui sistem. Principala lor funcţie este să furnizeze mijloacele de cooperare între state în domenii în care acestea au interese comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avantaje pentru toate statele sau pentru un mare număr, al acestora.

Din moment ce în lumea contemporană, statele trebuie să coopereze în domenii tot mai numeroase, să-şi armonizeze interesele şi să recurgă la compromisuri pentru a-şi promova interesele comune şi a soluţiona problemele care, prin implicaţiile lor, le depăşesc graniţele, apare logic ca ele să creeze în acest scop, variate forme de cooperare, dintre care cele mai eficiente rămân organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale de tip interguvernamental. Aceste organizaţii funcţionează în baza principiului cooperării voluntare, acţionează ca un liant între state, drept catalizator al armonizării intereselor naţionale divergente ale acestora şi ca instituţii de identificare şi implementare a acţiunilor ce pot servi întreaga comunitate internaţională. Mai mult s-au creat structuri de cooperare interguvernamentale instituţionalizate, adică cooperarea între state reprezentate de guverne.

În majoritatea cazurilor, organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - Consiliul de Securitate - probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create. In sfera politică, mecanismele Naţiunilor Unite au demonstrat flexibilitate şi adaptabilitate în controlarea şi stingerea unor conflicte prin selecţionarea unor mijloace de reglementare paşnică a disputelor indicate de

66 Vezi, VIGNES,. D., The impact of internaţional Organisation on the Development and Application of Public International Law, în MacDonald and Johnston (eds), „The Structure and Process of International Law”, p.79

66

Cartă şi prin dezvoltarea unor noi modalităţi dintre care operaţiunile de menţinere, a păcii nu se plasează pe ultimul loc.

Organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii finanţării dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.

Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor economice şi financiar monetare internaţionale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale, îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe care ele le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. În cadrul organizaţiilor internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de negocieri şi consultai, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluţiile convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor. Organizaţiile internaţionale servesc astfel nu numai ca instrumente de înlesnire a cooperării dintre naţiuni dar şi ca instrumente de creştere a nivelului conştiinţei privind realităţile unei lumi interdependente ale cărei provocări au un caracter global. În plus ele oferă mijloacele desfăşurării procesului de integrare şi agregare a intereselor statale cele mai diverse67. Toate aceste aspecte prezentate şi analizate anterior demonstrează cert că organizaţiile economice şi financiare monetare internaţionale fiind produse ale activităţii statelor în noul context global, reflectă şi promovează interesele specifice acestora utilizând instrumentele de care dispun. Acest lucru scoate în evidenţă creşterea rolului lor în economia globalizată, fapt evidenţiat de implicarea în: consolidarea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale şi stabilizării economice a statelor participante; acestea sunt cele care organizează consultările la nivel economic şi monetar-financiar între statele membre; dau dovadă de o mare flexibilitate pentru a face faţă în mod corespunzător problemelor economiei mondiale privite într-o viziune mondo-globală, cu efecte imediate şi de perspectivă asupra schimbărilor structurale, instituţionale şi categoriale, ce le va cunoaşte în viitor omenirea şi care vizează ansamblul vieţii economice, politice, sociale, juridice, etice şi culturale internaţionale (depăşirea subdezvoltării, satisfacerea necesităţilor populaţiei globului, dezvoltarea durabilă, problema alimentaţiei, dezarmarea ş.a.).

Mai mult, considerăm că importanţa OEFMI a crescut şi va creşte ca urmare a succesului politicilor de coordonare internaţională, a politicilor economice naţionale înregistrate la mijlocul anilor 80 şi în a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut şi primul deceniu al secolului al XX-lea susţinut de F.M.I. şi de O.C.D.E. - cu prioritate pentru politica bugetară 67 SMONTS, M.-C, Les organisations internationales, A. Colin, 1995, p.87

67

sănătoasă şi o politică monetară tinzând spre stabilizarea preţurilor. Totodată, implicarea instituţiilor financiar-monetare internaţionale în ţările foste comuniste în realizarea economiei de piaţă libere a demonstrat că acestea joacă şi în prezent un rol deosebit de important în economia mondială.

Globalizarea economică a corporaţiilor, exprimată şi încurajată de regulile comerţului şi ale investiţiilor globale, a condus la o volatizare extremă a pieţelor financiare globale şi la o mare vulnerabilitate a tuturor naţiunilor şi persoanelor. Aceste reguli au fost create şi impuse după cum se ştie de Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), de Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), de Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (G.A.T.T.), Acordul de liber-schimb nord-american (N.A.F.T.A), Acordul Maastricht, Banca Mondială şi alte instituţii globale care supraveghează în prezent guvernele, în ceea ce priveşte comerţul şi investiţiile financiare. Această volatilitate a atras după sine o cădere economică masivă în unele ţări, o insecuritate a tuturor popoarelor, dificultăţi fără precedent pentru milioane de oameni, şomaj, repercusiuni directe asupra condiţiilor de mediu şi de muncă, tensiuni etnice şi rasiale accentuate, şi alte rezultate dezastruoase. Aceste consecinţe se manifestă deja în întreaga lume şi problemele se acutizează zilnic.

Soluţiile pentru ieşirea din criza asiatică, de exemplu oferite în mod obişnuit de conducerile instituţiilor comerciale mai sus menţionate, precum şi de liderii celor mai multe state industrializate occidentale, ca şi de bancheri, analişti economici, directori de corporaţii şi economişti - principalii teoreticieni, creatori şi promotori ai activităţilor care ne-au adus în acest punct - nu sunt decât nişte repetiţii, nişte extinderi chiar ale formulelor care s-au dovedit deja dezastruoase, din punct de vedere social, economic, ecologic. Experţii care propun acum soluţii pentru disoluţia financiară, sunt chiar aceia care, nu cu multe luni în urmă, felicitau Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud şi alţi „tigri asiatici", pentru succesul modelului lor economic. Mai târziu, ei au declarat că, criza asiatică era doar o consecinţă regională. Se vede clar acum, aceşti experţi s-au înşelat în aproape toate predicţiile făcute.

Pentru zeci de milioane de persoane care au suferit sau suferă acum de pe urma acestor experimente, soluţiile experţilor nu oferă nici o deschidere. Populaţii întregi, care aveau înainte hrana asigurată, depind acum de sistemul de proprietate din economia globală, cvasiinexistent. Abandonaţi, oamenii se luptă cu sărăcia, foamea, lipsa pământului, a locuinţei, migrarea. Mulţi au constatat că încercările lor de a se întoarce la modalităţi învechite de a munci - cum ar fi micile ferme locale - sunt imposibile, deoarece vechile terenuri au fost convertite în modele agricole ale corporaţiilor industriale, pentru producţia de export. Dacă înainte cultivau pentru a mânca, acum terenul a fost transformat de corporaţii în surse pentru produse de lux, de exemplu: cafeaua, bovinele, florile, creveţii - care sunt exportate către ţările bogate.

Creatorii acestui program descriu sistemul economic global ca pe o inevitabilă consecinţă a evoluţiei economice, sociale şi tehnologice. Ei au creat aceste măsuri care au centralizat economiile globale care funcţionează după un model de export orientat către liberul schimb, alimentat de o masivă lipsă de

68

reglementări, de privatizare şi de activitatea pieţei libere condusă de corporaţii atât în domeniul comerţului, de lipsa finanţării în ceea ce priveşte mediul, condiţiile de muncă şi normele sociale - ceea ce duce la un gen de imagine utopică în care sunt cuprinşi toţi oamenii din lume. Acum este foarte clar că, ceea ce au gândit ei este o utopie a corporaţiilor. Nici un sistem, al cărui succes depinde de o extindere nesfârşită a pieţelor, a resurselor şi a consumatorilor, sau care nu realizează capital social propriu şi semnificative mijloace de trăi pentru toţi locuitorii acestei planete, nu poate spera că va supravieţui timp îndelungat. Tulburările sociale, economice şi ecologice sunt realităţi inevitabile ale acestui sistem.

Precizăm că actualele structuri ale globalizării nu îşi au punctul de plecare în natură, deşi ele făceau parte dintr-o selecţie naturală, dintr-un proces evolutiv. Globalizarea economică, în forma ei actuală, a fost proiectată, în mod deliberat, de către economişti, bancheri şi de conducătorii corporaţiilor, care doreau să instituie ceea ce, spuneau ei, va fi benefic. Este un sistem artificial, experimental, nu imuabil.

Se poate spune că globalizarea, în forma ei recentă, are chiar şi un loc şi o zi de naştere: Bretton Woods, New Hampshire, 1944. Acolo s-a convenit asupra acestei concepţii, de către principalele naţiuni industrializate. WRO, FMI, Banca Mondială şi altele, au constituit instrumente care s-au dezvoltat pe baza acestui plan conceptual, pentru a facilita şi continua acest proces.

Speranţele prea mari au dus la disperări. După 50 de ani, acest experiment se prăbuşeşte. Dincolo de a aduce avantaje economice pentru toţi oamenii, el a adus planeta în pragul unei catastrofe a mediului, a unei crize sociale fără precedent, în care economiile celor mai multe ţări se afla în dezordine, în care se înregistrează o accentuare a sărăciei, a foametei, a migrării şi a dislocării sociale. Experimentul poate fi numit acum un eşec.

Criza a fost apoi evidentă în Asia, Rusia, Brazilia, Mexic, previzibilă, în viitorul apropiat, şi în alte zone, incluzând chiar ţările puternic industrializate din Occident, multe ţări ale lumii au început să recunoască faptul că experimentul globalizării este sortit eşecului. Ei au început să se întrebe dacă globalizarea, mai ales comerţul liber şi fluxul financiar - constituie cel mai bun interes pentru ţările lor, sau pentru celelalte naţiuni. Noi am văzut serioase masuri de corectare luate de China, India, Hong Kong, Malayezia, Rusia şi Chile, care, prin diferite mijloace, au încercat să contrabalanseze forţa de destabilizare a investiţiilor private lipsite de reglementari, care s-au dovedit a fi benefice doar pentru capitaliştii care le şi promovează. Important este faptul că, naţiunile care au pus, sau care au menţinut un control asupra capitalului, au dovedit un grad mai ridicat de stabilitate şi sunt mult mai în măsură să acţioneze cu succes în interesul propriilor resurse şi a bazei economice, spre binele populaţiei. Noi aplaudăm aceste acţiuni şi invităm cât mai multe naţiuni să studieze şi să adopte un control asupra monedei şi investiţiilor, decât să continue să accepte ceea ce dictează de la distanţă diferite instituţii, care au dovedit că nu ştiu ce fac.

69

Această criză globală tinde să fie numită strict „financiară”, merită să menţionăm că problemele sunt mult mai profunde şi mult mai economice faţă de imperfecţiunile inerente pe care concepţia de economie globală le are ea însăşi. Toate popoarele lumii au fost obligate să devină dependente, în mod tragic, de actele experimentale, arbitrare ale companiilor gigantice egoiste. Acesta este rezultatul regulilor globale care ia adevărata putere economică ţărilor, comunităţilor şi democraţiei cetăţenilor, dând putere, în schimb, speculaţiilor din corporaţii şi din domeniul financiar, care acţionează doar în interes personal. Şi acest lucru a suprimat capacitatea economiilor locale, regionale şi naţionale de a-şi proteja resursele, sănătatea publică şi drepturile omului, ceea ce a lăsat populaţia într-o stare de izolare şi vulnerabilitate, dependentă de mofturile marilor puteri. Este, de asemenea, o situaţie insuportabilă.

În contextul prezentat au existat câteva soluţii reale, pertinente, pentru criza financiară actuală şi pentru altele, mai profunde, ale globalizării economice, iar ele ar trebui să includă câteva din elementele următoare:

a) - identificarea şi recunoaşterea faptului că modelul actual, proiectat şi pus în aplicare de către instituţiile comerciale globale, este defectuos, şi a faptului că actualele crize constituie rezultatul inevitabil şi previzibil al acestor imperfecţiuni;

b) - organizarea unei noi conferinţe internaţionale după modelul celei de la Bretton Woods, care să adune, la aceeaşi masă, nu numai reprezentanţi ai anumitor state, ai bancherilor şi ai industriei, ci şi un număr egal de organisme ale cetăţenilor în fiecare ţară pentru a conveni asupra unui model economic care să se îndepărteze de globalizare şi care să se îndrepte înspre o localizare, care să reconsidere comunităţile şi naţiunile, valorile umane, sociale şi ecologice şi pe care să le plaseze deasupra valorilor economice (şi a beneficiilor corporaţiilor), care să încurajeze existenţa unei suficienţe naţionale şi individuale (în măsura posibilului), incluzând şi „substituirea importului”, şi care să funcţioneze într-un mod democratic şi transparent;

c) - să se facă eforturi de a merge mai departe, plecând de la experienţa unor ţări ca Chile, Malayezia, India, şi altele, care au preluat controlul asupra investiţiilor de capital şi asupra speculaţiilor monetare. încurajarea activităţilor care anulează politicile actuale, care au făcut să sporească libertatea capitalului financiar şi a corporaţiilor transnaţionale, ceea ce a suprimat libertatea individului, a comunităţilor, a naţiunilor de a acţiona în nume propriu;

d) - anularea imediată a eforturilor îndreptate înspre realizarea Acordului Multilateral asupra Investiţiilor (M.A.I.), sau înspre extinderea Fondului Monetar Internaţional, în scopul de a include elemente ale M.A.I., ceea ce va da şi mai multă libertate de funcţionare capitalului financiar.

Ceea ce a atras atenţia asupra problemei globalizării a fost criza asiatică din 1997, după care au urmat Rusia, Brazilia, Mexic, Argentina, Turcia şi celelalte ţări. „Factorul cheie în 1997 a fost liberalizarea pieţelor de capital, conform ideologiei FMI. Dar asta a permis capitalului speculativ, pe termen scurt, să intre şi să iasă tară restricţii de pe piaţă. Industrii întregi pot apărea şi dispărea peste noapte, generând tulburări enorme în economie, în societate,

70

inclusiv recesiune. Cum a procedat FMI în criza asiatică? În Coreea, a impus ridicarea dobânzii de la 9% la 25% şi apoi la 40%. Urmarea: jumătate din firmele coreene au dat faliment; în Indonezia, trei sferturi. Apoi, au cerut suspendarea ajutoarelor sociale. Atunci, am spus: în şase luni, populaţia se va revolta. Ştiţi ce a răspuns FMI? Au zis: nu-i nimic, trebuie să sufere.” Problema este că, urmare a revoltelor, capitalul a fugit din Coreea, iar criza s-a adâncit.

Reformarea FMI este o chestiune de timp. Deci politicile impuse de FMI au fost nu numai nedrepte ci şi antieconomice. Ele contrazic orice manual de economie, violează toate principiile consacrate. Mai mult, greşelile pe care le face FMI vin din concepţia lor fundamentalistă despre piaţă. Ei ignoră că nicăieri nu există piaţă perfect liberă: există reglementări financiare, protecţia consumatorului, standarde etc, deci o mulţime de limitări. Iar fără asemenea reguli şi legi, sistemul de piaţă nu poate funcţiona.

Pe de altă parte, obiectivul numărul 1 al instituţiilor internaţionale nu este stabilitatea financiară globală, ci să asigure veniturile creditorilor de pe Wall Street, chiar cu preţul unor dezechilibre în alte părţi ale lumii. Interesele particulare, secretomania care acoperă adoptarea deciziilor şi lipsa democraţiei caracterizează aceste instituţii. La FMI, nu funcţionează sistemul un om egal un vot, ci un vot egal un dolar, dar nu de orice fel, ci dolarul din 1944. În aceste condiţii, este imposibil să fie controlate politicile FMI şi ale celorlalte instituţii.

Globalizarea, după părerea noastră, este un proces esenţialmente pozitiv şi poate fi o resursă pentru dezvoltare, dar până acum n-a dovedit-o. Protestele anti-FMI sunt justificate, chiar dacă personal nu agreez toate ideile promovate cu asemenea prilejuri. Dar acţiunea societăţii civile îmi dă speranţa că organizaţiile care conduc astăzi lumea vor fi cândva reformate. Noi nu ne opunem comerţului internaţional şi investiţiilor sau regulilor internaţionale după care funcţionează, atâta timp cât el completează activitatea economică a statelor-naţiuni pe care acestea o desfăşoară, şi atâta timp cât mediul înconjurător, drepturile omului, dreptul la muncă, democraţia, suveranitatea naţională şi dreptatea socială primează.

Criza financiar monetară internaţională a ieşit la suprafaţă prin criza „subprimelor”, consecinţă a spargerii „balonului” imobiliar în SUA, începând cu 2007 şi propunerea ei pe pieţele financiare mondiale în 2008.68

Cu un sistem bancar paralizat de criză şi incapabil de a transmite semnalele Băncilor Centrale, cu întreprinderi confruntate cu datorii, pe de o parte şi plăţi neîncasate pe de altă parte, cu familii înscrise pe linia consumului redus la limită şi a psihozei ultraprudenţiale, într-o astfel de situaţie statele sunt singurele care pot cheltui, a demonstrat Michel Aglietto69.

Ieşirea din criză înseamnă, pentru guvernele preocupate, asumarea unor cheltuieli publice care într-o astfel de perioadă de recesiune, au virtutea de a relansa vectorul economic, numai în măsura în care sunt efectuate în sectoarele legate de creşterea economică.

68 QUATREPOINT, J.M., La crise globale, Ed. Mille et une nuit, France, 2008, p.99 şi KLAIN, L., Crise des Subprime: origines de l’exces de risques et mecanisme de propagation, Ed. R.B. Paris, 2008, p.11269 AGLIETTO, M., La crise, Ed. Michalon, France, nov. 2008, p.120-122

71

În acest context logica sa se înăspreşte căci, pentru a cheltui, statele nu au altă soluţie decât să se îndatoreze, în prezent; după amortizarea recesiunii şi revenirea la o creştere modestă, evident mai redusă decât potenţialul, statele sunt confruntate cu o problemă nouă, aceea a datoriei lor publice care va fi mai mult crescută, mai ales că potenţialii creditori ai statelor sunt tentaţi să ceara dobânzi mai mari decât înainte.

Făcând o analiză a retrospectivei crizei economice şi financiar monetare internaţionale am constatat că la 7 februarie 2007 - banca britanică Northern Rock este naţionalizată; la 16 martie 2007 - banca JPMorgan Chase & Co a cumpărat banca de investiţii Bear Stearns la un preţ foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale americane (Federal Reserve); în 7 septembrie 2008 - cele mai mari bănci de credite ipotecare din Statele Unite - Freddie Mac şi Fannie Mae - sunt puse sub supraveghere federală; la 5 septembrie 2008 - compania Merrill Lynch (a treia bancă mondială de investiţii) este preluată de Bank of America, iar Lehman Brothers (a patra bancă de investiţii din lume) falimentează; în 16septembrie 2008 - banca centrală americană Federal Reserve şi guvernul american au naţionalizat cel mai mare grup de asigurări din lume, American International Group (AIG), ameninţat de faliment, şi i-au acordat un ajutor de 85 miliarde dolari; - statele europene şi cele asiatice anunţă, pe rând, intrarea în recesiune; iar pe 1 decembrie 2008 - SUA anunţă că erau de un an în recesiune.70

Criza economică mondială din 2007-2009 a început în luna iulie 2007, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidităţi ce a determinat o injectare substanţială de capital în pieţele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei Şi a Băncii Centrale Europene, indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an Şi apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbuşit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori şi companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat. Prăbuşirea Administraţiei Federale pentru Locuinţe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele şi operaţiile financiare complicate şi supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preţ neglijabil pentru credit şi astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie şi, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.

În acest context constatăm următoarele aspecte care evidenţiază caracterul de urgenţă al situaţiei, elaborarea de programe anticriză (programele lui Barack Obama, cele ale Angliei, Franţei, Germaniei, Spaniei, României, unde criza a venit dar programul aşteaptă; Uniunea Europeană ale cărei planuri au fost cele care au inspirat măsuri luate ulterior şi în alte ţări, printre care şi Statele Unite.

70 Vezi, PAGE, J.P., Penser l’après crise, Ed. Autrement, Paris, 2009, p.78

72

O reacţie mondială la o criză mondială a constituit-o Summitul G 20 din noiembrie 2008 de la Washington care a înglobat şi eşaloanele de reuniuni G7, G8 al celor mai industrializate ţări ale lumii. Statele participante la G20 (grupul celor 20) reprezintă 85% din economia lumii şi deciziile liderilor grupului cu anvergură globală şi planetară.

Aşa cum se ştie, iniţiativa organizării Summitului i-a aparţinut lui Sarkozy care şi-a atras de partea lui principalii lideri europeni. Acesta a remarcat la sfârşitul reuniunii că diferenţele de abordări au fost vizibile şi că prin concesii au fost posibile realizarea unor promisiuni reciproce ale liderilor lumii71: reformarea instituţiilor financiare internaţionale precum FMI şi Banca Mondială; încheierea unui acord privind relaxarea comerţului global; îmbunătăţirea gradului de transparenţă a pieţei financiare; elaborarea unor liste cu instituţiile financiare al căror faliment ar prezenta un risc sistemic; controlul asupra riscurilor asumate de bănci şi instituţiile financiare; întărirea prerogativelor instituţiilor de reglementare financiară şi revizuirea normelor privind fraudele şi manipularea pieţei.

Unele dintre ţările invitate, precum China, India şi Brazilia îşi doresc un cuvânt sporit în cadrul FMI şi liderii G20, sprijină această năzuinţă; în acelaşi timp, Grupul nu şi-a însuşit radicala propunere sarkozyană ca FMI să devină un „jandarm internaţional”72.

În opinia unor analişti, participarea ţărilor emergente în frunte cu grupul B.R.I.C., (Brazilia, Rusia, India, China) la această reuniune şi la care va urma, ale Grupului G20, este de natură să sporească şansele ca, treptat-treptat, să se adopte noi reglementări care să contureze o nouă ordine economică mondială.

Aceste aprecieri aveau să se confirme la reuniunea următoare din aprilie 2009, de la Londra73, când G20 avea de acum percepţia clară a crizei care se accentuase de la o întâlnire la alta, devenind „cea mai mare provocare”. Sloganul „o criză mondială cere o soluţie mondială”, avea să se transforme în câteva înţelegeri majore.

„Un plan mondial fără precedent care prevedea triplarea resurselor puse la dispoziţia FMI, la 750 miliarde de dolari pentru susţinerea DST, cu 250 de miliarde pentru împrumuturi către băncile de dezvoltare, cu 100 miliarde de dolari şi pentru finanţarea comerţului cu 250 miliarde de dolari; planul suplimentar convenit la Londra prevedea un buget de 1 100 miliarde de dolari pentru restaurarea creditului, a creşterii angajării forţei de muncă, la care se adaugă măsurile angajate pe plan local (naţional).

Noi angajăm un buget fără precedent şi coordonat – se spunea în comunicatul final - care până la sfârşitul anului viitor va atinge 5000 de miliarde de dolari. Desigur FMI, care derulează acest program, este, trebuie să

71 BOTEA, C., Liderii lumii au lansat încă o serie de promisiuni, în timp ce economiile lor scad văzând cu ochii, Ziarul Financiar din 17.11.200872 ŞERBĂNESCU, I., G 20, prima consecinţă majoră a crizei, Jurnalul Naţional, 13 ianuarie 2009

73 ATTCHI, J., Diplomatie, Hars Serie, apr., mai 2009, p.89

73

fie diferit de FMI – cel instalat după al doilea război mondial: altă maşină, alţi carburanţi; altă anvergură, alte misiuni, într-un cuvânt „alt FMI”74.

De remarcat că Summitul a mai stabilit că eşecurile importante în sectorul financiar precum şi în reglementarea şi supravegherea financiară sunt cauzele fundamentale ale crizei, motiv pentru care reuniunea rămâne în istorie şi prin decizia de înfiinţare a Consiliului de Stabilitate financiară (FSB) cu mandat întărit şi acre să înlocuiască Forumul de Stabilitate Financiară (FSF) cuprinzând toţi membri G20, membrii FSF, sporind şi reprezentanţii Comisiei Europene. Acest FSB va trebui să colaboreze cu FMI şi să dea alerta în situaţii de riscuri macroeconomice şi financiare majore. Încet, încet, pe secţiuni se construieşte o nouă ordine economică internaţională pe ruinele unui sistem zdruncinat şi ireversibil dezarticulat de criza economică şi financiar monetară care pentru o vreme s-a instalat în lume.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) estimează ca riscurile asociate cu datoriile suverane din Europa şi problemele persistente din sectorul imobiliar din Statele Unite au fost în detrimentul stabilităţii financiare globale. „Sistemul financiar internaţional se află într-o perioada de incertitudine mare şi rămâne călcâiul lui Ahile pentru redresarea economică”, sunt de părere reprezentanţii FMI, potrivit Reuters.

FMI spune că şi-a redus estimarea privind deprecierea activelor bancare globale legate de criza financiară în perioada 2007-2010 la 2.200 miliarde de dolari, de la 2.300 miliarde de dolari, estimate anterior. Cifra reprezintă practic estimarea Fondului privind costul crizei financiare. Aceasta revizuire în scădere se datorează în principal reducerii pierderilor valorilor mobiliare.

Cu toate acestea, avertizează FMI, băncile au realizat mai puţine progrese vizavi de finanţarea acestora pe termen scurt, cu un total de aproape 4.000 de miliarde de dolari datorii de refinanţat în următorii doi ani.

Banca Mondială se teme de o revenire a bolilor economice care au întunecat începutul anului 2008, estimând că urmează să asistam la o încetinire a creşterii economice globale şi la scumpirea materiilor prime. România este şi ea de câteva ori pomenită în document, acesta abundând în grafice, charturi ş.a.m.d. De pildă, ţara noastră e amintită în contextul legat de posibila contagiune prin intermediul sectorului financiar. „Un alt canal de transmisie potenţial al crizei ar putea fi prin intermediul sectorului financiar. Albania, Bulgaria, România şi Serbia sunt economiile care au beneficiat în trecut de intrări de capital masive din partea instituţiilor financiare greceşti”, se spune în raport. Mai suntem amintiţi în ceea ce priveşte rezervele, „...Multe ţări, printre care şi România, au rezerve în exces, dincolo de ceea ce prudenţialitatea ar reclama”, se mai spune în document. Sau : „Şase state în curs de dezvoltare, cu programe de restructurare dintre cele mai dure, sunt Bulgaria, Kazahstan, Lituania, România, Federaţia Rusă şi Ucraina.”

Dacă citeşti printre rânduri, tonul nu este foarte optimist. „După recesiunea din 2009 şi o reluare a creşterii în 2010, 2011 ar putea urma un an de

74 Vezi, „Comunicatul final al G 20”, Londra 2009, www.europal.europeen

74

decelerare, în care creşterea va fi de cei mult 3,3% faţă de 3,9% de anul trecut”, se spune în document.

Potrivit Băncii Mondiale, aceasta rată de creştere nu este satisfăcătoare în multe privinţe. „Din păcate, aceasta rată de creştere este puţin probabil să fie suficientă pentru eliminarea şomajului şi din perspectiva utilizării resurselor în economiile şi sectoarele economice cele mai afectate”, se arată în raport.

De asemenea, persistă „capcane semnificative şi tensiuni pentru economia mondială, care pe termen scurt ar putea să deraieze recuperările” mai avertizează Banca Mondială. Documentul mai citează criza datoriilor din Europa, volatilitatea a fluxurilor de capital şi creşterea preţurilor materiilor prime (cum ar fi industria alimentară). Aceste evoluţii ar putea eroda eficacitatea politicilor monetare din ţările dezvoltate şi să afecteze cererea din ţările emergente.

„Deşi preţul real al produselor alimentare în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu au crescut la fel de mult ca şi cele măsurate în dolari, acestea au crescut mult în unele ţări sărace”, a declarat Banca Mondială. „Şi dacă preţurile mondiale continua să crească, problemele legate de puterea de cumpărare şi a impactului asupra sărăciei s-ar putea agrava”, ea, de asemenea, luate în considerare. „Suntem foarte preocupaţi de creşterea preţurilor la alimente. (...) Noi vedem unele asemănări cu situaţia din 2008, chiar înainte de criza financiară”, a declarat directorul de Foresight Banca de Dezvoltare Hans Timmer.

În 2008, creşterea pe pieţele materiilor prime s-a oprit brusc odată cu colapsul băncii americane Lehman Brothers. „Consecinţele pentru oameni şi ţări pot fi severe”, a mai spus Timmer.

Economiile din Europa Centrala şi de Est au ajuns, după un an de criză, mai dependente ca oricând faţă de vecinii din Europa de Vest, aşa încât acum se confruntă cu o nouă încetinire a creşterii, din cauza efortului occidentalilor de a-şi reduce cheltuielile bugetare, a declarat Indermit Gill, economistul-şef al Băncii Mondiale pentru Europa Centrală şi de Est. „Datoriile mari ale ţărilor occidentale au aruncat o umbră asupra economiilor central- şi est-europene”, a afirmat Gill, cu ocazia reuniunii anuale a FMI şi a Băncii Mondiale, de la Washington. Europa de Est şi-a revenit din criză datorită creşterii cererii de exporturi către Vest, care absoarbe circa trei sferturi din exporturile esticilor, însa acum, din moment ce în Occident cererea scade din cauza constrângerilor bugetare iniţiate în ţări ca Germania, Franţa sau Spania, continuarea redresării în economiile emergente de pe continent este în pericol.

Banca Mondială susţine că în 2010, creşterea în economiile emergente din Europa şi Asia Centrală (ţări ex-sovietice) a fost în medie de 3,9%, după o scădere cu 5,9% în 2009. Creşterea este atribuită în special ţărilor unde cererea internă a reuşit să substituie reducerea exporturilor - Polonia, Turcia şi Rusia. Şomajul rămâne însa la cote ridicate şi este în creştere, în special în statele fostei URSS şi în alte ţări din zonă care au rămas în urma, între care România, Croaţia şi Letonia, care nu au reuşit să se întoarcă la creştere economică. „Daca tendinţele actuale persistă, regiunea nu va putea recupera până la sfârşitul lui 2012 locurile de muncă pierdute în cursul recesiunii”, spune Gill.

75

Pe ansamblul economiilor emergente, cele din Europa ar urma să aibă performanţa cea mai slabă, comparativ cu cele din America Latină şi Caraibe (medie de circa 5% în 2010) sau din Asia (pentru care Banca Mondială anticipează o creştere de 9%). Economistul Băncii Mondiale susţine că, pe termen mai lung, ţările din Est trebuie fie să ia masuri de majorare a cererii interne, fie să se bazeze pe „dinamismul” viitor ai Vestului, ca să-şi poată menţine creşterea. „Economiile din Est sunt mai strâns cuplate cu UE15 decât înainte de criză. Iar preţurile bunurilor industriale, ale alimentelor, ale petrolului şi ale metalelor sunt în creştere, ceea ce va ajuta multe ţări. În altele, redresarea va fi susţinută de finanţări din partea instituţiilor internaţionale şi a influxurilor de capital privat”.

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială sunt pompierii lumii, în opinia mea, - fiind considerate ca de la sine înţelese când e nevoie disperată de ele, aşa cum se întâmplă acum. Dominique Strauss-Kahn, şeful FMI, şi Robert Zoellick, preşedintele BM - plasaţi de „Foreign Policy” pe locul al doilea în „topul gânditorilor globali” -, au făcut o treabă excelentă în a explica modul în care incendiile ar putea fi prevenite data viitoare.

FMI-ul a reuşit să stopeze îndatorarea de stat a Greciei, Ungariei şi Ucrai-nei fără să întâmpine o prea mare rezistenţă - în contrast puternic cu reacţiile aproape de revoltă stradală care au însoţit programele FMI în timpul crizei financiare asiatice la sfârşitul anilor '90. Strauss-Kahn şi-a pus amprenta şi asupra geopoliticii, convingându-i pe germani să ia iniţiativa în criza Greciei, şi, mai târziu, să facă eforturi pentru a zădărnici un război internaţional al valutelor. Robert Zoellik a intervenit în haosul de după o serie de dezastre neaşteptate şi sfâşietoare, de la inundaţiile din Pakistan şi cutremurul din Haiti la continua criză globală a alimentelor în timp ce a făcut din bancă un lider al dezbaterii privind tendinţele globale75.

În contextul creat, întrebarea care se pune este: Cum va arata economia mondiala în 2011?76

După un an marcat de salvarea unor state membre ale zonei euro care erau aproape să intre în incapacitate de plata, de diverse măsuri disperate în vederea ieşirii din recesiune sau de discuţiile aprinse pe tema mecanismelor de schimb valutar la nivel internaţional, care vor fi evenimentele care vor contura situaţia economică mondială în 2011?

Iată ce răspunsuri au dat analiştii la cele mai importante întrebări care vor apărea în acest an, potrivit Financial Times:

1. Va supravieţui zona euro?Pe termen scurt, da. În ciuda valului de crize în diverse ţări periferice ale

zonei euro, dorinţa statelor membre de a menţine în funcţiune moneda unică s-a dovedit destul de puternică pentru a preveni intrarea în incapacitate de plată sau renunţarea unei ţări la euro.

75 Extras din Top FP 100 Gânditori Globali, publicat în ediţia nr. 20 a revistei FP România (ianuarie/februarie), apărută pe 17 ianuarie, 201076 Cum va arăta economia mondială în 2011?, Financial Times, 3 ian 2011

76

Însă, pe termen lung, restructurarea datoriilor pare inevitabilă, mai ales că Germania a cerut în mod expres acest lucru.

Marea întrebare este dacă ţările care vor trece printr-o incapacitate de plată vor fi dispuse să mai rămână în zona euro. Costurile plecării ar fi mult mai scăzute, în acest caz. Dacă alternativa ar fi ani de deflaţie şi recesiune, unele ţări ar putea alege să iasă din zona euro. Însa acest lucru nu se va întâmpla în 2011.

2. Vor permite ţările europene prăbuşirea unei bănci?În Statele Unite s-a întâmplat în 2008, cu Lehman Brothers, un moment

recunoscut drept începutul recesiunii mondiale. Vor permite şi europenii aşa ceva? Analiştii cred ca este posibil acest lucru, mai ales că bilanţurile contabile ale băncilor sunt mult mai riscante decât cele ale finanţelor publice.

În 2011, va deveni clar faptul că cea mai mare ameninţare la adresa solvenţei ţărilor va fi insistentă ca plătitorii de taxe să salveze sistemul bancar. Astfel alegerea va trebui făcută între sprijinirea băncilor sau menţinerea sustenabilitaţii în finanţele publice. Prin urmare, în 2011, autorităţile vor alege să-şi salveze statele, nu băncile.

3. Vor exploda bulele din China?În ultimul an, s-a tot vorbit de bula imobiliară din China sau de cea

bursieră. Totuşi, analiştii sunt de părere ca nu există o bulă adevărată în China, cu excepţia unor oraşe supra-dezvoltate.

Creşterea ereditării în 2009 şi 2010 a generat o inflaţie a preţurilor proprietăţilor şi alimentelor, însă acestea sunt controlabile în 2011. De altfel cea mai mare parte a banilor împrumutaţi au fost utilizaţi în scopuri productive, nu pentru exces. De exemplu, China rurală, cu o populaţie de aproximativ 721 de milioane de persoane, începe să se ridice din sărăcie, devenind un motor de creştere.

4. Vor exista mai multe greve în Europa?Guvernele din toată Uniunea Europeană au introdus măsuri de austeritate,

reducând cheltuielile, în timp ce rata şomajului a continuat să crească.Acest climat se va înrăutăţi în 2011, pe măsură ce Grecia şi Irlanda vor fi

nevoite să aplice şi alte măsuri de redresare, la presiunea Fondului Monetar International, iar Portugalia, Spania si, posibil, Italia şi Belgia, se vor lupta cu datoriile.

Reducerile de cheltuieli sunt la ordinea zilei şi în Marea Britanie, în timp ce nepopularitatea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy şi a stilului sau de a conduce ar putea provoca nelinişte socială şi în Franţa.

5. Se vor micşora bonusurile?Da, bancherii vor primi bonusuri mai reduse în 2011, însă nu are legătură

cu presiunile politice sau din partea contribuabililor. Pur şi simplu, din cauza problemelor financiare din 2010, sunt mai puţini bani de acordat. Astfel, bonusurile acordate directorilor şi angajaţilor de bază din bănci vor fi, în continuare, destul de mari pentru a genera critici.

Deşi autorităţile impun noi reguli - de exemplu, legarea bonusurilor de rezultatele băncii respective pe termen lung - nimeni nu vrea să pună frâu unor centre financiare precum Londra sau New York.

77

6. Va izbucni un adevărat război al monedelor?După mai mulţi ani de tensiuni privind mecanismul de schimb valutar,

mai ales între Statele Unite şi China, alte pieţe emergente din Asia şi America Latină s-au alăturat luptei, plângându-se de faptul că sunt obligate să-şi aprecieze monedele.

Pe de altă parte, şi Statele Unite au fost criticate pentru menţinerea dolarului la un nivel foarte scăzut, prin emisiunea de bani.

O campanie împotriva politicii de schimb valutar a Chinei, acuzată că menţine moneda prea scăzută, pentru a spori exporturile, este puţin probabilă. Totuşi, SUA ar putea să pună în aplicare vechea ameninţare de a bloca importurile, invocând nealinierea monedelor.

7. La ce preţ va ajunge petrolul?În 2011, cererea de petrol va creşte la aproximativ 2,3 milioane de barili

pe zi, potrivit Agenţiei Internaţionale pentru Energie. Astfel, preţul cu siguranţă se va majora, spun analiştii, urmând a ajunge în jurul valorii de 100 de dolari/baril până la sfârşitul anului.

8. Va exista o criza a alimentelor?Valoarea totală a importurilor de alimente va depăşi 1026 de miliarde de

dolari, recordul înregistrat în 2008, iar preţurile pentru unele produse agricole vor depăşi, de asemenea, recordurile anterioare, ceea ce înseamnă că o criză alimentară este probabilă.

Grâul, porumbul şi seminţele din care se extrage ulei (floarea soarelui, soia) vor înregistra creşteri semnificative ale preţurilor, doar orezul urmând a avea o creştere moderată. În spatele acestei cereri crescute se află problemele legate de vremea proastă, dar şi de majorarea consumului de biocombustibil.

Cu toate acestea, s-ar putea să fie mai puţine revolte legate de lipsa de alimente decât în 2007 - 2008, mai ales că recolta din statele africane a fost abundentă, punând ţările sărace la adăpost faţă de creşterea preţurilor.

Chiar dacă hopul cel mare pare a fi trecut, rănile rămân deschise. În 2011, vor fi simţite puternic măsurile de austeritate luate în ultimii doi ani.

Motoarele celor mai puternice economii ale lumii vor încetini anul viitor, ca urmare a mutării accentului de pe măsurile de stimulare pe cele de austeritate. Potrivit estimărilor „Economist Intelligence Unit”, creşterea globală (PPP - purchasing power parity, adică paritatea puterii de cumpărare) va fi de 3,6% faţă de 4,4% în 201077.

În acelaşi timp, comerţul global va consemna o creştere de doar 5,7%, jumătate faţă de cea din acest an, estimează „The Economist”, în „Lumea în 2011”.78

„Lebedele negre” pot da planurile peste capEvenimentele imposibil de prevăzut, denumite de renumitul Nassim Taleb

ca „lebede negre”, vor apărea cu siguranţă şi în 2011, aşa cum s-a întâmplat şi în 2010, printre care amintim cutremurul din Haiti, scurgerea de petrol din Golful Mexic şi erupţia vulcanică din Islanda. Astfel de evenimente pot da peste cap

77 Estimări asupra creşterii globale, în Economist Inteligence Unit, nov.200978 Lumea în 2011, The Economist, dec. 2010

78

estimările specialiştilor, susţine Daniel Franklin, editor al publicaţiei „Lumea în 2011”.

Potrivit Iui John Micklethwait, redactorul-şef al „The Economist”, în statele bogate, 2011 va marca debutul unei revizuiri ample şi binevenite a misiunii statului. Cu toate acestea, reducerile de cheltuieli anunţate deja pentru 2011 totalizează peste 1% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, astfel că ne putem aştepta ca oamenii să iasă în stradă. „Aşadar, va fi război, care va genera atât un risc, cât şi o şansă. Există pericolul de a tăia prea mult cheltuielile într-un timp prea scurt. Vindecarea statelor bogate este încă nesigură, aşa încât efectul cumulat al acestor măsuri este îngrijorător", crede John Micklethwait.

Asia, America Latină şi Africa, marii poli ai investiţiilorEstimările pentru Statele Unite indică o creştere economică timidă de

1,5%, iar şansele să ajungă din nou în recesiune sunt mici. Totuşi, gospodăriile americane vor fi în continuare încărcate de datorii, iar companiile sunt reticente în a investi pe plan local. „Europa Occidentală arată la fel de dezolant. Statele îndatorate masiv din zona euro au trecut în acest an printr-o experienţă de coşmar. Bine nu le va fi nici în 2011, când vor apărea măsurile de austeritate, iar populaţia va realiza ce credite mai are de achitat şi ce perspective sumbre o aşteaptă”, spune Robin Bew, director editorial al „Economist Intelligence Unit”. El crede că investitorii americani şi cei europeni vor fi atraşi de oportunităţile din statele asiatice, America Latină şi chiar Africa.

Germania va deveni epicentrul zonei euroÎn 2011, ţările salvate de la faliment rămân pietre de moară pentru Europa.

Germania va fi epicentrul zonei euro, asta pentru că rata de îndatorare şi deficitul sunt mai mici decât ale majorităţii statelor care au adoptat moneda unică, astfel că nu va fi forţată să majoreze taxele sau să reducă cheltuielile publice. În toamna anului viitor, un german ar putea ajunge la cârma BCE, după retragerea lui Jean-Claude Trichet.

În Asia, motorul de bază va fi China, care, potrivit „Economist Intelligence Unit”, va înregistra o creştere a PIB de 8,4%. Însă, în următorii ani, ritmul de creştere al Chinei va fi depăşit de cel al Indiei. Aceste două state vor avea un rol important în Asia şi nu numai.

În următorii 20 de ani se estimează ca podiumul lumii să fie deţinut de China, SUA şi India. „În 2011, aflăm cum se descurcă economia fără să fie ţinută artificial în viaţă.”- ROBIN BEW, director editorial „Economist Intelligence Unit”.

Consum moderat, mai puţin la chineziChiar dacă îşi vor recăpăta încrederea în piaţa, consumatorii din ţările

bogate vor cheltui în continuare cu moderaţie, limitaţi fiind de accesul redus la credite.

În America, vânzările din retail vor creşte cu 2,4%, iar în Japonia cu 1,1%.

Cei mai năpăstuiţi vor fi europenii. Sub spectrul încetinirii economice şi al programelor de austeritate, consumul va scădea aici cu 1,8%. În celălalt capăt

79

al lumii, chinezii vor cheltui cu 22% mai mult decât în 2010, încurajaţi de veniturile tot mai mari şi de eforturile guvernului de diversificare a economiei.

Tendinţele de internaţionalizare, globalizare şi de integrare economică care şi-au croit drum de-a lungul unui secol în condiţii de o mare diversitate, împletindu-se cu politici şi acţiuni atât de dominaţie cât şi de cooperare sau de parteneriat, egal, în care OEFMI au avut un rol important. Cu toate acestea, OEFMI aşa cum am văzut, imprimă o mai mare coeziune economiei mondiale, creează posibilităţi mai bune pentru acţiuni comune, universale, în actualul secol, în vederea rezolvării unor probleme globale între care şi actuala criză economică şi financiar monetară cu caracter global care preocupă comunitatea internaţională în ansamblul ei.

2.3. România şi politica de cooperare internaţională pentru dezvoltare şi combaterea efectelor crizei financiare mondiale prin O.E.F.M.I.

2.3.1. România şi O.E.F.M.I. în contextul complex al cooperării pentru dezvoltare

Creşterea interdependenţelor economice în întreaga lume şi reţeaua tot mai extinsă a legăturilor comerciale, fluxuri internaţionale de producţie (capital şi forţă de muncă) influenţează dinamica dezvoltării economiilor naţionale şi orizontul politicilor naţionale într-o măsură care a fost de neconceput acum câteva decenii.

În acest context, O.E.F.M.I. promovează o serie de programe şi convenţii internaţionale în vederea îmbunătăţirii nivelului tehnic al producţiei, a condiţiilor de participare la circuitul economic mondial şi la diviziunea internaţională a muncii, promovarea cooperării internaţionale în producţie, cercetare şi în alte domenii de activitate.

Activitatea României la O.E.F.M.I. este o necesitate întrucât acestea trebuie să asigure corelarea economiei româneşti la tendinţele mondo-economice de globalizare şi integrare economică. Ca o cale de atingere a acestui deziderat este cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică cu statele dezvoltate din punct de vedere economic şi avansate din punct de vedere tehnologic, dar şi cu ţările în curs de dezvoltare. Această nouă politică presupune adoptarea unor strategii şi direcţii noi de acţiune care fac posibilă amplificarea schimbărilor rezultate din cooperare.

Trebuie subliniat faptul că România este adeptă a ideii globalizării care în esenţă presupune promovarea raporturilor de cooperare care va permite producţia, distribuţia şi consumul de bunuri şi servicii pentru utilizarea fără frontiere a resurselor disponibile în diverse părţi ale planetei. Dar organizarea relaţiilor economice internaţionale trebuie să ţină seama de interesele şi necesităţile fiecărei ţări, de întreaga complexitate a tendinţelor şi fenomenelor care se manifestă în lumea contemporană.

80

În acest cadru larg şi-au intensificat rolul organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale în procesele mondo-economice între care ONU cu multiplele sale organisme create în cadrul său, la care se adaugă organizaţiile regionale şi subregionale. Acest fapt demonstrează deschiderea faţă de economia mondială a oricărei economii naţionale, inclusiv a României, ceea permite accesul la resursele materiale, umane şi financiare precum şi la pieţele internaţionale devenind cu adevărat factori ai dezvoltării economiilor naţionale.

Luând în considerare obligaţiile pe care le are România în calitate de membru al UE, a fost necesară definirea şi implementarea unei politici naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare şi limitarea efectelor crizei financiar monetare internaţionale.

Competenţa în domeniul cooperării pentru dezvoltare este împărţită de către Comisia Europeană (politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene se bazează pe art. 177 şi art. 181 din Tratatul privind Comunitatea Europeană) şi statele membre Politica de cooperare pentru dezvoltare este punctul central al relaţiilor Uniunii Europene cu statele în curs de dezvoltare79.

Obiectivul principal al politicii de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene este eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării susţinute, incluzând atingerea Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului.

Politica naţională de cooperare internaţională pentru dezvoltare a României este în linie cu valorile, principiile şi obiectivele consensului european asupra cooperării pentru dezvoltare. Politica naţională de cooperare internaţională pentru dezvoltare constă în suportul acordat oamenilor săraci din ţările în curs de dezvoltare, incluzând ţările cu venit mic şi mediu.

Sărăcia nu este echivalentă doar cu lipsa resurselor financiare, ci şi cu lipsa accesului cetăţenilor la hrană, educaţie, servicii de sănătate, locuri de muncă, decizie politică, infrastructură. De asemenea, populaţia săracă este atât victima, cât şi factor al degradării mediului, pentru că în general trăieşte în zone vulnerabile din punct de vedere ecologic, fapt care afectează sănătatea acesteia, dar în acelaşi timp degradează resursele naturale şi implicit contribuie la poluarea mediului. Se remarcă strânsa corelaţie care există între sărăcie, sisteme de guvernare fragile şi/sau nedemocratice şi creşterea riscurilor de securitate.80 Nu există dezvoltare fără securitate şi nici securitate fără bună guvernare şi garantarea respectării drepturilor omului. Prin urmare, acţiunea României în domeniul cooperării pentru dezvoltare va lua în considerare toţi aceşti trei factori.

După aderarea la UE, România a trecut de la statutul de receptor de asistenţă, la acela de donator. Acest proces va ţine seama, însă, de nivelul economic al României şi de propriile sale necesităţi pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.

79 SIALŞI, GR.,Economia Uniunii Europene: O poveste de succes? Editura de Vest, Timişoara, 2005, p.277-282.

80 LABROUSS, CHR., Les grandes problemes de l’ economie contemporaine, Ed. Litec, Paris, 1998, p.95

81

Politica naţională de cooperare internaţională pentru dezvoltare a României este gândită în complementaritate cu politica externă şi cu relaţiile comerciale externe. În egală măsură, obiectivele sale vor fi complementare celor determinate la nivel UE (Comisia Europeană şi statele membre) sau al altor organizaţii internaţionale (OCDE, PNUD, PNUE, ONU, FAO, UNICEF, Grupul Băncii Mondiale ş.a).

În viziunea României, pentru a răspunde contextului complex al cooperării pentru dezvoltare, este nevoie ca definirea asistenţei să fie fundamentată pe o combinaţie de politici, care să răspundă necesităţilor de corelare a intervenţiei în diferite domenii: economic inclusiv comercial, protecţie socială şi a mediului, bună guvernare, securitate.

România a valorificat bunele sale practici în procesul de tranziţie, considerând că poate aduce şi a adus o contribuţie activă în cooperarea pentru dezvoltare în domenii precum buna guvernare şi management economic.

Politica de cooperare internaţională pentru dezvoltare a României cu OEFI se fundamentează pe următoarele principii:

- Parteneriat: Asistenţa acordată de România va ţine cont de priorităţile definite de fiecare stat beneficiar în propria strategie naţională pentru dezvoltare sau în cadrul Strategiilor de Reducere a Sărăciei; România şi statele în curs de dezvoltare îşi vor asuma responsabilitatea.

- Diferenţiere: Implementarea proiectelor de cooperare pentru dezvoltare va fi diferită pentru fiecare ţară, special concepute pentru fiecare ţară parteneră şi bazate pe nevoile, strategiile şi priorităţile fiecărei ţări;

- Coordonare: România îşi va coordona asistenţa pentru dezvoltare cu cea acordată de alţi donatori (state sau organizaţii din sistemul multilateral). În calitatea de viitor membru UE, principala coordonare se va realiza cu statele membre UE şi Comisia Europeană prin urmărirea elaborării unui program multianual comun;

- Coerenţă: România va asigura coerenţa politicilor sale, astfel încât acţiunea să în alte domenii (e.g. comerţ, mediu, energie, agricultură, migraţie, etc.) să fie armonizată cu obiectivele politicii de cooperare pentru dezvoltare;

- Complementaritate: Asistenţa pentru dezvoltare acordată de România va fi canalizată spre domenii în care expertiza sa să aducă o contribuţie semnificativă faţă de asistenţa acordată de alte state membre UE sau de Comisia Europeană. În context, România se va consulta cu partenerii săi din UE în programarea anuală a asistenţei pentru dezvoltare (ex.: în contextul discuţiilor asupra strategiilor de ţară ale UE pentru statele în curs de dezvoltare) care va ţine cont de priorităţile ţării respective inclusiv la nivel regional;

- Eficacitate: Este principiul esenţial în gestionarea şi monitorizarea implementării proiectelor şi programelor. România va depune eforturi în vederea implementării şi monitorizării angajamentelor asupra eficacităţii ajutorului aşa cum a fost stipulat în Declaraţia de la Paris din martie 2005. În acest mod, costurile de tranzacţie ale asistenţei pentru dezvoltare pot fi reduse;

- Transparenţă: Implementarea politicii se va face în consultare cu ONG-uri, comunităţile universitare şi de afaceri, cât şi cu alte grupuri civice interesate.

82

Informaţii privind proiectele şi programele desfăşurate de România şi alocarea finanţării vor fi făcute publice în mod periodic;

- Condiţionalitate: România susţine toate eforturile ţărilor de a respecta buna guvernare, drepturile omului, principiile democratice şi respectarea legii. Acolo unde se vor semnala încălcări grave ale drepturilor omului, cooperarea pentru dezvoltare nu va fi posibilă.

România va acţiona, cu precădere, în regiunile şi sectoarele unde poate avea o contribuţie semnificativă, datorată experienţei acumulate în procesul de tranziţie către statul de drept şi economia de piaţă.

2.3.2. Obiective ale politicii naţionale de cooperare pentru dezvoltareObiectivul general al politicii naţionale de cooperare pentru

dezvoltare va fi suportul acordat statelor beneficiare în vederea aplicării strategiilor individuale de dezvoltare. România susţine obiectivele definite de comunitatea internaţională pentru asigurarea prosperităţii şi dezvoltării la nivel global, exprimate prin Declaraţia Mileniului, adoptată la 18 septembrie 2000. Obiectivul primordial al acţiunii României în asistarea statelor terţe este reducerea sărăciei, obstacolul principal în asigurarea dezvoltării sociale şi economice a unei ţări.

Realizarea obiectivelor politicii de cooperare pentru dezvoltare va fi ghidată de principiile dezvoltării susţinute.

România susţine dezvoltarea statelor din ariile geografice identificate ca prioritare pe relaţiile externe în programul de guvernare al Românei, incluzând statele din Europa de Est, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud. Cu toate acestea, România va acorda, în principiu, asistenţă şi ţărilor cu venit mic şi mediu. Pe parcursul consolidării capacităţilor României în domeniul cooperării pentru dezvoltare, lista ţărilor beneficiare poate fi extinsă şi pentru state din Asia Centrală, Africa şi America Latină.

