OBSERVATII ASUPRA ORIGINII §1 A EVOLUTIEIADVERBULUI MOV AL POATE

RODICA ZAF1U

1. Adverbul modal poate reprezinta un caz de conversiune cu totul special insistemul limbii romane: pare sa fie singura forma verbala predicativa (cu marci deflexiune) care s-a transformat in adverb1. Mioara Avram, in articolul sau ,,Despre~e adverbial m limba romana" (aparut in 1999, reprodus in Avram 2005: 251-259),il citeaza in seria adverbelor cu terminatia ~e formate prin conversiune, alaturi deoare: singurul cuvant cu origine comparabila, in cazul Tn care se accepta solutiaetimologica - controversata, dar probabila - a provenientei acestuia din lat. *volet.Situatiile nu sunt totusj perfect similare: procesul de adverbializare a lui oare evechi si a condus, in trecerea de la latina la romana, la o forma azi lipsita detransparenta, in vreme ce poate adverbial, creatie mult mai recenta, aparuta ininteriorul limbii romane, circula in paralel cu forma verbala omonima. Nu esteidentica nici situatia altor adverbe epistemice, de tipul pared sj cica : acesteaprovin din enunturi eliptice care inglobeaza, alaturi de formele verbale de persoanaa Ill-a a indicativului prezent, s.i conjunctia ca\ pare ca...; (zi)ce ca...

Dic^ionarele romane§ti ezita sa trateze adverbul poate ca o entitate autonoma,preferand inregistrarea sa ca simpla forma, cu valori speciale, a verbului a putea.Gramaticile au validat totusi de mai multa vreme statutul gramatical de adverb alformei poate. Etichetarea lingvistica spune insa prea putin despre fazele reale aleprocesului de transformare; ea pare sa indice faptul ca Tn con§tiinta vorbitorilorforma poate ar fi ramas un timp ambigua, asociata paradigmei verbale, dar seexplica §i prin lipsa de atenfie acordata fenomenului, prin inertia tratarii, intarziereainregistrarii etc. Se Tntampla frecvent ca o anumita forma sa-si fi schimbat statutullexico-gramatical cu mult inainte de a fi recunoscuta ca atare in descrierilelingvistice. In privinta adverbului poate, se ridica unele mtrebari care n-au facutobiectul unor cercetari speciale de istorie a limbii romane: cand s-a stabilizat uzuladverbial al formei poate? Cum s-a produs acest proces singular de conversiune?Ce contexte, utilizari sau analogii 1-au favorizat?

1 Situajia formei verbale trebuie urmate de conjuncU'a ca este diferita: de^i prezinta uneleri de adverbializare (in special invariabilitatea, inclusiv modal-temporala), aceasta nu apare in

inciden^ §i nu a fost in genere interpretata ca adverb (cu unele excepfii, din studii mai recente, cf.L. Avram 1999: 242, Dinica 2005). Vom incerca sa explic5m cu alta ocazie de ce nu ni se pareacceptabil paralelismul Intre adverbializarea formei poate si evolu^ia formei epistemice trebuie (ca).

2 Li se adaugfi adverbele populare si regionale matinca / matenca (< ma tern ca), pisanica Ipisanici(<pe semne ca), erica / creci (< cred ca), cf. Iv3nescu (2000: 488), Nica (1988: 157), Irimia(1997:301).

Observa;ii asupra adverbului modal poate 479

Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa reconstituim modul in care s-aadverbializat forma poate. Ipoteza pe care ni se pare ca o sustin datele existenteeste ca adverbul poate nu provine direct din forma verbala de indicativ prezent3. cidin micro-enuntul incident poate f i , adverbializat intr-o prima etapa si redusulterior, in conditiile de frecventa destul de mare in uz, la primul sau element,poate. Admlterea unei faze intermediare poate fi permite confruntarea tipologica cuadverbe modale similare din alte limbi s.i explica in mod plauzibil aparitiaconstructiei \ui poate cu conjunctia ca.

2. In limba actuala. adverbul modar(epistemic) poate4 se foloseste in maimulte contexte sintactice: integral enuntului pe care il modaiizeaza, cu minimediferente de focalizare (,J*oate Dan a gresit ieri" / ,,Dan poate a gre^it ieri" / .,Dana gresit poate ieri"), parantetic, izolat (,,Dan a gres.it. poate. ieri" / ,,Dan a gresitieri, poate") sau antepus s.i subordonandu-s.i enuntul modalizat prin conjunctia ca,situatie In care permite s,i deplasarea la stanga a unor constituent} sintactici (,.Poaicca Dan a gresit ieri" / ,,Dan poate ca a gresit ieri" / ,.leri poate ca Dan a gresit").

Adverbul poate are doar sens epistemic, In vreme ce verbal a putea este atatnon-modal (realizand ,,pseudomodalitatea dinamica", prin indicarea capacitatii saua c i re urn stan te I or favorabile) cat s.i deontic si epidemic. Intre constructiile cu sensepistemic ale adverbului $j cele ale verbului exista o sinonimie desiul de.clara:exemplelor de mai sus le corespund - tot cu diferente de focalizare - enunturi incare este prezenta o forma verbala impersonala, cu cliticul reflexiv ca marca deimpersonalitate (se poate: ,,Se poate sa fi gresit Dan ieri") sau fara (poate: ,foatesa fi gres.it Dan ieri"), avand in ambele cazuri ca subiect c propozitieconjunctionala introdusa prin sa; e posibil ca subiectul subordonatei sa fie deplasatla stanga (,,Dan se poate sa fi gres.it ieri"; ,,Dan poate sa fi gresit ieri") §i, inipostaza nonreflexiva, sa se reaiizeze chiar un acord prin atractie cu verbul modal(Dan §i Maria pot safi gre§it\ constructia epistemica e totusi rareori personalizata).

