IUNIE–IUlIE2014

Anul XXIV284–285

Nr. 6–7

DIRECTOR: ACAD. IONEl- VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIUl EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactoriMaria PRICOPIStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIUl DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsCOMEMORARE MIHAI EMINESCU

Ionel-Valentin Vlad, 125 de ani de moştenire culturală lăsată de Mihai Eminescu . . . . . .5Dan Berindei, Eminescu – ziarist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7Ioan-Aurel Pop, Eminescu şi străinii – o reconsiderare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mihai Eminescu –

patriot român şi om universal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .13 Mihai Cimpoi, 125 de ani după/cu Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .15 Mircea Dumitru, Cum gândim azi, cu Eminescu, traducerea şi tălmăcirea

operelor filosofice? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .17 Gabriel Marilen Pirtea, Eminescu, cel de ieri şi de astăzi.

Emblemă a culturii româneşti, de 125 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20 ANUl CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Dan Berindei, Vizionarul, înţeleptul şi realistul Brâncoveanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24 Răzvan Theodorescu, Un veac valah între martiri şi trădări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .27 Marius Porumb, Arta brâncovenească din Transilvania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32 Vasile Vasile, procesul de românire a cântărilor de strană

de la Filothei sin Agăi Jipei la Anton pann . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35CUlTURĂ şI CIVIlIZAŢIE

Alexandru Surdu, Spiritualitate românească şi nobleţe în Maramureş . . . . . . . . . . . . . . .47 RElAŢII INTERACADEMICE

Vizita doamnei Hélène Carrère d’Encausse şi a domnului gabriel de Broglie la Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .51 SUB CUpOlA ACADEMIEI

Cristian Hera, Responsabilitate pentru evoluţia viitoare a omenirii . . . . . . . . . . . . . . . . .52 Cristian Hera, Ziua Mondială a Mărilor şi Oceanelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .55 Cristian Hera, prevenirea şi combaterea deşertificării şi secetei în contextul

schimbărilor climatice globale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57 pERSONAlITĂŢI ACADEMICE

Valeriu Cotea, Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti – septuagenar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .61

Horia Scutaru-Ungureanu, Istorie pentru eternitate – Mihail Bălănescu . . . . . . . . . . . . . .64 pREOCUpĂRI CONTEMpORANE

Mihail Bălănescu, Exemplu de valorificare industrială a rezultatelor din activitatea de cercetare-dezvoltare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68

Ioana Bogdan, peisaj cultural – patrimoniu în Europa şi România . . . . . . . . . . . . . . . . .72 ISTORIE

Constantin Petolescu, Tropaevm, Complexul comemorativ de la Adamclisi şi oraşul roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .77 EVOCĂRI

Onofrio Cerbone, Ernesto De Martino şi cultura românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .86 Petre Dan-Străuleşti, principele-filosof Dimitrie Cantemir,

primul academician român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .91

.

CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .99 ApARIŢII lA EDITURA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .104gHID pENTRU AUTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .107

5

Comemorare Mihai Eminescu

*Cuvânt de deschidere rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Voi începe alocuţiunea mea cu observaţia căEminescu a trăit în timpul unor mari schimbărieuropene. În timpul vieţii lui de numai 39 de ani(între anii 1850–1889), are loc unificarea Italiei subCasa Regală din Piemont şi primul ministru Cavour(1859). Prusia înfrânge Imperiul austriac (1866) şiapare compromisul Monarhiei dualiste Austro-Un -gare. Războiul franco-german (1870) duce la sfâr şituldomniei împăratului Napoleon III (susţinător al Prin-cipatelor Române Unite), la unificarea şi instaurareaImperiului german condus de Kaiser-ul Wilhelm I alPrusiei şi de Cancelarul „de fier“ Bismark, de la Ber-lin. În Principatele Române au loc: Unirea Moldoveicu Ţara Românească (1859), Războiul pentru Inde-pendenţă (1877) şi recunoaşterea independenţei Prin-cipatelor Române Unite la Congresele de la Paris şiBerlin, înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi şi Bucu-reşti, proclamarea Regatului României, înfiinţareaSocietăţii Literare Române (1866) şi apoi, a Acade-miei Române (1879), înfiinţarea Băncii Naţionale ş.a.

Din tinereţe, Mihai Eminescu a fost puternic influ-enţat de romantismul german (Goethe, Novalis,Lenau, Hoffmann ş.a.). Studiază la Viena şi la Berlinatât filosofia germană (Schoppenhauer, Kant, Hegel),cât şi filosofia indiană, care îi vor influenţa viziuneacosmogonică. Deşi ar fi trebuit să termine o teză dedoctorat asupra Criticii raţiunii pure a lui ImmanuelKant, întârzie obligaţia faţă de „Junimea“ care îi finanţaaceastă activitate la Universitatea din Berlin, în favoa-rea unor studii de o mare diversitate: economie poli -tică, drept, egiptologie, medicină legală ş.a. Va studiacu mare interes lucrările lui Kant asupra Universului:Istoria generală a naturii şi teoria cerului... „Cosmo-gonie, sau eseu asupra deducţiei originii Universului,a formării corpurilor cereşti şi a cauzelor mişcăriipornind de la legile mişcării universale a materiei şiale lui Newton“ şi „Chestiunea dacă Terra a îmbă-trânit cercetată din punct de vedere fizic“, ca şi multedintre rezultatele ştiinţifice majore din timpul studiilorsale la Viena şi Berlin. Care sunt acestea?

Voi evoca numai trei personalităţi ştiinţificemajore, care îi sunt contemporane şi care îmi suntmai apropiate.

Este contemporanul lui James Clerk Maxwell,care sintetizează Teoria Electromagnetică (între anii1864–1873); despre aceasta, Richard Feynmann(laureat Nobel pentru descoperiri fundamentale înelectrodinamica cuantică) afirma: „Dintr-o perspec-tivă amplă a istoriei omenirii... cel mai semnificativeveniment al secolului al XIX-lea poate fi consideratdescoperirea lui Maxwell a legilor electrodinami-cii“. Această descoperire va duce la observarea şiproducerea undelor electromagnetice (HeinrichHertz), la observaţia că lumina este o undă electro-magnetică, la iluminatul electric, radio, televiziune,sistemele de comunicaţie, dispozitivele şi maşinileelectrice ş.a.

Alt mare contemporan, profesor la Universitateadin Viena, este Ludwig Boltzmann, care descoperăstructura corpusculară a sistemelor fizice, care re -scrie termodinamica (1877), formulează teoria cine-tică a gazelor prin metode statistice, Principiul al II-leaal termodinamicii (cu importante aplicaţii în motoa-rele termice) şi teoria clasică a radiaţiei termice.

Tot la Viena, în această perioadă, îşi va începeprodigioasa carieră în psihiatrie Sigmund Freud.

Aceste studii şi ambianţe îi vor lărgi nu numai„Weltanschauung“-ul, dar şi limba sa până la fron-tiere nemaiîntâlnite în literatura română. Poezia luiEminescu are toată profunzimea filosofică a epociisale şi poate chiar mai mult, prin extraordinare intui-ţii metaforice. Prin toate acestea, limba lui Eminescuva deveni limba română modernă. Ea va uni petoţi românii, oriunde s-ar găsi aceştia.

Mai mult, după peste un secol de studiu în şcoli şilicee, de citări în viaţa de toate zilele, în lucrări demare fineţe intelectuală, cred că multe dintre mode lelenoastre de gândire sunt influenţate de analogiile şi demetaforele „omului deplin al culturii române“ (aşacum l-a numit Constantin Noica). Eminescu este unformator de „modele“ în gândire pentru poporulromân. De exemplu:

„O, moartea e un chaos, o mare de steleCând viaţa-i o baltă de vise rebele“ (Mortua est).Cum ar putea fi exprimat mai frumos adevărul şti-

inţific că viaţa se desfăşoară în sisteme departe de

125 de ani de moştenire culturală lăsatăde Mihai Eminescu*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

echilibru (baltă de vise rebele), că viaţa este negen-tropică, că Universul va ajunge într-o stare de moartetermică eternă, de echilibru în haos (în formularea luiClausius a Principiului al II-lea al termodinamicii)? Sau:

„În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,Ci-ntr-o clipă gându-i duce mii de veacuri înainte;Soarele, ce astăzi mândru, el îl vede trist şi roşCum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi.Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli

în spaţii...“Din nou ne întrebăm: oare cum intuiţia poetului

îl duce la o viziune (model) asupra evoluţiei siste-mului solar în care, pe măsura epuizării combustibi-lului care-i întreţine reacţiile termonucleare, Soareleva deveni o uriaşă stea roşie cu dimensiuni care vorcuprinde orbita Pamântului, după ce a „înghiţit“ pla-netele Venus şi Mercur (cam după încă 5 mld de ani)?Acest model astrofizic a fost elaborat doar prin anii1920–1930 de Chandrasekhar, Landau, Eddington ş.a.

Şi cum să exprimi mai frumos duratele şi acţiu-nile oamenilor în faţa existenţei cosmice într-unmod compatibil cu modelul cosmogonic elaborat deun Stephen Hawking (de exemplu, în Scurta istoriea timpului – de la Big Bang la găurile negre, Edi turaHumanitas, Bucureşti, 2007):

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu

cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. Că-ndărătu-i şi-naite-i întuneric se arată.“

(Scrisoarea I)?Cum am putea să descriem viaţa noastră plină de

speranţa că ziua care începe ne va aduce marea des-coperire pe care o căutăm, decât prin viziunea emi-nesciană:

„Văd vise-ntrupate gonind după vise Pân-dau în morminte ce-aşteaptă deschise“?Şi atunci, trebuie să recunoaştem cu smerenie

odată cu poetul: „Prea ne pierdusem tu şi eu în al ei farmec poate,prea am uitat de Dumnezeu,

Precum uitarăm toate.“Voi cita şi din profundul studiu al acad. Zoe

Dumitrescu-Buşulenga asupra prozei lui Eminescu(„Eminescu cultură şi creaţie“): „În universul operei,proza se arată ca o densă complementaritate de ideişi imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, oduce mai departe şi o explică. Ne întrebăm adeseacum s-ar înţelege structura eroului titanic ori demo-

nic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni pagi-nile cu motivări ample şi coerente adânc din Geniupustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrundeîn lupta eroului cu categoriile de spaţiu şi timp fărăelucidările filosofice din Sărmanul Dionis?“

Astăzi, Eminescu este privit ca poet naţional şiunificator de conştiinţă naţională. Mihai Eminescua iubit poporul român cu tot temperamentul său demare creator (I.L. Caragiale – „Ciudată amestecă -tură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!“).Adesea, preluăm cuvintele lui Eminescu:

„Unde eşti tu Ţepes Doamne....“ (Doina), „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea

de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, armade tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!“ (Ce-ţidoresc eu ţie, dulce Românie),

„Viaţa e visul sufletului nostru“ (nuvela Sărmanul Dionis),

„La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să

ne-ajungă“ (La steaua) ş.a.m.d.Eminescu scria în „Timpul“ (nr. 170, 4 august

1878): „Cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem arupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpa-tiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile luiinternaţio nale cu statul nostru“. Mai păstrăm astăziacest legat în afirmarea României în lume?

Prin toate acestea şi prin multe altele, poetul aconstruit şi construieşte o unitate de conştiinţă ase-mănătoare cu aceea construită de alţi poeţi naţionali,de exemplu Goethe în Germania, Puşkin în Rusia,Petöfi în Ungaria ş.a. Eminescu suntem noi – înlucrările noastre, reuşitele şi eşecurile noastre, înmodul cum suntem cunoscuţi în lume.

Mihai Eminescu este şi un etalon de valoarepentru creatorii contemporani din România şi depretutindeni. În aprilie 2008, misiunea spaţială„Messenger“ de la NASA a propus Uniunii Interna-ţionale de Astronomie ca numele lui Eminescu să fieales pentru a desemna o formaţiune muntoasă (cra-ter) de pe planeta Mercur. Criteriul de valoare careera folosit în aceste nominalizări era simplu: moşte-nirea culturală a personalităţii alese trebuia să seîntindă pe mai mult decât 50 de ani.

Astăzi, celebrăm 125 de ani de moştenire cultu ralăvie, lăsată de Mihai Eminescu. Şi reamintind expune-rea acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, putem spuneîmpreună: „Ca o stea fixă, opera eminesciană lumi-nează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioaseleei raze, arătând participarea ei la algoritmurile genii-lor universale... Lumina Lui, a Poetului, este veşnicăpentru că actualitatea «marilor» este eternă.“6

7

Eminescu este deseori o necunoscută sau o per-sonalitate pe care o descoperi necontenit şi caretransmite, dincolo de veac, o imagine unică. O viaţăatât de scurtă, dar şi atât de plină, în care a dat do -vada unei afirmări multiforme, a talentului şigeniului, dar şi a ştiinţei, care nu încetează să nesurprindă şi să ne impresioneze. Nu este numai unpoet naţional, ci o personalitate, care a răzbătut lanoi prin memoria vremurilor şi care a rămas cu noi,fiecare, o întreagă viaţă. Mai are şi marele merit dea se potrivi timpului, de a fi totdeauna actual şi aputea fi totdeauna prezent, larg înţelegător.

Eminescu a asumat multe trăsături în personali-tatea sa, iar printre ele s-a numărat şi cea de ziarist.Nu împlinise 20 de ani când a început să publice în„Albina“ de la Pesta, la începutul anului 1870. Acontinuat în „Familia“ şi, mai ales, în „Fede -raţiunea“, deci în publicaţiile de peste munţi, înaintesă înceapă colaborarea la „Curierul de la Iaşi“.

În temeiul contactului pe care l-a stabilit şi alvieţii sale la Viena şi Berlin, Eminescu şi-a construito bază de studiu extraordinară, care i-a dat putinţade a înţelege şi a participa la o dezbatere jurnalisticăde o rară calitate. El nu reda doar ştiri despre pro-blemele epocii sale, ci le judeca şi selecta critic cuintransigenţă şi simţ de măsură şi, în primul rând, cuerudiţie şi competenţă. Despre el scria GeorgeCălinescu că avea cuvintele „umflate de simbolurica o rodie coaptă“ şi totul se întemeia – în afară dezestrea sa uimitoare – pe o multilaterală şisârguincioasă cultură. Dar, la aceasta se mai adăugasistemul său de gândire social-politic, capacitatea dea avea o concepţie globală, de a cuprinde totul şi dea putea necontenit raporta particularul la general.

Ştia să unească ştiri aparent disparate şi se mani-festa ca un general în faţa hărţii lumii, ca in transigentşi deplin înţelegător judecător. De altfel, nu se jena,cum s-a remarcat, ca folosind firma conservatorilor,să pledeze, paradoxal, opinii radicale.

Dar, Eminescu era, de asemenea, un slujitor alnaţiunii, credea şi pleda pentru ea. Pentru el omeni-rea era „o prismă cu multe culori, un curcubeu cumii de nuanţe“.

Explicând şi pledând pentru diversitatea unităţiinaţiunilor, el adresa atunci un apel atât de preţios şipentru timpul nostru, cerând ca „toate culorile“naţiunilor „să fie egal de strălucite, egal de poleite,egal de favorizate de lumina ce ea formează“.Adăuga apoi radical şi profetic: „În întunericulnedreptăţii şi al barbariei, toate naţiunile îşi suntegale în absurditate, în îndobitocire, fanatism, învulgaritate“. El a dezbătut şi problema opoziţieidintre stat şi individ şi s-a opus la „exploatarea uneiţări prin altele“, aproape cu un veac şi jumătate înurmă!

Poetul s-a arătat apărător al micilor popoare,atrăgând atenţia asupra faptului că deznaţionalizareaera cu putinţă „numai atunci când naţionalitatea nue conştientă de sine“, preaviz atât de valabil şi înzilele noastre. Dar, el mai atrăgea atenţia asuprafaptului că o exterminare a unui popor putea avealoc prin „exterminare“ „prin sabie“, dar şi „prinsărăcire“, metodă pe care o atribuia atunciOccidentului faţă de popoarele Imperiului otoman!

Eminescu – ziarist*Acad. Dan Berindei

*Cuvânt rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Eminescu pleda pentru micile popoare şi, între altele,pentru Serbia şi Muntenegru, iar pe principele Nikitaal acestuia din urmă principat îl portretiza drept„voinicul din poveste care a plecat în lumea largă săafle «ce-i frica» şi n-a putut-o afla!“

Scriind despre marile imperii, el îşi exprimarezerve, arătând, între altele, că Austria exista „prindiscordia popoarelor sale“, pledând categoric pen-tru caracterul constituţional al imperiului. Ironic,comenta faptul că invaziile armatelor ruse aduseserăîn spaţiul românesc jocul de cărţi, dar mai remarca,în privinţa Rusiei ţarilor, că „nicio bătălie pierdutăn-a făcut-o să piardă ţinta fixată“. Lucid, judeca şiImperiul otoman, criticându-i înapoierea, dar recu-noscând calităţile militare, cum avea apoi s-o facăcu obiectivitate şi în vremea războiului neatârnării.

Eminescu nu este străin nici de problema uneisoluţii confederale, dar el recomanda paşi mici şiprudenţi în această privinţă, adăugând că „protecto-ratul Austriei este echivalent cu sărăcirea, cu stoar-cerea populaţiunilor prin agenţi economici fărăpatrie“. Poetul scria, la un moment dat, pledândpentru confederarea popoarelor ferite de imixtiunilemarilor imperii, în care să se realizeze „egalitateanaţionalităţilor şi a limbilor“.

Comentatorul aborda problematica oferită cumult discernământ şi prudenţă. Zeci de periodice îitreceau prin mână, pe care le mânuia cu siguranţă,dând totodată informaţiilor interpretări de un nivelelevat, neşovăind chiar de a aduce critici aspre, cândera cazul. El învinuia unele periodice că nu erau tot-deauna „iubitoare de adevăr“ şi chiar dădeau do -vadă de naivitate. Era, de asemenea, prudent faţă deceea ce definea drept „fantezii jurnalistice“. Evitauneori să se angajeze în discuţii care nu duceau la

nimic; de exemplu, remarca faptul că nu era cazul săse dea sfaturi lui Bismarck sau lui Gorciacov!

Lucid, Eminescu urmărea întreaga problematicăa relaţiilor externe, preocupat de locul pe careRomânia urma să-l ocupe în această privinţă. Întrealtele, a fost sensibil la încheierea unor convenţiieconomice cu imperiile creştine limitrofe. El a salu-tat momentul în care ţara sa a devenit parteneraeconomică „cu acte în regulă“ a Rusiei şi Austriei,deoarece astfel, „după mai bine de trei secole“,România primea acest mare drept, exercitându-l „întoată suveranitatea sa“.

Mihai Eminescu a fost preocupat şi de ches -tiunea ardentă a românilor de peste munţi, scriind înpresa lor şi căutând să le fie sfetnic. „E tim pul, scriael intransigent, ca să ni se răsplătească şi nouăsacrificiile ce le-am adus secol cu secol acesteiAustrii“. Iritat şi plin de curaj, Eminescu avea sădenunţe dualismul ca „o ficţiune diplo matică, ovariantă a eternului «divide et impera», o formăarbitrarie“. De altfel, chiar trei ani după încheiereapactului dualist, el susţinea că vecinii românilor „nusunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiescla un loc“, dar că au ştiut să contruiască „un palat despume mincinoase cu care au înşelat Europa“.Denunţând acţiunile de maghiarizare, Eminescu apledat pentru un dialog constructiv şi chiar pentru oalianţă româno-ungară, condiţionată, însă, derespectarea dorinţelor românilor ardeleni, deoarece,scria el, „românul se vrea pe sine. Îşi vreanaţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin“.

Parafrazând parcă pe Avram Iancu, Eminescu con-chidea: „Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci arvedea ei înşişi că noi, românii, fără ei suntem slabişi ei fără noi, asemenea“. Era un îndemn care-şipăstrează valoarea dincolo de veac.

După luna mai a anului 1870, activitatea depublicist politic a lui Eminescu s-a întrerupt o vreme.Revenit de la Berlin, după ce va fi conducător alBibliotecii Centrale şi apoi revizor şcolar, el aveasă-şi găsească funcţia de jurnalist, pentru o vreme, la„Curierul de Iaşi“, înainte de a trece la bucureşteanul„Timpul“. Episodul de în ceput al activităţii sale jur-nalistice îşi păstrează întreaga însemnătate, ilustrân-du-l pe Eminescu şi evidenţiind deosebita sa înzes -trare. Mihai Eminescu rămâne, şi în această privinţă,inegalabil!

8

Mihai Eminescu, aidoma oricărui om de pe lumeaaceasta, a trăit într-o perioadă de timp determinată şia exprimat, în general, ideile epocii sale. Unele dintreaceste idei au valoare perenă, trec peste locuri,oameni şi ani, iar altele sunt strict ancorate în prezen-tul trăit de marele creator. Nu există scriitor, artist sauchiar om de ştiinţă care să fi exprimat numai adevă-ruri, numai sentinţe, numai afirmaţii general valabileşi acceptate. Oamenii de geniu, însă – între care seplasează fără nicio îndoială şi Eminescu –, au privile-giul de a fi lăsat opere durabile, aşezate sub semnuleternităţii, modele de receptat şi de neimitat, surprin-zătoare, unice.

Elogiatorii lui Eminescu au fost şi sunt foartenumeroşi, iar elogiile au îmbrăcat de-a lungul timpu-lui forme variate, de la analize detaliate, realiste şi per-tinente până la discursuri ditirambice şi encomiasticeşi la formule sacrosancte, exprimate într-un limbaj delemn, în expresii stereotipe, lipsite de conţinut. Acelaşilucru se poate spune şi despre detractori, unii existenţiîncă din timpul vieţii poetului, oameni de diferite cali-bre, de la Alexandru Macedonski până la AnghelDemetriescu şi Alexandru Grama, de la Lucian Boiapână la Horia Roman Patapievici. Eminescu a fostponegrit, la modul josnic adesea, deopotrivă de criticişi de adulatori, voit sau întâmplător, atunci când aceş -tia au vorbit şi vorbesc despre opera sa fără a ocunoaşte, fără a-i pătrunde sensurile, fără a avea habardespre modul cum se face analiza unei creaţii şi, maiales, fără a plasa viaţa şi opera lui Eminescu în con-textul timpului şi spaţiului. De exemplu, a vorbi des-pre Eminescu numai în contextul gustului estetic şi alexigenţelor criticii şi teoriei literare de la începutulsecolului al XXI-lea este ca şi cum l-ai judeca pe Arhi-mede după grila cunoscătorilor de IT, după mo delecibernetice sau după teoria expansiunii universului!

În acest sens, revenim asupra judecăţilor relativrecente, legate de naţionalism, xenofobie, rasism şiantisemitism, puse în raport cu gândirea eminesciană,cu poezia sa şi, mai ales, cu publicistica sa. Na ţio -nalismul a fost definit în secolul al XX-lea drept oideo logie care susţine o naţiune prin câteva elementede identificare comună, valabile pentru un grup de

oameni. Ulterior, spre vremurile noastre, termenul adobândit conotaţii negative. Xenofobia a însemnatiniţial frica faţă de străini şi de necunoscut şi, abiadin secolul al XX-lea, s-a definit prioritar ca ură faţăde străini, faţă de popoare şi naţiuni străine. Rasis-mul este considerat de unii o formă a xenofobiei,când de fapt acesta înseamnă cu totul altceva: con-vingerea că oamenii sunt inegali în funcţie de etniacăreia îi aparţin şi de culoarea pielii. Şi rasismul afost teoretizat cu-adevărat tot în secolul trecut. Anti-semitismul este o atitudine ostilă faţă de evrei caatare, numai pentru faptul că sunt evrei. Noţiunea(Antisemitismus) a apărut abia în 1879, fiind folo sităde jurnalistul german Wilhelm Marr (1819–1904)într-o broşură propagandistică îndreptată contraevreilor. Dacă preluăm conţinutul acestor noţiuni,aşa cum este el definit ştiinţific în secolul al XX-leaşi îl aplicăm operei eminesciene, găsim destule măr-turii în favoarea prezenţei unor idei naţionaliste,xenofobe, rasiste şi antisemite în anumite texte scrisede ma rele creator romantic aflat în atenţie. Din pă -cate, ca drul şi timpul nu-mi permit acum să trec înrevistă toate aceste exemple şi nici nu pare să fienecesar. Vom exemplifica numai cu poezia Doina(1883), luată adesea drept reper pentru ilustrareaxenofobiei lui Eminescu. „Exegeţii“ grăbiţi pornesc,de regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima cânii“ şi decretează gravitateaacestei afirmaţii, scoase din context, pentru psiholo-gia poporului român. Dacă cel care exprimă esenţaspiritului românesc este xenofob, atunci şi poporulromân trebuie să fie aşa! Dar, istorici fiind, nuputem să nu ne referim la contextul general al poe-ziei şi al epocii în care aceasta a fost scrisă. OareEminescu îi urăşte pe toţi străinii, fără excepţie şi îipreamăreşte pe toţi românii, în chip nediferenţiat?Cei dintâi „străini“ invocaţi de Mihai Eminescu suntruşii: „Din Hotin şi pân’ la mare/ Vin muscalii de-acălare,/ De la mare la Hotin/ Mereu calea ne-oaţin“. Următorii „străini“ sunt nenumiţi, dar suntaceia situaţi „Din Boian la Vatra Dornii“, adică înBucovina. Nu este greu de ghicit că poetul se refe-

9

Eminescu şi străinii – o reconsiderare*Acad. Ioan-Aurel Pop

*Cuvânt rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

rea la austrieci (nemţi) şi la cei colonizaţi de aceştiaprintre românii din Ţara de Sus. Alţi străini sunt ceiaflaţi „Din Sătmar pân’ în Săcele“, adică din colţulnord-vestic în cel sud-estic al Transilvaniei. Aicieste vorba desigur despre stăpânii unguri şi, poate, şide populaţiile aşezate şi colonizate printre români înregiune (secuii, saşii, şvabii etc.). „De la Turnu-nDorohoi/ Curg duşmanii în puhoi“ sunt versuriurmătoare cu o conotaţie geografică şi par să serefere la România întreagă, visată de generaţianoastră romantică, dar inexis tentă încă la 1883,fiind că diagonala respectivă porneşte din sud-vest şiajunge în nord-est, trecând peste Transilvania. Altereferiri geografice nu mai există în această poezie,cu excepţia numelui Moldovei, invocat simbolic,alături de numele celui mai important principeromân din Evul Mediu, Ştefan cel Mare, nume dedomn şi nume de ţară românească, menite, împre ună– în viziunea poetului – să re consti tuie unitateanaţională. Ca urmare, trebuie să observăm că Emi-nescu îi urăşte, în primul rând pe „străinii“ care ocu-paseră partea de răsărit a Ţării Moldovei la 1812,apoi pe „străinii“ care ocupaseră, în 1775, Buco -vina, vatra Ţării Moldovei, locul de unde porniseţara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret şiSuceava şi unde se aflau gropniţele domneşti celemai slăvite şi, în primul rând, Putna lui Ştefan celMare; în fine, scriitorul îi „urăşte“ şi pe acei străinicare, de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Supe-rioară, unde fuseseră aşezate capitala lui Decebal şiapoi a împăraţilor romani, unde se plămădise sin tezaromânească şi unde „ducele Gelou, un anumitromân“, domnise pe la anul 900 peste români şislavi. În fine, Eminescu îi numeşte „duşmani“ şi pe„străinii“ de la sud şi est de Carpaţi, de la intrareaDunării în ţară şi până pe Valea Prutului.

Fireşte, ca să înţelegem toate aceste „uri“, trebuiesă vedem cum era ţara noastră atunci, ce teritoriicuprindea ea. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea,România avea cam 137 000 de km pătraţi şi cuprin-dea Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Munţii Car-paţi şi Prut (dar numai de la sud de Suceava înce-pând) şi Dobrogea (părţile centrale şi de nord aleacestei provincii). Basarabia era, din 1812, ocupatăde „muscali“, Bucovina se afla, din 1775, sub stăpâ-nire austriacă (din 1867 austro-ungară), iar Transil-vania, Banatul, Crişana şi Maramureşul fuseseră cu -cerite încă din secolele XI–XIII de către RegatulUngariei (fiind, din 1688 sub autoritatea Vienei, iardin 1867 sub regim austro-ungar). Aceste din urmăprovincii aveau să se unească cu Regatul României

abia la 1918–1920, când ţara avea să aibă aproape300 000 de km pătraţi. Dar nici Regatul Românieinu era, pe la 1880, o realitate puternică şi sigură.Independenţa ţării fusese proclamată abia în 1877 şicucerită cu arma, pe câmpiile Bulgariei, în războiuldin 1877–1878. Marile puteri se codiseră mult sărecunoască această independenţă, impunând ţării felde fel de condiţii, unele nedrepte. Cu alte cuvinte,dependenţa de Imperiul Otoman era încă o amintirevie, ca şi prezenţa turcilor la nord de Dunăre, caputere suzerană, căreia i se plătea tribut. Vii erau şiprotestele Greciei, din clipa în care statul românautonom, sub Cuza, decretase secularizarea averilormănăstireşti. Vie era şi existenţa raialelor de laTurnu, Giurgiu şi Brăila, reunite cu Ţara Româ -nească abia în 1829, locuri cosmopolite, formate dinimportante grupuri alogene, adăpostite unele deurgia otomană şi libere să-şi pregătească în Româniamişcarea de emancipare naţională. România de la1880 era firavă şi nesigură nu numai în ochii luiEminescu, ci ai contemporanilor în general. De vinăpentru toate acestea erau, natural, „străinii“, dar nuoricare şi nu toţi, ci numai otomanii (care supuse serăMoldova şi Ţara Românească şi le sleiseră de sevă),ruşii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemţii“,ocupanţii Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilva-niei) etc. Şi nici ei în totalitatea lor! Eminescu nuacuză nicăieri popoarele ca fiind demne de ură, cidoar pe conducătorii hrăpăreţi, care luaseră ceea ceera al românului. Este semnificativ în acest sensnumele de „muscali“ sau „moscali“, adică mosco-viţi, dat ocupanţilor Basarabiei. Termenul peiorativera cel de „muscali“, fiindcă la Moscova se aflaserăprin tradiţie ţarul, conducerea, factorii de decizie(noua capitală, oraşul lui Petru I, nu intrase în con-ştiinţa publică), adică aceia care trimiseseră armateca să frângă Ţara Moldovei (de fapt, intenţia era cas-o ocupe toată!). Astfel, Eminescu îi evoca în Doinape „străinii“ care au trebuit să părăsească ţările româ-neşti ocupate şi să se retragă în 1918, făcând locRomâniei. Evocând, la 1883, o ţară româneascăsituată „de la Nistru pân’ la Tisa“, Eminescu era unvizionar realist şi nu utopic, fiindcă România anului1918 urma să se întindă exact de la Nistru şi până laTisa! Viaţa avea să dovedească, după aproape ojumătate de secol, că „străinii“ condamnaţi şi criti-caţi de Eminescu fuseseră condamnaţi şi de istorie,de lume, de societate. La 1918, se împlinea de faptceea ce prevăzuse Eminescu, iar salvarea fusese toc-mai Moldova, care conservase, în clipele cele maigrele (1916–1918), nucleul de stat românesc. 10

Se ştie că Eminescu a exprimat idealurile gene-raţiei sale, sintetizate în curentul romantic. Săvedem ce idei au exprimat alţi poeţi (autori) roman-tici din regiune. Taras Şevcenko – poetul naţionalucrainean – scria, pe la 1838, în poemul Kateryna:„Nu vă iubiţi cu muscali,/ Fete sprâncenate,/ Cămuscalu-i străin vouă/ Joc de voi îşi bate!“.Alexandr Sergheevici Puşkin, exilat în Basarabia,dar beneficiar al unui regim de bejenie princiar,scria cu dispreţ, pe la 1821, că moldovenii erau„ţigani nomazi“ şi că Basarabia era sfântă numaipentru că era aureolată de „slava rusească“. Tot el,poetul, se vedea pe sine între moldovencele cocheteca un zeu printre imbecile, iar printre moldoveniitrişti ca un leu între maimuţe, sau ca un armăsar arabîntr-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoaregânduri (exprimate poetic) faţă de români, VasileAlecsandri, le-a alăturat pe ale sale, la fel de tăioase(tot în formă poetică).1 Petőfi Sándor – poetul sim-bol pentru spiritualitatea maghiară – scria într-opoezie de slavă închinată lui Lehel (conducătorungur legendar, pomenit în raidurile de jaf împo trivaVestului, spânzurat la Regensburg în 955): „Neam-ţule […], trăsnetul să nu te omoare,/ Maghiaruluisă-i încredinţeze această treabă“.2 În poezia Popo-rul maghiar, publicată în iunie 1848, acelaşi poetde clară că doar maghiarul trebuie să fie stăpân înţară (adică în Ungaria Sfintei Coroane, compusă şidin Croaţia, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc.,adică şi din croaţi, slovaci, români, sârbi, germani,ruteni etc.), zice că zilele „neamţului“, comparat culipitoarea setoasă de sânge, sunt numărate, ca şi alealtor popoare: „Oare să poruncească în ţară neam-ţul, slovacul?/ Aici, unde atâţia maghiari şi-au datsufletul?/ Sângele maghiar a cucerit cu glorieaceastă glie/ Şi milenii la rând au apărat-o maghia-rii./ Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,/Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui vasimţi paşii noştri,/ Şi-i vom împlânta pintenii înadâncul inimii…“.3 În poezia Viaţă sau moarte, dinacelaşi an, poetul naţional îi ameninţă pe „croaţi,germani, sârbi şi români“ cu sabia care „sclipeşte înmâna maghiarului“, îi face pe aceştia „corbi scâr-boşi“, cu „inimi blestemate“, „hoardă“ din careungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge“ sau„cloacă de păduchi“, menită a fi devorată, fireşte, totde vajnicii unguri.4 În altă poezie, numită În ziua deAnul Nou (este vorba despre 1 ianuarie 1849), Petőfiîi numeşte pe străini şi mai ales pe germani „hoardăde tâlhari“, „câini sângeroşi“, dintre care nu avea sărămână în viaţă decât unul singur, doar ca să spună

tremurând „Vai de cel ce nu-l cinsteşte pe ma -ghiar!“; invocarea finală a diavolului din aceastăpoezie ajunge să fie apocaliptică: „Acum Dumnezeunu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; ţie mărog, iadule, în dimineaţa de Anul Nou: sădeşte îninimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaştemîndurare până mai mişcă vreunul dintre nemerniciiăştia pe acest pământ“.5 De altfel, ideea că maghia-rul trebuie să fie „fără îndurare“ faţă de popoareleconlocuitoare (şi faţă de străini în general) a traver-sat deceniile şi chiar secolele, devenind un laitmotival conştiinţei publice elitare ungare, până la fineleprimei jumătăţi a secolului al XX-lea. Mai toţi con-temporanii creatori de valori intelectuale ai luiPetőfi gândeau şi exprimau aceleaşi idei. SzéchenyiIstván (1791–1860), scriitor şi om politic, unul din-tre cei mai importanţi reformişti maghiari (a datnumele şi Bibliotecii Naţionale din Budapesta), spu-nea (la 5 octombrie 1844) în dieta ţării de la Bratis -lava: „Urăsc din străfundurile sufletului meu oriceevoluţie care nu este maghiară“. Spre deosebire de„străinii“ veştejiţi de Eminescu – minorităţi domi-nante asupra majorităţii supuse – cei urâţi de Petőfi,în ciuda blestemelor sale, au ajuns până la urmă (îngeneral), prin voinţa popoarelor şi recunoaştereamarilor puteri, stăpâni acolo unde, prin forţă, domi-nase Coroana Sfântului Ştefan. Cu alte cuvinte,„ura“ lui Petőfi nu a fost validată de istorie, Ungariarevenind la frontierele sale etnice. Nici „urile“ luiŞevcenko şi Puşkin nu au avut, în linii mari, o soartămai bună. Eminescu însuşi nu s-a impus în conşti -inţa publică prin combaterea „străinilor“, dar mulţidintre „străinii“ hrăpăreţi evocaţi de el s-au dovedit,într-adevăr, demni de condamnat, din perspectivanevoii făuririi statului naţional român, aşa cum afost el recunoscut de istorie. Altminteri, în foculargumentaţiei poetice şi, mai ales, publicistice şi înacelaşi spirit romantic, şi Eminescu a pus accentegrave pe numele unor contemporani de altă etnie şicredinţă.

Cu toate acestea, eu nu ştiu să existe în peisajulpublic din Ucraina, Rusia şi Ungaria vreo criticăserioasă la adresa acestor titani ai romantismului,care – aşa cum era firesc, moral şi drept atunci – îiproslăveau pe ucraineni, pe ruşi şi, respectiv, peunguri, în detrimentul străinilor, dăruiţi cu epiteteteribile şi sortiţi pieirii. Nu am auzit niciodată cavreun analist politic sau eseist să fi spus sau scris căUngaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cuun simbol naţional ca Petőfi Sándor, denigratorul depopoare străine. Pe când în România ni se atrăgea 11

atenţia în chip foarte serios, încă din anii ’90 ai seco-lului trecut, de către intelectuali subţiri – ajunşi apoi,unii dintre ei, înalţi demnitari de stat – că Eminescueste complet revolut, învechit, desuet, că era bun depus între paranteze (în „debara“) şi că, în niciun caz,România nu putea visa la NATO şi la UE pe buze cu„autohtonistul“, „antioccidentalul“ şi „xenofobul“Eminescu! Iar ideea că Eminescu nu mai este cititeste falsă şi menită să distragă atenţia de la chestiuniculturale reale. Câţi englezi mai citesc azi integralpiesele, sau chiar sonetele lui Shakespeare, câţi spa-nioli pot citi şi comenta de la cap la coadă Don Qui-jote, câţi tineri unguri mai ştiu poeziile lui Petőfi? Şi,totuşi, manualele îi cuprind, îi comentează, iar oame-nii – chiar şi cei simpli – se mândresc în continuarecu ei. Ei continuă să fie – în universalismul lor – şisimboluri ale spiritualităţii naţionale engleze, spa-niole sau ungare. Nu au fost decretaţi ca atare deparlamente, nici de academii şi nici măcar de con-fraţii lor, ci au intrat în chip firesc în conştiinţapublică, dincolo de voinţa cuiva.

La fel este – de ce ar fi la noi altfel? – şi cu Emi-nescu! El a fost omul vremii sale, cu mărimile şi cumicimile sale, cu ideile general valabile şi cu lamen-tabile, pentru noi, obsesii locale şi trecătoare. Poetulşi publicistul a scris uneori cu asprime despre anu-miţi străini, i-a veştejit cu epitete grele, pentru vena-litate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, şinumai pentru „vina“ de a fi fost străini. Ca şi alţicontemporani din elita intelectuală, Eminescu voiasă-i vadă pe români stăpâni, în fine, în România şi săvadă România întreagă, condusă şi organizată deromâni. Mai toate sunt de înţeles, după atâtea se colede supunere şi umilinţă, venite din partea unorvecini lacomi. Cum şi de ce să-i cerem lui Eminescusă fi fost vizionar, când Puşkin, Şevcenko sau Petőfinu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, deexemplu, Holocaustul, să ştie că va urma, după alDoilea Război Mondial, Declaraţia universală adrepturilor omului (adoptată de ONU) sau să ştie că,mai recent, UE avea să reglementeze chestiuneaminorităţilor? Este ca şi cum l-am condamna pe IsacNewton că nu a ştiut teoria relativităţii!

Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe Emi-nescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fostel de atemporal? Ştiţi bine, Domniile Voastre, că nicivremii sale nu s-a potrivit prea bine şi că s-ar fi vrutcontemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în„umbra sfântă“ a Basarabilor şi Muşatinilor“, aşacum îi stă bine oricărui romantic, glorificator alEvului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul şi

ţara aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare,dar nu a urât cu-adevărat popoare şi nu a ridicatarma contra străinilor. A urât şi veştejit – uneori cuvorbe grele – oameni, dar cine nu face asta, într-oformă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsatasupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedemaceastă lumină, în centrul căreia stătea poporul săuşi România. A scris, cu patimă, la 17 ani şi a publi-cat în „Familia“ (în 1867), poezia Ce-ţi doresc euţie, dulce Românie, pe când România abia exista,cuprinzând cu puţin peste o treime din Româniaîmplinită la 1918. Dar, încă de atunci, el vedea aie-vea România întreagă, exact în sensul în care Kogăl-niceanu numea „patrie“ toată acea întindere depământ pe care se vorbea româneşte. Citam altădatăo scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Ora-dea este plasată, cu decenii înainte de Unire, înRomânia. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost şi unpatriot vizionar, cum erau toţi marii oameni atunci!

Critica lui Eminescu este firească şi aceastapoate fi făcută şi se face din varii unghiuri, de laerori de prozodie până la cronologii şchioape şi de lanaraţiuni filosofice greoaie până la decizii de viaţădiscutabile. Dar critica nu are nimic a face cu deni-grarea şi cu demolarea poetului. Azi, la 125 de anide la moartea poetului, nu putem decât să constatămcât de intensă continuă să-i fie nemurirea, cât de vierămâne „tăria parfumurilor sale“ şi câtă dreptateavusese Călinescu când l-a numit pe „băietul“ carecutreiera demult pădurile eternităţii „cel mai marepoet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate,pământul românesc“. Eminescu, dincolo de uraexprimată contra inamicilor ţării sale, a construitRomânia în şi prin poezie, iar această construcţie s-adovedit la fel de reală ca Ţara în hotarele sale din1918. Eminescu este demiurgul sufletului şi trupuluinostru naţional, iar prin aceasta el ne-a proiectat înuniversalitate, în rând cu popoarele lumii.

Note 1 „Fiind mai negru ca ţiganii,/ Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?/

Tu, cel primit cu dor de sus,/ Nici bogdaproste nu ne-ai spus./ Cudar de pâine şi de sare,/ Cu vin din valea noastră mare/ Te-amospătat, dar tu, în zori,/ Râzând, te-ai scârnăvit pe flori./ Apoi princodri de milenii/ Ai tot umblat, râzând alene,/ Ei, vezi, atunci punmâna-n foc: Tu n-ai fost cal arab, ci porc!“.2 J. Weidlein, Imaginea germanului în literatura maghiară/Das Bild des Deutschen in der Ungarischen Literatur, Cluj-Na -poca, 2002, pp. 80–82.3 Ibidem, p. 88.4 Ibidem, p. 89.5 Ibidem, p. 90.12

Luceafărul poe ziei ro mâneşti, cum l-a numit pen-tru prima da tă patriarhul Miron Cristea, Mihai Emi-nescu a fost şi ră mâne un mare creator de sintezeperene, care i-au permis să fie în acelaşi timp unmare patriot român şi un om universal. În aceastăcalitate, el este mereu actual, ca pildă de urmat pen-tru fiecare generaţie.

Din opera poetică şi din publicistica lui MihaiEmi nescu se desprind trei mari sinteze creatoare:

1. Iubirea faţă de spiritualitatea poporului ro -mân şi pasiunea pentru cultura universală.

2. Admiraţia faţă de frumu se ţile peisajului natu-ral românesc şi pasiunea pentru înţelegerea univer-sului fizic.

3. Elogierea istoriei poporului român şi pasiu-nea pentru anali za critică a pro blemelor prezentedin so cieta tea românească.

1. Prima sinteză creatoare amintită anterior sevede în do rin ţa lui Eminescu de a cunoaşte limbaromână din diferite pro vin cii româneşti, dar şi limbaro mână veche, inclusiv cărţile bi se riceşti, mai alescă patru dintre surorile mamei sale erau mo na hii(Fevronia, Olimpiada, Sofia şi Xenia), una dintre ele

fiind stareţa Mănăstirii Agaton, lângă Botoşani,unde copilul şi apoi tânărul Mihai mergea adesea.

Astfel, Mihai Eminescu a recunoscut şi a apre-ciat constant rolul Bisericii în dezvoltarea culturii şia limbii române ca veş mânt viu al învăţăturilor decre dinţă şi al cultului liturgic, mai ales efortu rile eica poporul să înţeleagă în graiul său Sfânta Scriptură.Pe de altă parte, studiile sale la Viena şi Berlin i-aupermis să cunoască bine gândirea filosofică şi culturaoccidentală. Sinteza creatoare dintre spiritualitateasa ro mâ neas că şi cultura sa fi losofică universală l-aajutat pe Mihai Emi nes cu să devină făuritor al lim-bii române lite rare moderne, în ţe l e gând că întremultele daruri moş tenite din genera ţiile anteri oa re,în patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel

13

Mihai Eminescu – patriot român şi om universal*Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române

*Cuvânt rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu (1883)

mai ma re dar este limba naţională, în ca re se exprimăidentitatea etni că şi comuniunea între generaţii.

De aceea, Eminescu ne chea mă astăzi să iubimlimba română, să o cunoaştem te meinic şi să o cul -tivăm cu iubire şi respect, ea fiind patria spiritualăa identi tă ţii şi demnităţii noastre na ţi o nale.

2. Admiraţia lui Mihai Emi nes cu pentru frumu-seţile pla iu rilor româneşti, pentru pă duri şi poieni,pentru tomna ti cii „codri de aramă“ şi pentru pito-reştile „păduri de argint“, pentru mun te şi mare seîmbină cu admi ra ţia sa pentru frumuseţea lunii şi astelelor, dar şi cu pasiunea pentru înţelegerea filoso-fică a în ceputului timpului şi spaţiului, a universuluifizic, a cosmo su lui, astfel încât unele dintre expre-siile sale poetico-filosofice uimesc şi astăzi prin pro-funzimea in tuiţiilor sale personale.

Emi nes cu a preluat idei filosofice uni versale şile-a prelucrat artistic într-un mod creator admi ra bil.

De aceea, el ne îndeamnă azi să iubim frumuse-ţile pământului românesc, să le păstrăm, să le apă-răm de distrugeri şi să le cul tivăm, pentru ca dinfrumu se ţile naturii să primim inspiraţie pentru acultiva şi frumuseţile su fletului. Totodată, pasiunealui Eminescu pentru înţelegerea universului, a cos-mosului, ne în deamnă să promovăm dialogul dintrecredinţă, ştiinţă şi fi lo so fie, dialog pe care noi îlcultivăm în prezent împreună cu Uni ver si tăţile dinBucureşti şi Iaşi şi a dat roade frumoase în ultimiizece ani.