În ceea ce priveşte domeniile prioritare în care România este pregătită, în principal, să contribuie cu asistenţă, acestea sunt: a. Buna guvernare. Participarea cetăţenilor la guvernare, modernizarea administraţiei publice, descentralizare, accesul cetăţenilor la informaţie; b. Consolidarea democraţiei, statului de drept, supremaţiei legii. Promovarea drepturilor omului (protecţia copilului, egalitatea de şanse, combaterea discriminării), reforma legislativă şi instituţională, garantarea accesului liber la justiţie şi asigurarea dreptului la un proces echitabil, etc; c. Dezvoltare economică: Susţinerea procesului de consolidare a economiei de piaţă, dezvoltarea sectorului privat inclusiv prin intermediul dezvoltării parteneriatelor de tip public - privat (PPP), susţinerea procesului de privatizare, formularea politicilor monetare, gestionarea finanţelor publice, susţinerea activităţii de dezvoltare a societăţii informaţionale; d. Educaţie şi formare profesională/ ocuparea forţei de muncă. Susţinerea statelor partenere în dezvoltarea de curricule, formarea formatorilor, reforma învăţământului profesional şi tehnic, asigurarea calităţii în educaţie şi formarea profesională, reforma pieţei muncii; e. Sănătate: Accentul este pus pe sănătatea reproducerii, prevenirea şi controlul bolilor transmisibile (dezvoltarea unui

83

sistem de prevenire şi control), combaterea HIV/SIDA (promovarea bunelor practici ale României în gestionarea programelor finanţate prin Fondul Global de luptă împotriva HIV/SIDA, tuberculozei şi malariei; formarea de personal medical specializat); f. Dezvoltarea infrastructurii şi protecţia mediului: Contribuţie la susţinerea proiectelor de infrastructură rurală (alimentări cu apă, viabilitatea drumurilor) contribuţie la susţinerea proiectelor de infrastructură de transport, energetică, IT&C, a proiectelor de construcţii de ansambluri de locuinţe, a proiectelor de management turistic şi de valorificare a potenţialului obiectivelor turistice, precum şi a proiectelor de infrastructură de mediu. Contribuţie la evaluarea impactului asupra mediului, sprijinirea statelor beneficiare în definirea politicilor şi strategiilor pentru protecţia mediului, precum şi a celorlalte politici sectoriale prin integrarea politicilor de mediu (gestionarea deşeurilor, gospodărirea apelor, protecţia şi conservarea diversităţii biologice, protecţia atmosferei, gestionarea substanţelor chimice periculoase şi a organismelor modificate genetic, controlul poluării şi managementul riscului, protecţia solului şi subsolului).

Într-o primă fază, România îşi va focaliza asistenţa pentru dezvoltare pe un număr limitat de domenii prioritare, unde experienţa în domeniu va putea fi valorificată în comparaţie cu alte state donatoare, şi anume, promovarea drepturilor omului, consolidarea democraţiei, dezvoltare educaţională şi dezvoltare economică.

2.3.3. Tipurile de asistenţă şi cadrul instituţional al politicii de cooperare pentru dezvoltare

Asistenţa pentru dezvoltare acordată de România se va încadra în categoria Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare (ODA - conform definiţiei OCDE). Asistenţa pentru dezvoltare alocată de România va fi bilaterală şi multilaterală (desfăşurată prin intermediul organizaţiilor din sistemul ONU, UE, Grupul Băncii Mondiale şi alte agenţii internaţionale).

Asistenţă bilaterală pentru dezvoltare avută în vedere de România va îmbrăca forma asistenţei financiare şi tehnice. Prioritate va fi dară asistenţei tehnice, luând în considerare importanţa utilizării expertizei româneşti dobândită în procesul de tranziţie.

Acordarea de asistenţă pentru dezvoltare nu include asistenţa umanitară în caz de dezastre sau conflicte armate prelungite. Asistenţa umanitară acordată de România poate consta în ajutor acordat refugiaţilor şi ajutor de urgenţă (inclusiv ajutor alimentar) în cazul dezastrelor naturale (cutremure, inundaţii, secetă). În cazul acordării de ajutor umanitar, guvernul român va coopera strâns cu organizaţiile neguvernamentale.

În afară de asistenţa pentru dezvoltare acordată de România bilateral şi multilateral, România va acorda asistenţă pentru dezvoltare şi trilateral, ex. asistenţă pentru dezvoltare în colaborare cu alte state membre UE, cu Comisia Europeană sau cu organizaţii multilaterale. România nu va derula numai proiecte, ci şi programe sectoriale şi regionale, în principiu, în colaborare cu alţi

84

donatori („asistenţă prin programe”). România va participa şi la programe de cofinanţare.

Coordonatorul politicii de cooperare pentru dezvoltare este Ministerul Afacerilor Externe, care are ca atribuţii: - Elaborarea programului anual şi a celor multianuale în domeniul cooperării pentru dezvoltare prin stabilirea ariilor principale şi a regiunilor beneficiare de asistenţă în strânsă coordonare cu instituţiile guvernamentale şi prin consultarea reprezentanţilor societăţii civile; - Prezentarea evaluărilor anuale asupra proiectelor în materie de dezvoltare implementate de instituţii guvernamentale sau parteneri din societatea civilă (ONG-uri, universităţi, parteneri din mediul de afaceri) şi a modului în care a fost cheltuit bugetul; - Negocierea, în colaborare cu instituţiile guvernamentale, a acordurilor bilaterale în domeniul cooperării pentru dezvoltare, - Coordonarea cu partenerii din UE şi Comisia Europeană şi instituţiile multilaterale în domeniul cooperării pentru dezvoltare (organizaţii din sistemul ONU, Grupul Băncii Mondiale şi alte agenţii internaţionale); -Gestionarea bugetului alocat asistenţei pentru dezvoltare; - Elaborarea de metodologii, proceduri, criterii de eligibilitate etc. pentru programele care vor fi dezvoltate; - Prezentarea unui Raport Anual asupra asistenţei pentru dezvoltare şi asupra politicii naţionale de cooperare pentru dezvoltare.81

În exerciţiul de programare şi selectare a proiectelor, MAE, în calitate de coordonator naţional, va coopera cu instituţiile de linie relevante. Consultările interministeriale vor avea loc de câte ori va fi nevoie şi vor avea un caracter flexibil şi deschis, iar implementarea politicii de cooperare pentru dezvoltare va fi făcută de o structură autonomă ce urmează a fi dezvoltată în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Structura va avea 2 componente, o componentă de planificare politică şi o componentă de implementare.

Selectarea agenţilor guvernamentali sau neguvernamentali care vor implementa proiectele de cooperare pentru dezvoltare, va fi făcută în consultare cu ministerele de linie, iar monitorizarea şi evaluarea proiectelor va fi responsabilitatea unei structuri speciale, independente, în conformitate cu practica europeană în domeniu.

Pentru a intensifica angajamentele şi obligaţiile entităţilor exterioare sectorului de stat în acţiunile privind cooperarea pentru dezvoltare şi pentru a asigura transparenţa activităţilor specifice cooperării pentru dezvoltare, Ministerul Afacerilor Externe va numi/înfiinţa un „Consiliu pentru Cooperarea pentru Dezvoltare” având calitatea de Consiliu Consultativ. Consiliul va include reprezentanţi ai Parlamentului, ai ONG - urilor, bisericilor, mediului academic, mediul de afaceri, sindicate şi media.

2.3.4. Resursele financiare ale României şi ale OFMI pentru dezvoltarea educaţională în procesul de cooperare pentru dezvoltare

În consens cu practica statelor membre UE, România va finanţa din bugetul naţional activităţile destinate cooperării pentru dezvoltare. Aceste 81 *** http://www.mae.ro

85

activităţi vor fi administrate de Ministerul Afacerilor Externe şi finanţate prin bugetul acestui minister. O excepţie o va constitui fondul de burse guvernamentale pentru studenţi străini, care va rămâne sub gestionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Este avută în vedere atragerea de parteneri din sectorul privat pentru finanţarea de proiecte în domeniul cooperării pentru dezvoltare.

România, alături de statele membre UE va depune eforturi pentru creşterea nivelului asistenţei o oficiale pentru dezvoltare, în vederea atingerii nivelului de 0,17% din venitul naţional brut (VNB) alocat asistenţei oficiale pentru dezvoltare (ODA) în 2010, respectiv 0,33% din PNB până în 2015.

Implicarea organizaţiilor neguvernamentale în implementarea politicii de cooperare pentru dezvoltare reprezintă o modalitate standard folosită de către donatorii membri ai UE. Ţinând cont de faptul că în domeniul cooperării pentru dezvoltare România beneficiază de resurse umane limitate în cadrul sectorului administraţiei de stat, o astfel de cooperare cu ONG-urile româneşti ar fi foarte utilă pentru România. ONG-urile româneşti au o vastă experienţă în diferite domenii de activitate, experienţă pe care o pot valorifica în statele în curs de dezvoltare, în mod special în procesul de tranziţie, domeniul social, educaţional şi voluntariat.

Guvernul român este dispus să dezvolte un parteneriat cu reprezentanţii societăţii civile româneşti, în mod deosebit în domeniul politicii de cooperare pentru dezvoltare. Totodată, susţine înfiinţarea unei „Mese Rotunde în domeniul cooperării pentru dezvoltare”, al cărei scop este crearea unui cadru de discuţie pentru ONG urile româneşti interesate de implementarea proiectelor specifice cooperării pentru dezvoltare. ONG-urile româneşti vor fi consultate în procesul de formulare a politicii naţionale privind cooperarea pentru dezvoltare şi vor avea oportunitatea de a implementa proiecte specifice cooperării pentru dezvoltare în conformitate cu metodologiile elaborate de coordonatorul naţional al politicii de cooperare pentru dezvoltare. în acest sens ONG-urile româneşti au posibilitatea înfiinţării unei Platforme naţionale pentru dezvoltare.

România consideră informarea adecvată cu privire la subiectele legate de dezvoltare şi globalizare ca fiind o parte integrantă a politicii de cooperare pentru dezvoltare. Principalul scop al campaniilor de informare este conştientizarea populaţiei asupra conceptului politicii de cooperare pentru dezvoltare şi sentimentului de solidaritate cu ţările în curs de dezvoltare. Campaniile de conştientizare publică pot să includă activităţi de genul campaniilor extinse de informare, organizării de seminarii, conferinţe, zile ale porţilor deschise, promovarea unui comerţ echitabil cu statele în curs de dezvoltare. Informarea asupra politicii de cooperare pentru dezvoltare va fi realizată cu ajutorul mass-media, incluzând internetul şi publicaţiile periodice (inclusiv un Raport Anual oficial asupra cooperării pentru dezvoltare). Sondaje de opinie asupra politicii de cooperare pentru dezvoltare pot fi realizate în mod regulat, în colaborare cu institute de sondare a opiniei publice.

Educaţia şi pregătirea în domeniul dezvoltării reprezintă o parte complementară a politicii de cooperare pentru dezvoltare a României.

86

Universităţile vor pregăti experţi în domeniul politicii de cooperare pentru dezvoltare. Vor fi organizate cursuri de specialitate de „Studii de cooperare pentru dezvoltare”. Este recomandabil ca organizaţiile non-guvernamentale, comunitatea de afaceri, sindicatele, mass-media şi cultele religioase să fie implicate în astfel de activităţi de pregătire.

România va organiza campanii de conştientizare publică (campanii de sensibilizare a societăţii civile), în linie cu recomandările Uniunii Europene ce au fost stabilite în cadrul conferinţei „Conştientizare şi Dezvoltare Educaţională” (Bruxelles, mai 2005).

Acest proces de cooperare dintre România şi OEFMI a fost încetinit începând cu 2008 şi până în prezent de efectele crizei financiare internaţionale. Totuşi, din punct de vedere al impactului direct, sistemul financiar a fost puţin afectat întrucât nu a fost supus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Naţională a României.

Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă - recesiunea din ţările dezvoltate – s-a extins asupra economiei româneşti pe mai multe canale. Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe canalul cursului de schimb, reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările est-europene. Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum cel din luna octombrie 2008 din România, care a făcut necesară intervenţia BNR. În sfârşit, pe canalul efectelor de avuţie si bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu deprecierea leului) şi a scăderii preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la valori speculative, nesustenabile (de tip propagarea acestor efecte face ca gradul de incertitudine referitor la evoluţiile variabilelor economice să fie extrem de ridicat. Aceasta a contribuit, la rândul său, la accentuarea crizei prin efectele negative pe care le are asupra aşteptărilor şi prin argumentarea gradului de prudenţă la nivelul consumatorilor şi al agenţilor economici.

În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu au putut fi similar celui formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există multiple diferenţe între economia românească şi aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Am avut de ales între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere, cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică.

Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificată cu precizie, totuşi, promovarea unor politici economice coerente şi

87

credibile ar putea evita producerea unei ajustări dezordonate (hard landing). Astfel, guvernul ar trebui să evite o abordare emoţională a crizei sub presiunea sindicatelor şi patronatelor, care ar duce la adoptarea unor măsuri de stimulare a cererii interne, complicând aducerea deficitului de cont curent la un nivel sustenabil. Numai o concentrare a combinaţiei de politici macroeconomice pe procesul de ajustare a dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) şi a celui intern (deficitul bugetar) poate duce la susţinerea unei aterizări line a economiei şi la ameliorarea percepţiei investitorilor străini.

În esenţă, este necesară o întărire semnificativă a politicii fiscale şi a celei salariale (în sens larg, cuprinzând sporurile şi premiile de natură cvasisalarială). În acest sens, bugetul pe 2009, a constituit un prim pas în special datorită alocării unor fonduri relative ridicate pentru investiţii care au potenţialul de a crea un plus faţă de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepţiei investitorilor străini prin măsuri precum îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi înlocuirea astfel, într-o anumită măsură, a finanţării externe private cu finanţare externă publică sau prin crearea de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructura, turism, agroalimentar), care să preia, treptat, rolul de motor al creşterii economice.

În general, încheierea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale, începând cu Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, care să compenseze diminuarea sensibilă a intrărilor de capital privat este binevenită. Dacă toţi aceşti paşi vor fi urmaţi, există o înaltă probabilitate ca investitorii să-şi amelioreze percepţia privitoare la România şi să prefere să investească aici decât în alte ţări din zona Europei Centrale sau de Est. Probabilitatea înaltă nu echivalează însă cu certitudinea: nu poate fi exclus scenariul în care, deşi autorităţile române fac tot ceea ce trebuie, investitorii străini să nu reacţioneze pozitiv şi să trateze România nediferenţiat faţă de vecinii săi. Conştientizarea acestei posibilităţi nu trebuie să ducă însă la defetism şi la abandonarea măsurilor de ajustare atât de necesare.

Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste elaborate de diferite instituţii privind creşterea economică din România în anul 2009 care merg până la a anticipa o creştere negativă.

Deşi se află departe de epicentrul crizei financiar-monetare internaţionale, economia României nu a fost la adăpost de efectele declinului care a îngenuncheat marile pieţe internaţionale82. Cele mai afectate sectoare au fost cele care, până nu demult au înmulţit banii investitorilor. Între aceste sectoare amintim: piaţa construcţiilor, Bursa de la Bucureşti, segmentul societăţilor de investiţii financiare (S.I.F), sistemul bancar, industria siderurgică, constructorii auto, aproape toate exploatările agricole, etc.

Aşadar criza nu a ocolit România, ea s-a instalat, cu toate manifestările şi efectele ei. În opinia mea, România n-a apucat, încă să beneficieze de binefacerile capitalismului şi a avut în schimb, soarta de a fi confruntată cu o

82 Vezi, MÂŞU, St., şi colab., Criza, anticriza şi noua ordine mondială, Editura Solaris Print, Bucureşti, 2009, p. 148

88

sincopă majoră a sistemului cardiac al economiei capitaliste, mondializată şi globalizată. Aşadar, criza financiară a demonstrat în 2007 în SUA şi ca o premieră printre modul de răspândire, a devenit literalmente planetară, graţie internetului, companiilor de asigurări şi băncilor de afaceri. O criză care se aseamănă în modul de urmare, cu criza din 1929, dar cu o amplitudine mult mai mare.83

România, pentru a contracara efectele crizei financiar monetare internaţionale, are un acord stand-by pe doi ani semnat cu FMI în martie 2009, pentru un împrumut de 12,95 miliarde de euro de la instituţie. La program mai participă UE, BM, BERD şi BEI, valoare totală a creditului extern angajat de România de la instituţiile financiare internaţionale fiind de 19,95 miliarde euro.

Asupra activităţii organizaţiilor economice şi financiare în România, m-am referit pe larg în capitolul IV. În cele ce urmează am să fac unele comentarii asupra economiei româneşti, înainte de criză şi în perioada crizei şi asupra măsurilor anticriză ale guvernului precum şi punctele de vedere proprii referitoare la această problemă.

Ţara noastră stă bine pe hârtie, dar instabilitatea politică face ca investitorii să nu aibă încredere în noi. Principala problemă a României este că e subindustrializată faţă de necesar sau potenţial şi este dependentă de capitalul străin. Circa 75% din schimburile comerciale sunt realizate cu Uniunea Europeană, iar creşterea exporturilor din ultimii doi ani nu se vede în nivelul de trai din cauza ponderii foarte mici a acestora în economie. Ba, mai mult, România face acum aceleaşi greşeli ca şi înainte de venirea crizei, când am avut o dezvoltare nesănătoasă bazată pe consum şi speculaţii imobiliare, şi nu pe producţie şi exporturi. Din această cauză, România nu îşi poate reveni rapid din criză, astfel că nivelul de trai din 2008 va fi reatins abia în 2013 sau 2014. „Criza ne-a dat în urmă cinci-şase ani şi vom reveni la acelaşi produs intern brut pe cap de locuitor în 2013”. Se estimează pentru 2011 o creştere economică a ţării noastre de 1,5%, după o scădere de 1,9% în 2010. „România face notă discordantă faţă de Europa de Est, numai noi şi Letonia am avut scădere economică în 2010. Până şi Bulgaria a avut 0,5%.

În schimb, România prezintă o serie de mari dezechilibre: deficit bugetar de 7,3% anul trecut, faţă de ţinta de 6,7% convenită cu Fondul Monetar Internaţional. Pentru anul acesta, adică 2011, se estimează un deficit de 4,9%. Datele sunt mai mari faţă de cele oficiale prin includerea arieratelor, adică a datoriilor statului către companii. România va avea şi o inflaţie de 5,2% în 2011, peste cea de 3% ţintită de Banca Naţională a României (BNR), deoarece alimentele şi carburanţii se vor scumpi ca urmare a creşterii cotaţiilor la materii prime pe bursele internaţionale.

Portretul României în tente pesimiste arată Agenţia Coface România, continuă cu creşterea falimentelor în acest an faţă de 2010, dintre care „unele vor fi răsunătoare”. „Companiile s-au străduit să reziste şi nu vor reuşi la nesfârşit din cauza lipsei de lichidităţi”. Datele arată că împrumuturile neperformante sunt în sistemul bancar la 35%, adică unu din trei. Mai mult, 83 LESOURNE, J., Les crises et le XXI siecle, Ed. Odette Jacob, France, 2009, p.87

89

autorităţile reacţionează impulsiv, luând „măsuri panicoase” şi dând impresia de disperare, ceea ce îndepărtează investitorii.

Creşterea economică va veni dacă nu ne vom tăia singuri craca, fără a distorsiona aceşti muguri. Cota unică a fost singura măsură care a atras investitori. Soluţia propusă este concentrarea pe atragerea de investiţii străine strategice şi de anvergură, de tip Nokia, care să asigure exporturi masive în timp scurt; Aici aş da ca exemplu modelul slovac. „În Slovacia, patru firme ţin în spate toată economia: Kia şi Volkswagen din industria auto alături de Sony şi Samsung din industria de electronice. Plus tot lanţul de furnizori”.

În privinţa credibilităţii, exemplul dat este Polonia, singurul stat din Europa care nu a intrat în recesiune în 2009. Dintre vecinii noştri care au luat măsurile potrivite, este Turcia, care „s-a comportat excepţional, a avut o creştere de 8% în 2010 şi va avea una de 5% în acest an”. Diferenţa faţă de noi este că acolo creditarea a urcat cu 30% în 2010, spre deosebire de 3,5% în România. Ţara noastră trebuie să realizeze o strategie naţională transpartinică şi să o implementeze la detaliu, de tipul „punct ochit, punct lovit”. Mai mult, la fiecare schimbare de guvernare se schimbă obiectivele. Trebuie sa ne reorientăm. Dacă vrem un model de urmat, Singapore este cel mai bun exemplu, fiind condusă ca o companie. Malaezia are o populaţie ca a României, un curs de schimb faţă de dolar şi euro cam ca şi al nostru şi un PIB pe cap de locuitor tot în jur de 10.000 de dolari. Ei şi-au făcut recent o strategie pe zece ani. Abu Dhabi atrage specialişti de clasă mondială, dar noi suntem prea deştepţi pentru a cere ajutor. Un lider adevărat nu face totul singur, trebuie să atragă lângă el oameni mult mai inteligenţi ca el.

Companiile româneşti trebuie să se reorienteze mai mult spre exporturi în ţările aflate în curs de dezvoltare, deoarece zona euro are o medie de creştere foarte mică şi e zguduită de problemele datoriilor. Ţările dezvoltate vor creşte în acest an cu o medie de 1,8% faţă de 2,3% în 2010. Zona euro va înregistra un ritm şi mai scăzut, cifrat la 1,4% faţă de 1,7% în 2010. Marii câştigători ai crizei sunt ţările în curs de dezvoltare, ce vor creşte cu 6,2% faţă de 6,7% în 2010, conform datelor statistice. În aceeaşi notă, statul va trebui să stimuleze agricultura, care are o pondere mare în PIB. „Nu trebuie să avem o agricultură meteo-dependentă”.

În opinia mea împrumutul de la FMI putea fi evitat în 2009 dacă s-ar fi conştientizat încă din toamna lui 2008 amploarea crizei care va veni şi negociau cu investitori privaţi finanţarea. Dar politicienii, au fost incapabili şi chiar au realizat bugete cu scenarii de creştere economică, dându-şi seama mult prea târziu Din păcate, dezechilibrele cu care ne-a prins criza au făcut ca organismul economic al României sa fie mult mai lovit de boală şi încă se află în convalescenţă. Dintre acestea, menţionăm speculaţiile financiare. „Au fost bani în România, dar speculativi. Când a venit criza, s-au retras şi au creat un vid. (...) Dacă nu ne împrumuta FMI, eram în faliment; nu ne împrumuta nimeni” când economia va fi atât de sănătoasă, încât să permită revenirea la TVA de 19/o, precizez că cel mai devreme am putea vorbi în 2012 sau 2013, dar că, venind alegeri şl măsuri populiste, s-ar putea face în fapt mult mai târziu.

90

România este ţara cu cel mai redus ritm de creştere economică estimat de Banca Mondială pentru economiile emergente din Europa şi Asia Centrală în anul 2011. Astfel instituţia financiară internaţională estimează ca PIB-ul României va creşte cu 1,5% în timp ce în Uzbekistan creşterea va fi de 7,3%, in Kîrghistan de 7%, iar în Belarus de 6%, potrivit raportului „Perspectivele economiei mondiale în 2011”.

În raport se arată că economiile statelor în curs de dezvoltare din Europa şi Asia Centrală vor creşte cu 4% în 2011 şi cu 4,2% în 2012. Ţările în curs de dezvoltare din Europa şi Asia Centrală incluse în raport, citat de Agerpres, sunt cele cu venituri mici şi medii: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Bulgaria, Georgia, Kazahstan, Kosovo, Karghisian. Lituania, Moldova. Macedonia, România, Rusia, Tadjikistan, Turcia, Ucraina şi Uzbekistan.

România, care a înregistrat o recesiune de 1,9% în 2010, va avea o creştere economică de 1,5%, în 2011, şi de 4,4% în 2012, se arată în raportul Băncii Mondiale84.

Deficitul de cont curent al României, care în 2010 a fost de 6,3% din PIB, va ajunge anul acesta la 6,4% din PIB, iar în 2012, la 6,5% din PIB, estimează instituţia internaţională.

Companiile de stat cu pierderi reprezintă o frână pentru revenirea economiei în ansamblu, consideră experţii Fondului Monetar Internaţional (FMI) în documentul de evaluare a României înaintat boardului instituţiei pentru virarea celei de-a şaptea tranşe de împrumut.

Ineficienta companiilor de stat în domenii cheie, energie şi transporturi, creşte costurile firmelor din întreaga economie, se arată în documentul citat. De asemenea, neachitarea datoriilor către furnizori îi lasă pe aceştia fără lichidităţi, iar arieratele către bugetul statului au ajuns la 3% din PIB.

Experţii FMI constată că, în ciuda măsurilor promise de autorităţile române, majorarea veniturilor companiilor prin mărirea tarifelor şi reducerea cheltuielilor prin tăierea costurilor şi reducerea personalului avut efecte nesemnificative. Managementul inadecvat şi rezistenţa sindicatelor la schimbare sunt printre cauzele care au împiedicat restructurarea acestor companii.

În scrisoarea de intenţie ataşată evaluării experţilor străini, autorităţile române se angajează că vor restructura sau privatiza societăţile cu pierderi, inclusiv Termoelectrica şi CFR.

În lista companiilor cu pierderi monitorizate de FMI, conform acordului de finanţare semnat în urmă cu doi ani, se află: Compania Naţională de Căi Ferate CFR, Societatea Naţională de Transport CFR Calatori, Compania Naţională a Huilei, Termoelectrica, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, Metrorex, CFR Marfă, Electrocentrale Bucureşti, Societatea Comercială Electrificare CFR şi Administraţia Naţională a îmbunătăţirilor Funciare.

84 Perspectivele Economiei Mondiale în 2011, raport al Băncii Mondiale, New York, Washington, DC, 2010, p.87

91

Aceste companii de stat au datorii de 5 miliarde de euro şi frânează semnificativ creşterea economiei. Acestea trebuie restructurate, iar cele din sectorul energetic şi transporturi trebuie să fie privatizate, deoarece România are nevoie de mari investiţii în aceste domenii, dar nu şi le permite.

Întreprinderile de stat au arierate care au ajuns la 5% din produsul intern brut (PIB). Spre comparaţie, la finele anului trecut, acestea erau de 3% din PIB. Totuşi cele două miliarde de euro în pluspot fi explicate din faptul că între timp s-a marit baza de date cu societăţi pe care instituţia abia le-a analizat.

FMI a trasat Guvernului linii clare în privinţa privatizărilor. Statul are întâi de toate un răgaz să îşi analizeze cele peste 150 de companiişi să decidă singur, apoi să le închidă pe cele neviabile. Celelalte trebuie restructurate, iar o parte privatizate. Statul poate să îşi menţină companiile strategice. „Uneori se crede că societăţile de stat pot pierde bani fără să afecteze pe nimeni. Fiecare euro pe care o companie de stat îl pierde reprezintă un cost pentru buzunarul plătitorilor de taxe. Asta se întâmplă când companiile de stat pierd bani. Asta înseamnă că banii plătiţi pe taxe de toţi românii, şi de cei care fac 500 lei, 600 lei sau 1000 lei pe lună, trebuie folosiţi pentru a acoperiarieratele şi pierderile acestor companii.

FMI a lăsat autorităţilor şi decizia de a liberaliza preţul gazelor pentru companii încă din acest an, ceea ce înseamnă o creştere a preţurilor, care se va sfârşi în 2013. Pentru populaţie, gazele se vor scumpi controlat până în 2015, iar Guvernul trebuie să defineascăce este un „consumator vulnerabil” pentru a putea primi ajutor de la stat. Comisia Europeană spune că nu scumpirea gazelor este ţinta sa, ci realizarea unei pieţe funcţionale.

Autorităţile române au ajuns la o înţelegere cu delegaţia comună a FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială pentru un nou acord de împrumut în valoare de 3,6 miliarde de euro de la FMI. Uniunea Europeană va acorda şi ea României 1,4 miliarde de euro, bani care ar putea fi la dispoziţia autorităţilor începând cu 1 mai 2011.

92

CAPITOLUL III

ACTIVITATEA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE ŞI A ORGANISMELOR SALE SPECIALIZATE ÎN ROMÂNIA

3.1. Scurtă prezentare a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a prezenţei organismelor acesteia în România

Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei85.

În 1945 reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumharton Oaks (SUA) în perioada august - octombrie 1944. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări86.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an87.

Obiectivele ONU, conform Cartei, sunt următoarele: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiunile întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare; să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: egalitatea suverană a tuturor statelor membre; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei; soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice; abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU; statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere; nicio prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.85 Vezi, www.mae.ro, Organizaţii internaţionale ONU86 BOLINTINEANU,Al., Carta O.N.U. – document al erei noastre, Bucureşti, 197087 TEDOROV, V. , Organizaţia Naţiunilor Unite, alte organizaţii internaţionale şi rolul lor în secolul al XXI-lea

93

În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de State membre. Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare. Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon - Republica Coreea (de la 1 ianuarie 2007), ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani. Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre.88

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU.

România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi un mandat pentru perioada 2007-2009. România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Documentul final referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în procesele de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 în forma rezoluţiei 1631 a Consiliului de Securitate. Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.89

În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule eficiente de reformă a sistemului Naţiunilor Unite.

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei Mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile

88 ADAM R., BENEDICT, United Nations, Divided World: The UN’s Roles in International Relations, Oxford Universitz Press; 2nd edition (1 January 1994), p. 7889 Vezi, RANGER MULLER, Istoria ONU după războiul rece, vol I, Bonn, 2003

94

conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării implicării ei în aceste operaţiuni.

România deţine/va deţine calitatea de membru în următoarele organisme ONU sau legate de activitatea acestora :

Consiliul Executiv al Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (UIT, 2006-2010) ;

Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (CDD, 2008-2011) ; Consiliul Executiv al UNICEF (2008-2011) ; Consiliul de Administraţie al UN-HABITAT (2008-2011) ; Consiliul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI, 2007-

2010) ; vice-preşedinte 2009-2010 ; Comitetul Edward Warner Award al OACI (2007-2010) ; Comitetul de Transport Aerian al OACI (2007- septembrie 2010) ; Grupul Multidisciplinar al Organizaţiei Aviaţiei Civile

Internaţionale – preşedinte 2009 ; Comitetul de Coordonare a Conferinţei Europene a Aviaţiei

Civile (2008-2012) – în conexiune cu OACI ; Consiliul Provizoriu al EUROCONTROL – vice-preşedinte (2009-

2010) - în conexiune cu OACI ; Consiliul Interguvernamental al Programului Internaţional

pentru Dezvoltare şi Comunicare al UNESCO (2007-2011) ; Consiliul Dezvoltării Industriale al ONUDI (2008-2011) ; Comitetul Juridic al UNESCO (2009 - 2011); Comisia pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală (2009

-2011); Consiliul Executiv al Organizaţiei Mondiale a Turismului (2009-

2013); Consiliul Executiv al UNESCO (2009-2011); Comitetul UNESCO pentru reîntoarcerea bunurilor culturale în

ţările de origine sau restituirea lor în cazul însuşirii ilicite (2009-2013);

Sub-comitetul UNESCO pentru elaborarea Regulamentului interior privind medierea şi concilierea (2009-2013);

Comitetul UNESCO pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (2009-2013);

Preşedinţia Comitetului ONU pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extra-atmosferic (2010 - 2011);

Comisia privind Stupefiantele (2010-2013); Consiliul de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite

pentru Protecţia Mediului (UNEP, 2010 - 2013).

România are experţi în următoarele organisme ONU:- Comisia pentru Drept Internaţional / ILC (2007-2011);- Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale / CERD (2008-

ian. 2012);

95

- Comitetul privind Eliminarea Discriminării faţă de Femei / CEDAW (2009-2012);

- Consiliul Director al Institutului Internaţional pentru unificarea Dreptului Privat / UNIDROIT (2009-2013).

România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii recent înfiinţatului Consiliu ONU pentru Drepturile Omului. România a fost primul stat membru UE care a deţinut preşedinţia anuală a acestui important organ ONU, în contextul mandatului exercitat în cadrul Consiliului în perioada iunie 2006 – iunie 2008. În noua calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un număr important de programe şi fonduri de dezvoltare ale ONU.

Prezenţa ONU în România reprezintă totodată o sursă de susţinere a eforturilor ţării noatre, într-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii90. În ultimii ani, ONU şi-a multiplicat activităţile vizând dialogului intercultural şi inter-religios şi cooperarea pentru promovarea toleranţei, înţelegerii şi diversităţii culturale. Importanţi actori din sistemul ONU, precum UNESCO, Alianţa Civilizaţiilor şi FNUAP, lucrează în acest domeniu. La 20 decembrie 2006, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 2010 drept «Anul Internaţional al biodiversităţii».

Prin intermediul programelor şi fondurilor Naţiunilor Unite, România beneficiază de un volum important de asistenţă tehnică şi financiară în sectoare de interes pentru ţară: protecţia mediului, demografie, drepturile omului, sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituţiilor democratice, etc. Valoarea acestor proiecte este substanţial mai mare decât obligaţiile financiare pe care România le are faţă de instituţiile din Sistemul ONU.

Asistenţa financiară oferită de către Sistemul ONU este atent armonizată cu strategiile şi programele naţionale ale României pentru a asigura un răspuns eficient la priorităţile de dezvoltare ale României. Sistemul ONU din România răspunde cererilor guvernamentale de asistenţă în formularea şi implementarea strategiilor naţionale. Naţiunile Unite îşi pun la dispoziţia guvernului experienţa şi capacitatea de analiză pe baza cărora propun şi încurajează implementarea unor politici publice importante ale guvernului.

ONU este reprezentată în România de 11 fonduri, programe şi agenţii specializate, fiecare cu propriile responsabilităţi, dar toate colaborând pentru a rezolva o mare varietate de probleme.

90 Vezi, www.revistaperformanta.ro/.../romania-marchează-la-14-decembrie-55-de-ani-de-la-aderarea-la-onu/

96

3.2. Cooperarea dintre România şi fondurile, programele şi agenţiile specializate ale O.N.U.

3.2.1. Activitatea Centrului de Informare ale ONU (UNIC)

Prima instituţie a Naţiunilor Unite care şi-a deschis un birou în România a fost Centrul de Informare al ONU (UNIC) - iunie 1970. UNIC oferă publicului român materiale informative actualizate cu privire la obiectivele şi activităţile Naţiunilor Unite în sectoarele politic, economic, social şi umanitar. Centrul reprezintă atât legătura activă dintre Organizaţie şi mass-media, instituţiile de învăţământ sau organizaţiile neguvernamentale locale, cât şi principala sursă locală de informaţii publice despre sistemul Naţiunilor Unite. Dintre activităţile derulate de UNIC amintim: dezbateri organizate în colaborare cu Asociaţia Română a Profesioniştilor în Relaţii Publice din România (ARRP) şi Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA); Transparency International; Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor; campania de promovare a Zilei Internaţionale a Femeilor (în cooperare cu agenţii ONU, organizaţii neguvernamentale, Poliţia Rutieră şi media); concert al Orchestrei Medicilor pentru a sărbători Ziua Mondială a Sănătăţii (în colaborare cu agenţii ONU); campanii media pentru Ziua Internaţională a Libertăţii Presei, lupta împotriva consumului de droguri sau a traficului de fiinţe umane; lansări oficiale ale Rapoartelor Mondiale ale Investiţiilor sau ale Rapoartelor Dezvoltării Umane; tipărirea din cărţi poştale şi plicuri aniversare pentru Anul Internaţional şi Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice; training pentru jurnalişti pe subiecte legate de drepturile omului.

3.2.2. Cooperarea dintre România şi P.N.U.D.UNIC a fost urmat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

(PNUD), care şi-a deschis biroul din România în 1971. În primii săi ani de activitate, PNUD a oferit asistenţă tehnică, a organizat programe de pregătire în străinătate pentru experţii români sau a achiziţionat echipament occidental91. După revoluţia din 1989, PNUD şi-a putut asuma un rol mult mai dinamic şi a devenit un partener real al Guvernului României în noile sale programe de dezvoltare. Pentru a face faţă provocărilor tranziţiei, în 1991 a fost semnat un nou acord între Guvernul României şi PNUD. Noile priorităţi ale României şi ariile de acţiune ale PNUD se reflectă în programe de ţară, cu o înclinare mai atentă către sectorul social. Activităţile PNUD au început să fie implementate în cooperare cu noi parteneri din societatea română, inclusiv administraţia locală, sectorul privat sau organizaţiile neguvernamentale. Din 1997, activitatea PNUD în România s-a bazat pe Programul Naţional de Cooperare, dezvoltat prin dialog cu Guvernul, agenţiile ONU şi donatorii străini.

91 www.undp.org

97

Biroul P.N.U.D. România, aşa cum am mai precizat, a fost fondat în 1971. La începuturile sale, PNUD România îşi dedica activitatea oferind asistenţă la un nivel tehnic ridicat, instruire în străinătate pentru experţi din domeniul ştiinţelor şi tehnicii, precum şi pentru achiziţionarea de echipamente din Vest. Ancorat în jurul Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului pentru România, în prezent, PNUD România ţinteşte să devină atât un centru de excelenţă, precum şi un partener recunoscut al Guvernului şi al românilor.

Sediul din România îşi propune: să sprijine demersurile Guvernului în asigurarea unei dezvoltări durabile a ţării; să ofere servicii de consultanţă de înaltă calitate Guvernului; să contribuie la trecerea către o economie de piaţă competitivă într-un mediu curat; să îmbunătăţească viaţa românilor.Programul Naţional de Cooperare pentru perioada 2005-2009 s-a concentrat pe trei arii de programe: guvernare democratică şi dezvoltare descentralizată; dezvoltare economică şi socială şi crearea unui mediu sănătos pentru a susţine dezvoltarea durabilă.

În anul 2009 s-au desfăşurat discuţii cu Biroul PNUD de la Bucureşti pentru continuarea activităţii PNUD în România în perioada 2010-2012 în domeniile de interes pentru România din perspectiva statutului de membru al Uniunii Europene.

În calitate de reţea globală pentru dezvoltare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) este prezent în mai mult de 166 de ţări, lucrând împreună cu acestea la dezvoltarea propriilor soluţii pentru provocările globale şi naţionale. Prin birourile sale naţionale, PNUD abordează într-o manieră interdependentă următoarele cinci arii de importanţă majoră:

dezvoltarea umană şi economică construcţia naţională mediul şi resursele durabile bolile infecţioase conflictele şi dezastrele naturale

PNUD (organ subsidiar ONU) a desfăşurat în România, încă deja începutul deceniului trecut, o apreciată activitate de asistentă şi cooperare pentru dezvoltare, cu impact inclusiv în susţinerea concretă a aderării României la Uniunea Europeană şi NATO. Între altele, PNUD a fost partenerul principal al Guvernului la elaborarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (orizontul 2010-2030), document programatic esenţial atât pentru planificarea politicilor sectoriale, cât şi în raport cu angajamentele din cadrul UE92.

Cooperarea România - PNUD se desfăşoară în baza unei hotărâri a Guvernului din 1991, însă cadrul programatic de cooperare a expirat la finalul lui 2009. Astfel, MAE a iniţiat demersuri pentru extinderea cooperării pe perioada 2010-2012 în beneficiul mai multor instituţii din România.

Noul proiect pentru perioada 2010-2012 presupune derularea unui volum de cooperare pe trei ani, de minimum 10 milioane de dolari în programe în 92 http:// www.beautifulromania.ro/parteneri/pnud-romania.html

98

beneficiul României. Aceste programe vor fi derulate cu sprijinul şi expertiza PNUD, pe baza fondurilor aflate la dispoziţia Guvernului României. Programul de ţară 2010-2012 a fost adoptat de Consiliul Executiv al PNUD şi a fost confirmat de Guvernul României ulterior, mai puţin în ceea ce priveşte angajamentul financiar. Astfel, aprobarea de către Guvernul României a continuării programelor de cooperare şi de asistenţă din partea PNUD în perioada 2010-2012 va deveni operaţională după ce va fi aprobată finanţarea integrală a costurilor de operare a birourilor PNUD la Bucureşti pentru perioada 2010-2012, în valoare de 285.000 de euro anual, începând din 2010.93

Principalii beneficiari care vizează cooperarea şi parteneriatul cu PNUD în realizarea de proiecte în perioada 2010-2012 sunt: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale care a aprobat semnarea a patru proiecte care să aibă PNUD ca implementator şi partener, cu finanţare din fonduri structurale, respectiv din Fondul Social European, în valoare de 7,5 milioane de euro; Ministerul Mediului; Ministerul Justiţiei; Ministerul Economiei şi Comerţului precum şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Relaţia dintre organizaţiile non-guvernamentale şi PNUD România• Asociaţia pentru Tranziţia Urbană (ATU)Pentru implementarea activităţilor sociale au fost realizate parteneriate

cu organizaţii non-guvernamentale, cel mai important fiind cu Asociaţia pentru Tranziţia Urbană (ATU). Prin această colaborare au fost realizate anchete sociale în Piaţa Mică din Municipiul Sibiu, pentru a identifica nivelul şi disponibilitatea implicării cetăţenilor în procesul de dezvoltare locală. Un număr de 114 locuitori şi comercianţi, trăind sau având mici afaceri în zonă, au răspuns la chestionare şi au participat la discuţii publice despre necesitatea restaurării spaţiului şi a clădirilor din Piaţa Mică.

În perioada 2005 – 2009 au fost realizate diverse contacte cu ONG-uri implicate în promovarea şi dezvoltarea unor noi modalităţi de abordare a patrimoniului cultural naţional cum ar fi:

Fundaţia Mihai Eminescu Trust Asociaţia Mioritics Fundaţia Pro Patrimonio

Rolul municipalităţilor în strategia GuvernuluiRolul autorităţilor locale este acela de a asigura dezvoltarea durabilă a

localităţilor prin programe economice, sociale şi culturale. Descentralizarea impusă de aderarea la Uniunea Europeană implică pentru autorităţile locale utilizarea fondurilor europene prin implementarea de proiecte integrate, acoperind arii diferite de dezvoltare, valorificarea patrimoniului construit local fiind una din axele prioritare.

Parteneriatul dintre municipalităţi şi PNUD România

93 www.mediafax.ro/.../contributia-financiara-a-romaniei-la-pnud-suportat-din-bugetul-mae

99

În strânsă legătură cu Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României, parteneriatul cu PNUD, prin Proiectul "O Românie Frumoasă", contribuie la dezvoltarea capacităţii instituţionale a autorităţilor locale, pentru o gestionare eficace a proiectelor de reabilitare urbană. Complexitatea abordării implică în afara componentei de restaurare a clădirilor şi spaţiilor urbane din centrele istorice, componente sociale şi de revitalizare culturală a zonei. în perioada 2003-2008, au fost realizate următoarele parteneriate cu Autorităţile Locale (Primării sau Consilii Judeţene):

2003 (Alba Iulia, Braşov, Brăila, Mediaş) 2004 (Sighişoara) 2005 (Craiova) 2006 (Bistriţa) 2007 (Miercurea Ciuc, Sibiu, Târgovişte) . 2008 (Bucureşti, Sulina)Maximizarea rezultatelor în urma implementării Proiectului a fost

obţinută prin crearea de noi parteneriate cu sectorul privat, non-guvernamental şi organizaţii internaţionale, precum şi prin bune practici care se constituie în metodologii ce pot fi replicate, păstrând specificul local.

Relaţia dintre guvernele Greciei şi RomânieiGrecia este unul dintre partenerii cheie ai României. Relaţiile

diplomatice între România şi Republica Elenă au fost stabilite la 20 februarie 1880, la nivel de Legaţie, fiind ridicate la rang de ambasadă la 1 ianuarie 1939. întrerupte în contextul celui de-al doilea Război Mondial, relaţiile diplomatice au fost restabilite la 25 august 1956, la nivel de Ambasadă.

Început în 2007, de către Ambasada Greciei din România, prin aprobarea aplicării sub proiectul HIPERB (Hellenic Plan For The Economic Reconstruction of the Balkans) şi PNUD prin Proiectul "O Românie Frumoasă", programul este rezultatul unei cooperări multi-instituţionale, transfrontaliere, cu scopul de a restaura şi revitaliza Biblioteca orăşenească din Sulina, clădire de patrimoniu cu încărcătură istorică pentru comunitatea greacă din oraş. Restaurarea clădirii construită la 1890, casă ce a aparţinut familiilor de origine greacă Apesos şi Paleologos, a fost iniţiată ca suport pentru noi funcţionalităţi necesare punerii în valoare a Străzii I şi a falezei Dunării, dar şi pentru a aduce la lumină un lucru la fel de important - istoria unei comunităţi locale multiculturale.

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT)MDRT are ca principale domenii de activitate planificarea, dezvoltarea

teritorială naţională şi regională, cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi inter-regională, urbanismul şi amenajarea teritoriului precum şi construirea de locuinţe.

Parteneriatul MDRT-PNUD România

100

În strânsă legătură cu obiectivele strategice ale instituţiei, la data de 20.08.2004 a fost semnat Memorandumul de înţelegere dintre MDRT (la momentul respectiv Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, prin Direcţia Generală de Dezvoltare Teritorială) şi PNUD România, pentru implementarea componentei urbane a Proiectului "O Românie Frumoasă". Scopul Memorandumului a fost acela de a asigura finanţarea, proiectarea şi execuţia unor lucrări de dezvoltare/reabilitare în zone protejate centrale, a reabilitării unor spaţii publice şi a îmbunătăţirii peisagisticii urbane.

Memorandumul a fost reînnoit la data de 16.05.2007, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 897 / 2007, stipulându-se că părţile vor colabora pentru continuarea implementării componentei urbane a Proiectului, precum şi pentru adăugarea unor noi obiective pentru perioada 2007-2008. Parteneriatul dintre cele două instituţii a venit să sprijine efortul Guvernului de a revitaliza centrele urbane ale ţării, pe fondul declarării conservării centrelor istorice ca fiind o prioritate a României, majoritatea oraşelor având nevoie urgentă de asistenţă pentru renovarea şi refacerea elementelor de referinţă ale peisajului urban, cum ar fi clădiri, monumente, parcuri, zone pietonale şi zone de recreere. Bugetul alocat acestor lucrări a fost de maximum 400.000 USD pe an, localităţile incluse iniţial în proiect fiind: Alba Iulia, Brăila, Braşov, Craiova, Iaşi, Mediaş, Sibiu,Sighişoara, Sulina şi Târgovişte.

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN)MCPN este organul de specialitate al administraţiei publice centrale care

elaborează şi asigură aplicarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare în domeniul culturii şi cultelor, protejând şi promovând patrimoniul cultural, diversitatea culturală, creaţia contemporană şi industriile culturale, susţinând participarea cetăţenilor la viaţa culturală şi asigurând libertatea religioasă şi sprijinirea cultelor.

Parteneriatul MCPN-PNUD RomâniaÎn strânsă legătură cu obiectivele strategice ale instituţiei, la data de

15.07.2004 Guvernul României a aprobat negocierea şi semnarea Memorandumului de înţelegere între MCPN (la momentul respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor) şi PNUD România, privind componenta urbană a Proiectului "O Românie Frumoasă", documentul fiind semnat în 17.10.2004, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 2250/2004.

Scopul iniţial al Memorandumului a fost acela de a asigura finanţarea, proiectarea şi execuţia unor lucrări de restaurare şi reabilitare a imobilelor istorice situate în centre istorice urbane. La data de 26.10.2006 a fost semnat un nou Memorandum între MCC şi PNUD, pentru completarea cu noi obiective a componentei urbane a Proiectului "O Românie Frumoasă" pentru perioada 2006-2008. La 26.02.2007 a fost semnat un protocol de amendare al Memorandumului din 2006.

Bugetul cheltuit în perioada 2005-2008 a fost de: 343.467 USD (2005), 143.396 USD (2006), 356.759 USD (2007), 222.778 USD (2008). Localităţile în

101

care au fost derulate proiecte sau iniţiate programe sunt Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Bucureşti, Craiova, Mediaş şi Sighişoara.Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

Principalele obiective ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt: instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale, aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale, precum şi aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă.Parteneriatul ANOFM-PNUD România

În strânsă legătură cu obiectivele strategice ale instituţiei, la data de 21.10.2003 a fost semnat Memorandumului de înţelegere între ANOFM şi PNUD România, pentru implementarea componentei sociale a Proiectului "O Românie Frumoasă". Scopul acordului a fost acela de a instrui şi crea oportunităţi de angajare pentru tinerii defavorizaţi din România în contextul acţiunilor din cadrul Proiectului ce vizau protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului naţional. Acest lucru s-a realizat prin cursuri de formare profesională în domeniul construcţiilor (ANOFM) şi cursuri de consiliere în vederea integrării sociale a tinerilor post-instituţionalizaţi sau tineri şomeri (PNUD).

În Memorandumul de înţelegere este stipulat că numărul tinerilor care sunt angajaţi în urma absolvirii cursurilor pentru a lucra pe şantierele de restaurare organizate în cadrul Proiectului, se va ridica la aproximativ 20% din forţa totală de muncă, angajată pe fiecare obiectiv. în cadrul componentei sociale, în perioada 2004-2007, au fost incluse următoarele oraşe: Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Brăila, Craiova, Mediaş, Sighişoara, cu un număr de 140 de tineri care au participat la programele de instruire.

Începând cu anul 2010, cooperarea cu PNUD are loc într-o formă nouă, partenerială. Aceasta are relevanţă în primul rând pentru politica de dezvoltare a României şi pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Principalii beneficiari ai acestei cooperări sunt ministerele de linie, regiunile de dezvoltare şi comunităţile locale cu interese şi obiective în materie de dezvoltare, cu accent pe domeniul politicilor sociale şi de mediu.

Deşi membru UE, România are încă numeroase probleme de rezolvat în materie de dezvoltare şi numeroase disparităţi inter-regionale, sectoriale etc. România are de recuperat decalaje considerabile faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însuşirea deplină şi transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile, conform strategiilor de dezvoltare europene.

Relaţia instituţiilor româneşti cu PNUD şi celelalte agenţii specializate ale ONU - derulată de câteva decenii şi, mai nou, cu un impact semnificativ în campania de aderare la UE - este o relaţie matură, cu caracter de excelenţă şi cu beneficii concrete dovedite. Între altele, PNUD a fost partenerul principal al Guvernului la elaborarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (orizontul 2010 – 2030), document programatic, esenţial

102

atât pentru planificarea politicilor sectoriale, cât şi în raport cu angajamentele din cadrul UE.

Domeniile principale preconizate pentru noua cooperare sunt cele pentru care PNUD are deja expertiză şi capacitate de implementare în România:

dezvoltarea capacităţilor pentru coeziune şi incluziune socială, pentru întărirea din punct de vedere economic şi social a grupurilor vulnerabile şi pentru aprofundarea practicilor democratice şi a reformelor administrative;

promovarea şi protecţia bunurilor publice locale, regionale şi globale, cum ar fi biodiversitatea, mediul, gestionarea efectelor schimbărilor climatice, reacţia în caz de dezastre şi patrimoniul cultural;

sprijinirea programelor de cooperare internaţională pentru dezvoltare desfăşurate de România, inclusiv întărirea Asistenţei Oficiale pentru Dezvoltare.Principalii beneficiari - ministere de linie - care vizează cooperarea şi

parteneriatul cu PNUD în realizarea unor proiecte concrete dincolo de orizontul anului 2010 sunt:

Ministerul Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale - care, prin intermediul AMPOSDRU a aprobat semnarea a 4 proiecte care să aibă PNUD ca partener sau implementator principal, cu finanţare din fonduri structurale (Fondul Social European), în valoare totală de cea. 7.5 milioane EUR (acest gen de cooperare este foarte similar cu cel derulat în perioada 2004-2008 de Polonia, prin care au fost absorbite fonduri structurale de cea. 30 milioane EUR);

Ministerul Mediului şi Pădurilor - are în vedere cooperarea pentru proiecte vizând întărirea capacităţii naţionale pentru promovarea şi protecţia bunurilor publice locale, regionale şi globale precum biodiversitatea şi schimbările climatice; totodată, prin intermediul Romsilva, are încheiate parteneriate cu PNUD pentru proiecte finanţate din Fondul Global de Mediu (îmbunătăţirea mecanismului de finanţare a ariilor protejate din Carpaţi) - valoare aprox. 1.2 milioane USD sau fonduri internaţionale (stabilirea rezervaţiei biosferei transfrontaliere în Carpaţii de nord - în cooperare cu Ucraina);propune proiecte de cercetare transfrontalieră cu parteneri de cercetare din Bulgaria; de asemenea, în bugetul de proiecte ale Programului sectorial există propuneri pentru realizarea unui program de prevenire şi intervenţie în situaţii de urgenţă, generată de poluările locale în zona transfrontalieră Giurgiu - Ruse.

Ministerul Justiţiei - poate coopera prin oferirea de expertiză în domeniul probaţiunii unor ţări care intenţionează să-şi reformeze sistemul de justiţie penală - Direcţia de Probaţiune poate oferi expertiză în proiecte regionale sau internaţionale cu costuri de până la 2.5 milioane USD; totodată, prin intermediul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, are în vedere proiectul „Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii şi reintegrarea lor în societate";

103

Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri - prin intermediul Agenţiei Române pentru Conservarea Energiei (ARCE) dezvoltă în parteneriat cu PNUD un proiect complex, privind „îmbunătăţirea Eficienţei Energetice în comunităţile şi căminele cu venituri reduse", cu finanţare de la Fondul Global de Mediu; valoare - aprox. 3.2 milioane USD.

Ministerul Administraţiei şi Internelor, care are în dezvoltare, prin intermediul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, un proiect în cooperare cu PNUD, de consolidare a programului de pregătire şi perfecţionare a scafandrilor de intervenţie.Pe măsura aplicării Programului de Ţară vor exista şi alţi beneficiari,

ministere şi instituţii guvernamentale interesate de cooperarea cu PNUD, precum Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi altele, care au intenţii concrete de cooperare cu PNUD, pe baza unor proiecte aflate în diverse stadii de dezvoltare.