In exemplele constructiei cu sa, statutul de verb al unitatii/?o<3/e este doveditde pastrarea marcilor flexionare ale timpului gramatical si de posibilitatea variatieilor: Dan (se) putea safi gre§it .

3. Tratarea tipica a formei poate in dictionarele romanesti moderne se face incadrul cuvantului titlu a putea, ca forma de persoana a Ill-a singular, indicativprezent, ,,cu valoare adverbiala". Acest mod de prezentare apare in DLRLC (1957),e reluat in DLRM (1958), in DEX (1975; ramane identic in editia din 1996); este

3 Cum pare s& se presupuna in mod curent: ,,Poate se transforms in adverb" (lordan §i Robu,1978: 448); cf. GA II: 97, Dimitriu (1999: 709), Gu^u Romaic {2005: 165) s.a.

4 Cf., in GALR, DinicS 2005, Zafiu 2005.5 Argumentul ,,variabilitatea modal-temporal a" este adus si de Neam(u (1999: 265) in sprijinul

statutului verbal al constructiei (se) poate sa cu sens epistemic. Din acest punct de vedere, formapoate urmata de conjunctiv sau infinitiv, chiar daca e impersonala $i are sens epistemic, nu esteadverbiala (a§a cum sugereazS DLR, incluzand intre citate §i enunfu! ,,Poate sa fie frumoase acele cetu spui'', Negruzzi). $i totus.i, testul transpunerii enun{ului la un limp trecut nu este trecut de toateconstructiile cu (se) poate (sa), ci mai ales de cele din constructia reflexiva sau cu subiectul deplasatla stanga. Ideea c& forma poate (sa) este uneori interpretabiia adverbial e sustinuta de Gutu Romalo1956(2005: 165).

480 RodicaZafiu

dezvoltat in DLR (1984), unde primeste explicatia ,,adverbial; la prez. ind. pers. 3"si se adauga indicatii despre constructia sintactica: ,,adesea urmat de determinariintroduse prin conj. «ca»"; dispare msa din nou din MDA (2003). Dictionarele carecuprind mai multa informatie de istorie a limbii (TDRG~, DLR) mregistreaza siconstructia poatefi, considerata o locutiune adverbiala specifica limbii vechi (doaraceasta e inclusa in MDA, cu glosarea, nu tocmai exacta, ,,probabil ca""). Reticentain acceptarea adverbului se explica, printre altele, prin faptul ca in traditialexicografica romaneasca legatura etimologica - originea comuna - este criteriulesential pentru gruparea formelor, astfel meat adesea sunt tratate in cadrul aceluiasiarticol omonimii prod use prin evolutii semantice, precum si cuvinte noi produseprin conversiune.

O situatie diferita prezinta caYtile si studiile de gramatica, in care poate esteinregistrat pur si simplu ca adverb. Gramaticile, ghidate mai mult de criteriulfunctional decat de eel ethnologic, autonomizeaza mai repede decat dictionareleforma poate. D. Eustatievici, in 1757, vorbeste de adverbele (,,spregarairi") careexprima ,,ir>doire". subclasa pe care o ilustreaza prin secventele/?o«te a$a, poate $ia$a (Eustatievici 1969: 80). La Diaconovici Loga (1822), in categoria ,,adverbiileTndoirii", este mregistrata doar secventapote fi (Diaconovici Loga 1973: 140). InGramatica rumdmasca a lui Heliade Radulescu (1828), poate nu este indicatexplicit intre adverbe, insa o utilizare a sa este exemplificata Tn discutia asupravaloriior modale ale timpurilor verbale; ceea ce se va numi mai tarziu viitorepistemic sau mod prezumtiv este descris ca fiind insotit Tntotdeauna de oare saupoate: ,,il va-fi-savarsit poate" (Heliade Radulescu 1980: 257). La Cipariu, in adoua jumatate a secolului al XlX-lea (1869-1877), forma simplapoafe apare dejaTn seria de ,,adverbe dubitative"; e drept ca lista (poate ca, poate fi ca si chiarse poate, Cipariu 1992: 248) este destul de eterogena si cuprinde si constructii aleverbului aputea pe care astazi nu le-am mai eticheta ca adverbiale. §i la Philippide(1897: 193), poate este cuprins in lista de adverbe; ulterior, la Rosetti (1943; 125;text reluat in Rosetti si Byck, 1945: 113)., este inclus in categoria ,,adverbe deafirmatie, de negatie sau indoiala". Gutu-Romalo 1956 (2005.^ 165) Tl prezinta caadverb provenit din semiauxiliarul de modalitate aputea. In GA I: 318 si inAvram 1997, poate este descris ca adverb predicativ, folosit ca regent pentru osubiectiva (poate ca} sau ca element incident6. La Nica (1988: 156-160) si Irimia(1997: 295) se indica apartenenfa formei poate la clasa adverbelor de modalitatesau modalizante (in vreme ce la Dimitriu 1999: 715 adverbul ramane in categoriamai larga a modalelor). L. Avram 1999 confirma solutia impusa de traditiagramaticala, considerandu-I pe poate un adverb epistemic propozitional7.