3. Poet romantic, Mihai Emi nes cu a avut şi a cul-tivat o admi ra ţie deosebită faţă de istoria po porului

român, elogiind adesea pe domnitorii ro mâni vitejişi demni, care şi-au apărat patria şi credinţa strămo-şească în faţa nă vălitorilor străini. Poetul romantic,care elogia trecutul glorios al poporului român, era,totodată, şi un „analist politic“ foarte rea list şi cri-tic al pro blemelor acute ale so cietăţii româneşti încare trăia.

Eminescu ştia bine si tu a ţia socială şi politică aEuropei, dar şi starea lucrurilor din propria ţară. Amilitat constant pen tru unitatea şi demnitatea po -porului român. A dorit mult unirea Basarabiei şi aTransilvaniei cu România, dar şi propăşirea materialăşi culturală a poporului român. De aceea, MihaiEminescu era un critic aspru al nedreptăţilor so cia le,fapt care l-a făcut uneori in comod. În acest sens,publicis tic a sa îl evidenţiază ca fiind o adevăratăenciclopedie, el po se dând vaste cunoştinţe de socio-logie, statistică, eco nomie, istorie, arheologie, reli-gie şi altele.

Prin urmare, Eminescu ne îndeamnă să fimpatrioţi români autentici şi, în acelaşi timp, românicu deschidere, spre a în vă ţa ceea ce este bun şi laalte po poare.

A fost şi ră mâne modelul românului dornic decunoaştere universală şi, în acelaşi timp, un fidelpăstrător al identităţii sale naţionale.

La împlinirea a 125 de ani de la trecerea în eter-nitate a lui Mihai Eminescu, mul ţu mim lui Dumne-zeu pentru acest mare dar făcut poporului român şine rugăm să-l numere împreună cu drepţii în Împă-răţia cerurilor.

14 Teiul lui Mihai Eminescu

Întrebarea-cheie pe care trebuie să ne-o punemastăzi cu putere imperativă este: „Cum se prezintăsocietatea românească şi noi, românii (din ţară şidin afara ei), în ceasul istoric de faţă?“

Punându-ne această întrebare firească, ne adu-cem aminte de o însemnare din manuscrisul 2262:„Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fiei, când eu n-oi mai fi?“ Şi, bineînţeles, de notele:

„Oare eu, tu, el nu e tot una? Oare atunci nu seconfundă într-unul întreg, într-un individ, cândîntr-un Apollon, oare trecutul şi prezentul, nu suntpiedestalul viitorului?

Eul Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fărăeu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea, nu elume.

Naţiunea acest complex de euri.Dacă n-ai exista tu, n-ar exista finitul, umbra

destinului, destinul, Dumnezeu“ (Fragmentarium,Bucureşti, 1981, p. 78).

Întrebări, întrebări, o herghelie de întrebări,vorba lui Eminescu însuşi, care rămân fără răspun-suri limpezi în faţa Sfinxului timpului, de care ne totbatem frunţile, marcate de semnul zădărniciei (iarăşiun topos eminescian).

Societatea românească de astăzi nu se prezintăatât eminescianizată, cât caragializată, dar putemspune, totuşi, hotărâţi, că o găsim în umbra unui des-tin favorabil. Aceasta a intrat în Uniunea Europeană,visată şi de Eminescu. Pentru poet, Europa nu edecât un organism, un complex de euri armonizate,un Unu Multiplu, aşa cum şi-o va închipui Noica.

Din păcate, multe din problemele abordate înSatire şi în publicistica sa au rămas actuale, deran-jând şi astăzi (amintim un caz anecdotic în acestsens: un preşedinte al parlamentului de la Chişinăua vrut să-l acţioneze în judecată, fiindcă într-un arti-col reprodus într-un periodic, scrie că… „parlamen-tarii şi primarii trebuie să ştie carte“).

Este şi un bun prilej de a ne întreba ce se întâm-plă acum cu Basarabia, „pământ din vechiul pământ

românesc“ şi despre care spune Eminescu într-ovariantă a Doinei: „Auziţi cum strigă slabii,/ Şi umi-liţii către noi./ E glasul blândei Basarabii/ Ajunsă-nziua de apoi“.

Ei bine, iată că Basarabia valorifică în bine,vorba lui Blaga, această condiţie, prin semnareaAcordului de asociere cu Uniunea Europeană.

Cei 125 de ani posteminescieni ne determină săvedem cum arată destinul postum al operei şi perso-nalităţii sale.

Intră în dezbatere, în primul rând, modul în carea fost receptată publicistica sa.

Dacă poezia n-a avut de întâmpinat decât dificul-tăţi de recuperare a postumelor – respinse din mo tivevalorice de Ibrăileanu, îmbrăţişate cu entuziasmdeosebit de Iorga –, publicistica a avut o soartă cumult mai vitregă, fiind recuperată cu greu, interpre-tată în chip şi fel, mai cu seamă prin grile politice,ideologice, şi publicată integral abia în zilele noastre.

Din perspectiva exegetică a zilei de azi, se cadesă spunem două lucruri esenţiale:

- face parte integrantă din opera eminesciană,demonstrând unitatea ei organică, holografică;

- are o valoare literară indiscutabilă, ca şi poeziasa.

O citim – acum – prin interconexiune, prin con-vergenţă, căci îl regăsim în ea şi pe poet, după cumîn poezie, în special în cea satirică, îl regăsim pepublicist. Monica Spiridon constată că Eminescufoloseşte în proza jurnalistică toate procedeele reto-ricii clasice şi aceleaşi mărci beletristice.

Putem face, în temeiul publicisticii sale, un Dic-ţionar de economie politică, aşa cum l-a conceputînsuşi poetul, un Dicţionar de filosofie, căci treceprin „pământul proaspăt al propriului suflet întreagagândire filosofică universală“, un Dicţionar deontologie juridică (deoarece recunosc specialiştii înmaterie că are cunoştinţe fundamentale şi în acestdomeniu) şi un Dicţionar de etică (scriitorul clujeanVasile Gogea l-a şi întocmit cu referinţe la opiniile

15

125 de ani după/cu Eminescu*Mihai CimpoiMembru de onoare al Academiei Române

*Articol scris în temeiul intervenţiilor din cadrul Simpozionului „Eminescu şi Basarabia“ de la Oradea (11 iunie 2014),în cadrul Sesiunii solemne a Academiei Române „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014) şi al manifestă-rilor organizate de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (Bucureşti, 15 iunie 2014).

poetului despre parlamentarism, constituţionalism,moravuri politice).

Constatăm previziuni ştiinţifice surprinzătoare,privind teoria relativităţii, cuanta (noţiunea e folo-sită înainte de Plank), sociologia ca axă a tuturor şti-inţelor (înainte ca ea să fie definită aşa de MaxScheler), limba ca o casă a fiinţei (fiind clară simi-litudinea cu cunoscutul postulat al lui Heidegger).Relaţia Eu/Celălalt, cu accentul pus şi pe luarea înconsiderare a altei persoane, este văzută în spirituleticii contemporane.

În ceea ce priveşte delicata şi controversata pro-blemă a naţionalismului, se cade să spulberăm toatespeculaţiile ce se fac în jurul ei şi – mai cu seamă –învinuirea de xenofobie. Avem toate motivele săcredem că Eminescu înţelege naţionalismul în felulîn care îl teoretizează, bunăoară, Raoul Girardet, celmai bun istoric francez al problemei:

- suveranitatea afirmată prin intermediul simbo-lurilor şi instrumentelor specifice;

- aspiraţia la unitate, care exprimă „voinţa de aconsolida coeziunea grupului naţional, mai presusde clivajele sociale, religioase, etnice, profesionalesau ideologice“;

- luarea în consideraţie a istoriei naţionale, con-ştiinţa valorilor proprii şi ataşamentul faţă de limbă,cultură şi tradiţii;

- aspiraţia la universalitate a civilizaţiei naţio-nale, care se manifestă în convingerea că valorilece-i sunt specifice depăşesc frontierele statului-naţiune“ (a se vedea Frédéric Laupies, Dicţionar decultură generală, Iaşi, 2008, p. 535).

Similitudinea cu părerile despre naţionalismexpuse în publicistica eminesciană este de ordinulevidenţei.

După cei 125 de ani de la trecerea la cele veşnice,poetul şi publicistul Eminescu ne trimite luminimodelatoare, care ne ajută să înţelegem ce se întâm-plă astăzi cu noi, cu lumea, cu valorile.

16Casa memorială a poetului Mihai Eminescu de la Ipoteşti (interior)

Casa memorială a poetului Mihai Eminescu de la Ipoteşti

17

Academia Română, răspunzând menirii sale cul-turale şi istorice, organizează sesiunea solemnă, de -dicată celui numit, cu real temei, „omul deplin alculturii româneşti“, Mihai Eminescu. Gândurilemele urmăresc să dea câteva răspunsuri la întrebareadin titlul scurtei mele comunicări Cum gândim azi,cu Eminescu, traducerea, tălmăcirea şi interpreta-rea operelor filosofice? Câteva remarci cu privire laexperienţa eminesciană a lecturilor kantiene (ocarte admirabilă şi pilduitoare, publicată de cătreEditura Univers în 1975, într-o ediţie îngrijită de C.Noica şi acad. Al. Surdu).

În privinţa întâlnirii lui Eminescu cu opera luiKant, primul fapt care ne atrage atenţia, în mod aparte,este vârsta foarte tânără la care poetul ia cunoştinţă deKant. Eminescu avea mai puţin de 20 de ani cândîncepe să-l studieze pe filosoful german, iar înainte dea împlini 25 de ani, tradusese deja o mare parte dinsecţiunile cele mai dificile ale Criticii raţiunii pure.

Noica spune, cu deplin temei: „O asemeneaîntâmplare poate fi exemplară pentru orice conşti -inţă de cultură. Fie că-i e dat cuiva să cunoască detimpuriu gândirea lui Kant sau a unui alt mare gân-ditor, fie ca, sub orientarea veacului, îl cucereşte oştiinţă sau câte o viziune ştiinţifică, îi poate fi rod-nic să vadă cum a vibrat cineva mare, în anii tine-reţii, la o asemenea întâlnire şi cum a ştiut să tran -sforme o emoţie filosofică într-o muncă de severărăspundere“ (Constantin Noica, Introducere la volu-mul Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, în Constan-tin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Edi-tura „Humanitas“, 2003, 2010, p. 281).

Întâlnirea cu un gânditor fondator esenţial, saucu un mare autor, este, fireşte, constitutivă, în ordi-nea spiritului, pentru fiecare dintre noi; pentru că oastfel de apropiere acţionează ca un soi de cataliza-tor sau de placă de developare fotografică a proprii-lor noastre gânduri şi teme pe care le vom urmări,apoi, întreaga noastră viaţă.

Dar şi întâlnirea unei culturi cu un astfel de autoreste tot atât de importantă. Cum a preluat culturaromână pe Kant, poate fi o temă de reflecţie şi dedezbatere fascinantă, care ne-ar ajuta să ne înţele-gem mai bine pe noi înşine, rosturile noastre cultu-rale şi, mai specific, rostirile noastre filosofice.

Dar, cine face posibile aceste apropieri? Fărăîndoială, traducătorul, care mediază şi intermediază,ca un interpret de primă instanţă al autorului şi altextului pe care îl tălmăceşte pentru cei din propriasa comunitate de vorbire şi de cultură. Traducătorulde filosofie este tot atât de important, pentru o cul-tură, precum acela care traduce proză sau poezie.

Întâlnirea lui Eminescu cu filosofia lui Kant şireceptarea marii filosofii a gânditorului german încultura noastră, graţie aceastei traduceri, ne prileju-ieşte, fireşte, reflecţii care pot fi articulate pe dife riteplanuri de interpretare; fiecare plan corespunzândunor semnificaţii care se degajă, fie din motivaţiapentru care Eminescu face această traducere, sau dinlocul pe care aceste lecturi kantiene îl ocupă înopera de ansamblu a poetului, sau încă din impor-tanţa şi semnificaţia culturală ale traducerii pentruconstruirea, consolidarea şi dezvoltarea unui voca-bular şi limbaj filosofic românesc.

Din această ultimă perspectivă, doresc să faccâteva remarci asupra lecturilor kantiene pe care nile-a dat Eminescu, insistând asupra construirii unuivocabular filosofic autohton şi asupra dezvoltării şicreării unei limbi filosofice româneşti. În cele ceurmează, mă voi mărgini la un comentariu asupraunui singur termen – este drept, esenţial pentru tra-ducerea şi regândirea în limba română a mariiopere filosofice a lui Kant – termenul este „Urteil“(judecata), hotărâtor nu numai în kantianism, ci şiîn întreaga filsofie de dată mai veche sau mairecentă.Aşadar, cum ar trebui să primim şi să interpre-tăm semnificaţia traducerii lui Eminescu?

Cum gândim azi, cu Eminescu, traducerea şi tălmăcirea operelor filosofice?*Mircea Dumitru**

*Cuvânt rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

**Prof. univ. dr., rector, Universitatea Bucureşti

18

Dacă o limbă este la începuturile ei într-undomeniu sau altul al cunoaşterii sau al spiritului,este de înţeles că mai mulţi termeni diferiţi în limbadin care se face traducerea ajung să fie echivalaţi cuunul şi acelaşi termen în limba în care traducem.Sărăcia lexicală şi semantică a unei limbi, încănedesţelenite şi necultivate, face ca traducerea săutilizeze unul şi acelaşi cuvânt ca echivalent seman-tic pentru o clasă întreagă de termeni din limba tra-dusă.

Dar la Eminescu, oarecum curios, se producefenomenul invers. Unul şi acelaşi termen kantianajunge să fie redat prin mai mulţi termeni româneşti.Este, desigur, o maximă a traducerii aceea de a păs-tra o anumită constantă în echivalarea unui termenstrăin – a se păstra, pe cât posibil şi depinzând decontext, pentru un termen străin unul şi acelaşicuvânt în limba română.

Eminescu, însă, nu se luptă doar cu echivalareasemantică, ci de-a dreptul şi cu gândul kantian – elinterpretează, de fiecare dată, cuvântul dat, în func-ţie de contextul apariţiei sale, şi ne dă nu atât o core-lare semantică stabilă, cât o interpretare şi reinter-pretare ale contextului în care apare gândul filosoficrespectiv.

Poate că traducerea, astfel realizată, nu va fi ire-proşabilă, dar interpretul şi traducătorul ne pun însituaţia de a gândi dinamica şi dialectica temei filo-sofice în cauză. Adică, de a înţelege viaţa acelei idei.

Exemplul care ne va reţine atenţia este, aşa cumspuneam deja, traducerea termenului „Urteil“. Emi-nescu foloseşte în anumite cazuri arhaismul „judeţ“,alteori utilizează un latinism (inexistent în limbaactuală), anume „judicia“ (pluralul de la „judi-cium“), [interesant, totuşi, că limba a creat şi păstratadjectivul „judiciar“, sau pe acela – şi cu valenţe filo-sofice – de „judicios“], iar în alte locuri va folosi –după stabilizarea terminologiei logice tradiţionale,odată cu apariţia Logicii lui Titu Maiorescu – terme-nul judecată.

Să fie, oare, cel mai mare creator de limbă poe-tică românească atât de nesigur şi ezitant în transpu-nerea ideilor filosofice kantiene în limba română?Cum este posibil ca Eminescu să folosească o ter-minologie atât de ciudată, uneori rebarbativă, lăsânda se înţelege că am avea nevoie de o reîntoarcere lao fază anterioară a limbii şi culturii? Dar, dacă nueste vorba de aşa ceva?! Dar dacă ar fi vorba, maidegrabă, de un sănătos impuls filosofic? De o intui-ţie corectă ca echivalarea unor termeni filosofici atâtde încărcaţi conceptual şi semantic să se poată realizaprintr-o clasă de termeni echivalenţi, fiecare marcând

una dintre nuanţele semantice ale acelui termenpolisemantic?

Aici începe lecţia kantiană a lui Eminescu (tra-ducerea laolaltă cu interpretarea): termenul de„judecată“ spune mai multe lucruri laolaltă. Terme-nul este echivoc sau ambiguu: judecata înseamnă, însens juridic, şi procesul, dar şi sentinţa, iar filosofic,denumeşte facultatea de judecare – fiind de interespentru psiholog –, dar şi forma logică obiectivă,adică judecarea logică propriu-zisă, sau conţinutuljudicativ al procesului de judecare. Termenul stă şipentru procesul (psihologic), dar şi pentru produsul(logic obiectiv al) acelui proces.

Să deplângem, acum, această bogăţie de sensuri,acest echivoc sau ambiguitate sistematică? Nicide-cum. Limba naturală, cu toate aceste caracteristicisemantice şi pragmatice, care par a fi infirmităţi,este întru totul în ordine, aşa cum este ea. Nu arenevoie de vreo reformă specială. Este adevărat căavem nevoie de o bună punere în ordine a cuvinte-lor care redau aceste concepte. Şi cred că aiciinstinctul şi impulsul pentru crearea de limbă ale luiEminescu sunt cât se poate de fertile. Eminescu estepe acea cale care duce la dezvoltarea sănătoasă şi ladiversificarea necesară ale vocabularului filosofic.

Din nou, Noica vorbeşte cu deplin temei: „Ceinstinct (...) îl face pe Eminescu să schimbe [adică,să folosească mai mulţi termeni, din timpuri isto ricediferite, având etimologii contrastante etc.]? Vomspune că este instinctul filosofic cel bun, care pe noine-a părăsit [zice Noica], ba pare a-l fi părăsit şi peel după 1877, probabil sub influenţa terminologieilui Maiorescu (...) Cu înzestrarea sa filosofică, acievidenţa (...) el îşi dă seama că trebuie să modulezegândul, ca şi expresia“ (Idem, p. 319).

Da, într-adevăr, pentru filosofie, modularea gân-dului şi a expresiei sale, trasarea şi clarificarea dis-tincţiilor, a diferitelor corelaţii dintre diferiteleaccepţiuni ale unui concept, ei bine toate acestea, şialtele legate de această modulare şi modelare a gân-dului şi limbajului sunt esenţiale şi decisive.

Nu putem decât să constatăm că filosoficeşte,limba ar fi fost mult mai modulată şi aptă să redeaaceste nuanţe conceptuale dacă nu s-ar fi impus,sub influenţa unor manuale, precum acela al luiMaiorescu, sau sub varii considerente, o standardi-zare, simplificare, minimizare şi sărăcire ale voca-bularului filosofic. Desigur, nu vreau să susţin cădin perspectiva limbii filosofice pe care o vorbimazi, ar mai fi de conceput să utilizăm un termenprecum „judicia“ pentru una dintre accepţiunilekantianului „Urteil“. De vreme ce termenul nu s-a

19

păstrat în limbă, noi nu mai putem gândi şi operacu el. Dar dacă, într-o istorie contrafactuală a se -manticii vocabularului filosofic românesc, s-ar fipăstrat mai multe echivalenţe ale acestui esenţialtermen filosofic, care este germanul „Urteil“,atunci şi gândul filosofic redat în cuvinte româneştiar fi fost mult mai modulat şi mai bogat, ar fi avuto viaţă deplină.

Pentru a sesiza importanţa enormă a acestei spe-cializări şi diversificări filosofice a limbajului, săaruncăm o scurtă privire la acelaşi termen – „jude-cată“ – de data aceasta din perspectiva vocabularu-lui filosofic contemporan englezesc, bine reprezen-tat printr-o clasă de termeni, care desemnează dife-ritele semnificaţii ale acestui concept în cauză „pro-position“, „sentence“, „statement“, „utterance“,„judgement“. Toţi aceşti termeni sunt legaţi de con-ceptul de judecată, dar între ei apar, din raţiuni filo-sofice clare şi bine argumentate, diferenţe subtile,dar care nu sunt mai puţin reale. Este o şansă pentrulimba filosofică exprimată în engleză să aibă aceastăbogăţie terminologică. Aceasta denotă şi o cultivaresistematică şi temeinică a vocabularului filosofic (înengleza vernaculară nu sunt operate aceste distincţii,termenii sunt folosiţi, oarecum, echivalent şi indis-tinct). A fost modularea gândului filosofic aceeacare a determinat şi a impus şi modularea expresieilingvistice!

Când traducem aceşti termeni în limba românăîntâmpinăm greutăţi, care sunt date atât de lipsaunor termeni dedicaţi în vocabularul filosofic despecialitate, cât şi faptului că terminologia, nefiindfixată, nu permite acea modulare a gândului filoso-fic de care vorbeşte Noica. Sau, mai corect, nu opermite cu toată bogăţia de nuanţe implicate înfamilia, vecinătatea conceptului filosofic şi logic dejudecată. Aşa se face că în traduceri recente în limbaromână din filosofia germană şi mai ales din aceeaanalitică anglo-saxonă şi americană, din autori,pre cum G. Frege, B. Russell, L. Wittgenstein, dar şiW. Quine, D. Davidson, H. Putnam, D. Kaplan,S. Kripke sau K. Fine, apar dificultăţi care sunt le -gate nu de lipsa de ingeniozitate sau virtuozitateling vistică a traducătorilor, ci de limitele istorice saucontextuale ale semanticii vocabularului filosoficromânesc actual (în unele din aceste traduceri amfost direct implicat – Wittgenstein, Quine, Kripke,Kaplan sau Fine – şi în ceea ce spun aici transpare şipropria mea experienţă!).

Cu siguranţă, limba filosofică românească afăcut un lung drum în ultima sută de ani. Avemacum gândurile şi filosofiile lui Blaga, lui Noica, darşi ale lui Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu şi MirceaFlorian, admirabil exprimate şi modulate într-olimbă filosofică bogată, suplă, capabilă să exprimeidei dintre cele mai abstracte sau profunde, într-omanieră care se potriveşte firescului limbii române.

Avem, totodată, traduceri din opere filosoficeconstitutive pentru spiritul filosofic european: Platon,Aristotel, Descartes, Leibniz, Hume, Kant, Hegel,dar şi mai aproape de noi, în veacul al XX-lea şiînceputul celui de al XXI-lea, Heidegger şi Wittgen-stein. Limba română este perfect aptă să primeascătoate aceste opere în structurile şi în mediul ei. Aşa-dar, limba română exprimă foarte firesc şi naturalfilosofie de cea mai bună calitate.

Aceasta nu ne impiedică, însă, să nu ne întrebăm –reflectând la experienţa eminesciană a creării delimbaj – ce ar fi de dorit să se întâmple, pentru caacest impuls către invenţie lexicală şi originalitate,prezent în lecturile kantiene eminesciene să prezi -deze spiritul limbii şi de acum înainte?

Întorcându-ne, pentru a şi încheia, la acestexemplu prezent în traducerea lui Eminescu, impre-sia mea este aceea că limba filosofică română ar fifost într-o stare mai bună, dacă ar fi avut la dispozi-ţie această bogăţie lexicală care surprinde diferiteleaspecte şi nuanţe ale conceptului logic, psihologic,juridic etc. de judecată. Adică, am fi fost într-o pozi-ţie mai bună, din punctul de vedere al subtilităţii şiflexibilităţii redării diferitelor nuanţe filosofice,dacă impulsul originar, creator de limba filosofică,al lui Eminescu, nu ar fi fost atenuat, inhibat sau„domesticit“ de tendinţa contrară de uniformizare,simplificare şi unificare terminologică, ce a condus,în mod inevitabil, şi la o sărăcire a vocabularuluifilosofic.

Desigur, invenţia şi creaţia lexicală poetică nusunt şi nu pot fi un substitut pentru gândirea filoso-fică autentică, dar lecţia eminesciană ne arată căacest impuls originar, creator de termeni şi de limbajeste „instinctul filosofic cel bun“ (Noica); acesta neajută să dezvoltăm un limbaj bogat, flexibil şi subtil,adecvat pentru a modula nuanţele diverse ale gân-dului filosofic.

Orice elogiu adus lui Mihai Eminescu este, ipsofacto, un elogiu adus limbii române şi culturii pecare o edificăm prin această limbă.

A vorbi în zilele noastre despre Eminescu esteun act paradoxal, atâta timp cât acest act implică, înaceeaşi măsură, curajul de a vorbi despre o operă vieşi complexă, cât şi nevoia de a ne raporta constant lareperul cultural reprezentat de „omul deplin al cul-turii româneşti“, cum îl numea Constantin Noica pepoetul nostru naţional. Natura complexă a operei neoferă plăcerile lecturii şi interogării asupra comple-xităţii lumii, dar, în acelaşi timp, ne îndeamnă lareflecţie asupra propriei noastre identităţi, indivi-duale şi culturale.

În deceniile de după 1989, s-a vorbit despreEminescu în toate tonalităţile. S-a vorbit în tonalita-tea respectuoasă a celor care, dintr-o nevoie fi reascăde a se raporta la un model absolut, au găsit în Emi-nescu un reper cultural demn de ridicat la rangul desimbol al culturii române. Dincolo de orice, Emi-nescu reprezintă un astfel de simbol. S-a vorbit, deasemenea, în tonalitatea ludică şi iconoclastă asu-mată de o tânără generaţie care, în căutarea proprieiidentităţi culturale, a arătat, şi prin apropierea cri ticăde Eminescu, faptul că poetul reprezintă una dintrepersonalităţile complexe, care a dat direcţie culturiiromâne peste ani. Dar, cel mai adesea, s-a vorbit înspiritul dialogului analitic şi interpretativ cu operaeminesciană, în amfiteatre, în sălile de seminar sauîn cărţile celor care, implicaţi în actul educaţionaluniversitar, s-au ocupat de descifrarea celor maiimportante semnificaţii ale textului şi personalităţiiculturale eminesciene. Cum nu sunt decât un iubitoral operei eminesciene, am să vorbesc cu precădereastăzi despre acest al treilea mod de a discuta despreEminescu, mai precis despre tradiţia dialogului cuopera lui Eminescu la Universitatea de Vest dinTimişoara, dar şi despre actualitatea prezenţei mare-lui poet în spaţiul academic timişorean.

Tradiţia studiului operei eminesciene în spaţiul aca - demic timişorean este strâns legată de învăţământul

filologic din Timişoara. Înfiinţată în 1956, Catedrade literatură română şi comparată a găzduit încă dela început mari personalităţi ale criticii literareromâneşti, care şi-au exersat spiritul critic şi înraport cu opera eminesciană. Unul dintre cele maiimportante nume ale studiilor literare de la Univer-sitatea din Timişoara şi, deopotrivă, al eminescolo-giei din întreaga ţară, este, fără îndoială, profesorulEugen Todoran, care a fost şi rectorul Universităţiide Vest din Timişoara între anii 1990 şi 1996. Pre-zent în universitatea timişoreană încă de la începu-turile învăţământului filologic (1956), profesorulEugen Todoran a predat ani de zile epoca marilorclasici ai literaturii române şi un curs magistral des-pre opera lui Mihai Eminescu ce, ulterior, va deveniuna dintre cele mai importante cărţi ale eminescolo-giei româneşti.

Publicată în 1972, monografia Eminescu a pro-fesorului Todoran este o carte remarca bilă prin acri-bia filologică, prin erudiţia filosofică şi prin origina-litatea de a apropia gândirea emines ciană de dialec-tica hegeliană. Interesat cu precădere de avânturilegândirii filosofice, profesorul Todoran vede o com-patibilitate organică între gândirea filosofică şi ceapoetică, arătând, de-a lungul unor exegeze minu-ţioase, puterea ideatică a verbului poetic emines-cian. Eugen Todoran a împins ulterior analizele ope-rei lui Eminescu în direcţii moderne prin cărţile şistudiile ce au urmat, din care amintim: Mihai Emi-nescu: Epopeea română (1981), sau prin studiilepublicate în volumele Secţiuni literare (1973), oriDe ce Eminescu (1999), scris în colaborare cu un altnume important al filologiei timişo rene, GheorgheTohăneanu. Acesta din urmă s-a ocupat el însuşi, înstudiile sale de stilistică literară, de opera lui Emi-nescu din perspectiva analizei meşteşugului poetic.Nu este nevoie să amintim decât cele trei volumededicate integral poetului naţional: Studii de stilisti-

20

Eminescu, cel de ieri şi de astăzi.Emblemă a culturii româneşti, de 125 de ani*Gabriel Marilen Pirtea**

*Cuvânt rostit la Sesiunea solemnă dedicată comemorării lui Mihai Eminescu „125 de ani după Mihai Eminescu“ (16 iunie 2014, Aula Academiei Române)

**Prof. univ, rector, Universitatea de Vest din Timişoara

21

că eminesciană (1965) şi Expresia artistică emines-ciană (1975), Eminesciene (Eminescu şi limba română)– 1989, care la distanţă de peste treizeci de ani, aratăo constantă fascinaţie pentru măiestria verbuluiartistic eminescian, fascinaţie împărtăşită ex-cathe-dra colegilor şi studenţilor timişoreni, dar nu numai.

Vorbind despre cei doi iniţiatori ai dialoguluifructuos cu opera lui Mihai Eminescu, încercam înmod implicit să retrasăm începuturile istoriei emi-nescologiei timişorene, al cărei prezent se află într-orelaţie de continuitate organică în raport cu tradiţia.

Prin cursurile şi cărţile lor, cei doi profesori timi-şoreni au creat o adevărată şcoală de eminescologie,în cadrul căreia se vor manifesta ulterior nume, caIosif Cheie Pantea sau Pompiliu Crăciunescu. IosifCheie Pantea, profesor la Facultatea de Litere dinTimişoara între 1965 şi 2010, este cel care a impri-mat o analiză comparatistă studiului operei emines-ciene, prin cărţile sale: Eminescu şi Leopardi. Afini-tăţi Elective (1980), Repere eminesciene (1999), sauDe la Eminescu la Nichita Stănescu (2002).

În Eminescu şi Leopardi, profesorul Iosif CheiePantea reuşea lectura în oglindă a operei celui maimare poet român şi lectura în oglindă a operei celuimai mare poet romantic italian (sau, poate, a celuicare, alături de Dante, este considerat a fi cel maimare poet italian), cei doi poeţi fiind uniţi de aceeaşinelinişte metafizică a eului creator pierdut în com-plexitatea misterioasă a universului.

În Repere eminesciene şi De la Eminescu laNichita Stănescu, volume rezul tate din cursurile şidialogurile cu studenţii săi, Iosif Cheie Pantea încercasă retraseze o continuitate formativă a poeticii emi-nesciene în spaţiul literar românesc până în actuali-tate.

Pompiliu Crăciunescu, continuatorul de astăzi aleminescologiei timişorene, este cel care, interesân-du-se de manuscrisele eminesciene din Fragmenta-rium, a reuşit să contureze în volumul Eminescu –Paradisul infernal şi Transcosmologia (2000)imaginea laboratorului subconştient al marelui poetşi a intensităţii lucidităţii eminesciene.

Vorbind despre cei care au predat şi predau cursurişi seminare despre Eminescu, despre cei care auscris cărţi importante în domeniul eminescologiei,vorbesc implicit şi despre studenţii lor.

Rolul formativ al educaţiei universitare trebuieîntotdeauna, chiar cu riscul repetiţiei, a fi subliniat.De aceea, nu pot să nu amintesc de faptul că studen-ţii Facultăţii de Litere de la Universitatea de Vest dinTimişoara au participat întotdeauna cu succes, sub

îndrumarea profesorilor lor, la prestigioasa manifes-tare organizată de Universitatea „Al. I. Cuza“ dinIaşi, dedi cată operei marelui poet român. Este vorbade Colocviul naţional studenţesc „Mihai Eminescu“,a cărui a 40-a ediţii a fost organizată în luna mai2014. La fiecare ediţie a acestui colocviu academic,studenţii noştri s-au întors cu premii importante,care atestă de fiecare dată calitatea învăţământuluitimişorean, atenţia şi respectul acordat acestui sim-bol al culturii române, acestei întrupări a complexi-tăţii spiritului uman.

Oprindu-mă asupra punctelor de referinţă aleeminescologiei timişorene, nu am vrut altceva decâtsă subliniez faptul că în spaţiul academic timişoreanopera lui Eminescu este una vie, citită, studiată şianalizată atât de către profesori, cât şi de învăţăceiilor. Este dovada atât a respectului faţă de tradiţiaculturală românească, cât şi a curiozităţii vii asupraimaginilor emblematice care ne formează spiritul şiidentitatea.

** *

„Conştiinţa românească se trage toată din Emi-nescu. A început prin a fi sufleorul Teatrului Naţio-nal şi a terminat prin a fi sufleorul conştiinţei naţio-nale“.

Aceste cuvinte ale lui Dan Puric subliniază,posibil, cea mai importantă moştenire lăsată nouă decătre marele Mihai Eminescu, conştiinţa naţională aîntregului popor român. Deşi suntem cu toţii părta-şii acestui spirit, trebuie spus că aceasta nu este omoştenire uşor de dus mai departe, nici la nivelcolectiv şi nici la nivel individual. Ceea ce a reuşitsă facă Mihai Eminescu de-a lungul întregii saleactivităţi a fost să ne înveţe cum să ducem îm preună,ca popor, ceea ce suntem şi ceea ce ne repre zintă.Aceasta este moştenirea valorilor lăsată de poet.Avem obligaţia morală de a o păstra vie în conştiinţaşi educaţia noastră. Prin educaţie, înţeleg întregul eiparcurs în viaţa omului: de la cea primită acasă, sauîn cadrul sistemului de învăţământ, până la auto-didacticismul fiecăruia dintre noi, în condiţiile încare Mihai Eminescu, prin opera sa, este prezent petoate aceste planuri.

În discursul susţinut cu ocazia sărbătoririi celor70 de ani de la înfiinţarea Universităţii de Vest dinTimişoara, aminteam că Universitatea are rolul de aveghea ca societatea să nu degenereze într-o supra-dimensionare a artificialului în detrimentul naturalu-lui şi firescului, de a preveni inducerea unor pseu-dovalori în rândul noilor generaţii, în care stridentul

ia locul simplităţii şi eleganţei, de la verbal, com-portamental, la estetic, în care modestia şi bunulsimţ sunt defecte, iar caracteristica vremurilor estearoganţa, incisivitatea. Universitatea trebuie să îm -piedice crearea unei societăţi în care noţiuni precumfamilia, iubirea, responsabilitatea, asumarea, educaţiasunt negociabile, în care timpul liber este un lux, încare robotizarea şi mecanicul înlocuiesc „povestea,versul“.

În acest context, universitatea are o importantăunealtă, moştenirea lăsată de Mihai Eminescu, operasa. Cu această unealtă eminesciană, putem schimbageneraţii, atâta timp cât ştim să o valorificăm.

Rolul nostru, ca universitate, este de a-l aduce pepoet cât mai mult spre comunitate, de a găsi soluţiiîn a-l apropia de cei care l-au uitat, sau de cei caren-au avut încă şansa să-i „asculte conştiinţa“, să înţe-leagă importanţa şi greutatea moştenirii valorilorprimită prin opera sa şi ceea ce a însemnat, înseamnăşi va însemna Mihai Eminescu în cultura română. Înopera sa ne regăsim ca popor, însă în primul rând, caoameni, ca indivizi, fiecare diferit, unic în esenţa sa,pentru că Mihai Eminescu a pus în cuvintele salecâte puţin pentru fiecare dintre noi. Este rolul me -diului academic, asumat de altfel, de a-l face cunos-cut şi înţeles de către toate generaţiile.

Unul din marile atuuri pe care Mihai Eminescule-a avut şi le are în continuare este cel al apropieriioamenilor; el a avut şi are puterea de ne apropia. Aşacum ne-a adus pe noi împreună astăzi aici, aşa aduceşi poate să aducă împreună comunităţi şi diferitegeneraţii.

Fiind, probabil, cel mai însemnat şi cel maicunoscut om al culturii naţionale, Mihai Eminescustabileşte ceea ce a fost, este şi va fi important pen-tru România, valoarea, esenţa şi spiritul limbiiromâne. Poezia sa, mai mult intraductibilă, esteesenţa conştiinţei româneşti, o conştiinţă profundă,ale cărei gânduri şi simţiri nu pot fi înţelese în pro-funzimea lor de nimeni altcineva decât de poporulromân. El este cel care dă formă unei conştiinţeromâneşti şi unei limbi naţionale, literare, oferindastfel punctul de plecare atât de necesar poporuluiromân. Tudor Arghezi descrie foarte bine aceastăstare de fapt, spunând că „Fiind foarte român, Emi-nescu e universal. “

Mihai Eminescu este numit şi cunoscut ca fiindpoetul naţional a cărui operă depăşeşte bariereletemporale, impuse oarecum de mersul absolut nor-mal al lucrurilor. O personalitate copleşitoare careimpresionează în continuare prin inteligenţa şi talen-

tul său, memoria, cultura, dar şi curiozitatea sa inte-lectuală. A fost şi este un gânditor şi un bun pedagogal poporului român. Pornind de la ceea ce ne-a lăsatca moştenire, generaţiile, în succesiunea lor, tran -smit mai departe geniul şi universalitatea lui MihaiEminescu, marcându-se astfel ca o prezenţă nobilăîn spirit şi în purtare.

Valoarea unui popor poate fi dată şi de oameniipe care îi formează, îi promovează. Faptul că neaflăm aici să celebrăm viaţa unui om de anvergurăarată deschiderea mediului academic de a recu -noaşte adevăratele valori şi de a le menţine vii în co -munitate. De aici, din această sală, trebuie să pleceun impuls către comunitate, un impuls care să-şi laseamprenta asupra unui număr cât mai semnificativ depersoane, un impuls hotărât şi puternic.

Consider că este necesar ca acest tip de educaţiesă înceapă de la prima întâlnire a individului cu sis-temul de învăţământ. Importanţa universităţii peîntreg parcursul procesului de învăţământ este de aforma educatorii, învăţătorii, profesorii şi părinţii înrecunoaşterea şi aprecierea valorilor, de altfel atât denecesare formării pe întreg parcursul vieţii.Amprenta pe care noi o lăsăm, având ca mijloc sis-temul educaţional, are o influenţă mult mai maredecât se observă iniţial, iar această amprentă se răs-frânge peste generaţii. Ceea ce vreau să subliniez cuaceste cuvinte este că dispunem de posibilităţi enor-me de a schimba curente şi idei şi de tot atâtea posi-bilităţi pentru a forma altele noi, iar cum facem acestlucru ţine de capacitatea fiecăruia dintre noi de a uti-liza învăţăturile trecutului.

Este datoria noastră să fim o voce puternică încomunitate, să aducem valorile în mijlocul ei, săgăsim modalităţile potrivite de a le integra şi a lepromova, în funcţie de categoriile sociale cărora neadresăm, în directă legătură cu contextul social şicultural.

La universitate, nu de puţine ori vorbesc despreadaptabilitate, despre capacitatea de a fi performanţiîntr-o societate aflată într-o continuă mişcare şi dez-voltare. Acest concept nu presupune însă şi ignora-rea trecutului, ci abilitatea de a-i folosi învăţămin -tele…şi după 125 de ani. Capacitatea de adaptarepresupune abilitatea de a folosi resursele şi vorbimaici de cele culturale, la nivel maxim, indiferent decontext.

Studenţii nu sunt simple produse ale procesuluididactic, ci partenerii şi colaboratorii noştri maitineri în căutarea inovatoare şi fascinantă a răspun-surilor la provocări, care necesită un răspuns adap-22

23

tat. La toate acestea ne-am gândit când, în urmă cudoi ani asumam un set de valori prin actualul pro-gram managerial, valori pe care, simbolic, le-amgrupat într-un decalog care ne orientează acţiunile:

1. Libertate academică2. Solidaritate academică şi respect reciproc3. Diversitate4. Personalizare5. Transparenţă6. Onestitate7. Profesionalism şi excelenţă8. Cunoaştere avansată şi transdisciplinaritate9. Recunoaşterea meritului10. Responsabilitatea individuală şi publicăToate acestea nu ar fi posibile fără un trecut

puternic atât al Universităţii, cât şi al întregii ţări.Un trecut marcat de personalităţi care au lăsat dinpropria conştiinţă şi generaţiilor care le-au urmat.Tocmai această moştenire reprezintă baza pe carevalorile numite mai sus s-au putut dezvolta de-a lun-gul anilor.

Explozia informaţională tinde să nu permită uşoraccesul personajelor create de autori clasici. Socie-tatea curentă, cea din spatele tastelor şi a monitoare-lor este mult mai deschisă unor personaje comer -ciale, care vând, într-un joc de marketing dus spre oextremă, care nu foloseşte decât câştigului financiar.Însă, dacă nu e uşor, nu înseamnă că e imposibil.Vorbeam despre capacitatea de adaptare, iar în acestcontext importanţa ei este foarte bine definită. Cla-sicii, operele lor, trebuie să răzbată dincolo de ba -riera acestui marketing agresiv, chiar mai mult, tre-buie să-i schimbe direcţia. Nimeni nu se aşteaptă caMihai Eminescu să atragă la fel de mult ca un lung -metraj hollywoodian, însă, el trebuie să fie prezentla nivelul conştiinţei noastre, ca indivizi, ca naţiune.Poate face asta prin operele sale, mereu actuale, princuvintele sale care, de multe ori, pictează un tablouatât de actual!

Aproximativ 60 000 de volume de Mihai Emi-nescu se vând în fiecare an în România şi aduc înca-sări de circa 130 000 euro, iar dacă ar fi trăit înaceşti ani poetul, deşi este cel mai bine vândut autorromân din toate timpurile, ar fi primit din ceea ce sepublică sub numele său, doar 800 de euro pe lună,potrivit Mediafax, citând pe criticul literar LucianPricop, profesor universitar de istoria culturii ro -mâne la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Admi-nistrative. Tot acesta spunea că „Românii nu cum -pără Eminescu, iar cei care cumpără nu citesc. Emi-nescu a devenit obiect de studiu, dar nu şi de lec -

tură“. Tocmai acest lucru trebuie să se schimbe. Dela obiect de studiu, Eminescu trebuie să devină unulde lectură, unul pe care generaţia tânără să-l ci teascăcu interes, cu plăcere şi cu dorinţa de a învăţa din-colo de semnificaţia literară a cuvintelor sale.Această situaţie nu se schimbă de pe o zi pe alta, darcu un efort comun, chiar şi generaţia informaţionalăîi poate asculta conştiinţa.

Considerat a fi un poet esenţial pentru deveni-rea interioară şi socială, Mihai Eminescu este la felde cult şi totuşi uşor de înţeles, dincolo de judecă-ţile de receptare, ceea ce îi consolidează poziţiapăstrată şi la cei 125 de ani de la trecerea sa în nefi-inţă, fiind marcat de critica literară postumă dreptcea mai importantă voce poetică din literaturaromână.

Prin superioritatea sa intelectuală, Mihai Emi-nescu este cel care a dat forma sufletului românescşi care a reuşit să aducă în acelaşi punct moştenireaculturală a poporului român cu teoriile culturaleoccidentale. Această realizare poate fi consideratăuna din formele cele mai concrete şi palpabile alemanifestării lui ştiinţifice şi culturale, dar şi aceeacare explică prestigiul şi dăinuirea operei sale, de-alungul atâtor generaţii de intelectuali. A fost atentla toate ideile şi sentimentele care alcătuiau, în vre-mea lui, tradiţia unei societăţi şi a fost susţinut con-tinuu de viziunea viitorului ţării, un viitor corectpentru poporul din care făcea parte. Aşa cum ospun toţi cei care îi studiază opera, Mihai Eminescua reuşit acest lucru, datorită sincerităţii în vi ziuneşi a unei gândiri reci, dublate de setea de cunoaştere.

Sunt de părere că dacă nu ne preţuim istoria, nune preţuim nici viitorul, iar noi, în universităţi,lucrăm în fiecare zi cu „viitorul“, cu studenţii pecare avem, în primul rând, obligaţia morală de a-ipregăti pentru carierele lor, pentru o viaţă, pentrucomunitate. Bagajul de cunoştinţe pe care îl oferimacestor tineri trebuie să reunească numeroase valoriprin care să construiască şi să îşi aducă valoareaadăugată în societate. În economie, profesia mea debază, vorbim adesea de valoarea adăugată... Din colode aspectul financiar, valoarea adăugată în societatereprezintă contribuţia noastră, a fiecăruia, contribu-ţie care trebuie să aibă la bază exemple, anumiţistâlpi în jurul cărora să se construiască şi da, de cenu?… Mihai Eminescu este un asemenea pilon pen-tru fiecare dintre noi.

Modele ne lipsesc, deoarece comportamentuloamenilor din zilele noastre ridică semne de între-bare. Ne întoarcem atunci către trecut! ConstantinBrâncoveanu nu a rămas în memoria urmaşilor prinmari acte de vitejie, ca un conducător de oşti, cum nise impun atenţiei astăzi un Basarab, un Ştefan celMare, un Ioan Vodă cel Viteaz şi Cumplit sau unMihai Viteazul. A fost un domnitor paşnic, preo-cupându-l, de altfel, cu evidentă pri oritate – a păstrapacea, ceea ce corespundea structurii sale sufleteşti,dar era considerată de el indispensabilă pentru a seasigura un mers înainte. În vremuri extrem detulburi, de răsturnări de situaţii şi de tranziţie, a ştiut,peste un sfert de veac, să fie un domn al păcii, deoa-rece se potrivea firii lui, dar a fost şi o componentăesenţială a cârmuirii sale.

Totuşi, chiar la începutul domniei, a fost con-strâns de împrejurări să recurgă la arma războiului.A făcut-o cu extremă destoinicie. Imperiul Austrieiîşi începuse expansiunea. Perioada de defensivăluase sfârşit, chiar cu o jumătate de deceniu înainteaîncheierii domniei unchiului său Şerban Cantacu -zino, când asediul Vienei eşuase şi se transformaseîntr-o retragere. Imperiul otoman demonstra că ajun-sese într-o fază a regresului sau, mai bine zis, arămânerii sale în urmă, în comparaţie cu progreseleînregistrate în ţările creştine din restul Europei.Puterea sa de expansiune scăzuse, dar, totodată, odecădere urmată de dispariţie nu s-a produs şi pu -terea sa de rezistenţă se va dovedi mare. Poate nuîntâmplător, ultimul imperiu dispărut în spaţiuleuropean avea să fie, abia după mai bine de douăveacuri, cel al sultanilor! Oricum, Brâncoveanu asesizat cu luciditate realitatea, pe care contemporaniai săi şi, în primul rând, cărturarul Dimitrie Cante-mir n-au înţeles-o, anume că sfârşitul acestei mariputeri otomane nu avea să se producă atât de grab-nic şi că o rupere prematură putea ascunde mari pri-mejdii. Dar, se mai adăuga o mare primejdie pe caredomnitorul o sesiza, după cum o vor mai face repre-

zentanţi ai marii boierimi în perioade succesive şiaceeaşi atitudine o vor avea şi revoluţionarii paşop-tişti. Era vorba de sensul eliberării firesc mult aştep-tate. Urmărind ceea ce se întâmplase în Ungaria şiapoi în principatul Transilvaniei, Brâncoveanu asesizat limpede primejdia schimbării de dominaţie.El nu voia o preluare a ţării şi includerea ei în întin-sele stăpâniri habsburgice. În consecinţă, n-a şovăitsă provoace o intervenţie a Imperiului otoman şi atătarilor, pentru ca primejdia să fie înlăturată. Acţiu-nea sa se dovedea neapărat necesară. Trupele gene-ralului imperial Heissler pătrunseseră în ţară şi pro-babilitatea unei retrageri a lor rămânea extrem de in -certă. La intervenţia domnului muntean, se desfăşu-rase acţiunea de înlăturare a acestei situaţii şi la Zăr-neşti, în preajma Braşovului, Heissler pierduse luptaşi fusese luat prizonier. Primejdia ocupării Ţării Ro -mâneşti era înlăturată!