Un alt argument pentru continuarea parteneriatului cu PNUD ar fi stimularea absorbţiei fondurilor structurale şi, într-un context mai larg, sporirea capacităţii de mobilizare a resurselor financiare, administrative etc. Acest obiectiv este considerat cu atât mai relevant în perioada actuală, de criză, în care contează fiecare instrument suplimentar la îndemâna Guvernului de facilitare şi stimulare a absorbţiei fondurilor comunitare în beneficiul societăţii româneşti.

Cuantumul fondurilor absorbite nu este preconizat a fi foarte mare, ca proporţie relativă la totalul fondurilor destinate României. Se aşteaptă însă ca parteneriatul cu PNUD şi alte agenţii ale Naţiunilor Unite prezente în România să aibă un caracter multiplicator şi mobilizator, prin efectele asupra orientării strategice a instituţiilor româneşti interesate şi asupra consolidării capacităţii instituţionale a acestora.

Totodată, prin garanţia oferită de implicarea PNUD şi reţeaua sa de relaţii instituţionale la nivel global sunt create premise pentru mobilizarea donatorilor în favoarea programelor derulate în România (ex: PNUD gestionează la nivel global 5 programe majore de finanţare ale Fondului Global de Mediu - Global Environment Facility, în valoare de 8.74 miliarde USD; numai pentru domeniul schimbărilor climatice, GEF are alocată pentru România o sumă orientativă de 15 mii. USD).

Cooperarea transfrontalieră, în special în plan regional, este un alt domeniu care ar putea beneficia direct de prelungirea cooperării cu PNUD. Unul dintre obiectivele preconizate ar fi realizarea unor proiecte regionale (de ex. în cadrul Sinergiei Mării Negre sau al unor euro-regiuni), pentru care poate fi atrasă finanţare din surse multiple (fonduri comunitare, fonduri naţionale şi fonduri de asistenţă pentru dezvoltare) şi pentru care PNUD să fie liantul conceptual, programatic şi de implementare.

PNUD este prezent în peste 150 state şi are parteneriate funcţionale cu organizaţii şi instituţii relevante pentru politicile de cooperare regională ale

104

României (OCEMN, Comisia Economică a ONU pentru Europa, Programul ONU pentru Mediu etc).

Programul stabileşte România ca ţară-gazdă pentru un program PNUD care transcende tradiţionala distincţie „nord-sud", între ţările care primesc ajutor şi ţările donatoare şi se concentrează pe noi modele de cooperare, „est-est". Politica de asistenţă oficială pentru dezvoltare a României este menţionată nominal, generic, drept unul din obiectivele strategice ale cooperării cu PNUD. Ţinta este ca la sfârşitul perioadei de cooperare, România şi instituţiile sale să dispună de expertiză, o bază sistematizată de cunoaştere şi capacitate administrativă sporite în domeniul dezvoltării, care să poate fi proiectate înspre zone terţe, în cadrul unei politici consolidate de AOD.

MAE a derulat proiecte de AOD prin intermediul PNUD, în perioada 2007-2009, în valoare de doar 2 mii. USD (10% din totalul de 22.9 mii. derulate de PNUD în România). Câteva argumente în favoarea continuării unor programe AOD cu PNUD, nu neapărat de la nivelul MAE, ar fi:1) faptul că România, în parteneriat cu PNUD/agenţiile ONU, ar putea să

aibă acces mai facil la cooperarea cu ţările-ţintă ale politicii de AOD a României,

2) posibilitatea realizării unor proiecte mixte de cooperare regională (de ex. în cadrul Parteneriatului Estic sau al Sinergiei Mării Negre), care să includă şi o componentă AOD românească;

3) articularea României la parteneri aţele pe care PNUD le are cu alte organisme din sistemul ONU (CEE-ONU, programul ONU-SIDA etc.) şi UE pentru dezvoltarea unor programe de asistenţă în ţări şi regiuni terţe de interes; implicarea României s-ar putea face din fondurile de AOD aflate la dispoziţia MAE sau a altor ministere.Guvernul României, prin Ministerul Afacerilor Externe, urmează să

acopere în perioada 2010-2012 costurile operaţionale pentru funcţionarea biroului PNUD de la Bucureşti, printr-o contribuţie financiară anuală de cea. 285.000 EUR şi contribuţii în natură (clădirea în care funcţionează în prezent Casa ONU, privilegiile şi imunităţile diplomatice precum şi alte servicii).

Spre deosebire de perioada precedentă, în noua variantă de cooperare, în care România este considerată a fi o ţară net contribuitoare, Secretariatul ONU nu va mai asigura fonduri de bază şi administrative pentru biroul de la Bucureşti şi va finanţa doar costurile pentru menţinerea unui Coordonator Rezident / Reprezentant PNUD la Bucureşti.

3.2.3. Cooperarea României cu Centrul European UNESCO pentru educaţia superioara (UNESCO-CEPES).

UNESCO-CEPES (Centrul European UNESCO pentru Educaţie Superioară) şi-a început activitatea la 21 septembrie 1972 şi este găzduit de Palatul Kretzulescu din centrul Bucureştiului. Crearea unei instituţii pentru consolidarea cooperării europene în domeniul educaţiei superioare fusese recomandată în timpul celei de-a XVI-a sesiuni a Conferinţei Generale UNESCO din toamna anului 1970. în acelaşi an, Guvernul României a invitat

105

UNESCO să deschidă la Bucureşti un centru care să promoveze cooperarea internaţională în domeniul educaţiei superioare, în special colaborarea dintre Europa de Vest şi cea de Est. UNESCO-CEPES a organizat o serie de activităţi care au implicat toate statele din regiune şi a dezvoltat legături strânse cu alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale active în aceeaşi zonă a lumii. Din 1990, pentru a susţine procesele de reformă şi de dezvoltare a educaţiei superioare din Europa Centrală şi de Est, UNESCO-CEPES şi-a concentrat activităţile pe:

formularea şi implementarea de politici în domeniul educaţiei superioare;

reforme legislative în educaţie; asigurarea calităţii şi acreditării academice; recunoaşterea calificărilor academice şi profesionale; noi abordări ale managementului instituţional şi guvernamental; autonomie universitară şi libertate academică; statutul şi pregătirea profesorilor; relaţii între universităţi şi patronate; folosirea noilor tehnologii informatice; educaţie transnaţională.În septembrie 2003, UNESCO-CEPES a fost nominalizat drept membru

consultativ al Grupului de urmărire al Procesului de la Bologna (BFUG), însărcinat cu punerea în aplicare a obiectivelor Procesului, precum şi realizarea Spaţiului European al învăţământului Superior (SEIS/EHEA) care a intrat în vigoare în ianuarie 2010.

La 25 septembrie 2009, un Memorandum de înţelegere (MoU) a fost semnat între UNESCO şi Guvernul român privind măsurile tranzitorii pentru UNESCO-CEPES. Memorandumul realiniază mandatul Centrului cu peisajul nou de învăţământ din Europa şi prevede că, în cursul perioadei 2010-2011, CEPES se va axa pe abordarea nevoilor de învăţământ superior ale statelor membre UNESCO din Europa Centrală, de Est şi Europa de Sud-Est.

3.2.4. Activitatea Fondului O.N.U. pentru populaţie (U.N.E.P.A.) în RomâniaFondul ONU pentru Populaţie (UNFPA) este o agenţie internaţională

de dezvoltare care promovează dreptul fiecărui om - femeie, bărbat, copil - la o viaţă sănătoasă şi cu şanse egale în societate. UNFPA ajută ţările în care activează să folosească informaţiile despre populaţie pentru a elabora politici şi programe de reducere a sărăciei şi de creare a condiţiilor pentru ca fiecare sarcină să fie dorită, fiecare naştere să fie sigură, fiecare tânăr să fie protejat de HIV/SIDA şi fiecare fată şi femeie să fie tratată cu respect şi să trăiască o viaţă demnă. în 2005, Guvernul României şi Fondul ONU pentru Populaţie au semnat Planul de acţiune al Programului pentru România, prin care s-au pus bazele colaborării pentru perioada 2005-2009. Ariile principale de acţiune sunt:

1. Populaţie şi dezvoltare – o componentă a Programului UNFPA pentru România, a contribuit la consolidarea capacităţii autorităţilor de a elabora,

106

implementa şi monitoriza politici şi programe de populaţie şi dezvoltare. Obiectivul acestei componente a fost elaborarea unor politici naţionale care iau în considerare consecinţele dinamicii populaţiei şi ale problemelor de gen şi legătura acestora cu sărăcia.

Rapoartele Academiei Române arată că România s-a înscris într-o tendinţă de scădere şi îmbătrânire a populaţiei din cauza natalităţii scăzute şi a migraţiei externe mari. Fondul ONU pentru Populaţie a asistat Guvernul României în elaborarea, planificarea şi implementarea unor politici eficiente privind populaţia, astfel încât ţara să fie pregătită din punct de vedere economic şi social să răspundă acestor schimbări.

În cadrul acestei componente, Fondul ONU pentru Populaţie a sprijinit autorităţile prin:

acordarea de asistenţă tehnică Comisiei Naţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare şi Sub-comisiei pentru Populaţie şi Dezvoltare din Senat;

susţinerea activităţilor de cercetare şi formare în domeniul populaţiei şi dezvoltării;

promovarea integrării aspectelor de populaţie în politicile şi programele guvernamentale cu scopul de a asigura o alocare de fonduri bugetare corespunzătoare.

2. Sănătatea reproducerii - o altă componentă a Programului UNFPA pentru România a contribuit la asigurarea accesului la servicii sociale, medicale şi educaţionale îmbunătăţite, în special pentru grupurile vulnerabile şi zonele defavorizate. Această componentă a inclus acordarea de sprijin Ministerului Sănătăţii, direcţiilor judeţene de sănătate şi ONG-urilor de profil, pentru operaţionalizarea strategiilor naţionale existente privind furnizarea de servicii complete de sănătate a reproducerii şi sexualităţii la nivel de asistenţă medicală primară, inclusiv de produse contraceptive. De asemenea, această componentă de program a inclus furnizarea de servicii de asistenţă pre şi postnatală, de prevenire a ITS şi a infecţiei cu HIV/SIDA, precum şi de servicii prietenoase pentru tineri.

Activităţile din această componentă au fost implementate în 10 judeţe ţintă: Alba, Dâmboviţa, Hunedoara, Ilfov, Maramureş, Mureş, Mehedinţi, Teleorman, Tulcea, şi Vaslui. Servicii de sănătate a reproducerii

Deşi numărul avorturilor şi mortalitatea maternă şi infantilă au scăzut semnificativ în ultimii ani, ratele acestora se află încă la cote ridicate în România. Pentru a combate eficient aceste probleme este nevoie de politici publice coerente care să fie transpuse în servicii de sănătate a reproducerii şi sexualităţii accesibile întregii populaţii.

Fondul ONU pentru Populaţie a desfăşurat trei tipuri de activităţi pentru a îndeplini acest obiectiv:- înfiinţarea şi asistarea unor grupuri de lucru pentru promovarea şi consolidarea parteneriatelor între instituţii guvernamentale, ONG-uri şi agenţii finanţatoare;

107

- asistarea autorităţilor în elaborarea şi implementarea strategiilor naţionale privind procurarea de contraceptive;- dezvoltarea sistemelor de pregătire şi evaluare a cadrelor medicale pentru a putea furniza o gamă largă de servicii de calitate în domeniul sănătăţii reproducerii, inclusiv servicii de planificare familială. Servicii prietenoase pentru tineri

Tinerii sunt una dintre cele mai vulnerabile categorii de populaţie. Aflaţi la vârsta la care încep să ia decizii, ei trebuie ajutaţi şi informaţi să facă acest lucru în cunoştinţă de cauză. De aceea, în cadrul componentei de SR, Fondul ONU pentru Populaţie a acţionat pentru ca tinerii să aibă informaţii privind sănătatea reproducerii şi sexualităţii, cu accent pe prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS) şi a HIV/SIDA. De asemenea, Fondul ONU pentru Populaţie a urmărit ca tinerii să aibă acces la servicii de planificare familială, de consiliere şi de testare ITS/HIV, denumite generic servicii prietenoase pentru că sunt oferite gratuit, într-un mediu familiar (şcoli, cămine), de către medici şi psihologi care le garantează confidenţialitatea consultaţiilor94.

Fondul ONU pentru Populaţie s-a concentrat pe următoarele aspecte:- consolidarea capacităţii partenerilor pentru a furniza informaţii şi servicii prietenoase pentru tineri în domeniul sănătăţii reproducerii;- promovarea la nivel de politici şi de activităţi a serviciilor prietenoase pentru tineri în şcoli şi în cadrul serviciilor de asistenţă medicală primară;- consolidarea parteneriatelor la nivel judeţean între partenerii în implementare şi autorităţile din domeniul sănătăţii şi cel al educaţiei pentru a putea implementa mai bine programele destinate tinerilor. Comunicare şi schimbare comportamentală

Campaniile de informare sunt o cale eficientă de a îmbunătăţi cunoştinţele populaţiei privind sănătatea, egalitatea de gen şi comportamentul responsabil. Campaniile de informare trebuie să fie constante, coerente şi să răspundă punctual nevoilor de informare ale populaţie, aşa cum rezultă ele în urma studiilor privind gradul de sănătate şi de comportament sănătos al românilor.

În cadrul componentei de Sănătatea Reproducerii, Fondul ONU pentru Populaţie a acţionat pentru:- extinderea activităţilor de comunicare pentru schimbarea comportamentului privind sănătatea maternă, planificarea familială, prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală şi a HIV/SIDA;- consolidarea parteneriatelor existente privind campaniile de comunicare.

3. Egalitatea de gen - Componenta de egalitate de gen s-a concentrat asupra violenţei împotriva femeii, fenomen accentuat de sărăcie, dar care nu dispare de la sine într-o societate care se dezvoltă economic. În cadrul componentei

94 Vezi, http://populatiaromanieiincotro,unfpa.ro/conferintapopulatie/siglaunfpa/limba=Ro

108

specifice de program, Fondul ONU pentru Populaţie a asistat instituţiile guvernamentale la nivel central şi local şi societatea civilă pentru a formula, implementa, monitoriza şi evalua mai bine politicile ce vizează violenţa împotriva femeii.

Activitatea Fondului ONU pentru Populaţie în acest sens a urmărit: sprijinirea activităţilor de informare a populaţiei cu privire la

consecinţele violenţei în familie; promovarea şi consolidarea parteneriatului în vederea facilitării

elaborării şi adoptării politicilor şi strategiilor naţionale şi locale pentru abordarea violenţei împotriva femeii;

consolidarea capacităţii naţionale de abordare a violenţei împotriva femeii, a drepturilor omului, inclusiv dreptul la sănătatea reproducerii şi egalitatea de gen;

promovarea în vederea obţinerii sprijinului în furnizarea de servicii integrate pentru victimele violenţei.

Principalele obiective vizează îmbunătăţirea capacităţii instituţiilor guvernamentale de a elabora şi implementa eficient politici privind populaţia, violenţa în familie şi traficul de fiinţe umane. De asemenea, se urmăreşte în continuare creşterea accesului populaţiei la servicii de calitate de planificare familială şi îngrijire pre şi post natală şi îmbunătăţirea accesului tinerilor la educaţie şi servicii prietenoase privind sănătatea reproducerii, cu accent pe prevenirea ITS şi a HIV/SIDA.

Ca ultim an al Programului de ţară, 2009 a fost dedicat în special procesului de evaluare a rezultatelor obţinute pe parcursul celor cinci ani de program, de evidenţiere a bunelor practici şi, mai ales, de identificare a posibilităţilor de continuare a acestora de către Guvern şi a ariilor care necesită atenţie în următorii ani. Astfel, evaluările tematice care au avut loc pe fiecare din cele trei componente de program au avut ca scop:1. Evaluarea relevanţei rezultatelor şi realizărilor Programului de ţară, eficacitatea şi eficienţa cu care au fost îndeplinite, durabilitatea lor şi contribuţia la scopurile şi priorităţile naţionale;2. Identificarea lecţiilor învăţate, a oportunităţilor şi a constrângerilor apărute în implementarea lui;3. Identificarea bunelor practici şi a activităţilor de succes dezvoltate în cadrul Programului de ţară, care ar putea fi extinse şi dezvoltate în continuare de Guvern;4. Identificarea capacităţilor necesare pentru instituţionalizarea bunelor practici documentate;5. Identificarea problemelor rămase, a lipsurilor şi a domeniilor care necesită încă atenţie.

Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului pentru România, UNFPA colaborează cu o serie de parteneri guvernamentali: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi trei ONG-uri: Fundaţia Tineri pentru Tineri, Institutul

109

Est-European de Sănătate a Reproducerii şi Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală. Biroul UNFPA în România coordonează activitatea UNFPA din alte patru ţări din regiune: Belarus, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina.

Biroul FNUAP în România coordonează şi activitatea FNUAP din următoarele ţări: FRI a Macedoniei, Republica Moldova, Serbia. Activitatea FNUAP în România în perioada 2010-2011 are la bază Acorduri la şi de colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

3.2.5. Cooperarea dintre Centrul Înaltului Comisariat O.N.U. pentru refugiaţi (U.N.H.C.R.) şi România

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) este prezent în România din anul 1991. în mod constant, UNHCR a susţinut eforturile depuse de către guvernul României pentru a face din sistemul de azil din România o componentă importantă Uniunea Europeană. Obiectivele UNHCR în România sunt: dezvoltarea sistemului naţional de azil şi a regimului protecţiei refugiaţilor conform standardelor europene şi internaţionale; asistenţă solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor; promovarea unor soluţii durabile la problemele cu care se confruntă refugiaţii; prevenirea şi reducerea cazurilor de apatridie.

Domenii de cooperare ale UNHCR sunt: Accesul la procedura de azil şi la teritoriu, precum şi respectarea

principiului nereturnării Permanenta îmbunătăţire a calităţii procedurii de determinare a statutului

de refugiat în România îmbunătăţirea condiţiilor de primire a solicitanţilor de azil şi de cazare a

refugiaţilor Reunificarea familiei Integrarea refugiaţilor în societatea românească şi accesul acestora la

cetăţenia română Alte soluţii durabile: repatrierea voluntară (atunci când condiţiile din ţara

de origine permit acest lucru) şi stabilirea într-o terţă ţară (dacă nici o altă soluţie durabilă nu este posibilă, şi doar în anumite situaţii)

Activităţi specifice: Asistenţă tehnică: vizite de studiu pentru personalul guvernamental, acces

la informaţii din ţările de origine şi pregătire în materia azilului, a drepturilor omului, a asistenţei umanitare şi în alte domenii relevante şi cu incidenţă în asistenţa refugiaţilor, asistenţă în elaborarea politicilor şi strategiilor în domeniul azilului

Protecţie şi asistenţă pentru solicitanţi de azil şi refugiaţi: consiliere juridică şi socială, reprezentare juridică, servicii de interpretare şi asistenţă financiară limitată

110

Asistenţă tehnică în materia apatridiei: acces la instrumentele internaţionale relevante, îmbunătăţirea legislaţiei naţionale cu privire la cetăţenie şi consiliere atunci când este nevoie

UNHCR acordă un interes deosebit următoarelor aspecte în asistenţa solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor: condiţii de primire/cazare, acces la educaţie, locuri de muncă, acces la serviciile de sănătate şi asistenţă socială, condiţii de subzistenţă, consiliere juridicăPentru anii 2008 şi 2009, activităţile Reprezentanţei UNHCR în România

s-au desfăşurat în concordanţă cu Priorităţile Regionale ale UNHCR:1. Promovarea şi asigurarea accesului la teritoriu şi la procedura de azil2. Promovarea şi susţinerea condiţiilor de recepţie la standarde internaţionale3. Promovarea şi susţinerea unor proceduri corecte şi eficiente privind protecţia refugiaţilor4. Promovarea şi susţinerea implementării soluţiilor durabile.

Încă de la începuturile UNHCR în România, Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI) a fost printre cei mai importanţi parteneri, prin sub-structurile sale Oficiul Român pentru Imigrări (ORI), autoritatea relevantă în ceea ce priveşte problematica azilului şi Departamentul de Relaţii Publice şi Comunicare, alături de care au fost organizate evenimente precum Ziua Mondială a Refugiatului95.

În luna iulie a anului 2008, UNHCR a încheiat un Memorandum de înţelegere Tripartit cu o altă sub-structură a MAI, Inspectoratul General al Poliţie de Frontieră Române (IGPF) şi cu un ONG partener al UNHCR, Cosiliul Naţional Român pentru Refugiaţi (CNRR). Memorandumul priveşte "modalităţile de cooperare şi coordonare în vederea sprijinirii accesului solicitanţilor de azil pe teritoriul României şi la procedurile de azil din România". De asemenea, UNHCR colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe, dar şi cu alte organe guvernamentale (Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, etc).

Pentru a sprijini demersurile UNHCR de a promova problematica azilului în România la scară largă, au fost stabilite în ultimii ani, câteva acorduri de parteneriat, cu următoarele instituţii:

1. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, pentru realizarea de materiale pentru pilotarea unui curs opţional de „Drepturile omului şi drepturile refugiaţilor" (curriculum, manual şi ghidul profesorului distribuite în 42 de ţări pentru anul şcolar 2007-2008).2. Centrul de Studii de Drept Umanitar, din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu" din Bucureşti. Colaborarea are în vedere creşterea nivelului de cunoştinţe ale studenţilor în ceea ce priveşte refugiaţii, dar şi derularea unor activităţi care au ca subiect Dreptul Refugiaţilor şi Dreptul Internaţional

95 http://www.online.cercetare-aplicata.ro/ro/document/considera%C5%A3ii-privind-respectarea-drepturilor-omului-%C3AEn-sistemul-organiza%C5A3iei-na%C5A3lunilor-uni

111

Umanitar. în anul 2008, a fost organizat primul concurs cu acelaşi subiect în colaborare cu Universitatea „Nicolae Titulescu", la care au participat 8 universităţi.3. Universitatea „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti, pentru cursul „Drepturile Omului, Drepturile Refugiaţilor şi UNHCR" în cadrul Masteratului de Drept Internaţional şi Comunitar.4. Institutul Naţional al Magistraturii, pentru cursuri extrecuriculare pe probleme de azil şi refugiaţi şi dezvoltarea unor oportunităţi de practică pentru viitorii magistraţi interesaţi.5. Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, pentru cursuri privind acordarea de asistenţă persoanelor de interes pentru UNHCR, cu scopul de a identifica şi pregăti avocaţi interesaţi din toată ţara.6. Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza" pentru realizarea unui curs universitar de Drept Umanitar şi Dreptul Refugiaţilor, precum şi susţinerea unor prezentări de specialitate pe subiecte legate de azil.

Pentru îndeplinirea mandatului său în România, UNHCR colaborează şi cu ONG-uri care acordă asistenţă persoanelor de interes. Astfel, în 2009, UNHCR a lucrat cu 2 Parteneri de Implementare: ARCA - Forumul Român pentru Refugiaţi şi Imigranţi are ca scop apărarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale omului, în special ale refugiaţilor, repatriaţilor şi ale altor categorii de migranţi (străini cu statut de tolerat, victime ale traficului de fiinţe umane, apatrizi). Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi (CNRR) are ca obiective protecţia şi exercitarea efectivă a dreptului la azil în timpul procedurii de determinare a statutului de refugiat şi integrarea refugiaţilor recunoscuţi în societatea românească.

UNHCR lucrează de asemenea, şi cu alţi parteneri guvernamentali, numiţi de Partenerii Operaţionali:1. Organizaţia Femeilor Refugiate în România (OFRR) promovează şi susţine drepturile fundamentale ale omului, în mod deosebit pe ale femeilor şi copiilor refugiaţi în vederea integrării acestora în România.2. Salvaţi Copiii România se ocupă de protecţia copiilor solicitanţi de azil şi refugiaţi din România, ajutându-i pe aceştia să se adapteze şi să se integreze în societatea românească. în vederea îndeplinirii acestui scop, un rol esenţial îl deţin atât activităţile educative cât şi cele recreative.3. JRS România - Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi iniţiază programe pentru informarea refugiaţilor şi migranţilor asupra drepturilor lor legale, oferă sprijin material sau financiar persoanelor aflate într-o stare de vulnerabilitate socială şi dezvoltă programe educaţionale, de orientare culturală, şi asistenţă în găsirea unui loc de muncă refugiaţilor.4. "Generaţie Tânără", Timişoara oferă asistenţă juridică, socială şi psihologică solicitanţilor de azil şi persoanelor care au dobândit o formă de protecţie în România, organizează cursuri de orientare culturală în vederea integrării acestora şi le oferă donaţii precum ajutoare materiale, haine, hrană, etc.

112

Pe data de 8 mai 2008, în urma unor negocieri intense, Guvernul României, UNHCR şi Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM), au semnat un Acord Tri-Partit, pentru înfiinţarea unui Centru de Tranzit în Regim de Urgenţă (CTU) în Timişoara. Acţiunile de evacuare a persoanelor aflate în nevoie urgentă de protecţie internaţională ce fac obiectul acordului, se desfăşoară în baza Legii nr. 291/2008 pentru ratificarea Acordului. Conform Acordului, sintagma „persoană aflată în nevoie urgentă de protecţie internaţională" se referă la refugiaţii recunoscuţi în baza Convenţiei din anul 1951 şi a Protocolului său adiţional din anul 1967, privind statutul refugiaţilor şi la alte persoane aflate sub mandat UNHCR, care se află în nevoie de evacuare urgentă din prima ţară de azil şi care urmează să fie admişi temporar pe teritoriul României în vederea relocării lor ulterioare în ţări terţe. Astfel, CTU, singurul din Europa la ora actuală, poate caza un număr maxim de 200 de persoane a căror perioadă maximă de şedere pe teritoriul României este de 6 luni. Toate cheltuielile legate de şederea refugiaţilor evacuaţi în CTU sunt suportate de UNHCR, asistenţa fiind acordată prin ONG-ul „Generaţie Tânără", menţionată anterior.

Conform raportului „Global Trends" publicat în iunie 2009 de către UNHCR, la momentul actual există 42 de milioane de victime ale conflictelor şi persecuţiei la nivel mondial, dintre care 16 milioane sunt refugiaţi şi solicitanţi de azil, iar 26 de milioane sunt persoane deplasate intern, dezrădăcinate în propria ţară. în România, din 1991 până în mai 2009, au fost înregistraţi 16.535 de solicitanţi de azil, dintre care 3.011 au primit o formă de protecţie pe teritoriul României, respectiv statutul de refugiat sau protecţie subsidiară. în primele 6 luni ale anului 2009, la Oficiul Român pentru Imigrări au fost înregistrate un număr de 352 de cereri de azil, dintre acestea 44 fiind aprobate. Cei mai mulţi solicitanţi provin din Afganistan (53 de cereri), Pakistan (39 de cereri) şi Turcia (34 de cereri).96

3.2.6. Cooperarea dintre România şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO)

Cooperarea dintre România şi WHO se face prin Biroul de legătură pentru România al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (WHO) care a fost înfiinţat în 1990. De atunci, acesta a implementat programul WHO Eurohealth, care a cuprins trei faze:

una de urgenţă, WHO prevenind o criză în aprovizionarea cu medicamente de bază.

pe termen mediu, Organizaţia a oferit asistenţă Guvernului în transformarea politicilor pentru sănătate în programe naţionale pe domenii prioritare

pe termen lung, WHO oferă asistenţă Guvernului în dezvoltarea politicilor naţionale de sănătate în conformitate cu principiul Sănătate pentru Toţi.

96 2009 Global Trends: Refugees, Asylum-seekers, Returnees, Internally Displaced and Stateless Persons, Division of Programme Support and Management, 2010, UNHCR

113

Acest sprijin consultativ a fost oferit şi pentru reforma sănătăţii, dezvoltarea politicilor de sănătate, organizarea şi managementul sistemului de sănătate, descentralizare, dezvoltarea serviciilor primare de asistenţă medicală sau a instituţiilor de învăţământ pentru sănătate publică; în ultimul timp, experţii OMS au colaborat cu Guvernul României în luarea măsurilor de combatere a gripei aviare şi porcine.

3.2.7. Activitatea Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi-a deschis biroul

din România în 1991. UNICEF a derulat iniţial două programe bianuale de urgenţă. Programul de ţară ulterior (1995-1999) a avut drept scop ajutarea familiilor pentru a face faţă dificultăţilor cauzate de tranziţie şi, de atunci, a contribuit la construcţia unei baze solide pentru reforma sistemului naţional de protecţie a copilului. în momentul de faţă, biroul UNICEF din România are patru priorităţi de acţiune:

să se asigure că fiecare copil, băiat sau fată, duce la bun sfârşit un curs primar de educaţie

promovarea dezvoltării potenţialului oricărui copil, asigurându-se de faptul că fiecare copil are cel mai bun start în viaţă

protejarea copiilor de boli şi deficienţe, un accent deosebit punându-se pe imunizare

protejarea fiecărui copil astfel încât toţi copiii să poată creşte într-un climat lipsit de violenţă, exploatare, abuz şi discriminare

Programul de acţiune al UNICEF în România are patru componente:1. cea de monitorizare a drepturilor copilului2. cea de protecţie a drepturilor copilului3. cea de sănătate (politici şi servicii de nutriţie şi sănătate)4. cea educaţională

Programul de ţară derulat de către Reprezentanţa UNICEF în România pentru perioada 2010-2012 are următoarele componente:

Protecţia copilului; Educaţie; Sănătate, nutriţie şi HIV/ SIDA.

3.2.8. Activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale în România

Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi-a deschis biroul reprezentativ pentru România în 1991. România este membră a FMI din 15 Decembrie, 1972 şi a apelat la resursele acestei instituţii pentru a susţine financiar programele derulate de Guvern. Ca răspuns la eforturile constante ale Guvernului României de a corecta dezechilibrele economice grave şi slăbiciunile structurale persistente, au fost semnate mai multe acorduri stand-by, având ca obiectiv întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei şi susţinerea creşterii rapide a PIB-ului. Programele pun accent pe continuarea politicilor macroeconomice prudente şi a progresului reformelor structurale ample.

114

Politicile cheie de stabilizare constau în reducerea deficitului bugetului de stat, întărirea poziţiei financiare a întreprinderilor de stat prin ajustarea preţurilor la energie şi controlul asupra salariilor, precum şi măsuri menite să limiteze creşterea creditului. Controlul asupra salariilor în companiile de stat şi o politica prudentă privind salariul minim vor contribui la menţinerea creşterii salariale la nivel naţional în conformitate cu creşterea productivităţii. De-a lungul timpului şi pe parcursul prezenţei sale în România, Fondul a oferit şi instruire de specialitate prin cursurile şi seminariile derulate la sediul său şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute97.

În ceea ce priveşte Banca Mondială, aceasta şi-a deschis biroul din România în 1992. România se alăturase Băncii Mondiale la 15 decembrie 1972, iar primul împrumut acordat României a fost aprobat în 27 iunie 1974.

În cele din urmă, totalul fondurilor acordate României de către Banca Mondială a de 5,6 miliarde dolari SUA, acordate în cadrul a 54 de proiecte de împrumut. Operaţiunile de investiţii şi împrumuturile pentru politici de dezvoltare (DPL) abordează trei domenii largi:

Promovarea sectorului privat şi dezvoltarea unor pieţe eficiente. Aceasta include finalizarea agendei de privatizare, îmbunătăţirea serviciilor de infrastructură, crearea unui mediu de afaceri favorabil investiţiilor şi creşterii economice şi consolidarea eficienţei pieţei muncii.

Edificarea unor instituţii din sectorul public şi îmbunătăţirea guvernării prin reforma serviciului public, îmbunătăţirea gestionării cheltuielilor publice şi a responsabilităţii, implementarea unei strategii împotriva corupţiei şi reforma justiţiei.

Constituirea capitalului uman şi îmbunătăţirea protecţiei sociale prin ameliorarea asigurării de servicii sociale în domeniul sănătăţii şi educaţiei şi îmbunătăţirea sistemului de pensii.În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează

îmbunătăţirea infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea productivităţii agricole şi forestiere98.

Precizez că analiza privind activitatea F.M.I. şi a Băncii Mondiale în România sunt analizate în următorul capitol în mod distinct şi detaliat.

3.2.9. Cooperarea dintre Biroul Internaţional al Muncii şi România

Biroul din Bucureşti al Corespondentului Biroului Internaţional lai Muncii (BIM) s-a deschis în 1992. România este membru al BIM încă din momentul înfiinţării organizaţiei în 1919. De atunci, BIM a contribuit la îmbunătăţirea legislaţiei muncii din România pe baza standardelor internaţionale pentru muncă. A oferit de asemenea asistenţă tehnică constituenţilor naţionali tripartiţi; în plus, a contribuit cu asistenţă tehnică la

97 Vezi, I.,ROŞU-HAMZESCU şi colab., Fondul Monetar Internaţional şi România, EUC, Craiova, 200298 Pentru detalii vezi, I.ROŞU-HAMZESCU, Banca Mondială, EUC, Craiova, 2004

115

executarea mai multor proiecte în România, printre acestea numărându-se şi modernizarea serviciilor de angajare şi prevenirea consumului de alcool şi droguri la locul de muncă.

Organizaţia este implicată în prezent în efortul comun de eliminare a exploatării copiilor în România. BIM a organizat şi o serie de seminarii şi conferinţe importante pe teme precum standardele muncii, sistemele de inspecţie, genul şi angajarea, sistemele tripartite, reprezentarea unională, soluţionarea conflictelor de muncă, politica de salarizare, exploatarea copiilor.

3.2.10. Activitatea Programului Comun al Naţiunilor Unite (HIV/SIDA) în România

Programul Comun al Naţiunilor Unite pentru HIV/SIDA(UNAIDS) şi-a deschis biroul din România în august 1997. Obiectivul activităţii sale este de a ajuta Guvernul României în implementarea strategiei naţionale de contracarare a răspândirii HIV/ SIDA şi de a dezvolta capacităţi locale de prevenire a infecţiei cu HIV. Parteneri sunt atât agenţiile guvernamentale, cât şi organizaţiile neguvernamentale. UNAIDS derulează, de asemenea, şi activităţi de cercetare şi încearcă să înfiinţeze reţele de comunicare şi schimb de informaţii pentru a facilita eforturile comune de combatere a epidemiei şi de a-i reduce efectele. Activităţile actuale ale UNAIDS în România se concentrează pe sprijinirea consensului asupra planificării strategice în domeniul HIV/ SIDA şi pe împiedicarea răspândirii virusului HIV în cadrul categoriilor vulnerabile.

Toate fondurile, programele şi agenţiile specializate ale ONU în România colaborează cu Coordonatorul Rezident ONU şi cu biroul acestuia pentru a le asista în armonizarea programelor şi în coordonarea activităţilor. Armonizarea operaţională se bazează pe avantajele comparative oferite în arii specifice de expertiză de fiecare agenţie sau program ONU şi include schimbul de informaţii, planificarea comună a activităţilor, abordări comune asupra subiectelor de interes general, precum şi armonizarea ciclurilor de programe.

România se afla pe locul 63 într-un top al dezvoltării umane, realizat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 2009, cu un produs intern brut pe cap de locuitor de 12.369 de dolari şi o speranţă de viaţă de 72,5 ani. De asemenea, s-a luat în calcul şi rata alfabetizării, România având un procentaj de 97,6%, conform Raportului asupra Dezvoltării Umane al Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite. Astfel, România se află în rândul ţărilor cu dezvoltare umană înaltă, unde se încadrează şi Bulgaria (locul 61), Ungaria (43), Polonia (41), Federaţia Rusă (71) sau Croaţia (45). Potrivit studiului, pentru 4,3 procente din români există probabilitatea a de nu supravieţui peste vârsta de 40 de ani. De asemenea, 26% din români nu au acces la o sursă de apă potabilă modernizată.

Sub 2% din români trăiesc cu 1,25 de dolari pe zi, iar 3,4% au la dispoziţie doar doi dolari în fiecare zi. în funcţie de sexe, în România femeile au o speranţă de viaţă de 76,1 ani, comparativ cu 69 de ani pentru bărbaţi. în schimb, mai mulţi bărbaţi adulţi sunt educaţi în măsură de 98,3 procente, în timp ce 96,9 procente din femei trec prin şcoală. De asemenea, bărbaţii au câştigat, în

116

2007, în medie, 14.808 dolari, în timp ce femeile doar 10.053 de dolari. Cel mai înalt nivel al produsului intern brut pe cap de locuitor s-a înregistrat în 2007 de 12.369 de dolari. Potrivit raportului, în România statul cheltuie 433 de dolari pe cap de locuitor pentru sănătate şi 941 de dolari pentru fiecare elev din şcoala primară.

3.2.11. Cooperarea României cu alte organisme ale ONU99

Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA)România a continuat excelentele relaţii cu AIEA în domeniile securităţii

nucleare, pregătirii de specialişti, promovarea schimbului de tehnologii de specialitate.

Dezvoltarea la nivel naţional a unei strategii nucleare diversificate, care cuprinde extracţia şi prelucrarea minereului de uraniu, producerea de combustibil nuclear şi apă grea, operarea centralei nucleare de tip CANDU, proiecte de medicină nucleară şi aplicaţii ale izotopilor în industrie şi agricultură, a beneficiat de o importantă contribuţie din partea AIEA. în ultimii 6 ani, România a beneficiat, în fiecare ciclu de doi ani, de asistenţă din partea Agenţiei, în valoare de 1,2 milioane dolari. în anul 2000, au fost aprobate sumele aferente perioadei 2001-2002, acestea fiind de 2,146 milioane USD pe 2001 şi 1,250 milioane pentru 2002. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)

Derulează în România 11 proiecte, în valoare totală de 5.186.002 USD. în zece dintre acestea, ONUDI are rolul de agenţie de implementare pentru programe sprijinite financiar de către fondul GEF (Global Environment Facility) şi cel al Protocolului de la Montreal privind substanţele care distrug stratul de ozon. Un singur proiect este finanţat de către ONUDI, cu sprijinul unor contribuţii voluntare (Ungaria), în domeniul asistenţei întreprinderilor mici şi mijlocii din sectorul alimentar (procesarea cărnii), în valoare de 35.718 USD.

Pentru perioada următoare ONUDI a propus României colaborarea într-o serie de trei proiecte bilaterale şi unul regional.

- Proiectul „National Cleaner Production Programme" cu sprijinul financiar al SECO (Swiss Economic Cooperation Office) pentru suma de 1,2 milioane Euro.

- Proiectul „Assistance to the development of SMEs în the food sector for România - Milk component and Fruit and Vegetable Component". Obiectivul final al proiectului îl reprezintă întărirea competitivităţii naţionale şi internaţionale a întreprinderilor mici şi mijlocii din sectoarele de activitate vizate. Partea slovenă şi-a st proiect.

- Proiectul Wind energy development and capacity building în România. în cadrul noii politici a GEF de alocare a resurselor financiare pe ţări, pentru proiecte în domeniul schimbărilor

99 Vezi, http://www.epochtimes-romania.com; http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/buse/4.htm; www.onuinfo.ro; www.un.org/; http://www.unfpa.ro; www.mmuncii.ro/.../organizatia-natiunilor-unite-1349-articol.html; http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php; http://www.dadalos.org/uno_rom/un-charta.htm.

117

climatice, România va beneficia de un fond individual în valoare de 10 până la 20 milioane USD.

- Proiect regional - „Healthy and Safe Food for the future - A technology Foresight project în Bulgaria, Croaţia, Czech Republic, Hungary, România and Slovakia".

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAQ)

În cadrul căreia România acţionează pentru punerea în aplicare a Planului de Acţiune al Summit-ului Mondial al Alimentaţiei, urmărind, totodată, transformarea structurală a agriculturii şi asigurarea securităţii alimentare pentru toate sectoarele populaţiei.

România sprijină realizarea obiectivelor înscrise în planul strategic al FAO pentru perioada 2000-2015 şi acţionează pentru ca FAO să acorde o atenţie sporită dezvoltării agriculturii din ţările cu economie în tranziţie. Mai mult, analizează posibilitatea de a sprijini formarea de cadre de specialitate în domeniul agriculturii pentru ţările în curs de dezvoltare, în special cele francofone, în condiţiile asigurării unor resurse de finanţare prin organizaţii internaţionale.

Între 2001 şi 2004, FAO a derulat, în România. zece programe de asistenţă tehnică cu caracter naţional şi regional, în valoare de circa 4,25 milioane USD. În prezent, FAO derulează în România proiecte de asistenţă tehnică în valoare absolută de 2,65 milioane de dolari SUA. Sunt în curs de evaluare şi semnare alte patru Proiecte naţionale în valoare absolută de peste 1,5 milioane de dolari SUA.

3.3. Cooperarea României cu ONU şi instituţiile sale specializate în protecţia mediului

Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai ales printr-o 'reţea' de organizaţii internaţionale cu caracter interguvernamental. Acestea sunt reprezentate de Organizaţia Naţiunilor Unite cu organismele sale semiautonome şi instituţiile specializate.a) Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite - forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune), cu forţa juridică diferită care au contribuit la dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului;

Sub egida O.N.U. s-au elaborat şi adoptat o serie de documente internaţionale care au reglementat cooperarea internaţională în diferite sectoare ale protecţiei mediului.

În 1968, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale asupra 'mediului uman', care a stat la baza pregătirii primei Conferinţe mondiale privind mediul - de la Stockholm din iunie 1972 (la care au participat 114 state, între care şi România). În cadrul Conferinţei, a fost adoptată o Declaraţie generală, 109 recomandări

118

care au constituit un 'plan de acţiune' şi o Rezoluţie privind dispoziţiile instituţionale şi financiare recomandate organizaţiilor mondiale. Declaraţia de la Stockholm cuprinde un preambul în 7 puncte, urmat de 26 de principii, privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului ia libertate, egalitate şi la condiţii de viata satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate sa-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. Acest principiu a avut meritul de a fi promovat apropierea şi apoi unitatea dintre protecţia mediului şi drepturile omului. Dintre celelalte principii cuprinse în Declaraţie, amintim:

- obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare;

- conservarea resurselor naturale şi gospodărirea lor atentă;- obligaţia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului

internaţional în ceea ce priveşte responsabilitatea şi indemnizarea victimelor poluării şi a altor daune ecologice produse în afara frontierelor lor.

Al doilea act important al Conferinţei de la Stockholm din 1972, îl reprezintă Planul de acţiune privind mediul înconjurător a cărui prevederi se refera îndeosebi la: evaluarea mediului, gestiunea mediului şi masurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în materie de mediu).

Conferinţa O.N.U. privind drepturile marii, prin adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 1982, a consacrat cadrul juridic general al protecţiei mediului marin impotriva poluării.

În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de convenţii cu vocaţie mondiala: Convenţia de la Ramsar din 1971, asupra zonelor umede de importanta internaţionala, în special ca habitat al pasărilor acvatice, Convenţia de la Bonn din 1979 asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice.

În deceniile care au urmat Conferinţei de la Stockholm au apărut probleme cu caracter global, precum: poluarea atmosferica la lunga distanta, diminuarea stratului de ozon, efectul de sera, care au impus adoptarea de reglementari juridice adecvate. Rezultatul principal al preocupărilor legate de aceste probleme a constat în adoptarea de documente precum Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi (de la Geneva, 1979); Convenţia cadru de la Viena din 1985 şi Protocolul de la Montreal din 1989 privind pătura de ozon.

În ciuda unor rezultate pozitive înregistrate după Conferinţa de la Stockholm în planul colaborării internaţionale, mediul planetei a continuat sa se deterioreze constant, situaţie în care s-a căutat o nouă abordare în acest sens, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepţie diferită asupra problematicii generale a protecţiei şi conservării factorilor naturali.

În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi dezvoltării unui mediu sănătos, Adunarea Generala a O.N.U. din

119

1989 a lansat apelul la o întrunire globală care sa definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

Desfăşurata în perioada 3 -14 iunie 1992 la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, denumită Summit-ul ecologic sau întâlnirea la vârf a Pământului, a reunit preşedinţi, prim miniştri sau vicepreşedinţi din 179 de state, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul trecut. Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi masuri care sa contribuie la combaterea degradării mediului în toate tarile în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului. S-a pornit de la necesitatea după care masurile de protecţie a mediului dar şi legislaţiile naţionale în acest domeniu trebuie să fie armonizate, să se adopte aceleaşi măsuri legislative, sociale, economice, pentru a se putea preveni degradarea mediului şi pentru a se reface degradările existente în fiecare tara şi la nivel global.

La Conferinţa de la Rio s-a încercat să se realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme precum:

- protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia surselor de apă dulce, a marilor şi zonelor umede;

- gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiiior, deşeurilor de produse şi deşeurilor tehnice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane;

- eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.Rezultatele Reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente

precum: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumita şi 'Carta Terrei; Agenda 21;, Convenţia asupra bio-diversităţii; Acordul asupra climei; Convenţia - cadru privind schimbările climatice; Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea. Declaraţia de la Rio, deşi nu are forţa juridica obligatorie, cere statelor şi oamenilor sa coopereze în spiritul unui parteneriat global în scopul conservării, protejării şi restaurării sănătăţii şi integrităţii ecosistemelor pe Pământ. În preambulul Declaraţiei se stabileşte ca obiectiv instituirea unei alianţe mondiale în scopul protecţiei mediului şi se proclama 27 de principii de conservare a mediului în legătura cu dezvoltarea economica, socială, culturală etc.

Principiul I stabileşte dreptul fundamental al omului la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura. Preluând principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm, principiul II al documentului de la Rio recunoaşte statelor dreptul suveran de a-şi exploata resursele potrivit propriilor lor politici în domeniul mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor nu provoacă daune mediului în alte state sau regiuni. Un alt principiu stabileşte ca dreptul la dezvoltare trebuie sa fie realizat într-o asemenea manieră încât sa satisfacă în mod echitabil necesităţile dezvoltării şi ale mediului înconjurător, pentru generaţiile prezente şi viitoare.

În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de 'dezvoltare durabilă', menit sa polarizeze eforturile tuturor statelor în direcţia conservării şi protejării

120

mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare. Daca după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio dezvoltarea durabilă presupune existenţa unui mediu de calitate, deoarece prin Declaraţia de la Rio s-au formulat şi reglementat principiile dezvoltării durabile în acord cu conservarea mediului. Unul dintre documentele importante adoptate la Rio de Janeiro este Agenda 21 care instituie o responsabilitate globală pentru O.N.U. şi organismele sale, pentru guverne, faţă de abordarea şi soluţionarea problemelor mediului.

Agenda 21 reprezintă un document istoric ce cuprinde toate domeniile dezvoltării viabile a mediului, ce alcătuieşte un tot unitar împreună cu celelalte documente adoptate, oferind politici şi programe în scopul realizării unui echilibru ecologic. Acest document apreciază că numai un parteneriat global este capabil sa asigure pentru omenire un viitor mai sigur şi mai prosper.

În preambulul documentului se prevede ca: 'Umanitatea se află într-un moment crucial al existentei sale. Asistam actualmente la perpetuarea dispariţiilor între naţiuni şi în interiorul naţiilor, la agravarea sărăciei, a foamei, a stării de sănătate şi al analfabetismului şi la deteriorarea continuă a ecosistemelor, cărora le suntem tributari pentru buna noastră stare. Dar daca noi integram problematica mediului şi a dezvoltării şi acordam o mai mare atenţie acestor chestiuni, vom putea satisface necesităţile fundamentale, ameliorarea nevoilor de viata pentru toţi, protejarea şi amenajarea mai bine a ecosistemelor şi asigurarea unui viitor mai prosper. Nicio ţară nu va putea realiza singura acestea, dar misiunea este posibilă, daca noi vom lucra tot ansamblul în cadrul unui parteneriat, mondial pentru o dezvoltare durabilă.

În cadrul Summit-ului ecologic, două importante convenţii internaţionale au fost semnate, respectiv: Convenţia - cadru asupra schimbărilor climatice şi Convenţia privind diversitatea biologică. Pentru ţările dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin utilizarea unor tehnologii perfecţionate, dar care ridica nenumărate probleme pentru ţările în curs de dezvoltare, ţările dezvoltate s-au angajat sa creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de dezvoltare sau sa contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora. Convenţia privind diversitatea biologică prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.

Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate, sa integreze problemele biologice în sistemul de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii umanităţi avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare. Declaraţia de principii asupra conservării pădurilor - nu a putut să se transforme într-un document cu caracter juridic obligatoriu, datorita divergenţelor care au apărut între Nord şi Sud constând în special în aceea ca ţările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de dezvoltare au cerut ca documentul să se refere şi la pădurile din regiunile temperate şi boreale.

121

Capitolul XII al Agendei 21 intitulat Gestiunea ecosistemelor fragile, lupta contra deşertificării şi secetei, prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării; în acest sens, la 17 iunie 1994, 18 state au semnat la Paris, Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării.

Programul Naţiunilor Unite privind mediul (PNUE), are un rol coordonator în cadrul ONU asupra protecţiei şi conservării mediului. Conceput iniţial, ca o strategie de cooperare internaţionala în vederea ameliorării mediului, de către Conferinţa de la Stochkolm din 1972. Rolul primordial al PNUE este acela de a antrena diferite instituţii în lupta privind protecţia mediului, de a promova cu precădere, proiecte de mediu menite sa vină în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare. De fapt, este singurul sediu al O.N.U. care se află pe teritoriul african, respectiv la Nairobi. În 1972, în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., printr-o rezoluţie s-a stabilit structura organizatorica a PNUE formata din Consiliul de administraţie, Secretariatul, Fondul pentru mediu şi Comitetul de coordonare pentru mediu.

O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie promovarea legislaţiei de mediu, precum şi stimularea şi organizarea de activităţi internaţionale relative la gestiunea mediului (referitoare la stabilirea şi urmărirea programelor de protecţie a marilor şi oceanelor, organizarea de conferinţe internaţionale asupra gestiunii resurselor de apa, problemele deşertificării, organizarea unui sistem mondial de supraveghere a mediului). Marea majoritate a instituţiilor specializate ale O.N.U. s-au implicat în problematica protecţiei mediului, din perspectiva domeniului lor specific de activitate, mai ales după anul 1972.

Tot sub egida O.N.U. a avut loc cea de-a doua Reuniune mondiala a şefilor de stat şi de guverne din septembrie 2002, de la Johanesburg, denumita şi 'RIO+10'.

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) are ca obiectiv principal ridicarea normelor de alimentaţie şi a nivelului de trai a popoarelor, precum şi conservarea resurselor naturale; sub egida F.A.O. s-a redactat şi proclamat Carta Mondiala a Solurilor din 1981.

- Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală are ca scop promovarea cooperării între state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi eficiente precum şi Înlăturarea discriminărilor şi restricţiilor impuse navigaţiei internaţionale.

- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în vederea asigurării unui nivel de sănătate pentru toate popoarele. În acest sens, OMS furnizează asistenta tehnica şi supraveghează consecinţele poluării dăunătoare sănătăţii umane.

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), urmăreşte promovarea cooperării între naţiuni în domeniul educaţiei şi culturii, în vederea menţinerii păcii şi securităţii asigurarea respectului universal faţă de justiţie, legea

122

drepturilor omului şi libertăţile fundamentale. UNESCO se preocupa de problemele mediului din doua perspective principale: cea a educaţiei şi cea a cercetării ştiinţifice. Sub egida UNESCO au fost adoptate o serie de documente internaţionale deosebit de importante în materie de mediu, precum Convenţia de la Ramsar din 1971 asupra zonelor umede de importanta internaţionala; Convenţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, etc.

- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), îşi propune ca scopuri fundamentale, printre altele, ridicarea nivelului de trăi şi creşterea bunăstării economice a oamenilor, ocrotirea adecvata a vieţii şi bunăstării acestora, domenii care în prezent sunt legate tot mai strâns de protecţia mediului;

- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) a adoptat reguli privind zgomotul şi gazul de eşapament al avioanelor;

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.U.D.I.) s-a preocupat de includerea aspectelor de protecţie a mediului în politicile şi programele cooperării între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, a accelerării industrializării acestora din urmă, etc. Această organizaţie se implică în promovarea institutională a unor proiecte de transfer tehnologic şi crearea de centre regionale în acest scop.

România se pronunţă în favoarea intensificării cooperării internaţionale în domeniul protecţiei mediului înconjurător, poziţia sa fund exprimată prin aderarea Ia convenţiile ONU şi acordurile specifice cu privire la combaterea deşertificării, schimbările climatice, protecţia stratului de ozon, conservarea diversităţii biologice, comerţul ilicit cu specii de plante şi animale pe cale de dispariţie.

România sprijină punerea în aplicare a ansamblului măsurilor „Agendei 21", document adoptat la Conferinţa ONU privind mediul si dezvoltarea durabilă din 1992, dezvoltându-şi propria Strategie Naţională de Dezvoltare Durabilă.

3.4. România donator de Asistenţei pentru Dezvoltare

De precizat că 2008 a fost primul an în care s-a implementat contribuţia României la cooperarea internaţională pentru dezvoltare, ca urmare a obligaţiilor în calitate de stat UE. Pentru agenţiile ONU din România care au fost partenere cu acestea în perioada de tranziţie şi de aderare la UE, acest pas reprezintă o schimbare importantă în relaţia UNDP şi UNIC România devenind stat donator100.