6 Inclusiv in construcu'a poate ca intercalate in enunf (de tipul ,,un om poate c5 bun"), produs5prin contaminare (Avram 1997: 284),

,,In the configurations presented above, a putea no longer behaves like a lexical verb but ithas acquired the features of a sentence adverbial: it cannot take any tense, it does not have any phi-features, it does not assign any theta role. This conclusion is in accord with traditional studies(Gramatica Academiei), which treat poate as a «predicative adverb». It can only select a CPcomplement." (L. Avram 1999: 218).

Observatii asupra adverbului modal poate 48!

Asadar, gramaticile noastre (destul de tarzii) inregistreaza mai devreme decatdictionarele adverbul poate; in cele mai vechi in locul acestuia gasim totusiimbinari echivalente, in special secventa poate f i . Includerea in gramatici estetotu§i nerelevanta, dat fiind caracterul destul de sumar al acestor lucrari, care nudescriu tot inventarul, putandu-se ghida dupa texte vechi, modele straine, surseTntampl&toare, intr-o selectie in parte aleatorie.

4. In lucrarile romanesti de istorie a limbii, chestiunea adverbializarii forme!poate nu pare sa fi fost considerata demna de vreun interes- special. Densusianu(1975: 605) inregistreaza secvente poate f i (intr-un citat din Coresi, urmata de ca)mtre adverbele din limba secolului al XVI-lea (adaugandu-i si varianta poate a hi).Observatia punctuala din Rosetti, Cazacu §i Onu (1971: 340) - dupa care poate-fiar reprezenta, in scrisul cronicarilor munteni, un calc dupa rus. mozet-byti- intra incontradictie cu vechimea si raspandirea formei; de fapt (v. infra, 6), t iparulexpresiei modale se regaseste in multe limbi, fara a fi rezultatul unei influentedirccte intre acestea.

In aceste conditii, nu ne ramane decat sa recurgem la investigarea textelor, aatestarilor din limba veche: acestea par sa confirme in primul rand anterioritatea inuz a constructiei/watey/, din care presupunem ca s-a redus forma poate.

Secventa poate f i este, intr-o prima etapa, o utilizare impersonala a verbului aputea urmat de subiectul infinitival (a) fi; la randul sau, a fi existential presupuneun subiect nominal (tiparul: poate fi ceata) sau propozitie conjunctionala (ex: poatefi ca au gre$it = e posibil sa fi gre§it), Interpretarea constructiei verbului a putea cua f i este preferential epistemica tocmai pentru ca se refera la posibilitatea uneiexistence (nu la capacitatea sau permisiunea de a face ceva)8. La fel functioneaza sisecventa poate safie. Poate f i devine locujiune adverbiala, in fimba veche, doar inma sura in care nu mai este urmata de propozitie conjunctionala (ca.,.} §i seinsereaza in propozitie - ca element integral sau parantetic (utilizare care a disparutintre timp cu totul, nemairegasindu-se in romana de azi). Adverbul poate pastreazadin s'mtagma. poate f i posibilitatea combinatiei cu ca, ca si a folosirii integrate sauparantetice.

Selectia citatelor din DLR (tomul VIII, partea a 5-a, 1984) este utila pentruschitarea unei evolutii a adverbializarii, dartrebuie supusa unei atente verificari: nutoate citatele corespund Tncadrarii gramaticale din definitie9. De exemplu, primaatestare pentru secventa poate fi provine din Cazania lui Varlaam §i nu ilustreazavaloarea de locu^iune adverbiala, ci constructia cu verbul a putea impersonal,urmat de (a) fi impersonal, cu subiectiva sa conjunctionala (,,De Tnvata Hristosinvatatura noaua ca aceaia... poate fi ca da si leage alta noaua"). Citatele din

s Semantica verbului subrdonat selecteaza intr-o anumita masurS valorile verbului imid.ie calcula cu cifre mari" [= e tn stare...] / .foate contesta rezultatele" [= are permisiunea.•tefi acasa" [= e posibil si..]. Cf. Zafiu (2005: 681).

9 De altfcl, citateSe nu justifies indicafia & poate fi e urmat nu numai de cd, ci ji dc de: „/•• >sau dc...i\

482 RodicaZafiu

Ureche si Dosoftei sunt de acelasi tip. Mai mult, un fragment din Neculce (,,Acestom poate fi,,. trebititoriu") confine o cu totul alta structure sintactica: cu subiect,(a) fi copulativ in pozitia de complement al lui a putea s.i urmat de numele saupredicativ; evident, nu poate fi vorba aici de vreo locutiune adverbiala. In ordineacronologica a citatelor din dic^ionar, prima atestare clar adverbiala provine dinHronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Cantemir. La fel, poateadverbial este ilustrat de un citat inadecvat, din Biblia de la Bucuresti (1688):,,Pentru ce aceasta? poate sa mira cineva". Nu este, desigur, vorba de adverbulpoate, ci de forma inversata a verbului a putea, Tnsofit de reflexivul se (in formanormala in epoca, so), care apartine de fapt verbului a se mira. De altfel, sa este ingrafia chirilica alipit la finala formei poate, iar editia din 1988 \\ transcrie, corect,ca forma conjuncta: »poate-sa mira" (Biblia 1988: XXI). Prima atestare reala dindictionar pentrupoate adverb ramane astfel de abia cea din Budai-Deleanu, ceea cedeplaseaza cu mai mult de un secol atestarea fenomenului adverbializarii. Mai utile

^(pentru ca sunt corect interpretate gramatical s_i trimit la texte mai vechi decatBudai-Deleanu) sunt exemplele din Ciompec (1985: 79), trimiteri la citate dincronica lui Neculce §1" din Pravilniceascacronica(\lW}.