Dar Brâncoveanu era, totodată, dornic să contri-buie la o înlăturare a dominaţiei otomane, evident cugândul de a dobândi o reală eliberare şi o aliniere

24

Anul Constantin BrâncoveanuVizionarul, înţeleptul şi realistul Brâncoveanu*Acad. Dan Berindei

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea de comunicări „300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu“(26 iunie 2014, Aula Academiei Române)

25

europeană. El îşi dădea seama cu luciditate de as -cen siunea politică şi militară a imperiilor creştineale Austriei şi Rusiei, dar, în acelaşi timp, sesiza pri-mejdiile unei eliberări.

Cu Imperiul otoman se ajunsese la oarecare echi-libru, în circumstanţele date, mai ales în comparaţiecu situaţia celorlalte teritorii sud-est europene su pusesultanului şi, în orice caz, fiinţarea entităţilor statalemunteană şi moldoveană se reuşise a fi păstrată,inclusiv o liberă folosire a credinţei. În consecinţă,pentru domnitor, viitorul statut al ţării nu trebuia pusîn primejdie şi acceptată o schimbare fundamentală,fără a se pregăti şi asigura statalitatea ei. Astfel, asis-tăm la angajarea domnitorului într-o poli tică abilă,într-un joc foarte delicat, în care se afirma consensulla o eliberare, dar cu multă atenţie, pentru a se evitaorice pas care se putea dovedi prematur şi, mai ales,să aibă loc o angajare concretă, doar cu condiţiadeplinei certitudini a succesului, în acelaşi timp, şi cuconstanta şi necontenita grijă ca o eliberare să nu setraducă printr-o simplă ocupaţie şi includere.

Serviciul său de corespondenţă externă – în carelucrau câteva zeci de oameni – a folosit domnitoru-lui în acţiunile sale şi în delicata politică „pe mar -gine de prăpastie“. Cu abilitate, a reuşit să restabi-lească relaţii cu autorităţile imperiale, obţinând suc-cesiv ti tlurile de comite şi apoi pe cel de principe alSfântului Imperiu, achiziţionând proprietăţi imobileîn Transilvania, obţinând dreptul de refugiu pestemunţi, ba chiar străduindu-se de a atenua pentruromânii transilvani efectele unirii cu Roma. De ase-menea, datorită bunelor relaţii stabilite cu Viena, aputut să-şi constituie depozite de bani în imperiu.Deci, politica sa urmărea, fără îndoială, o apropierede imperiul vecin creştin apusean, dar păstrându-seo relaţie, astăzi s-ar spune de parteneriat, respingândo includere şi o subsumare.

Cu celălalt imperiu creştin, politica domnului afost în bună măsură similară, deşi pe plan confe-sional, fiind vorba de ortodoxie, apropierea era maimare. Legăturile bisericeşti au fost continuate şi,totodată, emisarii domnitorului au fost succesivprezenţi în imperiul ţarului Petru I. Brâncoveanu n-aavut atitudinea lui Cantemir, care în situaţia dată –trebuie, însă, spus – cu greu ar fi putut găsi o altăcale decât cea urmată. Domnitorul muntean s-aferit cu abilitate de o angajare prematură într-unconflict incert. Aşa a ajuns zahereaua pregătităpentru oştirea ţarului să fie livrată oştirii otomane.În împrejurările acelui moment, a fost şi o destoi-nică ieşire a voievodului dintr-un complicat impas

şi o cale de ieşire, care i-a mai asigurat, timp de treiani, domnia!

Nu ştim ce era în mintea Brâncoveanului, înafară de o credinţă creştină nelimitată, dar gândurilesale ajungeau departe, cu toate împrejurările atât denesigure. Căsătoriile, pe care le-a planificat cu grijă,dezvăluie vederile sale. Aproape toţi ginerii şi nuro-rile sale n-au fost munteni sau muntence. Cea dintâiţintă matrimonială a fost Moldova. Fiicele mai mariale lui Brâncoveanu – Stanca şi Maria – s-au mări-tat, cea dintâi în 1692, cealaltă în 1693, cu fii dedomni moldoveni: Radu, fiul lui Iliaş şi Constantin,fiul lui Gheorghe Duca, cel din urmă obţinând tem-porar şi domnia tatălui său, beneficiind de concursullui Brâncoveanu. Cei doi fii mai vârstnici ai voievo-dului – Constantin şi Ştefan – s-au însurat cu AniţaBalş şi respectiv Bălaşa lui Ilie Cantacuzino, boie-roaice din Moldova, iar Ancuţa Brâncoveanu a luatca soţ, în anul 1705, pe Nicolae, fiul lui IordacheRuset. O căsătorie, care ar fi putut avea consecinţepolitice foarte importante, a fost cea care urma săaibă loc chiar în anul 1714, între Radu Brâncoveanu,cel de-al treilea fiu al voievodului, şi Maria, fiica luiAntioh Cantemir. Pe această cale, s-ar fi ajuns să searunce o punte pentru înlăturarea duşmăniei dintreCantemiri şi Brâncoveni.

Mănăstirea Hurezi

Dar Brâncoveanu a fost conştient şi de ascensiu-nea politică – în ochii turcilor – a fanarioţilor. Ceade-a treia fiică a voievodului, Ilinca, a fost căsăto rităcu Scarlat, fiul puternicului Alexandru MavrocordatExaporitul. Deşi acest ginere i-a decedat lui Brânco-veanu în 1699, legătura stabilită cu Mavrocordaţiişi-a făcut efectele şi în împrejurări tragice pentruvoievod şi ai lui. Primii domni fanarioţi, fraţii luiScarlat, aveau să-i fie sprijin doamnei Maria, neferi-cita vă duvă a voievodului şi mamă a celor patru fii,ajutând-o la revenirea în ţară şi, cel puţin, în parte larecuperarea bunurilor. De asemenea, şi căsătoriaBălaşei, fiica lui Brâncoveanu, în 1708, cu Manola-che Lambrino, explică – în parte, cel puţin – necesi-tatea şi dorinţa unor legături cu lumea constantino-politană fanariotă.

Trei fiice ale domnitorului aveau să asigure legă-tura mai puternică cu marea boierime munteană,respectiv Ilinca, după moartea prematură a lui Scar-lat Mavrocordat, s-a recăsătorit cu Şerban Grecianu,Safta l-a luat pe Iordache Creţulescu şi cea mai micăfiică – Smaranda – avea să se mărite cu ConstantinBăleanu.Peste veacuri, aceste căsătorii îşi păstreazăsemnificaţia. Unele pot fi efectul hazardului şi dra-

gostei tinereşti, dar este evidentă înţelepciunea luiBrâncoveanu într-o direcţionare a lor într-un sensfavorabil lui, dar şi neamului său în sensul cel mailarg.

Cu multă pricepere, Brâncoveanu a cârmuit ţaraîn vremuri extrem de tulburi, ştiind – cu toatăexploatarea, uneori, fără limite, a Porţii – să-i păs-treze nu numai pacea, ci şi bunăstarea. Armele saleau fost aurul, dar şi o politică prudentă, bine chib-zuită şi ferită de imprudenţe.

Impresionantă este şi activitatea lui de ziditor, nunumai prin construcţiile înălţate, dintre care unele aureuşit să înfrunte timpurile, dar şi prin calitatea lor,prin echilibrul, prin locurile alese pentru a le con-strui, prin munificenţa unora. Şi astăzi, Hurezu şiMogoşoaia ne lasă visători şi admirativi faţă de ceide atunci, care, în vremuri atât de grele, au ştiut şi aureuşit să ne lase o atare moştenire.

Nu putem încheia, fără să menţionăm trăsăturafundamentală a lui Brâncoveanu: credinţa, care s-areflectat în întreaga sa existenţă şi la capătul căreia,când a înfruntat cu curaj martiric pentru el şi ai luiun teribil sfârşit, şi-a deschis drum în lumea sfinţi-lor, rămânând dincolo de veac, un nemuritor exemplu.

26Biserica brâncovenească de la Doiceşti

27

Cu mai bine de un deceniu în urmă, scrutândmentalitatea românească premodernă, făceam ob -servaţia următoare1: dacă veacul al XVI-lea nutreaideea fatalistă a caracterului inexorabil al stăpâniriiturceşti, venite pentru păcatele de tot felul ale creş-tinătăţii ortodoxe din defunctul Bizanţ, secolul alXVII-lea avea să întărească o convingere profundă,potrivit căreia înţelegerea cu osmanlâii era singuracale posibilă pentru supravieţuire. O spunea Neculceîn O samă de cuvinte – atribuind lui Ştefan cel Mareel însuşi sfatul pentru fiul succesor la tron „să în -chine ţara la turci, iar nu la alte niamuri, căci nia-mul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai puternici“2 –,o relua Cantemir în romanul cu cheie, care este Isto-ria ieroglifică prin glasul Hameleonului – adică allui Scarlat Ruset –, vorbind despre „zugrăvită ple-carea capului“3, pentru a-l potoli pe duşman, totacolo proclamându-se, în legătură cu marele hatmanLupu Bogdan, cumnatul domnesc, „că adese s-auvădzut mai cu norocire izbândele a vini, când cusupuneri şi cu dosiri asupra nepriietenului să pur-cede“4, cu încheierea ce pare a cuprinde o profe -siune de credinţă a românului, indiferent de rangulsocial, în vremea de apogeu a Turcocraţiei, „că tres -tiia, după vânt plecându-să, să îndoieşte şi iarăşi săscoală, iară bradul, inpotrivă puindu-să, din rădă-cină se prăvăleşte“5.

Până astăzi, când sociologii găsesc în tot com-portamentul românesc o orientare spre „cultura desupravieţuire“ – opusă „culturii de dezvoltare“ –,însoţită de fatalism, pesimism, paternalism, autorita-rism şi încercări de adaptare6, ecoul acestor cuvinteale personajelor alegorice închipuite de duşmanul demoarte al Brâncovenilor, răsună extrem de familiarîntre hotarele noastre naţionale şi mai departe încă.

Principele care a patronat instrucţia de sorgintearistotelică a „iatrofilosofilor“ greci trecuţi prin uni-versitatea padovană şi care a ctitorit biserici de tradi-ţie dinastică, precum Hurezi unde, în pronaos, erazugrăvită „dunga cea mare (...) a rodului şi neamuluisău“ şi unde, în „Casa cărţilor“, erau aduse cronici

bizantine tipărite, în ediţii greco-latine, în Parisul luiLudovic al XIV-lea; voievodul care primea de laHabsburgi titlul de „Reichsfürst“ şi care, ca altădatăŞtefan cel Mare, era apropiat de Constantin celMare, paralela între fiul lui Papa din Brâncoveni şifiul lui Constantinus Chlorus, devenind motiv alculturii româneşti a vremii; iubitorul, în spirit ludicşi baroc, de reşedinţe nobiliare la Obileşti şi la Pot-logi, la Doiceşti şi la Mogoşoaia, creator al celuidintâi stil cu caracter panromânesc, cu o posteritatemodernă pe măsură – şi-a încheiat viaţa alături decei patru fii ai săi pictaţi în nartexul hurezean, în spi-ritul dramatic al unei epoci, în care moartea mişunaîn texte şi în fresce, aducând „Judecata de Apoi“ şi„Apocalipsa“7, în pridvoare de lăcaşuri muntene şioltene, domneşti, boiereşti şi ţărăneşti.

Era cumva sfârşitul Brâncovenilor, cel de martiriai creştinismului ortodox, congruent cu un tonuseroic al timpului şi al locului? Răspunsul este cate-goric negativ şi, în numele adevărului, se cade să nuocultăm tristele realităţi morale ale societăţii româ-neşti de acum trei veacuri.

Prin „Cântecul lui Constantin vodă Brâncoveanu“,devenit de-a lungul ultimelor două secole baladă,vicleim, colind, ba chiar şi „joc“, dramă folcloricăintrată în repertoriul unor mineri din Transilvania,fiecare generaţie a putut citi şi asculta, presărată cueterne pilde morale despre înălţările şi căderile omu-lui, „o poveste minunată/ Auzită în lumea toată“, alcărei erou, pierdut, „striga/ Pre împăratul bles -tema:/ Oh, păgâne şi spurcate,/ Cum ne tai fărădreptate?/ Cu ce-ţi suntem vinovaţi/ De perim neju-decaţi?“8

Sfârşitul lui Brâncoveanu a fost voit de călăii săi,nu departe de chioşcul sultanului Ahmed al III-lea,aidoma unui spectacol care să înfricoşeze, de felulcelor pe care uliţele Stambulului nu le dispreţuianiciodată. Se încheia, astfel, o viaţă de erou parcădesprins dintr-o dramă barocă, aşa cum se scriauatâtea în veacul naşterii lui Constantin vodă. O viaţăce ilustrase exemplar acele „fortuna labilis“ şi „roata

Un veac valah între martiri şi trădări*Acad. Răzvan Theodorescu

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea de comunicări „300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu“(26 iunie 2014, Aula Academiei Române)

vieţii“, de atâtea ori rechemate în texte şi imaginidin Ţara Românească. Se încheia halucinant, lăsândamintirea – alături de moartea lui Mihai Viteazul – acelei mai teribile jertfe româneşti din epoca veche9.

Scriam cândva10 că lumea noastră de la 1700,unde un privilegiat al sorţii putea să aştearnă într-oscrisoare, cuvintele: „Nu-mi trebuieşti alt nimic câto fărâmă de viaţă fără groază“, iar un cronicar prin-ciar se tânguia retoric pe marginea atâtor vexaţiuniotomane („O varvară şi păgânească neomenie,până încât şi cum necăjăşti pă supuşii tăi!“), încer-carea lui Constantin Brâncoveanu de a instaura, cuambiţii pe măsură, o stabilitate politică demultneatinsă, într-o domnie de mai mult de un sfert deveac, precum şi proclamarea unor apetenţe culturalecare cereau timpuri mai faste, rămâne în istorianoastră, un gest aproape eroic.

Orgoliosul, mult bogatul „bei al aurului“ şi-aaureolat – prin moartea de martir – o domnie zbu-ciumată şi minată de incertitudini, pe care şi-o pre-simţise, aşa cum prin opera sa ctitoricească şi-a câş-tigat gloria de prinţ al culturii, aşa cum prin gestu -rile sale de oblăduitor al celor de o credinţă cu eldin întregul Răsărit şi-a dobândit faima de urmaş albazileilor de odinioară. Mai observam cu acel prilejcă sincroniile civilizaţiei româneşti cu Europa şicare pot fi reliefate cu osebire în câteva zone esen-ţiale ale vieţii aulice, nu trebuie să ascundem nici-cum distanţele, uneori uriaşe încă, între mentali -tă ţile de la Dunărea de Jos şi cele de la Atlantic.Ex istă aici câte un detaliu neaşteptat, a cărui lică rirepoate deveni lumină necruţătoare, dar necesară; închiar anul 1688, când Brâncoveanu îşi inauguradomnia în Ţara Românească, în miezul atâtor incer-titudini orientale, la cealaltă margine de continent,în Anglia „revoluţiei glorioase“, a „contractuluipolitic“ între popor şi coroană, a sfârşitului domnieiStuarţilor, era pentru întâia oară menţionat simbolulcertitudinii occidentale, care până astăzi poartănumele lui Edward Lloyd, întemeietorul asigurări-lor moderne...11

Găsim, de altminteri, ecoul acestei nesiguranţefunciare în chiar cronica oficială a domniei brâncove-neşti, datorată lui Radu logofăt Greceanu. Pentru anulde hotar 1711 acesta nota: „Lucruri mai nestatorniceşi mai netemeinice şi mai învăluite decât într-acestan, socotescu că nici un veac nu va fi adus pre nicăi-rile, ca cum au dus acest timp la Împără ţiia Otoma-nicească, că într-o zi striga dă pace, iar într-altaodrăslea nepacea, într-o zi îmbrăca pă soli cu caf -tane, iar într-alta iarăşi îi închidea şi îi ocăriia“12.

În această nestatornicie românească, îşi făcea locdin plin un oportunism al boierimii, presărat la tot

pasul cu trădări şi hrănit de o mentalitate tranzacţio-nală aflată sub semnul Turcocraţiei, despre care amscris nu o dată13.

Au trădat Cantacuzinii cei cultivaţi şi mult călă-toriţi pe nepotul lor Constantin Brâncoveanu – rădă-cinile potrivniciei au fost găsite în conflictul dintrefiii voievodului şi progenitura stolnicului Constan-tin14 –, dar trădau, ca prim neam al ţării, şi pe turci înfolosul Habsburgilor şi al Romanovilor, aşa cum uncronicar al acestui „ruse Solomon danubien“15 nuezita să consemneze, în ceea ce îi priveşte pe stolni-cul Constantin, pe fiul său şi viitorul domn Ştefan, pespătarul Mihai: „Că nu era odihniţi să slujeascănumai unui stăpân, adecă împăratului turcesc, de lacare avea mila şi cinstea, că umbla de amestecalucrurile cu nemţii şi cu moscalii şi cu alte neamuri(...) ce să fie ei în veac stăpânitori ţării noastre şipământului nostru, pentru că-şi luase cărţi de laconţii, grofii, de la amândoi monarhii creştini“16.

Cercetări recente în arhivele otomane au scos laiveală faptul că divanul imperial de la Stambulnumise domn în Valahia pe Ştefan Cantacuzino, înlocul vărului său primar Constantin Brâncoveanu,pe când acesta se afla încă domn în scaunul său dinBucureşti.17

Chiar şi un cronicar neiubitor al Brâncoveanului,precum vornicul Radu Popescu, ştia că boierii Can-tacuzini „au fost stângerea vieţii lui (a lui Brânco-veanu, n.n.) şi a feciorilor lui şi a casii lui“18, dupăce demască turpitudinea stolnicului Constantin,capul uneltirilor, care ar fi declarat turcilor că şi-aotrăvit propriul frate, pe voievodul Şerban Cantacu-zino, pentru că, pasămite, nu era loial Porţii19.

Completarea acestui sinistru peisaj moral o facealt cronicar contemporan, atunci când scrie: „IarCantacuzineştii, adecă Şăităneştii, care din feliullor era neodihniţi şi nemulţămitori tuturor domnilorcelor mai denainte s-au arătat cu ficleşug şi cu răo-tate şi domnului Costandin vodă încă au început să-lficlenească, dela carele mult bine au avut, ţiind peunchii lui, Costandin Stolnicul, Mihai spătariul înloc de părinţi şi pe verii lui Ştefan spătarul, Raducomisul ca pe nişte fraţi şi credincioşi“20.

Este adevărat că boierii de la 1700 aveau prede-cesori iluştri întru trădare în spaţiul muntean, devreme ce Soliman Magnificul recompensa, cuaproape două veacuri înainte, pe Radu Paisie pentruslujbă credincioasă în campania de la Buda (1541),în timp ce acest fiu nelegitim al lui Radu cel Marepurta tratative secrete cu Ferdinand de Habsburg(1543)21.

În acelaşi timp, speranţa salvării personale – şi,de ce nu, aceea a ţării – conducea în chiar veacul28

29

instaurării Turcocraţiei, la trădări şi oportunisme înserie: Ion Golîe, marele logofăt din Moldova cerealui Ion vodă cel Cumplit să se supună turcilor, sau săplece22; Alexandru al II-lea Mircea punea să senoteze în cronica murală de la Bucovăţ, lângă Cra-iova, satisfacţia că „credinciosul meu împărat“,adică sultanul, l-a ucis pe voievodul român abiamenţionat, în locul său fiind pus Petru Şchiopul,propriul frate al domnului de la Bucureşti23; în fine,Ieremia Movilă dorea „să-l dea turcilor“ pe MihaiViteazul24 împotriva căruia adusese oştile din Polo-nia, unde domnul moldav căpăta indigenatul, adicăcetăţenia nobiliară leşească. „Bunele deprinderi“ aucontinuat, găsindu-le în epoca brâncovenească,atunci când aflăm că boierii munteni, „ca nişte câiniobraznici“ reclamau pe Nicolae Mavrocordat, pri-mul fanariot domnesc, lui „Ştaimvil“25, adică luiStephan, conte de Steinville, conducătorul austriacal Olteniei.

Ştiindu-le pe toate sau în parte, istoricul psiholo-giei naţionale Dumitru Drăghicescu nu se sfia săscrie acum un veac: „Cazuri de acestea de vânzare,trădări, intrigi şi dezbinări săvârşite de boierimeumplu întreaga istorie nenorocită a neamului nos-tru“26.

Sunt toate acestea scăderi morale care ţineau detranzacţia necesară şi de folosirea oportună a tuturorocaziilor care au salvat neamul şi statalitatea româ-nilor. Epoca 1700 reflectă, cel mai bine, aceastăparte a mentalului românesc în atitudinea nevoitduplicitară a lui Constantin Brâncoveanu faţă demarile puteri vecine, aşa cum ne-o descrie cronica-rul contemporan: „Costandin vodă la aceastelucruri ce s-au făcut avea două socoteale, unaîndemnase pă ţariul ca să vie asupra turcilor, carede va bate pă turci, să fie izbânda moscalilor săarată cu faţa curată, că din îndemarea lui s-au făcutbiruinţa asupra vrăjmaşilor creştineşti. Altă soco-teală avea că scriia totdeauna la turci, îndemnân - du-i să meargă făr de grijă că le sunt oştile pu ţine şiflămânde şi altele ca aceste socoteale gândiia săfacă ca să nu scape de bine ori o parte va birui, orialta. Dar săracul s-au scăpat de amândoo părţile:că moscalii l-au cunoscut de ficlean şi înşălători decreştini, turcii însă l-au numit de hain împăratu-lui...“27

Că prevala aici grija pentru siguranţa ŢăriiRomâneşti o arată episodul din vara anului 1711,când Brâncoveanu „şădea la Urlaţi, lângă Cricov“,într-o tabără din care urmărea „ce vor face oştilemoscăceşti şi cu ale turcului“28, episod istorisitlămuritor de Radu Greceanu, care vorbeşte de grijaprincipelui valah „în ce chip ar face ca într-o vreme

cumplită ca aceia, întreagă să păzească ţeara şifără primejdie dă cătră amândoaă părţile, adecă şidă cătră turci şi dă cătră moscali“29.

Cercetând epoca lui Brâncoveanu, suntem aduşi,de fapt, să analizăm poziţia elitelor româneşti faţă deTurcocraţie, mai ales odată cu veacul al XVII-lea,pentru care diversitatea punctelor de vedere, cores-punzând diversităţii partidelor boiereşti din vremearegimului nobiliar, ne îngăduie să surprindem măcarun element de unitate politică pretutindeni prezent:nevoia supunerii faţă de Poartă, pentru păstrarea pri-vilegiilor, a domniilor şi, implicit, a statalităţii româ-neşti, unică în sud-estul european.

Fie că este vorba de cronica logofătului RaduGreceanu30, sau de cea a vornicului Radu Popescu31,fie că ne referim la Letopiseţul cantacuzinesc32, saula aşa-numita Cronică anonimă33, textele fac vor -bire despre chipul în care, de la instalarea suzerani-tăţii otomane în secolul al XVI-lea, când „nici ţaranu s-au robit“34, domnia şi boierimea vor fi înţelescă singura cale de supravieţuire este pactizarea cuduşmanul, prin supunere: „Aceşti domni, Neagoe denŢara Rumânească şi Bogdan vodă den Moldova“ –ne aflăm la orizontul primelor decenii după 1500 –au legat haraciu la turci, de vreame ce au cunoscutcă într-alt chip nu să vor odihni“35; iar atunci cândun Radu de la Afumaţi ducea luptele antiotomane,amplu amintite pe piatra sa funerară din pronaosulbisericii mănăstirii din Curtea de Argeş, boierii seîmpotriveau războaielor domneşti, „că nu vor puteasă să bată, ei fiind puţini şi ţara mică, cu un înpăratce au luat şi au coprins atîtea ţări şi are mulţime deoameni. Au voit cu toţii să meargă domnul la Poartă,să plece capul la poala înpăratului şi aşa aufăcut“36.

Evoluţia istorică va face ca în veacul următor,când intrepidul Mihnea al III-lea plănuia să ucidă peturcii şi pe tătarii din ţară, boierii aveau să-l pârascănecredincioşilor, pentru a se trezi apoi pârâţi la rân-dul lor, de domn37, căruia îi zădărniciseră intenţiilebelicoase cu cuvinte pe care le găsim în Letopiseţulcantacuzinesc: „vom zădărî şarpele şi ne va înghiţicu totul. Căci noi sîntem o ţară mică şi făr deoameni, neputincioasă şi făr de ajutor de nicioparte, iar turcii sînt puternici, mari şi biruesc toatălumea, de la Răsărit până la Apus“38.

Puţin mai târziu, în legătură cu domnia lui RaduLeon, „turcii, văzând că domnii ţărăi noastre să hai-nesc dă cătră înpărăţie, au poruncit să fie obicei, deal treilea an să meargă domnul la Poartă să sărutemâna înpăratului“39, pentru ca o culme a duplicită-ţii politice să fie atinsă în vremea primului Cantacu-zin încoronat din Muntenia: „După aceasta Şărban

vodă, văzând că neamţilor (Habsburgilor, n.n.) lemerg lucrurile înainte, de biruesc pă turci şi le iaucetăţile, ţările, au socotit cu ai lui fraţi şi rude să tri-miţă la Beci (Viena, n.n.), la chesarul, soli cu cărţidespre toată ţara, să să închine chesarului şi săceară oşti ajutoriu înpotriva turcilor ca să-i dezli-pească ţara de cătră turci şi să o lipească lângăchesarul, de care pă turci îi amăgea (ca un viclean)cu cărţile lui, scriindu-le că va să trimiţă soli laneamţi ca să îndemneze şi să se roage ca să facăpace între înpăraţi, să nu mai fie vărsare de sânge şialtele ca acestea, cu care adormia pă turci“40.

Acestei naraţii lipsite de simpatie pentru Şerbanvodă – absolut firească din partea fiului lui Hrizeadin Popeşti vistiernicul, victima Cantacuzinului – îidă consistenţă un pasaj din Letopiseţul cantacuzi-nesc, care mărturiseşte că fiul postelnicului Con-stantin se temea „ca nu care cumva în zilele lui săcază ţara la vreo nevoe sau la vreo robie, au decătră turci, au de cătră nemţi, ci să lupta cu dânşiicu multe meşteşuguri în tot feliul...“41

Cererile de domn la Poartă („că ei îl cerşură preacela de la împăratul“42) coboară în timp la epocalui Radu cel Mare şi a Craioveştilor, care jurau înfaţa lui Mehmet paşa43, iar turcii devin cu timpulperfect conştienţi de dezbinările româneşti pe carecaută să le arbitreze (voi aminti aici remarca re centăa unui distins turcolog ce observa că dezbinărileboierimii muntene şi moldovene sunt notorii, întimp ce nobilimea ardeleană se arăta solidară înain-tea suzeranităţii turceşti44).

„Deci înţelegând împărăţiia de atâta nebunie cefac rumânii, şi îndată porunci la turci şi la tătari săvie în ţară să o robească şi să o prade“45, ne istori-seşte Letopiseţul cantacuzinesc în legătură cu con-flictele epocii Constantin Şerban – Gheorghe Ghica,şi acelaşi izvor reproduce, în aceeaşi cheie răspunsuldat de marele vizir postelnicului Constantin Canta-cuzino, care cerea păstrarea autonomiei muntene:„Şi cum împăratul biruiaşte de la răsărit pân laapus, şi nu iaste altă ţară mai rea decât Ţara Rumâ-nească, că nu apucă o nebunie să se potolească,alta rădică“46.

Sigur este că domnia lui Constantin Brâncoveanu,lungă şi stabilă, dar în acelaşi timp plasată într-unmoment de tensiune maximă a conflictelor dintreputerile vecine – la 1699 pacea de la Karlowitztranşa în favoarea Habsburgilor lungul război cuImperiul otoman, în 1711 acesta din urmă stăvileavremelnic, la Stănileşti, pretenţiile lui Petru celMare – ne furnizează date din belşug pentru a cân-tări poziţia elitelor muntene faţă de Sublima Poartă.

Chiar dacă sentimente de solidaritate creştinăconduceau la o aplecare spre Viena – şi aici se găseao parte a marii boierimi în frunte cu aga ConstantinBălăceanu –, domnul o refuză, pentru moment, dinprudenţă: „Încă nu este vremea aceea ce gândeşte,că turcul şi tătarul încă este în puterea lor, iar cândar fi vremea tot creştinul este datoriu a ajuta altuicreştin şi domnul încă zicea că să va scula cu pu -terea lui să ajute creştinilor, nemţilor, cu vreme“47.Ezitare care va şi atrage replica dură a generaluluiaustriac Donat Heissler, mult prezent în spaţiulromânesc, în conversaţia cu un boier: „N-aţi vrut săpăziţi tocmealele şi legăturile, cum zic la noi, laneamţi, parola, ce le-aţi călcat şi toate legăturile şiaţi stricat şi parola“48 (va fi fost aici surprinderea uneitriste, dar utile constante a politicii româneşti încă dinprima noastră modernitate!). Acelaşi Heissler, prizo-nier al muntenilor şi al turcilor, după bătălia de laZărneşti (august 1690), va avea cu Brâncoveanu unschimb de cuvinte celebre care fixau statutul dom-nului român în ochii unui occidental: „De sînt şirob, astăzi am căzut în robie, iar tu eşti rob de cândte-au făcut tată-tău“49. Acest punct de vedere al pri-zonierului din armata imperială creştină nu putea fiuşor combătut, când ştim că potrivit cutumei, atunci„când intra înpăratul (sultanul, n.n.) în corturi,domnul dăscălica şi îngenunchea şi când treceaînpăratul să pleca cu capul la pământ“50, sau căvodă pleca la Adrianopol „să sărute poala înpără-tească5 , sau că felonul său văr şi urmaş Ştefan Can-tacuzino săruta mâna imbrohorului52, dregătorul cese îngrijea de grajdurile sultanului...“

Obiceiul supunerii domneşti devenise atât demare încât, dacă parcurgi însemnările lui Brânco -veanu constaţi că firmanele de chemare la sultan nu-idisplăceau53. Oricum, el dorea „să nu scandali -sească pe stăpâni“54, făcând toate acestea – o spuneadmirativ cronicarul oficial – „înţelept şi foarte grij-nic fiind, şi mai mult pentru ţară şi patrie din inemădorind“55 (ceea ce, adaug, îl aşeza într-un izbitorcontrast moral cu hipercultivatul domn moldavDimitrie Cantemir care „ca un nemernec înpreunăcu moscalii den ţara lui au fugit“)56.

Rămân toate acestea, oare, peste veacuri, expli-caţii ale unor derapaje morale, ale unei mentalităţitranzacţionale, ale unei aplecări stăruitoare spreaşteptări, zăbave, oportunisme inteligente şi trădărioportune, dar mai ales către marele câştig al premo-dernităţii româneşti, care este statalitatea? Istoriculconstată, alţii sunt chemaţi să judece, dar nu trebuieuitate astăzi cuvintele rostite acum exact o sută deani de părintele istoriografiei noastre moderne. La15 august 1914, când se împlineau două veacuri de30

31

la decapitările voite de cruntul mare vizir Gin AliPaşa, Nicolae Iorga rostea la Ateneu o conferinţăsemnificativ intitulată „Valoarea politică a lui Con-stantin Brâncoveanu“, unde istoricul rezuma exem-plar rigorile destinului românesc de la Ştefan celMare începând: „Exista un singur drum politic, pecare veacuri întregi am mers toţi... el era alcătuitdin mulţi paşi în dreapta şi mulţi paşi în stânga, dinmultă îndrăzneală înainte, din multă retragereresemnată în urmă“57.

Oricum, dincolo de derapaje, dincolo de tran-zacţii, dincolo de oportunisme sau de trădări con-temporane, mucenicia Brâncoveanului înseamnă,în zorii modernităţii noastre, o pagină tragică şi, încele din urmă, eroică.

Note1 R. Theodorescu, Despre prima modernitate a românilor, în

Academia Română. Discursuri de recepţie IX (1996–2005), Bucu-reşti, 2006, pp. 202–203.

2 O samă de cuvinte în Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. G.Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 168.

3 Istoria ieroglifică, ed. P.P. Panaitescu, I. Verdeş, II, Bucu-reşti, 1965, p. 25.

4 Ibidem, I, p. 93.5 Ibidem, II, p. 229.6 Zece ani de adaptare. Starea naţiunii, Institutul Pro, Bucu-

reşti, 2008, p. 8.7 R. Theodorescu, Histoire et prophétie dans l’art valaque de

la première moité du XVIII-e siècle în Roumains et Balkaniquesdans la civilisation sud-est européene, Bucureşti, 1999, pp.410–417.

8 Cronici şi povestiri româneşti versificate (secoleleXVII–XVIII), ed. D. Simonescu, 1967, pp. 55–60.

9 R. Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între „Casa Căr-ţilor“ şi „Ievropa“, ed. a II-a, Bucureşti, 2012, p. 9.

10 Reperul brâncovenesc în Drumul către ieri, Bucureşti,1992, p. 50 şi p. 55. Textul de faţă a fost publicat mai întâi sub ti -tlul Acum trei sute de ani oportunisme şi trădări româneşti în Isto-rie şi civilizaţie, 29 februarie 2012, pp. 20–22.

11 Idem, Constantin Brâncoveanu..., p. 12.12 Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu Voievod

(1688–1714), ed. A. Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 208.13 Prima dată, pe larg, în Discursul meu de recepţie la Aca-

demia Română, Despre prima modernitate..., p. 201 şi următoarele.14 A. Ilieş în comentariul la Istoria domniei..., p. 12.15 H. Focillon, L’ancien art roumain, în Moyen Age. Survi-

vances et réveils, Montreal, 1945, p. 190.16 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până în mar-

tie 1717, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 118.17 Informaţie dată de Mihai Maxim în comunicarea din 30

iunie 2011 la Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie a Academiei

Române, Ţările Române şi Înalta Poartă. Documente noi din ar -hiva otomană din Istanbul.

18 Istoria domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vorni-cul, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 244.

19 Ibidem, p. 213.20 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie..., p. 113.21 M. Maxim, Noi documente turceşti privind Ţările Române

şi Înalta Poartă (1526–1602), Brăila, 2008, pp. 137–139, p. 170.22 N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara

Românească şi Moldova. Secolele XIV–XVI, Bucureşti, 1971,p. 308.

23 R. Theodorescu, Inscripţia din Oltenia şi inscripţia dinMoldova în Istoria văzută de aproape, Bucureşti, 1980, pp.98–100.

24 Istoria Ţării Româneşti, 1290–1690. Letopiseţul cantacu-zinesc, ed. C. Grecescu, D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 72.

25 Istoriile domniilor..., p. 234.26 Din psihologia poporului român. Introducere, Ed. Alba-

tros, 1995, p. 236.27 Istoriile domnilor..., p. 202.28 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie..., p. 111.29 Istoria domniei..., p. 180.30 Vezi nota 12.31 Vezi nota 18.32 Vezi nota 24.33 Vezi nota 16.34 Istoriile domniilor..., p. 157.35 Ibidem, p. 35.36 Ibidem, p. 40.37 Ibidem, p. 122.38 Istoria Ţării Româneşti..., p. 133.39 Istoriile domniilor..., p. 136.40 Ibidem, p. 187.41 Istoria Ţării Româneşti..., p. 188.42 Ibidem, p. 17.43 Ibidem, p. 18.44 M. Maxim, Noi documente..., p. 230.45 Istoria Ţării Româneşti..., p. 142.46 Ibidem, pp. 144–145.47 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie..., p. 21.48 Ibidem, p. 23.49 Ibidem, p. 32.50 Ibidem, p. 69.51 Istoria domniei..., p. 143.52 Istoriile domnilor..., p. 207.53 E. Vârtosu, Însemnările de taină ale lui Constantin vodă

Brâncoveanu 1693–1707, Bucureşti, 1940, p. 20, p. 22.54 Istoria domniei..., p. 182.55 Ibidem, p. 183.56 Ibidem, p. 185. Punct de vedere împărtăşit şi de alte cronici

muntene (Istoriile domniilor..., p. 273).57 N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu

(extras), Vălenii de Munte, 1914, p. 16.

32

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu(1688–1714) a fost una dintre cele mai rodnice pen-tru cultura şi arta românească, constituind unmoment de vârf, fiind o etapă de mare înflorire cul-turală, iradierea artei brâncoveneşti cuprinzânddeopotrivă Transilvania, Banatul şi Moldova, re -flexe fiind prezente şi în Basarabia.

O semnificaţie şi o importanţă deosebite a avut,pentru Transilvania, sfertul de veac al domniei luiConstantin Brâncoveanu, înfloritoare etapă în evo-luţia artelor româneşti, domnul Ţării Româneştifiind ctitor şi protector pentru conaţionalii săi dininteriorul arcului carpatic.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, arhitecturareligioasă a românilor transilvăneni cunoaşte o stag-nare, construindu-se relativ puţin, cele mai impor-tante edificii de cult fiind înălţate din generozitateaprincipelui Constantin Brâncoveanu şi a familieisale. În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea,domnul Ţării Româneşti înalţă la Făgăraş BisericaSf. Nicolae, iar în anii 1700–1701 finalizează con-strucţia bisericii Mănăstirii Sâmbăta de Sus, exem-ple tipice de arhitectură de la sudul Carpaţilor, edifi-cate în Transilvania1. De asemenea, principele aridicat în 1707 o biserică pe moşia sa de la PoianaMărului (judeţul Braşov) şi a refăcut vechea ctitoriea lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului, iar bisericaromânilor din Berivoii Mari (judeţul Braşov) a fostedificată prin mărinimia soţiei sale, doamna Maria.Exemplul principelui este urmat de viitorul domnŞtefan Cantacuzino, care a construit pe moşia satransilvană de la Vaida Recea (judeţul Braşov) obiserică în 1709.

Ctitoriile înălţate în Ţara Făgăraşului au contri-buit esenţial la formarea şi răspândirea curentuluiartistic brâncovenesc, declanşând o adevărată şcoalăde arhitectură locală, reprezentată printr-un grup deedificii, compact şi unitar, ce realizează o sinteză a ele-mentelor de arhitectură şi decor din Ţara Româneascăgrefate pe tradiţia constructivă din Transilvania.

Activitatea artistică a românilor transilvăneni însecolul al XVIII-lea a avut un permanent model înevoluţia artistică de la sudul Carpaţilor, interferen -ţele cu centrele culturale brâncoveneşti, contribuindesenţial la procesul de unificare culturală a spaţiuluilocuit de români2.

Principele Constantin Brâncoveanu a continuatîn Transilvania mai vechile tradiţii ctioriceşti aledomnilor din Ţara Românească, edificând sau res-taurând biserici şi mănăstiri, înzestrând cu bunurifunciare, sau dăruind preţioase odoare bisericeşti,cărţi liturgice, icoane şi pictură murală.

Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş este ceamai importantă ctitorie transilvăneană a principeluiConstantin Brâncoveanu, fiind zidită între 17 iunie1697 şi 30 septembrie 1698. Amplul edificiu avândun plan dreptunghiular alungit, compartimentat înpridvor acoperit cu două calote, pronaos, acoperit cuo calotă pe pandantivi, acelaşi sistem de boltire fiindşi peste naos şi absida decroşată a altarului, plani-metric poligonală la exterior şi semicirculară la inte-rior. Peste pronaos se înalţă turnul clopotniţă de planoctogonal. Însemnătatea arhitecturală şi artistică aacestei biserici voievodale a fost capitală pentruTransilvania, edificiul impunând în timp un prototipşi un stil. Pentru zidirea bisericii ortodoxe făgără -şene, Constantin Brâncoveanu a obţinut la 10octombrie 1694 acordul principelui TransilvanieiMihail Apafi al II-lea, fiind susţinut în demersul săude generalul conte Rabutin de Bussy, comandantulmilitar al armatei austriece în Transilvania. Maimulte documente aflate la Arhivele Naţionale dinCluj Napoca constituie importante dovezi ale presti-giului de care se bucura Constantin Brâncoveanu,domnul Ţării Româneşti, fiind distins la 30 ianuarie1695 cu titlul de principe al Sfântului ImperiuRomano-German3.

Un episod, necunoscut până nu demult, legat deedificarea bisericii făgărăşene este faptul că „pentrufixarea locului şi efectuarea măsurătorilor necesare,

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea de comunicări „300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu“(26 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Arta brâncovenească din Transilvania*Acad. Marius Porumb

33

generalul Rabutin a trimis la Făgăraş pe inginerulşef (supremum ingenierium) al trupelor sale, carenu era altul decât italianul Giovanni Morando Vis-conti“4, cunoscut pentru lucrările topografice dinanii 1711 şi 1714 la Cetatea Alba Iulia, dar şi la alteedificii militare.

Un document din 22 iunie 1697 confirmă dema-rarea lucrărilor la Biserica Sfântul Nicolae din Făgă-raş, pe locul unei mai vechi biserici româneşti,monumentalul edificiu fiind finalizat la 30 septem-brie 1698. În anul următor, la 17 octombrie 1699,principele Constantin Brâncoveanu dăruia ctitorieisale suma de cincizeci de taleri, pe care preoţii bise-ricii făgărăşene urmau să o ridice anual în ziua Sf.Dumitru (26 octombrie) din venitul vămii domneştide la Rucăr şi Dragoslavele: „Însă până vor ţânealegea aceasta pravoslavnică, iară de care cumva arschimba legea şi n-ar fi întru a Răsăritului bisericăi (şi) credinţă, să hie lipsiţi de această milă ce amfăcut“. Documentul precizează că „am zidit şi amînălţat din temelie această sfântă biserică, care estepreste munte în Ardeal, în oraşul ce să chiamăFăgăraşul, şi o am înfrumseţat pre dinăuntru şi pedinafară cum să vede“5.

Biserica Sf. Nicolae din Făgăraş a fost înzes tratăcu un preţios iconostas şi o remarcabilă picturămurală aparţinând stilistic epocii brâncoveneşti,valoroase opere de artă ale unor cunoscuţi artişti.Este relevant pentru importanţa acordată de princi-pele Ţării Româneşti monumentalei sale ctitoriitransilvane, faptul că iconostasul făgărăşan montatîn 1698, este cel mai amplu din epoca brâncove-nească, fiind mai mare decât cel al Mitropoliei dinTârgovişte sau al catoliconului Mănăstirii Hurez6,două edificii religioase de primă însemnătate.

Pictura impozantului iconostas este semnată şidatată pe icoana de hram: Iconopiseţ Preda Pano-nean. Leat 7207 (1698–1699), care este pictorulprincipal, alături de care Ioan Zugravul semneazăicoanele prăznicare7. Autorul principal al icoanelorîmpărăteşti a fost identificat pe baza analogiilor sti-listice cu Preda de la Câmpulung, pictorul din 1696al Paraclisului hurezan şi al frescelor din 1699 aBolniţei de la Mănăstirea Hurez. Iconostasul biseri-cii făgărăşene este de tip „clasic“ brâncovenesc,compus din patru registre: icoanele împărăteşti,prăznicarele aşezate în arcade cu timpane, şirulapostolilor aşezaţi sub arcade având în centruDeisis, iar registrul următor înfăţişând proorocii înmedalioane adâncite în lemnul masiv al grinzii.Icoanele cu fond de aur sunt înconjurate de o bogată

şi luxuriantă vegetaţie, sau de motive arhitectonicesculptate în lemn aurit şi policromat, conferindîntregului ansamblu somptuozitate şi rafinament.

Ansamblul de pictură murală, ce împodobeşteabsida altarului şi naosul, cu amplul său programiconografic, datează din 1720, fiind semnat de Predaşi Teodosie, fiii pictorului Preda din Câmpulung.Fresca bisericii făgărăşene este o realizare remarca-bilă a şcolii de pictură brâncoveneşti, care în dece-niile următoare va deveni un model pentru nume-roase biserici româneşti transilvănene. În deceniileurmătoare, numeroşi artişti din ambianţa artistică dela sudul Carpaţilor activează în Transilvania şi Banat,dintre care îi amintim pe Iosif Ieromonahul, Mateidin Craiova, Grigore Ranite din Craiova, Ştefan dela Ocnele Mari, Andrei de la Hurez, pictori având oactivitate meritorie în răspândirea noului limbaj alpicturii postbizantine româneşti, a stilului brânco -venesc.

Pe locul unei mai vechi ctitorii de pe moşia brân-covenească de la Sâmbăta de Sus, în ultimul deceniual secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu aconstruit Mănăstirea Sâmbăta (judeţul Braşov), edi-ficiu religios ce este un exemplu tipic de arhitecturăde la sudul Carpaţilor, având un plan trilobat, cuturlă pe naos, iar faţadele sunt împodobite cu undecor specific ambianţei muntene. Lăcaşul a fostfinalizat în anii 1700–1701, dar, din păcate, nu semai păstrează aproape nimic din decorul original dininterior, care desigur a fost bogat, având în vedere căbiserica era o ctitorie voievodală. După ce a stat maimulte decenii în ruină – respectiv din 1785 când afost desfiinţată prin ordonanţă imperială care dispu-nea desfiinţarea ordinelor călugăreşti, până la res-taurarea din anii 1926–1936, care a recuperat ele-mentele esenţiale ale arhitecturii şi parţial decorulmural din 1767 – ctitoria brâncovenească de la poa-lele Munţilor Făgăraş va deveni un model arhitecto-nic ce va fi promovat şi imitat de numeroase edificiireligioase din ţinutul Sibiului, Ţara Bârsei, PodişulTârnavelor, în special în a doua jumătate a secoluluial XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului alXIX-lea8.