În aceiaşi timp, domeniul cooperării pentru dezvoltare internaţională este supus unor schimbări profunde. În contextul globalizării şi restructurării profunde a economiei, modelul „Nord-Sud", donator-recipient, ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare, care au dat formă agendei cooperării timp de decenii, pe 100 SORENSEN, J., Noul rol al României în calitate de donator pentru dezvoltare, Cotidianul ,18 dec.2008

123

baza căruia sunt construite ONU şi alte organizaţii multilaterale, nu mai reflectă realităţile de azi.

Brazilia, India,. Rusia, China şi Africa de Sud joacă un roi din ce în ce mai mare potrivit importanţei crescute din comerţul mondial. În regiunea noastră, statele membre UE şi alte ţări cu venituri medii, precum Turcia, devin, de asemenea, donatori pentru dezvoltare. Noua arhitectură a ajutorării globale înseamnă un număr în creştere de noi donatori într-un domeniu în care modalităţile tradiţionale de ajutor s-au dovedit ineficiente. Diferenţa dintre Nord şi Sud, dintre primitori şi donatori de fonduri devine din ce în ce mai mică.

Întregul concept de „ajutor” este în plină schimbare, de la tradiţionalul transfer de know-how, tehnologie şi modele instituţionale de la nord către sud spre un concept de împărtăşire a cunoaşterii şi a experienţei. Cooperarea pentru a lupta împotriva relelor la nivel mondial, precum încălzirea globală, criminalitatea transnaţională, bolite infecţioase, terorismul internaţional şi insecuritatea energetică, şterge distincţia dintre donator' şi recipient din moment ce beneficiile sunt comune.

De exemplu, România este atât recipient - al fondurilor structurale UE - cât şi contribuitor de asistenţă pentru dezvoltare. în acest context, noile membre UE şi ţările cu venit mediu din regiune sunt într-o poziţie unică pentru a avansa un nou model de cooperare internaţională, Avantajul este reprezentat de experienţa pe care noile state membre, cu instituţiile şi oamenii săi, au căpătat-o în confruntarea cu problemele de dezvoltare, cum ar fi reducerea sărăciei, incluziunea socială sau migraţia. O asemenea experienţă este mai relevantă pentru următorul grup de ţări care aspiră ia aderarea la UE sau care vor să se asocieze Sa spaţiul economic european.

În România, Programul de Dezvoltare al ONU are privilegiul unic ele a lucra cu Ministeru Afacerilor Externe în sprijinirea roiului de donator ai României. Ca membru UE, Guvernul României şi-a asumat foarte serios statutul de donator, A contribuit cu generozitate la eforturile globale, Inclusiv la Fondul Global de luptă anti-SIDA, tuberculoză şi malarie, la Fondul de Construcţie a Păcii al ONU, la activităţile Biroului ONU pentru Drepturile Omului sau la eforturile ONU de combatere a încălzirii globale. Contribuţiile României, alături de cea a atâtor state, permit avansul în domeniul drepturilor şi libertăţilor unora dintre cei mai vulnerabili oameni ai lumii. Guvernul României, prin Ministerul de Externe, a sprijinit de asemenea programe inovative în Moldova, Georgia şi în Serbia de promovare a justiţiei, guvernării locale, avansării societăţii civile. Cred că toată lumea din România poate fi mândră de acest lucru.

Programul de Dezvoltare al ONU lucrează cu Ministerul Afacerilor Externe pentru a Identifica cele mai importante domenii de cooperare în domeniul dezvoltării cu care instituţiile, societatea civilă şi populaţia din România îşi pot împărtăşi experienţa cu alte state începând cu vecinii săi. Acest lucru constă în mai mult decât a oferi asistenţa financiară. Înseamnă să împărtăşeşti din experienţa ta asupra a ceea ce înseamnă dezvoltare, de ce unele programe sunt de succes în timp ce altele nu funcţionează. Este importanta şi experienţa instituţiilor României înainte de aderarea la U.E.

124

Pe baza experienţei anterioare din alte ţări membere U.E. rezultă clar rolul unic pe care România îl poate juca în sprijinirea formării unui nou model de cooperare internaţională care pune cunoaşterea în centrul sau şi recunoaşte faptul că dezvoltarea cooperării este uin drum cu două sensuri, în care „donatorul” poate să beneficieze la fel de mult ca şi „recipientul”.

3.5. Participarea României la operaţiunile ONU de menţinere a păcii

România a început să participe la operaţiuni ONU de menţinere a păcii în aprilie 1991, cu 10 ofiţeri observatori militari, la Misiunea de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM). După reducerea efectivelor UNIKOM, în mai 1996, cinci ofiţeri romani au continuat să facă parte din aceasta misiune. In perioada iunie 1993-octombrie 1994, România a participat la Misiunea de Observare ONU din Somalia (UNOSOM-II) cu un spital militar de campanie (50 paturi, 236 personal). De la 26 mai 1995, până în iunie 1997, 36 ofiţeri de stat major şi poliţişti militari, un batalion de infanterie (751 militari) şi un spital militar de campanie (40 paturi, 110 personal din care 45 medical) au participat la Misiunea Naţiunilor Unite de Verificare în Angola-UNAVEM III.

După retragerea forţei UN AVEM, în august 1997, o subunitate de infanterie (156 militari) a fost menţinută în Angola, cu rol de forţă de reacţie rapidă (ROMRRF), având misiunea să asigure securitatea personalului ONU, pe timpul transformării misiunii de verificare (UNAVEM) în misiune de observare (MONUA), potrivit unei rezoluţii a Consiliului de Securitate. La 23 septembrie 1998, România a devenit al 18-lea stat membru ONU (dintre cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forte de Menţinere a Păcii în Aşteptare/UN Stand-by Arrangements) prin semnarea Memorandumului de înţelegere cu Naţiunile Unite în acest domeniu. La 3 octombrie 1999, România a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare). Totodată, România a fost admisă ca membru în toate nivelurile de participare la sistemul SHIRBRIG, inclusiv în comandamentul brigăzii. România a deţinut, în anul 2005, Preşedinţia Comitetului Director al SHIRBRIG.

În decembrie 2008, membri SHIRBRIG au decis desfiinţarea iniţiativei prin retragere unilaterală. Majoritatea statelor membre se aflau în imposibilitatea îndeplinirii sarcinilor asumate în cadrul SHIRBRIG datorită prezenţei sporite în noile teatre de operaţiuni (Irak,Afganistan), în acest context, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a decis retragere României din cadrul SHIRBRIG, în ianuarie 2009.

În acelaşi timp, pe plan regional, a aderat la iniţiativele central şi sud-est europene de întărire a păcii: CENCOOP şi SEEBRIG. Din aprilie 1991 şi până în prezent, România a participat la mai multe misiuni ONU de menţinere a păcii, cu peste 7000 militari şi poliţişti civili (observatori militari, ofiţeri de stat major, ofiţeri de legătură, poliţie militară, trupe de infanterie, spitale de campanie) situându-se timp de 2 ani (septembrie 1995-iulie 1997) pe locurile 8-

125

12 în lista celor 75-76 state membre contribuitoare la operaţiuni ONU de menţinere a păcii, cu efective desfăşurate simultan de peste 900 căşti albastre.

Agenda noului parteneriat pentru trasarea viitorului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii

„A New Partnership Agenda: Charting a New Horizon for UN Peacekeeping" reprezintă un document neoficial (non paper) elaborat în iulie 2009 de către Departamentul ONU pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii (DPKO) şi nou înfiinţatul Departament pentru Field Support (DFS). Documentul a fost construit pe principiile introduse de Raportul Brahimi şi pe realizările obţinute în cadrul procesului de reformă a sistemului ONU de menţinere a păcii reprezentat de agenda Peace Operation 2010. Documentul cheamă la reînnoirea parteneriatului ONU existent în domeniul menţinerii păcii prin stabilirea unui nou orizont: un set de obiective realizabile pe termen scurt, mediu şi lung prin care operaţiunile ONU de menţinere a păcii să fie capabile să facă faţă provocărilor actuale şi viitoare. Acest nou parteneriat se sprijină pe o înţelegere comună din partea statelor membre şi a principalilor actori implicaţi în menţinerea păcii a acestor obiective şi a rolului pe care fiecare dintre aceştia îl are în realizarea lor.

De remarcat că până la nivelul anului 2010 a înfăptuit o serie de succese între care : realizarea unui dialog susţinut între toţi partenerii din cadrul sistemului de menţinere a păcii şi obţinerea sprijinului pentru întărirea acestuia; angajamentul Consiliului de Securitate pentru intensificarea consultărilor cu ţările contributoare înainte de reînnoirea sau expirarea mandatelor misiunilor de menţinere a păcii şi directiva USG DPKO/DFS (1 oct.2009) care identifică trei arii cheie:

1. angajarea sistematică a TCCs/PCCs înainte de reînnoirea mandatelor misiunilor sau de schimbări introduse în teren şi reflectarea feedback-ului TCC/PCC în rapoartele SG;

2. Informarea statelor membre asupra parametrilor şi rezultatelor Technical Assessment Mission (Misiunilor Tehnice de Evaluare) înainte de şi după desfăşurarea acestora;

3. elaborarea unor repere specifice pentru fiecare misiune care să sprijine monitorizarea progresului implementării mandatului.

În 2010 s-au efectuat paşi importanţă între care: continuarea progresului către consultări TCC/PCC mai cuprinzătoare şi sistematice în perspectiva reînnoirii mandatului MONUC din decembrie 2009; Raportul SG pentru sesiunea Comitetului 34 (Special Committee on Peacekeeping Operations va detalia priorităţile imediate ale New Horizon Agenda; angajarea împreună cu statele membre pentru înaintarea unor propuneri concrete spre luare în consideraţie în cursul dezbaterilor formale din cadrul C34

Agenda de priorităţi identifică 4 arii importante: 1. Politica de dezvoltare; 2. Dezvoltarea capabilităţilor; 3. Strategia de sprijin în teren; 4. Planificarea şi controlul.

România ocupă locul 67 din 117 state membre contributoare cu trupe şl poliţie. România ca stat membru al Uniunii Europene susţine

126

poziţia comună europeană identificabilă în proiectul de document circulat de Preşedinţia suedeză, "Sesiunea din 2010 a C34 Priorităţile, obiectivele şi strategia UE", precum şi în liniile directoare din anexa acestuia. Documentul consideră că, iniţiativa Agenda pentru un nou parteneriat privind trasarea unui nou orizont pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, lansata de DPKO şi DFS şi susţinută de Secretarul general, constituie o bază solidă pentru eforturile susţinute de reformare a sistemului ONU de menţinere a păcii. Focalizarea acestor eforturi în cele patru mari arii de interes - dezvoltarea politicilor, dezvoltarea capabilităţilor, sprijinul în teren şi planificarea şi controlul, vor constitui priorităţile statelor membre UE in domeniul respectiv, pe termen scurt şi mediu. Pentru prima dată de la începutul participării la asemenea operaţiuni, forţele româneşti au cuprins toate categoriile de personal: ofiţeri de stat major şi de legătură, observatori militari, poliţie militară, trupe de infanterie, monitori de poliţie civilă, specialişti civili în administraţie, drept şi în monitorizarea proceselor electorale.

Din analiza activităţii ONU, şi a organismelor sale specializate în România prin intermediul programelor, agenţiilor şi a fondurilor constatăm că toate fondurile, programele şi agenţiile specializate ale ONU în România colaborează cu Coordonatorul Rezident ONU şi cu biroul acestuia pentru a le asista în armonizarea programelor şi în coordonarea activităţilor. Armonizarea operaţională se bazează pe avantaje comparative oferite în arii specifice de expertiză de fiecare agenţie sau program ONU şi include schimbul de informaţii, planificarea comună a activităţilor, abordări commune asipra subiectelor de interes general, precum şi armonizarea ciclurilor d eprograme.

127

CAPITOLUL IV

FONDUL MONETAR ŞI BANCA MONDIALĂ ÎN ROMÂNIA

4.1. Aspecte generale ale problemei

Realităţile evidente în ultimii ani, dezbaterile naţionale şi internaţionale au confirmat un sentiment cert că „economia globală este condusă în beneficiul celor puţini pe cheltuiala celor mulţi101.

Campania mondială împotriva globalizării, începută la mijlocul anilor 90 când s-au desfăşurat dezbateri serioase despre globalizare şi liberalizare, mulţi din opoziţia mondială erau şi sunt la fel de capitalişti ca şi FMI-ul care în prezent are misiunea de a contracara marea criză monetara a secolului al XXI-lea care a început în 2007 în SUA şi apoi s-a extins pe plan mondial102, ceea ce constituie cea mai mare provocare cu care s-a confruntat economia mondială în ultimii 60 de ani.

De precizat, că atât în prezent cât şi de-a lungul existenţei lui, FMI a gestionat relaţiile sale cu multe din statele lumii. Această instituţie financiara, internaţională este implicată în rezolvarea crizei monetar-financiare internaţionale. Programele FMI a dat rezultate în multe ţări, mărindu-le rezervele, stopând inflaţia şi refăcându-se monedele naţionale, dar a avut şi unele eşecuri.

În acest context, activitatea de reuşită a Fondului Monetar Internaţional este dată în opinia noastră de abilitatea acestuia de a-şi adapta programele la dificultăţile naţionale şi la climatul internaţional, deschiderea permanentă a instituţiei de a învăţa noi lecţii.

Începând cu anul 1972, România a folosit resursele FMI de 11 ani ca suport financiar al problemelor economice ale Guvernului, FMI a acordat României şi asistenţă tehnică în câteva domenii, incluzând domeniul fiscal şi vamal, politica monetară şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară şi statistică.

Aderarea României la FMI a accentuat participarea ei la diviziunea internaţională a muncii şi a prezentat, la acea vreme, o serie de avantaje, ce decurg din extinderea cooperării, cum ar fi:

- România a beneficiat de trageri, aranjamente stand-by, credite importante pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe în cazul unor dezechilibre temporare.

- Participarea efectivă la FMI a dat un impuls tendinţei de multilateralizare a schimburilor noastre comerciale şi a plăţilor cu străinătatea, oferind o garanţie suplimentară a solvabilităţii în relaţiile de plăţi externe.

- Calitatea de membru oferă posibilitatea de a obţine, în anumite condiţii, a unor credite prin "finanţarea compensatorie acordată

101 CAYLE, D., Guvernarea Economiei Mondiale, Editura Antet, 2000, p. 8102 LECANTE, P., La grande crize monetaire du XXI siecle a deja commencé, Ed. Jean – Cyrille, Paris, 2007

128

de Fond pentru eliminarea unor dezechilibre temporare provocate în balanţa de plăţi externă.

- Ca membru, a avut posibilitatea unei informări competente în probleme monetare şi financiare internaţionale, facilitându-ne încheierea unor aranjamente de credite pe piaţa financiară, sau a unui sprijin tehnic din partea grupurilor de experţi FMI care ne vizitează ţara la cerere.

Activitatea României, în ceea ce priveşte FMI, s-a concretizat, în special, în participarea curentă la lucrările FMI, la dezbaterea problemelor legate de reforma sistemului monetar internaţional şi anume: la Lucrările Comitetului celor 20 (1972-1974) pentru reforma sistemului monetar internaţional, precum şi cele ale Comitetului Interimar desfăşurate pentru modificarea statutului (1974-1976).

Având drepturi depline, a luat parte la toate sesiunile anuale ale Consiliului Guvernanţilor şi Consiliului Directorilor executivi. Toate aceste date se referă la perioada anilor 1972-1980.

Începând cu mijlocul anilor '80, relaţiile României cu FMI, ca de altfel toate relaţiile cu alte organisme financiare străine, s-au răcit. România aîncetat să mai solicite credite de pe piaţa externă şi a încetat complet furnizarea de date privind evoluţia economiei româneşti (PIB, venitul din comerţ exterior, balanţa de plăţi-necesare FMI pentru negocierea şi stabilirea cotei de participare şi pentru fundamentarea deciziilor privitoare la România).

După 1989 România a reluat dialogul cu FMI, parcurgând din '90 şi până în prezent 2 etape: într-o primă etapă a avut loc normalizarea relaţiilor „îngheţate” în anii '80 prin clarificarea opţiunilor şi priorităţilor de dezvoltare pentru ţara noastră, a identificării domeniilor în care ţara noastră are nevoie de sprijinul FMI şi actualizarea bazei de date a FMI şi BIRD în cea de-a doua etapă, al cărui început poate fi stabilit la jumătatea anului 1991, când s-a finalizat primul aranjament stand-by cu FMI. România deţine la FMI şi BIRD 4011 acţiuni a câte 401,1 USD pe acţiune, ceea ce înseamnă 0,29% din totalul resurselor Fondului şi ne conferă 0,3% din totalul voturilor (total de 4621 de voturi).

Acest acord a fost urmat şi de alte şapte – 1992, 1994, 1997, 2001, 2004 şi 2009 şi în anul 2011 un alt acord în curs de negociere în lunile ianuarie şi februarie, cu şanse mari de încheiere şi intrare în vigoare în mai 2011.

În relaţiile cu FMI, România a urmărit două obiective principale:1. utilizarea experienţei recunoscute a specialiştilor Fondului pentru sprijinirea

autorităţilor române în vederea elaborării unor programe de stabilizare macroeconomică care să asigure echilibrarea principalilor indicatori ai economiei şi obţinerea de sprijin financiar al comunităţii internaţionale;

2. obţinerea de resurse pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, al cărei cont curent prezenta un puternic deficit precum şi pentru constituirea rezervelor valutare.

În opinia mea, când analizăm relaţiile României cu organizaţiile financiare internaţionale şi în specifial cu F.M.I. şi Banca Mondială, precizez că

129

este vorba despre raporturi care într-o măsură mai mică sau mai mare, în etape diferite au influenţat dezvoltarea economiei interne determinând şi decizii importante în privinţa locului ţării noastre în Europa şi în lume.

Relaţiile României cu F.M.I. şi Banca Mondială au parcurs un traseu care s-a intersectat cu marile probleme ale tranziţiei la economia de piaţă şi a creării criteriilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, iar din 2008 un sprijin financiar, cu condiţionalităţi dure pentru ieşirea României din criza şi orientarea economiei spre muncă şi producţie pentru că toate categoriile sociale să poată profita de binefacerile creşterii economice.

Precizăm totodată că apogeul la creditele acordate de F.M.I. şi Banca Mondială atât înainte cât şi după 1990 a fost marcat de interesele naţionale ale României, iar acceptarea condiţiilor puse de cele două organizaţii financiare internaţionale a constituit actul de voinţă ale autorităţilor române. Mai mult decât atât, apogeul la credite a fost şi este determinat de necesitatea depăşirii unor dificultăţi economice pentru că dacă nu ar fi aşa, atunci totul s-ar rezolva exclusiv din resurse interne. Considerăm că indiferent la care fază a raporturilor cu FMI şi Banca Mondială ne vom referi, acest fapt se confirmă şi se reconfirmă, ceea ce este esenţial pentru formularea unor aprecieri corecte.

Analiza acestor raporturi într-o perioadă deosebit de frământată pe plan mondial, respectiv ultimele trei decenii din secolul trecut şi primul deceniu din secolul al XXI-lea ne demonstrează că activitatea FMI şi Băncii Mondiale în România constituie ceea ce a avut deseori o importantă contribuţie pentru evoluţiile interne, nu numai din economie, ci din întreaga societate românească. De aici, în opinia mea, utilitatea cunoaşterii evenimentelor care au marcat aceste activităţi desfăşurate în condiţii diferite, în funcţie de timp şi loc, dar pe baza statutului de membru cu drepturi depline ale României la FMI şi Banca Mondială.

Aşa cum o să se vadă în continuarea acestui capitol al lucrării, chiar dacă aceste activităţi desfăşurate în condiţii diferite, în funcţie de timp şi loc dar pe o bază de stabilitate oferită de statutul de stat membru cu drepturi depline al României la FMI şi Banca Mondială.

Aşa cum o să se vadă în continuare în acest capitol al lucrării, chiar dacă aceste activităţi au avut suişuri şi coborâşuri esenţial este faptul că nu ne-am izolat de lume. Mai mult, analizarea atentă a activităţii celor două activităţii celor din organismele financiare monetare în România mi-a permis rememorarea etapelor unei evoluţii care a avut o influenţă direct-pozitivă şi uneori negative asupra economiei şi asupra întregii societăţi româneşti şi în special acum când România trebuie să facă faţă efectelor cauzei financiare monetare internaţionale. Acesta este şi unul din principalele motive care m-au determinat să aduc şi în discuţie o serie de date şi fapte fără de care nici prezentul, dar mai ales viitorul nu pot fi înţelese şi interpretate corect.

Actualmente ne aflăm într-o când activităţile FMI şi Băncii Mondiale în România cunosc momente critice de aceea avem de a face cu o economie subindustrială faţă de necesar sau potenţial de capital străin la care se adaugă o instabilitate politică care face ca investitorii străini să nu aibă încredere în noi.

130

Acest aspect ne duce la concluzia că avem de aface cu un proces contradictoriu, uneori imposibil de prevăzut pe termen mediu şi lung.

4.2. Activitatea Fondului Monetar Internaţional în România

4.2.1. Fondul Monetar Internaţional – instituţie financiar monetară şi de cooperare internaţională

Fondul Monetar Internaţional este o instituţie financiară internaţională care a fost creată în urma Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods (SUA). Statutul acestei instituţii, al cărei sediu se află la Washington, a fost adoptat la 22 iulie 1944, în urma Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton-Woods, la care au participat 45 de state, şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945103. Acest statut prevede că Fondul Monetar Internaţional este o instituţie cooperativă cu deplină personalitate juridică, alcătuită dintr-un sistem de organe de conducere, având un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut, al cărei rol este de a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară şi încheierea unor acorduri valutare care să asigure stimularea creşterii economice şi asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, precum şi de a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţii adecvate, în vederea ajustării balanţelor de plăţi ale acestora.

Înfiinţarea unei astfel de instituţii a fost necesară în vederea soluţionării problemelor economice (legate în principal de deteriorarea schimburilor comerciale) şi monetare internaţionale (instabilitatea cursurilor de schimb), grav afectate de cel de-al doilea război mondial104. Ulterior, necesitatea existenţei şi funcţionării acestei instituţii a fost cauzată de apariţia şi extinderea crizelor financiare la nivel internaţional, care impun instaurarea unei ordini internaţionale în domeniul financiar şi monetar menite să reglementeze şi să limiteze fluctuaţiile cursurilor de schimb, paritatea monedelor şi mărimea deficitului balanţei de plăţi externe, precum şi liberalizarea pieţelor financiare şi a contului de capital. Fondul Monetar Internaţional este interesat nu numai de problemele economice şi financiare ale fiecărei ţări membre, ci de funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional în ansamblul său105.

Drepturile şi obligaţiile care aderă la Fondul Monetar Internaţional Ţările membre FMI au următoarele drepturi:

să efectueze tranzacţii şi operaţii cu Fondul Monetar Internaţional (tranzacţiile se referă la schimburi de active monetare, iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările de active monetare);

să cumpere sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume în moneda naţională în vederea echilibrării balanţei de plăţi;

să participe la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;103 PATRIK LENQIN, Le FMI, Editions Le Deconvert, Paris, 1996, p. 40104 ROŞU HAMZESCU, Fondul Monetar Internaţional şi România, EUC, Craiova, 2002, p. 37105 GOFTANINE, S.; Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, 2000, p. 78

131

să primească alocări de DST; să adere la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BIRD);O ţară membră a FMI are următoarele obligaţii cu titlu

general: să furnizeze date economice şi financiare necesare derulării

operaţiunilor cu Fondul; să elimine restricţiile în domeniul plăţilor şi transferurilor pentru

tranzacţiile internaţionale curente; să elimine practicile monetare discriminatorii; să asigure, la cerere, convertibilitatea sumelor în moneda proprie deţinute

de celelalte state;În momentul aderării la FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă

de bani numită "cotă de subscriere". În urma reevaluării din 1998, cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungând la 216.75 mld DST (aprox. 323.31 mld DST) în ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nicio modificare cotelor. În 2006, cotele au fost majorate cu 1.8 procente, această măsură înscriindu-se într-un program de reforme ce se desfăşoară pe o perioadă de doi ani. La sfârşitul lunii octombrie 2009, totalul cotelor se cifra la 217.4 mld. DST (aprx346 mld. USD). Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. Directorul General al FMI este Dominique Strauss-Kahn, iar directorul Departamentului Europa, care coordonează Biroul Regional pentru România şi Bulgaria este Marek Belka.

De la înfiinţare, în decembrie 1945, obiectivele FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare.

Preocupările FMI sunt legate atât de asigurarea echilibrului valutar al ţărilor membre, cât şi de administrarea Sistemului Monetar Internaţional. Pornind de la obiectivele Fondului Monetar Internaţional, care vizează susţinerea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi promovarea dezvoltării economice a ţărilor lumii, fiecare ţară membră este chemată să implementeze politici economice şi financiare care*să asigure creşterea economică în condiţii de stabilitate a preţurilor şi să elimine factorii care perturbă echilibrul financiar şi valutar. Aceste obiective ale Fondului Monetar Internaţional se realizează prin următoarele funcţii:a) supravegherea politicilor cursurilor valutare practicate de ţările membre şi adoptarea unor principii specifice în vederea orientării ţărilor membre spre astfel de politici. Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului, care se manifestă şi în prezent prin supravegherea politicilor promovate de ţările membre, politici care trebuie să fie în concordanţă cu obligaţiile acestora, prevăzute în Statut. Aceste ţări sunt obligate să colaboreze cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme de natură financiar-valutară şi de politică macroeconomică;

132

b) acordarea de asistenţă tehnică ţărilor membre. FMI acordă ţărilor membre asistenţă tehnică în domenii diverse, cum sunt politicile fiscale şi monetare, balanţa de plăţi externe, sistemul bancar etc. In ultima perioadă se constată o diversificare din ce în ce mai mare a asistenţei tehnice, concretizată în: trimiterea gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale FMI, asigurarea de consultanţă în domeniul politicilor economice şi financiare, sprijin în elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale, susţinerea creării unor instituţii financiare (înfiinţarea de bănci centrale şi a trezoreriilor), sprijin în revizuirea şi chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice, asistenţă gratuită în domeniul colectării şi prelucrării datelor statistice şi perfecţionarea funcţionărilor publici. Asistenţa tehnică reprezintă aproximativ a cincea parte din bugetul operaţional al FMI, iar finanţarea acesteia se face atât din resurse interne, cât şi externe (donaţii primite);c) acordarea de asistenţă financiară ţărilor care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această asistenţă constă în acordarea unei ţări a dreptului de a cumpăra cu moneda naţională o monedă a altei ţări membre, cu obligaţia acesteia de a-şi răscumpăra moneda naţională la un anumit interval de timp106.

La acordarea unui credit de acest tip de către FMI unei ţări membre sunt solicitate de la aceasta garanţii speciale, care constau în obligaţia guvernului ţării beneficiare a împrumutului de a asigura realizarea anumitor indicatori de stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare a economiei sau stabiliţi în cooperare cu reprezentanţii Fondului. Aceşti indicatori macroeconomici vizează politica monetară, cea bugetară, cea fiscală şi politicile structurale macroeconomice. De asemenea, ţara beneficiară a creditului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, cum sunt: să facă dovada că valuta solicitată îi este neapărat necesară pentru plăţi compatibile cu principiile FMI, să nu fi fost anterior declarată ca neadmisă la resursele Fondului, din diverse motive, să facă dovada că îşi poate răscumpăra propria monedă la scadenţa împrumutului etc. Cele mai importante credite acordate de FMI sunt orientate spre ţările cu un PNB/locuitor scăzut.

Activitatea de sprijin financiar a Fondului a fost extinsă în ultima vreme prin acordarea de către acesta a unor împrumuturi specifice, şi anume:- finanţarea compensatorie, care se acordă în cazul unor variaţii puternice ale preţurilor unor produse primare, care pot avea ca efect provocarea de dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe;- finanţarea stocurilor tampon, care se acordă ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în vederea reducerii ofertei excesive de pe pieţele internaţionale, susceptibilă să conducă la prăbuşirea preţurilor;- finanţarea extinsă, care se acordă ţărilor care se confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi externe, dificultăţi în dezvoltarea economică etc.

4.2.2. Rolul Biroului Regional al FMI şi relaţiile cu România

106 Vezi şi BREZEANU,P, Instituţii Financiare Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2005,p. 20-25

133

Biroul Regional FMI pentru România şi Bulgaria a fost înfiinţat în septembrie 2006, succedând biroului FMI în România. Obiectivul central al biroului regional constă în îmbunătăţirea capacităţii Fondului de a-şi desfăşura funcţia de supraveghere - activitatea principală a Fondului în România şi Bulgaria, ulterior integrării în UE, la 1 ianuarie 2007.

În acest scop, biroul regional are următoarele atribuţii: promovează punctele de vedere ale FMI şi acţionează în vederea realizării

obiectivelor Fondului în regiune, inclusiv prin activităţi care vizează lărgirea plajei de comunicare cu instituţii, altele decât guvernul şi banca centrală, respectiv mass-media, grupuri de analiză, universităţi, sindicate, asociaţii profesionale şi alţi interlocutori importanţi;

monitorizează şi analizează evoluţia economiei, elaborează studii, identifică problemele legate de politicile economice şi colaborează îndeaproape cu departamentele din Washington în vederea îmbunătăţirii eficienţei acestora în activităţile lor de supraveghere, inclusiv printr-o contribuţie activă în formularea recomandărilor de politici economice de către departamentele respective;

facilitează transmiterea analizelor realizate de echipele din Washington guvernelor de la Bucureşti şi Sofia; de asemenea, se află în contact cu principalii factori de decizie comunicând colegilor de la sediul central punctele de vedere ale autorităţilor cu privire la politicile economice;

aduce un accent regional recomandărilor Fondului, supunând atenţiei factorilor decizionali aspecte comune ale politicilor economice de interes pentru Fond;

organizează cursuri de perfecţionare cu tematici specifice adresate oficialilor locali;

Pentru realizarea mandatului său în Bulgaria, reprezentantul regional, care îşi are sediul permanent la Bucureşti, se deplasează periodic la Sofia, unde FMI are un birou în incinta băncii centrale.

România a devenit membru cu drepturi depline al Fondului Monetar Internaţional prin vărsarea cotei sale de participare, la 15 decembrie 1972, România devenind în acel moment al 125-lea stat membru al FMI. Cota-parte de participare a României la Fond a fost de 1.030,2 milioane DST, care a reprezentat 0,48% din total. Vărsarea acestei cote i-a conferit ţării noastre un număr de 10.552 voturi, reprezentând 0,49% din total. România dispune în prezent de disponibilităţi la FMI care pot fi trase în urma unor acorduri stand-by, tragerile fiind posibile în limitele implementării programelor de reformă convenite cu Fondul. După aderarea sa la Fond, România a participat activ, în perioada 1972-1974, la lucrările Comitetului celor 20 pentru reforma sistemului monetar, iar în perioada 1974-1976 la lucrările Comitetului interimar pentru modificarea statutului FMI.

România face parte din constituenta condusă de Olanda (constituenta include, de asemenea şi Armenia, Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Serbia, Muntenegru, Republica Macedonia, Moldova, Olanda şi

134

Ucraina). Guvernatorul României la FMI este Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naţionale a României. Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu anul 1991. Tonny Lybek este Reprezentant Regional Principal pentru România si Bulgaria, începând cu luna martie 2009.

România a acceptat obligaţiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI, la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI.

La începutul anului 2008, BNR a reconstituit, prin cumpărare, suma de 75,95 milioane DST (reprezentând alocările de DST primite de la FMI în perioada 1979-1981 şi utilizate în anul 1990).

În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaţionale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Băncii Mondiale şi FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program - FSAP). In acest context, experţii BM şi FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment - FSSA, raport ce identifică principalele vulnerabilităţi ale sectorului financiar românesc şi oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC - Data Module (raportul privind respectarea standardelor şi codurilor), prin care experţii FMI realizează o evaluare a practicilor româneşti privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor - SDDS (România a aderat la acest sistem în mai 2005).

Ca ţară membră a Fondului Monetar Internaţional, România a obţinut următoarele drepturi:

dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. începând cu anul 1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente, acordurilor stand-by, finanţărilor compensatorii şi a facilităţilor de transformare sistematică;

dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări membre sau în DST din resursele generale ale Fondului, în schimbul unei sume în moneda naţională, în condiţii mult mai avantajoase decât cele ale pieţei, fiind obligată să respecte în schimb o serie de condiţii impuse de FMI tuturor ţărilor membre aflate în postura de debitor faţă de Fond;

dreptul de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de DST. Datorită faptului că FMI a întrerupt emisiunile de DST începând din 1972, România nu a putut beneficia de astfel de alocări decât începând cu anul 1979;

dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI. România deţine un număr de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se exercită prin intermediul unui grup format din 12 ţări (Armenia,

135

Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezintă şi interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI;

dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale;

În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie de obligaţii, şi anume:

subscrierea ţi vărsarea cotei-părţi de capital; convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul

american; să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în relaţiile

economice internaţionale; să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări membre; să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar privitoare la

deţinerile oficiale de aur şi de mijloace de plată internaţionale, evoluţia importurilor şi a exporturilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.În calitate de stat membru, România furnizează FMI informaţii şi

realizează consultări anuale cu această instituţie, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI107.

♦ SupraveghereFuncţia de supraveghere este stipulată în Articolul IV al Statutului FMI,

modificat în 2007, după aproximativ 30 de ani de la precedenta modificare, care, a avut loc la sfârşitul anilor 70. Pentru a asigura eficienţa acestei funcţii în contextul globalizării actuale, FMI propune o serie de •măsuri prin noua sa Strategie pe Termen Mediu.

Decizia din 2007 privind supravegherea bilaterală. În iunie 2007, cadrul de supraveghere a fost actualizat pentru prima dată de la sfârşitul anilor 70 prin adoptarea Deciziei privind Supravegherea Politicilor Economice ale Ţărilor Membre, care cuprinde cele mai bune practici. Supravegherea FMI trebuie să vizeze în principal stabilitatea externă şi să evalueze riscurile şi vulnerabilităţile unei economii.

Consolidarea practicilor de supraveghere. In cadrul supravegherii FMI, o atenţie deosebită a început a fi acordată sectorului financiar, odată cu introducerea Programului de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP) şi prin dezvoltarea de instrumente analitice pentru integrarea analizelor privind sectorul financiar şi pieţele de capital, în evaluările macroeconomice.

Supraveghere pe baze multilaterale. FMI actualizează continuu evaluările privind tendinţele economice la nivel regional şi mondial. Principalele instrumente de supraveghere regională şi globală sunt cele două rapoarte semianuale, World Economic Outlook şi Global Financial Stability Report. Primele consultări multilaterale cu privire la dezechilibrele mondiale, încheiate pe 7 august 2007, arată nevoia de consolidare a acestor evaluări la nivel regional 107 BREZEANU, P., Idem, p. 18

136

şi mondial. Pentru dezvoltarea în continuare a supravegherii la nivel regional, au fost luate deja unele măsuri care vizează modificări organizaţionale, activitatea de cercetare, discuţii cu privire la politicile economice şi comunicare. In plus, rapoarte regionale - Regional Economic Outlook Reports (REO) pe patru mari regiuni sunt publicate anual sau semianual. Cel mai recent REO pentru Europa vizează consolidarea sistemului financiar.

Asistenţă financiară Una dintre responsabilităţile principale ale FMI este să acorde

împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Spre deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu acordă împrumuturi pentru proiecte specifice.

De-a lungul anilor, FMI a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite şi "facilităţi", concepute astfel. încât să răspundă nevoilor specifice fiecărei ţări membre108. Ţările cu venituri reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferenţială, prin Facilitatea de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (PRGF) şi prin Facilitatea privind Şocurile Externe (ESF). împrumuturile nepreferenţiale sunt în general de tipul Acordului Stand-by (SBA), ocazional folosindu-se şi Facilitatea Extinsă (EFF), Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor (SRF) şi Facilitatea de Finanţare Compensatorie (CFF). FMI oferă şi asistenţă financiară de urgenţă, pentru a susţine refacerea economiilor în urma dezastrelor naturale şi a conflictelor, uneori la dobândă preferenţială. In cadrul Strategiei pe Termen Mediu, FMI discută posibilitatea introducerii unui nou instrument de finanţare pentru economiile emergente, care rămân vulnerabile la şocurile externe, în ciuda politicilor interne solide. Acest instrument ar oferi finanţarea necesară menţinerii încrederii şi reducerii riscului de criză.

Linia de credit flexibilă (FCL)După reforma drepturilor de vot, adoptată în aprilie 2008, aceasta viza să

acorde o pondere mai mare ţărilor emergente. Reforma procedurilor de creditare vine ca urmare a criticilor - mai vechi, dar reactivate de actuala criză economică mondială - potrivit cărora FMI împrumută prea greoi şi în condiţii prea stricte. Aceste reforme reprezintă o schimbare importantă în modul în care Fondul poate ajuta statele membre, ceea ce este foarte necesar în perioadele actuale de criză mondială. Principala realizare a acestei reforme este crearea unei noi modalităţi de împrumut, "linia de credit flexibilă" (FCL), care vizează ţări pe care FMI le apreciază ca fiind bine administrate, "cu fundamente, politici şi un istoric de aplicare a acestor politici foarte solide".

Noua formă de creditare, fără criterii de performanţă şi fără limită de sumă, va permite statelor membre să obţină o linie de credit "ca măsură de precauţie", din care vor putea extrage fonduri, dacă vor considera necesar. Ea înlocuieşte o modalitate de împrumut rigidă, "facilitatea de lichidităţi pe termen 108 GAFTANIUC, S., Finanţe Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p 119

137

scurt" (SLF), va fi valabilă pentru şase sau 12 luni, va putea fi reînnoită pe termen nedefinit, iar rambursarea împrumutului va trebui să intervină în termen de trei ani şi trei luni până la cinci ani. A doua mare realizare a reformei anunţate este "modernizarea condiţiilor" puse altor tipuri de împrumut acordate de FMI. Fondul susţine că vrea să împrumute "bazându-se mai mult pe criterii prestabilite, acolo unde acest lucru este adecvat", decât pe criterii de performanţă, care condiţionau până acum deblocarea tranşelor succesive de împrumut.

FMI şi-a reformat şi instrumentul său central de împrumut, acordul de confirmare (stand-by), pentru a-i spori flexibilitatea şi a-1 pune la dispoziţia membrilor care nu au acces la FCL. Astfel, FMI a dublat limitele împrumuturilor la care vor avea dreptul statele membre - în mod normal fixate în funcţie de contribuţia lor la capitalul FMI, chiar dacă, în anumite condiţii, aceste limite puteau fi depăşite.

4.2.3. Acordurile Stand-By cu România

Acordurile Stand-By dau statelor membre de a efectua trageri asupra resurselor FMI până la concurenţa unei sume într-o perioadă de timp determinată. Tragerile pot avea loc în fiecare trimestru şi sunt subordonate unei reviziuni periodice ale programelor cât şi a respectării criteriilor şi condiţiilor de realizare convenită. Aceste condiţii şi criterii se referă la: politica de credit, deficitul bugetar, controlul inflaţiei şi al creşterii preţurilor, politica promovată în materie de restricţii asupra relaţiilor comerciale şi plăţilor, dimensiunile datoriei externe şi nivelul rezervei valutare. Nerespectarea criteriilor şi condiţiilor poate duce la suspendarea drepturilor de tragere pentru ţara respectivă. De precizat că liniile Stand-By se deschid pentru o perioadă de 12 – 18 luni, putând ajunge până la trei ani, iar rambursarea beneficiază de o amânare de trei ani şi trei luni până la cinci ani, după fiecare tranşă109.

Asistenţa financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în unsprezece ocazii, ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului. Totuşi, Acordul stand-by aprobat în iulie 2004 a fost unul de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autorităţile române nu au intenţionat să facă trageri. Nici acest acord nu a fost finalizat. Până în anul 1989, România a încheiat cu FMI trei acorduri stand-by, primul fiind semnat după trei ani de la momentul aderării României la această instituţie. Acordurile stand-by sunt acorduri încheiate cu FMI prin care ţările membre au dreptul de a cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, cu condiţia respectării de către acestea a unor criterii şi condiţii stabilite prin programul elaborat şi aprobat de Consiliul Executiv al FMI.

Primul acord stand-by al României cu FMI a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976, desfăşurându-se pe o perioadă de 12 luni, în care România a primit 95 de milioane DST. Al 109 LEWI, M.D., International Finance, Third Edition McGram – Hill, 1996, p. 98

138

doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST a fost încheiat pe 15 iunie 1981, însă a fost reziliat după 30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984, după ce România a reuşit să tragă de la FMI suma de 817,5 milioane DST. De reţinut că până la sfârşitul anilor '90, România nu avea datorii externe nici faţă de celelalte state şi nici faţă de FMI, împrumuturile primite fiind achitate eşalonat, în mai multe tranşe. După anul 1990, relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional au cunoscut o îmbunătăţire permanentă, ca urmare a eforturilor depuse de autorităţile române în acest sens.

Începând cu anul 199l a fost deschisă o reprezentanţă permanentă a FMI la Bucureşti, care desfăşoară o gamă largă de activităţi în scopul asigurării implementării de către autorităţile române a recomandărilor de politică economică ale Fondului, de a menţine legături strânse între organele de conducere ale FMI şi autorităţile din România, precum şi la asigurarea transparenţei politicilor FMI în România

Încheierea acordurilor cu FMI după anul 1990 fost o necesitate pentru România, care se confrunta la acea vreme cu un deficit extern de amploare (circa 1,5 miliarde de dolari), aceste acorduri fiind necesare în vederea soluţionării problemelor balanţei de plăţi şi procurării de capitaluri de pe pieţele internaţionale.

După 1990, România a încheiat mai multe acorduri cu FMI, primind de cele mai multe ori doar prima tranşă. Diferenţele semnificative dintre cuantumul creditului aprobat şi suma trasă efectiv s-au datorat atât condiţiilor severe impuse de Fond la acordarea unei noi tranşe din acord, cât şi nerespectării de către România a programului de reformă.

Primul aranjament stand-by a fost încheiat cu Fondul pe o durată de 12 luni şi a fost aprobat la 11 aprilie 1991 pentru un volum total de 380,5 milioane DST, care a inclus şi trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie (împrumuturi acordate ţărilor care fac dovada unui necesar financiar care să compenseze o scădere temporară a încasărilor din exporturi sau o creştere temporară a volumului importurilor) pentru componenta import de ţiţei. El a avut drept scop accelerarea reformei economice, proces demarat m 1990, şi a fost orientat în special pe reforma" sistemului fînanciar-bancar şi conturarea unui cadru legislativ şi instituţional specific economiei de piaţă.

Memorandum-ul încheiat cu guvernul român viza o stabilizare graduală a economiei prin: liberalizarea treptată a preţurilor, eliminarea dobânzilor real-negative, stimularea procesului de economisire şi a investiţiilor, reducerea inflaţiei, instituirea unor impozite şi taxe corelate cu veniturile încasate, devalorizarea cursului de schimb şi introducerea unei rate de schimb flotante etc. Efectele pozitive urmărite nu au fost la nivelul aşteptărilor: consumul de materii prime şi energie a fost încurajat în continuare prin menţinerea unor preţuri scăzute, nerealiste, ritmul economisirii şi al investiţiilor interne a scăzut, volumul producţiei interne şi-a continuat declinul,

139

iar rata de schimb oficială a leului faţă de dolarul american a fost supraevaluată, o situaţie mai bună înregistrând-o doar volumul investiţiilor străine directe, care a cunoscut o oarecare creştere.

Al doilea acord după 1989 a fost un aranjament stand-by pe 10 luni, aprobat pe data de 29 mai 1992 pentru o sumă de 314 milioane DST, care a inclus încă o facilitate de finanţare compensatorie pentru importul de ţiţei. Al doilea aranjament a avut ca obiective macroeconomice încheierea mişcării corective a preţurilor şi liberalizarea cursului de schimb al leului, diminuarea inflaţiei, menţinerea deficitului bugetar la un nivel ce poate fi finanţat fără consecinţe inflaţioniste, stoparea declinului economic şi redresarea poziţiei externe a ţării prin ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi externe şi creşterea rezervelor valutare. La fel ca şi în cazul primului aranjament, şi în cadrul celui de-al doilea au fost respectate obiectivele cantitative doar în primele 3 trimestre de aplicare.

Neîndeplinirea obiectivelor ambelor aranjamente s-a datorat unui complex de factori nefavorabili, cat şi externi, printre cei mai importanţi putând fi menţionaţi întârzierea procesului de privatizare şi restructurare a economiei, inexistenţa unei legislaţii cu privire la proprietatea individuală, liberalizarea preţurilor şi a comerţului fără înfiinţarea unor instituţii care să reglementeze relaţiile de concurenţă, liberalizarea salariilor fără asigurarea corelării lor cu productivitatea muncii, ratele înalte ale dobânzilor, care au descurajat investiţiile, supraevaluarea cursului de schimb al monedei naţionale, indisciplina financiară etc.

Al treilea aranjament stand-by cu FMI a fost semnat pe data de 11 mai 1994 pentru o sumă de 301,5 milioane DST, care a inclus şi o facilitate de transformare sistematică (aceste facilităţi sunt acordate ţărilor aflate în tranziţie, care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi). Măsurile de reformă, parţial atinse, au vizat stabilirea unei rate a dobânzii real-pozitive, devalorizarea substanţială a cursului valutar oficial, controlul şi reducerea inflaţiei, stabilirea unor obiective cantitative clare în domeniul privatizării şi de restructurare a sistemului financiar-bancar (inclusiv de înfiinţare a bursei de valori), eliminarea subvenţiilor acordate de stat producătorilor ineficienţi ş.a.

Al patrulea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 22 aprilie 1997 pe o perioadă de 13 luni şi pentru o sumă de 301,5 milioane DST, care urma să fie trasă în 5 tranşe trimestriale. Programul economic aprobat viza atingerea unor obiective importante: liberalizarea pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, menţinerea deficitului bugetar la un nivel rezonabil (4,5%), creşterea rezervelor BNR, sistarea creditelor discreţionare, reducerea ratei inflaţiei etc. Neîndeplinirea obiectivelor asumate de guvernul român a condus la atingerea unor performanţe slabe, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic.

Al cincilea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 5 august 1999 pentru o sumă de 400 milioane DST, pentru a sprijini programul de reformă şi stabilizare economică al guvernului României (care a vizat diminuarea deficitului de cont curent, scăderea în continuare a inflaţiei, creşterea rezervelor valutare ale BNR, consolidarea fiscală şi restricţionarea creşterii

140

salariilor, reducerea puternică a pierderilor întreprinderilor publice şi implicarea mai puternică a pieţei de capital în procesul de atragere a capitalurilor străine).

Al şaselea acord stand-by cu FMI a fost aprobat pe data de 31 octombrie 2001 pentru o sumă de 300 milioane DST. Programul a vizat susţinerea procesului de dezinflaţie şi menţinerea deficitului de cont curent, concomitent cu accelerarea reformelor structurale şi întărirea perspectivelor de creştere economică

Al şaptelea acord stand-by încheiat cu FMI a fost aprobat pe data de 7 iulie 2004 pentru o sumă de 250 milioane DST. Acesta a fost un acord stand-by de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privinţa politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006 şi a prevăzut accesul la fondurile FMI numai în cazul apariţiei unor crize economice neprevăzute.

În anul 2005, ca urmare a divergenţelor dintre FMI şi partea română cu privire la evaluarea performanţelor şi a căilor de acţiune macroeconomică, acordul a fost suspendat.

În data de 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI aprobă un nou Acord stand-by pe 24 de luni, în valoare de 11.44 miliarde DST (12.95 miliarde €), ca parte a unui pachet financiar internaţional care include alte 5 miliarde euro prin facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balanţei de plăţi, 1 miliard € prin programele DPL ale Băncii Mondiale şi 1 miliard de la alte instituţii internaţionale. Totalul creditelor nerambursate la sfârşitul lunii octombrie 2009 se ridică la 6088 milioane DST, respectiv 690.95% din cotă.

Cele unsprezece ocazii în care România a folosit resursele FMI ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului sunt detaliate mai jos:

Tabelul nr. 3Evoluţia acordurilor stand-by încheiate de FMI cu România

Tipul Acordului

Data Aprobării

DataExpirării

sauRezilierii

Suma Aprobată (milioane

DST)

Suma Trasă(milioane

DST)

Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0

141

Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1

Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75Stand-by 10/31/01 10/15/03 300.0 300.0Stand-by preventiv

07/07/04 07/07/06 250.0 0 (nefinalizat)*

Stand-by 05/04/2009 03/15/2011

11443.0 6088

*Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.

Pregătire profesională FMI asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi

seminariilor organizate la sediul central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare, medii şi avansate despre programare şi politici financiare şi management macroeconomic, statistica balanţei de plăţi, operaţiuni monetare şi valutare, conturi naţionale şi statistici guvernamentale etc.

Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului. Instruirea are scopul de a creşte nivelul calitativ al elaborării politicii economice în ţările membre şi de a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă a unor chestiuni, de către oficialii ţărilor membre şi personalul FMI.

Până acum, prin programele sale, Institutul FMI şi Joint Vienna Institute au contribuit la instruirea profesională a numeroşi oficiali români, în domeniile: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politici de sector extern, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare, statistică.

De asemenea, Biroul Regional al FMI pentru România şi Bulgaria organizează cursuri de pregătire profesională în ţările respective.

Asistenţă tehnicăTranziţia în România a fost susţinută prin asistenţa tehnică substanţială

din partea agenţiilor multilaterale şi a donatorilor bilaterali. FMI a oferit sprijin în mai multe domenii, în peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică până acum. Asistenţa din partea experţilor Fondului s-a axat pe un număr de domenii cheie, printre care: reformele fiscale, modernizarea băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei structuri legale orientată către piaţă, cursuri de instruire şi îmbunătăţirea colectării şi raportării datelor statistice. Implementarea unei

142

reforme cuprinzătoare a administraţiei fiscale în conformitate cu recomandările mai multor misiuni de asistenţă tehnică de la Departamentul de Afaceri Fiscale ale Fondului a demarat în ianuarie 2003. La 6 noiembrie 2002 a fost finalizat raportul de ţară FMI nr. 02/254). În continuare, în 2003 a fost finalizat un FSAP, în timp ce asistenţa tehnică din partea Departamentului Sisteme Monetare şi Financiare al Fondului privind ţintirea inflaţiei continuă.

Asistenţa tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre, ajutându-le să-şi formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii economice. FMI ajută aceste ţări să-şi consolideze capacităţile umane şi instituţionale, şi să formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică reprezintă aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea asistenţei tehnice se face atât din resurse interne, cât şi externe, cele din urmă reprezentând fonduri din partea donatorilor bilaterali şi multilaterali.

FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

Fondul Monetar Internaţional susţine faptul că România a fost afectată grav de criza financiară globală. Perspectiva macroeconomică s-a înrăutăţit din cauza relansării lente a economiei europene, dar revigorarea va fi reluată în 2011.

Proiecţia privind creşterea economică în 2010 se încadrează în acest moment în intervalul 0 şi -0,5 la sută. Se estimează ca inflaţia la finele anului 2010 să scadă undeva la 3,75 la sută. De asemenea, se aşteaptă reluarea creşterii reale în a doua jumătate a anului 2010, ajungându-se la 3,5 la sută în 2011. Datele preliminare pentru primul trimestru al anului 2010 sugerează faptul că ţinta de deficit a fost respectată, însă au crescut arieratele guvernamentale, depăşind ţinta stabilită la nivelul arieratelor. Celelalte criterii de performanţă şi obiective structurale au fost de asemenea îndeplinite. Cu toate acestea, situaţia economică în deteriorare, dublată de presiunile puternice de creştere a cheltuielilor şi veniturile în scădere, înseamnă pentru anul 2010 că deficitul poate ajunge la peste 9,1 la sută din PIB dacă nu se iau măsuri de corectare. Autorităţile împreună cu experţii misiunii FMI în România au convenit că vor fi necesare măsuri fiscale suplimentare. Misiunea a prezentat o serie de variante în acest sens, majoritatea bazându-se pe creşteri semnificative de venituri. Printre măsurile principale pe care guvernul a hotărât să le adopte se numără: reducerea cheltuielilor cu salariile în sectorul public cu 25 la sută; eficientizarea şi redirecţionarea programelor de asistenţă socială către categoriile cu adevărat vulnerabile; lărgirea bazei de impozitare şi combaterea evaziunii fiscale. Prin aceste măsuri, deficitul bugetar exprimat în cash este prognozat să crească la 6,8 la sută din PIB în 2010, faţă de ţinta anterioară de 5,9 la sută din PIB. Misiunea consideră că aceste politici vor inversa tendinţa de creştere

143

nesustenabilă a cheltuielilor din ultimii ani şi vor readuce România pe calea creşterii economice.

În ceea ce priveşte măsurile de austeritate luate de guvernul român în ultimele luni, conform cărora s-au redus salariile bugetarilor şi s-a majorat TVA-ul, Fondul Monetar Internaţional şi-a manifestat îngrijorarea că guvernul român, ar fi tentat să renunţe la acestea, în încercarea de a stimula economia. De aceea, Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, vrea să fie sigur că autorităţile din România vor continua eforturile de a menţine procesul de reformă. Trebuie amintit faptul că impactul creşterii TVA i-a determinat pe oficialii Fondului Monetar Internaţional să revizuiască ţinta stabilită în acordul pe 2010. Astfel, a doua zi după creşterea TVA, Consiliul Director al FMI a dublat practic ţinta de inflaţie, ridicând-o de la 3,5% la 7,9% - un nivel nemaiîntâlnit din anul 2005, mai ales că media anuală a scumpirilor ar putea ajunge din nou peste 7%, ca acum cinci ani, dacă prognoza Fondului Monetar Internaţional (FMI) se va adeverit.