5. Am urmarit, in cateva texte reprezentative din secolele al XVII-lea si alXVIII-lea - ia Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, DimitrieCantemir, Antim Ivireanul, Ion Neculce) - forma poate, in diferitele sale ipostazeverbale s.i adverbiale. Desigur, aceasta investigate limitata la cativa autori si opereeste una partiala si nu poate conduce decat la formularea de ipoteze, pe care arurma sa le confirme sau sa le infirme cercetari viitoare mai amanuntite asupracorpusului limbii romane vechi.

5.1. In Letopiseful lui Grigore Ureche, cele 24 de ocurente ale formei poatesunt clar verbale (de persoana a III-a sg.), reprezentand:

a) constructia verbului cu subiect §i complement direct, realizat ca propozitieconjunctionala (,,«w poate de multe ori omul sa spuie asa pre cale tot pre randu",Ureche, 58) — 8 atestari;

b) constructia verbului cu sufaiect si complement direct, realizat prin verb lainfinitiv (,,ca un leu ce \\u-\poate imbldnzi niminea", Ureche, 110) - 10 atestari;

c) constructia absoluta (sau eliptica) cu subiect si fara complement: ,,Unde nuva Dumnezeu, nu poate omul" (Ureche, 74) - 1 atestare;

d) constructia reflexiv-impersonala se poate, cu subiectul realizat prininfinitiv (si subiectul acestuia: ,,un lucru ce iaste din voia lui Dumnezeu nu sapoate schimba", Ureche, 143)- 1 atestare;

e) constructia impersonala a verbului, cu subiectul subinteles (anaforicrezumativ, de tip ,,asta") si complementul (a) fi copulativ, urmat de numelepredicativ adevarat: ,.Iara noi n-am vrut sa lasam sa nu pomenim de razboaieleacestor doi frati, caci ca poate fi adevaratu, de vreme ce au fost avand atata vrajbaintru dan?ii" (Ureche, 75) - 1 atestare;

Obseryatii asupra adverbului modal poate 483^

f) constructia impersonala a verbului, cu subiectul (a) f i mai curandexistential si impersonal decat copulativ (,,§i orice giudete 5! indreptari sa facoamenilor, fara pecetea domnului nupoate hi, care-i in mana logofatului al treilea",Ureche, 71)- 1 atestare;

g) constructia impersonala poate fi, in care (a) fi ocupa pozitia de subject alverbului modal, are sens clar existential si este urmat de subordonata sa subiectivaintrodusa prin ca-3 atestari:

(1) ,,semnele sau tocmelele si lucruri cate s-au facut in fara,nu le arata toate, ca poate fi ca n-au stiut de toate cronicariul eellesesc sa le scrie" (interpolare a lui Simion Dascalul, in Ureche, 59);

(2) ,,cronicariul les.escu de aceste povesti foarte pre scurtscrie, capoatefi ca nu au stiut di toate" (Ureche, 153);

(3) ,,Cronicariul eel lesescu de aceasta prada ce au facutPatru voda al cincilea randu la Tara Ungureasca, nimica nu scrie,C.Q. poate fi ca de au mersu Patru voda, nici un razboiu cu nimineanu au facut" (Ureche, 154).

Dintre constructiile a)-f), cele mai multe au sens non-modal, descriindcapacitatea sau conditiile exterioare de realizare a unei actiuni; o parte au totusivaloare epistemica, mai ales cele (de tipul e) la care al doilea verb e copulativ,urmat de numele predicativ adevarat(a).

Constructiile de tipul g), clar epistemice, sunt cele care pregatescadverbial izarea; e interesant faptul ca toate cele trei exemple apar in contextesimilare, in care verbul modal este predicatul unei propozipi conjunctionale(cauzale). Oricum, la Ureche nu poate fi inca vorba de forme adverbiale.

5.2. In scrierile romanesti ale lui Miron Costin, se regasesc constructiile sivalorile semantice obis.nuite in epoca ale verbufui a pulea, similare cu celeidentificate in scrisul lui Ureche, Fata de lista de structuri sintactice descrisa maisus (5.1), la Costin apare de doua ori constructia impersonala cu valoare epistemicapoate sa fie; aceasta are ca subiect al verbului existential a f t un nominal cu sensgeneric (lucru) sau o propozitie conjuncfionala (ca...):

(4) ,,Spunu oameni batrani de pre acele vremi, cum sa fieagiunsu In cateva randuri cu dare leremie voda la Baste Giurgiu,pentru moartea lui Mihai voda, care lucru poate sa hie (ca ce nulucreadza in lume avu^iia)" (Costin, 56);

(5) ,,avandu nedejde pre Matei voda de agiutor mai de sarg sitragea si boierii in Tara Munteneasca $i poate sa hie ca si patimanemtilor de savgai facea oarece siala" (Costin, 148).

Secven^a poate fi apare de 9 ori la Costin: in 2 dintre ocuren^e este maimarcata natura verbala a formei impersonale poate, urmate de o propozijieconjuncponala introdusa prin sa sau ca:

484 RodicaZafiu

(6) ,,si ca o oaste ce trecea, nu poate hi sa nu si strice ce\a"(Costin, 130);

(7) ,,lar^poate hi ca giudetul lui Dumnedzau spre ce trage.cu anevoie sa muta sfatul omenescu" (Costin, 144).