Tradiţia şi atestări documentare menţioneazăBiserica Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului ca octitorie a lui Mihai Viteazul, care la 1701 era refă-cută de Constantin Brâncoveanu. Inscripţia tablou-lui votiv are următorul text: „Constandin BasarabVoivod Brancoveanul care a făcut biserica aciasta.Făcutus-a 1701 şi s-au zugrăvit Leat 1723. Şi fiindispravnic popa Ioan ot Vizocnă la acest lucru“.

34

Tabloul votiv înfăţişează doi ctitori ce susţin ma -cheta bisericii ocnene, primul din stânga este cu cer-titudine Constantin Brâncoveanu, iar cel din dreaptapare să fie primul ctitor, Voievodul Mihai. Deşiinscripţia nu menţionează acest lucru, Vasile Drăguţa lămurit cu argumente solide şi convingătoare căimaginea îl reprezintă pe Mihai Viteazul întemeito-rul şi pe Constantin Brâncoveanu restauratorul9.Autorul frescelor de la Ocna Sibiului este Popa IvanZugravul, unul din cei mai activi pictori din primageneraţie a centrului de la Răşinari.

După 1714, anul martiriului Brâncovenilor,numeroşii pictori formaţi în Ţara Româneascăîn şcoala de la Hurez, datorită prestigiului de carese bucurau, au fost solicitaţi să împodobească cufrescă şi icoane cele mai importante ctitorii aleromânilor transilvăneni, perpetuând astfel un feno-men artistic până în primele decenii ale secolului alXIX-lea.

În legătură directă cu centrele artistice brânco-veneşti de la sudul Carpaţilor este formarea, în dece-niul al doilea al secolului XVIII la Răşinari, a unuiimportant centru de pictură, în care vor activa maimulte generaţii de artişti, dintre care îi amintim pePopa Ivan, Nistor Dascălul, Iacov şi Stan Zugravi,care abordează un limbaj artistic ce trădează con -tacte directe cu ambianţa culturală brâncovenească.

Mai mulţi pictori veniţi din Ţara Românească,având în frunte pe Andrei Zugravul de la Hurez, aupictat în anul 1730 în Banat la Mănăstirea Săraca,ansamblul mural având o concepţie şi viziune uni -tare, scene şi figuri, compoziţii şi motive decorative,amintindu-ne de realizările marii şcoli de la Mănăs-tirea Hurez10.

Aproape concomitent, în anul 1732, Ion Zugra-vul, ce poate fi identificat cu unul din pictorii ce pro-vine de la Hurez, se afla în fruntea unui grup nume-ros „având trăsăturile unei adevărate şcoli de pic -tură“, care împodobea cu frescă vechea bisericăromânească din Lipova (judeţul Arad). În grupul uce-nicilor-colaboratori, îi remarcăm pe Nedelcu Popo-vici, Şerban Zugravul şi Radu Popovici, cunoscuţipentru activitatea deosebită în Banat şi pe valeaMureşului11.

Procesul de răspândire şi adoptare în Transilva-nia a stilului brâncovenesc, început în primele dece-nii ale secolului al XVIII-lea, încă în timpul domnieiprincipelui Constantin Brâncoveanu, va continua şiîn deceniile următoare, cunoscând în provincia in -tracarpatică o amploare deosebită. Pictura brâncove-nească şi postbrâncovenească a împodobit bisericileromâneşti transilvănene, indiferent de confesiune,bucurându-se de un prestigiu deosebit prin calităţilesale artistice şi decorative.

Dacă în primele decenii arta brâncovenească s-apropagat ca un semn al susţinerii ortodoxiei transil-vane, începând cu deceniul al patrulea valorile artis-tice de la sudul Carpaţilor au fost receptate ca auten-tice manifestări ale unui stil naţional.

Note1 M. Porumb, Un veac de pictură românească din Transilva-

nia – Secolul XVIII, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, pp. 9–17.2 Eugenia Greceanu, Ţara Făgăraşului zonă de radiaţie a

arhitecturii de la sud de Carpaţi, în „Buletinul Monumentelor Isto-rice“ (BMI), XXXIX, 1970, nr. 2, pp. 35–50.

3 Susana Andea, A. Andea, Constantin Brâncoveanu şi bise-rica românească din Făgăraş, în volumul Transilvania – Bisericişi preoţi, Ed. Supergraph, Cluj Napoca, 2005, pp. 88–94.

4 Ibidem, p. 76.5 I. Cavaler de Puşcariu, Fragmente istorice despre boierii

din Ţara Făgăraşului, IV, Sibiu, 1907, p. 46 Pentru comparaţie, vezi Florentina Dumitrescu, Sculptura în

lemn brâncovenească, în Pagini de veche artă românească, III,1974, pp. 7–146.

7 Ioan Zugravul semnează pe icoanele Intrarea în Ierusalimşi Răstignirea.

8 M. Porumb, Dicţionar de pictură veche românească dinTransilvania, secolele XIII–XVIII, Ed. Academiei Române, Bucu-reşti, 1998, p. 235.

9 V. Drăguţ, Un portret necunoscut al lui Mihai Viteazul, în„Buletinul Monumentelor Istorice“, 1972, nr. 4, pp. 60–63.

10 M. Porumb, Un veac de pictură românească din Transil-vania. Secolul XVIII, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 13.

11 H. Medeleanu, Perspectivă nouă asupra picturii din bise-rica din Lipova (judeţul Arad), în „Buletinul Monumentelor Isto -rice“ (BMI), 1981, nr. 1, pp. 83–88.

Iconostasul Bisericii „Buna Vestire” din Lipova (județul Arad)

Tratarea unui asemenea subiect de o mare com-plexitate şi importanţă pentru evidenţierea roluluicântării de strană la crearea şi evoluţia limbii ro -mâne literare, a exprimării muzicale şi a spiritualită-ţii noastre, necesită definirea sintagmei cântare destrană şi a termenului genial găsit de Anton Pann,pentru a defini ceea ce făcuseră înaintaşii săi, cusecole în urmă, începând cu generaţiile care-l precedpe Filothei sin Agăi Jipei – românire – lui datorân-du-i-se introducerea şi prima explicare a termenului.

Pentru a defini sintagma cântare de strană, tre-buie să ne reamintim câţiva dintre reprezentanţii eişi rolul lor în viaţa spirituală românească. Lista tre-buie să înceapă cu Grigore Ţamblac, a cărui exis-tenţă a rămas sub semnul întrebării, chiar şi după„redescoperirea“, la Chişinău, a câtorva dintre pre-ţioasele lui lucrări, considerate, până recent, pierdute.Dacă existenţa lui Ţamblac a stârnit dubii, fondul dela Chişinău şi stihira Sfântului Ioan cel Nou de laSuceava există şi ele mărturisesc despre autor şi des-pre rolul său în cultura vremii, în calitate de conti-nuator în spaţiul carpatic al listei imnografilor creş-tini. Cu stihira amintită şi cu mărimurile lui Filoteide la Cozia, începe procesul de românire, prin crea-rea unor texte şi melodii pentru sfinţi locali, cele alepsaltului cozian fiind acceptate şi de celelaltepopoare ortodoxe din vecinătatea noastră.

Până la „bădiţa Vasile“ din Amintirile lui Creangăse extinde şirul neştiut al dascălilor, care au trecutdin strana bisericii la catedra şcolii, învăţând copiiisă scrie şi să citească, dar şi să viersuiască şi să pre-zinte în public texte ale unor cântece de stea şidrame populare, de tipul celei închinate sfinţilormartirizaţi în urmă cu trei veacuri: Brâncovenii,piesă dominată de colinda O pricină minunată, încare sunt uşor de identificat intonaţiile glasului I,cadenţa tipică, dar şi elemente specifice colindelorşi cântecelor de stea, cum ar fi scara cu substrat pen-tatonic şi debutul cu subtonica modului, efecte aleprocesului de românire.

Între aceste repere trebuie încadraţi cei care s-auimpus lumii culturale a veacurilor trecute, docu-mentele cunoscute până acum reţinând doar urmă-toarele nume: Filothei sin Agăi Jipei, MihalacheMoldovlahul, dascălul Şărban, Constandin, Iosif şiVisarion de la Neamţ – cei din urmă descendenţi aişcolii paisiene – Macarie Protopsaltul, Anton Pann,Nectarie Protopsaltul Sfântului Munte, care se înca-drează printre cei ce au contribuit substanţial laromânirea cântării de strană, creaţiile lor cerându-şidreptul la repunerea în circulaţia interpretativă litur -gică şi culturală şi ştiinţifică.

Înaintea acestor valori se aşază cântările ano nimede tipul canonului Floriilor, transmis oral timp demai multe secole, cu o sonoritate specifică faţă deversiunile ortodocşilor din zonă, dovadă a fazelor pri-mare ale adaptării la sensibilitatea românească a cân-tării de strană. Astfel, trebuie avansată ideea că româ-nirea a început prin cântarea orală, care o precedepe cea scrisă, dascălii şi psalţii servindu-se doar de

35

procesul de românire a cântărilor de stranăde la Filothei sin Agăi Jipei la Anton pann*Vasile Vasile**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea de comunicări „300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu“(26 iunie 2014, Aula Academiei Române)**Prof. univ., Universitatea Naţională de Muzică, Bucureşti

„O pricină minunată“ într-o variantă caligrafiată laMuntele Athos

textele tipărite sau copiate în limba greacă sau slavonă,ce erau „românite“ prin înveşmântările muzicale con-fecţionate de ei pe baza unor modele preexistente,numite podobii, dar în care se strecurau elementeautohtone. Vor veni la rând traducerile în limba românădatorate lungii pleiade de cărturari preocupaţi pentrudotarea stranei cu cărţile de strictă necesitate, înregis-trând o nouă etapă a îndelungatului proces.

Titlurile şi numele amintite sunt ale celor care s-ausalvat din marea masă de cântări trecute prin gurile şiprin simţirea zecilor de generaţii de dascăli. Se voradăuga cântările închinate unor sfinţi români:Cuvioasa Parascheva, Sfântul Nifon, Sfântul GrigoreDecapolitul, Sfântul Dimitrie Basarabov, SfântaFilofteia etc., ale căror texte surprindeau realităţiromâneşti şi melodiile – care se serveau de tiparebizantine – se adaptau unor realităţi sonore ale locu-lui, dascălii provenind dintre cei mai talentaţi şi lumi-naţi copii de ţărani, fiind depozitari ai unor nestematepopulare: doine, balade, colinde, cântece de stea, cân-tece de lume etc.

Am identificat sonorităţi ale unor „faceri“ anton -panneşti reprezentative pentru creaţia sa, în cântecepopulare, cel mai convingător exemplu fiind scaraDoxologiei hisar prezentă în melodia oltenească Alu-nel dărăpănat, scară însuşită de psalt din practicapopulară vâlceană. Aşa cum am semnalat, sensibili-tatea autohtonă este sesizabilă în preferinţa pentruanumite intonaţii, scări, modulaţii, turnuri melodice,

depistabile în multe creaţii antonpanneşti, în frunte cuDoxologia hisar sau cu Tatăl nostru, cea mai valo-roasă variantă muzicală din zecile câte au fost reali-zate şi mai apropiate de sensibilitatea românească.Poate nu întâmplător rugăciunea domnească estefoarte apropiată ca intonaţie şi stilistic de Crezul.

Am avut ocazia să formulez, pe baza unor docu-mente, ipoteza descendenţei melodiei actualului imnnaţional – Deşteaptă-te române – dintr-o melodiepopulară din repertoriul de Crăciun, din Argeş,melodie culeasă, este drept, peste un secol, după cefu sese auzită de „finul Pepelei“, cununată de el, laînceput, cu versurile lui Grigore Alexandrescu – Dinsânul maicii mele – şi ulterior, cu cele ale lui Mure-şianu, melodie ce străbate istoria noastră, însoţindmarile momente ale devenirii noastre politice: 1848,1859, 1877, 1918, 19891.

Din păcate, au existat şi cercetători care nunumai s-au îndoit de geniul lui Anton Pann, recu-noscut de Eminescu, Caragiale, Hasdeu (cel carefoloseşte pentru cel ce ne-a lăsat Povestea vorbiichiar cuvântul geniu), Arghezi, dar i-au pus subsemnul întrebării cuvântul găsit de el pentru adenumi şi defini cântarea de strană concordantă cusimţirea românului. A fost propusă chiar înlocuireacuvântului cu termeni scâlciaţi şi fără nicio legă turăcu realitatea definită de „finul Pepelei, cel isteţ ca unproverb“, cei mai năstruşnici fiind: românizare (cum36

Melodie din repertoriul de Anul Nou din Broşteni (Argeş)culeasă de Ilarion Cocişiu, la 16 decembrie 1933.

Anton Pann – „Cântece de stea sau versuri ce se cântă la Naşterea Domnului“, 1848, p. 15 şi 93

s-ar putea româniza limba română sau neamul româ-nesc?) şi româniare, cu derivatul său, demn deMarius Chicoş Rostogan: româniată. S-a înregistratinclusiv aberaţia de a găsi echivalentul verbului aromâni în a traduce în româneşte, în mintea unora,românirea fiind limitată doar la înlocuirea silabelorgreceşti cu cele româneşti în cântările comune alecelor două popoare ortodoxe. Nimic mai fals! Şicine mai are dubii, să citească explicaţiile lui AntonPann despre un asemenea proces, practicat de ceiîmpotriva cărora se ridică cu vehemenţă glasul său.Autorul Bazului teoretic îşi dă mâna cu confratelesău întru ale psaltichiei, Macarie, protestând împo-triva „ifosului de Ţarigrad“ – susţinut de adversa-rii românirii şi chiar a limbii române – şi a perpe-tuării unor vechi metehne ale cântăreţilor, care:

„...meşteşug psaltichie ştiu cât ştie un cocoş; Acsioane viermănoase ţi le cânt ca pe răboş; Iar când e la tereremuri, sunt vestitul Cucuzel, Ba încă multor le pare că îl întrec şi pe el.Când se umflă ca curcanul şi mi-ţi ridică un glas, Ca o minge îţi trânteşte nenenalele pe nas. De te face să caşti gura şi la dânsul să priveştiŞi alte ori te adoarme, de nu-ţi vine să clipeşti.Despre a lor neştiinţă cât de purici nu se pişc:Cânt şi tot mereu în strană din deşte ca-n flu(i)er

mişc.Aci îi vezi clătind capul ca răţoi(i) unui alt, Aci-ntind gât ca cocoşul (pentru că şi el e psalt)“2.„Ce frumos cuvânt a găsit pentru lucrarea

patriotică şi artistică: a români“ – exclama entu-ziast mitropolitul Antonie Plămădeală în lucrarea sadeosebit de inspirat intitulată Dascăli de cuget şisimţire românească3. Ierarhul cărturar sublinia fap-tul că Pann „a întors melodiile la ele acasă. Le-acurăţat, le-a purificat, le-a dat echilibru, le-a arun-cat tot balastul inutil şi obositor care le făceagreoaie şi plictisitoare“. Prin românire el a înţelesaducerea „la simţul şi la linia melodică a sufletuluiromânesc, specifică şi identificabilă în comparaţieatât cu cea bizantină cât şi cu cea slavă“, înscriin-du-şi activitatea „conştient pe linia marilor înain-taşi, a traducătorilor în româneşte dintr-o profesio-nistă înţelegere patriotică a faptei“4.

Anton Pann aminteşte „potrivirea la ritm şi latonuri“ a unor cântări, eliminarea unor inflexiunicromatice şi ritmuri improprii sensibilităţii româ-neşti, operaţiuni meticuloase numite cu precauţie:

tălmăciri, traduceri, prelucrări, prefaceri, refor-mări, reluări, revederi, întocmiri, compuneri etc.

Este important de reţinut faptul că românirea nueste un proces exclusiv al muzicii, doar că a fostlansat de către o autoritate nu numai a domeniului,dar şi a vieţii spirituale a epocii sale, Anton Pann,dascăl în strana mai multor biserici bucureştene, dinRâmnic şi din Braşov şi „dascălul şcoalei naţionalede musichie“ – cum se semnează cu o consecvenţăexemplară.

Românirea este evidentă în arhitectonica bise-ricilor şi a mănăstirilor: vorbim de un stil arhitec-tonic maramureşean, de unul moldovenesc, de unulştefanian, de unul brâncovenesc etc.

Pictorii anonimi nu l-au reprezentat pe proroculDavid cântând la psalterion, despre care nici acumnu se ştie precis cum arăta. Reprezentarea instru-mentului prin cunoscuta harpă ar fi derutat credincio-şii, deoarece n-o cunoşteau. Şi atunci l-au reprezentatcântând la cobză, deşi autorul Psaltirii, în mod cert, nua cântat la acest instrument, dar el era cunoscut cre-dincioşilor. Adam este reprezentat pe pereţii acele-iaşi mănăstiri, Voroneţ, ţinând coarnele plugului, iarEva îşi lea gănă cu piciorul pruncul din covată şitoarce în furcă, la fel ca ţărăncile locului. NicolaeGrigorescu reprezintă sfinţii din biserica mănăstiriiAgapia, prin figurile unor ţărani din zonă şi chiarprin propriul chip. Exemplele pot continua.

Se poate vorbi chiar despre o românire a unoraşezăminte de cult din Muntele Athos, străjuite dechipurile voievozilor binefăcători, ce-şi înscriunumele printre ctitori: Neagoe Basarab (fig. 1) Şte-fan cel Mare (fig. 2), Petru Rareş (fig. 3), AlexandruLăpuşneanu (fig. 3), martirii Brâncoveanu (fig. 4),

37Mănăstirea Agapia

Mihai Viteazul etc., sau prin adaptarea unor cântărispecifice ortodoxiei româneşti la ambianţa athonită,cum e cazul „mărimurilor sfinţilor Athonului“, ele-mente detaliate în cele trei volume consacrate tezau-rului muzical românesc din Muntele Athos, pre -miate de Academia Română5.

Din pereţii bisericii mari a schitului românescProdromu te urmăresc sfinţii români: Sfântul IoanValahul (fig. 5), Ioan Hozevitul, Antipa de la Calo-podeşti şi alţii, iar serviciile liturgice se săvârşesc înlimba română, fiind dominate de cântări ale unorautori români şi în care se simt intonaţii româneşti.

Românirea în literatură s-a bucurat de investi-gaţii serioase ale celor preocupaţi de cristalizarea şievoluţia limbii noastre literare, deşi chiar şi aici s-austrecurat exagerări, cum sunt cele referitoare la aşa-zisa influenţă a Psaltirii în versuri a poetului polo-nez, Jan Kochanowski asupra cărţii omonime a

mitropolitului moldovean Dosoftei, considerată ocărămidă de temelie a literaturii române. Eminentulierarh simte necesitatea săvârşirii serviciilor reli-gioase în limba credincioşilor români şi visează lamomentul dreptăţii pentru limba neamului său,moment care se va împlini peste secole, prin osârdia

unor urmaşi ce-i împărtăşesc crezul. Dacă Psaltireapoloneză putea constitui un model general şi maiales un imbold pentru ierarhul moldovean, aflat lavremea realizării versificării în refugiu în Polonia,pentru metrica psalmilor în limba română el aveamai la îndemână pe cea populară, versurile hexasila-bice şi octosilabice, catalectice şi acatalectice, carenu se pot confunda cu cele endecasilabice domi-nante în cartea versificată în limba poloneză. Sufi-cient să ne gândim că primele versuri ale cunoscu-tului Psalm 46 au devenit cântecul de stea, publicatde Anton Pann: „Limbile să salte/ Cu cântări înalte,/Să strige-n tărie/ Glas de bucurie“6 şi pe care l-amîntâlnit chiar în manuscrise muzicale româneşti dinMuntele Athos, în versiuni diferite şi din punct devedere muzical, dar şi literar, şi prin denumire, unuldintre ele prezentat în exemplul de mai jos:

Dacă un vers endecasilabic poate fi confundat,de un necunoscător, sau de un diletant, cu cel al unuidistih cu structură hexasilabică, metrica octosilabicăa psalmului 48 Auziţi aceste toate, din aceeaşi cule-gere a lui Anton Pann7, elimină orice asemănare cucel de unsprezece silabe. Cred că şi aici este o găsel-niţă exagerată, ca şi cea referitoare la incipitul imnu-lui ortodoxiei româneşti Tatăl nostru al lui AntonPann, care ar fi Dragă Doamne!, un derivat din Diesirae, ignorându-se faptul că motivul muzical incri-minat, de numai patru sunete, repre zintă la psaltulromân invocarea Tatălui ceresc şi respectă princi -pala caracteristică a folclorului românesc – parale-lismul major-minor – în timp ce, în celebra cântareîn limba latină, cele patru sunete nu pot fi despărţitede restul temei – decât prin siluire şi grosolană dena-turare –, semnificaţia arhetipală fiindu-i respectată înmulte lucrări ulterioare, ea trimiţând la „ziuamâniei“.

Ce-ar fi să considerăm filiaţie două poezii, saudouă lucrări literare care încep cu aceeaşi silabă?

Printre alte temelii ale literaturii noastre, repre-zentând în forme diferite, contribuţii excepţionale laprocesul de românire, trebuie amintite cele datoratemitropoliţilor Varlaam, Simeon Ştefan, Antim Ivi-reanul, Veniamin Costache; Palia de la Orăştie,Biblia lui Şerban şi cărţile cronicarilor ş.a. ÎnsuşiEminescu a beneficiat de asemenea traduceri detexte de cântări, ceea ce contrazice o mai veche teo-rie referitoare la influenţa filosofiei budiste şi a celeia lui Schoppenhauer în creaţia eminesciană, îndeo-sebi a celei privind muzica sferelor, ignorând inclu-siv textul episcopului Chesarie, citat de poet din pre-faţa Psaltirii tipărită la Râmnicul Vâlcii, în 17798.38

„Cântarea neamurilor – Limbile să salte“ din ms. nr.76 din biblioteca chiliei Acoperemântul Maicii Domnului,schitul Lacu, p. 32v

Contextul în care apare „Cântarea neamurilor“ esteprezentat în lucrarea Vasile Vasile, „Tezaur muzical ro -mâ nesc din Muntele Athos“, vol. I, Bucureşti, EdituraMuzicală, 2007, p. 142

Pe textele traduse de Coresi cântăreţii construiescad-hoc melodii adecvate modelelor numite podobii,diaconul motivându-şi acţiunea cu bătaie lungă, înprima cazanie, parafrazând celebrele versete aleapostolului Pavel din epistola către Corinteni: „Maibine cinci cuvinte a grăi cu înţeles, ca să înveţe şialţii, decât întunearec de cuvinte în limba străină“.

În Irmologhiu sau Catavasier din 1846 şi înHeruvicul – chinonicar din 1847, Anton Pann ci -tează acelaşi text: „În biserică voiesc mai bine cincicuvinte care să se înţeleagă, decât o mie în limbăstreină“, iar într-un manuscris dedicat protocantoru-lui Chesarie de la Hurez, reia pledoaria, în formăversificată: „Decât mii în limbi străine/ În bise -rică să-ncep, Numai cinci vorbe mai bine/ Înlimba care pricep...“.

Autorul Bazului teoretic şi practic îşi dă mânacu predecesorul său din urmă cu mai bine de unsecol, Filothei sin Agăi Jipei, care scria în pre -doslovia adresată către „iubitorii de Hristos cântă-reţi ai aceştii vlaho – musichii şi către celălalt pra-voslavnic norod al Ţării Româneşti“ din Psaltichiarumănească (1713 – sublinierea îmi aparţine):

„Că iată s-au tălmăcit spre al vostru folos, Care cu cuvinte din grecie s-au scos, Prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti, Inema şi sufletul să-ţi îndulceşti...“ Nu am găsit explicaţia, de ce Anton Pann nu-l

menţionează în istoricul tălmăcitorilor în limbaromână printre românitori pe înaintaşul său, Filotheisin Agăi Jipei – cel care scria în dedicaţia Psaltichieirumâneşti – Ms. Rom. nr. 61 B.A.R: „cum ceale ce secântă în beserică, nu numai să se cânte, ci să se şiînţeleagă de ascultătorii pravoslavnici creştini (...)Pentru aceasta şi eu, smeritul, văzând cum că înfieştecare zi în sfintele lui H(risto)s biserici să cântăcatavasiile sărbătorilor celor stăpâneşti şi ale Mai-cii lui D(umne)zeu, iar să înţeleg foarte de puţintei,cât numai viersul sânt ascultând, iar nu şi înţelesulcelor ce se cântă, tălmăcit-am (…) pre a noastră deţară şi de obşte limbă:

O, iubitori de H(risto)s cinstiţi musicotaţi, Cuvioşilor părinţi şi întru H(risto)s fraţi, Pravolsavnice norod, limbă rumănească Păzită de D(umne)zeu ţară creştinească,În Domnul să vă bucuraţi prin sfântă cântare, Cu credinţă de nădeajde, cu dragoste mare, Că iată s-au tălmăcit, spre al vostru folos, Care cu nevoinţă din grecie s-au scos, Prin cuvinte rumâneşti şi prin glasuri greceşti, Inema şi sufletul să ţi le îndulceşti“.

La Anton Pann pledoaria e versificată, în înari-patele versuri din prefaţa Heruvico – Chinonicaruluidin 1847, cu îndemnuri de a cânta în limba română,„limba tati(i) şi-a mam(e)i“, pentru a fi înţelese şi decei ce cântă şi de cei ce ascultă şi a lăsa străinilorsă-şi cânte propriile creaţii:

„Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.Cântă să-nţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult: Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai

mult“9.Pentru a preveni acuzaţia de exclusivism şi xeno-

fobie, am ales un simbol excepţional realizat de unuldintre cei mai reputaţi duhovnici români din Athos(căutat frecvent de credincioşi greci şi chiar de prin-ţul Charles), descins în lumea sihaştrilor din Vorni-cenii Botoşanilor încă la vârsta imberbă, părinteleDionisie Ignat, care a exprimat plastic, într-unul dinmanuscrisele copiate, dubla sa cetăţenie româno-greacă, prin cele două steaguri naţionale încrucişate.

O analiză mai atentă a textului citat din AntonPann duce la constatarea că poate fi considerat oreplică versificată a apelului contemporanului său,Macarie Protopsaltul, din finalul prefeţei la Irmolo-ghionul din 1823: „Cântă de acum înainte, vitejaşteşi cu îndrăsneală orice cântare în limba Patriei tale,cu minunata fireasca glăsuire a Patriei tale, cu înţe-legere, cu evlavie, cu dragoste către MilostivulDumnezeu...“10. 39

Cu prea mare uşurinţă au fost deplasate relaţiiledintre Macarie Ieromonahul şi Anton Pann în zonaunor neînţelegeri şi a unei concurenţe inexistente,uitând că îi despărţea vârsta, apartenenţa unuia de lu -mea monahală, a celuilalt de cea laică, ignorân du-secă îi unea idealul românirii şi mai ales al impuneriicântărilor de strană în limba română, aspect detaliatîntr-un studiu publicat fragmentar în urmă cu aproapedouă decenii11 şi care-şi aşteaptă restituirea inte -grală în Byzantion Romanicon.

Îndemnul autorului celor cincisprezece cărţi des -ti nate stranei româneşti nu este singular. Adresân -du-se Către cei ce cu dragoste urmează ştiinţa muzi-cii bisericeşti şi dând frâu liber marii sale uşurinţe dea versifica, Pann îi îndemna în prefaţa Irmologhiuluisau Catavasierului, tipărit tot în 1846: „Că patrianoastră muma/ Mult a dorit pân-acuma/ Ş-ai ei fiica-n naţii alte/ Să crească cu ştiinţi-nalte/ Şi să selaude-n lume/ Cu româna al ei nume...“12.

Şi pe plan teoretic, Pann se întâlneşte cu con-temporanul său mai vârstnic, Macarie Ieromonahul,dar, în practică, îl depăşeşte. „Întru toate protimi-sând înfiinţarea cuvântului, pentru că de a puneînsuşi acele semne pe un cuvânt care vine îndoit mailung sau mai scurt decât cel grecesc, iaste dobitocie,pentru că la dânşii aşa vine tonul cuvântului şi aşasă scrie, iar unde şi la dânşii multe nu se potrivescdupă podobie, alcătuirea se face asupra tonuluicuvântului iar nu după curgerea melodiei“ – notaieromonahul protopsalt13.

„Dascălul şcoalei de musichie“ este mai durîmpotriva dispreţului pe care trebuiau să-l înfruntecei chemaţi să traducă în fapte procesul de româ nire,aşa cum se vede din versurile notate într-un manu -scris din anul 1836, aflat în fondul Mănăstirii Dintr-unlemn, manuscris închinat protocantorului MănăstiriiHurez, ierodiaconului Chesarie, o parte dintre sti-huri fiind cunoscute şi publicate de tânărul teologAl. Petrescu, în 190114:

„Pe când stăpâne(u) străinii în puţinii trecuţi aniŞi cârmuia pe rumâni, ca nişte cruzi şi tirani,Atunci băgase în biserici cărţi greceşti şi slavo-

neşti,Lepădând cele române, ca nişte ereticeşti,Gândind cu vremea să facă pe rumâni ca pe

ţigani, Să-şi uite limba şi neamul strămoşilor săi

romani.Începuse joc să-şi bată, zicându-ne schatovlahi, Cum râd şi de fraţii noştri, ce i-au numit cuţo-

vlahi...“

În aceste condiţii, adepţilor cântării în limbă ro -mână şi apropiate de sensibilitatea naţională „le eraruşine să zică că sunt rumâni;

Vorbeau tot limba grecească, copii, tineri şi bătrâni.

La biserici l-era silă româneşte când citea, Toţi tot Kirie eleison să auză le plăcea:Heruvice, chinonice româneşte când cânta, Începea toţi să rânjească şi nimenea n-asculta.“ Un cântăreţ care ar fi „cântat îngereşte“ în limba

română, era plătit mult mai prost, fiind dispreţuit decântăreţii greci, numai din cauza limbii, ceea cedetermină ca:

„Auzindu-le aceste cântăreţii româneşti, Erau siliţi să alerge să înveţe cele greceşti. Şi nefiindu-i natura, să vorbească lenevos, Cum vorbesc în vârful limbii pă la locul călduros, Când pronunţia cuvântul, să vedea că îi păsa,Că parcă fărâma cremeni în gură cu limba sa.Trebuia să-mbătrânească numai limba învăţând, Şi apoi să se hrănească cu greceştile cântând...“Autorul ia în discuţie cântăreţii români cu reale

virtuţi interpretative şi care ştiu „rumâni cu glasminunat“ şi „cu „ştiinţa musichii“, dar care, pentrucă nu ştiau limba greacă, cântau în stranele biserici-lor de mahala şi la mănăstiri nu aveau acces. Aici,erau primiţi doar cântăreţi greci, „de alţi procopsiţinumiţi/ Cu cafea şi cu tutunuri de la Ţarigradveniţi“.

În dedicaţia Bazului teoretic şi practic al muziciibisericeşti îşi exprimă îngrijorarea pentru împuţina-rea cântăreţilor cu pregătirea necesară, ceea cedeterminase substituirea locurilor de cântăreţi cupsalţi „fără nici o ştiinţă şi meşteşug“ şi care prici-nuiesc credincioşilor „în loc de mângâiere şi evla-vie, neplăcere“15.

Principalele atacuri ale celor doi străluciţireprezentanţi ai procesului de românire suntîndreptate împotriva celor care dispreţuiau limbaromână, luptându-se din răsputeri cu perpetuareacântării în alte limbi, în special în limba greacă.Acestora se datorează ruperea filelor din Irmolo-ghion, în care sunt înfieraţi inamicii românirii cân-tării de strană. Protestele lor, chiar dacă se înregis-trează la distanţe de două-trei decenii, nu vizeazălimba în sine, pe care n-o înţeleg nici credincioşii40

şi chiar nici toţi preoţii, ci faptul că prin interme-diul limbii greceşti şi sla vone erau impuse credin-cioşilor cântări ce se îndepărtau evident de matcabizantină, ajungându-se chiar la stadiul „să auzi înSfânta Biserică chiar acelea care le cântă turcii încafenele şi prin adunările lor şi pretutindenea a săauzi şi a să striga cântări noao şi profara de Ţari-grad, cântări noao şi ifos de Ţarigrad. Şi de nu vacânta cineva cântece şi amestecături de pestrefuriîn sfânta biserică nu iaste primit, nici dascăl, iarde va cânta chiar alcătuiri turceşti, măcar că nuştie nimic bisericesc, acela iaste şi primit şi lău-dat, şi desăvârşit şi cu ifos turcesc de Ţarigrad. O,neruşinare! O, neevlavie, o cumplită cădere! O,jalnică depărtare a lui Dumnezeu! de ar fi cel dinneamul acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte,de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar schimonosicât de mult, pentru că iaste din neamul acela,îndată iaste şi dascal şi desăvârşit, şi cu ifos deŢarigrad. Iar românul de ar avea meşteşugul şiiscusinţa lui Orfeos şi glasul nu al lui Cucuzel, cial arhanghelului Gavriil, pentru că iaste român,îndată îi dau titlu că nu iaste nimic, cântă vlahica,n-are profara de Ţarigrad şi-i împletesc mii dedefăimări“16.

Replica antonpannescă, evident tot versificată şimult mai sprinţară, o găsim în dedicaţia pentru pro-cantorul Mănăstirii Hurezu, ierodiaconul Chesarie,dedicaţie ce precede manuscrisul aflat în prezent laMănăstirea Dintr-un lemn şi ea urmează în liniimari traseul filipicei macariene: „Un cântăreţ peatuncea greceşte de nu ştia,/ Să fi cântat îngereştetot iar îl ticăloşea şi zicea: Păcat săracul, el gre-ceşte de ar şti/ Măcar că un român este, dar totceva ar plăti...“.

Este surprinsă în continuare intenţia ascunsă acântăreţilor greci de a face pe români „ca pe ţigani,/Să-şi uite limba şi neamul strămoşilor săi romani“,numindu-i pe aceştia schatovlahi şi făcându-i să lefie ruşine „să zică că sunt români“. Atacurile vehe-mente ale ieromonahului şi ale psaltului bucureşteandin deceniile următoare nu ţintesc numai pe cântăre-ţii greci, ci şi pe cei români, care, după ce învaţă câtepuţină elinească şi puţină psaltichie grecească „săruşinează a se arăta că sunt români şi din cât pot îşităgăduiesc şi Patria şi Neamul“17.

La Anton Pann se poate discuta şi despre unaspect deosebit al românirii, constând în sprijinireadirectă a stranelor româneşti cu creaţii adaptate sim-ţului autohton, afirmându-se în mod repetat că el aînzestrat strana românească cu tot ce aceasta avea

nevoie. În plus, autorul Bazului teoretic şi practic almuzicii bisericeşti integrează în cărţile sale creaţiiromânite, ale unor contemporani cu care împărtăşeaidealuri comune de apropiere a cântărilor de specifi-cul românesc – unul dintre cei mai importanţi dinaceastă categorie fiind viitorul mitropolit al Moldo-vei Iosif Naniescu, prezentat în urmă cu două dece-nii, în această ipostază necunoscută18.

Intrarea în drepturile legitime a limbii româneîn serviciile de cult nu s-a realizat de la sine, psalţiisimţind abaterile de la linia tradiţionalistă în limbagreacă. A fost nevoie de eforturi serioase, de tradu-ceri de texte, de adaptări, dar – pe plan muzical –mai ales de pricepere a particularităţilor limbii, detopica frazei, de legile prozodiei şi de sincronizareaacestora cu melodiile tradiţionale, domeniu în careau excelat psalţii amintiţi. Multe dintre creaţiile luiFilothei Jipa au fost preluate de manuscrise ulteri -oare, cântările anastasimatarului lui Mihalache suntadevărate modele pentru urmaşi, iar Anton Pann şiSuceveanu ating cele mai înalte culmi ale îndelun-gatului şi anevoiosului proces.

De aceea, creaţiile lor s-au impus în viaţa litur-gică românească şi au devenit adevărate repere alemuzicii liturgice românite. Anton Pann are cuvintede laudă pentru activitatea de românire practicată depredecesorii săi: Mihalache Moldoveanul – „cel din-tâi(u) care a tălmăcit anastasimatarul“ românesc(1767) – Vasilache Cântăreţul, Ianuarie Protosin-ghelul, „carele pe la anul 1821 mi-a arătat un anas-tasimatar foarte frumos potrivit în limba româ -nească“, neuitând de acele „cântări alcătuite pe sis-tema veche în limba românească“, ce „se găsescnenumărate mai la toate monastirile de chinovii,adică la Căldăruşani, Cernica, Monastirea Neamţulşi în alte părţi; dar prescriitorii sau copiitorii dinneîngrijire neînsemnându-le numele d’asupra (pre-cum obicinuiesc şi în zioa de astăzi) au rămas ceimai mulţi necunoscuţi“19.

S-a trecut cu prea mare uşurinţă peste faptul căfrontul celor angajaţi în românirea cântării de stranăera reprezentat de psalţi dublaţi de literaţi. Printrecei mai cunoscuţi exponenţi ai procesului, trebuieamintiţi Filothei sin Agăi Jipei, Macarie Protopsal-tul, Anton Pann şi alţii, deopotrivă autori de lucrăriliterare. Acestuia din urmă îi revine meritul de a filansat cuvântul românire şi urmărirea lui în scrisulantonpannesc ilustrează polisemantismul termenu-lui, dar şi apropierea de sensul cel mai important. El 41

„botează“ astfel un proces mult mai vechi şi care semanifesta în multe domenii.

Aşa cum am mai remarcat, termenul de româ-nire a fost creat şi lansat de Anton pann înaintede actul Unirii cu aproape două decenii – în pre faţaculegerilor de Fabule şi istorioare (1841) – într-unfel putându-se lua în discuţie anticiparea de cătreeminentul psalt a viitorului politic românesc, deoa-rece el, termenul, nu are în vedere doar Ţara Româ-nească, ci şi Moldova şi chiar Basarabia, unde seprodusese debutul activităţii sale muzicale.

Psalţii angajaţi în românirea cântării de stranăse folosesc din plin de avantajele exighisirii, pro-cesul de traducere a cântărilor din „vechea sis -timă“, în cea nouă. Sincronizarea exighisirii – unproces complex realizabil doar de un bun practi-cian al ambelor notaţii, cucuzeliană şi hrisantică –cu românirea a dus la operaţii de prescurtare, detransformare în stilul sintomon, de eliminare a ele-mentelor de virtuozitate nejustificată, a unor me -lisme ce denaturau sensurile cântării.

Exighisirea cântărilor de strană a devenit unproces dificil de realizat, numai un avizat dublatde un bun practician reuşind o operaţie corespun-zătoare, mai ales că era necesar să se ţină seama şide credincioşii ce nu trebuiau să fie şocaţi de nou-tatea – ce nu atenta la trăsăturile stilistice. „Mai preurmă, văzând că muzica se pierde şi se cotropeştecu totul, nemaiputând să o înveţe din pricina neîn-lesnirii şi cei mai mulţi mulţumindu-se a şti numaio ramură a ei din practică, începură să-i smulgăpenele, ca pe nişte netrebnice şi lăsând numai apatra parte dintr-însele începu muzica a-şi luazborul ca să ajungă la gradul ce i se cuvine, apro-piindu-se de cea europeană“20.

Vechea notaţie, cea cucuzeliană, devenise gre -oaie şi dificilă, din cauza celor care au început „să oîmpăuneze care mai de care mai mult, atât îi îngreu-iase aripile încât rămăsese cu totul în nemişcare“,deoarece „vrând să rămâie tezurile (propoziţiile)melodi(e)i bisericeşti neclintite sau nestrămutatedin izvodul lor cel dintâi şi să nu poată adăuga cinevaaltele, au născocit nişte semne, pe care le-au numitsemne mari canonisite pentru fiecare tez câte unul,care ajunsese să se cânte ca cu nişte semne (hi)ero-glifice, din a căror pricină pierzându-se sau lepă-dându-se şi tactul melodi(e)i nu-i mai ajungea omu-lui toată viaţa ca să o înveţe cu desăvârşire“ – pre-cizează în lucrarea sa capitală21.

Chiar pentru cântările mai dezvoltate, de tipulslavelor, Pann recomandă deprinderea ifosului lor înlimba română: „liniştit, cucernic, mângâios şi dulce,uşor suind şi uşor pogorând, neabătându-vă în nis-cai adaosuri şi afărături schimonosite, care sânturâte lui Dumnezeu şi oamenilor“. Ca şi iluştrii săipredecesori, a căror activitate o cunoaşte şi o preţu-ieşte, Pann este conştient că românii deveniseră sin-gurii credincioşi care înţelegeau ce se cântă la strană,grecii practicând cântările în elina biseri cească, iarpopoarele slave utilizând limba slavonă, până recentcele catolice cântând în limba latină.

Pann se remarcă şi prin formularea unor regulisimple de exighisire, care să ţină seama de cerinţelelimbii române.

Pentru el, procesul de românire începe în 1820,când mitropolitul Dionisie Lupu l-a numit, alături deMacarie şi Pangratie, în Comisia pentru traducereacântărilor bisericeşti în limba română: „Fără ză bavăam fost chemat şi eu de conlucrător la tălmăcireacântărilor în româneşce şi pentru facerea unui tiparspre tipărirea lor, dându-ne de ajutor şi pe părin telePangratie Monahul“22.

Înscrierea autorului Bazului teoretic şi practic almuzicii bisericeşti în frontul de românire a cântări-lor bisericeşti este veche, aşa cum arată în prefaţa laFabule şi istorioare: „După ce am învăţat Canoa -nele şi ortografia acestui meşteşug, n-am zăbovit a42

Varianta în limba română a unei cântări exighisită şi româ-nită de Anton Pann, „altul rumunesc, asemenea traducerea aaceluiaşi“, Manuscrisul Românesc 2229 BAR, f. 166v

români şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuin-cioase, care sunt: Anastasimatarul serdarului Dio-nisie Fotino, Docsastarul dimpreună cu Triodul şiPenticostarul, Heruvico-Chinnicarul, Catavasierulşi altele multe, care, nedându-mi mâna să le tipă-resc, şed pe fundul lăzii de vreo 20 de ani“23.

Despre Noul Doxastar scria: „M-am sârguit a-lromâni“24, la fel întâmplându-se lucrurile cuIrmologhiul despre care ni se precizează din titlulcă „este românit şi dat la lumină“.

În anul 1850, rememora că se consideră „îm -preună lucrător (...) la seminarul Sfintei Mi tro po liişi mi-am păzit datoriile cu cea mai mare scumpă -tate“ şi aminteşte despre cele două modalităţi deromânire în cei treizeci de ani „pentru predarea cân-tărilor“ pe care „le traduceam“ şi „le predam, zioa şinoaptea îndeletnicindu-mă cu neobosire şi cu râvnăînflăcărată ca să mă arăt vrednic chemării (...) cunădejde că la o vreme de neputinţă să mi să răsplă-tească ostenelele şi a mă mângâia cu o pensie“. Cuamărăciune el scrie că „mă văz părăsit şi îmbrâncitca să mă pedepsesc în cea mai mare ticăloşie,neavând nici pâinea de toate zilele, pentru că leafade la anul 1848 n-am primit-o nicidecum“25.

Drumul spre activitatea de românire a cântărilorbisericeşti este susţinut şi dublat de cel al cunoaş-terii culturii populare, la nivelul posibilităţilorepocii. Aşa cum afirma G. Dem. Teodorescu, caregăsea că „marele merit al acestui bărbat cu multînainte de aceia cărora li se atribuie dezvoltareacitirii în popor, răspândirea gustului poeziei şi-atâtaalte cunoştinţe folositoare“, Anton Pann „ştiu să seidentifice cu caracterul naţional şi să facă pentruinstrucţiune mai mult, poate, de cât au făcut, înzeci(mi) de ani, sute de şcoale după dânsul“26.

În monografia muzicianului îl considera „singu-rul maestru al muzicei orientale, capabil să naţio-nalizeze cântările religioase şi să producă nume -roase melodii profane“27.

Au fost exegeţi ai operei muzicale a lui AntonPann, care au identificat procesul de românire cucel de naţionalizare. Ion Popescu-Pasărea scria că„opera de căpetenie (...) a lui Anton Pann estenaţionalizarea cântării bisericeşti“, detaliind faptulcă el a realizat pentru muzica bisericească nu oadaptare servilă, deoarece „el a rotunjit, a cizelat, asimplificat şi a acomodat cântarea după zicerile şiexpresiile româneşti“28.

Singur sintetiza drumul apropierii cântărilor destrană de sensibilitatea românească. Ele trebuieconcepute, ţinând seama de „tonul zicerilor româ-

neşti“, potrivind „glăsuirea ca-n vorbirile fireşti“,situându-se conştient în crearea unui front care sădepăşească faza celor care „s-au încercat la tălmă-cirea cântărilor bisericeşti, dar n-au făcut decât aurădicat silabele zicerilor streine şi în locul lor auaşezat silabele zicerilor româneşti; şi în melodie peunde nu s-au ajuns silabe (fiind unele ziceri maiscurte în româneşce), au împlinit cu vocale, iar peunde au prisosit (fiind unele ziceri mai scurte), augrămădit silabele tot într-acelaşi loc sau le-au înşi-rat în monotonie, sau într-alt loc viind tonulmelodi(e)i şi într-alt tonul zicerii şi fără a căuta laperioadele întoarse, unde unele propoziţii într-altelimbi vin în urmă iar la noi la început şi la alteledimpotrivă; şi aşa noima sau înţelesul zicerilor carecer suire cad în pogorâre şi zicerile care cer pogo-râre se duc întru suire“29, exemplificând cu de acumbine cunoscutele cuvinte cer – pământ, mărire –smerenie, tânguire – bucurie.