FMI, ca instituţie financiară internaţională se aşteaptă ca impactul creşterii TVA în România să aibă un singur efect asupra preţurilor, care va dispărea gradual în cursul anului 2011, astfel că nu vor exista presiuni inflaţioniste persistente. Consiliul de directori al FMI, impresionat de angajamentul de salvare luat de guvern, a convenit acordarea tranşei de aproximativ 913 milioane de euro pentru România. Importantă este punerea în aplicarea a acestor măsuri şi continuarea reformelor de infrastructură. Rezultatele eforturilor vor fi vizibile nu doar acum, ci şi pe termen mediu. România va ieşi din această criză mai puternică şi cu o dezvoltare de durată. Cele 900 de milioane de euro sunt destinate acoperirii deficitului de balanţă, în timp ce virările anterioare de la FMI către bugetul de stat au reprezentat o acţiune proactivă a Fondului, care a procedat similar şi cu alte state în această perioadă de criză, pentru a susţine deficite temporare. România a făcut paşi importanţi în restaurarea stabilităţii macroeconomice şi ajustarea dezechilibrelor de dinaintea crizei, iar echilibrarea bugetului prin tăierea cheltuielilor cu salariile şi creşterea de taxe va ajuta la atenuarea impactului social al acestor măsuri, sunt de părere reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional, în cadrul unui comunicat. Se consideră că reducerea cheltuielilor publice prin ultimele măsuri de austeritate - reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea cotei TVA la 24% - pentru a realiza un deficit de 6,8%, vor atenua impactul social. In primele cinci luni, veniturile bugetului general consolidat s-au redus cu 1,6%, la 64,2 miliarde lei, în condiţiile unor încasări în scădere cu 7,8% la TVA, 6,4%) la impozitul pe venit, 2,7% la impozitul pe profit şi 4,4% la CAS-uri. Astfel, deficitul a urcat la 16,7 miliarde lei, adică 3,1% din PIB. Creşterea TVA de la 19 la 24%) va mări încasările bugetare cu 1% din PIB, adică aproape 1,2 miliarde de euro. Astfel, în loc să scadă, încasările ar putea atinge nivelul de anul trecut: 32% din PIB. Scăderea salariilor din sectorul public cu 25% va reduce cheltuielile bugetare cu 1,3% din PIB, adică peste 1,5 miliarde de euro. Cheltuielile totale ale bugetului vor atinge aproximativ 39% din PIB. Combinaţia de măsuri reduce deficitul bugetar cu 2,7

144

miliarde de euro, până la 6,8% din PIB, ţinta convenită cu FMI. Fără aceste măsuri, deficitul ar fi depăşit 9% din PIB.

Astfel, FMI a finalizat cea de-a patra evaluare în ceea ce priveşte Acordul Stand-By cu România şi a aprobat eliberarea tranşei a cincea în sumă de 1,146 miliarde de dolari. Trebuie precizat faptul că o jumătate din ultimele trei tranşe au ajuns la Trezorerie reprezintă o excepţie în activitatea de 50 de ani a FMI, această excepţie ajungând la final odată cu cea de-a cincea tranşă, în valoare de 913 milioane de euro

Comitetul Executiv al Fondului Monetar Internaţional (FMI) a finalizat pe 2 iulie 2010 evaluarea performanţelor economice ale României în cadrul unui program de 24 de luni ale Acordului stand-by. Finalizarea acestei examinări permite eliberarea imediată a 768 milioane DST (aproximativ 913,2 milioane € sau 1,1146 miliarde $), astfel, suma totală în cadrul acestui program ajunge la 9,031 miliarde DST (aproximativ 10 738,8 milioane de euro sau aproximativ 13,475 miliarde dolari). Comitetul Executiv a aprobat, de asemenea, cererea României privind renunţarea la aplicabilitatea criteriului de performanţă de la sfârşitul lunii iunie 2010.

Banii din cea de-a cincea tranşă din împrumut nu au vreo legătură cu deficitul bugetar, urmând să ajungă în vistieria Băncii Naţionale. Analiştii financiari sunt de părere că decizia FMI de a ne acorda a cincea tranşă a împrumutului reprezintă un semnal puternic de încredere în România către pieţele externe, arătând că măsurile adoptate de guvernul român sunt suficiente pentru a restabili un echilibru economic. Dacă banii din tranşele anterioare de la FMI au fost cheltuiţi pe salarii şi pensii, de această dată banii vor avea ca scop trimiterea unui mesaj foarte clar către pieţele de capital, pieţele internaţionale, că România îşi continuă drumul de restructurare, ceea ce va aduce stabilitate economică pe plan intern. Eliberarea tranşei va ajuta şi la stabilirea cursului euro-leu. Astfel, banii de la FMI vor ajuta ţara noastră ca euro să rămână în limita de 4,1 - 4,3 lei. Dacă partenerii internaţionali au fost de acord ca primele tranşe de împrumut să fie investite în populaţie, de această dată acordul cu FMI prevede ca banii să ajungă în visteria BNR. Deşi banii pentru salarii sunt tot mai puţini, iar deficitul bugetului pentru pensii este enorm, resursele eliberate de Fondul Monetar au unica destinaţie echilibrul balanţei de plăţi externe. Mai mult, odată cu acordarea acestor bani, FMI se aşteaptă ca autorităţile să poată să atragă finanţări de pe segmentul financiar din România şi din exterior, astfel încât să acopere constant şi corect deficitul bugetar. Intrarea celei de-a cincea tranşe în rezerva valutară a BNR va creşte încrederea investitorilor străini în economia românească, în certitudinea că România nu va intra în încetare de plăţi.

Totodată, banii de la FMI vor întări rezerva Băncii Centrale, din care se fac plăţile pentru datoria externă. Cea de-a cincea tranşă, în valoare de 913 milioane de euro va intra integral în rezerva BNR, pentru gestionarea deficitului extern. Prin programul de asistenţă financiară acordat României prin Acordul Stand-By, semnat în mai 2009, ţara noastră trebuie să primească în total 20 de miliarde de euro. Până acum, luând în calcul şi cea de-a

145

cincea tranşă, România a primit aproape 10,7 miliarde de euro de la FMI, 2,5 miliarde de euro de la Uniunea Europeană şi 300 de milioane de euro de la Banca Mondială.

A şasea tranşă, în cuantum de 900 de milioane euro (769 milioane DST), a fost primită în urma celei de-a cincea revizuiri a acordului. Echipa Fondului Monetar Internaţional va vizita Bucureştiul între 26 iulie şi 4 august 2010 şi va fi însoţită de oficiali ai Comisiei Europene şi Băncii Mondiale. Misiunea de revizuire a FMI va evalua performanţele economice recente ale României şi va discuta cu autorităţile obiectivele pentru anul următor, inclusiv bugetul pentru anul 2010, împreună cu măsurile de politici şi reformele structurale necesare atingerii acestor obiective. Misiunea se va întâlni şi cu reprezentanţi ai partidelor politice, sindicatelor, asociaţiilor oamenilor de afaceri, băncilor şi societăţii civile. La cererea ANAF, o misiune de asistenţă tehnică din partea departamentului Fiscal al FMI a vizitat Bucureştiul pe perioada 14-28 iulie 2010, pentru a oferi consiliere reprezentanţilor ANAF în legătură cu îmbunătăţirea colectării. Echipa a revizuit statutul recomandărilor făcute de o echipă similară în 2009, şi a consiliat ANAF asupra modurilor optime de utilizare a tehnologiei informaţiei.

FMI a acordat României un ajutor pentru combaterea crizei, programul având drept scop diminuarea efectelor crizei şi a inclus cheltuieli suplimentare pentru sistemul de securitate socială. Consiliul Executiv al FMI a aprobat un împrumut de 17,1 miliarde dolari pentru a susţine România pe durata crizei economice globale curente. După câţiva ani de creştere robustă, România a fost puternic afectată de declinul economic global. In prezent, producţia e în descreştere, exporturile s-au redus drastic, iar fluxurile mari de capital, care finanţau boom-ul, s-au micşorat treptat. Efectele colapsului mondial au fost agravate şi de slăbiciunile economiei româneşti. In perioada 2003-2008 creşterea PIB-ului era în medie de peste 6,5 procente pe an. Această creştere rapidă a devenit posibilă din cauza investiţiilor străine directe şi a fluxurilor de capital străin - partea majoră a acestor fonduri a fost facilitată de băncile străine, care şi-au creat filiale în România. Tot acest capital străin a alimentat cheltuielile de consum şi a condus la un "boom" al investiţiilor de către companiile locale.

Această creştere rapidă a împrumuturilor a condiţionat expunerea României la efectele crizei financiare. Din cauza colapsului global al creditelor, ţara a început să se confrunte brusc cu probleme în atragerea capitalului străin. Problemele au afectat şi rata de schimb valutar, ceea ce a condus la o depreciere de peste 15 procente a valutei naţionale în raport cu euro din octombrie 2008 încoace. Din cauza faptului că mai mult de jumătate din creditele private interne sunt în valută străină, leul mai slab conduce la situaţia în care companiile şi consumatorii au de plătit dobânzi mai mari la credite. Ca rezultat al acestor procese, creşterea s-a încetinit de la valoarea medie de 9 procente înregistrată pe parcursul ultimelor trei trimestre ale anului 2008, ajungând la 13 procente în trimestrul patru. Aceasta e echivalent cu una din cele mai dramatice diminuări a creşterii economice din pieţele emergente.

146

Deficitul contului curent a crescut cu mult pe parcursul ultimilor ani, deoarece volumul importurilor a depăşit pe cel al exporturilor. O mare parte din consum a fost finanţat prin datorii ale sectorului privat, majoritatea acestora fiind în valută străină. Mai mult, în timpurile bune, guvernul a admis un deficit fiscal tot mai mare, ceea ce a lăsat puţin spaţiu pentru manevre atunci când a apărut declinul economiei, iar reformele menite să facă economia mai productivă şi mai flexibilă au fost stopate. Pe măsura înrăutăţirii condiţiilor din regiune, autorităţile române au decis să elaboreze un pachet cuprinzător de politici pentru sporirea capacităţii economiei de a depăşi criza. În luna martie a anului 2009, Fondul Monetar Internaţional, de comun acord cu Uniunea Europeană, Banca Mondială şi alte organizaţii multilaterale, s-au angajat să susţină eforturile autorităţilor.

Consiliul Executiv al FMI a aprobat un Acord stand-by de împrumut pe o perioada de 2 ani, în valoare de 12,95 miliarde euro, parte a unui pachet de sprijin financiar de 20 miliarde euro. In cadrul acestui program, împrumutul de la FMI va contribui la atenuarea efectelor declinului economic. De asemenea, Fondul Monetar Internaţional va sprijini guvernul României să realizeze ajustările de politici economice necesare pentru a evita cele mai grave consecinţe ale crizei. Programul cuprinde trei domenii principale: consolidarea fiscală, reforma sectorului bancar şi reducerea inflaţiei pentru a facilita restabilirea stabilităţii financiare. Guvernul României a întreprins deja unii paşi pentru limitarea deficitului fiscal. Cheltuielile necontrolate vor fi înfrânate. Insă, în acelaşi timp, guvernul va spori investiţiile publice pentru a asigura o îmbunătăţire a competitivităţii pe termen lung. Reformele fiscale includ măsuri de îmbunătăţire a procesului bugetar, raţionalizare a salariilor şi pensiilor publice şi eficientizare a întreprinderilor publice, pentru a asigura menţinerea deficitului la un nivel scăzut în viitor. Aceste reforme trebuie să conducă la situaţia, în care sectorul public va fi mai suplu, mai eficient şi mai transparent. Pentru a preveni afectarea gravă a grupurilor vulnerabile în societate de către aceste reforme, guvernul va lua măsuri de protecţie în raport cu angajaţii publici cu cele mai mici salarii, cei mai săraci pensionari şi alte persoane vulnerabile la declinul economic prin sporirea cheltuielilor pentru sistemul de protecţie socială.

În ceea ce priveşte asigurarea stării bune a sectorului bancar, băncile şi-au exprimat acordul de a oferi capital suplimentar pentru diminuarea consecinţelor unor pierderi viitoare, iar băncile străine din România s-au angajat să-şi menţină banii în ţară. Sistemul de asigurare a depozitelor este în curs de fortificare, iar legile cu privire la securitatea bancară sunt perfecţionate pentru ca guvernul să poată reacţiona imediat dacă băncile vor avea probleme. La finele anului 2010 economia României ar putea fi cu 8 miliarde de euro mai mică decât estima Guvernul în ianuarie, adică de 118 miliarde de euro în loc de 126 de miliarde de euro, pierderea fiind de peste un miliard de euro pe lună. Cum ponderea veniturilor în PIB este de cel mult 32%, rezultă că statul va încasa anul acesta prin taxe şi impozite cu cel puţin 2,56 miliarde de euro mai puţin decât estimase la începutul lui 2010. In timp ce, până la rectificarea bugetară, valoarea

147

economiei româneşti este estimată la o valoare de 121 miliarde de euro, în urma unei scăderi de doar 0,5% din PIB, economiştii atrag atenţia că prognozele sunt mult mai proaste.

Conform prognozelor băncilor din România, în loc ca PIB-ul să scadă cu 0,5%, recesiunea ar putea fi de fapt de 3%. Asta înseamnă că anul acesta în România se va produce şi se va consuma şi mai puţin decât anul trecut. O cerere mai mică din partea populaţiei înseamnă scăderea vânzărilor firmelor şi, implicit, fie îngheţări sau tăieri de salarii, fie noi disponibilizări. In acelaşi timp, o scădere economică mai mare decât cea prognozată înseamnă şi venituri mai mici la bugetul de stat. Guvernul are trei posibilităţi pentru a "rezolva" problema: fie va depăşi deficitul bugetar impus de FMI, de 6,9% din PIB, ceea ce ar putea pune în pericol acordul şi ar putea arunca din nou cursul în aer, fie va tăia şi mai mult din cheltuielile statului (pentru a le adapta la veniturile mai mici), fie se va întoarce din nou cu faţa către populaţie pentru mai mulţi bani, prin taxe şi impozite noi sau mai mari.

Al treilea pilon al programului susţinut de FMI este politica monetară. Banca Naţională a României s-a angajat să reducă inflaţia în limitele ţintelor asumate şi s-o menţină în aceste limite. Inflaţia mai joasă trebuie să conducă la o stabilitate financiară mai mare, făcând posibilă reducerea treptată de către banca centrală a ratelor dobânzilor şi stimularea rentabilităţii creşterii, evitând riscul plecării din ţară a capitalului sau a instabilităţii cursului valutar.

Tabelul nr. 4

PROIECŢII MODIFICĂRI PROCENTUALE2010 2011

PIBREAL 0.8 5.1 PREŢURI DE CONSUM 4 3.1 *** Sursa: World Economic Outlook (April 2010)

Conform Fondului Monetar Internaţional, România şi Ungaria sunt printre cele mai afectate ţări din regiune în ceea ce priveşte criza datoriilor din zona euro. In ultimul raport privind perspectivele economiei mondiale, experţii avertizează că pieţele emergente s-ar putea confrunta cu o nouă criză a creditării, dacă băncile europene îşi vor retrage banii investiţi în ţările din estul Europei.

FMI afirmă, în raportul 'Perspectivele Economiei Mondiale', că pieţele emergente au fost afectate de riscurile sporite din zona euro, prin reducerea apetitului pentru risc al investitorilor, care a dus la înăsprirea condiţiilor financiare. Totodată, Fondul Monetar Internaţional a majorat estimările privind creşterea economiei mondiale în 2010 la 4,5 la sută, de la 4,1 la sută în prognoza din aprilie. Fluxurile de investiţii către pieţele emergente s-au întors parţial, după un avânt semnificativ în perioada martie 2009-aprilie 2010, iar valoarea activelor a scăzut, se arată în raportul FMI. Mai mult, emisiunile de obligaţiuni suverane şi de bonduri corporatiste de pe pieţele emergente au avut o evoluţie nefavorabilă în luna mai a anului 2010. Efectele s-au simţit în majoritatea

148

statelor din Europa emergentă, printre cele mai afectate fiind pieţele din România şi Ungaria. In aceste condiţii, băncile din Europa Occidentală sunt cele mai expuse la Europa emergentă. Aceste expuneri sugerează că unele pieţe emergente s-ar putea confrunta cu o nouă criză a creditării, dacă restrângerea finanţării va determina băncile europene să-şi retragă fluxurile de creditare transfrontaliere susţin experţii FMI.

FMI vede o creştere economică de 3,2% pentru Europa de Est. Pentru economia mondială, anul 2011 va fi mai prost decât 2010.

Graficul nr. 1. Evoluţia economică pe regiuni în %

România cel mai mare datornic la FMIRomânia era cel mai mare datornic al Fondului Monetar Internaţional, cu

suma de 8,26 de miliarde de DST (drepturi speciale de tragere), aproximativ 9,32 de miliarde de euro, la 1 aprilie, potrivit unei statistici a instituţiei. De asemenea, potrivit statisticii, datoria României reprezintă 802 la sută din totalul din contul de rezerve al instituţiei financiare internaţionale. Pe locul al doilea se găseşte Ungaria, cu o datorie de 7,6 miliarde DST (8,61 de miliarde de euro), urmată de Ucraina, cu datorii de 7 miliarde DST (aproape 8 miliarde de euro).Estimările FMI pentru România :

Creştere economică : 0,8% în 2010 şi 5,1% în 2011. Creşterea economică a fost revizuită în jos pentru acest an, de la 1,3%. Este de aşteptat să mai existe cel puţin o revizuire, tot în jos, care va conduce şi anul acesta economia în teritoriu negativ.

Inflaţia : 4% în 2010 şi 3,1% în 2011, aceste estimări sunt optimiste, atunci când banii nu vor mai ajunge, scăparea va fi găsită în inflaţie. Va fi preferabilă mişcărilor de stradă.

Deficitul de cont curent : S-a prăbuşit de la 12,2% din PIB în 2008 (nesustenabil), la 4,4% în 2009. Motivul principal este secarea finanţării externe. Banii de la FMI şi UE au venit doar pentru a compensa ieşirea anumitor fluxuri de capital. Pentru că altfel, ar fi fost mai rău. Nu doar pentru România, dar contagiunea s-ar fi atins la Ungaria, Bulgaria, Ţările Baltice, continuând cu Austria, Franţa, Germania şi chiar Grecia într-o măsură tot mai mare. La aceasta

149

se referă sintagma „potenţiale efecte devastatoare asupra restului regiunii. Pentru 2010 şi 2011, FMI vede menţinerea deficitului de cont curent la nivelul de 5,5% din PIB. Şi cum, deficitul de cont curent reprezintă diferenţa dintre economisirea unei naţiuni şi investiţia care se face în economia acelei naţiuni, stagnarea, la o valoare rezonabilă, arată că nu va exista un impuls semnificativ dinspre finanţarea externă pentru recuperarea economică. Deşi FMI vede o creştere de 5,1%) în anul 2011, este foarte probabil să se înşele, nu pentru că această creştere nu ar fi posibilă, ci pentru că ea ar trebui generată de utilizarea eficientă a banului public, absorbţia mai mult decât rezonabilă a fondurilor europene şi viziune. Toate lipsesc în România. Asta e singura constantă.

De altfel, chiar FMI se contrazice : „In Europa Emergentă, perspectivele de creştere variază semnificativ. Economiile care au trecut cu bine peste criza globală (Polonia) sau cele în care încrederea internă şi-a revenit deja după şocul iniţial (Turcia), au perspective de recuperare mai rapidă, ajutate de întoarcerea fluxurilor de capital şi normalizarea comerţului mondial. In acelaşi timp, economiile care au întâmpinat criza cu niveluri nesustenabile ale creditului care au alimentat deficite de cont curent excesiv de mari, şi cele cu bilanţuri vulnerabile ale sectoarelor public şi privat (Ungaria, România, Ţările Baltice), îşi vor reveni mai încet”.

Reforma sectorului public din România se va realiza. Singura ţară care este trecută cu o scădere şi în 2011 este Grecia, cifra înregistrată fiind de 1,1%. Pe de altă parte, acelaşi raport susţine că "economiile Ungariei, României şi ale Ţărilor Baltice se aşteaptă să aibă o revenire mai lentă, în principal din cauza reformelor limitate". Reprezentantul României la FMI susţine faptul că reformele sunt cheia realizării cifrelor din raportul World Economic Outlook. Ce mai spune FMI:

Creşterea economică medie în Europa emergentă (Turcia, Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Croaţia, Lituania, Letonia, Estonia), va fi de 2,9% în acest an. Suntem sub medie. Creşterea în 2011 va fi de 3,4%. Cu un ritm previzionat la 5,1%, România ar urma să înregistreze cel mai mare ritm de creştere din toată Uniunea Europeană. Creşterea medie în zona EURO ar urma să fie de 1% anul acesta şi de 1,5% în 2010.

În prezent – după 20 ianuarie 2011, delegaţia FMI s-a deplasat la Bucureşti – discuţiile s-au axat şi pe marginea noului acord care ar putea începe în primăvara odată cu finalizarea actualei înţelegeri. Se discută în aceste zile care sunt condiţiile pe care ni le va impune FMI şi cât din acestea sunt considerate acceptabile de autorităţile române. Noul împrumut va fi, cel mai probabil, unul de tip preventiv, suma pe care o vom putea accesa doar în cazuri de urgenţă este în jur de 3,7 miliarde de euro110.

România este ca un pacient supus unei operaţii care a reuşit, dar starea acestuia rămâne în continuare critică, potrivit şefului delegaţiei Fondului Monetar Internaţional (FM) în România, Jef-frey Franks. El atrage atenţia că economia întârzie să-şi revină, deşi programul de reforme a fost pus în aplicare în mod corect. Franks afirmă că sunt şi măsuri care nu au avut succesul scontat, 110 IVAN, D., FMI s-a dus la BNR şi la Ministerul Muncii, Jurnalul Naţional, 22 ian 2011

150

cum ar fi majorarea Nu vrem să ajungem în punctul în care am stabilizat situaţia, dar economia românească, a murit. Vrem să generăm creştere economică", a declarat oficialul FMI.

Aceasta nu a fost singura comparaţie plastică a lui Franks. El a arătat liderilor sindicali şi patronali un mineralier răsturnat şi ruginit a zis că asta era România acum doi ani, iar viitorul - un fel de şalupă rapidă, dar foarte mică.

Şeful misiunii FMI în România susţine că absenţa creşterii economice este marea dezamăgire acum, când acordul în valoare de un miliard de euro dintre Guvernul român şi FMI, UE şi Banca Mondială se apropie de sfârşit.

Reprezentantul FMI le-a explicat sindicaliştilor şi reprezentanţilor patronilor ceea ce scrie în orice carte de economie, şi anume că economia creşte în special prin creşterea productivităţii muncii şi utilizarea eficientă a forţei de muncă şi a investiţiilor. Acesta a mai spus că productivitatea poate fi crescută printr-o mai bună organizare, prin ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă şi prin modernizarea echipamentelor.

Pentru îmbunătăţirea infrastructurii este necesară ridicarea nivelului de absorbţie a fondurilor europene, care pot genera investiţii fără să crească deficitul bugetar, a subliniat Jeffrey Franks, conform celor prezenţi la întâlnire.

Totuşi, dincolo de aceste teorii, realitatea este că Guvernul României nu a luat nici o măsură menită să susţină creşterea economică, din contră, au fost luate măsuri care nu aveau cum să conducă la revenirea economiei. Majorarea TVA de la 19% la 24% a dus la scăderea consumului, deci la o cerere internă mai mică pentru firmele româneşti.

Investiţiile economice spre România s-au oprit ca urmare a crizei mondiale. Guvernul nu a făcut nimic să încerce să atragă aici investitorii, nu a scăzut impozitele sau taxele. Nici nu a putut, pentru că programul FMI prevede deficit bugetar foarte strict. Nici firmele româneşti nu au fost ajutate de stat ca să poată să-şi păstreze angajaţii, cu toate că taxele pe forţa de muncă sunt printre cele mai mari din Uniunea Europeană. FMI a mai precizat că acesta nu a cerut Guvernului să modifice Codul muncii sau „taxa unică", ci o dezvoltare a eco-nomiei, „o îmbunătăţire a reţetei".

„S-a discutat problema că FMI nu a cerut niciodată taxa unică, că este de acord că sistemul de impozitare pe salariu creează deficit la bugetul statului şi trebuie acoperit prin alte modificări”.

Aceasta nu este singura glumă pe care şeful misiunii FMI a făcut-o la Bucureşti. „Ne-a arătat un mineralier care era răsturnat, ne-a zis că asta era economia românească acum doi ani, iar după aceea, imaginea a doua, România era un mineralier cam ruginit, dar funcţionabil. Franks, s-a referit la faptul că economia României trebuie să decoleze.

Misiunea Fondului Monetar Internaţional (FMI) s-a aflat în vizită la Bucureşti în perioada 25 ianuarie-8 februarie pentru cea de-a şaptea ţi ultima evaluare în cadrul acordului stand-by. Misiunii i s-au alăturat reprezentanţi ai Comisiei Europene (CE) şi Băncii Mondiale.

Şeful Misiunii pentru România, dl Jeffrey Franks, a dat următoare declaraţie la finalul vizitei :

151

« Misiunea a ajuns la un acord la nivel de experţi cu privire la cea de-a şaptea şi ultima evaluare a actualului Acord Stand-by (ASB). Condiţia de aprobarea Board-ului, a cărui şedinţă este programată preliminar pentru sfârşitul lunii martie, cea dea opta tranşă (în valoare de 874 milioane DST sau aproximativ 1 miliard de Euro) va deveni disponibilă după şedinţa Board-ului. Însă, autorităţile au decis să nu tragă această tranşă aferentă celei de-a şaptea evaluări. Suma totală trasă în cadrul actualului acord stand-by este de 10.569 miliarde DST (aproximativ 12,4 miliarde euro).

Misiunea a ajuns de asemenea la un acord la nivel de experţi în ceea ce priveşte un nou ASB de tip preventiv de 24 de luni în suma de 3.090 miliarde DST (aproximativ 3.6 miliarde euro, 300 de procente din cotă). Şedinţa Board-ului pentru discutarea noului acord este programată pentru sfârşitul lunii martie. Autorităţile au informat misiunea că intenţionează să trateze acest acord ca fiind unul d etip preventiv, ceea ce înseamnă că nu au în plan să tragă fondurile în cadrul ASB. Noul ASB va fi conjugat cu asistenţă de tip preventiv acordată de Uniunea Europeană în valoare de 1,4 miliarde de Euro şi cu un împrumut de 0,4 miliarde Euro de la Banca Mondială.

Activitatea economică se stabilizează în prezent şi anticipăm o creştere de ½ procente în 2011 ajungând la 4-4 ½ procente în 2012, datorită exporturilor puternice continue dublate de o cerere internă progresiv mai mare. Deşi inflaţia este ridicată în prezent din cauza efectelor majorării necesare a TVA din iulie şi a preţurilor mai mari la produsele alimentare şi energie la nivel mondial, misiunea consideră că inflaţia a atins nivelul maxim şi că va reveni în interiorul intervalului ţintit de Banca Naţională a României în a doua jumătate a anului 2011. Pentru 2011 şi 2012 proiectăm un deficit de cont curent de aproximativ 5% din PIB. Datele preliminare la sfârşitul lunii decembrie sugerează că au fost atinse cu o marjă criteriile de performanţă în cadrul programului, cu excepţia plafonului privind arieratele bugetului general consolidat, pentru care a fost acordată deja o derogare.

Actualul ASB s-a axat pe rezolvarea dezechilibrelor nesustenabile şi a reuşit să asigure stabilitatea macroeconomică şi financiară în circumstanţe foarte dificile. Noul record se va concentra pe promovarea creşterii economice şi crearea locurilor de muncă şi pe menţinerea în acelaşi timp a acelei stabilităţi. Ţintele de deficit fiscal cash vor rămâne neschimbate la 4,4% din PIB în 2011 şi 3,0% în 2012. Politicile actuale fac ca aceste obiective privind deficitul să fie realizabile. Cu toate acestea, reformele trebuie continuate, mai ales în ceea ce priveşte îmbunătăţirea colectării impozitelor şi taxelor existente, în sectorul sănătate şi cheltuieli de capital. Pentru a genera o creştere sustenabilă mai mare, trebuie să îmbunătăţim funcţionarea sectorului public (mai ales în Întreprinderile de Stat, ÎS), creând în acelaşi timp condiţii pentru investiţii majore ale sectorului privat. În sectorul public, accentul va cădea pe impulsionarea absorbţiei fondurilor UE şi pe restructurarea ÎS din transporturi şi energie (precum şi pe atragerea de investiţii străine în aceste întreprinderi), în vederea transformării acestora dintr-o povară pentru economie într-un motor de creştere. Eforturile de reducere a birocraţiei, de eficientizare a agenţiilor de reglementare şi pieţeşe

152

deschise vor contribui la îmbunătăţirea climatului de afaceri, pentru investitorii străini şi români.

Sistemul bancar continuă să facă faţă bine crizei economice şi băncile se menţin bine capitalizate şi lichide. Rata de adecvare a capitalului la finele lui decembrie a fost de 14,7%, toate băncile depăşind 11% (rata de adecvare obligatorie este de 8%). Împrumuturile neperformante cresc şi generază unele pierderi, dar există suficiente resurse pentru a atenua impactul. În martie, autorităţile vor discuta cu cele mai mari bănci străine o prelungire a Iniţiativei de Coordonare a Băncii, cu scopul de a continua efectele stabilizatoare ale acordului. »111

Colaborarea României cu FMI a avut şi are un rol important în implementarea unor programe de reformă economică menite să asigure liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scăderea şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile etc.

FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie din România, condiţionând acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale în economia românească. FMI poate fi considerat responsabil de realizarea tranziţiei în România în măsura în care acestea au implementat programele de reformă în legătură directă cu respectarea condiţionărilor impuse de această instituţie şi cu dezideratele proprii fiecărei ţări privind reforma economică. Pentru România, relaţia cu FMI a fost uneori controversată, atât ca urmare a lipsei de profunzime a reformelor promovate în diversele perioade ale tranziţiei, cât şi a rigidităţii FMI în ceea ce priveşte unele pachete de programe propuse, inadecvate structurii economiei româneşti.

4.3. Banca Mondială În România

4.3.1. Banca Mondială – sursă de asistenţă în domeniul dezvoltăriiBanca Mondială este una dintre principalele, surse de asistenţa în

domeniul dezvoltării112. Principalul său obiectiv este ajutorarea populaţiei cele mai sărace şi a celor mai sărace ţări. In 2002, Banca Mondială a oferit 19,5 miliarde dolari şi a acţionat în cadrul a peste 100 de ţări în curs de dezvoltare, contribuind cu finanţare şi/sau expertiză tehnică pentru a le ajuta să reducă sărăcia. Trăim într-o lume atât de bogată încât venitul global este de peste 31 trilioane dolari pe an. In această lume, persoanele cu venit mediu, în anumite ţări, câştigă anual peste 40.000 dolari. Dar în aceeaşi lume, 2,8 miliarde de oameni - mai mult de jumătate din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare - trăiesc cu mai puţin de 700 dolari pe an. Dintre aceştia, 1,2 miliarde câştigă mai puţin de 1 dolar pe zi.

Problema reducerii acestor nivele de sărăcie, în timp ce populaţia continuă să crească - cu circa 3 miliarde de oameni în următorii 50 de ani - este

111 http://www.imf.org/external/country/ROU/index.htm; http://www.fmi.ro/112 ROŞU-HAMZESCU, I., Banca mondială, EUC, Craiova, 2004

153

enormă. Banca Mondială acţionează pentru reducerea acestui decalaj şi pentru a transforma resursele ţărilor bogate în creştere economică pentru ţările sărace. Una dintre cele mai mari surse de asistenţă în dezvoltare din lume, Banca Mondială, susţine eforturile guvernelor din ţările în curs de dezvoltare de a construi şcoli şi unităţi sanitare, de a furniza apă şi curent electric, de a lupta contra bolilor şi de a proteja mediul înconjurător.

Nu este o bancă, ci mai degrabă o agenţie specializată. Banca Mondială nu este o "bancă" în sensul obişnuit al cuvântului. Ea este una dintre agenţiile specializate ale Naţiunilor Unite şi este formată din 186 de ţări membre. Aceste ţări răspund împreună de modul de finanţare a instituţiei şi de felul cum sunt cheltuiţi banii. împreună cu restul comunităţii care se ocupă de dezvoltare, Banca Mondială îşi concentrează eforturile asupra atingerii Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, stabilite de membrii ONU în 2000 şi care ţintesc spre reducerea de durată a sărăciei. Structura Grupului BM

Grupul Băncii Mondiale este o instituţie formată din alte cinci instituţii financiare internaţionale, şi anume:

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare-BIRD/IBRD (International Bank for Reconstruction and Development)

Corporaţia Financiară Internaţională - IFC (International Finance Corporation) promovează investiţiile în sectorul privat, susţinând sectoarele şi ţările cu riscuri mari, IFC completează activitatea BIRD (care se desfăşoară în special la nivel guvernamental), oferind împrumuturi sectorului privat. Aşadar, IFC lucrează cu întreprinderi private viabile din ţările în curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionare a riscului, consultanţă pentru clienţii săi. IFC investeşte în proiecte din regiuni şi sectoare deservite insuficient de investiţiile private şi găseşte modalităţi noi de a dezvolta oportunităţi promiţătoare pe pieţele considerate prea riscante de către investitorii comerciali în absenţa IFC. IFC este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, portofoliul său de angajamente depăşind 25 miliarde USD. Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la peste 25 de miliarde USD, pentru următorii 3 ani fiind prevăzută o suma de 31 de miliarde destinată combaterii crizei economice. România este membră a IFC din 1990.

Asociaţia Internaţională de Dezvoltare - IDA (International Development Association)- Misiunea Asociaţiei Internaţionale de Dezvoltare este de a acorda împrumuturi celor mai sărace ţări ale lumii (PIB/loc.<1.135 USD) în condiţii favorabile: pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu o perioadă de graţie de până la 10 ani. IDA contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune (cum ar fi învăţământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu apă) şi susţine reforme şi investiţii destinate creşterii productivităţii şi creării de locuri de muncă. Această asistenţă este vitală pentru ţări care au o capacitate minimă sau inexistentă

154

de a împrumuta în condiţiile pieţei. Provenienţa fondurilor IDA o reprezintă donaţiile din partea ţărilor industrializate. 45 de ţări oferă fonduri pentru această finanţare făcând contribuţii o dată la trei ani. Fondul a fost realimentat în 2007, cu aproape 25,1 miliarde dolari de la donatori ceea ce reprezintă o creştere cu 42% faţă de precedenta realimentare. Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la aproximativ 207 de miliarde USD.

Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor - MIGA (Multilateral Investment Guarantee Agency) oferă asigurare contra riscurilor politice (garanţii) pentru investitorii şi creditorii în ţările în curs de dezvoltare. înfiinţată în 1988, obiectivul MIGA este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital destinate unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri în ţările în curs de dezvoltare. MIGA contribuie la încurajarea investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, prin acordarea de garanţii firmelor care investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii valutare etc). MIGA oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea oportunităţilor de investiţii. Agenţia oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor. Cifra cumulată a garanţiilor emise se ridică la peste 17 miliarde USD. România este membră MIGA din 1992.

Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor - ICSID (International Center for Settlement of Investments Disputes) rezolvă conflictele din domeniul investiţiilor între investitorii străini şi ţările gazdă. înfiinţat în 1966, ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj pentru diferende din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între state şi investitorii străini. ICSID întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine. Ca membră a ICSID, România şi-a ocupat locul în anul 1975.Fiecare instituţie are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei şi

îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă pentru populaţia din statele în curs de dezvoltare. "Banca Mondială" este denumirea folosită pentru Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Agenţia Internaţională de Dezvoltare (IDA). împreună, aceste organizaţii furnizează împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă şi subvenţii pentru ţările în curs de dezvoltare. Circa 10.000 de profesionişti în domeniul dezvoltării din aproape fiecare ţară din lume lucrează la sediul central al Băncii din Washington DC sau în cele 109 birouri aflate în ţările respective113.

8.1 miliarde dolari sub formă de asistenţă. Ţările cu venituri mici din lume nu pot, în general, să împrumute bani de pe pieţele internaţionale sau pot să o facă numai cu dobânzi mari. Pe lângă contribuţii directe şi împrumuturi de la ţările dezvoltate, aceste ţări primesc şi subvenţii, împrumuturi fără dobândă şi asistenţă tehnică de la Banca Mondială pentru a le permite să ofere servicii de 113 SALDA, ANNE, C.M., World Bank, New Brunswik, NJ and London: Transaction Publishers, 1995, p.87

155

bază. Aceste ţări au 35-40 de ani pentru a rambursa împrumuturile, cu o perioadă de graţie de 10 ani. Finanţarea sub formă de credite fără dobândă şi subvenţii provine de la IDA, cea mai mare sursă de asistenţă pentru concesiuni din lume. Circa 40 de ţări bogate oferă bani pentru această finanţare făcând contribuţii o dată la patru ani. Creditele IDA reprezintă circa un sfert din asistenţa financiară a Băncii. In afară de fondurile IDA, foarte puţin din venitul Băncii provine de la ţările membre.

11,5 miliarde dolari sub formă de împrumuturi. Ţările în curs de dezvoltare cu venituri mai mari - dintre care unele pot împrumuta din surse comerciale, dar, în general, numai cu dobânzi la rate foarte mari primesc împrumuturi de la BIRD. Ţările care împrumută de la BIRD dispun de mai mult timp pentru a rambursa împrumutul decât dacă ar fi împrumutat de la o bancă comercială - între 15 şi 20 de ani cu o perioadă de graţie între trei şi cinci ani înainte de a începe rambursarea capitalului. Guvernele ţărilor în curs de dezvoltare împrumută bani pentru programme specifice, inclusiv pentru eforturile de reducere a sărăciei, oferirea de servicii sociale, protecţia mediului înconjurător şi promovarea creşterii economice care va îmbunătăţi standardele de viaţă.

Obţinerea capitalului. BIRD obţine aproape toţi banii de pe pieţele financiare internaţionale. Cu o cotă de solvabilitate de AAA, BIRD emite obligaţiuni pentru a obţine fonduri şi apoi transmite clienţilor săi beneficiul dobânzilor mici.

Bunuri globale. In ultimii câţiva ani, Banca Mondială a investit resurse semnificative în activităţile menite să aibă un impact global. Una dintre ele este asistenţa pentru reducerea datoriei, iar în cadrul Iniţiativei Ţările Sărace cu Datorii Mari (HIPC), 26 de ţări sărace au primit ajutor pentru reducerea datoriei care le va economisi în timp 41 miliarde dolari. Banii pe care îi economisesc aceste ţări la plata datoriilor vor fi dirijaţi în schimb către locuinţe, învăţământ, sănătate şi programe de ajutor social pentru săraci.

Banca Mondială, împreună cu 189 de ţări şi numeroase organizaţii s-a angajat într-un parteneriat global fără precedent în lupta contra sărăciei. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului definesc ţinte specifice de atins până în 2015, cum ar fi înmatricularea şcolară, mortalitatea infantilă, sănătatea mamei, bolile şi accesul la apă. Printre numeroase alte parteneriate globale, Banca Mondială a pus pe primul plan al agendei sale de lucru susţinerea luptei contra HIV/SIDA. Banca este cel mai mare organism de finanţare pe termen lung din lume a programelor HIV/SIDA. Angajamentele actuale ale Băncii cu privire la HIV/SIDA se ridică la peste 1,3 miliarde dolari, jumătate din sumă fiind destinată Africii subsahariene.

Varietatea muncii de teren. Banca este implicată la ora actuală în peste 1.800 de proiecte în aproape fiecare sector şi în fiecare ţară în curs de dezvoltare. Acestea sunt foarte diverse, cum ar fi: oferirea de microcredite în Bosnia-Herţegovina şi creşterea conştientizării pericolului SIDA în comunităţi din Guineea, susţinerea învăţământului pentru fete în Bangladesh şi îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire medicală în Mexic, asistenţa acordată

156

Timorului de Est în reconstrucţie după dobândirea independenţei sau Indiei pentru a reconstrui Gujarat după un cutremur devastator.

Investiţiile din sectorul energetic în anul 1980 constituiau 21 la sută din împrumuturile acordate de Bancă. Azi, această cifră este mai apropiată de 7 la sută. Prin contrast, asistenţa directă pentru sănătate, nutriţie, învăţământ, pensii şi alte servicii sociale a crescut de la 5 la sută în 1980 la^2 la sută astăzi.

4.3.2. Activitatea Băncii Mondiale în RomâniaRomânia a devenit membră BIRD (Banca Mondială) în 1972,

acceptând Rezoluţia Consiliului Guvernatorilor nr.280/28.11.1972 care stabileşte termenii şi condiţiile de aderare. In prezent, România deţine 4011 acţiuni din capitalul Băncii, iar valoarea subscripţiei vărsate este de 30,5 mil. USD. Conform HG nr.34/1997, guvernator pentru România este ministrul Economiei şi Finanţelor, iar guvernator supleant este viceguvernatorul BNR desemnat în acest sens de către guvernatorul băncii centrale a României.).

Activitatea Băncii Mondiale în România a continuat după anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. în cadrul Băncii Mondiale, relaţiile cu ţara noastră sunt coordonate de către doamna Orsalia Kalantzopoulos (Grecia) care, începând cu 1 ianuarie 2008, a preluat funcţia de director al Grupului de ţări recent înfiinţat care include Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria, România şi Croaţia, reunite în cadrul Departamentului pentru Europa Centrală şi Ţările Baltice.

Instituţia este reprezentată în România prin intermediul Biroului Băncii Mondiale în România şi Biroului Corporaţiei Financiare Internaţionale.

La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al Băncii Mondiale pentru România pe perioada 2006-2009 (Country Partnership Strategy). Strategia, elaborată în strânsă colaborare cu Guvernul României, reprezintă un ghid al asistenţei acordată ţării de către Banca Mondială. Strategia de Asistenţă pentru România pentru perioada 2006 -2009 a prevăzut, în premieră, un „parteneriat strategic de ţară" între Bancă şi Guvernul României, stabilind sprijinul acordat de către Banca Mondială României pentru ca aceasta să îşi atingă obiectivele privind creşterea economica susţinută şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în contextul integrării şi armonizării cu Uniunea Europeană. Strategia a vizat un program de împrumuturi în valoare de 450-550 milioane USD pe an, împreună cu activităţi analitice şi servicii de consultanţă semnificative.

Banca Mondială a jucat un rol semnificativ în sprijinirea României în perioada de tranziţie de la o economie centralizată către o economie de piaţă funcţională. în perioada 1991-2008, Banca Mondială (prin BIRD) a aprobat 54 de operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ

157

5,6 miliarde USD (5,5 miliarde în împrumuturi şi 100 milioane în granturi). BM a sprijinit reformele structurale şi privatizarea în România prin programele PSAL (împrumut de ajustare structurala a sectorului privat - privatizarea şi restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi utilităţilor, atenuarea impactului social al restructurărilor, dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (împrumut pentru ajustarea sectorului public - reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma administraţiei publice, îmbunătăţirea mecanismelor de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice ). Cea mai mare parte a portofoliului (47% din angajamentul total) sprijină realizarea priorităţile stabilite în cadrul UE şi consolidarea capacităţilor în domenii precum incluziunea socială, educaţie, sănătate, agricultură şi durabilitate, dezvoltare ecologică, precum şi pregătirea unor studii de fezabilitate, pentru a atrage acordarea de subvenţii de la UE pentru investiţii. Alte operaţiuni (25% din angajamentul total) ajută la reabilitarea, modernizarea şi alinierea subsectoarelor căilor ferate şi drumurilor la practicile UE şi la criteriile de eficienţă. Restul portofoliului este orientat spre dezvoltarea priorităţile UE de convergenţă, cum ar fi reforma sistemului judiciar, restructurarea sectorului energetic, economia bazată pe cunoaştere şi atenuarea riscurilor potenţiale.

În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a sărăciei vizează îmbunătăţirea infrastructurii rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea productivităţii agricole şi forestiere.

România a fost inclusă în grupul pilot al ţărilor participante la iniţiativa Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF), prin proiectul pilot pentru Valea Jiului, ca reacţie la slaba activitate economică şi sărăcia accentuată din regiune. Alături de Guvern, autorităţile locale, sectorul privat şi societatea civilă din regiune, Banca a întreprins servicii de asistenţă analitică şi consiliere, pentru a sprijini comunitatea locală în dezvoltarea unei strategii pe termen lung prin identificarea cauzelor sărăciei şi a surselor de competitivitate.

Deci, în concluzie, sprijinul acordat de BIRD s-a concentrat în trei mari direcţii: promovarea sectorului privat, ca motor al creşterii economice; întărirea unor instituţii din sectorul public şi îmbunătăţirea guvernantei; reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea protecţiei sociale.Astfel, tipurile de programe susţinute de BIRD se împart în 2 categorii:

Programe pentru proiecte de infrastructură economică şi socială - destinate modernizării şi dezvoltării unor sectoare cum ar fi: sectorul energetic, transporturi, agricultură şi dezvoltare rurală, educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie. Pentru cointeresarea aplicării eficiente a programelor, BIRD fixează condiţia participării statului beneficiar cu o anumită cotă (între 10-30%).

Programe de ajustare sectorială, ca element de susţinere a reformei economice, promovate prin programele de macrostabilizare ale FMI, fiind

158

destinate acoperirii deficitului extern - împrumuturi pentru ajustarea sectorului privat (Private Sector Adjustment Loan - PSAL) şi pentru ajustarea sectorului public (Programmatic Adjustment Loan - PAL).În prezent, portofoliul Băncii în România cuprinde 16 operaţiuni active

(inclusiv DPL1) în valoare de 1,779 miliarde de dolari (în 2007 au fost aprobate proiecte în valoare de 349 mii. USD, iar în 2008 de 138 mii. USD). Principalele programe de investiţii în curs cu finanţare sunt: Reabilitarea şi modernizarea infrastructurii transporturilor; Sprijinirea serviciilor municipale; Reforma sistemului judiciar în România; Reforma în sectorul sănătăţii; Incluziune socială; Economia bazată pe cunoaştere; Modernizarea sistemelor de cunoaştere şi informare în agricultură (MAKIS); închiderea minelor ineficiente şi refacerea mediului; Programul regional "Comunitatea Energetică a Europei de Sud-Est" (în valoare totală de 1 miliard de USD, incluzând diferite proiecte în derulare în România). Alte proiecte sunt în diferite stadii premergătoare aprobării, în special în domeniile agriculturii şi mediului. In septembrie 2006, Banca a lansat, în premieră, la Bursa de Valori Bucureşti, obligaţiuni în monedă naţională, în valoare de 525 milioane RON.

Graficul nr. 2. Portofoliul angajamentelor Băncii Mondiale pe sectoare - aprilie 2009 - procentual %

Banca Mondială consideră că România are cel mai "sărac" program anticriză de sprijinire a pieţei muncii

Una dintre urmările directe ale recesiunii a fost creşterea semnificativă a numărului de şomeri. Pentru a contrabalansa această tendinţă, statele din regiunea Europei Centrale şi de Est au adoptat măsuri şi programe speciale care să atenueze, pe cât posibil, curba de creştere a şomajului, protejând cât mai mult locurile de muncă existente sau încurajând chiar crearea unor noi locuri de muncă. In raport cu programele de măsuri adoptate de ţările din regiune, România are cel mai "sărac" program anticriză de sprijinire a pieţei muncii, se arată într-o analiză a măsurilor anticriză din regiunea CEE, publicată de Banca Mondială în 2009. Deşi, la nivel macro, indicatorii de şomaj nu au suferit o

159

degradare substanţială, la nivelul unităţilor teritoriale rata şomajului a înregistrat fluctuaţii foarte mari, în unele judeţe dublându-se în decurs de câteva luni.

Sursa: INS, 2010Harta nr.1: Evoluţia ratei şomajului iunie 2008-iunie 2009

Toate ţările analizate de Banca Mondială, cu excepţia României, şi-au

dezvoltat substanţial asistenţa acordată şomerilor pentru a se reintegra în muncă, fie prin asistenţa dedicată pentru găsirea unui loc de muncă, fie prin reconversie profesională sau sprijin direct în deschiderea unei afaceri proprii. Aşa cum reiese din analiza Băncii Mondiale, România este singura ţară dintre cele 10 analizate care s-a mărginit să acţioneze în zona beneficiilor pentru şomeri, fie prin mărirea ajutorului de şomaj, fie prin prelungirea perioadei de acordare a acestuia. Deşi în intervalul iunie 2008 - iunie 2009, rata medie a şomajului în ţara noastră nu a crescut substanţial, la nivelul judeţelor şi regiunilor se înregistrează mari decalaje.

Tabelul nr.5Politici de răspuns la criza pe piaţa muncii, în state CEE

Bul

gari

aC

ehia

Est

onia

Ung

aria

Let

onia

Lit

uani

aP

olon

iaS

lova

cia

Slo

veni

a

Rom

ânia

Masuri pentru a sprijini acoperirea necesarului de locuri de muncaLucrul in program parţial si subvenţionarea salariilor

X X X X X X X X

Crearea de locuri de munca in sectorul public X X X XReduceri (temporare) ale contribuţiilor de X X X X

160

asigurări socialeAlte masuri pentru menţinerea /facilitarea creării de locuri de muncă

X

Masuri pentru a sprijini reintegrarea in muncaAsistenta sporita pentru găsirea unui loc de munca XPrograme de reintegrare in munca sau sprijinirea debutului in afaceri

X X X X X X X X X

Programe de pregătire profesionala pentru şomeri X X X X X X X X XAltele X XSprijin financiarCreşterea duratei de acordare a ajutorului de şomaj si/sau mărirea sprijinului financiar pentru şomeri

X

Alte masuriPregătire/reconversie profesionala pentru angajaţii actuali

X X X X X

Sursa: Banca Mondială, oct. 2009

De când România a devenit membră a UE, strategia BM s-a schimbat drastic, iar accesarea fondurilor alocate României a devenit o prioritate, împreună cu realizarea convergenţei în cadrul Uniunii. Evaluarea progreselor făcute în activitatea BM în România trebuie măsurată în funcţie de aceste criterii. Chiar şi portofoliul BM în România, în valoare de un miliard de dolari, trebuie judecat prin prisma acestor două obiective. Odată cu aderarea la UE, România a devenit un stat donator de asistenţă pentru dezvoltare, iar în contextul colaborării cu BM ţara noastră a participat cu suma de 0,8 milioane EUR în cadrul a două fonduri administrate de către BIRD şi având ca scop combaterea HIV, a tuberculozei şi a malariei, precum şi accesul la educaţie în statele puţin dezvoltate. De asemenea, se estimează o creştere a sumelor destinate proiectelor de asistenţă pentru dezvoltare în următorii ani.

Din fondurile de asistenţă pentru dezvoltare gestionate de MAE, România a alocat prin BIRD următoarele contribuţii:2007

- 300.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei

- 300.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi2008

- 50.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei

- 50.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi2009

-75.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei

161

Banca Mondială lucrează în strânsă colaborare cu membri guvernului român, societatea civilă, liderii comunităţilor şi alte organizaţii internaţionale pentru a asigura României cea mai eficientă asistenţă.

Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor, infrastructură, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar din România. Activitatea IFC pentru proiecte private, fără garanţie de stat, reprezintă 60% din totalul creditelor preluate de România de la BM. Cea mai importantă investiţie a IFC în sectorul bancar din România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD Băncii Comerciale Române şi participarea la prima fază a privatizării BCR, prin achiziţionarea un pachet de 25% din acţiuni, împreună cu BERD.

În perioada 2001-2008, Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor a garantat în România investiţii private de peste 100 milioane USD.

Analiza şi consultanţa sunt activităţi esenţiale în cadrul contribuţiei Băncii Mondiale la eforturile de dezvoltare a României. Resursele pe care Banca Mondială le are în domeniul dezvoltării, cercetării şi al asistenţei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare şi la abordarea dificultăţilor din procesul de dezvoltare.

În perioada actuală, Banca Mondială are un dublu obiectiv în ceea ce priveşte România, şi anume: un prim obiectiv se referă la a sprijini România în abordarea crizei economice şi financiare, pe când cel de-al doilea vizează ajutorul oferit României în vederea lărgirii şi aprofundării programului de' reformă pentru o creştere economică durabilă şi echitabilă.

Noul Parteneriat Strategic pentru România (Country Partnership Strategy - CPS) 2009-2013 stabileşte modul şi cadrul de orientare al programului Grupului Băncii Mondiale în România pentru perioada 2009-2013. Acest nou parteneriat este mai flexibil şi capabil să răspundă mai bine decât precedentul la noile condiţii ale pieţei şi mediului economic prin stabilirea de obiective clare şi pe bază de rezultate reflectând mai bine priorităţile guvernului.