In celelalte 7 ocurente, 'se poate deja vorbi de un uz adverbial al sintagmeipoatefi, care este folosita ca element incident, fara legatura sintactica cu enunfu] incare este inserata. Un semnal al valorii adverbiale a modalizatqrului epistemic esteneconcordanfa temporala a formei de prezent poate cu contextul in care esieinserata (verbe la timpul trecut):

(8) ,,Pana agiunge ei la veziriul, au venit intr-o noapte, poatehi cu voia chihaiei veziriului, carii multe pot fara stire, si au legatupre caj^a boieri" (Costin, 97);

(9) M§i ase, de pre Cetaatea Alba luand dovada, ca aceiiacetaate cu mult mai inainte au fostu de Traian, poatefi cestelaltede ramleni, dupa ce au descalecat Traian aice" (Costin. 266).

Asadar, la Costin este bine reprezentat poate fi adverbial, dar nu exista incanicio ocurenta a adverbu\u\ poate.

5.3. La Constantin Cantacuzino, in Istoriia Jarii Rumane$ti, secvenfa poate fi(pe care editorul o marcheaza ca unitate, cu cratima: poate-fi) apare de 10 ori10, indoua ipostaze: urmata de ca (4 ocuren(e), deci cu un statut verbal mai puternic, cain exemplul:

(10) ifoate-fi ca nici ei neafland mai denainte de cinevasiistorite, mai bine au tacut" (Cantacuzino, 56)

si incidents (5 ocurente), deci cu un grad mai mare de adverbializare:

(11) ,,iara apoi la Roma mergand §i la mari oameni slujind,fiind poate-fi §i om de slujba, asa au ajuns de mare, cat si peCostantia, sora lui Co stand in-imp&rat celui Mare au luat"(Cantacuzino, 21);

una dintre atestari este ambigua. In exemplul (1 1),. plasarea in apropiere a douaocuren^e ale verbului afi (gerunziuly?/W si infinitivuly/) pare sa confirme caracterulsudat al secven\ei poate-fi, care se insereaza in enunf ca o unitate cu rol modal.

La Cantacuzino apare o singura data si secven(a/>o<3te ca, folosita ca in limbade azi, deci conjinand o ocuren^a a

(12) ,,Deci dara, zice, poate ca si acestea supusi supt aceiafiind[,] si limba lor au priimit" (Cantacuzino, 34).

10 In text mai exista o atestare a secven[ei (la p. 16), intrepretatS de editor ca locufiuneadverbialS; este InsS vorba mai curand de o strucrurS pasiva a verbului a putea: lectura ,,poate-ft.dusa" nu e singura posibila, secvenfa putand fi citita 51:,. poate f i dusa".

Observafii asupra adverbufui modal poale 485

5.4. La Dimitrie Cantemir, in Istoria ierogifica, se distinge prin frecventasmtagma poate Ji, cu cele doua contexte tipice de aparitie identificate §i la Costin siCantacuzino:

a) urinata" de conjunctia ca, deci de o subiectiva, cu doar 2 ocuren^e:

(13) ,,Ce poate fi ca sau nechemata ai vinit la locul ce nu tis-au cadzut, sau, de ti-au chemat cineva, prin gresala nestiintiiaceasta s-au facut" (Cantemir, 74);

(14) ,,!nsa oricum ar fi, prostimei ei iertaciune a sa da sacade, de vreme ce poate fi ca categoriile loghicSi n-au citit si incartile stiintii nu s-au zabavit" (Cantemir, 88);

b) mult mai numeroase - 21 - sunt situa{iile in care locutiunea poate fi esteintegrata in enunt sau parantetica; diferenta nu se poate face, intrucat punctuatiaapartine editorului ':

(15),,ea in ciata altor jiganii a sa da sau temandu-s3, saurusinandu-sa, sau poate fi si de trufie Tnflandu-sS" (Cantemir, 75);

(16) ,,Ce eapoatefi din fire capul uscat avand, in carile de ausi fost vreo umedzala fireasca arsita soarelui si caldura austruluiporii piei[i] si incheieturile osului tidvei mai mult decat au trebuiti-au deschis" (Cantemir, 88).

In multe dintre utilizarile sale, secven^a poate fi, integrata in enun£ are indomeniul modalizarii o constructie gerunziala,

O singura data apare in text forma poate neintegrata sintactic in enunt, decicu toate caracteristicile adverbului, ca in limba de azi:

(17) ,,Iara unul dintre gloate (din ciata dobitoacelor poate}glas ca acesta radica" (Cantemir, 88).

La Cantemir este asadar evident^ valoarea adverbiala a secventei/JOtf/^y/,

5.5. La Antim Ivireanul, in texte redactate la inceputul secolului al XVIII-lea,nu apare adverbialul poate fi, ci doar poate, urmat in toate ocurentele sale (innumar de 10) de ca. Foarte interesanta este asocierea constanta a constructiei cualte mijloace modale: cu o singura exceptie (constructspoate doar ca), propozitiaconjunctionala are ca predicat un verb la viitorui epistemic (sau prezumtiv):

1 1 ,,Nu a fost respectata punctuatia originalului adesca arbitrara 5! cu inconsecvente §i s-autilizat punctuafia moderna" scriu editorii - Slela Toma $i Nicolae Stoicescu - in edi(ia Cantemir1973.

486 RodicaZafiu

(18) ,,§i cu crestinatatea ce avempoate ca vomfi socotindca.numai caci ne numim cres.tini ne vom spasi!" (Antim, 27);

(19) ,,Spuneti-mi, rogu-va, ca QU poate ca-m voiufi e$tit dinfire, care voe a lui Hristos facem, sau care porunca tinem?"(Antim, 27);

(20) ,,Iar de va socoti cineva din noi cum ca vorbele acestianu sant adevarat, ii las in seama cugetului sau, si de nu-1 va batecugetul in sine, atunce poate ca acel om vafi au prea sfant $i dreptmaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimtitoriu" (Antim, 34);

(21) ,,Mi sa pare sa nu fie facut nici unul aceasta; iar pentruca sa nu mint, poate ca vorfijacut vreunii din cei prosti" (Antim, 94).