Analizată mai profund, dedicaţia din Bazul teo-retic şi practic al muzicii bisericeşti, din 1845, ne re -levă etapele importante ale trecerii de la cea în carecântarea se practica în limba greacă, de cântăreţigreci, uneori cu cote de supraapreciere determinatăîn primul rând de originea lor, cedează locul cuvenitcelei a credincioşilor ascultători, care, astfel, încep săfie băgaţi în seamă. Este amintit nu mele lui Alexan-dru Ghica, primul domn ales în temeiul Regulamen-tului Organic, prin care se deschideau porţile legătu-rilor Principatelor Române cu ţările Europei occi-dentale. Dascălul elogiază pe domnitorul, încoronatca „prinţ român“, deoarece „prin şcoli limba româ-nească s-a-nălţat şi s-a-ntronat“, iar:

„În biserici nu voieşte s-asculte greceşti cântând, Cere Doamne miluieşte să audă tot zicând Şi aşa se deşteptară români(i) din somnul greuÎncepură toţi în limbă-şi să roage pă Dumnezeu. Cântăreţi de românie a se căuta-a-nceput, Câţi era la mahalale, la mănăstiri a-ncăput.“ Psaltul reaminteşte entuziasmul cu care a fost

acceptată noua măsură de a se cânta la strană înlimba română şi de a pregăti psalţii în vederea aces-tui deziderat:

„Această dar reformare plăcută lui Dumnezeu, Ca un fiu crescut al patri(e)i, dac-am văzut-o şi eu, Am gândit după putinţa-mi şi din ce ştiu să slujescSă-mpărtăşesc talentul la tot duhul românesc“.Chiar şi Bazul teoretic – în concepţia lui Anton

Pann – trebuie să servească acelaşi interes major: săajute la întocmirea şi aşezarea textelor liturgice„după firea limbei românesci“. 43

Analizând creaţia psaltului în corelaţie cu pro priileteoretizări din Bazul teoretic şi practic, se pot stabiliurmătoarele modalităţi de românire practicate deînaintaşi în forme scrise, începând cu Filothei şi dusela desăvârşire de Anton Pann şi Dimitrie Suceveanu:

- preluarea unor cântări ale predecesorilor înce-pând cu Filotei Cozianul, fost logofăt al lui Mirceacel Bătrân, continuând cu Filothei sin Agăi Jipei,Mihalache Moldovlahul, Iosif şi Visarion de laMănăstirea Neamţ etc.;

- adaptarea textelor unor cântări la condiţiilelimbii române, cu respectarea noii topici, a prozo-diei, a semnificaţiei teologice şi cu scoaterea în evi-denţă a unor cuvinte cheie;

- apropierea expresivităţii cântărilor bisericeştide specificul muzicalităţii româneşti prin interfe -renţa elementelor modale şi ritmice;

- scurtarea cântărilor prea lungi şi crearea devariante reduse, sintomon, chiar la o cântare papa -dică, foarte extinsă, românitorii suprimă anumitepasaje neexpresive, cum se vede din prezentarea îndublă notaţie muzicală (hrisantică şi guidonică) apri mei stihire a anixandarelor, prima în limba greacăşi a doua în limba română;

- sincronizarea expresivităţii literare cu ceamuzicală, cum se vede din următorul extras:

- eliminarea teriremurilor şi a altor pasaje de vir-tuozitate nejustificată;

- alcătuirea de noi cântări, în care se simte sin -teza stilisticii muzicii bizantine şi a muzicii popu lareromâneşti;

- crearea unor cântări ce nu există în practica decult a altor popoare ortodoxe: Tatăl nostru, Crezul etc.;

- realizarea de termeni noi pentru denumirilegreceşti, cele mai cunoscute fiind: grabnic – pentruirmologic; zăbavnic – pentru stihiraric sau papadic;slavoslovii – pentru doxologii, mânecare – pentruagripnie etc., aspecte conturate şi în sinteza evolu-ţiei muzicii bizantine30.

Trebuie reamintit faptul că un domeniu neglijatdin din amplul proces de românire desfăşurat con-secvent de Anton Pann este cel al creării unei ter-minologii specifice, ajungându-se la fenomenul detrilingvism: luminânda, termen care circula în vremeşi chiar şi în cărţile tipărite de Anton Pann şi cu echi-valentul grecesc exapostilarie şi cu cel slavon sfe-tealnă – sfe tilnă. Dacă pentru noul termen asemă-nândă el păstrează şi echivalentul grecesc podobie,care s-a menţinut şi mai târziu în limbă, în catavasiiînlocuieşte definitiv termenul de pesnă cu cel de cân-tare. Psaltul muntean îşi dă mâna cu ierarhul moldo-vean, Veniamin Costache, cel care susţinuse materialtipărirea cărţilor muzicale în limba română ale luiMacarie, la Viena, preocupat pentru înlocuirea unortermeni greceşti şi slavoni cu echivalentele româ-neşti, unele create chiar de el, cum am arătat altădată31.

Preluând cele trei categorii de cântări „româ nite“stabilite de Gheorghe Ciobanu, traduceri care păs-trează neschimbată linia melodică din limba greacă,adaptările melodice la spiritul limbii române şi crea-ţiile originale în limba română, muzicologul OctavianLazăr Cosma scrie că „ele evidenţiază mersul gradatal «românirii», care a început prin modificarea tex-tului, apoi prin modificarea desenului melodic, caapoi să se recurgă la creaţii origi nale“32.

Românirea va înregistra şi fenomene de dublarea expresivităţii sensibilităţii localnicilor, prin limbajeartistice diferite, aşa cum o face Picu Pătruţ prinreprezentarea grafică a Cântecelor de stea ale luiAnton Pann.

44 Fragment din anixandarele lui Dimitrie Suceveanu

Incipitul anixandarelor în limba greacă din Ms.Gr. 678(503) B.A.R. Prezentat în paralel cu cele în limba ro mânădin Ms. 32 Mănăstirea Neamţ

45

Tudor Arghezi scria în portretul pe care i l-a făcutla centenarul morţii: „Desigur că dacă-i căutăm nodîn papură, lui Pann îi găsim câte poftim, dar valoa-rea sâmburelui le face caduce şi insignifiante“, con-tinuând: „nici fânul nu se ia din stoguri cu furculiţa,nici porumbul nu se măsoară cu ţoiul şi degetarul. Şivom ţine strictă socoteală de epoca în care înainta-şul nostru a trăit, tocmai ceea ce face din el un pri-mus inter pares şi un clasic adevărat“, motiv pentrucare „Pann trebuie de-abia descoperit“33.

Note1V. Vasile, Vârstele imnului „Deşteaptă-te, române“, în: Stu-

dii şi cercetări de istoria artei, seria Teatru, Muzică, Cinemato-grafie, Bucureşti, Ed. Academiei Române, tom 43, 1996, pp.25–52.2A. Pann, Heruvico – Chinonicar care coprinde în sine treirânduri de heruvice şi chinonice duminicale, pe toate glasurile,afară de cele ale săptămânii. Lângă care s-au alăturat şi acsioane22. Prelucrate şi date la lumină cu ajutorul şi binecuvântarea ÎnaltPrea Sfinţitului Arhipăstor şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi cavalera feluri de ordine, D.D. Neofit II (...), într-al şaptelea an al arhi-păstoriei sale, de (...), profesorul de muzică bisericească în Semi-narul Sf(intei) Mitropolii, tom. I, Bucuresci, în tipografia sa demuzică bisericească, 1847, p. 168.3A. Plămădeală, Dascăl de cuget şi simţire românească,Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Orto -doxe Române, 1981, p. 306. 4Idem, p. 304 (sublinierea îmi aparţine). 5V. Vasile, Tezaur muzical românesc din Muntele Athos, vol.I; II şi III, Bucureşti, Ed. Muzicală, 2007, 2008 şi 2013.

6A. Pan(n), Versuri musiceşti ce se cântă la Naşterea Mân-tuitorului (...) şi alte sărbători ale anului, Bucuresci, ediţia a V-a,1852, cântarea 12, pp. 27–29 şi pp. 141 – 142.

7Idem, Psalmul 48 – Auziţi acestea toate, cântarea 11, pp.24–26.

8V. Vasile, De la muzica firii şi a sufletului la muzica sfere-lor, Ed. Petrion, 1999.

9A. Pann, Heruvico – Chinonicar…, p. V.10Macarie Ieromonahul, Irmologhion sau Catavasier(iu)

musicesc (...). Cu voia şi blagoslovenia Preasfinţiei Sale PărinteluiArhiepiscop şi Mitropolit al Moldoviei, Kirio Kir Veniamin,Viena, 1822, p. XII.

11V. Vasile, Macarie Ieromonahul şi Anton Pann – două des-tine diferite pe un drum comun, în: Studii şi Cercetări de IstoriaArtei, seria Teatru – Muzică – Cinematografie, Bucureşti, Ed. Aca-demiei Române, tom 44, 1997, pp. 73–78.

12A. Pann, Irmologhiu sau Catavasier, ediţia a II-a, Bucu-resci, Tipografia Anton Pann, 1854, p. VII.

13Macarie Ieromonahul, Irmologhion sau Catavasier(iu)musicesc…, p. VI.

14 Al. Petrescu, O poesie inedită a lui Anton Pann, în: „Apos-tolul“, nr. 18, 28 ianuarie 1901, pp. 2–3.

15A. Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericesci,1845, p. VI.

16Macarie Ieromonahul, op. cit., p. X.17Macarie Ieromonahul, op. cit., p. X.18V. Vasile, Iosif Naniescu – reprezentant de seamă al muzi-

cii psaltice, în: „Muzica“, Bucureşti, serie nouă, An IV, nr. 4 (16),octombrie–decembrie 1993, pp. 127–137 şi an V, nr. 1 (17), ianua-rie–martie 1994, pp. 99–111.

19A. Pann, op. cit., p. XXIX.20Idem, p. XV.21Idem, pp. XIV–XV. 22Idem, pp. XXXIII–XXXIV. 23A. Pann, Fabule şi istorioare, 1841, p. 4. 24A. Pann, Noul Doksastar, prefăcut în româneşte după me -

todul vechi(u) al serd(arului) Dionisie Fotino, 1841, p. III. 25Gh. I. Moisescu, O sută de ani de la moartea lui Anton

Pann (1854–1954); în: „Biserica Ortodoxă Română“, Bucureşti,An LXXIII, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1955, p. 191.

26G. Dem. Teodorescu, Încercări critice asupra unor cre -dinţe, datine şi moravuri ale poporului român, 1874, p. 53.

27G. Dem.Teodorescu, Viaţa şi activitatea lui Anton Pann,partea I, 1893, p. 24.

28I. Popescu-Pasărea, Rolul lui Anton Pann în muzica biseri-cească, în: „Cultura“, Bucureşti, An XX, nr. 5–6, mai–iunie 1930,p. 4.

29A. Pann, Bazul teoretic şi practic…, pp. XXXV–XXXVI. 30V. Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiri-

tualitatea românească, Bucureşti, Ed. Interprint, vol. I şi II, 1997.31V. Vasile, Veniamin Costache (1768–1846) – promotor al

muzicii în ţara noastră, în: „Teologie şi viaţă“, Iaşi, serie nouă, AnV (LXXI), nr. 1–3, ianuarie–martie 1995, pp. 130–161.

32Oct. L. Cosma, Hronicul muzicii româneşti, vol. III, Bucu-reşti, Ed. Muzicală, 1975, p. 139.

33T. Arghezi, Anton Pann; în: „Viaţa Românească“, Bucu-reşti, An VII, nr. 11, noiembrie 1954, pp. 153–155.

Reprezentarea grafică a lui Picu Pătruţ la „Versurile laNaşterea Domnului“ ale lui Anton Pann

46

Fig. 1. Neagoe Basarab şi Nifon, mitropoli-tul Ungro-Vlahiei, oferind Sfântului Ioan Bote-zătorul ctitoria sa, Mănăstirea Dionisiu

Fig. 2. Ştefan cel Mare reprezentat ca sfântde călugării athoniţi în secolul al XVII-lea

Fig. 4. Icoana Sfinţilor Brâncoveni din paraclisul închinatlor, din turnul construit de el în Mănăstirea Sfântul Pavel – Athos

Fig. 5. Icoana Sfântului Ioan Valahul din bise -rica mare a schi tului românesc Prodromu

Fig. 3. Ştefan cel Mare, AlexandruLăpuşneanu, Petru Rareş şi AntiohCantemir – ctitori ai MănăstiriiZografu

47

Cultură şi civilizaţie

Mulţi prieteni, dintre care şi o seamă de mara-mureşeni, de marmaţieni, cum îmi place să le spun,mi-au vorbit despre locurile minunate şi despreoamenii care trăiesc în Nordul Ţării: Oaşul, Mara-mureşul şi Bucovina. Ca român din centrul ţării şicunoscător superficial al zonelor de graniţă, n-amfost încântat de această perspectivă, gândindu-mă lazone cu amestec de populaţii la oraşe şi cu satemizere care-mi erau cunoscute din împrejurimileBucureştilor şi de prin zona de câmpie a Olteniei.

Ştiam însă că geografii şi istoricii, temători să nufie bănuiţi de intenţii revendicative, nu spuneaunimic despre zonele învecinate graniţelor de astăziale României, locuite până în preajma Primului Răz-boi Mondial de români. Faptul că graniţa de apusfusese fixată pe Tisa, ca o promisiune pentru intra-rea României în război, dar, după victoria obţinutăcu peste 800.000 de morţi, Câmpia Tisei a revenitUngariei, iar Banatul de Vest Serbiei. La fel s-aupetrecut lucrurile şi în Nord, Maramureşul de astăzifiind doar o parte din teritoriul Marmaţiei noastre, caşi Bucovina, a cărei capitală a rămas la străini. ÎnRăsărit se ştie ce s-a petrecut, iar în Sudul Dunării,făcând abstracţie de teritoriile machedoromânilor, sevorbeşte până astăzi româneşte.

Cert este că românii din Maramureş, vecini cugraniţa de Nord, nu sunt mărginaşii ţării, ci, dimpo-trivă, au fost şi au rămas „descălecătorii de neam”,făcându-şi simţită prezenţa în toate provinciileromâneşti, dar acolo la ei rămânând izolaţi într-unfel de bastion, ca şi bucovinenii, al românităţiiautentice, voievodale, nobiliare, eroice.

Şoseaua prin care se intră în Maramureş dinspre... trece pe sub o poartă imensă de lemn şi oferă călă-torului priveliştea unei lumi de poveste, care teîndeamnă la tăcere şi meditaţie. Acesta este Arcul deTriumf al Marmaţiei, pe sub care trec „batalioaneromâne de umbre Carpaţii”, umbrele eroilor noştripentru care bat clopotele aducerii aminte din celemai înalte turle de biserici cioplite din lemnul tare alSufletului Românesc.

Casele sunt risipite pe dealuri şi prin văi, culivezi şi păşuni între ele. Numai apariţia câte uneibiserici le adună sporadic în jurul ei, alcătuindnucleul spiritual al comunităţii. Preoţii sunt orto-docşi şi greco-catolici. După interzicerea ultimilorîn vremea comunistă, mulţi au pierit, dar alţii s-aureîntors să-şi ocupe locurile de cult. Sătenii i-au alespe cei mai vrednici. Majoritatea însă au fost şi aurămas ortodocşi, bucurându-se şi de Vlădica Justi-nian Chira, care le stă la suflet şi până la bătrâneţelelui adânci vine în mijlocul lor însoţit de mai tânărulepiscop Justin, care îi calcă pe urme.

Am fost la sfinţirea unei biserici a poliţiştilor degraniţă din Sighetul Marmaţiei la care a slujit epis-copul Justin, înconjurat de preoţi, de militari şi deîngerii cu chip de copii, care urcau şi coborau peturla înaltă a bisericii ca pe o scară a Raiului. Ei semai văd şi astăzi la slujbele de Duminică, adunaţilângă altar, în veşmintele lor albe, presărate cu florigalbene şi rubinii de câmp.

Dacă nimereşti Duminica sau în zile de sărbă-toare pe uliţele satelor, ai să vezi grupuri de tineri şibătrâni, fiecare cu familia lui, îmbrăcaţi în straiealbe, mai ales femeile, fetele şi băieţii, cărora li sezice „coconi”, dar şi fetiţele şi copilaşii care suntţinuţi „în frâu”, căci altfel zburdalnici sunt ca mieii.Şi-ţi vine în minte atunci Legenda Duminicii, opovestire din Codicele de la Ieud, găsit de părinteleArtemiu Anderco în turla unei biserici. Povestireaeste scrisă cu litere vechi chirilice în româneşte şislavoneşte şi are menţionată data de 6900, adică1391 după Hristos. Şi se vorbeşte acolo despre cinsti-rea Duminicii şi despre datoria creştinilor de a seduce la Sfânta Biserică, pentru a fi sănătoşi şi pentrua trăi ani mulţi şi liniştiţi. Şi de atunci, iată, până înzilele noastre cinstesc marmaţienii ziua Domnuluicum se cuvine. Spre deosebire însă de alte locuri, aiciîi vezi îmbrăcaţi în straiele lor de dinaintea PrimuluiRăzboi Mondial. Şi parcă timpul în Marmaţia se-n -toarce înapoi. Am fost şi prin alte locuri unde la spec-tacole apar artiştii îmbrăcaţi în costume naţionale, dar

Spiritualitate românească şi nobleţe în MaramureşAcad. Alexandru SurduVicepreşedinte al Academiei Române

nu-i vezi aşa umblând pe stradă, şi, cum coboară depe scenă, se şi aruncă-n blugi şi în adidaşi.

Dar timpul se întoarce şi altfel înapoi, căci,odată descoperit, în 1921, Codicele de la Ieud adevenit motiv de investigaţie a întregii spiritualităţiromâneşti din Maramureş. El conţine, într-adevăr,tot felul de indicaţii referitoare la credinţa, cultura,istoria şi tradiţiile românilor din aceste locuri. Stâr-nind mai întâi controverse între lingvişti, a sfârşitprin atragerea în dispute şi cercetări a teologilor,etnografilor, istoricilor şi chiar a filosofilor. De alt-fel, renaşterea interesului pentru Codicele de la Ieudşi organizarea unor serii de manifestări culturale despirituale românească la Ieud se datorează filosofi-lor Petru şi Daniela Dunca şi filosofului-etnologVasile Vetişanu, care a şi realizat o monografie alocalităţii Ieud.

Important este că la prima manifestare, din1982, a participat majoritatea intelectualilor marma-ţieni, dar şi o seamă de savanţi din Bucureşti, sim-pozionul fiind organizat în zilele unor sărbătorilocale: obiceiul pastoral „Ruptul sterpelor” şi întâl-nirea „Fiilor satului”, dublate de expoziţii de artăpopulară şi spectacole de poezie, muzică şi dansuri.Astfel încât s-a ajuns la o participare record de pesteo mie de oameni.

Pare incredibil, dar, cu sprijinul oficialităţilorlocale şi al preoţilor, simpozionul acesta de sufletromânesc s-a perpetuat până la ediţia a XX-a, sub-semnatul participând, în 2011, la sesiunea de

comunicări ştiinţifice care s-a desfăşurat în incintamănăstirii de la Ieud, reconstruită pe ruinele celeidin 1364.

În afara participării de excepţie a localnicilor,interesaţi de istoria şi tradiţiile maramureşene, auconferenţiat aici savanţi, istorici, lingvişti, toponi-mişti, etnografi care ne-au mărturisit că aceasta estesingura manifestare de amploare la care sunt dezbă-tute probleme de interes pentru întreaga romanitateorientală. Şi, într-adevăr, am ascultat comunicărireferitoare la perenitatea tezaurului lingvistic străro-mân în toate zonele ţării, ca şi în regiunile Sud-dunărene până în Peloponez. În Maramureş, cuexemple din Ieud şi localităţile din Valea Izei, elesunt şi mai pregnante şi vizibile în denumiri, ca şi înnumele de oameni şi de locuri, sugerând şi pe aceas-tă linie semnificaţia de vatră străveche de neam şi decultură românească.

Sentimentul de întoarcere în trecut, spre localită-ţile „închise”, îl reprezintă şi faptul că aici toatălumea se cunoaşte şi, într-un fel sau altul, se şi înru-deşte. De sute de ani sunt aceleaşi familii, iar locui-torii satelor, aşa împrăştiaţi cum sunt pe tot felul decoclauri, ştiu unii de alţii şi participă, mai ales lanunţi, cu întreaga comunitate, ceea ce în zona noas-tră, a Ţării Bârsei nu se mai întâmplă demult, loca-lităţile fiind dominate de venetici. Este interesant şifaptul că exigenţele localnicilor, chiar oficiali, mergpână la a-i considera ca „străinaşi” chiar şi pe autoh-tonii de viţă nobilă care nu mai locuiesc în zonelelor. Din această cauză, am întâlnit mulţi marmaţienidin alte localităţi care se laudă cu originea lor mara-mureşană, dar localnicii se fac că nu-şi mai amintescde cei înstrăinaţi. Acesta este şi motivul pentru care,suplinirea acestei situaţii tradiţionale, de menţinere,pentru integritatea moştenirii, a unui singur fiu şicondamnarea celorlalţi la exod, a fost realizată, maiales în zilele noastre, când exodul se face către ţărilebogate din Occident, prin celebrele întâlniri ale „fii-lor satului”, căci aceştia se întorc periodic cu baniiagonisiţi şi, de regulă, înalţă case cu mai multe etaje,care contrastează flagrant cu cele tradiţionale. Careva fi impactul în timp al acestor pendulări întreOccident şi autohtoni, nu poate fi încă prevăzut.Cert este că bărbaţii înstăriţi se întorc spre a-şi alegesoţiile dintre maramureşence, pe care le considerăcele mai frumoase şi mai cinstite din lume. Şi au înaceastă privinţă dreptate, căci ele se nasc şi trăiescaici de milenii la sânul Sufletului Românesc şi laumbra ocrotitoare a Sfintei Cruci. Şi sunt, într-ade-48

49

văr, şi frumoase, şi răbdătoare, cum au şi fost mereuaşteptându-şi flăcăii iubiţi şi soţii să se întoarcă de laoaste sau din războaie, de multe ori zadarnic.

Se mai găsesc şi astăzi scriitori nevrednici careîncearcă să ne umbrească bucuria centenarului Uni-rii, afirmând că românii din Ardeal n-ar fi fost deacord cu aceasta. Făcând abstracţie de participarealor la Adunarea de la Alba Iulia, trebuie să amintimaici şi de contribuţiile lor efective la Războiul Reîn-tregii noastre, începând cu tinerii români din Sud-Estul Transilvaniei, mai ales din Ţara Bârsei şi dinzona Braşovului până la Sibiu, care s-au alăturatarmatei române atât la înaintarea, cât şi la retragereaei din 1916, de ardelenii care, părăsind armatele aus-tro-ungare, s-au regrupat în regimente româneşti devoluntari contribuind la victoriile miraculoase aleapărării şi ale trecerii Carpaţilor răsăriteni, cu multejertfe şi multe suferinţe. Mai puţin cunoscute suntfaptele de arme ale românilor din Maramureş, înce-pând cu lupta lor împotriva trupelor ruseşti careîncepuseră invadarea zonei în prima parte a războiu-lui. După moartea Împăratului austriac Franz Josephdin 1916, trupele maramureşene, dezlegate de jură-mântul depus, şi din cauza conflictelor cu trupeleungureşti, au părăsit fronturile din Italia şi Galiţia,alăturându-se regimentelor de voluntari români şi,regrupându-se apoi, au luptat separat până în 1920,atât împotriva ungurilor revoluţionari care voiau săfacă joncţiunea prin Maramureş cu sovieticii, cât şiîmpotriva bolşevicilor ucraineni, apărând de dataaceasta graniţele României Mari.

Istoricul militar Laurenţiu Batiu din Berbeşti,înşiră, într-o carte monumentală, listele eroilor mar-maţieni din luptele pentru reîntregirea NeamuluiRomânesc, în care sunt uşor de recunoscut numele

aceloraşi familii nobiliare pe care le găsim în cele-bra lucrare a lui Mihalyi Diplome maramureşene, şipe care le mai poartă şi astăzi cu mândria cuvenităurmaşii acestora.

Pe câţiva dintre nobilii maramureşni i-am recu-noscut în vara aceasta la o altă manifestare de SufletRomânesc, la Săliştea de Sus, la Simpozionul „Cul-tură şi civilizaţie românească în Maramureş”, ediţiaa V-a, la care am avut onoarea de a-l însoţi pe Dom-nul Academician Ionel Valentin Vlad, PreşedinteleAcademiei Române, descendentul a două familiinobiliare maramureşene Vlad şi Timiş.

De data aceasta, timpul trebuie întors cu multînapoi, căci există documente dinaintea anului 1300,care atestă faptul că Maramureşul era o regiune binedelimitată, cu o veche legislaţie voievodală, cnezială,care a fost respectată şi de către ocupanţii maghiari.Organizarea aceasta avea, în primul rând, o semnifi-caţie militară, dar şi una de stăpânire teritorială.Cnezii sau juzii aveau în subordine unul sau maimulte sate, cu terenuri, poduri şi ape învecinate. Eierau conduşi de un voievod, mai târziu comite. Fap-tul că Maramureşul n-a fost ocupat efectiv de cătreunguri prin izgonirea sau exterminarea conducători-lor locali, cum s-a petrecut în alte zone ale Transil-vaniei (partea centrală), deposedarea de pământurişi înrobirea locuitorilor, s-a datorat şi reliefului acci-dentat şi neproductiv, greu locuibil până în zilelenoastre şi greu accesibil. Cert este că vechea nobili-me românească a fost recunoscută şi de către stăpâ-nirea maghiară şi subordonată administrativ şi mili-tar cu puţine pătrunderi de populaţii străine. Cu tim-pul, fiind în slujba regalităţii maghiare, stăpânitoriicutumiari au obţinut şi recunoaşterea oficială prin„diplome” a drepturilor de proprietate, alţii fiind

50

înnobilaţi prin donaţii pentru serviciile, în specialadministrative şi militare, aduse regalităţii. Au exis-tat şi cazuri în care înnobilaţii maramureşeni audevenit nobili autentici ai regatului prin adoptareareligiei catolice şi chiar prin maghiarizare. Majorita-tea însă au rămas „nobili de ţară”, un fel de boieri,dar fără conacele acestora, ajungând cu timpul, şidin cauza fărâmiţării averilor şi a interdicţiei de aconstrui locuinţe „de piatră”, să locuiască la fel casimpli ţărani în case de lemn, cu una sau două încă-peri, ce-i drept mai largi decât cele obişnuite, caremai pot fi văzute şi astăzi în Muzeul Satului Mara-mureşean din Sighetul Marmaţiei.

Aşa este, de exemplu, casa familiei Dunca deŞieu care, printr-o „diplomă” din 1349, se dovedeştecă este urmaşe a voievodului Ioan de Rozavlea.Casa are două încăperi şi a fost construită în anul1779, înscris pe pragul de sus al uşii de la intrare.Toate obiectele casnice erau din lemn, ca şi împrej-muirea casei, dar mai ales poarta sculptată a rămaspână în zilele noastre o adevărată operă de artă acioplitorilor şi a sculptorilor.

Pare oarecum curios faptul că în Maramureş, peoriunde te-ai găsi, în oraşe sau în sate, în biserici sauîn muzee, şi, fireşte, în clădirile publice, ai ocazia săîntâlneşti câte un nobil pe care nu-l recunoşti altfeldecât după nume. Şi îţi trebuie un oarecare timp săte obişnuieşti cu această situaţie şi să renunţi la ati-tudinea rigidă pe care te simţi dator s-o afişezi ca înfaţa unor mari oficialităţi. După care te poţi bucurade caracterul deschis al marmaţienilor şi chiar deprietenia lor, cu mândria fireşte de a sta, la un paharde cocârţ de-al lor, de vorbă cu descendenţii voievo-

zilor Dragoş şi Bogdan, cum am făcut-o eu cu PetruDunca, Laurenţiu Batin şi Gheorghe Danci ale cărorblazoane de familie le-am şi văzut în ediţia din 2009a Diplomelor maramureşene.

Dar tot în vara aceasta, însoţindu-l pe Domnul Pre-şedinte al Academiei Române la marea sărbătoare aSfintei Maria de la Mănăstirea din Dragomireşti, l-amcunoscut pe ieromonahul Sofronie Perţa, tot de originenobiliară, şi am asistat la o slujbă înălţătoare, ţinută înfaţa unei mulţimi impresionante, deasupra căreia, pearipă de vânt, se auzeau din ceruri cântece de heruvimi.Şi pentru ca trăirea acestor clipe să mă apropie cu gân-dul şi mai mult de Împărăţia Bunului Dumnezeu, deunde s-a pogorât şi Duhul Sfânt să ne aducă paceasufletească în aceste clipe de răgaz, am ajuns, în drumcătre Săpânţa, şi la Mănăstirea „Sfântul ArhanghelMihail”, care este cea mai înaltă construcţie de lemndin lume, şi cea mai frumoasă, şi cea mai sfântă, lacare slujeşte şi se închină zile şi nopţi, pentru iertareapăcatelor noastre, măicuţa stareţă Agnia.

Acestea sunt, fireşte, doar câteva pagini din fru-moasa istorie a „civilizaţiei lemnului”, la care fuse-seră condamnaţi marmaţienii de către străinii cotro-pitori, care se temeau să nu ridice cumva ziduri depiatră împotriva lor.

Dar civilizaţia aceasta s-a clădit pe dealurile dinpreajma muntelui uriaş, cu piscurile acoperite deceţuri şi nori ale Pietrosului, care în limba străro -mână se zicea Carpatos, şi din care şi-a-mprumutattăria de granit a stâncii, a pietrei de poticnire, decare nu poţi trece fără să-i dai cinstirea cuvenită.Cum am încercat şi noi s-o facem după puterilenoastre.

Poartă de lemn din Maramureş

În perioada 5–8 iulie 2014, cu ocazia inaugurăriiCentrului Regional Francofon de Cercetări Avansateîn Ştiinţele Sociale CeReFREA s-au aflat în Româ-nia doamna Hélène Carrère d’Encausse, secretarperpetuu al Academiei Franceze, şi domnul Gabrielde Broglie, cancelar al Institutului Franţei, membride onoare ai Academiei Române.

Cu această ocazie, s-a organizat un program devizite în dimineaţa zilei de 7 iulie 2014, la AcademiaRomână şi la Biblioteca Academiei. La vi zită, ală-turi de cei doi distinşi oaspeţi, au luat parte Exce-lenţa Sa domnul François Saint-Paul, ambasadorulFranţei în România, domnul Stanislas Pierret, consi-lier de cooperare, Serviciul de cooperare (Scoop),directorul Institutului Francez din România, şi dom-nul Ioan Pânzaru, directorul Centrului RegionalFrancofon de Cercetări Avansate în Ştiinţele SocialeCeReFREA.

Partea română a fost reprezentată de domnulaca demician Ionel-Valentin Vlad, preşedinteleAcade miei Române, domnul academician CristianHera, vicepreşedinte al Academiei Române, domnul

academician Eugen Simion, preşedintele Secţieide filologie şi literatură, doamna academicianMaya Simionescu, preşedinta Secţiei de ştiinţebiologice, domnul academician Răzvan Theodo-rescu, preşedintele Secţiei de arte, arhitectură şiaudiovizual, domnul academician AlexandruSurdu, preşedintele Secţiei de filosofie, teologie,psihologie şi pedagogie, domnul academician DanBerindei, preşedinte de onoare al Secţiei de ştiinţeistorice şi arheologie, domnul profesor GheorgheZaman, directorul Institutului de Economie Mon-dială, membru corespondent al Academiei Ro -mâne, şi domnul academician Marius Sala, direc-torul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al.Rosetti“.

Cu ocazia întâlnirii cu conducerea Academiei,s-au dezbătut perspective asupra cooperării întrecomunităţile ştiinţifice din Franţa şi România.

Vizita distinşilor oaspeţi s-a finalizat cu o vizităla Biblioteca Academiei, unde aceştia au putut stu-dia manuscrise relevante pentru istoria relaţiilor cul-turale dintre România şi Franţa.

51

Relaţii interacademiceVizita doamnei Hélène Carrère d’Encausseşi a domnului gabriel de Broglie la Academia Română

52

Sub cupola Academiei

Responsabilitate pentru evoluţia viitoare a omenirii*Acad. Cristian HeraVicepreşedinte al Academiei Române

Aniversăm în Aula Magna a Academiei Ro -mâne, Ziua Mondială a Mediului, marcând astfelîmplinirea a 42 de ani de la celebra Conferinţă aNaţiunilor Unite asupra omului şi mediuluiînconjurător, desfăşurată la Stockholm, Suedia, înanul 1972. Această Conferinţă lansează primulsemnal imperativ de alarmă adresat omenirii,atrăgând atenţia că se impune o gândire pro -fundă, fundamentală, nu numai asupra semnifi-caţiei mediului pentru evoluţia trecută şi viitoare

a societăţii umane, ci, mai ales, asupra consecin-ţelor devastatoare ale exploatării excesive aresurselor naturale.

Aspecte majore privind mediul vor fi detaliate încomunicările prezentate de:

- Attila Korodi, ministrul Mediului şi Schimbări-lor Climatice;

- acad. Dan Bălteanu în lucrarea Terra în viitor –program global de cercetare a mediului şi socie -tăţii;

*Alocuţiune susţinută la Dezbaterea naţională dedicată Zilei Mondiale a Mediului(5 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Începutul celui de al treilea mileniu găseşte Terra sub pre-siune şi omenirea în impas.

Crizele de la sfârşitul secolului XX continuă la începutulsecolului XXI, sub diferite forme şi intensităţi, crize capabile săducă la confruntări de o amploare fără precedent. Plecând de larealităţi evidente, nominalizate în numeroase rapoarte şi publicaţiiale unor cunoscute organisme internaţio nale şi a unor prestigioşiautori, ONU a iniţiat organizarea unor evenimente, la nivelplanetar, pentru a atrage atenţia asupra pericolului care ame-ninţă viitorul omenirii. Trei dintre aceste evenimente, de impor-tanţă aparte, Ziua Mondială a Mediului (5 iunie), Ziua Mon-dială a Mărilor şi Oceanelor (8 iunie), Ziua Mondială pentruCombaterea Deşertificării şi Aridizării (17 iunie), reprezintăpreocupări majore şi în tematica de cercetare a AcademieiRomâne.

Ţinând seama de rolul şi misiunea Academiei şi a cercetăriiştiinţifice, am considerat că este de datoria noastră să organizăm dezbateri naţionale dedicate celor treievenimente, interdependente între ele, de care depind prezentul şi viitorul omenirii.

Acad. Cristian Hera

53

- dr. Ion Sandu, director general la Agenţia Naţio-nală de Meteorologie – Impactul fenomenelor meteo-rologice extreme asupra mediului;

- prof. Mircea Duţu – Dreptul la mediu sănătos şiechilibrat ecologic în paradigma drepturilor umanefundamentale;

- acad. Nicolae Săulescu – Ameliorarea plantelorşi adaptarea la mediu. Studiu de caz: ameliorareagrâului;

- prof. Alexandru Bogdan şi prof. Nicolae M.Manolescu, membri corespondenţi ai AcademieiRomâne – Concepte eco-inova tive pentru dezvolta-rea zootehniei din România secolului al XXI-lea, pebaze eco-bio-geo-econo mice integrate, necesareecosanogenezei globali zate;

- acad. Victor Giurgiu şi dr. Ovidiu Badea –Pădurile şi schimbările de mediu în România;

- dr. Cătălin Simota – Presiuni ale schimbărilorglobale de mediu asupra solului.

Personalităţi de valoare incontestabilă, precumDonella H. Meadows, Dennis L. Meadows, JorgenRanders şi William W. Behrems, autori ai studiuluiLimitele creşterii (Limits to growth), realizat în 1970,au arătat că exploatarea excesivă a resurselornaturale conduce inevitabil la apariţia conflicte-lor între dezvoltarea civilizaţiei industriale,aflată în creştere accentuată, şi deteriorarea fărăprecedent a resurselor naturale neregenerabile.Continuarea studiilor şi noilor provocări s-au con-cretizat în lucrarea, publicată în 2004, Limitele creş-terii: Actualizare după 30 de ani (Limits to growth:The 30-Year Update), în care sunt prezentate o seriede fenomene alarmante, dar şi propuneri de măsuride prevenire şi combatere.

Ca urmare a evoluţiilor neraţionale de dezvol -tare, în declaraţia Conferinţei de la Stockholm sespecifică faptul că „a fost atins un moment în istoriecând trebuie să regândim acţiunile noastre de peîntreaga planetă cu o prudenţă mai mare faţă deconsecin ţele asupra mediului. Prin ignoranţă sauinfluenţă, se arată în declaraţie, putem determinavătămări ma sive şi ireversibile mediului terestru decare depinde viaţa şi bunăstarea noastră“. Maiales, adaug eu, atunci când deciziile supreme se iauprin lăcomie şi pentru obţinerea de profit cu oricepreţ, fără a se ţine seama de consecinţele dezas -truoase asupra mediului care ne înconjoară, în caretrăim şi în care trebuie să trăiască şi urmaşii urma-şilor noştri.

De fapt, în Declaraţia de la Stockholm se men-ţionează că: „Printr-o cunoaştere mai amplă şi

acţiune înţeleaptă, putem realiza pentru noi înşine şipentru prosperitate o viaţă mai bună, într-un mediupropice cerinţelor şi speranţelor umane“.

Marele merit al Conferinţei de la Stockholmconstă în faptul că a declanşat analize, dezbateri,elaborări de rapoarte de o înaltă şi realistă probi tateprofesională. Dintre acestea, citez: Raportul Brundt -land – Viitorul nostru comun elaborat în anul 1987pentru Comisia Mondială privind Mediul şi Dezvol-tarea, care cuprinde principii directoare şi soluţiipentru îndeplinirea cerinţelor prezentului, fără acompromite capacitatea generaţiilor viitoare să-şiîndeplinească propriile concepţii şi dezideratepentru dezvoltarea sustenabilă a societăţiiumane, dezvoltare prin care activităţile umane săacorde respectul şi preţuirea pe care o datorămmediului.

Deşi ne îndreptăm spre globalizare, deşi înţele-gem necesitatea regândirii şi redirecţionării activită-ţilor noastre, tranziţia globală spre eco-economieeste mult prea înceată, în ciuda frecventelor eveni-mente care confirmă, fără drept de tăgadă, deterio-rarea mediului la nivel planetar.

În cartea manifest Eco-economia – crearea uneieconomii pentru planeta noastră, redactată de eminen-tul gânditor al zilelor noastre Lester Brown, preşedin-tele Institutului de Politică Planetară din Wash ing tonDC, membru de onoare al Academiei Ro mâne, sepropune o simbioză între studiile economice şiecologice, atrăgând atenţia asupra pericolului de apierde „războiul“ pentru salvarea planetei. LesterBrown pledează cu vigoare pentru o economie eco-logică, durabilă din punctul de vedere al factorilorde mediu, care să devină un ghid al sustenabilităţii şievaluării progreselor acestui efort. Eco-economiaeste menită să se integreze în ecosistemul Terrei,nu să-l distrugă. „Sustenabilitatea este un conceptecologic cu consecinţe economice, o societate via -bilă fiind cea care îşi modelează sistemul economicşi social, în aşa fel încât resursele naturale şi siste -mele de suport ale vieţii să fie menţinute durabil.“

În acest context, îmi îngădui să menţionez şilucrarea eminentului scriitor Jonathon Porrit, mem-bru fondator al Forumului pentru Viitor din Anglia,Trăind cu mijloacele noastre: să evităm recesiuneafinală (Living within our means: avoiding the ulti -mate recession), apărută în anul 2009, în care seatrage atenţia asupra pericolelor cu care se con fruntăţara sa şi omenirea, în condiţiile activităţilor umane„brutale“, faţă de mediu, necontrolate, deşi cuefecte distrugătoare asupra naturii.

54

De aprecieri deosebite se bucură seria de lucrăriPlanul B, de la 1 la 4, publicate de Lester Brown,dedicate „Salvării unei planete sub presiune şi a uneicivilizaţii aflate în impas“, consacrate studierii pro-blemelor mediului. Ultimul volum din această serie,Planul B4.0. se referă la „Mobilizare gene rală pentrusalvarea civilizaţiei“, reprezintă o „chemare portdra-pel“ către omenire în lupta cu schimbările climaticeglobale, inamicul principal al schimbărilor de mediu.

O lucrare de excepţie, cu o bogăţie de date şiidei, Falimentarea naturii. Negarea limitelor pla-netei, publicată de către suedezii Anders Wijkmanşi Johan Rockström (2013), este o carte de refe -rinţă pentru mediu, care trebuie studiată şi anali -zată nu numai de specialiştii în domeniu, ci de toţicei care au respect pentru mediu, pentru natură,pentru om, omenie şi omenire, pentru viitorul pla-netei Pământ, mai ales de factorii de decizie legis -lativă şi executivă. Fac această afirmaţie pentru căam convingerea că ştiinţa dispune în prezent desuficiente date, iar punerea în aplicare a cunoştin-ţelor dobândite depinde de factorii de decizie, şti-inţa având misiunea de a căuta în continuare noisoluţii care să conducă la salvarea civilizaţiei aflatăîn impas.

Ziua Mondială a Mediului îşi propune mobiliza-rea tuturor locuitorilor planetei pentru creşterea con-ştiinţei lor ecologice, în mod solidar şi la nivel glo-bal, pentru sistarea agresiunilor la adresa mediu-lui şi remedierea marilor erori comise din raţiuniexcesiv economice, productiviste.

Suntem cu toţii locuitori ai acestei mirifice pla -nete, ca poziţie şi daruri, care au promovat în timpdezvoltarea unei bogăţii enorme de biodiversi -tate, omul fiind numai parte a acesteia, nu unicdeţinător.

Numim această planetă Planeta Albastră, pentrucă aşa este văzută din Cosmos, datorită grandioase-lor întinderi ale mărilor şi oceanelor, care au consti-tuit locul de geneză a vieţii primordiale, din care auevoluat nenumăratele specii de organisme carepopu lează în prezent toate habitatele.

Numim această planetă Planeta Pământ, refe-rindu-ne la întinderile de uscat pe care omul le

popu lează aproape în întregime. Darul inestimabil aluscatului este stratul subţire de la suprafaţa lui –solul, organism viu, de maximă complexitate, careprin însuşirile şi procesele lui întreţine covorulverde global, căruia îi rămân tributare pentru hrană,adăpost şi creaţie, toate celelalte fiinţe.

Vorbind despre sol, vă rog să-mi îngăduiţi sărememorez succinta, dar măiastra descriere a soluluiprezentată de către acad. Gheorghe Ionescu-Şişeşti,în Discursul de recepţie la Academia Română din 24mai 1937: „Un popor ajunge creator de civilizaţie şidobândeşte dreptul de a trăi neatârnat atunci cândprinde conştiinţă de sine, când îşi cunoaşte zestreaspirituală, moştenirea istorică şi pământul său pro-priu, cu tainele pe care le închide în sânul său şi cuviaţa care se desfăşoară pe toată întinderea lui“.

Mărturisesc că solul reprezintă profesia mea decredinţă, fiind convins că grija şi respectul faţă depământul pe care şi din care trăim, reprezintăgaranţia stabilităţii şi edificării viitorului, conso-lidează securitatea şi siguranţa alimentară, atâtde necesare pentru liniştea şi prosperitatea ome-nirii. Solul, în fapt, este un dar al naturii, pentru cădacă nu ar exista pământul, oamenii nu ar putea trăi.Solul este sursa de viaţă a oamenilor, resursaesenţială a mediului, faţă de care avem datoriasacră de a-l respecta, proteja, păstra şi îmbună-tăţi în timp, reprezentând şi moştenirea pe care otransmitem urmaşilor urmaşilor noştri.

Alături de sol, mediul ne oferă numeroaseresurse esenţiale pentru viaţă, precum apa pota -bilă fără de care nu am putea supravieţui, atmos-fera cu oxigenul necesar respiraţiei, azotul, ele-ment fundamental pentru sinteza proteinelorstructurale, funcţionale şi informaţionale – mate-rii fundamentale pentru existenţa organismelorvii.

Faţă de toate aceste resurse ale mediului,avem o misiune de onoare, misiunea de a le feride degradare, poluare sau distrugere, misiuneade a spori cunoaşterea umană şi de a o folosicreator, în scopul asigurării perenităţii vieţii şidurabilităţii mediului.

55

Tensiunile provocate de reducerea substan -ţială a resurselor naturale neregenerabile, de ame-ninţarea securităţii alimentare, amplificate deschimbările climatice globale, ne obligă să reacţio-năm, pe măsura potenţialului şi resurselor de caredispunem, pentru găsirea soluţiilor, mijloacelor şimăsurilor ce se impun a fi luate, pentru preveni-rea şi diminuarea efectelor catastrofale ce pot avealoc, mai ales atunci când se iau măsuri nechib -zuite, sau de obţinere de profit cu orice preţ.

După dezbaterea din 5 iunie dedicată Zilei Mon-diale a Mediului, care s-a bucurat de un succesdeosebit, participăm astăzi la Dezbaterea naţionalădedicată Zilei Mondiale a Mărilor şi Oceanelor.

Îngăduiţi-mi să vă mulţumesc respectuos pentruparticiparea dumneavoastră la dezbatere, să aducalese mulţumiri apreciatului secretar de stat dinMinisterul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu,care, în ciuda programului său încărcat, a dat cursinvitaţiei noastre. Mulţumesc colegilor, profesoru-lui Nicolae Panin şi profesorului Marian Traian

Gomoiu, membri corespondenţi ai AcademieiRomâne, care, fără ezitare, au participat şi au spri-jinit organizarea dezbaterii dedicată Zilei Mon dialea Mărilor şi Oceanelor.

În cadrul dezbaterii noastre, vor fi prezentatecomunicări de către:

- Bogdan Lucian Aurescu, secretar de stat laMAE – Importanţa internaţională a Zilei Mărilor şiOceanelor. Contribuţia României la dezvoltareadreptului mării;

- Marian T. Gomoiu membru corespondent alAcademiei Române – Academia Română şi proble-matica cercetărilor marine: trecut, prezent şi viitor;

- prof. Dan Dungaciu, directorul Institutului deŞtiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, preşedinteleFundaţiei Universitare a Mării Negre – MareaNeagră – mare regională de importanţă geopoliticădeosebită;

- prof. Simion Nicolaev, director INCD „Gri goreAntipa“ – Domeniul marin, sursă de hrană şi sănă-tate;

Ziua Mondială a Mărilor şi Oceanelor*Acad. Cristian HeraVicepreşedinte al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Dezbaterea naţională dedicată Zilei Mondiale a Mărilor şi Oceanelor – World Oceans Day(10 iunie 2014, Aula Academiei Române)

Marea Neagră - vedere din satelit

56

- prof. Cornel Dinu, Universitatea din Bucureşti –Domeniul marin, sursă de energie şi resurse minerale;

- prof. Vergil Chiţac, comandantul (rectorul)Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ – Dezvolta-rea durabilă în transportul naval, principii, direcţiide acţiune, soluţii şi bune practici;

- prof. Nicolae Panin, membru corespondent alAcademiei Române – Veghe permanentă în spaţiulmarin românesc – cunoaş tere, monitorizare, valori-ficare, ocrotire. Sistemul de securitate pentru MareaNeagră de Vest.