Programul de împrumuturi pentru Politicile de Dezvoltare (DPL) se concentrează pe managementul financiar al sectorului public, pe sectoarele sociale, precum şi pe sectorul financiar. Seria de 3 împrumuturi pentru politicile de dezvoltare (DPL-uri) vor însuma 1 miliard de euro cu scopul de a sprijini guvernele în atingerea obiectivelor de convergenţă cu UE. Deci, sprijinul Băncii Mondiale, se va concentra pe probleme structurale, pe termen mai lung, în trei domenii cheie:

1) reformele din sectorul public, în special în gestionarea finanţelor publice pentru a îmbunătăţi transparenţa şi predictibilitatea cheltuielilor publice şi calitatea serviciilor publice;

2) consolidarea protecţiei sociale (asistenţă socială şi pensii) pentru a amortiza impactul crizei asupra celor vulnerabili şi pentru a îmbunătăţi eficienţa şi viabilitatea acestor programe;

3) reforme în sectorul financiar pentru a spori rezistenţa şi funcţionarea sectorului.

162

Aceste măsuri vor sprijini stabilizarea ţării pe termen lung şi agenda de restructurare economică. Primul împrumut pentru Politici de Dezvoltare (DPL1), în sumă de 300 milioane de Euro (echivalentul a 423 milioane USD), a fost aprobat de către Consiliul de Administraţie al Băncii la data de 16 iulie 2009, semnat la 1 septembrie 2009, fiind acordat la data de 20 octombrie 2009, fiind menit să contribuie la diminuarea efectelor crizei economice globale şi să ajute România să-şi reia procesul de creştere şi convergenţă către Uniunea Europeană. Acest împrumut sprijină implementarea programului guvernamental de consolidare a modului în care sunt gestionate cheltuielilor publice, de diminuare a impactului crizei asupra categoriilor sociale sărace şi vulnerabile, precum şi de minimizare a riscurilor aferente crizei sectorului financiar naţional, prin abordarea vulnerabilităţilor existente şi potenţiale, precum şi prin consolidarea procesului de reglementare şi consolidare, în vederea susţinerii pe termen lung a unui sector financiar mai rezistent, care să funcţioneze mai bine a precizat şeful Biroului Băncii Mondiale în România. De asemenea, abordarea agendei reformei structurale este foarte importantă, pentru că întărirea rezistenţei economiei la şocurile crizei va susţine mai bine România în demersul de reluare a unei creşteri susţinute pe termen mediu. Banca Mondială se află într-o postură foarte bună pentru a se implica în aceste domenii, pentru că-şi poate valorifica bogatele sale resurse de activitate analitică, şi se bazează pe un dialog continuu asupra politicilor publice.

Împrumutul aprobat face parte dintr-un program propus de împrumuturi pentru politici de dezvoltare, format dintre trei părţi, şi constituie cel mai important element al implicării propuse pentru Banca Mondială în România, după cum s-a discutat în cadrul Strategiei Parteneriatului de Ţară pentru perioada 2009-2013. Strategia identifică cele trei domenii-cheie în care Banca Mondială se va implica în România, şi anume: creştere economică şi competitivitate, reforma sectorului public, şi coeziunea socială şi spaţială. Acest program de împrumuturi pentru politici de dezvoltare se concentrează pe managementul financiar public, pe sectoarele sociale, precum şi pe sectorul financiar, şi este aliniat integral la pilonii respectivi din strategia de ţară.

Reformele în domeniul managementului financiar public includ măsuri trans-sectoriale privitoare la Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM), precum şi măsurile iniţiale aferente reformelor salariale din sectorul public. Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) va asigura o alocare mai strategică a resurselor bugetare, precum şi un control mai strict al execuţiei bugetare. Reforma sectorului public va avea drept consecinţă constituirea unui sistem salarial public mai transparent şi mai motivant.

În plus, operaţiunea propusă se concentrează pe reformele sectoriale în domeniul învăţământului şi sănătăţii, unde - din nou măsurile încearcă să îmbunătăţească managementul fiscal, promovând servicii mai eficiente şi un acces mai echitabil.

Măsurile de consolidare a protecţiei sociale se concentrează pe programele de asistenţă şi pensii, care atenuează impactul actualei crize financiare, precum şi problemele de natură economică, îmbunătăţind eficienţa

163

şi viabilitatea acestor programe, pentru viitor. În sectorul financiar, măsurile de reformă sprijinite de această operaţiune se încadrează în două categorii mai largi - planificarea situaţiilor neprevăzute şi a reformelor, pentru îmbunătăţirea guvernantei şi pentru supervizarea sectorului financiar, pentru consolidarea rezistenţei, funcţionalităţii şi stabilităţii sectorului respectiv. Împrumutul BIRD va fi acordat României cu o scadenţă de 14 ani şi o perioadă de graţie de 13,5 ani. Sărăcie

Ponderea românilor care trăiesc în sărăcie absolută a crescut de la 5,7% în 2008 la 7,4% în 2009, respectiv 1,6 milioane de persoane;

Sărăcia creşte într-un ritm mai alert în zonele urbane, cu 40%, decât în mediul rural, unde a urcat cu 30%;

Sărăcia rămâne concentrată în cadrul grupurilor vulnerabile, în special în zonele rurale, unde trăiesc 75% din cei săraci;

Impactul programelor de asistenţă socială asupra sărăciei sunt limitate, cheltuielile destinate acestui segment pe cap de locuitor fiind cele mai reduse din UE;

Sectorul bancar Menţinerea creditării societăţilor private, în special a IMM-

urilor şi firmelor din sectorul agricol, este critică pentru îndepărtarea efectelor crizei;

Deprecierea cu 15% a leului faţă de euro din octombrie 2008 a pus presiuni pe datoriile populaţiei, firmelor şi pe bilanţurile băncilor;

BNR a intervenit în piaţa interbancară cu circa 4,5 mld. euro din rezerve, din octombrie 2008 până în prezent, pentru a diminua volatilitatea cursului;

Încetinirea fluxurilor de capital, presiunile de depreciere a leului şi reducerea cererii aduc riscuri pentru stabilitatea financiară;

Fiscal Consolidarea rapidă şi profundă a politicii fiscale va fi necesară

pentru ca România să evite riscul unei „aterizări dure"; Reformele fiscale trebuie să urmărească îmbunătăţirea

disciplinei bugetare, creşterea colectării taxelor şi eficientizarea cheltuielilor;

Politicile fiscale şi de venituri au fost în mare parte pro-ciclice şi au condus la dezechilibre şi vulnerabilităţi care nu mai sunt sustenabile;

Este necesar un sistem mai transparent şi motivant al sistemului public de plăţi;

Guvernul mai are multe de făcut pentru a reduce birocraţia legată de mediul de afaceri;

164

Pensii Sistemul de pensii rămâne vulnerabil din cauza beneficiarilor

care depăşesc ca număr contribuabilii, dar şi a faptului că a fost supus unor decizii politice ad-hoc;

Deficitul aferent sistemului va urca de la 1,7% din PIB în 2009 la 3,5% din PIB în 2050;

BM susţine adoptarea unei legi revizuite a sistemului de pensii, prin care acestea să se indexeze la inflaţie;

Agricultura Agricultura este fragmentată şi învechită în ciuda terenurilor

arabile extinse şi a climei favorabile şi are nevoie de investiţii majore la capitolul competitivitate;

România a făcut progrese în ceea ce priveşte absorbţia de fonduri destinate agriculturii, dar impactul asupra restructurării şi dezvoltarea economică rurală trebuie monitorizate în continuare;

BM rămâne activă în agricultură prin trei proiecte legate de calitatea terenurilor şi de absorbţia fondurilor UE, îmbunătăţirea competitivităţii şi reabilitarea sistemelor de irigaţie şi creşterea productivităţii;

Transporturi Sectorul transporturilor rămâne ineficient şi nu a fost reformat

în mare parte, deşi Guvernul este concentrat pe dezvoltarea comunicaţiilor şi transporturilor pentru a intensifica competitivitatea şi a creşte mobilitatea;

Planul pentru infrastructură include dezvoltarea unei strategii pe termen mediu pentru transporturi, un program şi un plan de finanţare şi restructurarea companiilor deţinute de stat;

Fonduri europene de peste 4,5 mld. euro prevăzute pentru programul operaţional de transporturi în perioada 2007 - 2013;

Agenda de reformă DPL sprijină măsurile, politicile şi reformele structurale menite să asigure sustenabilitatea fiscală a României şi procesul de ieşire din criză, în completarea programul sprijinit de FMI şi Comisia Europeană.

165

Graficul nr. 3. Angajamente ale băncii mondiale (milioane dolari)

Banca Mondială trage un semnal de alarmă şi cu privire la inexistenţa unul program naţional de educaţie financiară a românilor. Aceasta consideră urgenţă naţională elaborarea şi implementarea unui program naţional referitor la educaţia financiară, care să aibă la bază legea parteneriatului public-privat. Potrivit unei cercetări a Băncii Mondiale, nivelul de educaţie financiară al românilor înregistrează un punctaj de numai 31 pe o scară de la 0 la 100. în climatul economic din ziua de astăzi, este util ca persoanele fizice să fie responsabile pentru problemele lor financiare, să-şi gestioneze banii, să planifice din timp, să aleagă produse financiare şi să fie continuu informate în legătură cu chestiunile de natură financiară.

În cadrul cercetării referitoare la educaţia financiară, solicitate de Banca Mondială în luna mai 2010, s-a constatat că cea mai mare parte a populaţiei din România se zbate să facă faţă angajamentelor financiare în care a intrat şi că foloseşte prea puţin serviciile financiare pe care le are la dispoziţie. Aproximativ jumătate din populaţie economiseşte bani din salariul lunar. Cam 14% din populaţie nu cunoaşte nimic şi nici nu este interesată să participe pe pieţele de servicii financiare. Alţi 41% ştiu prea puţin despre problemele de ordin financiar şi au foarte puţină încredere în instituţiile financiare.

Coordonatorul Programului global al Băncii Mondiale pentru protecţia consumatorilor şi educaţie financiară a semnalat faptul că este stringent ca România să elaboreze şi să implementeze un program naţional referitor la educaţia financiară, care să aibă la bază un parteneriat public-privat între Guvern, organismele de reglementare ale sectorului financiar, instituţiile financiare, sistemul de învăţământ, ONG-uri, mass-media etc.

Cercetarea, cu privire la educaţia financiară din România, reprezintă o confirmare a Analizei diagnostic a protecţiei consumatorilor şi a educaţiei financiare în România, finalizată de Banca Mondială în 2009, şi face parte dintr-un program sponsorizat de Bancă pentru evaluarea protecţiei

166

consumatorilor şi a educaţiei financiare în ţările în curs de dezvoltare şi cu venituri medii.

În ceea ce priveşte scăderea cu 25 la sută a salariilor, un studiu efectuat la cererea. Băncii Mondiale arată că un procent de 67 la sută dintre români nu pot face faţă decât trei luni. Rezultatul studiului arată că populaţia României este mai puţin pregătită decât cea din alte ţări să facă faţă unei situaţii de constrângeri. 65 la sută din populaţia României are dificultăţi în a face faţă nevoilor zilnice. Românii nu fac apel la serviciile financiare nici pentru a-şi acoperi deficitul, nici pentru a-şi administra eventualul surplus. Atunci când rămân fără bani, 75,3 la sută dintre români reduc cheltuielile, 61,5 la sută împrumută de la rude şi prieteni şi 42,2 la sută cumpără pe datorie de la magazinele de proximitate cu profil alimentar. Îngrijorător este şi că în cazurile rare în care gospodăriile au un surplus, 74,6% ţin banii acasă, 33,6% cumpără bunuri de larg consum şi 25,4% îi depun la bancă.

Pentru anul 2010, Banca Mondială a considerat că România şi Letonia au fost singurele ţări din Europa şi Asia Centrală cu scădere economică, fapt care s-a adeverit. Produsul Intern Brut (PIB) al României va scădea în acest an cu 0,5%, potrivit prognozei BM, care corespunde cifrei convenite de guvern cu partenerii internaţionali în urma misiunii FMI la Bucureşti de la sfârşitul lunii aprilie începutul lunii mai, la care au participat şi reprezentanţi din partea UE şi Băncii Mondiale. In 2011, economia românească ar urma să înregistreze o creştere de 3,6%, iar în 2012 BM estimează că PIB-ul se va majora cu 4,4%. Instituţia financiară internaţională anticipează că deficitul de cont curent se va plasa la 5% din PIB în fiecare an, în perioada 2010-2012. Situaţia profund negativă a României este confirmată şi de datele Institutului Naţional de Statistică (INS), care arată faptul că Produsul Intern Brut - PIB al ţării noastre s-a diminuat în primul trimestru al anului 2010 cu 2,6% faţă de intervalul ianuarie-martie 2009, în condiţiile în care industria a fost singurul sector economic ce a înregistrat o creştere a activităţii (+4,2%). Ca serie ajustată sezonier, PIB din perioada analizată a scăzut în termeni reali cu 0,3%o în raport cu trimestrul al IV-lea din 2009, la 124,542 miliarde lei (respectiv 30,26 miliarde euro) preţuri curente. In acelaşi timp, investiţiile realizate în economia României au avut un declin de 29,1%) comparativ cu acelaşi interval al anului trecut, ajungând la 9,378 miliarde lei (mai ales ca urmare a scăderii numărului de achiziţii de echipamente).

În luna martie a anului 2010 Banca Mondială a finalizat un studiu asupra situaţiei companiilor din Europa de Est (pe un eşantion de 3.578 de companii din Bulgaria, Ungaria, Kazahstan, Letonia, Lituania, România şi Turcia). Analizând informaţiile specifice ţării noastre, rezultă faptul că peste 21,8% dintre companii se află în insolvenţă, faliment şi/sau este imposibil de a fi identificate. Circa 61,1% au luat măsuri de disponibilizare a personalului (angajaţi cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată), în timp ce 32,6% şi-au redus cheltuielile specifice departamentului de cercetare/dezvoltare.

Cu toate că situaţia companiilor din ţara noastră nu arată foarte bine în momentul actual, un studiu al Băncii Mondiale în ceea ce priveşte

167

investiţiile transfrontaliere pune România într-o poziţie mai bună. Raportul privind Investiţiile Transfrontaliere (ITF) din iulie 2010 este prima publicaţie a Grupului Băncii Mondiale care oferă date obiective privind legile, reglementările şi practicile care afectează investiţiile străine directe şi care pot fi comparate într-un număr mare de ţări. Lucrarea oferă un set de indicatori referitori la restricţiile sectoriale specifice privind proprietatea investitorilor străini asupra patrimoniului mobiliar, desfăşurarea procesului de înfiinţare a unei noi companii, accesul la terenuri pentru construcţii industriale şi regulile de arbitraj din 87 de ţări. Raportul nu conţine ierarhizări. Totuşi, România este menţionată pozitiv în Raport de mai multe ori, de exemplu pentru faptul că oferă posibilitatea înregistrării online a unei companii, în concordanţă cu procedurile simple de înfiinţare a companiilor în vigoare în Europa de Est şi Asia Centrală. România obţine un scor bun în ceea ce priveşte deschiderea pieţei ISD, BM apreciind că la noi înfiinţarea unei noi firme durează 11 zile (în SUA durează tot 11 zile, iar în Marea Britanie, 14), că trebuie parcurse un număr de 7 proceduri şi (8 în SUA şi 7 în Marea Britanie), ceea ce ne face să avem o medie a facilităţii înfiinţării unei companii de 89,5 la sută, mai bună decât cea obţinută de SUA (80 la sută) şi Marea Britanie (85 la sută). Mai rău stăm la accesul la indexul privind disponibilitatea terenurilor, unde obţinem o medie de 33 la sută (50 la sută în SUA şi Marea Britanie). România stă destul de bine şi din punctul de vedere al modului de rezolvare al litigiilor între firme pe calea arbitrajului comercial.

Ca urmare a dezvoltării economice se preconizează că, în viitorul apropiat (după 2010), România va trece la o nouă etapă a colaborării sale cu BM, moment din care ţara noastră nu va mai putea implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său, urmând să rămână în continuare membru în calitate de stat donator. Ulterior, România va rămâne membru cu drepturi depline în cadrul Grupului Băncii Mondiale, dar va dobândi un nou statut în cadrul comunităţii financiare internaţionale, compatibil cu statutul de membru UE şi de donator în cadrul politicii internaţionale de cooperare pentru dezvoltare. Banca va continua să ofere asistenţă tehnică şi analize macroeconomice contra cost, acces la cursurile oferite de bancă şi posibilitatea prelungirii eligibilităţii pentru operaţiunile IFC.

România anului 2050 este în viziunea Băncii Mondiale una în care doi angajaţi vor întreţine trei pensionari şi tineri, plătind taxe uriaşe şi o ţară cu numai 15 milioane de locuitori. Dacă în prezent sunt 5,5 milioane de pensionari, susţinuşi de 5,6 milioane de contribuabili, în 2050, ar putea fi 6,5 milioane de pensionari, estimează Banca Mondială, susţinuţi de 6,6 milioane de angajaţi. Cei doi români ce vor trebui să întreţină trei pensionari şi tineri sunt dintre puţinii născuţi după revoluţie. Vor fi nevoiţi să plătească taxe şi impozite mai mari ca să susţină bugetul de pensii şi o datorie publică imensă. Greaua moştenire a datoriei publice pe care ar lăsa-o România generaţiilor viitoare ar putea fi evitată, spun analiştii economici. Chiar repede, în doi-trei ani, dacă ar creşte numărul celor care contribuie la buget cu taxe şi impozite. Pe lângă o posibilă datorie publică foarte mare şi puţini angajaţi, Banca Mondială vede

168

România anului 2050, una în care populaţia este în scădere şi este îmbătrânită, naşterile sunt puţine, iar mortalitatea este în creştere. Numai 15% dintre românii de 25-34 de ani vor avea studii superioare. Adică jumătate din câţi ar avea întreaga Europă.

169

CAPITOLUL V

ALTE ORGANIZAŢII ECONOMICE ŞI FINANCIARE MONETARE INTERNAŢIONALE CU ACTIVITĂŢI DE COOPERARE ÎN ROMÂNIA

În prezent asistăm la un paradox dezarmant şi anume că statele lumii conştientizează din ce în ce mai mult că sunt interconectate şi interdependente. În principiu acestea înţeleg necesitatea unei cooperări internaţionale din ce în ce mai intense în diferite domenii de activitate şi de aceea aproape toate iniţiativele majore ale problemelor internaţionale, după al doilea război mondial s-au intensificat prin cooperarea dintre state, şi între acestea şi organizaţiile economice şi financiar monetare internaţionale.

Din analiza participării României la cooperarea cu OEFMI mi-am propus să evidenţiez cooperarea şi cu alte OEI care să contribuie la modernizarea şi integrarea economică, la formarea de noi complementarităţi ale economiei naţionale.

5.1. Relaţiile dintre Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi România

5.1.1. OCDE – forum internaţional de dezbatere şi cooperare în vederea identificării de soluţii la provocările economice şi sociale ale globalizării

OCDE reprezintă un for internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai dezvoltate din punct de vedere economic, având drept obiectiv crearea unei economii puternice în statele membre, creşterea eficienţei, perfecţionarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi realizarea unui aport substanţial la dezvoltarea economică114.

OCDE provine din Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (Organisation for European Economic Cooperation), creată pentru administrarea ajutorului american din cadrul Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei după cel de-al II-lea Război Mondial. Ţările membre OCDE, în număr de 31, reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de state care creat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10 parteneri, printre care Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Visegrad.115

În prezent, statele membre ale organizaţiei deţin împreună peste 70% din producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care OCDE a fost numită «clubul ţărilor bogate». Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei 114 http:/www.mae.ro

115 Trade Policies and Measures in Transition Economies, OECD, December, 1996, p.85

170

mondiale. Acolo unde OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană fiind reprezentată în Consiliul OCDE116.

Conducerea al OCDE este realizată de Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra activităţii comitetelor OCDE (200 de comitete şi grupuri de lucru) şi decide asupra bugetului anual. Secretariatul OCDE este coordonat de Secretarul General care prezidează şedinţele lunare ale Consiliului asigurând legătura dintre statele membre şi Secretariat.

Cu toate că OCDE şi-a propus din punct de vedere statutar, ca principal obiectiv cooperarea cu toate statele lumii în vederea realizării unei prosperităţi generale, ea totuşi este o organizaţie închisă, care acţionează aproape în exclusivitate în interesele ţărilor capitaliste dezvoltate, fiind menită să servească scopurile acestora, urmărind să sprijine politicile economice şi sociale ale ţărilor membre pentru a depăşi sau evita dificultăţile pe care le ridică dezvoltarea în contextul conjuncturii actuale şi de perspectivă.

Principalele obiective ale OCDE sunt: coordonarea politicilor economice pentru expansiunea şi progresul nivelului de trai al ţărilor membre, menţinând stabilitatea financiară; asistenţă pentru statele subdezvoltate; creşterea acţiunilor specifice în domenii ca: învăţământ, tehnologie, mână de lucru şi agricultură;

OCDE aşa cum rezultă din Convenţia de constituire, activează ca centru de decizii ce coordonează politicile ţărilor bogate, şi îşi canalizează presiunea asupra altor organisme internaţionale. Coordonarea politicilor economice ale membrilor o realizează prin intermediul următoarelor activităţi: îmbunătăţirea statisticilor şi a comparărilor de date internaţionale; pune la punct şi perfecţionează Sistemul Normalizat al Conturilor Naţionale, elaborează rapoarte periodice asupra ţărilor membre care merg acompaniate de recomandări ce au influenţe considerabile asupra responsabilităţilor politicilor economice naţionale, elaborează studii monografice asupra problemelor concrete, elaborează rapoarte şi analize asupra tendinţei economice cu metode de prospectare care permit coordonarea politicilor economice, coordonează ajutoare mutuale cu caracter financiar în situaţii de dificultăţi temporale ale unei balanţe de plăţi.

5.1.2. Adoptarea principiilor guvernării corporatiste în legislaţia românească. Relaţiile OCDE – România

Conceptul de guvernare corporatistă a început să se contureze mai clar în Uniunea Europeană, după 1997, când majoritatea ţărilor au adoptat coduri de guvernare corporatistă, cu caracter opţional. Adaptarea acestor coduri au fost impuse de scandalurile financiare legate de falimentul unor companii britanice cotate pe piaţa de capital. Mai mult, criza economică asiatică din 1978 şi retragerea investitorilor din Asia şi Rusia au pus comunităţii de afaceri internaţionale probleme legate de consecinţele pe care le are neîncrederea 116 www.institutiieuropene.ro/.../Organizaţia-pentru -Cooperare-si-Dezvoltare-Economică-OCDE

171

investitorilor în managementul companiilor. Acestea au avut drept urmare mobilizarea atenţiei guvernelor, a autorităţilor de control, a societăţilor, a investitorilor şi chiar a marelui public asupra fragilităţii regimului de guvernare a societăţilor şi a necesităţii regândirii acestui sistem.

Principiile guvernării corporatiste elaborate de OCDE au adus indicaţii specifice, de natură să amelioreze reglementările juridice. Acestea formulează propuneri practice în atenţia autorităţilor bursiere, a investitorilor şi a altor actori care intervin în guvernarea companiei.

Implementarea acestor principii în sensul asigurării transparenţei, al răspunderii şi al tratamentului echitabil al acţionarilor s-a concretizat în elaborarea Principiilor OCDE de Guvernare Corporatistă. În această elaborare s-a plecat de la identificarea elementelor comune din coduri, a celor mai eficiente modele practice de guvernare.

Legislaţiile şi practicile care reglementează relaţiile dintre conducerea şi acţionarii societăţilor comerciale, salariaţi şi creditori, sunt o garanţie a creşterii economice şi stabilităţii financiare, fapt ce permite întărirea încrederii şi integrităţii pieţei de capital şi a eficienţei economice.

Aceste principii au fost publicate în 1999, devenind referinţa internaţională în materie de guvernare corporatistă pentru ca apoi să fie revizuite în 2003, în cadrul unui vast proces de consultări regionale. Noile principii au fost aprobate de guvernele ţărilor OCDE în aprilie 2004.

Principiile OCDE, presupun implementarea unui regim eficace de guvernare corporatistă care să conducă la transparenţa şi eficienţa pieţelor, să fie compatibilă, cu statul de drept şi să definească în mod clar repartiţia responsabilităţilor între instanţele competente în materie de supraveghere, de reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale. Totodată, un regim de guvernare corporatistă trebuie să protejeze şi să faciliteze exerciţiul drepturilor acţionarilor şi să asigure un tratament echitabil al tuturor acţionarilor, inclusiv al acţionarilor minoritari şi străini. Mai mult, toţi acţionarii trebuie sa aibă posibilitatea de a obţine reparaţia efectivă a oricărei violări a drepturilor lor. La capitolul referitor la rolul diferitelor părţi care participă la guvernările corporatiste, în principii se arată ca un regim de guvernare corporatistă trebuie să recunoască drepturile diferitelor părţi participante, drepturi stabilite prin reglementările în vigoare sau prin acorduri mutuale. Trebuie să încurajeze o cooperare activă între societăţile şi diferitele părţi participante, pentru a crea bogăţie şi locuri de muncă şi a asigura perenitatea societăţilor sănătoase din punct de vedere financiar.

În concepţia OCDE un regim corporatist trebuie să garanteze transparenţa şi diseminarea în timp util a unor informaţii exacte despre toate subiectele importante care privesc firma, respectiv situaţia financiară, rezultatele, acţionariatul şi guvernarea acestei societăţi.

În consecinţă, guvernarea corporatistă reflectă modul în care o societate este condusă şi controlată, ideea ca performanţa globală a companiei are la bază teoria deţinătorilor de interese. Valoarea firmei se maximizează pe măsură ce managerii reuşesc sa identifice şi să armonizeze conflictele de interese care

172

apar între partenerii sociali ai firmei, în special între acţionari şi manageri. Armonizarea acestor interese se asigură prin intermediul sistemului de guvernare corporatistă.

Referitor la responsabilităţile Consiliului de Administraţie se precizează că guvernarea corporatistă trebuie să asigure conducerea strategică a întreprinderii şi supravegherea efectivă a gestiunii de către Consiliul de Administraţie, precum şi responsabilitatea şi loialitatea acestuia faţă de societate şi de acţionarii ei.

Ca urmare a metodelor de privatizare din România care au permis un acces foarte mare al managerilor şi al salariaţilor la capitalul societăţii, acţionarii externi nu vor să se implice în finanţarea proiectelor de investiţii deoarece mijloacele de control sunt ineficiente. În urma privatizării s-a format un acţionariat neimplicat în activitatea firmei şi fără mijloace eficiente de control. Mai mult, privatizarea a dus la formarea unui grup puternic de acţionari majoritari sau semnificativi. În aceste societăţi, în lipsa unei guvernări eficiente, conflictul de interese dintre acţionarii majoritari şi cei minoritari este inevitabil. În cele mai multe cazuri, conflictul îşi are sursa în încălcarea drepturilor acţionarilor minoritari şi diminuarea averii acestora de către acţionarii majoritari, ceea ce degenerează de obicei în alte conflicte, între management, Consiliul de Administraţie şi acţionarii minoritari, precum şi între acţionarii majoritari şi partenerii de afaceri ai companiei. În acest context, aplicarea principiilor guvernării corporatiste este de natură să aplaneze astfel de conflicte, ceea ce înseamnă trasarea unor reguli clare, imperative, referitoare la drepturile acţionarilor; tratamentul echitabil al acţionarilor; rolul diferitelor părţi care participă la guvernarea corporatistă; transparenţa şi difuzarea informaţiilor; responsabilitatea Consiliului de Administraţie.

Având în vedere aceste aspecte Ministerul Justiţiei a supus dezbaterii publice un set de modificări legislative în scopul adaptării Legii societăţilor comerciale 31/1990 la principiile OCDE privind guvernarea corporatistă şi la normele comunitare în materie. Principalele etaloane ale acestei reforme au fost principiile în materie elaborate de OCDE în 2004, precum şi o serie de norme comunitare (în special recomandări ale Comisiei Europene). Pe lângă acestea, a fost luată în considerare legislaţia modernă în materie a societăţilor comerciale, ca şi reformele care au avut loc recent în statele occidentale şi în cele est-europene.

Adoptarea acestor principii a fost prevăzută şi în planul de acţiuni pentru dezvoltarea şi consolidarea mediului de afaceri în România pe perioada 2005-2006 şi a avut termen-limită la sfârşitul anului 2006.

Unul dintre obiectivele de politică externă ale României în plan multilateral l-a reprezentat dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei117.

117 Strategia naţională privind politica de cooperare naţională pentru dezvoltare (www.aod.ro)

173

În perioada ianuarie 2003- iulie 2004, România a asigurat co-preşedinţia Investment Compact (iniţiativă a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est), alături de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Austria, fiind prima ţară din regiune care a avut această calitate.

România şi-a depus oficial candidatura pentru aderarea la OCDE la 28 aprilie 2004. În mai 2007, OCDE a decis începerea negocierilor de aderare cu 5 state (Israel, Chile, Estonia, Slovenia şi Rusia), alte 5 state (Brazilia, China, India, Indonezia şi Africa de Sud) obţinând statutul de cooperare aprofundată. Pentru celelalte state candidate, printre care şi România, evaluarea urmează să fie făcută individual, în funcţie de rezultate. În prezent, organizaţia manifestă reţineri cu privire la acceptarea în bloc a statelor UE nemembre OCDE şi are în vedere atragerea cu prioritate a marilor puteri emergente (China, India, Brazilia, Rusia etc.).

România a avut şi are argumente puternice în sprijinul candidaturii sale din prisma îndeplinirii criteriilor de aderare (like-mindedness, significant player, mutual benefit şi global considerations): participă activ la structurile de lucru ale OCDE, a cunoscut o dezvoltare economică accentuată, a devenit stat donator prin intermediul politicii de cooperare internaţională pentru dezvoltare şi joacă un rol important în regiunile adiacente (Marea Neagră, Balcanii de Vest).

În prezent, România participă în cadrul următoarelor structuri de lucru: Comitetul Oţelului, cu statut de membru şi Centrul de Dezvoltare OCDE, cu statut de membru.

Începând cu anul 2005, la lucrările Grupului de Lucru referitor la Declaraţia pentru Investiţii Internaţionale şi Companii Multinaţionale (DIICM) din cadrul Comitetului pentru Investiţii; acest lucru este posibil datorită aderării României la DIICM; în prezent Declaraţia numără 38 de state semnatare;

Programul Investment Compact pentru Europa de Sud-est, cu statut de membru;

Programul de Dezvoltare Economică Locală (Program LEED) ILocal Economic and Employment Development {LEED Program), cu statut de membru cu drepturi depline;

Comitetul pentru Transporturi Maritime, în calitate de observator; Comitetul pentru Concurenţă, cu statut de observator; Grupul de lucru al Comitetul pentru Construcţii Navale, cu statut de

membru; Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia

Nucleară, cu statut de observator; Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele OCDE de

certificare a seminţelor furajere, a cerealelor, a sfeclei de zahăr, a seminţelor de legume şi Regimul OCDE de aplicare a normelor internaţionale pentru legume şi fructe), cu statut de observator;

Proiectul „Libertatea Investiţiilor" desfăşurat de Comitetul pentru Investiţii, cu statut de membru de drepturi depline;

Comitetul Turismului - cu statut de observator;

174

Grupul de Lucru pentru întreprinderi Mici si Mijlocii - cu statut de observator;

Grupul de lucru pentru Credite de Export - cu statut de observator ad hoc; Sunt în desfăşurare procedurile interne de obţinerea statutului de

observator la Comitetul pentru Agricultură şi Comitetul pentru Statistică;Grupul de lucru pentru IMM-uri şi Antreprenoriat (Working Party on

SMEs and Entrepreneurship - WPSMEE) are o poziţie din ce în ce mai importantă în cadrul OCDE, pe fondul reorientării misiunii Organizaţiei către economia bazată pe cunoaştere şi inovare, spre strategii internaţionale de afaceri eficient poziţionate în lanţul valorii globale. Mandatul său îl reprezintă stimularea implementării de către guverne a recomandărilor Cartei Bologna în contextul Declaraţiei Ministeriale asupra Dezvoltării întreprinderilor Mici şi Mijlocii în contextul globalizării.

Datorită activităţilor la care a participat şi a contribuţiei avute, România a obţinut, la 29 octombrie 2008 - cu prilejul „Celei de-a 34-a Sesiuni a Grupului de Lucru pentru IMM şi Antreprenoriat din cadrul OCDE" - un nou mandat de „observator" în cadrul Grupului de Lucru pentru IMM şi Antreprenoriat. Aceasta constituie etapa premergătoare pentru acordarea României a statutului de membru cu drepturi depline.

Statutul de observator în Grupul WPSMEE al OCDE oferă României posibilitatea de a transfera know-how de la alte state membre, de a beneficia de studii de evaluare şi de recomandări în domeniul IMM-urilor, făcute de experţi internaţionali.

Statutul de observator în Grupului de lucru pentru IMM şi Antreprenoriat al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică reprezintă pentru România o oportunitate de a beneficia de asistenţă şi de cele mai bune practici existente la nivel internaţional în domeniul dezvoltării competitivităţii IMM-urilor. În baza acestui statut, România participă alături de cele 30 de ţări membre la dezbateri legate de strategii de urmat pentru creşterea competitivităţii IMM-urilor, vizând comerţul electronic, inovarea şi politici antreprenoriale necesare unui cadru optim de reglementare a mediului de afaceri, la schimb de experienţă privind soluţii adoptate de diverse ţări membre şi non-membre pentru depăşirea actualei crize mondiale.

Plata contribuţiei de 3400 euro/an Grupul de lucru pentru IMM şi Antreprenoriat al OCDE permite menţinerea statutului României de observator şi potenţial viitor membru cu drepturi depline în cadrul acestuia. Suma de 6800 euro, reprezentând contravaloarea contribuţiei României pentru anul 2009 şi pentru anul 2010, se va achita din bugetul Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri aprobat pentru anul 2010. România a semnat cu OCDE un număr de trei Acorduri Cadru:

„Declaraţia privind cooperarea în domeniul dezvoltării durabile industriale";

„Declaraţia privind cooperarea în domeniul luptei împotriva corupţiei";

„Declaraţia privind înfiinţarea Centrului Român de Informare şi

175

Documentare OCDE la Bucureşti", inaugurat oficial în primăvara anului 2005 şi care funcţionează pe lângă Academia Română.

România a aderat în decursul lunii iunie 2009 la „Declaraţia privind Coerenţa Politicilor pentru Dezvoltare", „Declaraţia asupra Investiţiilor Fondurilor Suverane şi Politicilor Ţărilor Recipiente" şi „Declaraţia de la Seul pentru Viitorul Economiei Internetului".

Sunt în curs de analiză la OCDE, solicitările României de participare prezentate în mod oficial conducerii organizaţiei (ca urmare a implementării strategiei privind relaţia de colaborare cu instituţia internaţională şi a exprimării interesului de către preşedintele României, în cadrul întâlnirii cu SG OCDE din mai 2009), după cum urmează:

Aderarea la Convenţia pentru Lupta împotriva Corupţiei Funcţionarilor Publici în Tranzacţiile Comerciale Internaţionale

Participarea, cu statut de observator, în cadrul Comitetului pentru Comerţ;

Participarea, cu statut de observator, în cadrul Comitetului pentru Educaţie şi Comitetul pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Industrie;

Participarea, cu statut de observator, în Grupurile de Lucru ale Agenţiei Nucleare.

Anii 2004 – 2009 au reprezentat o perioadă densă în dezvoltarea relaţiilor cu OCDE, fapt demonstrat prin încununarea cu succes a următoarelor activităţi şi proiecte:- Participarea la programul Investment Compact for South East Europe (IC): deschiderea Biroului OCDE -Investment Compact la. Bucureşti (februarie 2004); co-prezidarea celei de a treia Conferinţe Ministeriale (Viena, 8-9 iulie 2004) a Investment Compact; adoptarea, la Reuniunea Ministerială a Investment Compact de la Viena, 26 - 27 iunie 2006, a Declaraţiei Ministeriale referitoare la Cadrul Regional de Investiţii în Europa de Sud-est; cooperarea în domeniul reformei investiţionale pe baza instrumentului de monitorizare al Investment Compact privind reforma politicilor investiţionale în ţările din Europa de Sud-est, denumit „Investment Reform Index"; sprijinirea lansării Comitetului de Investiţii în Sud-estul Europei, inclusiv prin preluarea preşedinţiei Grupului de lucru regional anti-corupţie; misiunile desfăşurate de IC în România (26-28 octombrie 2005; 26-28 aprilie 2006; 25 ianuarie 2007).- Aderarea la Centrul de Dezvoltare OCDE - DEV (30 martie 2004), ca membru cu drepturi depline; participarea la proiectul de realizare a Studiului economic asupra zonei Mării Negre şi a Asiei Centrale (BSECAO), având ca obiectiv promovarea unei monitorizări şi evaluări sistematice a performanţelor economice în regiune, pentru a facilita transferul de informaţii şi dialogul politic bazat pe date concrete, la nivel naţional şi regional; ocuparea, din martie 2007, a poziţiei de vicepreşedinte al Comitetului Director al Centrului de Dezvoltare al OCDE, ca o recunoaştere a implicării active a ţării noastre în derularea proiectelor regionale ale organizaţiei.- Aderarea la Programul de Dezvoltare Economică Locală (Program LEED) ca membru cu drepturi depline, la 16 decembrie 2004; găzduirea celei de-a 50-a

176

sesiuni a Comitetului Director al Programului de Dezvoltare Economică Locală (LEED), în iunie 2007.- Aderarea la Declaraţia OCDE privind Investiţiile Străine şi Companiile Multinaţionale (DIICM), unul din codurile strategice de liberalizare urmărite de Organizaţie ca etapă obligatoriu de parcurs pentru examinarea oricărei ţări candidate, viitoare membră a OCDE; deschiderea oficială, în mai 2005, în cadrul ARIS, a Punctului Naţional de Contact, element obligatoriu în funcţionarea mecanismelor specifice legate de aplicarea Ghidului OCDE pentru întreprinderi Multinaţionale, în conformitate cu statutul României de ţară aderentă la DIICM.- Inaugurarea oficială în luna mai 2005 a Centrului Român de Informare şi Dezvoltare OCDE/CRID, ce funcţionează în cadrul Academiei Române. CRID îşi propune să asigure în timp real accesul la documentele şi publicaţiile elaborate şi să devină principala interfaţă între experţii români şi organizaţie, fiind în acest sens singurul centru de profil din Europa de Sud - Est. înfiinţarea CRID a reprezentat un pas important în legătura dintre cercetarea economică naţională şi preocupările OCDE, care constituie cel mai important organism mondial de cercetare economico-socială şi în prezent CRID reuşeşte să asigure accesul la documentele OCDE, cu rol de interfaţă între experţii români şi OCDE.- În 25 mai 2007, Ministerul Afacerilor Externe a organizat la Bucureşti seminarul internaţional cu tema „OECD in the World Economy: Facing the Challenges of Globalization". Evenimentul a confirmat interesul autorităţilor române pentru intensificarea cooperării cu OCDE şi efortul de a obţine un larg spriin public pentru dezvoltarea parteneriatului. întrucât OCDE reprezintă un for unic de dezbatere a politicilor economice şi sociale la nivel global, o organizaţie internaţională care reuneşte cele mai avansate democraţii cu economii de piaţă dezvoltate, urmărind dezvoltarea economică la nivel global prin promovarea creşterii economice, dezvoltării sociale, bunei guvernante, stabilităţii financiare, dezvoltării comerţului şi a investiţiilor. Reuniunea a urmărit dezbaterea subiectelor legate de importanţa Organizaţiei în economia globală şi mecanismele de cooperare cu statele membre şi nemembre. Seminarul a avut ca scop creşterea gradului de informare a instituţiilor din România, a mediului de afaceri, a mediului academic şi a opiniei publice româneşti în general cu privire la activitatea specifică a OCDE.- În perioada 24 - 26 septembrie 2007, a avut loc, la Bucureşti, întâlnirea Regională a OCDE privind Reforma Politicii Agricole. S-a discutat inclusiv despre posibilitatea primirii României ca observator la reuniunile Comitetului Agricol al OCDE.- România a dobândit statutul de donator internaţional odată cu aderarea la UE în 2007 şi şi-a operaţionalizat politica naţională internaţională pentru dezvoltare (ODA).- La 23 iunie 2008, a avut loc, la Bucureşti, evenimentul de lansare oficială a Studiului Economic asupra Mării Negre şi Asiei Centrale (BSECAO 2008) cu tema "Promovarea muncii şi a bunăstării: Provocări într-un mediu global", în organizarea Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Muncii, Familiei, şi

177

Egalităţii de Şanse şi Centrului de Dezvoltare al OCDE. Studiul Economic, elaborat de DEV, reprezintă o evaluare a performanţelor economice şi a politicilor aferente în spaţiul Mării Negre şi al Asiei Centrale.- La 15 iulie 2008, la sediul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a avut loc lansarea Raportului de ţară asupra Ocupării Informale în România, elaborat de către Centrul de Dezvoltare (DEV) din cadrul OCDE, raport ce se înscrie în aria conceptului bunăstare, ca parte a activităţii „Policy Coherence" din cadrul Programului de Lucru al DEV pentru perioada 2007-2008. Prin intermediul acestui studiu de caz s-a urmărit fenomenul de informalitate a pieţei muncii din ţara noastră şi analiza impactului acestui fenomen asupra pieţei muncii şi protecţiei sociale. La conferinţă au participat experţii din cadrul Unităţii de Coerenţă a Politicilor pentru Dezvoltare şi Securitate Umană, DEV -Johannes Jutting şi Theodora Xenogiani.- La 18 mai 2009, preşedintele României, a efectuat o vizită oficială în Franţa, în cadrul căreia a avut o întrevedece cu Secretarul General al OCDE, Angel Gurria. S-a discutat realizarea unui Program de Ţară pentru România, similar celui destinat ţărilor de la Vişegrad în anii '90 şi s-a solicitat sprijinul SG pentru obţinerea de către România a statutului de observator în şase comitete (Energie nucleară, Anticorupţie, Agricultură, Comerţ, Educaţie şi Afaceri fiscale) şi o implicare mai mare a Organizaţiei în regiunea extinsă a Mării Negre.

În acest sens, ţara noastră a contribuit financiar la finanţarea studiului BSECAO 2008 cu suma de 200.000 euro, alţi 35.000 euro fiind alocaţi pentru lansarea la Bucureşti a respectivului studiu, în iunie 2008. De asemenea, România a devenit în decembrie 2008 primul donator din Europa de Sud-est la programul Investment Compact for South-east Europe (IC/SEEIC), în acest sens fiind alocaţi 250.000 de euro.

Politica naţională de cooperare internaţională a României şi de aderare la OCDE se bazează pe următoarele principii:

Parteneriat (acordarea de asistenţă, după priorităţile stabilite de fiecare stat beneficiar în propria strategie naţională);

Diferenţiere - implementarea proiectelor de cooperare pentru dezvoltare este diferită pentru fiecare ţară;

Coordonare - România îşi va acorda asistenţa pentru dezvoltare cu cea acordată de alţi donatori şi ea constă în urmărirea elaborării unui program multianual comun;

Coerenţă - statul român trebuie să asigure coerenţa politicilor sale, astfel încât ele să fie armonizate cu obiectivele politicii de cooperare pentru dezvoltare;

Complementaritate - canalizarea asistenţei spre domenii în care expertiza să aducă contribuţii semnificative;

Eficacitate - reprezintă principiul de bază în gestionarea şi monitorizarea implementării proiectelor şi programelor;

Transparenţă - implementarea politicii se va face în consultare cu ONG-urile, comunităţile universitare şi de afaceri; alte informaţii privind

178

proiectele şi programele desfăşurate de România şi alocarea finanţării vor fi făcute publice periodic;

Condiţionalitate - România trebuie să susţină toate eforturile ţărilor de a respecta buna guvernare, drepturile omului, principiile democratice şi respectarea legii.Cooperarea internaţională pentru dezvoltare şi solidaritate internaţională

au fost elemente esenţiale în dezvoltarea statului român după 1989. După căderea regimului comunist, România a beneficiat de solidaritate internaţională în timpul tranziţiei, numeroase state s-au implicat puternic în sprijinirea soluţionării problemelor economice ale ţării. România, va acţiona în regiunile şi sectoarele unde poate avea o contribuţie semnificativă datorată experienţei acumulate în procesul de tranziţie către statul de drept şi economia de piaţă. In aceeaşi măsură, România trebuie să conştientizeze contribuţia pe care o are pentru politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene şi să participe la strategiile UE pentru ţările în curs de dezvoltare.

Comitetul Asistenţă pentru Dezvoltare din cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este cel care stabileşte criteriile alocării asistenţei oficiale pentru dezvoltare. In vederea distribuirii asistenţei pentru dezvoltare, Guvernul României foloseşte următoarele modalităţi:• asistenţă bilaterală• asistenţă trilaterală• asistenţă multilaterală

De asemenea, Guvernul României acordă următoarele tipuri de asistenţă pentru dezvoltare:

asistenţă tehnică (servicii, produse şi lucrări în vederea susţinerii procesului de dezvoltare a statului partener);

asistenţă financiară (asistenţă financiară nerambursabilă şi ştergerea şi/sau reducerea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare faţă de România);

asistenţă umanitară (asistenţă de urgenţă acordată statelor în caz de dezastre şi conflicte armate prelungite);

asistenţă pentru domeniul educaţiei pentru dezvoltare şi activităţile de conştientizare publică în domeniul dezvoltării (activităţile desfăşurate în scopul promovării unei mai bune înţelegeri în rândul populaţiei sau al unor categorii specifice ale populaţiei, a problemelor cu care se confruntă statele în curs de dezvoltare, a necesităţii solidarizării cu acestea, ce contribuie la crearea unui sprijin puternic, din partea opiniei publice, în favoarea politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare).

Asistenţă umanitară acordată de România este definită ca asistenţă de urgenţă acordată statelor în caz de dezastre şi conflicte armate prelungite, cu scopul atenuării consecinţelor asupra victimelor, inclusiv asistenţa oferită în procesul de tranziţie de la o situaţie de criză umanitară către procesele de reabilitare sau reconstrucţie timpurie. în 2006, România a acordat un ajutor umanitar de 500.000 EURO ca răspuns la criza cauzată de conflictul din Liban.

179

In 2007, România a acordat, din bugetul de stat, un ajutor umanitar în valoare de 2.000.000 EURO ca răspuns la seceta prelungită din Republica Moldova, precum şi o contribuţie de 250.000 EURO la Fondul Naţiunilor Unite de Reacţie Rapidă în Cazuri de Urgenţă (CERF), din bugetul ODA pentru 2007.

În 2008, România a acordat asistenţă umanitară din bugetul de asistenţă oficială pentru dezvoltare, astfel:

100.000 EURO ca răspuns la situaţia umanitară din Burma/ Myanmar, cauzată de Ciclonul Nargis (sumă alocată prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii);

200.000 EURO ca răspuns la catastrofa umanitară produsă în urma de cutremurului din China (fonduri alocate direct guvernului chinez);

150.000 EURO ca răspuns la situaţia umanitară cauzată de conflictul din Georgia, prin intermediul UNHCR (100.000 EURO) şi PAM (50.000 EURO).

Statul român are în vedere atragerea de parteneri din sectorul privat pentru finanţarea de proiecte în domeniul cooperării pentru dezvoltare. Toate statele membre UE vor depune eforturi pentru creşterea nivelului asistenţei pentru dezvoltare, în vederea atingerii obiectivului de 0.17% din venitul naţional brut, alocat asistenţei oficiale pentru dezvoltare în 2010, respectiv 0.33% din venitul naţional brut până în 2015. Conform tuturor elementelor enumerate anterior, România face eforturi importante, pentru cooperare şi dezvoltare economică, încercând să-şi adapteze politicile cerinţelor OCDE, pentru a demonstra eficienţă şi pregătirea potrivită, în speranţa aderării la OCDE. Comerţul exterior joacă un rol important în cadrul strategiei pentru dezvoltarea economică a României, astfel încât aceasta să devină competitivă pe plan internaţional. Potrivit principiilor OCDE, implementarea unui regim eficace de guvernare trebuie să conducă la transparenţa şi eficienţa pieţelor, să fie compatibilă cu statul de drept şi să definească repartiţia responsabilităţilor între instanţele competente în domeniul supravegherii, de reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale.

Un raport al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) din 2010, care analizează situaţia economică a zece ţări din Europa de Est arată faptul că România are un cadru legislativ pentru investiţii străine transparent şi nediscriminatoriu şi un program bine dezvoltat de monitorizare fiscală118.

Studiul Indicele Reformei de Investiţii (IRI) 2010 al OCDE realizează o evaluare a politicilor şi instituţiilor implicate direct în mediul investiţional din: Albania, Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Kosovo, Republica Moldova, Muntenegru, România şi Serbia. Potrivit raportului, România se numără printre economiile din regiunea analizată în care accesul la finanţare pentru firme este cel mai dezvoltat. Datele raportului arată că reforme au fost adoptate sub toate aspectele legate de accesul la finanţare. Serviciile de leasing, factoring, programe de garantare şi de capital de 118 www.adevărul.ro/.../Raport_OCDE; www.ziaruldeiasi.ro; Investment Compact, OCDE, 2010

180

risc sunt mai bine dezvoltate decât în majoritatea economiilor din Europa de Sud-Est.

Raportul mai arată că România a primit cea mai bună evaluare din Europa de Sud-Est privind indicatorii politicilor capitalului uman. Cu toate că raportul laudă eforturile României, investiţiile străine scad. Astfel, 2010 este un an în care investiţiile străine directe (ISD) se vor situa sub nivelul de 4,89 miliarde euro, cât s-a înregistrat în 2009. În primele trei luni ale anului, potrivit datelor furnizate de BNR, ISD-urile au scăzut de aproape două ori, la 754 milioane lei, faţă de perioada similară a anului 2009. Studiul este o publicaţie a OCDE Investment Compact. Sfera studiului acoperă opt dimensiuni: promovarea politicilor investiţionale, dezvoltarea capitalului uman, accesul la finanţare, facilitatea comerţului, reforma cadrului de reglementare şi proceselor parlamentare, analiza politicii fiscale, infrastructura suport pentru investiţii şi politica IMM-urilor.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică recomandă autorităţilor româneşti să-şi îmbunătăţească serviciile destinate investitorilor străini, în special facilitarea legăturilor acestora cu oamenii de afaceri locali.

România a obţinut un scor final de 3,8 puncte (din maximum 5) pentru politicile de atragere a investiţiilor, la egalitate cu Bulgaria, Serbia şi Muntenegru în cadrul evaluării sintetice, realizată anual de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE).

Sursa: Studiu anual de evaluare sintetică, OCDE, Paris, 2010Graficul nr. 4. Scorul obţinut de România pentru politicile de atragere a ISD

În ceea ce priveşte imigranţii români, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică apreciază că în statele membre UE se află aproximativ 2,5 - 2,7 milioane de imigranţi români. Aceste informaţii oferite de OCDE se bazează pe datele celei mai recente ediţii a Raportului asupra imigraţiei, dat publicităţii în iulie 2010. Printre rezultatele analizei, s-au amintit, de asemenea, şi următoarele:

în 2008, circa 61.400 de români au emigrat în UE pe baza unor contracte temporare de muncă - o creştere de 11% faţă de 2007.

dintre aceşti emigranţi români, 47.000 au plecat în Germania şi 5.400 în Spania.

181

sumele trimise în România de emigranţi au atins cel mai mare nivel în 2008 (9,4 miliarde de dolari), conform unui studiu al Băncii Mondiale citat de raportul OECD, dar au scăzut brusc în 2009.

Imigranţi în România numărul imigrărilor în România rămâne redus (10.000 de persoane în

2008, cu 5% mai mult decât în anul precedent. Numărul total al permiselor de muncă eliberate străinilor a fost de 76.700 în 2008, cu 30% mai mult decât în 2007.

dintre aceştia, o treime sunt cetăţeni din ţările membre UE, 24%) fiind din Italia şi 18% din Germania, dar principala ţară de origine a imigranţilor din România rămâne Republica Moldova119.

România va participa la Programul internaţional din domeniul educaţiei, dezvoltat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, PISA 2012 (Programme for International Student Assessment) privind evaluarea internaţională a elevilor, taxa de participare de 122.000 euro urmând să fie plătită în patru tranşe de către MECTS. PISA (Programme for International Student Assessment) este un studiu comparativ internaţional iniţiat de către OECD cu scopul de a măsura dobândirea competenţelor de bază ale elevilor de 15 ani, aflaţi la finalul învăţământului obligatoriu, în trei domenii: Citire/Lectură, Matematică şi Ştiinţe. Programul este proiectat în acest moment până în anul 2015.

România a participat la PISA 2000 (în grupul ţărilor PISAA), ocupând locul 34 din 42 în ierarhia ţărilor participante (treimea inferioară), la PISA 2006, ocupând locul 47 din 57 de ţări participante şi la PISA 2009 (raportul internaţional va fi făcut public la începutul lunii decembrie 2010). România nu a participat şi la PISA 2003, întrucât în acel moment nu au putut fi identificate fondurile necesare acoperirii costurilor administrării la nivel internaţional şi nici la nivel naţional. In afară de ţările UE, la PISA participă ţări din întreaga lume, iar numărul acestora a crescut de la un ciclu de evaluare la altul, demonstrând încrederea în calitatea rezultatelor obţinute. Astfel, dacă în 2000 au participat 43 de ţări, în anul 2009 au participat 66 de ţări.