Asocierea adverbului poate cu prezumtivul, afirmatS de Heliade Radulescu(v. supra, 3) si confirmata pe baza textelor dialectale de Magdalena Vulpe12, pare afi regula in limbajul lui Antim Ivireanul. In orice caz, la Antim surprinde preferintaclara pentru o structura care la contemporanii sai apare sporadic sau nu aparedeloc; dupa cum surprinde §i absen^a locufiunii/joa^,//, foarte frecventa in epoca.

5.6. In Letopiseful lui Ion Neculce, locufiunea adverbi&la poate fi s.i adverbulpoate nu apar niciodata urmate de ca. Secvsnta poate fi are 11 ocurente, integratesau incidente, dar fara marci de subordonare; dimpotriva, contrastand temporal(prin prezent) cu trecutul din enunf:

(22) ,,Numai ace§tie, poate-fi, au fost oameni neinvatati, den-au citit bine la istorii" (Neculce, 3)

sau alaturandu-se fara dificultate verbului afi, ceea ce ii atesta caracterul unitar,sudat; integrat, func^ioneaza clar ca adverb:

(23) ,,§i acest ompoate-fi este trebuitoriu" (Neculce, 20)(24) ,,Deci poate-fi fiind voia lui Dumnedzeu sa gresasca, au

lepadat pre ceata grecilor cea de frunte sj i-au gonit de la dansul"(Neculce, 300).

Fara a fi generala, e atestata si aici asocierea modalizatorului adverbial cuprezumtivul sau cu condi^ionalul:

(25) iJPoate-fi, de or fi si scrise de Nicolai logofatul, dar or fipoate-fi tainuite" (Neculce, 4);

(26) ,,Ca poate-fi de-ar fi mai zabovit cevas intr-acest an cudomnia, ar fi aratat mila" (Neculce, 314).

12 ,,Valoarea dubitaliva a viitorului de tipu! oi + inf. - remarcata in cercetari anterioare ?iilustratS frecvent in textele dialectale romane§ti - este pusa in lumina §i de contextele cu careinformatorii NALR completeaza, uneori, paradigma: poate oi vede-o, poate m-oi tngraja, poate omfine, oi fine dac-oiputea" (Vulpe 1994: 272),

Observapi asupra adverbuliri modal poate 487

Surprinzator de des (de 9 ori) apare adverbul poate, integral in enun|,combinat atat cu viitorul §i condijionalul:

(27) „Atunce poate nu vor fl nici greci in Moldova §i in TaraMunteneasca, nici or fi boieri, nici or pute manca aceste doao tari,cum le mananca" (Neculce, 91);

(28) ,,Ca de 1-ar hi dus In Ies.i, poate s-ar hi indreptat §i n-arhi pierit" (Neculce, 111);

(29) ,,§i poate ne-or bate §i pre noi §i ne-or lua mobile"(Neculce, 289);

(30) ,.poate or fasemna §i mai multe la istoria lor sa fie"(Neculce, 290),

cat sj cu timpuri trecute ale indicativului:

(31) ,,§i poate ave §i pizma pe dansul" (Neculce, 112);(32) ,,Cacepoate n-au rabdat Dumnedzau" (Neculce, 113);(33) ,,Numai poate Dumnedzau s-au manietu di i-au luat

darul" (Neculce, 340).

Frecventa adverbului poate - in construc(ii identice cu cele ale limbii actuale- s-ar explica prin faza mai tarzie pe care o reprezinta scrisul lui Neculce, faja detoti autorii luati in discutie mai sus.

5.7. Fara a mai investiga statistic textele, am urmarit prin sondaj prezentaconstructiilor modalizatoare care il cuprind pe poate in cateva texte non-1 iteraremai tarzii (care pot da o idee mai precisa asupra uzului curent al vremii). In scrisoridin ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se regasesc in continuareconstructive discutate: poate ft, poate fi ca..., poate (ca):

(34) ,J*ote vor veni niscai negutitori sirbi din Jara Turciasca"[1783] (Scrisori, 8);

(35) ^ipotefi ca va Dumnezeu la sfarsitu mieu sa n-am nici0 mangaiare" [1785] (Scrisori, 11);

(36) ,,ci poate ca nu va merge pe la toate doamnele" [1790](Scrisori, 17).

6. In concluzie, de§i observatiile precedente nu acopera desigur decat portiunireduse din scrisul secolelor al XVII-lea - al XVIII-lea, se poate afirma ca(exceptand textele lui Antim Ivireanul) forma modalizatoare cea mai frecventa simai stabila in epoca Gste poate f i , mai ales integrata adverbial sau incidents. Poateadverbial apare mai tarziu si se manifesta la inceput sporadic, inlocuind treptat pepoate f i . Chiar daca nu sunt dovezi certe ale transformarii prin abreviere, datele de

488 RodicaZafm

frecventa relativa sugereaza eel putin posibilitatea unei asemenea evolutii. Acestproces explica si constructia conjunctionala ca a adverbului poate, carecontrasteaza cu regimul exclusiv sa al verbului a putea™: conjunctia ca nu s-aatasat direct verbului a putea, a carui semantica selecteaza in mod firesc infinitivul/ conjunctivul, ci verbului existential afi, pastrandu-se si dupa elipsa acestuia.