În acest context, vă rog să-mi îngăduiţi să reite-rez gândurile/opiniile mele, publicate sau prezentatela diferite întâlniri naţionale şi internaţionale, referi-toare la disproporţia privind sursele de asigurarea hranei de toate zilele. Din suprafaţa Terrei,71% este ocupată de apă, de mări şi oceane, şi29% de uscat.

Din suprafaţa uscatului, numai 6,4% este desti-nată agriculturii, iar cea mai mare parte a solului,producător de hrană, are o fertilitate scăzută şifoarte scăzută (62% la nivel mondial, 52% în Româ-nia) şi numai 11% o fertilitate bună şi foarte bună(România având 28%), diferenţa aparţinând solu-rilor cu fertilitate moderată (27/20%).

Din hrana omenirii, 98% provine din agricul-tura care se practică pe soluri, aşa cum am arătat, cuo fertilitate scăzută şi foarte scăzută. Numai 2% dinhrană provine din imensitatea mărilor şi oceane-lor, sau a lacurilor şi râurilor cu apă dulce.

Menţionez că, la nivel mondial, ritmul de creş-tere a producţiilor agricole pe unitatea de supra-faţă a scăzut în perioada 1961–2000 la 1,5%/an, iarîncepând cu anul 2001 are loc o plafonare a ritmuluide creştere a producţiilor.

Populaţia este în continuă creştere, preconizân-du-se ca în anul 2050 să depăşească 9 miliarde

locuitori. Această populaţie trebuie hrănită, motivpentru care cred cu tărie că ponderea hranei pro-venită din mări şi oceane, din râuri şi lacuri, dinaquacultură trebuie să crească substanţial.

Desigur, sunt ţări care valorifică imensitateaapelor pentru satisfacerea necesarului de hrană.

Importanţa mărilor şi oceanelor este incontesta-bilă; ele reprezintă mediul de geneză primară a vie-ţii, mediu de viaţă pentru o bogăţie inestimabilă despecii, mijloc de transport, comunicare, comerţ,sursă de combustibili şi materii prime, dar, din nefe-ricire, civilizaţia le transformă şi în locuri de de -versare a reziduurilor, stocare a deşeurilor radio -active şi alte substanţe care conduc la degradareaşi ameninţarea nu numai a vieţii marine, dar şi acelei umane.

Sunt convins că nu greşesc atunci când spun căun numitor comun pentru apariţia diferitelor crize îlreprezintă schimbările climatice globale, provo cateîndeosebi de creşterea concentraţiei principalului gazcu efect de seră, bioxidul de carbon, precum şi a altorgaze provenite din industrie şi agricultură. Toateacestea conduc inevitabil la creşterea temperaturilorcu efecte dezastruoase, nu numai asupra agriculturii,despre care vom discuta în Dezbaterea din data de17 iunie, dedicată deşertificării şi aridizării, ci şiasupra apariţiei a numeroase dezechilibre, cu efectenegative inestimabile în mediile maritime.

Ţinând seama de valoarea referenţilor, considercă, în dezbatere, vor fi discutate multiple implicaţiideterminate de schimbările climatice globale, prin-tre care şi cele referitoare la topirea gheţurilor, lacreşterea nivelului mărilor şi oceanelor, la efectelecu care se va confrunta viitorul planetei, inclusivRomânia, în contextul acţiunilor iniţiate de ONU cuprilejul Zilei Mondiale a Mărilor şi Oceanelor.

Aspect din Aula Academiei Române

57*Alocuţiune susţinută la Dezbaterea naţională dedicată Zilei Mondiale pentru Combaterea Deşertificării şi Aridizării (17 iunie 2014, Aula Academiei Române)

prevenirea şi combaterea deşertificării şi secetei în contextul schimbărilor climatice globale*Acad. Cristian HeraVicepreşedinte al Academiei Române

În România, ca şi în multe alte ţări ale lumii,agricultura s-a confruntat frecvent cu capriciilevremii, seceta constituind factorul dominant îndereglarea proceselor de creştere şi dezvoltare aplantelor, în dijmuirea sau distrugerea, uneoricompletă a recoltelor, afectând astfel viaţa oame-nilor şi animalelor şi, în final, progresul şi conso-lidarea economică.

Amplificarea perioadelor de secetă, înregis-trate frecvent în ultimele decenii, conduce inevita-bil la accelerarea deşertificării şi aridizării. Ţinândseama de cunoştinţele acumulate şi de rapoarteleprezentate la diferite întâlniri naţionale şi interna-ţionale, ONU confirmă că seceta şi deşertificareadevin fenomene cu caracter global, motiv pentrucare Adunarea generală din decembrie 1994 adeclarat ziua de 17 iunie, Ziua Mondială de Com-batere a Deşertificării şi Aridizării.

Academia Română organizează cu acest prilej oDezbatere naţională dedicată Zilei Mondiale pentruCombaterea Deşertificării şi Aridizării. În cadrul dez-baterii, vor fi prezentate comunicări de către:

- dr. Ion Sandu, director general ANM şi dr. ElenaMateescu, director executiv ANM – Seceta din Româ-nia – provocări şi oportunităţi de prevenire şi com-batere a efectelor în agricultură;

- prof. Mircea Duţu – Douăzeci de ani de la adop-tarea Convenţiei privind lupta împotriva deşertifică-rii. Repere şi perspective ale cadrului juridic interna-ţional;

- Vasile Pintilie, director general la AdministraţiaApelor – Valorificarea zonelor aride din regiuniexpuse permanent la deficit de apă – sudul Moldoveişi partea de sud-est a României;

- prof. Gheorghe Sin, membru corespondent al Aca-demiei Române, preşedintele Academiei de Ştiinţe

Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti“ –Măsuri de prevenire şi reducere a efectelor de secetăgenerate de schimbările climaterice;

- prof. Doru Pamfil, membru corespondent alAcademiei Române – Tendinţe actuale în biotehnolo-gia plantelor rezistente la secetă;

- acad. Dan Bălteanu, dr. Monica Dumitraşcu,dr. Mihaela Sima – Evaluarea interdisciplinară amodificărilor de mediu şi opţiunile de adaptare aagriculturii;

- dr. Daniela Rădulescu, director la InstitutulNaţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor –Adaptarea managementului apelor la condiţiile dedeşertificare şi aridizare;

- prof. Alexandru Bogdan şi prof. Nicolae M.Manolescu, membri corespondenţi ai AcademieiRomâne – Argumente ştiinţifice zootehnice şi medi-cal-veterinare pentru prevenirea şi combaterea inte-grată a deşertificării şi secetei în agrosisteme com-plexe, pe baze eco-bio-geo-economice necesare reali-zării securităţii alimentare, în context globalizat.

Afirm fără rezervă că extinderea şi amplifica-rea alarmantelor fenomene au fost şi continuă săfie cauzate de neglijarea intolerabilă a efectelornegative pe care progresul tehnologic şi industria-lizarea intensivă le exercită asupra mediului îngeneral şi asupra climatului în special.

Schimbările climatice modifică substanţialcaracteristicile diferitelor ţări sau regiuni, res-trângând zonele favorabile pentru agricultură,impunând schimbări radicale ale sistemelor deexploataţie, ale sortimentelor de genotipurivegetale şi animale, ale tehnologiilor de culti -vare a plantelor, de creştere a animalelor, alesistemelor de asigurare a ecosanogenezei înansamblu.

58

În consens cu aceste afirmaţii, lester Brown,preşedintele Institutului de Politică Planetară dinWashington DC, SUA, membru de onoare al Acade-miei Române, unul dintre cei mai mari gânditori aizilelor noastre, corelează etapele deteriorării me -diului cu intensificarea presiunilor antropice.Concluzia: cu cât presiunile provocate de omsunt mai intense şi mai puţin controlate, cu atâtcreşte pericolul degradării mediului şi extinderiischimbărilor climatice majore la nivel planetar.

Steven Chu, laureat al Premiului Nobel, consi-derat vârful de lance al preşedintelui Barack Obamaîn lupta împotriva schimbărilor climatice, militeazăpentru reducerea emisiunilor de CO2 în produc-ţia de energie, propunând ca noua revoluţie îndomeniul energiei să permită diminuarea substan-ţială a emisiilor de CO2 şi a altor gaze cu e fectenocive asupra climatului.

perioadele de secetă, agravate de temperaturilecrescute, vânturi puternice, evaporaţie intensă, exer-cită influenţe negative asupra solului, asupraapei din sol, asupra vegetaţiei spontane, păşunilorşi fâneţelor, plantaţiilor de pomi şi viţă-de-vie, pădu-rilor şi, mai ales, asupra producţiilor plantelor culti-vate şi a animalelor domestice.

prima resursă naturală, rezerva de apă din sol,se epuizează prin consumul plantelor şi evaporaţie,atingând limite corespunzătoare intervalului de ofilireşi coeficientului de higroscopicitate pe adâncimivariabile; nivelul apelor freatice scade dramatic, afec-tând grav ecosistemele din diferite zone ale Terrei.

Viaţa din sol, a doua resursă naturală esen -ţială, încetineşte sau stagnează, perturbândciclurile biologice ale elementelor vitale, îndeo-sebi ale azotului şi carbonului, cu repercusiunimajore asupra reducerii fertilităţii pământului şi aproducţiilor agricole.

plantele de cultură reacţionează diferit lasecetă, în funcţie de presiunea osmotică propriecelulelor lor şi de apartenenţa lor la grupa de efica-citate fotosintetică, din acest punct de vedere spe -ciile din zonele temperate fiind cele mai afectate.

În cadrul speciilor cultivate, unele sunt mairezistente la secetă, toleranţa lor fiind condiţionatăde diferiţi factori tehnologici, iar alte specii nu suntpretabile semănatului în condiţii de secetă. Gradulde rezistenţă diferă între soiuri şi hibrizi şi poate fiîmbunătăţit prin ameliorare genetică.

În acest context, doresc să subliniez încă odată rezistenţa superioară a materialului geneticautohton utilizat intens în programele noastre deameliorare.

Un exemplu elocvent îl constituie soiurile de grâucreate la INCDA Fundulea, SCDA Lovrin, Turda,Şimnec ş.a., care, în iarna 2002–2003, fără strat dezăpadă, au rezistat la ger, evident mai bine faţă desoiurile străine, iar în verile secetoase soiurile româneştisunt net superioare ca rezistenţă la secetă şi arşiţă.

Reamintesc că plantele expuse secetei îşi acce-lerează ciclul vegetativ în defavoarea creşterii,nivelul şi calitatea recoltelor fiind mult dimi nu ate.Compoziţia floristică a păşunilor şi fâneţelor seschimbă, reducându-se speciile de plante cu calităţinutritive, favorizându-se îmburuienarea.

Seceta determină modificări ample ale relaţiilorplantelor cu tipul de sol şi cu îngrăşămintele folosite,elementele nutritive fiind mai puţin utili zate de cătreplante, provocând carenţe de azot şi alţi nutrienţi.

În condiţii de secetă, reacţia plantelor se modi -fică şi faţă de agenţii de dăunare, cele mai mari pro-bleme ridicând buruienile, care, fiind rezistente lasecetă, invadează culturile, devenind mari competi-toare pentru rezervele reduse de apă.

pădurile sunt şi ele expuse secetei, în cazulacestora intervenind un risc suplimentar, incendiidevastatoare. Rolul pădurilor – ca rezervor natu-ral de biodiversitate, recirculare a apei, protecţiecontra vânturilor, adăpost şi hrănire a unor cate-gorii de animale – se reduce. În asemenea condi-ţii, devine extrem de actuală necesitatea înfiinţă-rii perdelelor de protecţie agroforestiere, mai alesîn judeţele puternic afectate de secetă.

Animalele sunt deosebit de vulnerabile în con-diţii de secetă, fiind subnutrite, deshidratate,expuse la tulburări gastrice şi diferite alte boli,cu particularităţi în funcţie de specie.

Tabloul general al efectelor secetei suferă modi-ficări majore începând cu deceniul al 5-lea al seco-lului trecut, ca urmare a amplificării schimbărilorclimatice globale.

Pentru ţara noastră, încă din anul 1898, la 8/20martie, în prezenţa Regelui Carol I, Ştefan C. Hepi-tes, directorul fondator al Institutului Meteorological României, susţine o conferinţă la Societatea Geo-grafică Română, cu un titlu memorabil „Schimba -tu-s-a clima?“, publicată în acelaşi an, reeditată decurând de prof. Mircea Duţu, care semnează şi pre-faţa. O recomand cu căldură.

Marele nostru agronom Gheorghe Ionescu-Şişeştia dedicat studii aprofundate fenomenului de secetă,arătând că „în decurs de 100 de ani, în Muntenia şiMoldova, 3 ani au fost foarte secetoşi, 58 secetoşi, 15foarte ploioşi şi 24 ploioşi“, ceea ce demonstreazăpredominanţa netă a anilor de secetă.

59

Administraţia Naţională de Meteorologie, repre-zentată aici de directorul general prof. Ion Sandu,directorul executiv dr. Elena Mateescu şi alţi cola-boratori, confirmă că ţara noastră este puternicafectată de fenomenul schimbărilor climaticeglobale, devenit din ce în ce mai mult certitudineîngrijorătoare, mai ales din cauza intensificăriifenomenelor extreme.

După cum se cunoaşte, Raportul de evaluare alComisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Cli-matice (IPCC), indică o creştere a temperaturiimedii globale a aerului, la suprafaţa planetei, încursul secolului XX, de aproximativ 0,6°C.Aceeaşi comisie a estimat că până în anul 2100nivelul mărilor şi oceanelor va creşte cu 9 până la88 cm, creând astfel probleme majore statelor insu-lare mici şi, în general, zonelor costiere.

Suprafaţa globului pământesc acoperită deapă este de 71%, dar numai 2,5% din volumultotal revine apei dulci.

Urmare a exploziei demografice şi a intensifică-rii utilizării apei la nivel mondial în tot mai multedomenii de activitate, resursele de apă dulce dis-ponibile scad treptat şi substanţial.

Dintre principalele sectoare, care folosesc canti-tăţi mari de apă, se detaşează agricultura ca celmai mare utilizator, cu circa 70% din totalul apeidulci disponibile.

Irigaţiile, principalul mijloc de contracarare asecetei, s-au extins în 2005 pe 330 milioane ha,suprafaţa continuând să crească.

În România, suprafaţa de 3,2 milioane haamenajată cu sisteme de irigaţii, s-a redus sub-stanţial începând cu anul 1990.

În anul 2025 se prevede o creştere a cerinţelorpentru apă de 1,2 ori pentru agricultură, de 1,5 oripentru industrie şi de 1,8 ori pentru consumul casnic.

problema valorificării optime a apei, de oriceprovenienţă, trebuie privită ca un obiectiv majoral cercetării ştiinţifice, al tuturor factorilor impli-caţi în dezvoltarea viitoare a societăţii, noile sis-teme de irigaţii urmând a fi amenajate conformcelor mai moderne realizări în domeniu.

Apa va deveni „cheia de boltă“ a sustenabili-tăţii agriculturii şi, de ce să nu spunem, a pre-zentului şi viitorului omenirii.

Continuarea procesului de încălzire globală şia efectelor sale complexe (valuri de căldură, inunda-ţii, uragane, furtuni, tornade, secetă, aridizare,deşertificare) va antrena inevitabil şi în cascadărestrângerea biodiversităţii, reducerea sau

degradarea resurselor de sol pretabil pentruagricultură, a resurselor de apă dulce şi calităţiiacestora, a surselor furnizoare de energie.

În contextul promovării surselor de energieregenerabilă, mă simt obligat să reiterez perico-lul care poate să apară atunci când sursele dehrană pentru oameni vor fi utilizate, fără discer-nământ, numai pe bază de profit şi eficienţă eco-nomică, pentru hrană pentru maşini, pentru pro-ducerea de energie, ţinând seama de faptul că ener-gia consumată este considerată barometrul progre-sului tehnic.

Ca rezultat al impactului crescând al schimbăriiclimatului global asupra mediului, energiei şi resur-selor de hrană, provocarea majoră actuală a agro-economiei mondiale constă în elaborarea unuinou cadru strategic menit să conducă la dezvol-tarea unei biosocietăţi bazate pe cunoaştere.

provocările complexe, interconectate dinamic,trasează pentru cercetarea ştiinţifică agricolădirecţii de abordare, precum elaborarea uneiagende de tranziţie, care să răspundă preocupă-rilor privind prevenirea şi combaterea deşertifi-cării şi aridizării, dezvoltare durabilă într-unmediu sănătos, asigurarea securităţii şi siguran-ţei alimentare şi a unei agende pe termen înde-lungat pentru cercetarea high-tech, menită săpropulseze agricultura, industria alimentară şieconomiile rurale în poziţii de competitivitatecrescută pe pieţele mondiale.

Cercetarea are misiunea dificilă de a furniza pro-gres ştiinţific, soluţii şi rezultate de certă valoare, ceeace, în condiţiile de dotare şi cu resurse financiare şiumane minimale, va fi extrem de greu de realizat.

În cei 87 de ani, existenţă a cercetării ştiinţificeromâneşti organizate, toate ramurile ştiinţei agricoleau acumulat un tezaur de cunoştinţe privind starearesurselor naturale şi dinamica evoluţiei lor în noulcontext al mediului planetar.

Condiţiile actuale şi mai ales cele viitoare declimă şi mediu impun evoluţia unei cercetări ştiinţi-fice intens inter- şi multidisciplinare, care să depă-şească limitele sale tradiţionale, devenind o forţăreală de construire a noului tip de bioeconomie.

Convergenţa cunoaşterii provenind din disciplinediferite este esenţială pentru a realiza o mai bună înţe-legere a problemelor interrelaţionate, dar şi pentrucreşterea fecundităţii ideilor şi o utilizare mai bună anoilor oportunităţi create de integrarea europeană.

Susţinerea cercetării ştiinţifice – deficitară peplan european, dar mai ales naţional – este imperios

60

necesară. La fel de necesare sunt şi sistemele detransmitere spre utilizatori a cunoştinţelor şi rezulta-telor dobândite din programele practice de preve nireşi combatere a secetei.

O componentă indispensabilă a acestor pro -grame o reprezintă strânsa colaborare între cerce-tători şi cadre didactice din învăţământul univer-sitar, orientată spre intensificarea activităţii de edu-caţie a viitorilor specialişti sau a unor categorii dejaspecializate, activitate care să fie mai adaptativă,atractivă şi multifuncţională.

Şcolile doctorale şi postdoctorale, inclusiv dinAcademia Română, au obligaţia, din punctul meu devedere, să-şi orienteze programa pe problemelestringente, precum valorificarea raţională a resur-selor naturale şi asigurarea securităţii şi siguran-ţei alimentare.

Diseminarea cunoaşterii în rândul po pulaţieitrebuie să constituie o preocupare majoră. Con-ştientizarea trebuie să facă apel la lecţiile date deistorie şi anume că marile civilizaţii ale omenirii– cum au fost cele asiro-babiloniană, egipteană,chineză – au apărut şi s-au dezvoltat în apropiereaunor mari cursuri de apă: Tigru, Eufrat, Nil, Yang-tze şi Hwang-Ho, iar unele civilizaţii sunt cunos-cute după numele cursurilor de apă: Indus şiMekong.

Nu greşim dacă spunem că marile civilizaţii auprosperat când au realizat şi valorificat avantajeleoferite de cursurile de apă şi s-au prăbuşit atuncicând comunităţile umane nu au mai fost capabilesă asigure funcţionalitatea sistemelor construite,îndeosebi a celor de irigare a culturilor agricole(exemplu negativ: Mesopotamia; exemplu pozitiv:Câmpia Panonică).

În mod concis, seceta şi deşertificarea – ca mani-festare dramatică a noilor condiţii de mediu – im puncrearea unei solidarităţi naţionale veridice şi direc-ţionate constructiv.

Este momentul să reflectăm la semnalul dealarmă lansat cu 42 de ani în urmă la celebra Con-ferinţă a Naţiunilor Unite de la Stockholm privindMediul şi Umanitatea (1972): „Avem un singurpământ şi trebuie să-l protejăm“.

Dar, reflectarea trebuie să ne conducă la acţiuniimediate pentru protejarea planetei. În acest sens,avem datoria să participăm activ la elaborareaunui program de cercetare cu caracter perma-nent, care, aplicat, să conducă la contracarareaefectelor secetei şi deşertificării şi, împreună cufactorii de decizie legislativă şi executivă, să sus-ţinem adoptarea acestuia la nivel naţional şi glo-bal, pentru a da curs unei dezvoltări durabile şiperformante pe ansamblu, dar mai ales agricul-turii şi ruralului românesc.

Zonă aridă din regiuni cu deficit de apă

61

Personalităţi academice

Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitro-polit de Bucureşti, împlineşte anul acesta 70 de ani.Înfăţişarea sa însă contrazice datele calendaristice,Monseniorul păstrându-şi aproape nealterate trăsă-turile chipeşe ale celui pe care l-am cunoscut cu treidecenii în urmă. Ţinuta sa reţine, astăzi, printr-unplus de solemnitate, susţinută de o privire pe cât decuprinzătoare, pe atât de pătrunzătoare şi protegui-toare. Este o apariţie cu o expresie intelectual-mona-hicească de excepţie.

L-am cunoscut, graţie prietenului nostru comun,regretatul prof. univ. dr. Marţian Cotrău de la Univer-sitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi,care nutrea pentru Domnia Sa o vie preţuire şi admi-raţie.

Ioan Robu s-a născut la 6 noiembrie 1944 laTârgu Secuiesc, judeţul Covasna, unde tatăl său erasalariat. La scurt timp de la naşterea lui Ioan, tatăl,Nicolae Robu, împreună cu familia a revenit în loca-litatea de baştină – Traian, judeţul Bacău, sat culume cumsecade şi aşezată.

Arborele genealogic al acestei vechi familii mol-doveneşti cuprinde numeroşi membri ce au jucatroluri importante în viaţa politico-socială şi cultu -rală a ţării. Dintre aceştia, amintesc pe Ioan Robu,deputat părtaş în Divanul ad-hoc al Moldovei din1857, deputat ale cărui intervenţii au avut ecou îndiscursurile lui Mihail Kogălniceanu, şi MihaiRobu, primul episcop catolic român al Iaşilor(1951–1955).

Ioan Robu a urmat clasele primare (1950–1954)în localitatea Traian, în condiţiile în care acţionaumasiv deja constrângerile reformei învăţământului,începută încă în 1948. Deşi la o vârstă imatură, IoanRobu păstrează totuşi amintirea stranie a învăţătoru-lui care, conformându-se dispoziţiilor oficiale, erapus în situaţia să predea copiilor cunoştinţe contrarecelor auzite de ei în familiile lor, sau uşor de citit înunele reviste sau broşuri. Era cazul familiei sale,Nicolae Robu, unde „Presa Bună“ din Iaşi era nelip-sită; ba, mai mult, monseniorul Mihai Robu o patro-nase ca pastor al Diecezei, o susţinuse cu eforturilesale materiale şi cu priceperea sa. Pericolul din par-tea autorităţilor nu era deci de ignorat, încât învăţă-

torul însuşi a atenţionat familia: „Domnule Robu,ascunde sau arde toate cărţile şi revistele, căci vei fipercheziţionat.“

De foarte devreme, Ioan Robu a fost martorulunor vădite dezacorduri între felul de a gândi alfamiliei şi dictatura instaurată.

Clasele V–VII (1954–1958) le-a urmat la gim-naziul din Săbăoani, la o distanţă de circa 3 km delocalitatea Traian, pe care copilandrul Ioan Robutrebuia să-i parcurgă zilnic dus-întors.

În vara anului 1958, Ioan Robu s-a orientat cătreînvăţământul teologic şi a dat examen de admitere laSeminarul din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1968, anîn care finalizează şi cursurile de filosofie şi de teo-logie ale Institutului Teologic Romano-Catolic. Cutoate că ideologizarea învăţământului era din ce înce mai asiduă, iar biserica catolică, preoţii şi credin-cioşii erau priviţi ca elemente străine, ostile idealu-rilor socialiste, Ioan Robu evocă cu emoţie solidari-tatea elevilor şi a studenţilor de apărare a datelordefinitorii ale învăţământului teologic, continuându-sea se cultiva „o atmosferă de şcoală, de rugăciune,de visare, de temere, de aşteptare a împlinirii“,„decişi să nu piardă darul primit de la Dumnezeu“.

Pe toată durata studiilor, Ioan Robu s-a bucuratde îndrumarea unor buni şi foarte buni profesori.Dintre aceştia, pe preotul dr. Bernardin Romila,

Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop şiMitropolit de Bucureşti – septuagenarAcad. Valeriu Cotea

62

eminent profesor al seminarului, elevul Ioan Robuîl consideră „părintele şi îndrumătorul său spiri-tual“, fiind întreaga viaţă profund îndatorat pentruin flu enţa multiformatoare pe care a exercitat-o asu-pra sa, influenţă concretizată, cu precădere, în do -bân direa conştiinţei a ceea ce înseamnă lumina şti-inţei şi culturii, în adâncirea credinţei şi asumareade plină a smereniei şi ascultării.

Hirotonit la 15 august 1968 şi încardinat pentruArhidieceza din Bucureşti, preotul Ioan Robu a des-făşurat activitatea ca vicar timp de trei ani(1968–1971) la parohia Craiova; o scurtă ieşire, darindispensabilă stabilirii de noi contacte primeni toareşi evitării pericolului izolării. În 1971 a fost transfe-rat la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti

În perioada 1973–1977, Ioan Robu a urmat studiide specializare la Roma, la Universitatea din Luteran,Academia Alfonsiană, obţinând titlul de doctor în teo-logie cu calificativul summa cum laudae, cu lucrareaL’itinerraire de la foi dans la vie et l’oeuvre de JulienGreen. Este o altă etapă, decisivă în devenirea luiIoan Robu, de consolidare teoretică a personalităţiisale ecleziastice printr-un prestigios doctorat, o nouăetapă, totodată, de lărgire a orizontului său, princunoaşterea de visu a Apusului şi a valorilor sale,prin stabilirea, implicit a unor legături de colaborare,de solidaritate şi cooperare intelectuală. La întoarce-rea în ţară, a fost numit paroh la Buzău.

Atestarea unor certe posibilităţi de calificare,deschiderea dobândită, experienţa bogată devin,curând, argumente hotărâtoare în cooptarea lui IoanRobu în învăţământul teologic.

Astfel, din toamna anului 1977 până în decem-brie 1983, Ioan Robu a predat la Institutul TeologicRomano-Catolic din Iaşi disciplinele: teologiemorală, teologie dogmatică fundamentală, limbafranceză şi limba italiană.

Cele şapte serii de studenţi, cărora Ioan Robule-a fost profesor, l-au preţuit şi îl preţuiesc ca pe unadevărat mentor spiritual. Numeroşi absolvenţi l-auluat drept model. Prelegerile sale amplu şi probinformate, riguros structurate, rostite cu ştiinţavalenţelor pedagogice ale religiei, au rămas refe rinţeprivilegiate în memoria a numeroşi discipoli.

Două cursuri marchează activitatea didactică alui Ioan Robu. Referitor la rigoarea redactării aces-tora, ar fi de reţinut, poate, faptul că autorul, atent laîndatoririle proprii, dar şi la prohibiţiile vremurilor,şi-a conceput cursurile diferit, adaptându-le scopuri-lor avute în vedere; unul cu caracter formativ, desti-nat învăţământului teologic, intitulat Curs de teolo-gie morală, editat la Întreprinderea TipograficăRomano-Catolică (I.T.R.C.), Iaşi, 1981, şi celălalt,cu caracter informativ, intitulat Curs de teologiemorală specială – Relaţiile credinciosului cu Dum-nezeu (I.T.R.C.), Iaşi, 1982.

Priceperea administrativă s-a vădit a face partedin zestrea atributelor cu care este înzestrat Monse-niorul Ioan Robu. Şi aceasta, pentru că, în anul1983, după moartea monseniorului Francisc Augus-tin, Ordinarius al Arhidiecezei din Bucureşti, IoanRobu a fost numit administrator diecezan al acesteiArhidieceze, iar în 1984 a fost numit Episcop Admi-

Monseniorul Ioan Robu împreună cu Sanctitatea Sa Papa Francisc

63

nistrator Apostolic de Bucureşti, primind consacra-rea la Roma, la 8 decembrie 1984. Acestei funcţii îisuccede în martie 1990 numirea de către Papa IoanPaul al II-lea ca Arhiepiscop Mitropolit de Bucu-reşti. Înscăunarea a avut loc la 29 aprilie, acelaşi an,în prezenţa Secretarului de Stat, Cardinalul AngeloSodano. Onoare, evident, supremă care-i aureoleazăcariera.

Reuşita majoră ca arhiepiscop este înfiinţarea laBucureşti, în 1991, a Institutului Teologic Romano-Catolic, unde a îndeplinit şi funcţia onorifică de rec-tor magnificus şi a predat Cursul de teologie moralăşi specială.

Ferm în păstrarea rânduielilor bisericeşti, Mon-seniorul Ioan Robu are o atitudine de maximă exi-genţă faţă de slujitorii altarelor, cerând o strictă con-simţire la regulile existente, o năzuinţă continuăcătre de săvârşire în spirit şi în fapte, în asumareaplenară a responsabilităţii propovăduirii credinţei.

În acest sens, de altfel, Monseniorul Ioan Robuînsuşi oferă un model. Participarea la o slujbă reli-gioasă oficiată de Sfinţia Sa rămâne o referinţă per-petuă prin înalta ţinută de o firească solemnitate,printr-o caldă şi elocventă rostire a datelor şi fapte-lor sacre, prin evlavia degajată şi indusă de muzica-litatea celebrării. Se trăieşte, un tot sărbătoresc, carenu inhibă, dar înalţă şi vindecă.

Arhiepiscopul Mitropolit Ioan Robu recomandăpreoţilor ca eventualele repetiţii ce survin, uneori,inevitabil în timpul oficierii slujbei, să nu-i conducăpe preoţi la rutină. Subliniază că este de datoria lorca printr-un ceremonial adecvat, să-i facă pe credin-cioşi să năzuiască permanent spre un orizont mailuminos, aducător de împăcare cu ei înşişi.

Predicile sale sunt cuvântări de substanţă, vizândprobleme general umane – religioase, morale, sauchiar sociale – cu caracter formativ, de unde intere-sul cu care sunt aşteptate şi receptate.

Ca persoană publică, Monseniorul Ioan Robu ainiţiat, sau a fost solicitat în multe acţiuni de înaltăresponsabilitate. Cităm, între altele, organizarea laVatican, în 1996, împreună cu Ioan Dumitriu Sna-gov şi cardinalul Luigi Poggi a expoziţiei Monumen-ta Romaniae Vaticana. O copie a acestei expoziţii seaflă actualmente şi poate fi vizitată în clădirea Insti-tutului Teologic Romano-Catolic de lângă CatedralaSf. Iosif.

Monseniorul Ioan Robu a făcut parte din echipade organizare a vizitei pe care a efectuat-o Papa IoanPaul al II-lea în România, desfăşurată în zilele de7–9 mai 1999; în perioada 14–18 mai 2000 a parti-cipat la Congresul Euharistic de la Roma, celebrat încinstea Marelui Jubileu.

În ciuda treburilor administrative şi socio-cultu-rale, nu prea puţine şi nici lipsite de importanţă,bucuria de a trăi cu cărţile şi prin cărţi a păstrat-oneştirbită. Câteva titluri publicate la scurte intervalestau mărturie:

- Sfinţii ne învaţă, Editura Arhiepiscopiei Ro -mano-Catolice de Bucureşti, 1996;

- Misterul Întrupării, Editura Arhiepiscopiei Ro -mano-Catolice de Bucureşti, 1998;

- Prin pătimire spre slava Învierii, Editura Arhie-piscopiei Ro mano-Catolice de Bucureşti, 1998;

- Dumnezeu s-a făcut văzut, Editura Arhiepisco-piei Ro mano-Catolice de Bucureşti, 1999;

- „Ceea ce i-aţi făcut unuia dintre aceştia...“ –prelegeri de teologie morală şi spirituală, EdituraArhiepiscopiei Ro mano-Catolice de Bucureşti,1999.

O asiduă activitate publicistică, concretizată înarticole de specialitate, ca şi munca de revizuire aunor cărţi liturgice, îmbogăţesc activitatea cărtură-rească a Monseniorului Ioan Robu.

În iunie 2001 a fost ales membru de onoare alAca demiei Române. Intrarea Monseniorului IoanRobu în cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură echiva-lează, credem, cu un gest de dreptate care s-a făcutBisericii Romano-Catolice din România. A fost pen-tru prima dată de la înfiinţare când un prelat roma-no-catolic păşeşte sub cupola Academiei Române.Actul in dică, totodată, redimensionarea locului pecare-l ocupă cinul teologal în societatea românească,noul stadiu al dialogului dintre înaltul for cu repre-zentanţii credinţei.

După alegerea în Academia Română, Ioan Robucontinuă la fel de fecund activitatea de cărturar curedactarea câtorva lucrări de specialitate şi îngrijireaunor colecţii de profil, cu coordonarea şi apariţiaunor reviste religioase, cu colaborări la periodicedin domeniu şi contribuţii efective la congrese şiconferinţe episcopale.

Fără a excepta activitatea sa profesorală de certăvocaţie şi elevaţie intelectuală, preocupările salecărturăreşti de editare a unor cursuri şi scrieri cuprofil religios, colaborarea asiduă la diverse perio -dice religioase, implicarea sau participarea directă laimportante evenimente ecleziastice naţionale şiinternaţionale, Monseniorul Ioan Robu se impuneconştiinţei publice româneşti, înainte de toate, caînalt şi distins prelat, care şi-a dobândit laurii emi-nenţei sacerdo tale prin atributele unui autentic uma-nist.

La a 70-a aniversare, o călduroasă reverenţă şistrăvechea urare „Ad multos annos!“

64

Mihail Bălănescu este unul dintre specialiştiicare, alături de acad. Horia Hulubei, acad. ŞerbanŢiţeica şi prof. Ciorăscu, au fondat Institutul deFizică Atomică de la Măgurele începând din 1949 şi,în continuare, au creat domeniul nuclear din Româ-nia. A lucrat în activitatea de cercetare-dezvoltare devârf din domeniul nuclear şi al construcţiilor, por-nind de la idee până la valorificarea rezultatelor,fiind astfel implicat puternic în dezvoltarea detehnologii şi realizarea aparaturii cu izotopi radioac-tivi pentru aplicaţii în medicină, industrie, agri -cultură, geologie, cercetare şi viaţă socială, precumşi în energetica nucleară, inclusiv în ceea ce priveşteînceputul construcţiei centralei nuclearo-electrice dela Cernavodă.

Mihail Bălănescu a participat şi la studiile defundamentare pentru obiectivele nucleare strictnecesare obţinerii concentratelor de uraniu, elemen-telor combustibile din uraniul natural şi la întocmi-rea studiului de fundamentare a programului deenergetică nucleară al României, program expertizatde o misiune de experţi al AIEA – Viena (din Franţa,Germania, Anglia şi Egipt).

Mihail Bălănescu este specialistul care, în cali tatede reprezentant al României, guvernator şi vice -preşedinte al Consiliului Guvernatorilor AgenţieiInternaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) de laViena, a dezvăluit autorităţilor internaţionale încer-carea fostului regim comunist din România de afabrica armament nuclear. Programul secret de înar-mare nucleară al guvernului comunist a început în1978, simultan cu cel al primei centrale nuclearo-electrice din România.

La mijlocul anilor 1970, România importase dinSUA, cu aprobarea Congresului, un reactor nuclearTRIGA, împreună cu elementele combustibile deuraniu puternic îmbogăţit (93,5% U235), în vedereaasimilării tehnologiilor pentru construirea centrale-lor atomo-electrice. Tot atunci, s-a înfiinţat şi Insti-tutul pentru Reactori Energetici de la Mioveni,Argeş, al cărui studiu de fundamentare s-a efectuattot sub conducerea lui Mihail Bălănescu. Lucruriles-au complicat după decembrie 1985, când reactorul

piscină TRIGA şi laboratoarele de examen al com-bustibilului ars în acesta au început să fie utilizate încercetări ilegale privitoare la extragerea izotopuluide plutoniu (Pu239) folosit în fabricarea bombeloratomice, ceea ce a însemnat o încălcare a Tratatuluide neproliferare a armelor nucleare semnat deautorităţile române din acea perioadă.

Concret, în laboratoarele de examen post-ira -diere de la Mioveni, ale căror echipamente fuseserăcumpărate din Franţa cu aprobarea guvernului fran-cez, s-au extras 100 miligrame de plutoniu,asimilind totodată tehnologia aferentă. Era un pasfoarte mare, dar absolut insuficient. Fiola cu pluto-niu a fost descoperită în aprilie 1992, cu ocaziainventarierii staţiei pilot de fabricare a combustibi-lului nuclear din uraniu natural, aflată în Institutulpentru Reactori Nucleari de la Mioveni. La aceadată, Mihail Bălănescu, sub conducerea căruia serealizase şi această staţie pilot cu finanţare din pro-gramul PNUD, fusese ales în funcţia de guvernatoral României în cadrul Consiliului GuvernatorilorAgenţiei de la Viena. Conştient că această descope-rire ar putea pune noile autorităţi de la Bucureştiîntr-o postură dificilă în faţa organismelor inter -naţionale, care, conform Tratatului de neproliferare

Istorie pentru eternitate – Mihail BălănescuAcad. Horia Scutaru-Ungureanu

65

a armelor nucleare (TNP), putea duce la excludereaRomâniei din ONU, el a informat pe TheodorStolojan şi pe Adrian Năstase, premierul, respectivministrul de Externe din acea perioadă şi s-a căzutde acord asupra necesităţii de a anunţa comunitateainternaţională.

Mihail Bălănescu a contactat imediat pe directo-rul general AIEA, suedezul Hans Blix, şi s-a depla-sat la Viena. Au avut loc discuţii cu directorulgeneral şi ambasadorii SUA, Franţei şi Canadei, laîncheierea cărora s-a concluzionat că fostul regimcomunist a violat Tratatul de neproliferare a armelornucleare şi s-a stabilit că această încălcare nu aveanicio legătură cu guvernarea democratică instalatăîn România după revoluţia din 1989. MihailBălănescu, prin ambasada României de la Viena, agarantat că programul de înarmare nucleară al luiCeauşescu a fost stopat, iar specialiştii care aureprodus tehnologia de extragere a plutoniului auprimit regim special de protecţie.

Ca urmare, la propunerea lui Richard Kenedyambasadorul cu puteri depline pe lângă AIEA,Viena, din partea preşedintelui SUA, a fost informatConsiliul de Securitate al ONU, fără cerere desancţiuni pentru România.

Aprecierea acestor acţiuni ale lui MihailBălănescu este prezentată în scrisoarea directoruluigeneral al AIEA, Hans Blix, adresată fostului minis -tru de Externe Adrian Năstase, care omagiază ac -ţiunea Guvernului României şi în declaraţia pre -şedintelui SUA, Bill Clinton, publicată în „JurnalulFederal“ al Casei Albe, în care acesta precizează cănu va tăia României exporturile nucleare, din cauzacelor constatate de către AIEA şi dădea „undă

verde“ pentru viitoarea colaborare româno-ame -ricană în domeniul energeticii nucleare.

Profesorul Hulubei l-a trimis pe MihailBălănescu la centrele nucleare de la Saclay şi Gre-noble, unde, în perioada 1965–1968, a efectuatlucrările experimentale pentru teza sa de doctorat îninginerie nucleară, finalizate cu două tehnologii deprotecţie biologică împotriva radiaţiilor gama şineutron-gama a reactorilor energetici de putere dincentralele nuclearo-electrice. Aceste tehnologii seaplică în programele de energetică nucleară.

În noiembrie 2004, la Washington DC, Ameri-can Nuclear Society i-a înmânat lui MihailBălănescu, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de laînfiinţarea aces tui organism, cea mai înaltă distincţie„Alvin Weinberg Award“ pentru contribuţii origi -nale pe plan intern şi internaţional în tehnologianucleară şi protecţia mediului, respectiv asigurareasecurităţii centralelor nucleare, protecţia mediului şia populaţiei împotriva contaminării şi iradierii. Estecazul accidentelor maxime previzibile, precumîntreruperea circuitului primar şi transmiterea prinschimbătorul de căldură a energiei termice generatăde reacţia de fisiune în lanţ, produsă în zona activăa reactorilor energetici, ceea ce conduce la transfor-marea combustibilului nuclear în aerosoli radio -activi, cum s-a întâmplat cu Centrala nucleară de laCernobâl.

Distincţia primită de Mihail Bălănescu nu a maifost acordată de SUA niciunui alt specialist din anul2004 până în 2010.

Mihail Bălănescu a fost şeful Programului decercetare-dezvoltare pentru aplicaţii paşnice aletehnicilor şi tehnologiilor nucleare, răspunzândastfel de toată activitatea de dezvoltare tehnologică

66

din Institutul de Fizică Atomică şi a asigurat dotareacu echipamente şi aparatură a cca 400 unităţinucleare autorizate de IFA în întreprinderi indus -triale pentru controlul nedistructiv prin gamagrafie asudurilor din construcţiile metalice, instalaţii demăsurare a grosimii şi nivelului din recipienţi cusubstanţe corozive, marcarea cu izotopi radioactivişi urmărirea uzurii căptuşelilor refractare de la fur-nalele înalte din industria siderurgică din Româniaşi Italia, dotarea cu aparatură a laboratoarelor dinspitale şi clinici universitare înfiinţate pentruinvestigaţii şi tratamente cu substante radioactive,echipamente pentru sudură cu fascicol electronic,echipamente pentru vid preliminar şi înalt, aparaturăpentru prospecţiuni geologice etc.

În raportul pentru acordarea lui Mihail Bălănescua Premiului şi Distincţiei „Alvin Weinberg Award“,s-a menţionat activitatea de peste 50 de ani des -făşurată de Domnia Sa în domeniul nuclear şi celeconexe acestuia, subliniind că datorită marelui omde ştiinţă Horia Hulubei şi a lui Mihail Bălănescus-a realizat în România, la cca 15 km de Bucureşti,„a litle Oack Ridge of Romania“ şi că distincţia res -pectivă trebuia acordată şi savantului Hulubei care,din păcate, a decedat.

Mihail Bălănescu a contribuit, de asemenea, laelaborarea legislaţiei nucleare din România, care afost promulgată în 1964 şi la toate reglementărileulterioare, subsecvente, care au rezultat din aceasta.

În calitatea sa de guvernator şi vicepreşedinte alConsiliului Guvernatorilor AIEA, Viena, în anii1992 şi 1993, Mihail Bălănescu a fost autor şi coau-tor al mai multor rezoluţii ale AIEA – Viena, înlegătură cu încălcarea tratatului de neproliferare aarmelor nucleare de către Coreea de Nord, pentrudemantelarea de către Africa de Sud a programuluide înarmare nucleară care cuprindea cinci bombe şio uzină de îmbogăţire a uraniului, rezoluţie

acceptată imediat de către fostul preşedinte LeClark, la care se adaugă şi cele expuse mai sus înlegătură cu programul de înarmare nucleară a fostu-lui regim comunist din România.

În perioada mandatului său de doi ani de laAIEA – Viena, Mihail Bălănescu a obţinut pentruRomânia fonduri nerambursabile în valoare de cca 6milioane dolari SUA pentru activităţi de cercetare,protecţia mediului, precum şi pentru iradiatorul cusursa de cobalt de 100 000 de Curie, a cărui imple-mentare pe platforma Măgurele a fost impusă deacesta; s-a obţinut asistenţă tehnică de la AIEA şi acoordonat elaborarea studiului de fundamentare ainvestiţiei aferente pentru instalarea şi folosirea câtmai eficientă a acestui iradiator. A îndeplinit astfel oultimă dorinţă a savantului Horia Hulubei, aceea dea avea la IFA o instalaţie de iradiere cu funcţiunimultiple pentru formarea de specialişti, care să punăla punct tehnologii de iradiere extrem de utile înmedicină şi agricultură.

Mihail Bălănescu a pus la punct şi tehnologiiproprii, unele dintre acestea pentru filtrarea şi puri-ficarea aerului, în scopul reţinerii de particule con-taminate radioactiv (aerosoli) şi de altă natură, careau condus la crearea unei societăţi de producţieindustrială a filtrelor pe linii tehnologice automatede mare productivitate, împreună cu un laboratorde control final al filtrelor şi expertizarea camere-lor curate, realizate şi perfecţionate tehnic şi teh-nologic, în colaborare cu firme de specialitate dinGermania.

În anul 1972, Mihail Bălănescu a deschis olicitaţie internaţională pentru realizarea Centrului deprelucrare (producţie) a radioizotopilor, la care auparticipat companii din Franţa, Belgia şi Anglia.

După negocierile purtate în interesul IFA, acâştigat General Electric Reactor Equipement Ltd.(GEC–REL, Anglia), care a acceptat ca MihailBălănescu să-şi asume calitatea de antreprenor şiproiectant general printr-un grafic de lucrări peetape, pentru care – dacă nu era respectat – IFA ar fiplătit penalizări foarte mari.

Prin măsurile organizatorice aplicate (colectiv deproiectare compus din ingineri de mare clasă stabilit înAnglia, lângă Centrul de Cercetări Nucleare din zonaOxford, de la care a primit consultanţa gratuit pentruexecuţia lucrărilor), Mihail Bălănescu a îndeplinit latermenele stabilite toate obligaţiile asumate.

În felul acesta, importurile s-au redus de la câ -teva milioane de lire la 800 000 lire sterline. Caurmare, la solicitarea GEC–REL, s-a înfiinţat osocietate româno-engleză de inginerie nucleară cu

sediul la Leicester, Anglia, iar Mihail Bălănescu afăcut parte din Consiliul de administraţie alsocietăţii. Directorul executiv român propus deMihail Bălănescu nu a fost avizat de securitatearomână, iar acesta l-a anunţat că „din cauza unorboli grave, nu mai poate face parte din societate“.Directorul general al GEC–REL a răspuns căînţelege această situaţie şi se retrage din societate,ceea ce a dus la radierea societăţii (?!!).