Ciclul de evaluare PISA 2012 a început în ianuarie 2010, cu semnarea contractului pe patru ani cu OECD, pregătirea centrului naţional, nominalizarea managerului de proiect, identificarea resurselor umane şi financiare pentru administrarea programului conform standardelor tehnice impuse de OECD. Rezultatele programului OECD/PISA sunt de interes public, naţional şi internaţional, deoarece PISA este o parte importantă a unui program continuu al OECD de monitorizare a rezultatelor învăţării şi de raportare, pe baza indicatorilor educaţionali, a tendinţelor înregistrate în timp, la nivel sistemic, rezultate din analiza competenţelor dobândite de către tinerii de 15 ani din întreaga lume. Acoperirea creşterii cheltuielilor bugetare pe anul 2010, respectiv 51.000 de lei, se va face din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin redistribuire între titluri bugetare. Din 2011, cheltuielile vor fi realizate din prevederile bugetului MECTS. Astfel, în 2011, 119 educaţia.wordpress.com/legi-regulamente…/pisa/pisa-2012; Raport asupra imigraţiei, OCDE, Paris, 2010

182

MECTS va cuprinde în buget pentru acest program suma de 379.000 de lei, în 2012 - 625.000 de lei, iar în 2013 -163.000 de lei.

Tabelul nr. 6Indicatorii macroeconomici ai României conform OCDE

PIB REAL 2000-2009 - miliarde $ -

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009modif.

%37.34 29.42 27.16 28.47 31.41 36.64 41.02 50.18 51.92 39.36 -0.74

PIB PE LOCUITOR EXPRIMAT IN PPS 2000-2009 - dolari SUA-

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009modif.

%

6180.8 6708.7 7196.5 7763.8 8707.9 9364.0 10467.8 11455.9 12579.7 12214.4 9263.9

FLUXURI DE ISD - miliarde $ -

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 20081.05 1.15 1.08 2.16 6.37 6.59 10.96 9.82 11.06

STOCUL DATORIEI EXTERNE - miliarde $ -

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 200811.26 13.05 16.97 22.40 29.70 38.87 54.17 69.86 70.50

PRODUCŢIA INDUSTRIALA- modificări procentuale anuale -

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 200830.3 4.0 0.0 -0.3 2.4 -2.9 9.3 10.3 2.6

Sursa: Statisticile OCDE, Paris, 2000-2009

5.2. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în 1991, după prăbuşirea comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală. Banca este deţinută de 61 de ţări şi două instituţii interguvernamentale (Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii). Scopul instituţiei este de a asista statele din Europa Centrală şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă.

De asemenea, mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu statele care adoptă principii de guvernare democratice.

Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, FYR-Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan, Republica Kyrgză, Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan.

Capital: BERD are un capital subscris de 20 mld. euro, cele mai semnificative contribuţii aparţinând SUA - 2 mld. euro, Franţa, Germania, Italia,

183

Japonia, Marea Britanie - câte 1.7 mld. euro, Federaţia Rusă - 800 mii. euro, Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii - 600 mii. euro, etc. Soliditatea financiară a Băncii este demonstrată şi de calificativul acordat de principalele agenţii internaţionale de rating: AAA de la Standard & Poor's şi Aaa de la Moody's. BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe semnificative, pe lângă propriile finanţări. Deşi acţionarii BERD sunt din sectorul public. Banca investeşte în principal în întreprinderi private (minim 60% din valoarea operaţiunilor dintr-un anumit stat), de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD are atributele unei bănci care facilitează restructurarea, inclusiv financiară, premergătoare privatizării unor mari unităţi din ţările in tranziţie. Pentru împrumuturile adresate sectorului de stat utilizează garanţii guvernamentale, iar dobânda este la nivelul pieţei. 30% din resursele BERD sunt adresate dezvoltării sectorului financiar şi a celui nebancar, precum şi îmbunătăţirii serviciilor municipale.

Forul cel mai înalt de decizie în cadrul Băncii este Consiliului Guvernatorilor, în cadrul căruia fiecare ţară membră are desemnat un guvernator, care este, de obicei, ministrul de finanţe. Consiliul Guvernatorilor delegă majoritatea puterilor Consiliului Director, care este responsabil de direcţia strategică a BERD. Preşedintele este ales de Consiliul Guvernatorilor şi este reprezentantul legal al BERD. In prezent, preşedintele BERD este Thomas Mirrow (cetăţean german), instalat oficial în funcţie pe 3 iulie 2008.

Ca răspuns la criza financiară globală, BERD a investit până la 8 miliarde de euro în 2009, o sumă cu 52% mai mare faţă de anul 2008.

România a ratificat Acordul de înfiinţare a BERD în anul 1990, ca unul dintre membri fondatori ai acestei instituţii. Capitalul subscris şi vărsat de România are valoarea de 96 milioane euro, respectiv 9 600 acţiuni. Consiliul Guvernatorilor Băncii este alcătuit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre. Ministrul Finanţelor este guvernator pentru România, iar guvernatorul Băncii Naţionale este guvernator supleant. Constituenţa din care face parte ţara noastră include Armenia, Georgia, Moldova şi Ucraina. România se situează pe locul al treilea în rândul ţărilor de operare din punct de vedere al volumului finanţării (după Federaţia Rusă, Polonia locul doi).

Condiţii de acordare a finanţării BERDFinanţările BERD pentru proiecte aparţinând sectorului privat fluctuează

între €5 milioane şi €250 milioane, sub formă de împrumuturi sau de participaţii la capitalul social. Cifra medie a investiţiilor BERD este de €25 milioane. Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin intermediari financiari sau prin programe speciale care se adresează investiţiilor de dimensiuni reduse în ţările mai puţin dezvoltate.

Pentru a fi admisibil pentru o finanţare, proiectul trebuie să satisfacă următoarei condiţii:

- să fie situat într-una din ţările în care BERD operează- să aibă bune perspective comerciale- să aibă un aport de capital în numerar sau în natură din partea sponsorului

proiectului

184

- să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea sectorului privat- să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente

BERD adaptează fiecare proiect în funcţie de nevoile clienţilor şi de situaţia specifică ţării, regiunii şi sectorului în cauză. De regulă, BERD finanţează maxim 35 la sută din costul total al unui proiect care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea pe termen lung a societăţii responsabile de realizarea proiectului. Sponsorii trebuie sa contribuie cu un aport de capital semnificativ, cel puţin egal cu investiţia BERD. Este de asemenea necesară asigurarea unor surse suplimentare de finanţare, din partea sponsorilor, a altor co-fmanţatori sau obţinute prin intermediul programului de împrumut sindicalizat oferit de BERD.

Finanţările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice. Câteva exemple:

- întreprinderile agricole- eficientizarea energetică- instituţiile financiare- sectorul de producţie- infrastructurile municipale sau comunale şi infrastructurile de

mediu- resursele naturale- energia- turismul- telecomunicaţiile, tehnologia informaţiei şi mass-media- transportul

Din 1991, când BERD a devenit operaţională, şi până la .31 decembrie 2007, BERD a acordat României un sprijin financiar în sumă cumulată de 3,54 miliarde euro, înregistrându-se 248 de tranzacţii semnate, din care 65% s-au îndreptat către sectorul privat, 75% au fost împrumuturi şi 25% investiţii de capital. In perioada Strategiei de ţară pentru România decembrie 2005 - decembrie 2007, volumul de afaceri a crescut cu 601 milioane euro, în cadrul a 58 proiecte noi, ceea ce înseamnă o creştere de 22%. Pe parcursul anului 2007 au fost semnate 29 proiecte reprezentând un volum de afaceri anual de 336 milioane euro.

În 2008, BERD a investit in România 318 milioane euro în 25 de proiecte, inclusiv ca împrumuturi către instituţii financiare: pentru sprijinirea IMM-urilor, pentru dezvoltarea eficienţei energetice, pentru Facilitatea pentru Sprijinire a Competitivităţii IMM-urilor şi pentru întreprinderile micro şi mici, inclusiv producătorii agricoli din zonele rurale.

În cursul anului 2009, BERD a investit 700 milioane euro în România dintre care;

în sectorul bancar- 100 milioane euro către BCR Erste pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-urile) care au fost deosebit de vulnerabile la declinul economic;

în sectorul energetic - 430 milioane euro pentru trei proiecte din sectorul energetic - două împrumuturi acordate Petrom (un împrumut de 150 milioane

185

euro pentru creşterea performanţei de mediu, parte a unui împrumut sindicalizat în valoare de 300 milioane euro şi un împrumut de 200 milioane euro pentru construirea unei centrale independente de 860 MW de tip turbină cu gaz cu ciclu combinat)

un împrumut de 80 milioane euro către Turceni pentru modernizarea şi reabilitarea uneia dintre unităţile sale (ca parte a unui împrumut sindicalizat de 150 milioane euro).

în sectorul corporatist, BERD a oferit un împrumut în moneda locală, în valoare de 20 milioane € pentru Lafarge Ciment (România) care să finanţeze operaţiunile producătorului de ciment şi pentru a sprijini cerinţele de capital necesare desfăşurării activităţii. De asemenea, a acordat 44 milioane de euro pentru finanţarea Renault în realizarea unui nou centru de testare auto din Titu. Banca a semnat de asemenea, prima investiţie de capitaluri într-o firmă românească privată, prin injectarea a 6 milioane € pentru producătorul PEHART Tec. Toate aceste investiţii au fost făcute într-un moment de lichiditate restrânsă.

în sectorul municipal - 20 milioane euro în extinderea reţelei de transport urban din Arad şi Braşov, permiţând astfel realizarea de investiţii majore;

Graficul nr. 5. Proiecte ale BERD în România 2000-2009În 2009, Banca a jucat un rol important în sprijinirea pachetului

financiar de 19,95 miliarde euro acordat de către EMI/EU. În cadrul acestui pachet, BERD a acceptat să mărească până la 1 miliard euro volumul investiţiilor proprii în România pentru 2009 şi 2010. Investiţiile BERD în România ar putea depăşi nivelul convenit pentru 2009-2010 de 1 miliard euro. BERD a investit în 2009 peste 70% din finanţarea de un miliard de euro convenită de bancă cu România pentru perioada 2009 şi 2010, în cadrul acordului semnat cu FMI, UE şi alte instituţii financiare internaţionale şi estimează că va depăşi, foarte probabil, plafonul în 2010. Astfel, în 2009 BERD a investit 721 milioane euro - majoritatea pentru investitorii străini prezenţi în

186

România, dar şi în companii locale-comparativ cu 2008 când a investit 318 milioane euro şi cu 2007, când a investit 336 milioane euro. Trebuie menţionat şi faptul că 85% din investiţiile realizate în anul 2009 de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) în România sunt pentru sectorul privat.

BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în România, cu un portofoliu cumulat, până în septembrie 2009, în valoare de peste 4,4 miliarde euro (261 de proiecte semnate cu România începând cu 1991). 74% din totalul investiţiilor au fost angajate în sectorul privat. Pe lângă propria sa investiţie, BERD a ajutat la mobilizarea altor 7,9 miliarde euro, reprezentând co-investiţii în perioada 1991- 2009).

Prin aceste investiţii a avut loc şi implicarea directă a reprezentanţilor băncii în Consiliile de Administraţie ale unui număr mare de companii în care a investit, BERD a reuşit să îmbunătăţească practicile de conducere corporativă şi să extindă dialogul politic. Portofoliul Băncii s-a extins rapid în arii precum privatizarea la scară largă cu investitori strategici, investiţii de tip greenfîeld în sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar şi a infrastructurii în domeniile energetic, transporturi, comunicaţii şi a infrastructurii municipale. Banca susţine activ dezvoltarea sectorului financiar non-bancar prin promovarea investiţiilor în societăţi de leasing şi asigurare, precum şi în fonduri de capital, pensii şi ipoteci.

Strategia de ţară pentru România aferentă perioadei 2008-2009 a avut în vedere investiţii în concordanţă cu priorităţile şi nevoile de perspectivă ale economiei româneşti. Astfel, s-a preconizat alocarea a aproximativ 40% din fonduri pentru investiţiile în sectorul privat autohton, 35% pentru sectorul financiar, urmând ca restul să fie direcţionate către sectorul energetic.

Strategia propusă se axează pe următoarele direcţii prioritare: Sectorul privat - susţinerea întreprinderilor private autohtone, cu accent pe întărirea competitivităţii şi pe sprijinirea accesului acestora pe pieţe externe, mai ales cele din regiune;

Sectorul energetic - continuarea investiţiilor în companii publice şi private al căror obiect de activitate este producerea, transportul şi distribuţia de energie, cu accentul pe reabilitarea centralelor electrice. De asemenea, activitatea băncii va urmări implementarea reformelor instituţionale şi ale reglementărilor în domeniu;

Infrastructură - dezvoltarea infrastructurii naţionale (cu accent deosebit pe infrastructura de transport) în vederea asigurării creşterii cooperării regionale şi a comerţului pentru a putea beneficia la maxim de avantajele pieţei unice europene. De asemenea, banca va continua implicarea în proiectele de infrastructură municipală pentru asigurarea cofinanţării alături de fondurile structurale disponibile din partea UE.

Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui şi la întărirea capacităţii administrative a autorităţilor locale şi a administraţiei publice de a absorbi atât fondurile de preaderare, cât şi pe cele ulterioare aderării.

187

Schema nr. 2. Structura pe sectoare a proiectelor curente BERD în România

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a redus prognoza de creştere economică a României pentru anul 2010 de la 1,3% la zero, apreciind că noile măsuri de reducere a deficitului bugetar vor limita cererea internă. Astfel, instituţia financiară internaţională anticipează acum creştere economică zero în acest an şi un avans de 3% în 2011. într-un raport prezentat în luna mai se arată faptul că în România şi Bulgaria au fost convenite măsuri suplimentare semnificative de restrângere fiscală care vor constrânge creşterea cererii interne. Recesiunea puternică din ultima parte a anului 2008 şi din 2009 continuă să aibă efecte sub forma unor împrumuturi neperformante mari şi a ratei şomajului, care limitează revenirea pieţei creditării şi a cererii interne, explică BERD, care estimează că va fi nevoie de consolidare fiscală în continuare, ceea ce va afecta cererea.

România are în derulare un program de împrumuturi externe în valoare de 20 miliarde euro de la FMI, Uniunea Europeană, Banca Mondială şi BERD, condiţionat printr-o serie de obiective economice, fiind vizată în principal reducerea deficitului bugetar. Partea română s-a angajat faţă de partenerii externi la măsuri de reducere drastică a cheltuielilor bugetare şi urmează să reducă fondul de salarii al sectorului public, să restrângă semnificativ programele şi ajutoarele sociale şi să taie masiv subvenţiile de stat.

Tabelul nr. 7Activitatea BERD în România în mai 2009, pe total, inclusiv proiecte

regionale se prezenta astfel:

1. Numărul de proiecte: 267

2. Volumul net de afaceri: 4,692.0 milioane euro

3. Valoarea totală a proiectelor: 12,959.0 milioane euro

4. Plăţi brute: 3,762.0 milioane euro

5. Portofoliul curent: 2,359.2 milioane euro

6. Procent din portofoliu în sectorul privat: 74%188

5.3. Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN)

Acordul de înfiinţare a Băncii a fost semnat la 30 decembrie 1994 şi ratificat de Parlament prin Legea nr. 67/1996. România este membru fondator al Băncii pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN/BSTDB).

BCDMN a fost înfiinţată de cele 11 state membre ale Cooperării Economice a Mării Negre (CEMN), respectiv Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Republica Elenă, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina, ca instrument financiar pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare a regiunii Mării Negre şi de transformare a acesteia într-o zonă a securităţii, stabilităţii şi prosperităţii. Sediul Băncii este la Salonic, în Republica Elenă.

Acordul de înfiinţare a BCDMN a intrat în vigoare la 24 februarie 1997, prin depunerea de către cel puţin 6 state membre a instrumentelor de ratificare, acceptare sau aprobare a acestui document şi a căror subscripţie acoperea cumulat minimum 51% din capitalul social.

BCDMN a devenit operaţională pe 1 iunie 1999. Până la această dată s-au desfăşurat activităţi vizând adoptarea regulilor şi regulamentelor care guvernează activitatea Băncii, recrutarea personalului şi pregătirea strategiilor de ţară (ca punct de pornire pentru pregătirea planurilor de asistenţă şi dezvoltare bine fundamentate).

Precizez că, BCDMN a stabilit relaţii oficiale cu instituţii guvernamentale, bănci şi organisme financiare internaţionale care activează în statele membre şi a obţinut statutul de observator la diverse organisme internaţionale.

În luna martie 2004, BCDMN a primit din partea agenţiei de rating Moody's calificativele BAA2 pentru termen lung şi P2 pentru termen scurt, ceea ce înseamnă că Banca poate accesa pieţele de capital la costuri scăzute pentru a asigura finanţarea creşterii portofoliului de proiecte (conform Planului de Afaceri aprobat în anul 2004). Ratingul acordat a fost menţinut şi în anul 2005.

Capitalul iniţial autorizat al băncii este de 1 miliard DST, reprezentând contravaloarea a un milion de acţiuni, fiecare acţiune având o valoare nominală de 1.000 DST. Acţiunile sunt subscrise astfel: Armenia, Republica Moldova, Georgia - câte 1% din capitalul iniţial autorizat (după decizia acestor state de a-şi reduce cota de participare, în condiţiile în care înregistrau arierate); Albania, Azerbaidjan - câte 2% din capitalul iniţial autorizat; România, Ucraina, Bulgaria - câte 13,5% din capitalul iniţial autorizat; Republica Elenă, Federaţia Rusă, Turcia - câte 16,5% din capitalul iniţial autorizat.

România a subscris 135.000 acţiuni, în valoare totală de 135.000.000 DST, plătibile, conform Acordului de înfiinţare a băncii, după cum urmează:■ 10% (13.500.000 DST), reprezentând subscripţia iniţială, sub forma de acţiuni plătite în întregime (achitat în anul 1997);■ 20% (27.000.000 DST), în opt rate anuale succesive, prin bilete la ordin sau obligaţiuni emise, denominate în DST; în anul 1998 a fost emis biletul la ordin în valoare de 27.000.000 DST, din care au fost achitate toate ratele;

189

■ 70% sub formă de acţiuni neplătite, dar mobilizabile în anumite situaţii prevăzute în Acordul de înfiinţare.

Obiectivul BCDMN a fost de a contribui la sprijinirea procesului de tranziţie la economia de piaţă a statelor membre, prin oferirea de servicii bancare pentru sectoarele public şi privat, finanţarea şi promovarea proiectelor regionale şi a activităţilor comerciale din şi dintre statele participante. În vederea atingerii acestor obiective, funcţiile şi competenţele BCDMN, prevăzute în Acordul de înfiinţare, sunt:> susţinerea şi promovarea comerţului intraregional;> finanţarea proiectelor productive şi a întreprinderilor din statele membre; > cooperarea cu instituţiile internaţionale de dezvoltare şi cu agenţiile naţionale financiare şi de cooperare ale statelor membre;> înfiinţarea şi operarea unor fonduri speciale pentru scopuri specifice;> întreprinderea de studii şi cercetări pentru promovarea creşterii economice regionale, cu scopul de a stimula dezvoltarea şi tranziţia;> încurajarea dezvoltării regionale, prin cooperarea cu statele membre, în calitate de consultant, la conceperea unor politici economice sănătoase, care să asigure utilizarea eficientă a resurselor proprii şi sustenabilitatea creşterii economice;> promovarea investiţiilor în proiecte economice.

Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse BCDMN poate oferi sau facilita finanţare pentru proiecte sau activităţi comerciale în statele membre şi între acestea acordând o atenţie specială, ori de câte ori este posibil, proiectelor cu caracter regional. Astfel:♦ Banca acordă, cofinanţează, sau garantează împrumuturi către statele membre, către subdiviziuni/instituţii ale acestora, către companii publice sau private care operează în aceste ţări, ca şi entităţilor regionale sau interregionale implicate în dezvoltarea economică a regiunii. De asemenea, poate investi capital în statele membre şi finanţa activităţile comerciale dintre acestea.♦ BCDMN poate participa la capitalul companiilor, pentru a facilita sau creşte ponderea capitalului privat în aceste companii, cât şi pentru a încuraja investitorii străini şi fluxul de capital între statele membre.♦ Banca poate cofinanţa proiecte, sau coordona această activitate, împreună cu: guverne, agenţii guvernamentale, alte instituţii financiare internaţionale; agenţii de creditare a exporturilor, implicate în finanţarea de bunuri şi servicii din anumite ţări; bănci comerciale sau alte instituţii financiare private; alte instituţii sau agenţii pe care Banca le consideră corespunzătoare.♦ BCDMN finanţează atât proiecte din sectorul public, cât şi din sectorul privat, dimensiunea proiectelor fiind în concordanţă cu nivelul finanţării pe care Banca o poate oferi (max. 20 milioane EUR, dar care nu pot reprezenta mai mult de 35% din valoarea proiectului); pentru împrumuturi cu garanţie suverană nu există limită de sumă.

Până în prezent, BCDMN s-a implicat în peste 100 de proiecte, la finanţarea cărora a contribuit cu peste 1 miliard USD. Multe dintre acestea

190

sunt cofinanţate împreună cu alte instituţii financiare internaţionale sau bănci de dezvoltare, cum sunt BERD, JBIC, IFC, SEAF, KfW, DEG.

România se situează pe primele locuri în ceea ce priveşte valoarea împrumuturilor semnate din total aprobate şi gradul de utilizare al împrumuturilor; până în prezent, au fost aprobate la finanţare proiecte româneşti în valoare de peste 130 milioane USD. Condiţiile financiare de acordare a împrumuturilor sunt negociabile, indiferent dacă proiectul finanţat este în sectorul public sau în cel privat. Diferenţierea se face în general în funcţie de destinaţie, respectiv, finanţarea proiectelor şi finanţarea activităţilor comerciale. BCDMN nu solicită în mod special garanţia statului.

Strategia de ţară a României pentru 2005-2006 a continuat liniile stabilite în precedentele strategii de ţară, luând în considerare dezvoltarea diverselor sectoare din economie, priorităţile identificate de către autorităţi, investitori şi instituţii financiare internaţionale care activează în România. în perioada 2005-2006 BCDMN s-a implicat în mod prioritar în:

* continuarea finanţării activităţilor comerciale, în particular a sectorului IMM, în vederea sprijinirii activităţilor de export;

* dezvoltarea sectorului financiar şi a intermediarilor financiari; * finanţarea sectorului manufacturier, în particular componente pentru

industria auto, produse electrice şi electrocasnice, industria alimentară şi industria chimică;

* finanţarea investiţiilor prioritare în infrastructură, în special în transporturi şi telecomunicaţii;

* finanţarea turismului;* finanţarea unor investiţii vizând reabilitarea şi modernizarea sectorului

energetic, cu scopul creşterii eficienţei şi reducerii poluării.BCDMN se va concentra în perioada 2007-2010, pe acordarea de sprijin

financiar pentru întreprinderile mari şi mijlocii angajate, în special, în activităţi de export, de infrastructură şi activităţi ale sectorului financiar. Cu ajutorul BCDMN, se estimează că nivelul de angajamente pentru perioada 2007-2010 va ajunge la un număr de aproximativ 17 operaţiuni, în valoare de 100 milioane DST (aproximativ 25 milioane DST pe an în medie). Dintre acestea, aproximativ 14 operaţiuni se aşteaptă să fie semnate.

Domenii de finanţare ale BCDMN în România:Deşi pe parcursul ultimilor ani s-au înregistrat unele progrese în direcţia

de îmbunătăţire a climatului de afaceri, întreprinderile, private încă se confruntă cu o serie de dificultăţi în obţinerea de fonduri pe termen lung pentru a finanţa planurile de investiţii. Există o nevoie persistentă de fonduri pe termen lung, în special pentru companii din domeniul serviciilor şi al producţiei. Deşi finanţarea proiectului se realizează în cea mai mare parte de către alte instituţii financiare internaţionale, precum BERD, BEI şi IFC, care pot oferi sume substanţiale, ce sunt impuse de aceste tipuri de operaţiuni, acestea sunt insuficiente şi este nevoie şi de finanţare din altă parte.

Banca va acorda prioritate operaţiunilor de finanţare directă în domeniul infrastructurii, energiei şi transportului. În exercitarea mandatului său, BCDMN

191

va încerca să finanţeze proiecte, care sunt considerate a avea un efect adecvat, de dezvoltare a unei ţări. Vor fi încurajate şi sprijinite, mai ales, proiecte în care participarea BCDMN va duce la atragerea de surse financiare din afara României. BCDMN sprijină dezvoltarea economică a României, în special prin furnizarea de asistenţă financiară în următoarele domenii:

♦ InfrastructurăRomânia are mare nevoie în a-şi îmbunătăţi infrastructura, incluzând

infrastructura municipală cu puternice externalităţi de mediu şi de alte externalităţi pozitive, telecomunicaţiile, energia şi reţeaua de transport. Potenţial de afaceri există, inclusiv sub forma realizării de finanţări suplimentare, prin parteneriate public-privat. Pentru a spori impactul asupra dezvoltării operaţiunilor sale de finanţare, Banca va încerca să participe la proiecte de co-finanţare în infrastructură, în sectorul energetic şi cel transport, alături de UE, BERD şi BEI. BCDMN va acorda, de asemenea, o atenţie deosebită investiţiilor în infrastructura municipală. BCDMN va urmări îndeaproape şi sectorul construcţiilor, va avea în vedere proiecte ale sectorului imobiliar (clădiri rezidenţiale, clădiri de birouri, centre comerciale, hoteluri, etc).

Banca va trebui să fie pregătită să reacţioneze în mod adecvat la orice oportunitate în sectorul energetic, fie că este vorba despre dezvoltarea regională sau locală. Atenţia Băncii va fi distribuită asupra tuturor aspectelor ale industriei româneşti de gaze naturale, de la explorarea şi producţia de ţiţei şi gaze naturale la rafinarea, distribuţia, depozitarea şi transportul de produse petroliere rafinate şi a gazelor naturale, inclusiv gaze petroliere lichefiate (GPL).

♦ TransportModernizarea drumurilor şi a reţelelor feroviare, precum şi concurenţa

îmbunătăţită în furnizarea de facilităţi de transport rutier şi feroviar sunt priorităţi-cheie pentru guvern. Având în vedere nevoile de investiţii foarte mari pentru dezvoltarea infrastructurii de transport în România, precum şi impactul asupra dezvoltării unor astfel de investiţii importante, BCDMN va analiza cu atenţie oportunităţile de investiţii în acest domeniu. Oportunităţile de co-finanţare cu alte instituţii comerciale şi financiare în vederea dezvoltării vor fi căutate.

♦ IndustrieDeciziile luate privind punerea în aplicare a reformelor structurale şi asigurarea condiţiilor de egalitate, a dus schimbări în sectorul industrial. Diversificarea bazei de export este în curs de desfăşurare, are loc o reorientare către activităţile de valoare adăugată ridicată. O nouă industrie axată pe producerea de componente pentru industria auto s-a dezvoltat în ultimul timp. Sectoare precum cel al maşinilor, aparatelor şi echipamentelor electrice sunt în creştere, atingând rate ridicate. Deşi industria alimentară este unul dintre sectoarele care au beneficiat de o privatizare rapidă, dezvoltarea sectorului alimentar românesc este încă rămasă în urmă, comparativ cu potenţialul său. Astfel, sectorul alimentar are încă nevoie de finanţare pentru achiziţionarea de echipamente moderne şi pentru extinderea capacităţilor sale.

♦ Sectorul financiar

192

Lichiditate substanţială existentă în sistemul bancar poate limita capacitatea băncii să-şi extindă operaţiunile sale prin intermediarii financiari. Prin urmare, dezvoltarea instituţiilor financiare non-bancare, de exemplu, de leasing, ar constitui o prioritate, deoarece dezvoltarea în continuare în domeniul asigurărilor, a leasingului şi alte activităţi financiare non-bancare oferă perspective bune pentru afaceri. Banca va lua în considerare posibilitatea de a coopera cu alte instituţii şi oferă linii de credit ipotecar la băncile partenere eligibile.

♦ Sectorul IMM-urilorEste nevoie de finanţări pe termen mediu, care să promoveze

modernizarea echipamentelor şi diversificarea produselor şi serviciilor. Sectorul IMM-urilor din România s-a dezvoltat semnificativ în ultimii 18 ani. IMM-urile de azi sunt o parte integrantă a economiei, în ceea ce priveşte producţia şi ocuparea forţei de muncă. Cu toate acestea, dificultatea de a avea acces la credite pe termen mediu şi lung, precum şi lipsa de capital social sunt problemele majore cu care se confruntă IMM-urile în general.

De aceea, instituţiile financiare locale sunt folosite pentru a ajuta canalul de fonduri pentru întreprinderile productive implicate în comerţ şi în sectorul IMM-urilor. Fără intermedierea instituţiilor financiare, întreprinderilor mici se confruntă cu dificultăţi pentru a obţine o finanţare suplimentară pe termen mediu, datorită faptului că finanţarea directă la scară mică a unui proiect nu este eficientă din punct de vedere al instituţiilor financiare internaţionale. Finanţarea poate fi oferită în conformitate cu Strategia pentru IMM-uri a Băncii, folosind o diversitate de produse şi instrumente.

Cu toate că o atenţie deosebită este acordată pentru dezvoltarea şi promovarea cooperării regionale între România şi alte ţări membre ale OCEMN, alte oportunităţi viabile, cu impact ridicat de dezvoltare în sectoarele precizate mai sus, vor fi luate în considerare. Ca un exemplu, BCDMN poate considera participarea la finanţarea dezvoltării de întreprinderi mixte cu parteneri strategici din ţările OCEMN, precum şi sprijinirea altor proiecte cu impact ridicat de dezvoltare. De asemenea, BCDMN se va strădui să mobilizeze, atât resursele financiare interne, cât şi cele externe pentru investiţii în România.

Banca va lua în considerare, de asemenea, întreprinderea şi a altor activităţi şi furnizarea de noi servicii în România, care pot ajuta la dezvoltarea scopului principal, astfel:

- Oferă o gamă de activităţi bancare şi produse speciale care vizează promovarea accesului întreprinderilor româneşti publice sau private la pieţele de capital interne internaţionale şi extinderea surselor lor financiare pentru a îmbunătăţi valorilor mobiliare oferite

- Operaţiuni ale pieţelor de capital

5.4. Banca Europeană de Investiţii – BEI

193

Banca Europeană de Investiţii (BEI), instituţia finanţatoare a Uniunii Europene (UE), a fost creată în anul 1958 prin Tratatul de la Roma. BEI are personalitate juridică şi autonomie financiară.

Banca contribuie la realizarea obiectivelor UE prin acordarea de finanţări pe termen lung pentru proiecte specifice, respectând reglementările prudenţiale bancare. BEI urmăreşte şi îşi adaptează continuu activitatea la evoluţiile recente ale politicilor comunitare. BEI îşi desfăşoară activitatea în strânsă colaborare cu comunitatea bancară, atât în ceea ce priveşte împrumuturile de pe pieţele de capital, cât şi finanţarea proiectelor de capital. BEI acordă credite din împrumuturile contractate, care împreună cu fondurile proprii (capital şi rezerve), constituie resursele proprii. În afara UE, operaţiunile de finanţare ale BEI sunt realizate în principal din resursele proprii ale băncii, dar prin mandat, din resursele bugetare ale statelor membre.120

Acţionarii băncii sunt statele membre ale Uniunii Europene. Contribuţia fiecărui stat membru la capitalul băncii este calculată în funcţie de PIB. BEI finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea politicilor UE şi implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare 2010 de creare şi promovare a unei economii bazate pe cunoaştere. BEI împrumută până la 50% din valoarea unui proiect şi cofinanţează investiţiile împreună cu alte bănci (BERD). În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanţare internaţională a proiectelor din noile state membre ale UE, dar şi pentru cele din regiunea Balcanilor. Aproape jumătate din sumele împrumutate au fost orientate către proiecte în domeniul transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu şi telecomunicaţii au absorbit aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a fost împrumutat pentru proiectele din sectorul energetic, sănătate şi educaţie, începând din anul 1990, banca a fost autorizată de Consiliul Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală şi de Est. În perioada de pre-aderarea a celor opt state din Europa Centrală şi de Est la UE, BEI a acordat împrumuturi în valoare de 25 miliarde euro în vederea finanţării proiectelor de infrastructură, mediu, servicii şi industrie, educaţie, sănătate şi IMM-uri.

BEI operează şi în afara Uniunii Europene sub incidenţa unor protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific). În 2005, au fost lansate două noi iniţiative menite să conducă la intensificarea cooperării pe linia creşterii eficienţei utilizării fondurilor structurale: JASPERS (parteneriat între BEI, BERD şi Comisia Europeană pentru sprijinirea autorităţilor regionale şi naţionale în vederea pregătirii proiectelor finanţate din bugetul UE) şi JEREMIE (schema gestionată prin Fondul European de Investiţii care permite statelor membre şi regiunilor să transforme o parte din fondurile structurale alocate în instrumente financiare dedicate întreprinderilor mici si mijlocii). Exemplele de proiecte în care se implica experţii JASPERS includ, în România, reţeaua transeuropeană de transport, transport fluvial, terminale multimodale, gestionarea deşeurilor, crearea societăţilor regionale de apă, termoficare.120 Vezi detalii în ROŞU HAMZESCU, I., şi colab., Organizaţii economice internaţionale, EUC, 2008

194

Jaspers asigură asistenţa statelor membre nou aderate în implementarea de proiecte finanţate prin Fondul de Coeziune, în care 80% reprezintă finanţarea de la UE, iar restul de 20% trebuie să fie asigurat din bugetul de stat. La sfârşitul lui 2009, la Bucureşti lucrau 15 consultanţi BEI care au depus spre aprobare 20 de proiecte, din care 15 au fost deja aprobate, valoarea contractelor fiind de aproximativ 1,2 miliarde de euro.

În această perioadă, activitate de creditare a băncii se va concentra asupra următoarelor 6 priorităţi:

• Coeziune economică şi socială într-o Uniune extinsă• Implementarea iniţiativei Inovaţie 2010 (i2i)• Dezvoltarea reţelelor transeuropene• Sprijinul UE pentru dezvoltare şi cooperare cu ţări partenere• Îmbunătăţirea protecţiei mediului, inclusiv schimbări climatice şi

energie regenerabilă• Sprijin pentru IMM-uriDupă aderarea la Uniunea Europeană, România a devenit acţionar al

băncii, contribuind la capitalul_subscris al BEI cu 42,3 milioane Euro. Principalul rol al băncii a fost de a sprijini pregătirea pentru aderarea României la Uniunea Europeană prin acordarea de împrumuturi pentru finanţarea de proiecte în sectoare importante precum transporturile, telecomunicaţiile, energie, utilităţile municipale şi întreprinderile mici şi mijlocii.

În România, portofoliul BEI cuprinde credite acordate atât sectorului public, cât şi celui privat. În perioada 1990 - 2005, valoarea împrumuturilor acordate de BEI în România pentru proiecte legate de aderarea la Uniunea Europeană a atins nivelul de 4,3 miliarde dolari. Acestea au vizat următoarele domenii:

• Transport• Mediu înconjurător, în special reconstrucţie în urma pagubelor produse

de inundaţii• Sănătate şi educaţieRomânia a accesat în perioada 2004-2008 doar 1,47 miliarde de euro de la

BEI pentru dezvoltarea infrastructurii, în condiţiile în care alte state din regiune, cum ar fi Polonia, Cehia sau Ungaria, care au aderat la UE cu trei ani înaintea României, au contractat împrumuturi de peste 2 miliarde de euro fiecare, potrivit unui raport al băncii. Cea mai mare parte din împrumuturile acordate României în această perioadă, aproximativ 900 de milioane de euro, au avut ca destinaţie dezvoltarea infrastructurii rutiere, fiind finanţate două proiecte, şi anume construcţia autostrăzii Cernavodă-Constanţa (250 de milioane de euro) şi reabilitarea şi modernizarea reţelei naţionale de drumuri (450 de milioane de euro), restul finanţării reprezentând împrumuturi acordate pentru cofmanţarea proiectelor cu finanţare europeană prin fondurile structurale, destinate de asemenea reabilitării şi modernizării drumurilor naţionale. Din totalul de 1,47 de miliarde de euro, circa 500 de milioane de euro au avut ca destinaţie finanţarea a două proiecte de dezvoltare a infrastructurii feroviare, respectiv reabilitarea şi modernizarea coridorului IV paneuropean Curtici-Simeria, proiect în valoare de

195

300 de milioane de euro, restul de 200 de milioane de euro reprezentând cofinanţare pentru proiecte finanţate prin fonduri structurale de reabilitare şi modernizare a reţelei naţionale de căi ferate. Astfel, în sectorul infrastructură şi transporturi, România ocupă locul 12 din 27 de state europene pentru care BEI a acordat finanţare, liderul pe acest sector fiind Spania, cu împrumuturi de peste 17 miliarde de euro la sfârşitul anului 2008.

Împrumuturile actuale ale BEI se încadrează în răspunsul băncii în faţa crizei financiare şi economice, care este exprimat prin Facilitatea europeană privind transportul nepoluant, pentru industria autovehiculelor şi a altor mijloace de transport, precum şi pentru producătorii de echipamente originale şi furnizorii de componente ai acestor industrii. Această facilitate vizează reducerea semnificativă a CO2 prin alocarea de sume pentru cercetare, dezvoltare şi inovare, precum şi pentru active corporale din infrastructura şi unităţile de producţie implicate.

Creditele acordate de BEI în România au atins nivelul record de 1,48 miliarde de euro în 2009. Instituţia a dat un credit de 400 de milioane de euro fabricii de la Craiova a Ford, 50 de milioane de euro pentru Pirelli şi 40 de milioane de euro pentru construcţia şi operarea unei fabrici de extracţie de ulei construită de Prio la Lehliu.

Totodată, BEI a furnizat împrumuturi în valoare de 351 milioane de euro către opt instituţii financiare care operează în România, în principal pentru a susţine proiectele IMM-urilor. Sectorul IMM-urilor a fost cel mai grav afectat de criza financiară şi multe întreprinderi au intrat în faliment din cauza lipsei accesului la finanţare. Obiectivul BEI pentru următorii doi ani este să crediteze puternic acest sector, prin linii de finanţare acordate băncilor comerciale. Pe de altă parte, BEI a mai acordat credite însumând 25,3 milioane de euro pentru îmbunătăţirea infrastructurii de furnizare a apei şi canalizare în judeţele Cluj şi Sălaj.

BEI a acordat în România, în 2010, credite de 1,5 miliarde de euro, ceea ce înseamnă o creştere a finanţărilor cu aproximativ 30% faţă de anul anterior şi mult peste valoarea finanţărilor din 2007 spre exemplu, care a fost de doar 200 de milioane de euro. Creditele pentru 2010 vizează în principal investiţii în energie, sprijinirea IMM-urilor şi a proiectelor municipalităţilor. Volumul total al finanţărilor acordate de BEI la nivel european a crescut anul trecut cu 37%, la 79 miliarde euro.

5.5. Cooperarea dintre România şi organizaţiile economice şi financiar-monetare regionale şi subregionale

5.5.1. Aspecte ale dimensionării de către România a cooperării regionale şi subregionale

Cooperarea reprezintă o dimensiune semnificativă a diplomaţiei româneşti. Atât în palierul conceptual şi politic, cât şi în cel pragmatic şi al acţiunilor concrete de politică externă a Guvernului României, s-a consolidat

196

complementaritatea între demersul în plan regional şi obiectivul major al integrării euro-atlantice şi europene. Cooperarea şi interdependenţa în plan regional reprezintă un exerciţiu util în vederea participării la promovarea intereselor şi aspiraţiilor comune europene şi euro-atlantice.

În acelaşi timp, experienţa de până acum demonstrează că o serie de probleme politice, economice, de securitate şi culturale pot fi mult mai bine abordate şi rezolvate într-un cadru relativ omogen, unde există o anumită coeziune şi o experienţă comună de dezvoltare. În acest sens, regiunile pot oferi cadrul propice pentru stabilirea unor mecanisme de cooperare, care contribuie la climatul de securitate internaţional. Eforturile dedicate şi angajamentul politic asociat dezvoltării acestor instrumente de cooperare regională conferă o mai mare credibilitate demersurilor comune şi consolidează încrederea reciprocă.

Deschiderea manifestată de diplomaţia românească faţă de cunoaşterea şi urmărirea, în general, a proceselorde cooperare regională, din Europa Centrală şi deSud-Est apare sub următoarelor forme:

Procesul de Cooperare a Statelor Sud-Est Europene (SEECP) Iniţiativa Central Europeană (ICE) Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA) Procesul de Cooperare Dunăreană Consiliul Cooperării Regionale (RCC) Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI) Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infracţionalităţii

TransfrontaliereÎn Europa Răsăriteană, Caucaz şi Asia Centrală România

cooperează:Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN) Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică - GUAM este

dublată de participarea activă a ţării noastre la iniţiativele, procesele şi structurile regionale de cooperare, cu o problematică complexă şi extrem de diversă. Totodată, vocaţia geo-strategică a României determină existenţa prezenţei sale în zona central-est europeană, precum şi în spaţiul contiguu Marea Neagră-Caucaz-Asia Centrală şi dincolo de aceasta, în aria Orientului Mijlociu în sens larg.121

În iunie 2009, România a devenit stat observator la Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CBSS). Consiliul Statelor de la Marea Baltică este un forum politic de cooperare inter-guvernamentală la nivel regional. România urmăreşte să contribuie la consolidarea cooperării privind problematici transversale relevante pentru acest cadru de cooperare.

România îşi propune transformarea spaţiului Mării Negre într-o geografie a cooperării, securităţii şi stabilităţii, prin potenţarea reciprocă a şase componente: implicarea crescută a Uniunii Europene în regiune, prin crearea de proiecte în cadrul Sinergiei Mării Negre; eficientizarea OCEMN; Euroregiunea Mării Negre; întărirea dialogului bilateral cu statele din regiune;

121 Vezi, Black Sea Synergy- A New Regional Cooperation Initiative, Communication from the Commission to the Council and the European Parliament, COM(207) 160 FINAL, Brussels, 11 april 2007

197

realizarea obiectivelor Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat; buna funcţionare a Fondului Mării Negre (BST, o iniţiativă a German Marshall Fund of the US).

De asemenea, cooperarea în format trilateral şi cooperarea transfrontalieră sub forma euroregiunilor oferă un cadru propice dezvoltării de proiecte în cele mai diverse domenii.

5.5.2 Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN)

Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a fost avansată pentru prima oară în 1990, de fostul preşedinte al Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în România. La iniţiativă au subscris România, Bulgaria şi URSS. Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia). Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări.

Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (“Declaration on Black Sea Economic Cooperation” şi “Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. În mod deliberat a fost evitatăn includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului.

Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică recunoscută, care este dată de resursele naturale foarte bogate, în special petrol şi gaz şi de o piaţă potenţială de peste 350 milioane consumatori. Comerţul cumulat al regiunii reprezintă peste 5% din comerţul mondial. Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul timp, ca urmare a declanşării campaniei antiteroriste; SUA sunt interesate de evoluţiile din regiune, iar UE îşi substanţiază asistenţa pentru ţările din zonă prin Politica de Nouă Vecinătate.

Evoluţia cooperării economice în bazinul Mării Negre poate fi împărţită în trei etape:1. de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la Bucureşti, din anul 1996, când miniştrii de externe au adoptat un “Plan de acţiune” care a îmbunătăţit cooperarea;2. de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul căreia a început finanţarea comună a Secretariatului Internaţional Permanent (PERMIS) de la Istanbul şi s-au intensificat reuniunile la toate nivelele. în iunie 1998, la Yalta, s-a semnat “Carta CEMN”;3. de asumare a caracteristicilor unei organizaţii regionale. La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN de la Tbilisi, a fost

198

înfiinţată Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5.

La 25 iunie 2002, la Istanbul, şefii de stat şi de guvern din regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN a fost semnată “Declaraţia Decenială” prin care se marchează trecerea organizaţiei într-o nouă etapă şi în care sunt creionate domeniile viitoare de acţiune, cum sunt cele legate de securitatea şi stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană şi cu alte iniţiative şi structuri regionale. La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar al OCEMN (15 ani de la înfiinţarea organizaţiei). A fost adoptată o Declaraţie Aniversară.

Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale preşedinţiei elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. La 14 februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale OCEMN şi ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia - Muntenegru, Turcia şi Ucraina. Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea Commission, Comisia Europeană, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croaţia şi Belarus (din octombrie 2005). Ungaria, Marea Britanie, Muntenegru, Iordania, Iranu, Comisia Dunării, Conferinţa Regiunilor Maritime Periferice Europei şi Uniunea Asociaţiilor Transportatorilor Rutieri din Regiunea OCEMN deţin statutul de partener pentru dialog sectorial cu OCEMN.

Alte organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERE), BEI şi Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN.

Consiliul miniştrilor afacerilor externe - Este forul de decizie al OCEMN (Consiliul Ministerial) care se întruneşte semestrial în ţara care deţine Preşedinţia-în-Exerciţiu. La reuniunile miniştrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură şi a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declaraţie comună a miniştrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la contribuţia organizaţiei la securitatea şi stabilitatea în regiunea

199

Mării Negre, ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat iniţial).

La reuniunea Consiliului Miniştrilor afacerilor externe al OCEMN de la Baku (22 octombrie 2009) s-a hotărât ca PiE să înceapă la 1 ianuarie şi la 1 iulie ale fiecărui an calendaristic, excepţie făcând PiE bulgară (1 noiembrie 2009-31 mai 2010) şi PiE elenă (1 iunie-31 decembrie 2010).

Comitetului înalţilor Funcţionari (CIF) din ministerele de externe ale statelor membre analizează principalele probleme ale organizaţiei şi formulează propuneri înaintate Consiliului Ministerial. Reuniunile CIF pot fi:Reuniuni Ordinare - au loc în perioadele premergătoare reuniunilor Consiliului Ministerial, fiind destinate pregătirii acestora; Reuniuni Extraordinare - pot fi convocate de Preşedinţia-în-Exerciţiu pentru discutarea problemelor urgente. Asemenea întâlniri au fost organizate de Federaţia Rusă în anul 2000 (pentru finalizarea Agendei Economice a OCEMN si examinarea problematicii lărgirii organizaţiei), de Azerbaidjan în sem. I. 2004 (cu scopul reformării instituţionale a OCEMN) şi de Georgia în sem.II. 2004 (pentru pregătirea Declaraţiei asupra securităţii şi stabilităţii în zona Mării Negre şi respectiv creşterea eficienţei activităţii OCEMN).Troica OCEMN: asistă Preşedinţia-în-Exerciţiu la îndeplinirea mandatului încredinţat de Consiliul Ministerial. Este formată din statul care exercită preşedinţia, cel de la care s-a preluat preşedinţia şi cel care o va prelua. În prezent, Troica este alcătuită din Azerbaidjan, Bulgaria şi Grecia.Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor create ad-hoc şi ale experţilor, acoperă domeniile: energie; transporturi, comunicaţii, mediu; situaţii de urgenţă; turism; ştiinţă şi tehnologie; ocrotirea sănătăţii şi domeniul farmaceutic; promovarea şi protejarea investiţiilor; cooperare industrială şi comercială; IMM; finanţe şi bănci; schimb de date statistice şi informaţii economice; agricultură şi industrie alimentară; combaterea criminalităţii organizate.

România este coordonatoare a GL pentru combaterea crimei organizate, GL pentru protecţia mediului şi GL transporturi. Secretariatul Internaţional Permanent (PERMIS), cu sediul la Istanbul. Funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu al OCEMN şi această autoritate se exercită de către Secretarul General.

În urma deciziei Consiliului Ministerial şi în vederea promovării intereselor ţărilor membre în domenii specifice de cooperare, au fost înfiinţate: Centrul regional pentru energie-Sofia; Centrul de coordonare a datelor statistice -Ankara; Centrul pentru întreprinderi mici şi mijlocii-Bucureşti, Asociaţia Camerelor de Comerţ din Regiunea Mării Negre etc.

La summit-ul din 2002 şi la reuniunile ulterioare ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, organizaţia a început să acorde atenţie sporită proiectelor. În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FPP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14-15 iulie 2003, s-a înfiinţat un Comitet Director al FDP

200

însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. Fondul urmăreşte facilitarea elaborării şi promovării proiectelor cu impact economic regional mărit în regiunea OCEMN. Finanţările din cadrul Fondului se acordă pentru orice fel de operaţiune (studiu, dezvoltare de concept ş.a.) ce poate conduce inclusiv către un studiu de prefezabilitate. Durata de desfăşurare maximă a unui proiect este de 12 luni iar plafonul de finanţare este de 30.000 USD. În cazul unor contribuţii din partea donatorilor externi, acest plafon poate fi mărit, în urma unei decizii a Comitetului Director al Fondului de Dezvoltare a Proiectelor.

Într-o primă etapă, la constituirea FDP au contribuit “voluntar” numai 5 state, Grecia, Federaţia Rusă, România şi Turcia (cu 30.000 USD fiecare) şi Azerbaidjanul (cu suma simbolică de 1.500 USD). Ulterior, au mai contribuit cu sume variabile Consiliul de Afaceri al OCEMN şi Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră, astfel încât fondurile acumulate s-au ridicat la cea 130.000 USD. În anul 2006 şi, respectiv 2007, Bulgaria şi Georgia au contribuit la FDP cu 30.000 USD, iar în anul 2008 Serbia a contribuit cu 30.000 USD. R.Moldova şi-a anunţat intenţia de a contribui cu o sumă similară, fără însă a vira contribuţia respectivă. FDP rămâne deschis participării şi altor state şi organizaţii interesate din afara zonei. La 25 noiembrie 2008 România a contribuit suplimentar la FDP cu 20.000 Euro, din fonduri ODA.

Datorită volumului restrâns de fonduri, sumele ce s-au acordat promotorilor de proiecte regionale au depăşit cifra de 15.000 USD/ proiect şi au servit prioritar pentru finanţarea studiilor de pre-fezabilitate. Până în prezent, au fost alocate fonduri pentru implementarea unor proiecte regionale, cu caracter mai mult de cercetare, în domeniile comerţului, transportului rutier de mărfuri, politicilor energetice, protecţiei mediului înconjurător, sănătăţii şi farmaciei. În viitor se vor acorda până la 30.000 Euro pentru fiecare proiect în parte. Pe măsura degajării consensului politic şi a identificării surselor de finanţare necesare, statele membre OCEMN vor trece la implementarea unor proiecte de dimensiuni mai mari, după cum urmează: 1. interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din vastul Europei; 2. dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene; 3. construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale; 4. modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii.

Evaluarea propunerilor de proiecte se face în baza unor criterii între care menţionăm:

- rezultatele proiectelor trebuie să fie conforme principiilor şi obiectivelor OCEMN;

- rezultatele proiectelor trebuie să aibă relevanţă pentru obiectivele propuse de proiect şi să fie descrise corespunzător;

- proiectele trebuie să conţină calendare de implementare, estimări de costuri şi structuri de management justificabile;

- iniţiatorii proiectului trebuie să aibă capacitatea de a implementa proiectul propus;

- proiectul trebuie să implice cât mai mulţi parteneri din cât mai multe state membre OCEMN (cel puţin trei);

201

- proiectul trebuie să poată fi implementat după încheierea componentei finanţate de OCEMN;

- orice entitate juridică din statele membre OCEMN care este sprijinită de autorităţile naţionale din statele membre OCEMN este eligibilă pentru solicitarea de finanţare.

Contribuţii ale României la activităţile OCEMN s-au concretizat în:- Susţinerea constantă a necesitatii strângerii relaţiilor de colaborare între

OCEMN şi Uniunea Europeană. O asemenea abordare este favorizată atât de trecerea OCEMN în faza operaţională, cât şi de curentul favorabil creat prin “Politica Europeană de Vecinătate”.

- A iniţiat procesul de implicare a OCEMN pe dimensiunea de securitate şi stabilitate în regiunea Mării Negre, contribuind la elaborarea unui concept viabil în materie şi la identificarea mijloacelor de creştere a contribuţiei organizaţiei în acest domeniu.

- A lansat procesul de reformă şi restructurare a OCEMN, în vederea creşterii eficienţei şi vizibilităţii sale pe plan regional şi internaţional. „Declaraţia de la Bucureşti-Către cea de-a 15-a aniversare a OCEMN”, adoptată prin consens, exprimă acordul statelor membre de a trece la realizarea următoarelor obiective: monitorizarea implementării deciziilor, reforma şi restructurarea OCEMN, creşterea contribuţiei statelor observatoare la activităţile Organizaţiei.

- În calitate de ţară-coordonatoare a Grupului de lucru pentru cooperare în domeniul combaterii crimei organizate a contribuit substanţial la încheierea unui Protocol Adiţional la Acordul CEMN în materie, cu accent particular pe combaterea terorismului şi a iniţiat încheierea unui Memorandum de înţelegere între OCEMN şi Central SECI de la Bucureşti, în vederea transferării experienţei acestui centru în zona Mării Negre.

- Prin statutul deţinut pe plan internaţional, de membru al NATO şi al UE, îşi aduce o contribuţie semnificativă la promovarea obiectivelor OCEMN în cadrul forurilor internaţionale şi la creşterea vizibilităţii organizaţiei.