Odata adverbializata, succesiunea/?o<3/e_// a functional ca o unitate fonetica,cu posibilitate de accentuare mai puternica pe silaba initiala sau pe cea finala(poate fi /poate fl); e probabil ca sensul modal sa fi favorizat prima variants, ceeace a permis mai usor pierderea elementului final1 . E foarte probabil ca laimpunerea acestei forme sa fi contribuit si faptul ca afixul flexionar verbal -e s-aputut identifica us.or cu ceea ce Avram (2005: 251-259) numeste ,,marcaadverbiala -e": eterogenS din punctul de vedere al originii, dar nu mai putinelement cu rol clasificator, semn distinctiv al cfasei lexico-gramaticale a adverbului.

Explicatia prin poate fi este sprijinita si de paralelismul cu structuri similaredin alte limbi indo-europene: un adverb modal epistemic care exprimaincertitudinea este adesea construit pe acest tipar: fr. peut-etre (que,..), engl. maybe(< it may be) ^ cu unele variatii lexicale, ca in it. pud darsi. In aromana, cu sensulmodal epistemic 'poate' apare adverbul vahi (din va hi = vaft, o fi, cf. Capidan2005: 468, 505), cu un tipar in parte asemanator cu poate fi - prin finalareprezentata de verbul a fi la infinitiv; de fapt, afi la viitorul epistemic / modulprezumtiv este folosit ca expresie a dubiului si in romana populara (,,O fi !").Toate aceste paralele intaresc ideea ca faza intermediary poate fi a fost cat se poatede normala in evolutia modalizatorului si ca de fapt nu suntem in fata unui cazizolat de conversiune directa a unei forme verbale in adverb.

Aceasta ipoteza asupra procesului de conversiune ar putea aduce siargumente in legatura cu alte chestiuni controversate legate de adverbul modal: eadiferentiaza mai clar adverbul poate (ca) de forma verbala cu sens epistemic -impersonala si Tntr-o anumita masura invariabila -poate urmata de conjunctia sa(ex.: poate safie tdrziu = 'poate ca e tarziu'). De asemenea, accentueaza diferentadintre constructiile specializate epistemic poate ca 5! trebuie ca,

Oricum, asa cum precizam pe parcursui investigatiei, aceste simple ipotezeasupra adverbializarii formei poate ar trebui atent verificate pe un corpus mult maibogat de texte vechi.

13 Gufu Romaic 1956 (2005: 166) explica aceasta constructie cu ca prin analogic, dupamodelul constructiilor conjunctionale impuse de alte adverhe modale.

14 Potrivit caracteristicii afirmate de Pu§cariu (1976: 71): ,,din sistemul fonetic al l i m h i iromane face parte fenomenul care se poate caracteriza prin masarea energiei de rostire la incenuuilcuvantului". Cf. $i Pu§cariu (1994: 185): ,,Anchetatorii Atlasuhii vorbesc adesea de neclaritalea cucare e exprimat sfar^itul cuvantului"; intrS in discutie §\ ..imperecheri de cuvinte". sintagme frecvenicsau cu func|ie discursiva specifics.

15 CDDE citeaza §\ port, pode ser (que). precum ?i construcfii similare din greaca 5! bulgarfi

Observatii asupra adverbului modal poate

SURSE §1 ABREVIERI

Antim = Antim Ivireanul, Opere, ed. Gabriel $trempel, Bucure§ti, Editura Minerva.1972.

Biblia 1988 = Biblia adeca Dumnezeiasca Scriplura, tiparita intaia oara la 1688 in timpul lui§erban Voda Cantacuzino, Bucure§ti, Editura Insti tutului Biblic §i de Misiuneal Bisericii Ortodoxe Romane, 1988.

Cantacuzino = Constantin Cantacuzino, Isloriia Jarii Rutnane§ti, in Cronicari munteni, I, cd.M. Gregorian, Bucuresti, EPL, 1961, p. 1-79.

Cantemir = Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica, ed. Steia Toma, N. Stoicescu, Bucuresti,Editura Academiei, 1973.

Costin = Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucurejti, ESPLA, 1958.CODE2 = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicfionarul etimologic al limbii romdne

[1907-1914], ed. Or. Brancu?, Bucuresti, Paralela 45, 2003.DA = Dictionaru! limbii romdne, tomurile I §i II (literelc A-C. D -de, F-J, L-lojnitd),

Bucuresti, Librariile Socec & Comp. si C. Sfetea; Universal, 1907-1949.DER = Alexandru Cioranescu, Dicfionarul etimologic al limbii romane, Bucure§ti,

Editura Saeculum I.O., 2001.DEX 1975, 1996 DEX {1975, 1996) = Dicfionan.il explicativ al limbii romane (coord.: Ion Cotearm, Luiza

Seche, Mircea Seche), Bucure§ti, Editura Academiei. 1975; (coord.: IonCoteanu, Lucre|ia Mare§),.Bucure$ti. Univers Enciclopedic, 1996.

DfRS = Documents $i msemnari romdnefii din secolul al XVl-lea, text stabilit $i indicede Gh. Chivu, M. Georgescu, M. lonita, Al. Mare$, Al. Roman-Moraru.introducere de Al. Mare§, Bucure§ti, Editura Academiei, 1979.

DLR = Diefionarul limbii romdne, scrie noua, tomuriie VI-XIV (lilcrele M-Z),Bucure§ti, Editura Academiei, 1965-2005.

DLRM = Diefionarul limbii romane moderns (coord. D. Macrea), Bucure^ti. EdituraAcademiei, 1958.