Mihail Bălănescu a prezentat peste o sută decomunicări la simpozioane şi conferinţe inter na -ţionale de specialitate, precum şi în diverse semina-rii, iar o parte dintre acestea au fost publicate în re -viste de specialitate din ţară şi din străinătate.

În timp ce efectua lucrările experimentale pen-tru teza sa de doctorat la centrul nuclear Saclay,situat la circa 10 km de Paris, Mihail Bălănescu aavut posibilitatea să viziteze şi Centrul de Cercetăripentru Combustibil Nuclear de la Fontenay auxRose, unde a luat legătura cu un colectiv care seocupa de dezvoltarea filtrelor HEPA pentru sistemelede securitate, în vederea prevenirii poluării şi a ira-

dierii factorilor de mediu cu aerosoli radioactiviproveniţi de la centralele nuclearo-electrice. Laîntoarcerea în ţară, i-a povestit mentorului şiprotectorului său Horia Hulubei cele văzute; acestai-a răspuns: „Drăguţule, viitorul energetic al Româ-niei este energia electrică de origine nucleară, iarde filtre HEPA şi ULPA de foarte înaltă eficienţă,care pot reţine până la 99,999995 % particule de0,12–0,50 µ (aerosolilor radioactivi) vom aveanevoie. Am încredere în tine şi, te rog, să te ocupi dedezvoltarea aces tor produse“. Acesta a fost mesajulcare l-a determinat pe Mihail Bălănescu să se ocupede dez voltarea şi producerea filtrelor de aer înRomânia, ceea ce a reuşit să facă la nivelul cel maiînalt şi eficient.

Această societate produce, printre altele, şi fil-trele la care m-am referit (filtre de foarte mareeficienţă), rezistente la temperaturi de până la300oC, care se utilizează în sistemele de securitatenucleară de la reactorii energetici de putere din cen-tralele nuclearo-electrice pentru prevenirea poluăriiradioactive a mediului.

Produsele fabricate de Compania Filtre AerCurat SRL, creată de Mihail Bălănescu, sunt apre-ciate pe plan internaţional, în special de SUA, ţări cucele mai mari programe de energetică nucleară dinlume.

Mihail Bălănescu a scris şi povestea vieţii saleMemoriile unui luptător, publicată în anul 2005 şirevizuită în anul 2012, care, practic, cuprinde şi isto-ria domeniului nuclear din România.

La cererea regretatului academician Radu Voi-nea – pe care îl cunoştea din anul 1942, când ambiierau studenţi la Politehnica din Bucureşti – a scrisun articol cu titlul Lumini şi umbre, publicat deAcademia Română în cartea Evocări. Aceste douădocumente cuprind toate realizările luminoaseînsoţite şi de suferinţele la care a fost supus timp depatru ani Mihail Bălănescu şi familia sa de regimulcomunist, fiind acuzat de „crima de uneltire împo-triva ordinii sociale comuniste“ (1958–1962), înperioada unei cariere profesionale de peste 65 deani, povestite de autor.

67

68

Preocupări contemporane

În acest articol, nu mă voi referi la activitateamea de fost director tehnic al Institutului de FizicăAtomică – IFA (1964–1980), nici la aceea de cerce-tare-dezvoltare tehnologică din sfera inginerieinucleare, nici la Programul naţional de cercetare-dezvoltare pentru aplicaţiile paşnice ale tehnicilor şitehnologiilor nucleare şi nici la activitatea şi rezul-tatele subsemnatului de utilizare a radioizotopilor înindustrie, agricultură, sănătate, prospecţiuni geolo-gice pentru materiale radioactive şi rare, sau la pro-iectarea şi realizarea de aparatură şi echipamente cucare au fost dotate circa 400 de unităţi nucleareautorizate de IFA. Mă voi referi exclusiv la oproblemă tehnică ce am rezolvat-o, care conţine şiunele proprietăţi intelectuale proprii. Este vorba de

activitatea de cercetare-dezvoltare şi de asimilare aunor tehnologii, prin care s-au rezolvat probleme desecuritate a obiectivelor nucleare, inclusiv a centra-lelor nuclearo-electrice, în scopul prevenirii poluăriira dio active a factorilor de mediu şi a populaţiei.Rezultatele pe care le voi prezenta în continuarecuprind: proiectarea, realizarea sistemelor dereţinere a impurităţilor din aer şi gaze, inclusiv aaerosolilor radioactivi, precum şi controlul periodical camerelor curate pentru activităţi de cercetareindustrială, în instalaţii de ventilaţie şi climatizare şiexpertizarea camerelor curate pentru multipleaplicaţii.

Experienţa unei activităţi profesionale dobânditeîn cei peste 40 de ani de muncă în dezvoltare

Exemplu de valorificare industrială a rezultatelor din activitatea de cercetare-dezvoltareMihail BălănescuMembru de onoare al Academiei Române

Linia tehnologică KSL pentru fabricarea filtrelor de aer cu saci

69

tehnologică şi de proiectare, m-a ajutat să reuşescca, pornind de la zero, să pun la punct şi să dezvolttehnologii pentru fabricarea sistemelor de reţinere aaerosolilor radioactivi ce se pot produce în cazulaccidentelor nucleare maxim previzibile, cum a fostcazul Cernobâl; de asemenea, realizarea de filtrepentru purificarea aerului din spaţii tehnologice(camere sterile/curate), care trebuie să aibă un gradde puritate foarte înalt, necesare în industria demecanică fină, electronică şi microelectronică, labo-ratoare de analize medicale, săli de operaţii şitransplant, spaţii tehnologice cu camere curate înuzinele de purificare şi concentrare a minereurilorde uraniu, fabrici de combustibil nuclear (din uraniunatural, uşor şi puternic îmbogăţit), sisteme cucamere de tratare a aerului din instalaţiile deventilaţie-condiţionare din locuinţe, birouri, spaţiitehnologice din fabrici de medicamente, purificareaaerului din spaţii pentru prelucrarea radioizotopilorşi multe altele.

Primele activităţi de cercetare-dezvoltare şi/sauasimilare de tehnologii pentru asemenea sisteme depurificare a aerului prin reţinerea impurităţilor,inclusiv a aerosolilor radioactivi proveniţi dininstalaţiile nucleare, le-am început în anul 1965, înperioada în care îmi efectuam lucrările experimen-tale în cadrul tezei mele de doctorat la Centrul deStudii şi Cercetări Nucleare de la Saclay (15 km deParis). La solicitarea profesorului Horia Hulubei,creatorul şi directorul Institutului de Fizică Ato -mică, am obţinut aprobarea de la Comisariatul pen-tru energie atomică al Franţei să vizitez Centrul deStudii Nucleare de la Fontenay aux Rose, aflat înforturile fostei Linii Maginot de apărare a Parisuluiîn cel de al Doilea Război Mondial, unde seefectuau activităţi de cercetare-dezvoltare pentrucombustibil nuclear (Franţa are un program deenergetică nucleară cu centrale nuclearo-electrice,cu o putere instalată de cca 75 000 Mwe).

Cu prilejul vizitării acestui centru nuclear, amfost interesat de rezultatele unui colectiv, care seocupa de activităţi de cercetare-dezvoltare a filtrelorde aer, de înaltă eficienţă tip HEPA, pentru siste melede securitate ale reactorilor energetici de putere dincentralele nuclearo-electrice.

La întoarcerea mea în ţară, l-am informat pe pro-fesorul Hulubei despre activitatea colectivului decercetare a filtrelor de aer tip HEPA. Profesorul mi-arăspuns în graiul său moldovenesc: „Băieţaş, să ştiică deoarece avem resurse limitate de petrol, gaze şiun cărbune cu foarte mică putere calorifică, viitorulenergetic al României este energia nucleară, până

când se va obţine pe cale controlată energia defuziune-sinteză a materiei. Tu, care eşti tânăr şi plinde energie, ocupă-te de dezvoltarea şi/sau asimila-rea tehnologiilor de fabricare a sistemelor dereţinere a aerosolilor radioactivi cu filtre de foarteînaltă eficienţă de tip HEPA“.

L-am ascultat şi m-am pus pe treabă. Primeleîncercări le-am făcut la Institutul de Fizică Atomicăşi mi-am dat seama că, în afară de activităţile dedezvoltare şi asimilare de tehnologii, va trebui sărealizez şi o societate care să producă toată gamaposibilă de sisteme de filtrare de la prefiltre, filtrefine şi ultrafine tip HEPA. Am avut ca informarebibliografică numai o carte publicată de cătreDepartamentul aviaţiei militare a SUA Design forClean Rooms, în cadrul căruia începuseră studiipentru realizarea unor sisteme de purificare a aeru-lui pentru camerele curate, unde se produceau com-ponente de mecanică fină necesare pentruinstalaţiile radar, care, în anii 1952–1953 în timpulrăzboiului cu Coreea de Nord, aveau un randamentde maxim 30%, fiindcă piesele pentru aceste com-ponente se executau în spaţii tehnologice cu aer plinde impurităţi.

Ştiam că un asemenea program trebuia săpornească de la o idee de bază, care trebuia să se

Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele

70

finalizeze prin valorificarea rezultatelor obţinute.Am elaborat programul de dezvoltare tehnologică şide experimentări necesare şi, din anul 1980 până înprezent, l-am finalizat prin crearea, de la „zero“, aunei fabrici care să producă filtre din toate cele treiclase de filtrare menţionate mai înainte. Cum Româ-nia se afla în spatele Cortinei de fier, am gândit şiexperimentat tehnologii pe cale meşte şugărească,inclusiv a mediilor filtrante pentru filtrele HEPA,într-un atelier de industrie mică, înfiinţat în fostulCAP din comuna mea natală Tohani (judeţul Pra -hova), atelier înfiinţat legal în baza unui decret carepermitea crearea de secţii de mică industrie în Coo-perativele Agricole de Producţie (CAP).

Am folosit pentru atelierul meu de producţie,încercări şi experimentări ale unor produse, oconstrucţie metalică în care se creşteau nutrii.

Primele produse au fost prefiltrele plane şi plan-plisate din categoria G şi clasele de filtrare G3–G4,apoi filtre fine cu saci filtranţi din categoria F şi cla-sele de filtrare F5–F9.

Pentru filtrele HEPA, am produs o vată sinteticădin granule de PVC şi plăci separatoare pentrucirculaţia aerului şi depunerea impurităţilor din plăcirigide de PVC gofrate în zig-zag. Din veniturileacestei secţii de mică industrie, am cumpărat oconstrucţie pe parter şi etaj şi am înfiinţat o socie tatecomercială, denumită SC FILTO SRL (situată încentrul comunei mele natale, care astăzi se numeşteGura Vadului, judeţul Prahova), al cărei nume l-amschimbat şi am înregistrat-o în anul 2001 sub denu-mirea SC FILTRE AER CURAT SRL.

Iniţial, mediile filtrante pentru filtrele HEPAle-am produs din granule de PVC extrudate, trecuteprintr-o matriţă cu găuri micronice, devenite o vatăproiectată pe tifon, iar plăcile separatoare pentrucirculaţia aerului şi depozitarea impurităţilor în blo-cul filtrant, le-am executat din plăci dure de PVCîncălzite şi gofrate în zig-zig.

Pentru realizarea mediilor filtrante din hârtia demicrofibră de sticlă, am apelat la Institutul deCercetări pentru Sticlă, iar în baza unui contract decercetare finanţat de fostul CNST s-a produs aceastăhârtie.

La testele efectuate pe filtrele HEPA executatecu această hârtie, aceasta a asigurat o eficienţă de re -ţinere de 99,99% pentru particulele de 0,12–0,50µ.Singura problemă care mai trebuia rezolvată erarezistenţa mai mare la tracţiune. Din păcate, după 1 ia -nuarie 1990, acest institut a fost desfiinţat, dotărileau fost distruse şi nu am mai putut beneficia de

asistenţa tehnică necesară pentru îmbu nătăţireacalităţii şi a performanţelor filtrelor prepa rate denoi.

Din 2005, beneficiind de fonduri nerambursa -bile din programul PHARE, apoi din 2007 din pro-gramele de finanţare ale IMM-urilor de către Uniu-nea Europeană, am construit o hală industrială şipână în 2009 am dotat societatea cu trei linii tehno-logice, complet automatizate, realizate în colaborarecu două firme specializate din Germania, pentrufabricarea tuturor categoriilor de filtre: prefiltre,filtre fine şi filtre HEPA/ULPA, care ajung la oeficienţă de reţinere a impurităţilor din aer a parti-culelor de 0,12–0,50µ de până la 99,999995%.

În acelaşi timp, subsemnatul a proiectat şi reali-zat un laborator fix şi mobil, cu respectarea preve-derilor din standardele internaţionale în vigoare,pentru controlul final al tuturor categoriilor de filtre,precum şi expertizarea camerelor curate cu claselede puritate stabilite prin standardul ISO –14644/2004.

Toate filtrele se produc astăzi după procedurileSMQ, certificate în conformitate cu ISO – 9001 pen-tru calitate şi ISO – 14001 pentru mediu, precum şiale standardelor europene, americane şi inter -naţionale în vigoare (EN – 779/2004, respectivASHARE – 5276 pentru filtrele fine şi prefiltre şiISO – 1822 (1–4)/2000 pentru filtrele HEPA/ULPA).

Liniile tehnologice de fabricaţie a filtrelor sunt:Z-Line (plating machine) pentru filtrele plan-pli -sate, KSL şi Johannson pentru sacii filtranţi (mon-tajul acestora este realizat în rame), liniatehnologică minipleat pentru fabricarea filtrelorHEPA/ULPA şi a filtrelor rigid-bag, precum şi aunor filtre compacte F6 – F9.

Filtrele plane, plan-plisate şi cu saci filtranţi, sefac cu medii filtrante neţesute, care sunt necom -bus tibile, fiind realizate din fibre sintetice depoliester şi polipropilenă, precum şi din microfibrede sticlă importate din Germania, iar pentru celeHEPA/ULPA mediile filtrante sunt obţinute din hâr-tie de microfibră de sticlă importată de la Companiainternaţională americană Hollingsworth & Vose –filiala Anglia. Toate filtrele sus menţionate pot fifolosite la temperaturi de până la 80°C cu mediifiltrante neţesute şi la temperaturi de până la 300°Ccele cu mediu filtrant neţesut din fibra submicronicăde sticlă.

Societatea mea fabrică şi filtre cilindrice, filtreplisate cu medii filtrante neţesute, impregnate cucărbune activ pentru reţinerea substanţelor volatile cu

71

mirosuri, precum şi filtre HEPA H13 – H14 după teh-nologia clasică cu plăci separatoare din folie dură dealiaj Al-Mn de 40 microni grosime, gofrată în zig-zagpentru circulaţia aerului şi depunerea impurităţilorrezistente la temperaturi de până la 300°C.

Acestea se utilizează şi în sistemele de securi tatea reactorilor energetici de putere din centralelenuclearo-electrice pentru reţinerea aerosolilor ra -dioactivi, în vederea prevenirii poluării radio ac tive afactorilor de mediu şi a populaţiei, inclusiv a acci-dentelor nucleare.

Produsele fabricate se controlează în laboratorulpropriu, dotat cu aparatură de ultimă generaţie (ge -nerator de particule, detector laser de aerosoli şinumărător de particule) pe loturi, în afară de celeHEPA, care, din acest an, vor fi controlate indivi-dual cu ajutorul unei instalaţii cu scaner, carebaleiază cele două suprafeţe exterioare ale acestora,apoi se controlează în standul de încercări al acesteiinstalaţii care este montată la ieşirea filtrelor dinlinia tehnologică minipleat.

Un astfel de control final identifică oricedefecţiune interioară din blocul filtrant HEPA/ULPA.

Acesta este un sistem nou de control final,extrem de eficient, care costă în total cca 150 000euro, dar o jumătate din acest sistem a fost realizatde societate cu mijloace proprii, renunţându-se ast-fel la o parte din importuri.

Laboratorul societăţii de încercări filtre şi ex -pertizări camere curate a fost autorizat de o misiunede experţi a AIEA – Viena, la cererea subsemnatuluişi a Institutului Naţional de Sticlă, în perioada încare am fost guvernator şi vicepreşedinte al Consi-liului Guvernatorilor al acestei agenţii (1992–1993).

Etanşarea blocurilor filtrante în rame se face curăşini siliconice monocomponente, rezistente latemperaturi înalte, sau cu răşini poliuretanicebicomponente cu ajutorul unor aplicatoare specialeacţionate electric.

Produsele fabricate de SC FILTRE AERCURAT SRL se livrează clienţilor, de regulă, lasediul acestora, însoţite de certificat de calitate şigaranţii, iar pentru cele HEPA/ULPA se eliberează şitabelul cu rezultatele testelor finale individuale(debite, pierdere de presiune iniţială şi eficienţă dereţinere).

Datorită dotării societăţii cu linii tehnologice deultimă generaţie – cu unele perfecţionări proprii,cum ar fi, de exemplu, deschiderea variabilă a pliu-rilor (4–8 mm) la linia tehnologică minipleat, care

poate asigura suprafeţe de filtrare şi, în consecinţă,debite de aer filtrat mărite – produsele exportatesunt apreciate pe plan internaţional (în prezent,purtăm negocieri cu firme mari de distribuţie dinGermania şi Franţa). Societatea noastră FILTREAER CURAT asigură produse de înaltă calitate, lastandarde internaţionale, iar preţurile pot fi negociate.

Recent, societatea a primit din UniuneaEuropeană aprobarea realizării unui proiect deconsultanţă, care cuprinde un studiu de piaţă în Po -lonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Bulgaria, princare să se constate necesarul de sisteme de purifi carea aerului în aceste ţări şi contactarea societăţilor dedistribuţie a produselor noastre. Proiectul estefinanţat în totalitate cu fonduri nerambursabileacordate de către Uniunea Europeană IMM-urilordin România. Întrucât din lipsa de finanţare cores -punzătoare, societatea a fost creată în etape, în pre-zent, avem în proiectare dublarea halei industriale încare sunt montate cele trei linii tehnologice de fabri-care a filtrelor, în scopul concentrării acti vităţilor defabricare a componentelor auxiliare ale acestora. Înfelul acesta, vom asi gura un flux de fabricaţiecontinuu şi concentrat, care va reduce costurile deproducţie.

Iată deci, că prin pregătirea profesională multi -disciplinară care a dat posibilitatea realizării uneiactivităţi de cerce tare-dezvoltare şi valorificare binegândite, prin curaj şi încredere de sine şi cu unmanagement de calitate, s-a creat în România osocietate modernă, cu tehnologie nouă, la zi, cudotări de excepţie, care asigură produse de interesnaţional şi internaţional. Într-o perioadă de peste 20de ani a fost pregătită o echipă care şi-a însuşitactivităţile de producţie pe faze de lucru şi de con-trol; pentru conducerea societăţii am selectat pentruviitor un manager general, care timp de peste 20 deani, lucrând alături de subsemnatul, a asimilat toateprocedurile şi in strucţiunile de lucru pentrufabricarea şi controlul filtrelor, iar în prezent estecapabil să conducă în continuare această societate(el este înzestrat cu calităţi manageriale, pe care şile-a perfecţionat pentru acest domeniu de activitate).În acest fel, va fi asigurată şi pentru viitor, prin noulmanager general, funcţionarea în condiţii optime asocietăţii create de subsemnatul, se vor menţine şiamplifica relaţiile de colaborare şi livrare de filtre,atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele externe.

72

Treptat, Patrimoniul Cultural devine ceea ce este –valoare naţională! Dacă o lungă noapte ne-a împie-dicat să zărim adevărul despre valoarea creaţieiomeneşti, proprii coordonatelor pământului în caretrăim, acum redescoperim, în plin proces de globali-zare, că ne negăm pe noi înşine, dacă ne ignorămparticularitatea, identitatea.

Ne definim prin ceea ce ne-au lăsat moştenirecei care au trăit pe acest pământ de-a lungul mile-niilor şi prin modul în care continuăm să amplificămîn evoluţia noastră această bogăţie.

Asociaţia Rencontre Patrimoine Europe-Rouma-nie – RPER, creată la Paris la iniţiativa românilorstabiliţi în Franţa, sub preşedinţia doamnei ŞtefanaBianu, având o filială în ţară, este implicată înacţiuni menite să impulsioneze protecţia şi valoriza-rea patrimoniului cultural, folosind modele deja desucces în Franţa.

Bucurându-ne de înaltul patronaj al AcademieiRomâne, membrii RPER desfăşoară în cadrul Uni-versităţii de vară de la Bucium din 2011, an de an,un proiect menit să identifice, să inventarieze şi săpublice, cu ajutorul studenţilor, patrimoniul ruralexistent în zona minieră Bucium din Ţara Moţilor.Iniţiativa de a organiza specializarea studenţilor subîndrumarea unor experţi români, francezi şi ger-mani, prin cercetarea directă a patrimoniului con-struit în cadrul natural caracteristic, a elementelor demoştenire spirituală etc., este concretizarea nevoiiimperioase de a se conserva arhitectura vernaculară,ca element al vieţii cotidiene a locuitorilor. Tineriiarhitecţi sau studenţii la arhitectură, istoricii şisociologii participanţi au înţeles originalitatea pe -renă a creaţiei meşterului constructor în armoniaproporţiilor, în detaliile ornamentale, dar, mai cuseamă, în adecvarea formelor la nevoile existenţei.

Prezenţa tinerilor şi a profesorilor lor, grija cucare s-au aplecat să înregistreze grafic, fotografic,casele, şurele, inventarul mobil propriu gospodării-lor, au stârnit (au reînviat) în locuitorii sărăciţi şi

marginalizaţi din Bucium mândria de a poseda acelelucruri, a căror importanţă şi valoare o ignoraseră înultima vreme. Constatăm că locuitorii au devenitcooperanţi, îşi povestesc experienţele de viaţă şiaduc la lumină documente păstrate de la moşi-stră-moşi. Această înflorire a sufletului amorţit al buciu-manului este o garanţie că RPER a avut o intuiţiebenefică şi a pus în evidenţă faptul că locuitorii sate-lor noastre ajung să nu dea importanţă valorilor lortradiţionale, pentru că au fost lăsaţi să creadă că doarviaţa în blocuri de beton şi mărfurile din mall-urisunt de preţuit.

Universitatea de vară de la Bucium este unexemplu ce ar trebui multiplicat în toată ţara, tocmaipentru că a fost un stimul pentru îndeplinirea obli-gaţiilor legale (Legea 422/2001, art. 2, 3, art. 26, 19aşi 21) de a identifica patrimonial, de a crea specia-lişti, de a antrena populaţia locală la conservarea şiprotejarea patrimoniului vernacular, a patrimoniuluicultural propriu, în general. Meritul incontestabil alcoordonatorului şi al directorului acestei forme deacţiune a fost coagularea unor competenţe care auconsacrat timp şi conştiinţă profesională, pentru acontribui la conservarea tezaurului rural încăneafectat de schimbări violente, ca în alte zone aleţării.

Parteneriatul cu Institutul Naţional al Patrimo-niului a încurajat întocmirea dosarelor de clasarepentru şase troiţe cu valoare istorică, aşa încât aufost incluse pe Lista monumentelor.

Suma rezultatelor acestor meritorii acţiuni dinprimii trei ani a fost prezentată în cadrul expoziţieimultimedia „De la Bucium din Ţara Moţilor“ desfă-şurată la Muzeul Naţional al Ţăranului Român (18aprilie–5 mai 2014) sub îngrijirea arhitectului FlaviuBarbacaru. Primele două zile au fost acordate atelie-relor „Patrimoniu rural – patrimoniu european“, subdirecţia dr. arhitect Mihai Opreanu cu discuţii peteme de mare actualitate: „Patrimoniul motor dedezvoltare teritorială“, „Modele de salvgardare a

peisaj cultural – patrimoniu în Europa şi RomâniaIoana Bogdan*

*Cercetător, Institutul de Arheologie al Academiei Române

73

patrimoniului rural“, „Patrimoniul rural românesc –o perspectivă antropologică“ şi „Memorie şi patri-moniu“ (programul se poate consulta pehttp://www.patrimoniu-rper.com).

Preocuparea de bază a acestor dezbateri a fost săse evidenţieze rezultatele obţinute prin strădaniaspecialiştilor şi a organizaţiilor profesionale înpunerea în practică a prevederilor convenţiilor euro-pene asupra protecţiei patrimoniului cultural, în sco-pul dezvoltării durabile.

Chiar dacă România a ratificat prin Legea nr.451 din 8 iulie 2002 Convenţia europeană a peisaju-lui, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000 – princare îi revenea obligaţia art. 5, a) să recunoască juri-dic peisajele ca o componentă esenţială a cadruluide viaţă pentru populaţie, expresie a diversităţiipatrimoniului comun cultural şi natural şi funda-ment al identităţii acesteia şi d) să integreze peisa-jul în politicile de amenajare a teritoriului, de urba-nism şi în cele culturale, de mediu, agricole, so cialeşi economice – nu s-a purces la alcătuirea studiilormultidisciplinare şi la crearea listei cu aceste pei sajeculturale. Carenţa în administrarea bunurilor depatrimoniu cu valoare identitară produce, mai cuseamă, în zonele rurale dispariţia trăsăturilor parti-cularizante ale civilizaţiei tradiţionale. Acolo undeprosperitatea comunităţilor a apărut, se constatăînlocuirea caselor tradiţionale cu construcţii impor-tate din vestul Europei, sau monştri arhitecturali,meniţi doar să scoată în evidenţă „opulenţa“ pro-prietarului „fălos“. Nu trebuie înţeleasă conservareaşi utilizarea în continuare a structurilor tradiţionaleca o rămânere la stadiul de „primitivism“, la negareadreptului la modernizare a vieţii comunităţilor ru -rale. Este nevoie ca aceste comunităţi să devină con-ştiente că, în mediul lor de viaţă şi prin păstrareaocupaţiilor de bază, chiar modernizându-se, pot dez-volta, nu distruge, ceea ce au creat, pe baza uneiexperienţe seculare, predecesorii lor.

Dr. Christoph Machat, membru în Comitetulexecutiv al ICOMOS şi unul din autorii Carteipatrimoniului vernacular, adoptată în 19991, ne-apurtat prin lume ca să apreciem peisajul vernacularspecific diferitelor popoare sau grupuri etnice.Nimic monumental, dar totul expresiv şi elocvent înafirmarea valorii unui mod de viată – creaţie colec-tivă anonimă – adecvat condiţiilor de mediu. Princomparaţie, putem consolida convingerea că avem omoştenire în mediul rural de o mare originalitate şiautenticitate. Desigur, sunt de o importanţă de netă-găduit Muzeul Satului şi muzeele etnografice regio-

nale care păstrează atât arhitectura, cât şi inventarulmobil ţărănesc şi se bucură de interesul românilor şistrăinilor. Totuşi, ar fi o pierdere de neconceput sătrecem nepăsători pe lângă satele noastre şi să nuobservăm cum se pierd acele elemente care ne fac săfim noi înşine.

În a doua parte a secolului XX, dar mai accele-rat în ultimul sfert de secol, patrimoniul nostruimobil a suferit pierderi ireparabile. Din păcate, nicinu avem o situaţie completă a acestor distrugeri,deoarece nu am posedat niciodată un inventar satis-făcător pentru întreaga ţară, nici măcar pentru pa -late, conace, multe dintre ele supravieţuind epocii dedemocraţie populară ca sedii de CAP, spitale sauazile, dar distruse, parcă cu intenţie, după 1990.

Patrimoniul urban este pradă afaceriştilor imobi-liari şi nu izbutesc măsurile conforme cu legea de asalva ariile protejate ale centrelor istorice. Sistema-tizarea comunistă a afectat parţial în Transilvaniadoar centrele istorice ale oraşelor Deva şi Alba Iulia,prin construirea blocurilor pe axele principale; înMoldova şi Muntenia „modernizarea“ centrelor ur -bane a dus la pierderea unor valori deosebite la Târ-govişte, Piteşti, Iaşi, Piatra Neamţ etc. Bucureştiul apierdut, prin demolarea părţii celei mai stabile geo-logic, unde cartiere întregi au fost înlocuite cu noul„centru“ din jurul „Casei Poporului“. MănăstireaVă căreşti, în plin proces de restaurare după ce s-arenunţat la folosirea ei ca închisoare, a căzut subloviturile buldozerelor.

Plăgilor din vremea demolărilor ceauşiste, seadaugă în ultimele decenii distrugerea unor cartiereemblematice, cu pretextul că sunt „focare de infec-ţie“, după ce au fost lăsate în paragină şi au fostjefuite de căutătorii de fier şi interlopi2.

Patrimoniul arheologic, cunoscut mai cu seamă,ca urmare a cercetărilor de la sfârşitul secolului XIXşi până la mijlocul celui de la XX-lea, nu s-a bucu-rat de o strategie de identificare cu mijloacele decercetare modernă, iar marile proiecte care afec -tează solul şi subsolul nu mai au în buget cercetareaaerofotografică – un pas înapoi faţă de situaţia dinperioada socialistă3, când astfel de zboruri erau obli-gatoriu făcute şi totodată puse la dispoziţia cercetă-torilor.

În primii ani după revoluţie, institutele de arheo-logie au fost solicitate să studieze variantele pro -puse, pentru ca să fie aleasă soluţia cu mai puţinesituri arheologice cunoscute. Ulterior, şi experienţatronsonului edificat de firma Bechtel o justifică,arheologii au fost chemaţi doar să facă cercetări

74

preven tive şi să „descarce de sarcină arheologică“terenul. Deşi s-a pus problema să ne fie permis acce-sul la fotografiile aeriene, în cazul că ele există, nus-au obţinut, sub pretextul că nu le au. Ca urmare,s-au făcut sondaje arheologice numeroase în zonefără urme, cheltuindu-se fonduri necesare cercetăriiobiectivelor deosebit de importante intersectate deautostradă.

În ultimii ani, pe autostrada A1 s-au cercetatsituri de mare valoare, printre care o aşezare ro manăquasiurbană de mari proporţii, absolut necunoscutăla Şibot „In Obrej“ (judeţul Alba); de îndată ce s-auterminat săpăturile, situl a fost excavat, certificatulde descărcare fiind emis după distrugerea lui. Prinlege, se evaluează rezultatele cercetărilor şi se hotă-răşte ori salvarea sitului, mergându-se până laschimbarea proiectului, ori, după caz, se emite avi-zul de descărcare de sarcină arheologică, adică seredă terenul activităţilor economice. Din păcate, s-ainstaurat în mentalitatea arheologilor, implicaţi însăpături „preventive“, ideea că fără banii investitori-lor nu s-ar putea face aceste cercetări şi, deci, tre -buie acordată prioritate „investitorului“ şi abandonatsitul, indiferent de valoarea lui.

De la revoluţie, cercetarea arheologică4 a fostprogresiv acaparată de arheologii din muzee şi cre-dem că acesta este unul din motivele pentru caresunt mulţumiţi să îmbogăţească inventarele cu patri-moniu mobil, distrugând fără discernământ contex-tul imobil în care acesta a existat. Mentalitateacurentă a acestor arheologi este că, prin publicarearezultatelor săpăturilor (de obicei, doar rapoarte maiextinse), şi-au făcut datoria faţă de sit şi şi-au îmbo-găţit şi lista lucrărilor publicate. Această atitudineeste contrară codului deontologic, legislaţiei naţio-nale şi celei internaţionale, care, ratificată de Româ-nia, ar trebui aplicată. Toate prevederile susţin ne -voia distrugerii a cât mai puţin din patrimoniularheologic şi păstrarea patrimoniului mobil, pe câtposibil, în muzeu de sit, adică în prezentarea situluiîn complexitatea sa, căci atât contemporanii, cât şiurmaşii noştri au nevoie să cunoască, să se educe,să-şi respecte patrimoniul.

Conceptul de peisaj cultural a devenit în preo-cupările UNESCO, din 1992, tot mai important şipreconizează conservarea în întregime a patrimo-niului natural şi cultural şi folosirea lui ca bazăpentru dezvoltarea durabilă, ceea ce înseamnăimplicarea comunităţilor locale în acest proces deevoluţie în parametrii tradiţionali. La noi, există omare diferenţă între soarta componentei culturale a

peisajului şi cea naturală şi acest fapt se datoreazăactivităţii Comisiei Monumentelor Naturii creatăde Academia Română încă din 1930. AutoritateaAcademiei Ro mâne a influenţat, de-a lungul dece-niilor, atitudinea guvernanţilor faţă de mediul natu-ral. Astăzi, există în ţară trei rezervaţii ale biosfereide valoare mondială şi sute de zone protejate şirezervaţii naturale. Academiei Române îi este con-firmat, prin legislaţia specifică mediului natural,dreptul de iniţiativă şi de avizare a tuturor docu-mentaţiilor şi măsurilor juridice.

Din păcate, după ce Academia Română a fostlăsată să dispară prin moarte naturală, din pricina ati-tudinii intransigente faţă de dorinţele de consacrareştiinţifică a celei „mai mari chimiste“, Comisia Naţio-nală de Arheologie creată abia în anii ’50 a rămas fărăposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea şi, ca ur -mare, a devenit, pas cu pas, o anexă a MinisteruluiCulturii. În anul 2006, prin modificarea repetată aOrdonanţei 43/2000, Comisia Naţională de Arheolo-gie nu a mai funcţionat sub autoritatea Academiei.

Pe de altă parte, Comisia Naţională a Monumen-telor Ansamblurilor şi Siturilor Arheologice – re creatăîn 19905 cu depline atribuţii – a fost tran sformată suc-cesiv, începând din 1994, într-un organism consulta-tiv al aceluiaşi Minister al Culturii. Ministerul Cul-turii deţine astfel controlul total asupra patrimoniu-lui cultural, locul specialiştilor fiind tot mai redus încrearea legislaţiei, strategiei şi gestionării patrimo-niului cultural. Ca instituţie supusă schimbărilorpolitice, ministerul cedează mult prea adesea „impe-rativelor“ economice sau politice, în detrimentulocrotirii patrimoniului cultural ce-i revine ca autori-tate a administraţiei publice centrale de specialitate,prin care statul garantează şi asigură protejarea aces-tuia. Încă nu s-a creat o reală strategie pe termenlung pentru protejarea şi valorificarea moşteniriiimobile – arheologice şi istorice.

Sarcina covârşitoare de a proteja întreg patrimo-niul cultural este îngreunată de bugetele reduse aleMinisterului Culturii şi imposibilitatea de a acoperitoate departamentele cu un număr suficient de spe-cialişti-funcţionari. Bugetul nu reuşeşte să asigurefondurile necesare unui proces sistematic de repe -rare şi inventariere a întregului patrimoniu şi, cu atâtmai puţin, să efectueze lucrările de restaurare amonumentelor şi siturilor care se degradează înabsenţa acestor lucrări.

O anume carenţă este evidentă şi în administra-rea siturilor declarate de valoare mondială. Încă nueste alcătuit un proiect pe termen lung de adminis-

75

trare şi valorificare a cetăţilor dacice – monumenteUNESCO.

Specialiştii nu s-au organizat într-un mod efi-cient, pentru ca poziţiile lor să fie luate în conside-rare.

La 29 aprilie, în cadrul atelierului de la MuzeulŢăranului Român, Guy Salavuard, directorul Funda-ţiei „Patrimoine“ din Franţa, ne-a prezentat expe-rienţa acestei instituţii private, dar decretată de utili-tate publică, cu atribuţii în protejarea patrimoniului,mai ales al celui neclasat: rural, case, poduri, mori,biserici, patrimoniu industrial, orice tip de patrimo-niu de „proximitate“. Este vorba de salvarea acelui«trésor des humbles», pour reprendre la très belleexpression de Maeterlinck, (qui) plonge ses racinesau plus profond de notre histoire»6. Parlamentulfrancez a adoptat legea de creare a acestei fundaţii,care îşi propune să transmită către generaţiile vii -toare moştenirea bogată de la strămoşi, permiţândcomunităţilor să nu îşi piardă rădăcinile şi să îşicreeze repere solide. Prin restaurarea şi valorizareapatrimoniului modest se creează un potenţial de dez-voltare a turismului într-un peisaj de mare valoareidentitară şi mult apreciat pentru pitoresc. În proce-sul de restaurare se foloseşte un număr apreciabil delucrători şi, în mare parte, aceştia practică tehniciadecvate, revitalizând meşteşuguri tradiţionale.Arhitectul-şef al Monumentelor Istorice din Franţa,domnul Ştefan Mănciulescu, a prezentat câtevaexemple de restaurare de monumente şi procesul derealizare a materialului necesar acestor restaurări,prin folosirea tehnicilor antice şi medievale de cătrefirme specializate. Timpul s-a vădit prea scurt pen-tru a cuprinde integralitatea experienţelor ce meritaua fi împărtăşite. S-au prezentat rezultatele acţiunilordesfăşurate în ţară şi am putut constata performan -ţele în stimularea interesului localnicilor pentrumonument, pentru restaurarea şi punerea lui învaloare. La Tibăneşti7 se restaurează conacul Carp,folosindu-se meşteşugurile tradiţionale, pe care şi leînsuşesc participanţii la proiect, sub îndrumareaarhitectului Şerban Sturdza.

Experienţa RPER la Bucium, în Ţara Moţilor,dovedeşte valoarea de necontestat a patrimoniuluimoţilor. Cercetarea sistematică a acestui mod deviaţă, propriu unui teritoriu muntos, în care s-a trăitdin mineritul aurifer, agricultură, mai cu seamă creş-terea vitelor şi prelucrarea cu mare artă şi iubire alemnului, ne pune la îndemână un material care tre-buie inclus în dosarul de declarare a Ţării Moţilorpeisaj cultural în evoluţie, de valoare excepţională

pentru noi şi, totodată, prin originalitatea, unicitateaşi autenticitatea sa, de valoare mondială.

Încă din anul 2003, am alcătuit un proiect pentrua declara Ţara Moţilor peisaj cultural în primejdieUNESCO; din păcate, doar Ministerul Culturii, înnumele statului, poate avea iniţiativa înscrierii pelistele patrimoniului mondial, astfel că proiectulapreciat de ICOMOS a rămas literă moartă. Pentru aobţine fondu rile necesare studiilor care premergînscrierea pe lista tentativă UNESCO, existase unproiect care se putea lansa în cadrul PC6; din pă cate,nicio instituţie nu şi-a asumat coordonarea, astfelîncât şi astăzi se mai susţine faptul că rezultatele sen-zaţionale obţinute de arheologii minieri la RoşiaMontană nu se puteau face fără aşa-zisa sponsorizarede către Roşia Montană Gold Corporation – RMGC.Trebuie subliniat că la Roşia Montană nu s-a sponso-rizat din bunăvoinţă cercetarea în masivul Cârnic şiapoi în Cătălina-Monuleşti, firma avea această obli-gaţie prin lege.

Programul de cercetare „Alburnus Maior“, ini-ţiat de Ministerul Culturii şi Cultelor în 2001 şifinanţat de RMGC, a avut mărturisit din start caobiectiv eliberarea de sarcină arheologică a tot ceeace se afla în zonele în care se voia dezvoltarea pro-iectului minier de către Gabriel Resources. Conformlegislaţiei româneşti, nu ar fi fost permisă cercetareapreventivă în Roşia Montană, declarată ea însăşi, caşi minele romane8, zone de interes naţional excep-ţional. Cum întreg Cadrilaterul Aurului, fostuldomeniu imperial al aurului (metallum – eventualULPIANUM, căci a fost organizat dintru început deTraian) este concesionat şi sunt în curs de avizareproiecte similare celui de la Roşia Montană, ar fi tre-buit să se fi iniţiat cercetări preventive şi la Brad,Fizeş, Săcărâmb, Băiţa, Hărţăgani, Măgura-Caraci9,Baia de Criş, Ruda-Brad, Musariu, Stănija, Bucium-Corabia şi Baia de Arieş, unde sunt semnalateexploatări antice şi medievale. Chiar dacă se pre -sează avizarea exploatărilor din perimetrele conce-siunilor de la Bucium, Zlatna, Brad, Certej-Săcă-râmb, Băiţa, Bolcana şi Voia, despre existenţa patri-moniului minier, arheologic şi istoric din acesteperimetre, nu se spune niciun cuvânt. Experţii dincele două comisii consultative ale Ministerului Cul-turii nu sesizează nicio prevedere legală care săoblige firmele să solicite cercetări preventive!

Transformarea întregii regiuni într-o zonămonoindustrială cu exploatarea în suprafaţă, pe bazăde cianuri a zăcămintelor aurifere, va avea ca rezul-tat sărăcirea totală a populaţiei, care, după perioada

76

de circa două decenii, va avea un mediu distrus,poluat şi fără niciun alt mijloc de existenţă. Ocupaţiiletradiţionale vor fi afectate şi comunităţile se vor dis-persa. Nu putem sta pasivi la dezvoltarea unui mine-rit pe scară neomenească, pentru profituri enormeale unor firme, prin distrugerea unui spaţiu culturalşi spiritual reprezentativ pentru identitatea noastră.Nimeni nu se opune mineritului, dar acesta trebuiesă se desfăşoare pe termen lung, cu păstrarea zăcă-mintelor şi pentru generaţiile viitoare, fără distruge-rea iremediabilă a peisajului cultural.

Concluzia cea mai încurajatoare a dezbaterilordesfăşurate în Sala „Irina Nicolau“ sub impactulemoţional al imaginilor cu patrimoniul vernacularde la Bucium, este implicarea specialiştilor din celemai diverse domenii în cadrul unor asociaţii, sau încadrul instituţiilor din care provin, cu tot devota-mentul pentru salvarea patrimoniului identitar. Lip-seşte acea recunoaştere a activităţii acestor specia-lişti de către Ministerul Culturii, pentru ca eforturilelor să fie încurajate şi mai larg răspândite.

Fundaţia „Patrimoine“ din Franţa a fost creatăla iniţiativa parlamentară şi a primit din start osusţi nere din partea preşedintelui republicii şi aMinisterului Culturii10. Această instituţie a devenitun partener al statului pentru conservarea patrimo-niului naţional, asigurând intervenţii acolo undestatul nu mai reuşeşte. Din experienţa lor, se poateîncerca pentru ţara noastră crearea unei forme caresă flancheze Ministerul Culturii şi să susţină, săcomple teze, ba chiar să stimuleze acţiunile aces -tuia, în folosul conservării patrimoniului culturalnaţional.

Academia Română, prin implicarea sa dintruînceputuri în cunoaşterea şi protejatea moşteniriiculturale, ar putea să fie fermentul unei astfel decomisii, care să fie la fel de eficientă ca şi cea aMonumentelor Naturii.

Note1 Prin care se are în vedere: 3. Governments and responsible

authorities must recognise the right of all communities to maintain

their living traditions, to protect these through all available legis -lative, administrative and financial means and to hand them downto future generations.

2 V. Zappino, The Sustainability of Urban Heritage Preser-vation – The Case of Edinburgh, UK. Ne dă elementele necesarepentru a constata ce înseamnă maturitatea forurilor care dispunasupra dezvoltării urbane a oraşelor istorice şi profiturile culturaleşi mai cu seamă economice care se obţin prin punerea lor în va -loare prin restaurare şi reutilizare.

3 Aceste zboruri cu înregistrare fotografică a teritoriului pecare se executau proiecte erau făcute de IGFCOT, care deţinea şiaerofototeca naţională. Pe baza unei aprobări obţinută de Institutulde Arheologie se puteau studia toate înregistrările efectuate pentruzona cerută. Acoperirile fotografice făcute până la crearea acestuiinstitut se găseau la Direcţia Topografică Militară şi se putea ob -ţine consultarea lor şi a hărţilor la scară mare, atunci consideratesecrete. Din păcate, nu s-au folosit sistematic de către toţi cercetă-torii aceste oportunităţi.

4 Din 2001, institutele de cercetare ale Academiei şi universi-tăţile primesc fonduri de săpătură din fondul centralizat la Minis-terul Culturii şi considerat de această instituţie ca fiind cu precă-dere pentru cei din subordinea directă.

5 Decretul 90 din 5 februarie 1990, art. 1, instituţia auto nomă„coordonează toate activităţile de evidenţă, protejare, conservare,restaurare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şisiturilor istorice din unităţile teritorial-administrative, având regi-mul proprietăţii de stat, obşteşti sau particulare. Hotărârile comi-siei în domeniu sau de activitate sunt obligatorii.“ Prin art. 2 seînfiinţa „Direcţia monumentelor, ansamblurilor şi siturilor isto -rice, instituţie bugetară cu personalitate juridică, organ operatival Comisiei naţionale“.

6 http://www.fondation-patrimoine.org/fr/national-0/la-fon-dation-du-patrimoine-5/notre-raison-d-etre-86 le rapport du Séna-teur Jean-Paul HUGOT en 1996 – est à l’origine de la Fondationdu patrimoine. Le rapport HUGOT a, en effet, conclu à l’absoluenécessité pour notre pays de se doter d’une structure chargéed’impulser une politique active de mobilisation du secteur privé –à l’échelle des citoyens comme des entreprises – en faveur dupatrimoine.

7 Se pot vedea realizările obţinute: http://asomariatib.word-press.com/

8 Legea nr. 5 din 6 martie 2000, Anexa 3, valori de patrimo-niu cultural de interes naţional, monumente istorice de valoareexcepţională şi Legea minelor 85/2003, art. 11.

9 Aici s-au descoperit două ciocane preromane, care permitipoteza exploatării anterioare – Wollmann Volker, Mineritul meta-lifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia Romană (DerErzbergbau die Salzgewinnung und die Steinbrüche in RömischenDakien), in the Napocensis XIII Museum Library, Veröffentli-chungen aus dem Deutschen Bergbau-Museum Bochum nr. 63,Cluj-Napoca, 1996.

10 Legea 96-590 din 2 iulie 1996.

77

Istorie

Pe teritoriul comunei Adamclisi (judeţulConstanţa) se află, după cum se ştie, urmele a treimonumente, care se leagă de războaiele purtate deImperiul roman la sfârşitul secolului I – începutulsecolului al II-lea contra dacilor. Cel mai cunoscuteste trofeul (tropaeum) ridicat de împăratul Traian;la 80 metri nord de acesta se află un tumul, iar la 250metri est de trofeu, un altar funerar1 (fig. 1).

În primăvara anului 101, armata romană,condusă de însuşi împăratul Traian, a trecutDunărea. Pătrunzând pe teritoriul Daciei, armataromană este preocupată de siguranţa spaţiului ocu-pat; se construiesc castre, drumuri şi poduri, aşacum reiese din scenele Columnei (X–XXIII) şi neinformează gromaticul („inginer topometru“) Bal-bus. Înaintarea romană s-a petrecut fără incidente.Decebal a evitat pe moment contactul armat, hotărâtsă-i aştepte pe romani într-un loc prielnic.