România a exercitat preşedinţia OCEMN în intervalul noiembrie 2005 - aprilie 2006, iar obiectivele promovate au fost următoarele :

1. Dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi UE;2. Lansarea şi, eventual, finalizarea unui proces de reflecţie asupra

viitorului OCEMN, inclusiv din perspectiva restructurării Organizaţiei;3. Consolidarea dimensiunii de securitate şi stabilitate în cadrul OCEMN;4. Sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de

consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, concomitent cu crearea unui mediu de afaceri sigur şi atractiv;

5. Mobilizarea statelor membre pentru a trece la elaborarea şi implementarea cât mai rapidă a unor proiecte de dezvoltare consistente, cu impact şi vizibilitate pentru întreaga regiune;

6. Dezvoltarea schimburilor comerciale între statele din bazinul Mării Negre;

202

7. Extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii regionale şi internaţionale.

Pentru îndeplinirea obiectivelor, România a organizat o serie de evenimente la Bucureşti şi la sediul organizatei din Istanbul, dintre care menţionăm 4 reuniuni ministeriale (transporturi, mediu, afaceri interne şi afaceri externe), o Conferinţă regională a Energiei, un Salon special destinat promovării turismul în regiunea Mării Negre şi o serie de reuniuni ale Grupurilor de Lucru din OCEMN (în total cea 34 evenimente). Atât statele membre, cât şi Secretariatul OCEMN au menţionat că România a exercitat o preşedinţie de succes a OCEMN, cu rezultate notabile în reformarea şi restructurarea OCEMN şi în apropierea de Uniunea Europeană.

Cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe din statele membre UE şi statele din regiunea Mării Negre (Kiev, 14.02.2008), România a anunţat disponibilitatea de a promova patru proiecte noi, în domeniul urgenţelor civile, protecţiei mediului, educaţiei şi dezvoltării contactelor dintre societatea civilă. Au fost distribuite conceptele acestor proiecte. A fost anunţat şi interesul pentru lansarea unei platforme regionale privind mi-graţia.

La 23 iunie 2008, a avut loc, la Bucureşti, evenimentul de lansare a studiului BSECAO (Black Sea and Central Asian Economic Outlook Study), proiect iniţiat în cadrul CIF OCEMN (semestrul I/2006) şi aprobat la CM Moscova (noiembrie 2006). OCEMN, alături de OECD şi OSCE, are calitatea de partener de proiect cu rol de coordonator pentru celelalte structuri regionale. SG OCEMN a participat la acest eveniment.

Au urmat PiE sârbă (noiembrie 2006-aprilie 2007); PiE turcă (mai-octombrie 2007) şi PiE ucraineană (noiembrie 2007-aprilie 2008), PiE albaneză (mai-octombrie 2008), PiE armeană (noiembrie 2008-aprilie 2009) şi PiE azeră (mai-octombrie 2009); Preşedinţia bulgară (1 noiembrie 2009 - 31 mai 2010). Este în exerciţiu PiE Elenă, de la 1 iunie 2010 şi până la 31 decembrie 2010.

La reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre OCEMN de la Belgrad (19 aprilie 2007) s-au semnat cele două Memorandumuri de înţelegere privind dezvoltarea Automagistralei Inelare a Mării Negre şi respectiv, dezvoltarea Autostrăzilor Maritime. In urma reuniunii ministeriale de la Belgrad, din 19 aprilie 2007, Turcia a preluat preşedinţia în exerciţiu a OCEMN şi a organizat Summit-ului aniversar al OCEMN (Istanbul, 25 iunie). La acest Summit, Comisia Europeană a primit statutul de observator la OCEMN. La 25 octombrie 2007, mandatul de conducere a organizaţiei a fost preluat de Ucraina.

PiE turcă nu s-a remarcat prin rezultate notabile. Summit-ul a survenit pe fondul unei situaţii politice interne extrem de complexe, însă a beneficiat de prezenţa tuturor şefilor de state. Consiliul Ministerial de la Ankara (25 octombrie 2007) nu a adoptat decizii importante pentru evoluţia OCEMN. Principalul proiect al PiE, respectiv înfiinţarea unui mecanism modelat după conceptul „Europei cu mai multe viteze” („fast track mechanism”, în terminologia OCEMN) nu a fost adoptat.

203

Progresele înregistrate, în perioada în care PiE a fost asigurată de Ucraina, sunt moderate. Singurele excepţii notabile sunt lansarea Sinergiei Mării Negre şi adoptarea noului buget restructurat. Succesul reuniunilor ministeriale sectoriale (energie şi transporturi), dar şi ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe a fost umbrit de absenţa consensului pentru transmiterea unui mesaj politic comun (toate cele trei declaraţii comune adoptate la nivelul miniştrilor au fost însoţite de declaraţii unilaterale).

PiE albaneză a avut o prestaţie modestă. A “reuşit” să se remerce prin neachitarea de sarcinile de rutină ale mandatului asumat, respectiv prezidarea reuniunilor de lucru. Urmare a insistenţelor Turciei, a organizat reuniunea ministerială neoficială a OCEMN în marja ONU/AG, la 25 septembrie 2008, cu unic subiect de agendă “dezbaterea privind documentul referitor la îmbunătăţirea eficienţei OCEMN”. Reuniunea CM de la Tirana s-a soldat cu un eşec, Declaraţia comună nefiind adoptată din cauza poziţiilor ireconciliabile ale delegaţiilor care au insistat pentrtu includerea solicitărilor naţionale în declaraţie.

PiE armenă deşi a anunţat un calendar ambiţios de evenimente a fost obligată să anuleze o parte din acestea datorită crizei finanziare şi econoimice, printre care două reuniuni ministeriale şi mai multe activităţi ale Grupurilor de Lucru OCEMN. Progresele înregistrate de OCEMN pe perioda PiE armene sunt modeste. Majoritatea evenimentelor s-au desfăşurat la sediul PERMIS Istanbul, reprezentând rezultatul inerţiei birocratice practicat în OCEMN. PiE armena a reuşit ottusi să organizeze alte două reuniuni ministeriale (în domeniul energiei şi în domeniul transporturilor).

PiE azeră deşi şi-a propus să continue priorităţile OCEMN enumerate anterior, au fost observate o serie de deficienţe privind capacitatea instituţională, conceptuală şi organizatorică de gestionale a mandatului, elemente la care s-au adăgat şi atitudinea ostilă a Armeniei şi Federaţiei Ruse, în principal, datorită menţinerii diferendumului dintre Azerbaidjan şi Armenia.

PiE bulgară a avut în vedere: aprofundarea discuţiilor cu statele membre OCEMN pe marginea reformării activităţii Organizaţiei; continuarea şi consolidarea dialogului OCEMN-UE prin organizarea de reuniuni în cadrul grupului COEST; asigurarea unei prezenţe active a COM la activităţile OCEMN şi implicarea mai activă a celorlalte state membre UE cu statut de observator sau partener de dialog sectorial cu OCEMN; iniţierea parteneriatelor sectoriale din cadrul Sinergiei Mării Negre (energie, transporturi şi mediu).

Deşi summit-ul aniversar al OCEMN (25 iunie 2007) a vizat restructurarea şi reorientarea activităţilor OCEMN, atât evoluţiile regionale (conflictul din Georgia), cât şi evoluţiile în plan european şi internaţional au determinat ca direcţiile de acţiune identificate să rămână la nivel declarativ.

Activitatea organizaţiei a continuat să fie marcată de numeroase conflicte de ordin politic între statele membre, lipsa eficienţei activităţii unui număr semnificativ de grupuri de lucru şi lipsa de interes, la nivel politic, demonstrată de mai mulţi membri. Eforturile actorilor principali (F. Rusă, Turcia şi Grecia), s-au concentrat pe menţinerea coeziunii organizaţiei, atât la nivelul

204

secretariatului cât şi al statelor membre, precum şi asupra promovării şi instrumentării OCEMN drept singura structură de cooperare regională din regiunea Mării Negre, implicit descurajând orice alte iniţiative percepute a avea potenţialul de a o concura. Consiliile miniştrilor afacerilor externe de la Kiev (aprilie 2008) şi Tirana (octombrie 2008), precum şi cele sectoriale (transporturi şi energie - aprilie 2008), au relevat divergenţe majore de poziţie în chestiuni de importanţă pentru viitorul OCEMN (interacţiunea cu UE, reprezentarea echilibrată a statelor membre în PERMIS). Atât aceste divergenţe, precum şi dezbaterile tensionate privind conflictele dintre unele state membre au confirmat criza în care OCEMN se află în prezent, precum şi perspectivele incerte ale Organizaţiei. OCEMN, prin spectrul larg de activităţi rămâne un cadru util dialogului şi chiar stimulării încrederii reciproce între statele membre şi contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, terenul pentru o angajare viabilă în proiecte mai ambiţioase, inclusiv de natură politică.

Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică recunoscută, care este dată de resursele naturale foarte bogate, în special petrol şi gaz şi de o piaţă potenţială de peste 350 milioane de consumatori. Comerţul cumulat al regiunii reprezintă peste 5% din comerţul mondial.

Domeniile prioritare de cooperare ale OCEMN se referă la proiecte în domeniul dezvoltării regionale, cele mai importante referindu-se la inter-conectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din Europa de Vest, dezvoltarea infrastructurii de transport, prin extensie, spre Est a marilor artere de circulaţie europeană, construirea unor conducte de petrol şi gaze naturale şi de modernizare şi inter-conectare a sistemelor de comunicare, care se află în plină dezvoltare.

Cea de-a XXII-a reuniune a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (CMAE) al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), desfăşurate în mai 2010, la Sofia, a avut în vedere concentrarea asupra continuării şi amplificării cooperării între statele membre OCEMN, în vederea atenuării consecinţelor regionale ale crizei economice şi financiare internaţionale, precum şi asupra măsurilor concrete vizând consolidarea procesului de reformă a OCEMN.

În cadrul reuniunii CMAE, având ca tematică interesul crescând al UE în zona extinsă a Mării Negre - Instrument motrice pentru eficientizarea OCEMN, secretarul de stat pentru afaceri europene al ţării noastre a prezentat contribuţiile României pentru creşterea interacţiunii OCEMN-UE şi pentru implementarea Sinergiei Mării Negre. Totodată a subliniat necesitatea de a consolida cooperarea economică în cadrul OCEMN, printr-o relaţie mai pragmatică cu UE, îndeosebi prin atragerea de fonduri comunitare pentru realizarea unor proiecte regionale de interes pentru ţara noastră.

205

5.5.3. Iniţiativa Central Europeană (ICE) – formă flexibilă de cooperare regională

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care reuneşte 18 state membre: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia Ucraina, Ungaria. Teritoriul astfel alcătuit însumează 2,4 milioane kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproximativ 260 milioane locuitori.

România a aderat la ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de la Viena a miniştrilor Afacerilor Externe ai ţărilor membre ale Iniţiativei. Odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr egal de state membre şi nemembre UE. ICE cuprinde 10 state membre NATO (Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Croaţia şi Albania).

Primul pas în direcţia creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia şi Iugoslavia. Scopul iniţiativei (denumită “Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice, economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, structura a devenit “Grupul Pentagonal”, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în “Grupul Hexagonal”. Prin aderarea Bosniei, Croaţiei şi Sloveniei, structura devenit Iniţiativa Central Europeană. Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice, adoptate prin consens la reuniunile de nivel (Summit-ul şefilor de guvern şi reuniunile miniştrilor afacerilor externe).

România a exercitat în 2009 Preşedinţia ICE pentru prima dată de la dobândirea statutului de membru al Iniţiativei, în 1996. Mandatul Preşedinţiei ICE a constituit o nouă oportunitate de sporire a profilului regional al României, după mandatele de Preşedinţie-în-Exerciţiu a SEECP (2005-2006) şi OCEMN (2006), precum şi după găzduirea Mesei Regionale PSESE (2006).

Exercitarea mandatului de PiE ICE a urmărit să reflecte disponibilitatea României de a-şi asuma responsabilităţi sporite, la nivel operaţional, pe dimensiunea cooperării regionale, domeniu important pentru susţinerea apropierii de UE a statelor est şi sud-est europene. Totodată, România a acţionat pentru consolidarea cooperării dintre statele membre şi nemembre UE, în vederea facilitării transferului de know-how şi acordarea de asistenţă punctuală în domenii relevante relaţiei cu UE. În acest sens, a susţinut valorificarea oportunităţilor oferite de ICE, transpuse în proiecte concrete.

De asemenea, în cadrul PIE RO ICE au fost sprijinite instrumentele care pun în valoare capacitatea operaţională a Iniţiativei şi a potenţialul în materie de proiecte/programe de cooperare (know-how Exchange Program, Secretariatul ICE pentru proiecte UE, Fondului Special privind Clima şi Protecţia Mediului, Trust Fund din cadrul BERD/Londra). Printre domeniile care au fost încurajate o atenţie specială a fost acordată protecţiei mediului, cooperării transfrontaliere, transporturile, economia, turismul şi agricultura.

206

România acţionează pentru consolidarea rolului ICE de partener la programele UE şi sporirea vizibilităţii proiectelor ICE la nivelul Comisiei Europene. PiE română a promovat acţiuni atât în domeniul guvernamental, cât şi parlamentar. Găzduirea la Bucureşti a reuniunii miniştrilor afacerilor externe şi a Summit-ului ICE (12-13 noiembrie 2009), a permis trecerea în revistă a progreselor statelor ne-membre UE, care au depus eforturi majore în vederea apropierii acestora de UE, unul dintre obiectivele promovate constant de PiE RO.

În contextul crizei economice globale, numeroase organizaţii internaţionale şi instituţii financiare internaţionale (14 şefi de delegaţii) au fost reprezentate la Summit, inclusiv Preşedinţii BERD, BEI şi BM, în vederea identificării unor soluţii pentru diminuarea crizei actuale.

Totodată, Summit-ul ICE de la Bucureşti a marcat şi aniversarea a 20 de ani de la înfiinţarea Iniţiativei - Declaraţia Aniversară a ICE, document tehnic, care reliefează activitatea ICE în cei 20 de ani de activitate, propune noi direcţii de acţiune şi orientare, adaptate la noile provocări globale şi regionale a fost adoptată de către şefii de guverne. Coordonarea generală a activităţilor este asigurată, prin rotaţie, de statul care deţine preşedinţia într-un sistem de succesiune anuală. In 2010 PIE este exercitată de către Muntenegru, România continuând să susţină şi să promoveze activ proiectele naţionale în cadrul Iniţiativei.

Acţiunile PiE română1. Dimensiunea executivă

a. Summit-ul şefilor de guvern (noiembrie 2009)b. Reuniunea Miniştrilor Afacerilor Externe (precede Summit-ul)c. Reuniunea Summit Economic Forum (octombrie sau noiembrie 2009)

2. Dimensiunea Parlamentarăa. Reuniunea Comitetului Parlamentar ICE (mai 2009)b. Reuniunile Comitetelor Generale Parlamentarec. Adunarea Parlamentară ICE (noiembrie)

3. Alte reuniunia. Forumul Tineretului (toamna 2009)b. Seminar 20 de ani ICEc. Reuniuni ale Comitetului Coordonatorilor Naţionali (Bucureşti -

ianuarie şi noiembrie).Obiectivele României, în exercitarea mandatului de Preşedinţie a ICE au

vizat: Promovarea unei relaţii eficiente cu UE, în colaborare cu

Secretariatul ICE. Consolidarea profilului ICE în cadrul structurilor de cooperare

regională, cu accent pe specificul Iniţiativei (existenţa unui număr egal de state membre şi non-membre UE, reprezentare echilibrată a statelor din SAP şi ENP). În context, vor fi urmărite următoarele direcţii:

• Continuarea implementării deciziilor de repoziţionare a ICE;

207

• Promovarea dialogului ICE-UE;• Contribuţia la consolidarea perspectivei europene a statelor din ICE

care nu fac parte din UE;• Adaptarea mecanismelor ICE la instrumentele financiare UE

(IPA/ENPI). Intensificarea contactelor instituţionale cu Comisia Europeană.• Dialogul constant cu alte structuri de cooperare regională.

Consolidarea dimensiunii cooperării transfrontaliere şi interregionale, prin dezvoltarea proiectelor comune ale autorităţilor locale sau ONG-urilor.

Activitatea ICE- Reuniunile şefilor de guvern - adoptă hotărâri privind orientările politice

şi economice de cooperare în cadrul ICE, crearea şi dizolvarea structurilor de lucru, obţinerea /pierderea statutului de membru. In 2010 Summit-ul ICE va fi găzduit de Muntenegru, cel mai probabil în luna noiembrie.

- Reuniunile miniştrilor de externe - decid asupra problemelor politice ale regiunii, domeniile şi formele de cooperare, structurile de lucru, chestiunile de buget şi personal, se numesc sau revocă Secretarul General şi Secretarii Generali Adjuncţi ai Secretarului Executiv. În 2010 reuniunea miniştrilor afacerilor externe va fi organizată tot de PIE în exerciţiu, în Muntenegru.

- Reuniuni sectoriale ad-hoc ale miniştrilor economiei, transporturilor, turismului, agriculturii, tineret, etc. In marja reuniunilor primilor miniştri, au loc Forumuri Economice (SEF).

- Reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali

Structuri ICEICE are un Secretariat Executiv cu sediul la Trieste, care asistă

Preşedinţia în exercitarea atribuţiilor şi pregăteşte reuniunile şi conferinţele ICE. La sediul BERE), Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte care oferă asistenţă în pregătirea dosarelor de finanţare a proiectelor.

Secretariatul Executiv este condus de un Secretar General - SG (Gerhard Pfanzelter, Austria, a preluat această funcţie la 1 ianuarie 2010). Activitatea acestuia este sprijinită de doi Secretari Generali Adjuncţi (Alternate Secretary General şi Deputy Secretary General). Până la 16 aprilie 2008 titulatura funcţiilor executive a fost Director General/ Director General Adjunct. SG şi SG Adjuncţi sunt selectaţi din statele membre şi numiţi la reuniunile anuale ale miniştrilor Afacerilor Externe, pe baza recomandării Comitetului Coordonatorilor Naţionali. Mandatul lor este de doi ani şi poate fi reînnoit doar o singură dată.

Fonduri ICEActivitatea ICE este finanţată din contribuţiile statelor membre. Cea mai

mare contribuţie o are Italia (1,5 mil. euro include costurile pentru funcţionarea Secretariatului Executiv).

- Fondul de Cooperare (iunie 2002) principalul fond cu contribuţii anuale obligatorii) destinat finanţării de programe şi proiecte, la care contribuie

208

toate statele membre, în baza unui barem de contribuţii anuale. Contribuţia ICE la implementarea proiectelor este de 50% din costul total al proiectului, complementat de alte surse de finanţare. Plafonul maxim oferit spre finanţare - 30.000 euro.

România a contribuit anual cu suma de 9.900 € la Fondul de Cooperare ICE, urmare majorării cu 10% a acestuia, în 2005. În urma adoptării deciziei miniştrilor afacerilor de externe (Chişinău, 27 noiembrie 2008), contribuţia României la Fondul de Cooperare al ICE, începând cu anul 2009, este de 11.880 de €.

- Trust Fund, BERD, Londra (1991) - Italia alimentează fondul, de unde sunt finanţate parţial proiecte de cooperare tehnică şi de investiţii). Trust Fund funcţionează pe baza unui acord ICE-BERD pentru promovarea de proiecte cu caracter de studii de fezabilitate, mai ales în domeniul infrastructurilor, programe de transfer de know-how în sectoarele de agricultură, IMM, cooperare transfrontalieră, care sunt apoi dezvoltate în proiecte pe baza unor credite BERD.

Fondul Special privind Clima şi Protecţia Mediului (mai 2008) destinat statelor nemembre UE. Plafonul maxim este 40.000 euro. Trei proiecte au fost finanţate in 2008 din acest Fond, în prezent fiind necesare noi contribuţii financiare ale statelor membre.

PiE RO ICE a efectuat demersuri diplomatice pe lângă statele membre în vederea efectuării unor contribuţii voluntare la Fond.

- Fondul de Solidaritate (iunie 1998) din care se suportă costurile de transport ale reprezentanţilor din statele membre ICE la diferite manifestări din cadrul Iniţiativei.

- Secretariatul ICE pentru proiecte UE (ianuarie 2004) sprijină participarea statelor membre la derularea de proiecte comune de cooperare, finanţate de UE şi aplicabile domeniilor de activitate ICE. Fondul se adresează statelor eligibile fondurilor UE.

- Know-How Exchange Program (2004) destinat facilitării schimbului de know-how între state membre UE şi state nemembre UE ICE, prin lansarea de proiecte comune. Plafon maxim: 40.000 euro.

La nivel naţional, coordonarea proiectelor de cooperare se realizează astfel: ministerele de resort, ONG-uri promovează conceptul proiectului prin accesarea unui formularului tip. Coordonatorul Naţional ICE distribuie formularul Secretariatului ICE, în vederea evaluării şi formulării unei opinii privind oportunitatea promovării proiectului. Evaluarea şi opinia Secretariatului şi a punctelor focale din statele membre ICE este transmisă atât CNC ICE cât şi iniţiatorului proiectului. Data limită de transmitere a formularelor de aplicaţie:

- Fondul de Cooperare: 1 februarie pentru proiectele implementate în al doilea semestru al anului în curs şi 1 septembrie pentru proiectele implementate în primul semestru al anului următor.

- Fondul Special privind clima şi protecţia mediului: 30 septembrie.Activitatea României în ICE - Proiecte de succes ale României:

209

■ 2001: proiect de reabilitare a infrastructurii feroviare pe teritoriile României, Poloniei şi Ucrainei (segmentul Tarnow - Oradea) pentru refacerea tronsonului de cale ferată cu ecartament european ce leagă România şi Polonia, prin colaborare cu Ucraina şi Polonia. Valoarea proiectului a fost de 450.000 EURO, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului;■ 2002: “Politicile culturale, patformă pentru stabilirea unui centru documentar pentru politicile culturale în Europa de Sud-Est”, Asociaţia ECUMEST şi Fundaţia Culturală Europeană (Amsterdam);■ 2003: Seminarul Diplomatic organizat (mai 2003) de Asociaţia Europeană a Studenţilor AEGEE, sub egida MAE român; A doua întâlnire regională ECUMEST pentru elaborarea Politicilor Culturale (Bucureşti, mai 2003) şi înfiinţarea unui Centru documentar pentru politici culturale în Sud - Estul Europei; Copiii: Cauze diferite, probleme comune, strategii globale (Bucureşti, iunie 2003).■ 2004: „CEI International Spring Festival” (Bucureşti, 9-15 mai 2004), Jeunesses Musicales, România; România a obţinut 100.000 € pentru finanţarea proiectului “CEI Support to Terapia Environmental Clean Up” (decontaminarea solului şi a apei freatice în zona Someşului Mic); la Timişoara şi Bucureşti, în mai 2004, s-au desfăşurat seminarile ICE privind “Internaţionalizarea IMM” şi “Dezvoltare locală şi antreprenoriat: experienţa română şi lecţiile pentru alte ţări ale Iniţiativei Central Europene”.■ 2005: „2nd CEI International Spring Festival 2005”, organizat (9-15 mai 2005) de „Jeunesses Musicales”, sub egida ICE.■ 2006: Proiect de cooperare tehnică finanţat de BERD, Londra, privind contractarea unui împrumut în valoare de 30.000 euro pentru modernizarea facilităţilor aeroportuare din Aeroportul Internaţional Henri Coandă;■ 2007: „CEI – EUROPA fest, Youth Empowerment Through Music” (Bucureşti, 7-13 mai 2007) 6.500 euro, iniţiat de Jeunesses Musicales, România;■ 2007: „Science and Technology for Safe Development of Lifeline Systems - Natural risks: Progress on seismic and geotectonic modeling across CEI territory and implications on preventing and mitigating seismic risk” (Bucureşti, 24-26 octombrie 2007), 41.250 euro, iniţiat de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului, România;■ 2008: „CEI Music Corner, Young Musicians in Action” (Bucureşti, 5-14 mai 2008) în valoare totală de 97.145 €, iniţiat de Jeunesses Musicales, România;■ 2008: „Deterministic seismic hazard analysis and zonation of the territory of România, Bulgaria and Serbia - creating a network on seismic hazard mapping” (51.210 €);■ 2008: „Intercultural Bridges in Europe 2008” (Sovata, 10-16 august), 4.500 euro;■ 2009: „Guidance in the Sustainable Management of Mountain Huts and Inns and in environmentally friendly behaviour in the huts and mountains (8000 euro) şi „Jeunesses Musicales” (CEI Workshops -Intercultural Dialogue and Mobility - 9.180 euro);

210

■ 2009: CEI Youth Forum, Supporting Youth Access on Labour Market, Ministerul Tineretului şi Sportului (15.000 euro)

Poziţia României faţă de redimensionarea ICE se referă la:• menţinerea activităţilor în domeniul minorităţilor, având în vedere

relevanţa problematicii pentru apropierea de UE.• insistenţă pe programe de asistenţă în domenii subsumate apropierii de

UE.• orientarea către proiecte care facilitează transferul de know-how oferă

ICE un avantaj comparativ cu alte formate regionale. Trebuie promovate activităţile operaţionale care generează proiecte de cooperare, prin Secretariatul ICE pentru proiecte UE.

• consolidarea resurselor financiare prin creşterea graduală a contribuţiilor.

• înfiinţarea fondului special privind clima şi protecţia mediului va contribui la consolidarea cooperării regionale în acest domeniu.

• armonizarea priorităţilor ICE cu alte formate de cooperare regională, în vederea generării de sinergii. Experienţa pozitivă a existenţei mai multor formate de cooperare regională din Europa Centrală şi de Sud-Est poate constitui un exemplu pentru consolidarea cooperării regionale în estul continentului.

• în ceea ce priveşte relaţia cu UE, în contextul discuţiilor privind exercitarea rolului de autoritate de management la programele UE a reliefat că, în conformitate cu Regulamentele ENPI şi IPA, ICE nu va putea îndeplini acest rol, deoarece această autoritate nu poate fi decât autoritate publică sau privată la nivel naţional, regional sau local. ICE trebuie să urmărească un rol de partener al programelor UE, prin adaptarea propriilor mecanisme la instrumentele financiare UE (IPA/ENPI).

5.5.4. Cooperarea României în format trilateral şi transfrontalier

Acest tip de colaborare reprezintă o formă flexibilă de cooperare subregională, care funcţionează în conformitate cu principiile stabilite de comun acord de ţările participante. Obiectivele, domeniile de cooperare, mecanismele, cadrul juridic şi gradul de instituţionalizare diferă în funcţie de interesele şi practica statelor membre.122

România a avansat, începând din 1995, propuneri de colaborare trilaterală cu mai multe state, din dorinţa de a identifica modalităţi de cooperare în regiune, complementare efortului de integrare europeană şi euro-atlantică.

Trilaterala România - Bulgaria – GreciaA fost lansată la 26 august 1995, printr-o întâlnire la nivel de miniştri de

externe, la Ioannina (Grecia). Acest tip de cooperare a funcţionat cu precădere la nivelul şefilor de stat sau de guvern.122 Vezi, Politica externă- Cooperarea regională- Trilaterale (www.mae.ro)

211

Obiective şi domenii de cooperare:■ dimensiunea politică: dialog privind evoluţiile în plan regional.■ dimensiunea economică: cooperare în domeniul infrastructurii de

comunicaţii şi aspecte generale privind dezvoltarea economică.■ dimensiunea de stabilitate regională: combaterea migraţiei ilegale, a

traficului de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în domeniul afacerilor interne: la 8 septembrie 1998, la Sofia a fost semnat protocolul între Guvernele României, Bulgariei şi Greciei privind cooperarea trilaterală lărgită în combaterea criminalităţii şi în special a criminalităţii transfrontaliere.

Reuniuni la nivel înalt: prima reuniune a avut loc la Delphi (Grecia), în perioada 3-4 octombrie 1998, urmată de reuniunea de la Boroveţ (Bulgaria) în 1999. Au urmat două reuniuni la nivel înalt şi una a miniştrilor afacerilor externe:

- Bucureşti şi Snagov, 18-19 aprilie 2002. În cadrul discuţiilor, au fost identificate următoarele domenii de cooperare:

• dezvoltarea coridoarelor europene de transport şi intensificarea colaborării pentru realizarea unei infrastructuri regionale de transport integrate, conectată la Centrul şi Vestul Europei;

• încurajarea camerelor de comerţ şi a firmelor, cu sprijinul instituţiilor oficiale din cele trei state, pentru identificarea de mecanisme eficiente de dezvoltare a comerţului şi investiţiilor;

• dezvoltarea noilor tehnologii şi modernizarea căilor de comunicaţii, în vederea construirii unei societăţi informaţionale dezvoltate concomitent cu încurajarea investiţiilor private internaţionale în România şi Bulgaria;

• valorificarea oportunităţilor oferite de Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană pentru intensificarea fluxurilor economice între cele trei ţări şi în plan regional.

• dezvoltarea coridoarelor paneuropene X, IX, VIII şi IV.• constituirea de firme mixte, de preferinţă cu participare elenă.• alocarea României şi Bulgariei a sumei de 91 mii. euro şi, respectiv, 54

mii. euro în cadrul Planului Elen pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare Economică a Balcanilor (HIPERB).

A fost adoptată o declaraţie comună care subliniază importanţa şi viabilitatea acestei structuri pentru consolidarea spiritului de colaborare, dialog şi convergenţă regională. Se remarcă orientarea spre obiective concrete în domeniul cooperării economice, a proiectelor de stabilizare şi consolidare a securităţii regionale, precum şi sprijinirea eforturilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale României şi Bulgariei.

- Atena, 2 noiembrie 2005. Cu această ocazie a fost ratificat Tratatul de Aderare al României şi Bulgariei la UE şi a fost adoptată o Declaraţie Comună. Cei trei demnitari au subliniat contribuţia pe care aderarea României şi Bulgariei în UE o aduce pentru consolidarea stabilităţii şi prosperităţii în Balcani, în beneficiul tuturor statelor din regiune, „vocea balcanică a UE fiind astfel mult mai puternică”.

212

- Atena, 22 decembrie 2007. Discuţiile s-au concentrat asupra sprijinirii parcursului european al Balcanilor de Vest, coordonării acţiunilor comune pentru cooperarea în Consiliul Cooperării Regionale (RCC) şi regiunea Mării Negre, măsurilor pentru prevenirea dezastrelor naturale şi viitorului cooperării în format trilateral. A fost adoptată o declaraţie comună, care relevă:

- sprijinul pentru perspectiva europeană a Balcanilor de Vest, în conformitate cu prevederile Agendei Salonic şi necesitatea ca statele din regiune să întreprindă măsuri pentru consolidarea relaţiilor de bună-vecinătate

- necesitatea sprijinirii apropierii Serbiei de UE, inclusiv prin semnarea rapidă a ASA şi acordarea statutului de candidat.

- soluţionarea statutului Kosovo pornind de la Concluziile Consiliului European de iarnă, cu scopul identificării unei soluţii viabile, conformă principiilor de drept internaţional.

- cooperarea trilaterală pentru lansarea Misiunii PESA în Kosovo, pe baza Rezoluţiei 1244.

- rolul central al SEECP şi aprecierea pentru stabilirea sediului RCC la Sarajevo.

- importanţa implicării UE în regiunea Mării Negre.- utilizarea instrumentelor europene pentru combaterea dezastrelor.- elaborarea propunerilor concrete pentru extinderea cooperării trilaterale.- Bucureşti, mai 2010. Partea română a subliniat necesitatea coordonării

şi intensificării cooperării între cele trei state pentru găsirea unor soluţii comune pentru limitarea efectelor crizei economice internaţionale. Agenda convorbirilor din cadrul trilateralei a mai cuprins subiecte de interes comun pentru cele trei state, printre care perspectiva europeană a statelor din Balcanii de Vest, cooperarea în regiunea extinsă a Mării Negre în contextul Sinergiei Mării Negre, elemente de actualitate de pe agenda europeană. Şeful diplomaţiei române a reiterat disponibilitatea ţării noastre de a sprijini, în continuare, statele din Balcanii de Vest, în vederea implementării standardelor europene şi a subliniat necesitatea efectuării de către cele trei state a unor demersuri comune, inclusiv la Bruxelles, astfel încât procesul de extindere să nu fie încetinit.

Trilaterala România - Bulgaria – TurciaIniţiatoarea cooperării a fost Bulgaria (iunie 1997), iar prima întâlnire la

vârf a avut loc la Varna, la 3 octombrie 1997. Cooperarea acoperă mai multe dimensiuni, printre care:

- dimensiunea politică - între cele trei ţări există interese convergente fundamentale, precum şi voinţa de a contribui la dezvoltarea şi întărirea cooperării, bunei vecinătăţi şi a democraţiei în zonă.

- dimensiunea de securitate - are în vedere colaborarea în domeniile combaterii crimei organizate şi a fenomenelor adiacente, a traficului ilegal cu arme, droguri, persoane etc. în acest sens, a au fost semnate o serie de documente: acordul de cooperare între guvernele celor trei ţări privind combaterea terorismului, corupţiei, traficului ilicit şi spălării banilor (Antalya, 17 aprilie 1998), precum şi protocolul privind cooperarea pentru acordarea de asistenţă în situaţii de urgenţe umanitare (Ceşme, Turcia, 15 mai 2002).

213

- dimensiunea economică - se axează pe intensificarea cooperării în domeniul infrastructurilor de transport şi energetice, al schimburilor economice şi comerciale şi dezvoltarea relaţiilor în domeniul turismului.

La 11 iulie 1998, la Sofia a avut loc reuniunea trilateralei la nivelul primilor miniştri, iar la 12 martie 1999, au fost semnate, la Sinaia, Acordul trilateral de cooperare în domeniul turismului şi Declaraţia comună privind înfiinţarea unei zone de comerţ liber. În perioada 3-4 iunie 2003 a avut loc, la Neptun, cel de al Vl-lea Summit România - Bulgaria - Turcia. Cu această ocazie, a fost adoptată o Declaraţia comună care a reconfirmat importanţa şi viabilitatea dialogului politic la nivel înalt, în format trilateral, atât pentru cooperarea dintre cele trei ţări, cât şi pentru stabilitatea, securitatea şi încrederea în Europa de Sud Est. S-a apreciat necesitatea dezvoltării cooperării economice, prin punerea în practică a unor proiecte cu caracter regional în domeniile infrastructurii, energiei, petrolului şi gazelor naturale, precum şi protecţiei mediului înconjurător.

Cel de-a VI-lea Summit de la Neptun a fost ultimul eveniment din cadrul acestei trilaterale. Trilaterala România-Bulgaria-Turcia, alături de cea în oglindă cu Grecia (România-Bulgaria-Grecia), s-au dovedit a fi extrem de oportune pentru consolidarea sprijinului Turciei, respectiv Greciei (state membre NATO), pentru realizarea obiectivului strategic al României şi Bulgariei de a adera la Alianţa Nord-Atlantică.

România - Ucraina - Republica MoldovaCooperarea a fost iniţiată cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Izmail (3-

4 iulie 1997). Cu această ocazie au fost semnate:- Protocolul de colaborare trilaterală între Guvernele României,

Republicii Moldova şi Ucrainei- Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei

privind cooperarea trilaterală- Declaraţia Preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei

privind colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate.Obiectivele şi domeniile de cooperare vizează: - asigurarea unei zone de securitate şi stabilitate într-o zonă importantă a

Europei; - fundamentarea unor relaţii bazate pe încredere şi conlucrare între cele

trei state; - consolidarea unităţii statale şi a suveranităţii Republicii Moldova,

precum şi aderării ei la valorile democratice; - transferarea experienţei româneşti în domeniul construcţiei democraţiei

şi a statului de drept în Republica Moldova şi Ucraina; - susţinerea culturală şi umanitară a comunităţilor româneşti din aceste

state, prin respectarea standardelor europene în materie şi utilizarea unor mijloace democratice, inclusiv prin cooperarea transfrontalieră şi forme de conlucrare economică;

214

- realizarea unei cooperări intense şi eficiente privind lupta împotriva migraţiei ilegale, a traficului cu persoane, droguri, terorismului şi crimei organizate;

- sprijinirea conectării Republicii Moldova şi Ucrainei la diferite forme de cooperare regională din Europa Centrală şi de Sud - Est;

- cooperarea în cadrul Zonei economice libere Galaţi - Giurgiuleşti - Reni;- amenajarea unor noi puncte de trecere a frontierei, modernizarea celor

existente, atât în scopul fluidizării trecerii frontierei, cât şi în vederea facilitării contactelor umane.

Cu ocazia celei de a doua întâlniri trilaterale la nivel înalt (Chişinău, 22 octombrie 1998), a fost semnat un Memorandum de înţelegere privind cooperarea în domeniul combaterii crimei organizate. De asemenea, 6 iulie 1999, a fost semnat, la Kiev, la nivel de miniştri de interne Acordul trilateral privind colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate (ratificat de Parlamentul României la 16 martie 2001 şi intrat în vigoare la 5 aprilie 2001).

Trilaterala România - Ucraina – PoloniaIniţiativa creării trilateralei aparţine părţii române (a fost prezentată oficial

cu prilejul vizitei preşedintelui României în Polonia - ianuarie 1997), iar lansarea a avut loc la Bucureşti, la 26 noiembrie 1997, cu ocazia întâlnirii celor trei şefi de stat.

Cooperarea în acest format urmăreşte:- consolidarea dialogului pe palierele politic şi economic, în scopul

consolidării securităţii şi stabilităţii regionale.- realizarea unor proiecte de infrastructură, în special în transporturi

(rutiere).- consolidarea colaborării militare.- combaterea crimei organizate, a traficului ilegal de substanţe interzise şi

a migraţiei ilegale.Cooperarea în acest format nu a înregistrat progrese vizibile.

Trilaterala România - Ungaria – SerbiaA fost lansată printr-o întâlnire la nivelul miniştrilor afacerilor externe din

cele trei state (Belgrad, 30 mai 2003). Obiectivele şi domeniile de cooperare vizează:

■ transferul de experienţă şi know-how, atât pe palier guvernamental şi parlamentar, cât şi la nivel local;

■ extinderea colaborării, prin invitarea, în calitate de observator la activităţile Batalionului româno-ungar de la Arad, iar ulterior de forţe militare, după intrarea în PfP, şi cooptarea de specialişti în Batalionul multinaţional de genişti “Tisa”, a cărui misiune principală o constituie intervenţia în cazuri de calamităţi şi dezastre în regiune;

■ identificarea unor aspecte specifice celor trei ţări în managementul şi controlul frontierei, prin iniţierea de planuri şi acţiuni comune, în care poliţia şi militarii din România şi Ungaria să colaboreze cu colegii din Serbia şi să le acorde asistenţă de specialitate;

215

■ realizarea, prin eforturi conjugate, a punctului comun de frontieră de la Beba Veche (Triplex Confmium), ca model de cooperare în materie de control al graniţelor.

Întâlniri ale trilateralei:- Szeged, 28 mai 2005 - a fost organizată la iniţiativa părţii ungare. În

cadrul reuniunii s-a decis elaborarea unui Acord trilateral privind prevenirea şi gestionarea dezastrelor, iar în baza acestui Acord să fie înfiinţate (la Timişoara, Szeged şi Novi Sad) Centre pentru administrarea şi prevenirea dezastrelor, în cadrul cărora vor activa echipe comune de intervenţie în caz de dezastre.

- Novi Sad, 19 aprilie 2006 - a fost organizată la iniţiativa părţii sârbo-muntenegrene. La încheierea reuniunii a fost semnat Acordul între Guvernul României, Consiliul de Miniştri al Serbiei şi Muntenegru şi Guvernul Republicii Ungare privind punctul de intersecţie a frontierelor de stat, marcat prin semnul de frontieră Triplex Confinium, precum şi întreţinerea acestuia.

-Timişoara, 18 iulie 2009 - a fost organizată la iniţiativa părţii române. In cadrul reuniunii a fost reiterat sprijinul României şi Ungariei pentru perspectiva europeană a Serbiei şi a statelor din Balcanii de Vest şi au fost prezentate proiecte concrete de cooperare în cadrul Euroregiunii DCMT (cooperarea în domeniul energetic şi al infrastructurii, promovarea contactelor people-to-people etc).

Trilaterala România - Bulgaria – SerbiaCooperarea trilaterală se desfăşoară în principal în cadrul asociaţiei

“Dunărea 21”. Prin colaborarea în acest format se urmăreşte rezolvarea unor probleme comune cu care se confruntă aceste zone situate la distanţă mare de centrele administrative, lipsite de infrastructura economică şi de transport, dependente de agricultură, cu un nivel scăzut al dezvoltării economice şi cu o rată ridicată a şomajului.

Întâlniri ale trilateralei:- Vidin, 24 septembrie 2002 - a fost organizată la iniţiativa părţii bulgare,

la nivel de miniştri de externe. Obiectivul reuniunii a fost consolidarea colaborării transfrontaliere România - Bulgaria - Serbia în cadrul Asociaţiei “Dunărea 21”. A fost subliniată necesitatea impulsionării colaborării în acest format, sens în care a fost creat un consiliu special format din reprezentanţii autorităţilor locale din Vidin, Calafat şi Zaicear, precum şi câte un reprezentant din cele trei ministere de externe.

- Calafat, 23 octombrie 2004 - a fost organizată la iniţiativa părţii române, la nivel de miniştri de externe. Scopul reuniunii a fost de a da un impuls politic şi de a identifica noi modalităţi de cooperare în acest format trilateral. La încheierea întâlnirii a fost semnată o Declaraţie comună care încurajează dezvoltarea cooperării transfrontaliere.

S-a convenit ca următoarea întâlnire la nivel de miniştri de externe să aibă loc la Zaicear (Serbia).

Trilaterala România - Italia – Serbia

216

Ideea lansării trilateralei aparţine României, cu prilejul reuniunii şefilor de guvern ICE (Skopje noiembrie 2002). O rundă de consultări pe linia cooperării în format trilateral a avut loc la 3 noiembrie 2004, la Bucureşti (la nivel de director general). Consultările au avut caracter preliminar, urmând ca ulterior să fie organizată la Timişoara o întâlnire la nivelul miniştrilor de externe.

În octombrie 2008, premierii român şi italian au convenit de principiu organizarea unei reuniuni ministeriale şi a unui summit în cursul anului 2009.

În februarie 2009 a avut loc o reuniune pregătitoare, la nivel de directori generali, a trilateralei miniştrilor de externe.

- Belgrad, 8 iunie 2009 - discuţiile au vizat susţinerea perspectivei europene a Serbiei şi promovarea cooperării economice dintre cele trei state în special prin dezvoltarea contactelor people-to-people între comunităţile sârbe şi italiene din România şi comunitatea română din Voievodina. A fost reiterat rolul important al Iniţiativei Central Europene în contextul cooperării regionale şi activitatea Preşedinţiei României la ICE în 2009.

5.5.5. Cooperarea în cadrul euroregiunilor

Euroregiunile sunt formate de cooperare sub-regională, care contribuie la dezvoltarea unor spaţii geografice largi care includ unităţi administrativ-teritoriale din mai multe state. Colaborarea în cadrul euroregiunilor constă în crearea legăturilor directe între regiunile şi comunităţile aflate de o parte şi de alta a frontierelor de stat, în virtutea competenţelor autorităţilor locale, aşa cum sunt ele definite în legislaţia naţională. Promovarea cooperării transfrontaliere prin euroregiuni se bazează pe:

• creşterea încrederii şi toleranţei, înţelegerii şi relaţiilor de bună vecinătate, în special în regiunile de graniţă unde există minorităţi;

• îmbunătăţirea eficienţei şi capacităţii de furnizare de servicii publice prin asocierea facilităţilor şi serviciilor între frontiere;

• gestionarea unor probleme care implică frontierele: mediu, dezastre naturale sau provocate de om;

• coordonarea politicilor de interes reciproc, cum ar fi domeniul planificării regionale, dezvoltarea urbană şi rurală;

• stabilirea organismelor de cooperare transfrontalieră pentru a se asigura că relaţiile transfrontaliere sunt susţinute şi îmbunătăţite.123

Un rol catalizator în dezvoltarea euroregiunilor îl reprezintă alocarea de către UE şi alte organisme financiare internaţionale a unor sume considerabile destinate încurajării investiţiilor şi programelor de cooperare pentru euroregiuni.

Iniţiative în domeniul cooperării transfrontaliere euroregionaleCondiţiile pentru dezvoltarea optimă a unei euroregiuni sunt echilibrul

economic minimal, elementele culturale comune şi moştenirea istorică. Plecând de la aceste criterii, o serie de instituţii europene au promovat dezvoltarea euroregiunilor. Trebuie menţionat, în primul rând, rolul Consiliului Europei prin documentele sale în materie de cooperare transfrontalieră, precum şi prin 123 Vezi, Politica externă-Cooperarea regională-Cooperarea în cadrul euroregiunilor (www.mae.ro)

217

activitatea Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei (înfiinţată în 1975 şi transformată în 1994 în Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa). Comunitatea Europeană a lansat în 1975 două instrumente de politică regională, unul financiar şi altul politic: Fondul European de Dezvoltare Economică şi Regională (FEDER) şi Comitetul de Politică Regională (CPR). Acestea se plasează într-o optică esenţialmente economică cu scopul de a sprijini regiunile aflate sub media comunitară ca nivel de dezvoltare.

Modelul de colaborare în cadrul euroregiunilor este susţinut de UE ca un exerciţiu de pregătire pentru aderare a ţărilor participante şi ca un micro-experiment pentru implementarea unor relaţii de natură comunitară între regiuni din statele candidate. Proiectele UE pentru euroregiuni sunt finanţate prin fondurile structurale, în cadrul programului INTERREG (sprijinirea cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a întregului spaţiu comun), precum şi prin fonduri publice ale comunităţilor locale şi prin fonduri private (fundaţii, ONG-uri, întreprinderi etc.).Pentru proiectele la care participă şi state candidate la aderarea la UE sunt alocate fonduri prin intermediul Programului PFIARE-CBC (cross border cooperation), Instrumentul pentru Asistenţă de Preaderare (IPA) sau Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI).

Deşi atât Consiliul Europei, cât şi Uniunea Europeană sunt implicate în dezvoltarea politicilor regionale, trebuie remarcată diferenţa de orientare a celor două instituţii în acest domeniu. Astfel, dacă politica regională a UE are mai ales o finalitate economică, Consiliul Europei acordă o importanţă deosebită conservării patrimoniului cultural specific fiecărei regiuni, dialogului între culturi, grupuri etnice şi religii, precum şi dezvoltării instituţionale. Modelul euroregional a favorizat o colaborare activă a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est într-un asemenea cadru, fiind îmbrăţişat şi de România prin participarea la constituirea şi dezvoltarea cooperării în formatul a unsprezece euroregiuni.

Participarea României la cooperarea în cadrul euroregiunilorUnităţile administrativ teritoriale, organismele de drept public şi

asociaţiile care fac parte din euroregiuni au la dispoziţie un instrument de cooperare teritorială nou, reglementat de Regulamentul nr. 1082/2006 privind instituirea Grupării Europene de Cooperare Teritorială (GECT). GECT este o structură cu personalitate juridică, care poate acţiona în numele membrilor săi. Membrii GECT trebuie să fie situaţi pe teritoriul a minim două state membre UE, iar alte entităţi nemembre UE se pot asocia grupării, dacă dreptul intern al statului respectiv permit această asociere.

În România cadrul legal naţional care permite aplicarea directă a Regulamentului 1082/2006 este creat de Ordonanţa de Urgenţă nr. 127/2007 privind GECT, aprobată de Guvernul României la 12 noiembrie 2007. Conform O.U.G 127/2007, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei a fost desemnat autoritatea de notificare, de emitere a autorizării de funcţionare a grupărilor europene de cooperare teritorială şi de evidenţa acestora prin Registrul GECT.

218

Cadrul legislativ de desfăşurare a acţiunilor de cooperare transfrontalieră de către autorităţi şi comunităţi locale din ţara noastră este reprezentat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 120/1998 pentru ratificarea de către România a Convenţiei-cadru europene asupra cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale, adoptată la Madrid, la 21 mai 1980, România este parte la Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strassburg, la 15 octombrie 1985, şi ratificată de ţara noastră prin legea 199/1997.

Conform prevederilor Convenţiei de la Madrid, cooperarea transfrontalieră vizează întărirea şi dezvoltarea raporturilor de vecinătate între colectivităţi sau autorităţi teritoriale care depind de două sau mai multe părţi contractante, precum şi încheierea de acorduri şi înţelegeri în acest scop. Colectivităţile, autorităţile sau organismele desemnate să exercite funcţiile regionale sunt, potrivit legislaţiei române, consiliile judeţene şi consiliile locale.

♦ Euroregiunea “Carpatica”♦ Euroregiunea “Dunăre - Criş - Mureş – Tisa” (DCMT)♦ Euroregiunea “Dunărea 21” - Documentele de înfiinţare a Asociaţiei de

colaborare transfrontalieră Dunărea 21 au fost semnate la 18 ianuarie 2002, la Vidin, de către primarii oraşelor Calafat, Vidin şi Zaicear. Cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec). Sunt avute în vedere cu prioritate proiecte precum:

• construirea unei conducte de gaze care să lege localităţile Calafat, Vidin şi Zaicear;

• proiecte destinate protecţiei mediului;• deschiderea de centre de informaţii pentru afaceri;• realizarea unei zone de comerţ liber;• organizarea de târguri;• reabilitarea străzilor, a sistemelor de aprovizionare cu energie termică,

a sistemelor de canalizare şi alimentare cu apă ale localităţilor componente ale Euroregiunii.

♦ Euroregiunea “Giurgiu – Ruse” - înfiinţată prin Convenţia semnată de primarii municipiilor Giurgiu şi Ruse la data de 23 aprilie 2001, la Giurgiu, înregistrată ulterior la Consiliul Europei, Euroregiunea Giurgiu-Ruse cuprinde Primăria Giurgiu, Primăria Ruse şi organizaţia neguvernamentală Agenţia Municipală Energetică din Ruse, populaţia aferentă fiind de 270.000 locuitori. Euroregiunea are un secretariat comun şi o comisie ecologică şi de sănătate care se întruneşte trimestrial şi care analizează probleme legate de protecţia mediului, sănătate publică şi a animalelor, propunând soluţiile convenite administraţiilor locale ale celor două municipii. La întâlnirea primarilor, din luna iunie 2002, au fost aprobate pentru evaluare şi implementare ulterioară o serie de proiecte comune, privind:

219

• tratarea apelor uzate din cele două oraşe prin staţii de epurare realizate în paralel sau prin construirea unei staţii comune; reducerea emisiilor în activitatea de încălzire a celor două oraşe (realizată prin centrale termoelectrice pe cărbune);

• amenajarea falezei pe cele două maluri ale Dunării;• elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă a Euroregiunii pe termen

mediu şi lung.♦ Euroregiunea “Dunărea de Sud” - Creată în martie 2001, Euroregiunea

cuprinde asociaţii de cooperare transfrontalieră din România şi Bulgaria. Din partea română, sunt membri ai Euroregiunii: Asociaţia Dunărea de Sud, formată din consiliile locale ale municipiilor Alexandria, Turnu Măgurele, Roşiorii de Vede şi Zimnicea (judeţul Teleorman), iar din partea bulgară, Asociaţia Evroregion Dunav Jug. Euroregiunea are centrul la Sviştov (Bulgaria).

♦ Euroregiunea “Danubius” - Creată în 2002, la iniţiativa Consiliului judeţean Giurgiu şi Primăriei Ruse, Euroregiunea Danubius este o asociaţie care cuprinde judeţul Ruse, din partea bulgară, şi judeţul Giurgiu, din partea română.

♦ Euroregiunea “Dunărea de Jos”♦ Euroregiunea “Prutul de Sus”♦ Euroregiunea “Siret-Prut-Nistru”♦ Euroregiunea „Dunărea de Mijloc - Porţile de Fier”. Ca urmare a unei

iniţiative comune a consiliilor judeţene respective din România, Bulgaria şi Serbia şi Muntenegru, la 6 octombrie 2005, la Vidin, au fost semnate Acordul de Asociere şi StatutulEuroregiunii - Dunărea de Mijloc “Porţile de Fier”, care include judeţele Mehedinţi (România), Vidin (Bulgaria) şi oraşul Kladovo - Districtul Bor (Serbia şi Muntenegru). Având în vedere data recentă la care a fost înfiinţată, încă nu au fost derulate proiecte de cooperare transfrontalieră în cadrul acestei Euroregiuni, dar au avut loc întâlniri între experţi din cele trei ţări, la Vidin, unde s-a convenit elaborarea unor schiţe de proiecte, ce vor fi implementate în perioada următoare. În paralel, există şi o colaborare la nivelul primăriilor oraşelor Drobeta - Turnu Severin, Orşova şi Vidin, precum şi între conducerile sârbă şi română ale Parcului Naţional “Porţile de Fier”, la care partea bulgară doreşte să se alăture în perioada imediat următoare, când va prezenta un proiect pe mediu referitor la Parc.

♦ Euroregiunea „Dunărea Inferioară”- La 15 noiembrie 2001, la Călăraşi, s-a semnat Acordul privind crearea Euroregiunii “Dunărea Inferioară”, din care fac parte judeţele Călăraşi, Ialomiţa şi Constanţa (România), iar din Bulgaria, Silistra şi Dobric.

Principalele obiective ale colaborării în cadrul Euroregiunii sunt: dezvoltarea şi armonizarea relaţiilor comerciale şi economice; dezvoltarea şi aplicarea de tehnologii avansate; securitatea ecologică, prevenirea poluării Bazinului Dunării şi Mării Negre, prevenirea, reducerea sau eliminarea consecinţelor avariilor industriale şi calamităţilor naturale, mărirea numărului de procese de producţie care răspund exigenţelor de protecţia mediului; armonizarea dezvoltării infrastructurilor, inclusiv a sistemelor energetice, reţelelor de transport şi comunicaţie; dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere şi

220

extinderea cooperării în domeniile asigurării cadrului normativ-juridic, al ştiinţei, învăţământului, culturii, sportului şi tineretului; asigurarea şi promovarea în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale a egalităţii depline şi reale între persoanele aparţinând minorităţilor naţionale şi cele aparţinând majorităţii şi dezvoltarea turismului şi a activităţilor.

221