DLRLC = Diefionarul limbii romdne literare contemporane,' I-IV, Bucure^ti, EdituraAcademiei, 1955-1957.

GA = Gramatica limbii romdne, I-II, coord. Al. Graur, ed. a 11-a, Bucure§ti, EdituraAcademiei, 1966.

GALR = Gramatica limbii romdne, I-II, coord. Valeria Guju Romaic, Bucurejti, EdituraAcademiei Romane, 2005.

MDA = Micul dictionar academic, I-IV, Bucure?li, Editura Univers Enciclopedic.2001-2003.

Neculce = Ion Neculce, Letopisetul farii Moldovei $i O sama de cuvinte, ed. a Il-a,ed. lorgu lordan, Bucurejti, ESPLA, 1959.

Scrisori = Scrisori de boieri $i negustori olteni JT/ munteni, ed. N. lorga, Bucure^ti, Socec, 1906.TDRG2 = H. Tiktin, Rumanisch-Deutsches Worterbuch, l-III, ed. a Il-a, ed. Paul Miron,

Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1986-1989.Ureche = Grigore Ureche, Letopisefu! Jarli Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucure§ti,

ESPLA, 1955.

BIBLIOGRAFIE

Avram, L., 1999, Auxiliaries andthe Structure of Language, Bucure§ti, Editura Universitafii din Bucuresti.Avram, M., 1997,'Gramaticapentru toti, edit iaadoua, Bucuresti, Humanitas (ed. I: 1986}.Avram, M., 2005, Studii de morfologie a limbii romdne, Bucuresti, Editura Academiei Romane.Capidan, T., 2005, Arbmdnii. Dialectul aromdn. Studiu lingvistic, ed. a Il-a, Bucuresti, Editura

Fundatiei Cultural Aromane ,,Dimandarea Parinteasca".

490 RodicaZafiu

Ciompec, G., 1985, Morfosintaxa adverbului rumdnesc. Sincronie $i diacronie. Bucuresti, Editura§tiintiiic£ §i Enciciopedicl

Cipariu, T., 1992 [1855, 1869-1877], Opere, II, ed. C.-G. Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei Romane.Densusianu, O., 1975. Opere, II. Histoire de la langue roumaine, ed. B. Cazacu, V. Rusu, I. §erb,

Bucure§ti, Minerva.Diaconovici-Loga. C., 1973 [1822], Gramatica romaneasca, ed. Olimpia §erban si Eugen Dorcescu,

Timi§oara, Facia.Dimitriu, C., 1999, Tratat de gramatica a iimbii romane, \. Morfologia, Ia§i, Institutui European.Dinica, A., 2005, Adverbul, Tn GALR, I, 585-605.Eustatievici, D., Gramatica rumaneasca [1757], ed. N.A. Ursu, Bucuresti, Editura §tiin{ifica, 1969.Guju Romalo, V., 1956, Semiauxiliarele de mod, in Studii de gramatica, II, Bucures.ti, Editura

Academiei, 57-81 (reprodus in Gu(u Romalo 2005, 156-183).Gutu Romalo, V., 2005, Aspects ale evolufiei Iimbii romane, Bucure§ti, Humanhas Educational.Heliade Radulescu, I., 1980 [1828], Gramatica romaneasca, ed. Valeria Gutu Romalo, Bucuresti,

Editura Eminescu.lordan, !.,1948 [1943], Limba romana actuala. O gramatica a ..gre^elilor", ed- a Il-a, Bucure?ti,

Editura Socec.lordan, L, V. Robu, 1978, Limba romana contemporana, Bucure^ti, Editura Didactics ?i Pedagogica.lordan, I., V. Guju Romalo, A. Niculescu. 1967, Structura morfologica a Iimbii romane contemporane,

Bucure^ti, Editura §tiintifica.Irimia, D., 1997, Gramatica Iimbii romane. Morfologie, sintaxa, Ia§i, Polirom.Ivanescu, G., 2000 [1980]. Istoria Iimbii romane, ed. a Il-a, ed. Mihaela Paraschiv, Ia§i, Editura Junimea.Neam^u, G. G., 1999, Teoria §i practica analizei gramaticale. Distincfii $i... distinctii, Cluj-Napoca,

Editura Excelsior.Nica D., 1988, Teoriaparfilor de vorbire. Aplicafii la adverb, Ia§i, Junimea.Pana Dindelegan G., 1992, Teorie $i analiza gramaticala, Bucuresti, Editura Coresi.Philippide, Al., 1897, Gramatica elementara a Iimbii romane, Ia$i, Kuppermann.Puscariu, S.. 1976 [1940], Limba romana, I. Privire generala, ed. Hie Dan, Bucuresti, Editura Minerva.Pu§cariu, S., 1994 [1959], Limba romana, II. Rostirea, ed. Magdalena Vulpe, Bucure§ti, Editura

Academiei Romane.Rosetti, Al., 1943, Gramatica Iimbii romane, Bucure§ti, Editura Universul.Rosetti, Al., J. Byck, 1945, Gramatica Iimbii romane, ed. a Il-a, Bucuresti, Edilura Universul.Rosetti, Al,, B. Cazacu, L. Onu, 1971: Isioria Iimbii romane literare, I. De la originip'tna la inceputu!

secolului al XlX-lea, ed. all-a, Bucurejti, Minerva.Vulpe, M.. 2004, Opera lingvistica. I. Dialectal, popular, vorbit, Cluj-Napoca, Clusium.Zafiu R., 2005, Modalizarea, in GALR, II, 673-697..

Facultatea de Litere .Universitatea din Bucure§ti