Bătălia s-a dat la Tapae (vezi Columna, scenaXXIV) – probabil la Poarta de Fier a Transilvaniei2;un rezumat după Istoria Romană a lui Cassius Dio,realizat de călugărul bizantin Xiphilinus (spresfârşitul secolului al XI-lea), redă această încleştare.„Dar, Traian dădu lupta cu ei, îşi văzu răniţi pemulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoareceîi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nicipropriile veştminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi aporuncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi înluptă şi să le aducă în fiecare an jertfă pentrumorţi“3. Lupta a fost crâncenă; scena de pe Columnăarată pe însuşi Jupiter, favorabil romanilor, arun -când fulgerele sale contra dacilor! Traian este salu-tat de soldaţi cu titlul de imperator (a doua salutaţieimperială).

În faţa copleşitoarei forţe romane de invazie,Decebal se hotărăşte să se retragă spre cuibul de vul-turi din munţi şi să reziste în cetăţile cu ziduri depiatră. Câteva aşezări şi cetăţi cad în mâinile roma-nilor (scenele XXV, XXVI, XXIX).

Între timp, evenimentele au luat o întorsăturăneaşteptată. Încă înainte de bătălia de la Tapae, so -sise o solie barbară, prezentată astfel de istoriculCassius Dio (68, 8, 1): „Când Traian a pornit împo-triva dacilor şi se apropia de Tapae, locul undebarbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercămare, pe care era scris cu litere latine, că atâtceilalţi aliaţi, cât şi burii, sfătuiesc pe Traian să seîntoarcă şi să facă pace“, ceea ce fusese perceputchiar şi de împărat doar ca un „insolent ultimatum“4.Astfel, se face că avertismentul barbar nu fusese luatîn seamă. Totuşi, se observă cum mai multe scene depe Columnă (XXXI–XLIV) arată lupte în altă parte,probabil în răsărit. Se vede că, în iarna anilor101–102, Decebal a încercat să schimbe soartarăzboiului, organizând o diversiune: invazia daciloraliaţi cu sarmaţii roxolani şi probabil burii germa -nici asupra Moesiei Inferioare5. Trecerea Dunăriiîngheţate, aşa cum apare pe Columnă, nu a fost

TROpAEVM, Complexul comemorativ de la Adamclisişi oraşul romanConstantin Petolescu*

*Prof. dr., Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“, Bucureşti

Fig. 1. Adamclisi (judeţul Constanţa) Cetatea Tropaeum şi complexul comemorativ

78

lipsită de primejdii: pare-se că gheaţa se rupe subgreutatea cailor şi călăreţilor, care luptă cu valurileşi sloiurile (scena XXXI). Dar pedeştrii, probabilmai uşori, reuşesc să treacă fluviul cu bine; vedemcum doi tarabostes (unul purtând un draco) şi cava-leria roxolană, în armuri de solzi, se apropie de zidu-rile unei fortificaţii romane, pe care o asediază(scena XXXII). Altă scenă arată pe daci, sub ziduri,aruncând săgeţi asupra apărătorilor; câţiva încearcăsă spargă zidul cu un berbec. Cum sublinia istoriculRadu Vulpe, ilustrul exeget al Columnei, scena estesimbolică, reproducând, de fapt, atacul asupra cas-trelor de la Dunăre.

Invazia a luat prin surprindere garnizoaneleromane; Columna arată cum invadatorii se umplu deprăzi. Probabil, dacii şi aliaţii lor au profitat defaptul că apărarea Moesiei Inferioare fusesesubţiată, trupele ei fiind solicitate în războiul dinDacia.

Totuşi, atacul nu a avut amploarea şi importanţape care i-a acordat-o un mare istoric al nostru: de animici forţele romane rămase în castrele de laDunăre şi, executând o operaţiune de învăluire,demnă de marii strategi ai Antichităţii, să pună înprimejdie liniile de comunicaţii ale lui Traian6. Înceea ce ne priveşte, ne vom mulţumi cu relatareaevenimentelor, atât cât ne permite urmărirea scene-lor de pe Columnă. Vedem astfel cum Traian însuşise îmbarcă pe o corabie7, plutind pe Dunăre în jos(scenele XXXIII–XXXV). Probabil că Traian nu adislocat forţe însemnate pe noul teatru de război,pentru a nu primejdui situaţia de pe frontul princi-pal; ca dovadă, la luptele care se dau, participănumai auxiliari. După ce înfrâng pe călăreţii roxo -lani (poate într-o luptă separată?), trupele romane(se disting auxiliarii germani înarmaţi cu măciucă şiavând bustul nud) atacă pe daci. Lupta este cumplităşi durează până la căderea nopţii (sugerat de Nox,noaptea personificată, care-şi desfăşoară vălul asu-pra câmpului de luptă: scena XXXVII). Mai îndreapta, lângă un copac (simbolizând, desigur, opădure), se văd câţiva daci asistând pare-se labătălie, printre care recunoaştem, după cuşma sa, untarabostes: poate comandantul armatei de invazie adacilor. Atacaţi de pretutindeni, dacii sunt învinşi; înpartea de jos a unei scene (XXXVIII), se zăreşte untarabostes dac, înfigându-şi pumnalul în piept,pentru a nu cădea viu în mâinile învingătorilor.

Radu Vulpe socotea că bătălia s-a dat pe loculunde împăratul Traian va întemeia „Oraşul Victo-riei“; pentru a se distinge de altele omonime din

ţinuturile balcanice, a fost denumit Nicopolis-ad-Istrum8. Acelaşi istoric identifica locul bătăliei rela-tate de alte două scene (XL–XLI) cu platoul de laAdamclisi9, unde avea să fie înălţat, câţiva ani maitârziu, impunătorul tropaeum.

Exegeza modernă asupra Columnei a fost maiapoi confirmată de o inscripţie greacă de la Epidau-rus (din Argolida), amintind despre „victoriaîmpăratului Traianus Germanicus în Moesia“ (Infe-rior)10.

După victorie, Traian este salutat pentru a treiaoară imperator (general victorios). La aceastăbiruinţă se referă o monedă de aur (aureus), avândpe avers capul împăratului cu legenda Imp(erator)Caes(ar) Nerva Traian(us) Aug(ustus) Germ(ani-cus); pe revers, un personaj apaş cu piciorul pegenunchiul unui om căzut pe spate, iar deasupracapului acestuia se vede un trofeu11. Între dem -nităţile împăratului, este înscris cel de-al patruleaconsulat (cu care a fost învestit la 1 ianuarie 101);faptul că împăratul nu poartă încă titlul Dacicus,primit abia către sfârşitul anului 102, arată că alego-ria de pe reversul monedei simbolizează nu victoriafinală asupra lui Decebal, ci, mai degrabă, biruinţadin iarna anilor 101/102 contra coaliţiei barbareabătute asupra Moesiei Inferioare. În aceastăprivinţă, apariţia trofeului în câmpul monedei ni separe semnificativ.

Complexul de monumente de la Adamclisi12Cel mai cunoscut dintre vestigiile de la Adam-

clisi este Monumentul triumfal; înainte de in -tervenţia („restaurare“, în realitate inoportună) din1977 (figurile 4–5), ruina monumentului se prezenta

Fig. 2. Ruina Monumentului triumfal (înainte de restaurare)

79

ca un miez („tambur“) de formă cilindrică (înalt de12 m, diametrul = 30 m), alcătuit din bolovani,legaţi cu mortar (fig. 2).

Cercetările au arătat că acest tambur ascundeaun nucleu: un fel de „turn“ (mai degrabă pilon) rec-tangular, înalt de 12,42 m, construit din blocuriregulate de piatră (îmbrăcat de tamburul de mor-tar)13. Împrejurul acestui „turn“, s-a construit unpostament circular de piatră, cu diametrul depăşind40 m, având marginea terminată în trepte; pe acestpostament se sprijinea tamburul de mortar (vizibilînainte de „restaurare“), pe care erau fixate (la ooarecare înălţime, pentru a fi vizibile) cele 54 demetope (s-au păstrat până la noi 48). Turnul centralmenţionat continua în sus în formă cilindrică, pânăla înălţimea de aproape 16 m, pentru a permiteconstruirea acoperişului în formă de trunchi de con.Marginea acoperişului era sprijinită de un parapetcrenelat; pe merloanele acestuia, s-au sculptat dife -rite reprezentări de prizonieri barbari. În partea su -perioară, deasupra acoperişului, turnul lua aspecthexagonal în plan, cu două etaje înălţate cu încă10,64 m; deasupra, era aşezat trofeul (fig. 3), avândcam aceeaşi înălţime. S-a calculat că, în total, monu-mentul era înalt de circa 37 m (după M. Sâmpetru)sau chiar 39 m (după A. Furtwängler).

Pe una din feţele bazei hexagonale (după uniiepigrafişti, pe două feţe opuse) s-a ridicat inscripţiainaugurală, datând din anul 10914:

Ma[rs] Ultor !Im[p(erator) Caes]ar diviNerva[e f(ilius)] N[e]rva[Tra]ianus [Aug(ustus) Germ(anicus)]5 [Dac]i[c]us p[ont(ifex)] ma[x(imus)][trib(unicia) potes]t(ate) XIII[imp(erator) VI co(n)s(ul)] V p(ater) p(atriae),[devicto exerc]itu [Dacorum][et sociorum eor]um10 [ - - - - - - - - - - - ]e[ - - - - - - - - - - - ]Traducerea: „Marte, Răzbunătorule! Împăratul

Caesar Nerva Traianus Augustus, fiul divului (celtrecut între zei) Nerva, învingător al germanilor şidacilor, mare pontif, în anul celei de-a treisprezeceaputeri tribuniciene, salutat de şase ori cu titlul deim perator (general victorios), având cinciconsulate, părinte al patriei, fiind înfrântă armatada cilor şi aliaţilor lor, [a ridicat acest tropaeum,prin legatul său - - - - - ]“.

Rândurile 9–10 ale inscripţiei au putut fi recon -stituite prin analogie cu alt fragment inscripţie, des-coperit în „Cetate“ (oraşul roman din apropiere) –unde a fost utilizat ca material de construcţie înepoca târzie (în turnul sudic al porţii de est)15:

[ - - - - - - - - - po]nt. [max., trib.][po - - - imp- - -] co[s - - - .p. p.][devicto exerc]itu D[acorum][ et Sarmata ]rum...Paul Nicorescu, Emilia Doruţiu-Boilă şi Nicolae

Gostar au considerat că trofeul avea iniţial douăinscripţii identice, dispuse simetric pe două feţeopuse ale etajului superior al bazei trofeului. Ulte-rior, Emilia Doruţiu-Boilă şi-a modificat părerea16,înclinând a crede că acest nou fragment provine dela o inscripţie fixată pe turnul rectangular (nucleul),care susţinea baza cu trofeul; de aici, concluzia căturnul central ar fi fost iniţial vizibil, fiind îmbrăcatîn tamburul de mortar abia pe timpul lui Constantincel Mare – când s-ar fi aşezat şi piesele sculpturale(metopele) şi s-ar fi gravat inscripţia (cu numele luiTraian, primul dedicant) de pe baza hexagonală atrofeului. După cum se vede, o ipoteză se sprijină pealtă ipoteză, tot atât de îndoielnică. Mai normal ni separe a admite că această a doua inscripţie,descoperită în cetate, a fost aşezată pe alt monu-ment, poate chiar la poarta cetăţii întemeiate deTraian.Fig. 3. Trofeul care împodobea Monumentul triumfal

80

Aşadar, acest monument, situat pe un platou cedomină dealurile din sudul Dobrogei, avea scopul săcomemoreze luptele grele pe care romanii le-au dusîn aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lor. Dar,după cum se ştie, metopele nu reprezintă scene de

luptă continuă, nu urmează deci o anume naraţiune;în felul acesta, este imposibil a reconstitui ordinea încare sculpturile erau ordonate de jur împrejurulmonumentului.

Studiul acestui monument a suscitat numeroaseşi interminabile discuţii, cu privire la data construiriişi semnificaţia sa istorică. Grigore Tocilescu – carea efectuat săpături de mare amploare, dezvelindmonumentul (1882–1884, 1890) şi făcând cercetăriîn cetatea învecinată, numită în mod semnificativTropaeum – considera că monumentul triumfalcomemorează luptele împăratului Traian pe terito-riul Dobrogei; aceeaşi părere au împărtăşit-o OttoBenndorf, George Niemann, Franz Studniczka,Eugen Petersen, Salomon Reinach, Teohari Anto-nescu, Vasile Pârvan, Roberto Paribeni, Paul Nico-rescu, Radu Vulpe şi Florea Bobu Florescu. Cu totulsingulară a rămas opinia lui Adolf Furtwängler, carelega acest monument de victoria lui M. LiciniusCrassus contra bastarnilor şi dacilor în anul 29a.Chr. După alţi învăţaţi, precum C. Cichorius şi S.

Ferri, trofeul a fost construit de Traian; dar,stângăcia realizării metopelor şi sculpturilor arindica o artă decadentă: de aceea, aceşti învăţaţi eraude părere că monumentul a fost refăcut şi completatcu sculpturile decorative în secolul al IV-lea, subConstantin cel Mare sau Valens. În realitate, aceastăapreciere drastică era făcută prin comparaţie cuColumna ridicată la Roma (Cichorius era, de altfel,un ilustru exeget al acesteia), iar nu cu sculpturaprovincială; se uita astfel, şi se uită încă şi astăzi decei care încearcă să aducă noi argumente în favoareatezei lui Cichorius, că Trofeul reprezintă un monu-ment tipic de artă provincial.

Până în prezent, teza tradiţională, apărând unita-tea de construcţie şi de concepţie a monumentului,nu a putut fi contestată cu argumente demne de luatîn seamă nici de Cichorius, nici de adepţii mai noi,dornici de a aduce o contribuţie „originală“ la stu-dierea acestui important monument.

Altarul se află la circa 250 metri est de trofeu. Afost cercetat de Grigore Tocilescu în anii 1895–1896şi de M. Sâmpetru în perioada 1968–197717.

Înainte de a se face săpături, la suprafaţa terenu-lui se ridica o movilă, cu un diametru de circa 20 mşi înaltă de 2,50 m. Cercetările au arătat că movilaascundea resturile unei construcţii de formă pătrată,cu latura (la baza treptelor) de aproape 16 m(faţadele cu inscripţie: 12,42 m). Monumentul a fostdistrus, probabil, încă din Antichitate; au mai rămasdin el doar baza şi câteva trepte de pe laturile denord şi est.

Altarul a fost construit din blocuri mari de piatrălegate cu mortar (opus quadratum); grosimeafundaţiei era de 3,54 m; spaţiul patrulater interiorera umplut cu pământ şi bolovani de carieră.Săpăturile au scos la lumină o mare cantitate defragmente de ţigle, care au căzut probabil de laacoperişul edificiului; înseamnă că monumentul nuputea fi o simplă construcţie dreptunghiulară, plin îninterior, nici că faţadele monumentului (pe care eraugravate inscripţiile) ar fi depăşit înălţimea de 10metri. După forma sa, acest monument pare a fi, maidegrabă, un „Hrw/on, Heroum“ „mormântul-tem-plu“ al unor eroi (v. infra).

Pe latura de est s-au descoperit mai multe frag-mente dintr-o inscripţie monumentală căzută de pefaţada „altarului“, dedicată de un împărat ne -cunoscut; se păstrează doar două litere din titulaturaimperială [I]mp(erator), iar pe alt bloc [tri]b(uni-cia) pot(estate). Pe alte patru blocuri alăturate, semai păstrează o parte din dedicaţie, întregită astfel:

Fig. 4. Monumentul triumfal după restaurarea din 1977

81

[in honorem et] memoriam fortis[simorum virorum] /[qui pugnantes] pro rep(ublica) morte occu -bu[erunt]. În fruntea listei acestor prea vitejibărbaţi, care s-au jertfit pentru patrie, era trecutnumele unui general roman, din păcate pierdut, apoiurma indicaţia originii şi a rangului său: [- - - domo]Pomp(eis) domicil(io) Neapol(is) Italiae, pra[ - - - ]18.Pe alte blocuri se păstrează, înscrise pe coloane,numele unor soldaţi, urmate de indicaţia originii dincohortele pretoriene, din legiuni şi din trupeleauxiliare.

După Conrad Cichorius, personajul necunoscutdin capul listei eroilor, poate fi identificat cu Cor-nelius Fuscus19, praefectus praetorio al îm -păratului Domitian20, căzut în Dacia în războiuldin anul 87; urmarea indicării originii personajuluide aceea a domiciliului, se explică prin faptul căoraşul Pompei fusese distrus de erupţia Vezuviuluidin anul 7921.

Pentru identificarea acelui prae[fectus], s-a pro-pus chiar comandantul unei trupe auxiliare, cum arfi cel al unei cohors II Batavorum, care apare în listaeroilor înscrişi pe un bloc provenit de la pereţii alta-rului; pe bună dreptate, observa însă Radu Vulpe:„nu poate fi un simplu prefect auxiliar, căci ar fi fostpomenit la locul rezervat unităţii sale, în interiorullistei“; prin urmare, continua acest învăţat: „nu

rămâne decât întregirea praefectus castrorum, fiindvorba în acest caz de un ofiţer superior, militar decarieră, recrutat dintre cei mai distinşi primipili aiarmatei“22. Atât doar că, şi în acest caz, el ar fitrebuit să fie trecut în fruntea legiunii sale. Prinurmare, personajul nu poate fi decât un general,comandantul tuturor trupelor înscrise pe „altar“ –ceea ce pledează încă o dată pentru numele lui Cor-nelius Fuscus, praefectus praetorio al împăratuluiDomitianus.

La 80 metri nord de trofeu, se afla un tumul23.Primele cercetări sistematice au fost efectuate deGrigore Tocilescu, în perioada 1895–1896; date noi,privind, îndeosebi, stratigrafia tumulului, au adussăpăturile efectuate în anii 1971–1972, 1975 şi 1977de M. Sâmpetru. Mai multe gropi (una în formă depâlnie, în centrul movilei, efectuată probabil încă înAntichitatea târzie), constatate în 1895 în cursul cer -cetărilor, au distrus interiorul mormântului, în -greunând observaţiile arheologilor.

Cu prilejul săpăturilor, au fost identificate îninteriorul movilei patru ziduri inelare concentrice depiatră, cel exterior având diametrul de circa 36 m.Spaţiul din cuprinsul inelului central era plin cupiatră brută de diferite dimensiuni şi cu pământ;săpându-se mai jos (în 1895), s-a dat de o groapăcirculară cu diametrul de 1,20 m şi adâncă de 1,30 m.Aceasta era străpunsă de altă groapă, de formădreptunghiulară (1,00×0,50 m), adâncă de un metruşi pătrunzând în pământul viu de la baza movilei; pefundul acestei gropi, s-au descoperit câteva oasemari, ce păreau a fi de bovine.

În mantaua secundară a tumulului (în afarainelului de piatră nr. 3 şi îndeosebi a celui marginal),s-au constatat resturile unor materiale de con -strucţie, despre care se crede că au fost aduse de laaltar. Între acestea, se află câteva fragmente de piesearhitectonice, considerate a fi piese rebutate24. Dar,două dintre acestea ne reţin, în mod deosebit,atenţia: după forma lor, ele provin de la o balustradăcrenelată, amintind de balustrada cu merloane a tro-feului. Aceasta sugerează ideea că tumulul actualascundea, de fapt, ruina unui mausoleu25; cele douăpiese arhitectonice (descoperite în mantaua tumulu-lui, dincolo de cercul exterior) au alunecat după rui-narea mausoleului.

Îndeosebi cercetările recente au permis con -cluzia că groapa circulară (din inelul central), înapropierea căreia s-au descoperit unele resturi deincineraţie, reprezintă mormântul propriu-zis, pestecare probabil s-a ridicat mausoleul; acest mormânt afost distrus de groapa dreptunghiulară efectuată de

Fig. 5. Partea superioară a Trofeului (reconstituire 1977)

82

profanatori. Ulterior (secolele V–VI), tumulul a foststrăpuns de două morminte barbare de înhumaţie.

Învăţaţii care s-au ocupat de aceste monumenteau adus o serie de argumente de ordin arheologic,care sugerează ridicarea acestora într-o anumită suc-cesiune. Astfel, Otto Benndorf26 arăta că piatra carea servit la construcţia „altarului“ şi a trofeului pro-vine din aceeaşi carieră (de la Deleni); dar, în timpce la construcţia „altarului“ s-a folosit calcarulcochilifer (muschelkalk) din stratul superior, la tro-feu s-a folosit roca din stratul următor, maifrumoasă, semănând cu marmura. Cum observa însăcu dreptate J. Colin, anterioritatea cronologicăincontestabilă a „altarului“ faţă de trofeu, nu poate finumărată în ani27. M. Sâmpetru arată însă că piatrafolosită la „altar“ este calcar numulitic28. Acelaşicercetător mai observa că piatra de construcţie a„altarului“ este diferită de aceea de la trofeu, dar lafel cu cea de la mausoleu (tumul); totodată, există oserie de deosebiri în tehnica de construcţie (deexemplu, liantul) şi sub raport decorativ-stilistic în -tre altar şi mausoleu (tumul) pe de o parte, şi trofeupe de alta29 (autorul citat credea că întreg complexulcomemorativ datează din timpul lui Traian: „altarul“şi tumulul ar fi fost ridicate după 102, iar trofeul în10930).

S-a discutat mult cu privire la raportul cronolo-gic dintre cele trei monumente. M. Sâmpetru

observa că prelungirea axului E–V al „altarului“ (acărui faţă privea spre est) trece chiar prin centrulmausoleului (tumulului); de asemenea, distanţadintre „altar“ şi centrul trofeului este egală cudistanţa dintre „altar“ şi centrul tumulului (mauso-leului) – ceea ce îi sugera autorului citat ideeainteresantă a unui „triunghi comemorativ“ (liniaunind centrele trofeului şi tumulului, măsurând127,50 m, formează baza unui triunghi isoscel).

M. Sâmpetru găsea în această observaţie încă unargument privind unitatea de concepţie a acestuicomplex comemorativ şi, implicit, contemporanei-tatea lui31.S-a observat însă că „altarul“ priveşte sprerăsărit, ceea ce se opune ideii de concepţie, unic înrealizarea acestui complex monumental32. De ase-menea, faptul că numai „altarul“ şi mausoleul suntsituate pe un ax (E-V), arată că trofeul – care iese înafara acestuia – a fost adăugat ulterior. De altfel,majoritatea cercetătorilor acestor monumente(inclusiv M. Sâmpetru, autorul ultimei contribuţiiimportante), consideră că „altarul“ şi mausoleul(tumulul de azi) datează mai devreme decât trofeul;noi ne-am raliat părerii că ele datează din timpul luiDomitian33. Traian avea să adauge trofeul, realizândaici un adevărat complex comemorativ; dispus labaza „triunghiului comemorativ“, trofeul era apro-piat, probabil, şi ca realizare arhitectonică de

Fig. 6 Cetatea Tropaeum. Vedere aeriană

83

mausoleu (vezi, în acest sens, forma circulară şidiame trele apropiate; balustrada crenelată poate să fifost adăugată chiar în timpul lui Traian). Prinaceasta, se exclude şi ideea aberantă că, iniţial, nu -cleul trofeului era vizibil, iar tamburul de mortar şimetopele ar fi fost adăugate ulterior.

Acceptând identificarea generalului comandantdin inscripţia „altarului“ cu Cornelius Fuscus, neîntrebăm în ce împrejurări s-a ridicat „altarul“ toc-mai în acest loc? După Cichorius, prefectulpretoriului şi soldaţii săi ar fi căzut într-o bătăliedesfăşurată în această regiune a Moesiei Inferioare;această părere a fost reluată, cu observaţii supli-mentare, de Emil Condurachi34. Argumentele adusepar însă a veni în contradicţie cu izvoarele, îndeo-sebi cu Iuvenal, care afirmă că Fuscus a căzut înDacia.

După părerea noastră, impasul este determinatde faptul că istoricii care s-au ocupat de acestemonumente consideră că generalul anonim din frun-tea listei eroilor de pe „altar“ era cel îngropat înmausoleul (tumulul) situat la nord de tropaeum35. Înrealitate, mormântul, fie şi simbolic (poate doar uncenotaf), al acelui general (Fuscus) era chiar aşa-zisul „altar“. Înseamnă că mausoleul de pe loculactualului tumul a avut altă destinaţie; dupămărimea sa (circa 36 m diametrul cercului marginalşi peste 10 m diametrul cercului interior), rezultă cămausoleul adăpostea resturile pământeşti ale uneicolectivităţi36. Lucrurile se pot limpezi, dacă pre -supunem că este vorba de soldaţii lui OppiusSabinus, căzuţi poate în aceste părţi în cursul atacu-lui dacic din iarna anilor 85–86. După alungareainvadatorilor, romanii vor fi adunat de pe câmpul dela Adamclisi ceea ce mai rămăsese din trupurilesfârtecate de fiare şi păsările de pradă şi le-au dat unmormânt37. La venirea păcii, pe locul respectiv s-aridicat probabil un mausoleu38. De asemenea, pen-tru a cinsti memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săicăzuţi dincolo de Dunăre, Domitian a ridicat înapropiere „altarul“ (cenotaf?)39.

Cum se explică prezenţa trofeului lui Traian înacest loc? Cum s-a văzut, există destule temeiuri acrede că Traian a avut de înfruntat în iarna anilor101–102 o invazie abătută asupra Moesiei Inferioaredin partea dacilor şi sarmaţilor. Probabil că dacii şialiaţii lor vor fi ales ca loc de invazie aceleaşi re -giuni, ca pe vremea lui Domitian. Pentru a come-mora victoria contra invadatorilor şi a sublinia căinjuria adusă în două rânduri (în 85–86 şi 101–102)poporului roman a fost răzbunată, împăratul Traian

a dispus ridicarea marelui tropaeum, pe care s-agravat invocaţia către Mars Ultor.

Prin urmare, conceperea arhitectonică şi inaugu-rarea trofeului a încheiat constituirea „triunghiuluicomemorativ“ de la Adamclisi. Grigore Tocilescuera de părere că trofeul a fost consacrat la 1 august109 (anul asigurat prin numărul de ordine al puteriitri buniciene; data de 1 august a fost aleasă prin com -paraţie cu aceea a inaugurării templului lui MarsUltor din Forum Augusti, în anul 2 a.Chr.40).

Paralel cu opera constructivă a impresionantuluitropaeum, s-a dezvoltat o aşezare civilă41, denumităTropaeum42, după monumentul triumfal din apro-piere; acesta va accede nu peste mult timp la statu-tul urban. Până de curând, data constituirii munici-piului roman de la Adamclisi era incertă. Cea maisigură era o inscripţie, în care este vorba de undec(urio) m(unicipii), deceptus a Castabocos (!)IIvir(atu) suo43 („consilier municipal, ucis decostoboci, în timpul duumviratului său“ – pe cândera primar la Tropaeum), ceea ce înseamnă că pe laanul 170, când a avut loc invazia costobocilor, Tro-paeum era deja municipium. De asemenea, decurând, s-a pus în valoare o inscripţie mai veche,descoperită chiar de Grigore Tocilescu, din carerezultă că oraşul era o creaţie a împăratului Traian:[municipium] Traianum Tropaeum44. Cu aceasta sedovedeşte corectă părerea lui Eugen Bormann45,după care, inscripţia dedicată în anul 116împăratului Traian (probabil o bază de statuie), decătre Traianenses Tropaeenses, s-ar referi lacetăţenii municipiului, iar apelativul chiar laîntemeietorul său.

Prin urmare, se poate accepta că Tropaeum pri-mise titlul de municipium cel mai târziu în 114, cândTraian se afla la Antiochia, înainte de a pornioperaţiunile contra parţilor; dacă nu chiar în 113,când a fost inaugurată Columna, iar împăratul încăse afla la Roma.

Dar, este mai probabil că Tropaeum a primittitlul de municipium încă din anul 109, odată cu con-sacrarea tropaeum-ului.

O paralelă ar fi fundarea Coloniei Ulpia TraianaDacica Sarmizegetusa, aşa cum ne informează obine-cunoscută inscripţie, datând din anii109–11046. Cu acest prilej, s-a constituit ordo decu-rionum al municipiului Ulpium Traianum Tropaeum(Tropaeensium), cu magistraţii săi, meniţi a aduce laîndeplinire ceremoniile anuale legate de comemora-rea fortissimorum virorum, căzuţi pentru patrie în86–87 şi 101–10247.

84

În decursul secolului al II-lea şi prima jumătatea secolului al III-lea, Tropaeum a cunoscut o viaţăprosperă. Dar, în decursul „războiului scitic“48,oraşul a suferit distrugeri; cetatea a fost refăcutăabia de împăraţii Constantin (cel Mare) şi Licinius,în anii 315–31749.

Viaţa oraşului va mai continua aproape treisecole. Hierocles, autor din secolul al VI-lea, îlmenţionează într-un Ghid de călătorie (Synecde-mos, 637), printre cele 15 oraşe din provinciaScythia, iar Notitia Episcopatuum (De Boor) îlatestă ca sediu episcopal. Către sfârşitul secolului alVI-lea, Tropaeum a fost cucerit de avari (Theophy-lactus Simocattes, Istorii, I, 8, 10).

De acum, Trofeul, cel mai semnificativ dintremonumente, cade definitiv în ruină şi uitare. Lavenirea turcilor în aceste locuri, ei rămân adâncimpresionaţi, denumindu-l Adamklisi („BisericaOmului“).

Monumentul va fi redescoperit abia în secolul alXIX-lea. Prima informaţie o deţinem dintr-o scri-soare din 1837 a unui ofiţer prusac, viitorulfeldmareşal Helmuth von Moltke, aflat cu o misiunemilitară în serviciul Imperiului otoman50. DupăRăzboiul de Independenţă şi Tratatul de la Berlin,când Dobrogea a intrat în hotarele României, lanumai câţiva ani, au început săpăturile conduse deGrigore Tocilescu, între anii 1882–1894, urmate demonumentala publicaţie51. Cu mici întreruperi,săpăturile au continuat până în zilele noastre.

Note1 Despre aceste monumente, vezi îndeosebi: Grigore G. Toci-

lescu, Otto Benndorf, George Niemann, Monumentul de la Adam -klissi. Tropaeum Traiani, Viena, 1895; M. Sâmpetru, TropaeumTraiani, II. Monumentele romane, Bucureşti, 1984 (cu întreagabibliografie anterioară).

2 Tot la Tapae avusese loc bătălia din anul 88, soldată cu vic-toria armatei romane conduse de Tettius Iulianus.

3 Ridicarea altarului ar fi, între altele, o dovadă că regiunea încare s-a dat bătălia era considerată anexată de romani, încă dinanul 101. După Radu Vulpe (Dion Cassius et la campagne deTrajan en Mésie Inférieure, Studii Clasice, 6, 1964, pp. 211–223;studiu preluat în Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, pp.199–233; recent, în versiune românească, în vol. Studii privindprotoistoria Daciei, Bucureşti, 2013, pp. 180–208), relatarea dinparagraful LXVIII, 8, 2, din Istoria romană a lui Cassius Dio (defapt, rezumatul lui Xiphilinus) s-ar referi la luptele de la Adam -clisi, în Dobrogea, unde se va ridica bine-cunoscutul altar.

4 R. Vulpe, Din istoria Dobrogei, II, Bucureşti, 1968 (maideparte, abreviat: DID), p. 85.

5 Se reeditau, astfel, nenumăratele atacuri ale geţilor şisarmaţilor despre care vorbea poetul Ovidiu, cele din iarna anilor

68–69 din partea roxolanilor, ori atacul dacilor lui Diurpaneus diniarna anilor 85–86.

6 R. Vulpe, DID, II, p. 86.7 Îmbarcarea a avut loc la Viminacium, nu la Drobeta, cum

cred unii istorici; vezi astfel R. Vulpe, Columna lui Traian –Trajan’s Column, Bucureşti, 2002 (citată mai departe Columna2),pp. 46 şi 135 (explicaţia scenei XXXIII). Tot de la Viminaciumfusese trimisă în exil, în Italia, sora regelui Decebal; vezi articolulnostru din Academica, XXIII (278), 2013, 12, p. 69.

8 Această identificare se bazează pe mărturiile a două iz voare:Ammianus Marcellinus, XXXI 5,16 („oraşul Nicopolis, care a fostîntemeiat de Traian, în amintirea victoriei sale împotriva dacilor“)şi Iordanes, Getica 101 („această cetate a zidit-o Traian dupăînfrângerea sarmacilor şi a numit-o Victoriae Civitas, CetateaVictoriei“).

9 R. Vulpe, Columna2, pp. 50–53.10 Année épigraphique (Paris), 1991, nr. 1450. Comentariul

acestei inscripţii: C.C. Petolescu, La victoire de Trajan en MésieInférieure, Thraco-Dacica, 16, 1995, pp. 223–226.

11 Carmen Maria Petolescu, Primul război dacic al lui Traianreflectat în emisiunile monetare, Thraco-Dacica, 10, 1989, pp.225–228.

12 Vezi bibliografia citată la nota 1; adaug: Florea Bobu Flo-rescu, Monumentul de la Adamclissi, Tropaeum Traiani, douăediţii, Bucureşti, 1959 şi 1961 (versiunea germană: Das Sieges-denkmal von Adamklissi, Bucureşti – Bonn, 1965); Vasile Barbu,Monumentul de la Adamclissi, Bucureşti, 1965; Adrian Rădulescu,Tropaeum Traiani. Monumentul şi cetatea (Cuvânt-înainte de IonBarnea), Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1988. Vezi, de asemenea,Maria Alexandrescu Vianu, Tropaeum Traiani. L’ensemblecommémoratif d’Adamclisi, Il Mar Nero, 2, 1995–1996, pp.145–188.

13 Părerea că turnul central ar fi fost iniţial vizibil (susţinutămai întâi de W. Jänecke în 1919, apoi de S. Ferri în 1933 şi de alţiide după ei; vezi nota precedentă) este combătută cu argumenteconvingătoare de M. Sâmpetru (vezi articolele: Trofeul lui Traiande la Adamclisi pe monedele oraşului Tomis, „Studii şi cercetări deistorie veche şi arheologie“, 30, 1979, 3, pp. 367–375; În legăturăcu Trofeul lui Traian, în aceeaşi revistă, 38, 1987, 2, pp. 126–141).

14 Corpus Inscriptionum Latinarum (mai departe, abreviat:CIL), III, nr. 12467. În toate lecturile de până acum, primul rând alacestei inscripţii monumentale, MA[ - - - ] VlTOR, era înţeles cao dedicaţie: Ma[rti] Ultor(i) – ceea ce, pentru contemporanii ro -mani, ar fi apărut, cel puţin, ca un grav dezacord gramatical!

15 Emilia Doruţiu-Boilă, Studii Clasice, 7, 1965, pp. 209–214;N. Gostar, Latomus, 28, 1969, 1, pp. 120–125; D. Ciurea, N. Gos-tar, Arheologia Moldovei, 6, 1969, pp. 114–121.

16 Studii Clasice, 25, 1987, pp. 45–60.17 Despre acest monument, M. Sâmpetru, Tropaeum Traiani,

II, pp. 32–33 (cu indicarea surselor bibliografice), pp. 145–160.18 CIL, III, 14214.19 De origine senatorială, Cornelius Fuscus a părăsit de tânăr

ordinul din care făcea parte, îmbrăţişând cariera ecvestră, ale căreiprime trepte le-a parcurs probabil încă pe timpul domniei lui Nero.Adevărata lui carieră a fost determinată de susţinerea lui Galba,apoi a partidei flaviene în cursul Războiului civil din 68–69. SubDomitian, ajunge în înaltul post de praefectus praetorio. – Proso-pographia Imperii Romani, Berlin, 1936, C 1365; H.-G. Pflaum,Les carrières procuratorienne équestres sous le Haut-EmpireRomain, I, 1960, pp. 77–80, nr. 34; M. Absil, Les préfets du pré-toire d’Auguste à Commode (2 avant J.-C. – 192 ap. J.-C.), Paris,1997, pp. 154–155.

85

20 C. Cichorius, Die römischen Denkmäler in der Dobrud-scha, eine Erklärungsversuch, 1904, p. 37 şi următoarele. Teza luiCichorius a fost respinsă de o serie de învăţaţi (A.V. Domaszewski,R. Syme, R. Vulpe), dar acceptată de alţii (E. Ritterling, W. Wag-ner, J. Colin, Emilia Doruţiu-Boilă, I. Berciu, Em. Condurachi, N.Gostar); rezumatul discuţiilor: M. Sâmpetru, op. cit., p. 27 şiurmătoarele.

21 Contestată până în ziua de astăzi, ipoteza a câştigat un noutemei, prin identificarea la Pompei a unei vile a gintei Cornelia(Matteo Della Corte, Case ed abitanti di Pompei2, Roma, 1954;vezi J. Colin, Latomus, 15, 1956, 1, pp. 57–82).

22 R. Vulpe, DID, II, p. 90.23 M. Sâmpetru, Tropaeum Traiani, II, pp. 161–187, cu

bibliografia anterioară şi expunerea rezultatelor cercetărilor maivechi şi proprii de la tumul.

24 Ibidem, p. 178 şi fig. 127, 130 (1–2), 131 (1–2).25 A.G. Poulter, în Studien zu den Militärgrenzen Roms, III.

13. Internationaler Limeskongress Aalen 1983, Stuttgart, 1986, pp.524–525, a intuit întrucâtva această problemă, când a propus oreconstituire a mausoleului într-o manieră asemănătoare trofeului.

26 O. Benndorf, Neues über Adamklissi, în Oest. Jahreshefte,6, 1903, pp. 254–255.

27 Latomus, 15, 1956, 1, p. 68.28 M. Sâmpetru, op. cit., pp. 176–177.29 Ibidem, pp. 184–185.30 Ibidem.31 Ibidem, p. 19.32 Emilia Doruţiu-Boilă, Dacia (N.S.), 5, 1961, p. 361,

observă astfel, pe bună dreptate, că altarul priveşte spre răsărit,deci este opus trofeului, care se află la 250 metri spre vest.

33 C.C. Petolescu, Decebal, regele Dacilor, Bucureşti, 1991,p. 33; idem, Dacia. Un mileniu de istorie, Bucureşti, 2010, pp. 109,133–134.

34 Em. Condurachi, loc. cit., pp. 138–139: „De altfel, cinestudiază direcţia atacurilor dacilor în tot cursul acestui secol,poate constata că ea s-a schimbat permanent, de la Dunărea demijloc spre Dunărea de Jos“.

35 C. Cichorius, op. cit., pp. 37–38; R. Vulpe, DID, II, p. 100.36 Pentru o propunere de reconstituire grafică a mausoleului,

vezi A.G. Poulter, loc. cit., pp. 524–525.37 Întocmai ca soldaţii lui Germanicus, care, în anul 15 p.Chr.

adună resturile pământeşti ale soldaţilor romani căzuţi în dezastrullui Varus (Tacitus, Annales, I, 61–62).

38 Pentru situaţia arheologică (cu descoperirea unor resturi deincineraţie), vezi M. Sâmpetru, op. cit., p. 175 (vezi, de asemenea,ibidem, p. 34 cu nota 44).

39 Chiar dacă Fuscus nu odihnea, într-adevăr aici, cum scriaMartial (hic situs est Fuscus; dar, câţi cunoşteau adevărul, sauîndrăzneau să cârtească?), aceasta era lespedea (lapis) care nutrebuia să se mai teamă de ameninţarea dacilor! Cum remarca Em.Condurachi (loc. cit., p. 140), legăturile strânse ale lui Cornelius

Fuscus cu casa Flaviilor, la a cărei ascensiune contribuise, îl obligaupe Domitian la un asemenea act de pietate.

40Gr. Tocilescu şi colaboratorii, Monumentul de la Adam -klissi, p. 127.

41 Micul fragment de inscripţie, menţionat sub nota 14, poateproveni chiar de la poarta cetăţii întemeiate de împăratul Traian.

42 Atenţie: toate sursele antice (narative şi epigrafice; vezirecent: Em. Popescu, Dacia, N.S., 57, 2013, pp. 127–144) atestăforma Tropaeum; forma Tropaeum Traiani, utilizată până acumde totalitatea istoricilor, este ireală, fiind o creaţie a lui E. Bormannşi Gr. Tocilescu.

43 Em. Popescu, Studii Clasice, 6, 1964, pp. 192–199.44 Inscripţia a fost publicată de Em. Popescu, loc. cit., pp.

191–192; vezi de curând, idem, Dacia, N.S., 57, 2013, pp.131–133.

45Apud Otto Benndorf, în Archaeologisch-epigraphischeMittheilungen (Wien), 10, 1896, pp. 184–185, nr. 5. Ideea a fostreluată de Brigitte Galsterer-Kroll, în Epigraphische Studien(Bonn), 9, 1972, pp. 77, 92, 98, 123, nr. 137.

46 CIL, III, 1443 (= IDR, III/2, 1); vezi H. Wolff, ActaMuseiNapocensis, 13, 1976, pp. 99–118 (= Année épigraphique, 1976,570); I. Piso, Acta Musei Napocensis, 39–40 (I), 2003, p. 88 (nota86): Divinis auspiciis Imp(eratoris) Caesaris divi N(ervae) f(ilii)Nervae Traiani Augusti Germanici Dacici condita Colonia UlpiaTraiana Augusta Dacica per D(ecimum) Terentium Scaurianum,leg(atus) eius pro pr(aetore).

47 Din rezumatul Istoriei romane a lui Cassius Dio, întocmitde Xiphilinus, aflăm că, după bătălia de la Tapae, extrem de sân-geroasă, împăratul Traian „a poruncit să se ridice un altar soldaţi-lor căzuţi în luptă şi să le aducă în fiecare an jertfă pentru morţi“(vezi supra). Istoricul Radu Vulpe considera că acest pasaj s-arreferi în realitate la altarul din complexul comemorativ de laAdamclisi (DID, II, p. 90). Chiar dacă această identificare a fostconsiderată inacceptabilă, rămâne valabilă părerea marelui istoric,după care cetatea civilă de alături a fost ridicată „în cadrul acelu-iaşi scop comemorativ“. Nefiind vorba despre un obiectiv militarşi de o trupă în garnizoană, rolul îndeplinirii acestor ceremoniirevenea consiliului orăşenesc (ordo decurionum) şi magistraţilormunicipali.

48 Bellum Scythicum (238–270) a fost dezlănţuit de o amplăcoaliţie de populaţii barbare, organizată de goţi, care coborâseră laînceputul secolului al III-lea în spaţiul de la nordul Mării Negre(„Scythia“). Invaziile au afectat grav provinciile balcanice (inclu-siv Dacia), Grecia şi provinciile din Asia Minor.

49 CIL, III, 13734; Em. Popescu, Inscripţiile Greceşti şi La -tine din secolele IV–XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976,pp. 183–185, nr. 170.

50 H. von Moltke, Briefe über Zustände und Begebenheiten inder Türkei aus den Jahren 1835 bis 1839, Berlin, 1841, p. 165(cartea se găseşte la Biblioteca Academiei Române); textul, tradusdin limba germană, este redat de Gr. Tocilescu, Fouilles, pp. 7–8.

51 Vezi supra, nota 1.

86

Evocări

În multe ocazii a fost subliniată slaba cunoaşterea lui Ernesto De Martino (1908–1965) în afara gra-niţelor Italiei1; trebuie, însă, subliniat faptul că înItalia, doar în ultimii treizeci de ani, opera sa a începutsă fie studiată şi cercetată în mod sistematic. Sur-prinde lipsa, aproape totală, de cunoaştere a scrieri-lor sale în România (doar recent, o teză de doctoratdin 2010, de la Universitatea din Cluj-Napocareconstruieşte itinerariul cultural al antropologuluişi studiosului de istorie a religiilor italian). Parado-xal, în multe privinţe, De Martino este debitor adouă dintre cele mai prestigioase momente din culturaromână, mai ales cea până la 1948. Dincolo de prie-tenia cu C. Brăiloiu şi de îndatorirea ştiinţifică faţăde acesta, De Martino a avut o semnificativă con-fruntare epistemologică cu fenomenologia religiilorlui Eliade, dar, mai ales, cu tradiţia şcolii sociolo -gice din Bucureşti a lui Gusti pe linia de cercetarefolclorică, antropologică şi culturală a lui Brăiloiu-Stahl, care s-a concretizat cu o perioadă de studii şide întâlniri, în 1955, cu specialişti români de laInstitutul de Folclor din Bucureşti.

Relaţia dintre De Martino şi Eliade începe, înmod ideal, de la o lectură comună: Zagreus de Vitto -rio Macchioro. Vittorio Macchioro era administrato-rul Muzeelor Regale şi al Săpăturilor Arheologicedin Pompei; avea mari interese arheologice şi era unstudios atent al orfismului.

În anul 1920 a publicat o carte, Zagreus, în carepicturile din Vila Misterelor (Pompei) reprezintăînceputul unui studiu despre religiozitatea misterelororfice. Mircea Eliade citise, deja, cartea la vârsta de18 ani, rămânând fermecat, iar din acel moment, s-adeclarat discipolul său; a studiat toate operele saledespre orfism, legând cu acesta o lungă prietenie pebaza intereselor comune şi a respectivelor călătorii înIndia.

De Martino a cunoscut pe Macchioro în 1930 şi,puţin după, se căsătoreşte cu fiica sa. Mai târziu,Macchioro a încercat să pună în legătură pe Eliade cuDe Martino care, cu siguranţă, cunoştea deja ediţiafranceză a operei Yoga.

În Zagreus erau elemente, care, cu certitudine,nu erau străine ideilor autorilor noştri, rămânând, înmod separat, amândoi seduşi: în primul rând, limiteleştiinţelor naturale, mai bine spus ale pozitivismului,pentru înţelegerea fenomenelor religioase; folosireasau, cel puţin, luarea în considerare a categoriilorprovenite de la psihologie, în înţelegerea fenomenu-lui religios şi, mai ales, a practicilor mitico-ritualesau magico-religioase (mai clar şi mai conştient laDe Martino), ca strategii apte a evita dezintegrareapersoanei şi care preced naşterea religiei însăşi.

Cei doi au avut o relaţie cordială şi de stimă reci-procă – trebuie amintit că De Martino a îngrijit pre-faţa la Tratatul de Istoria Religiilor a lui Eliade şi l-apublicat în Italia la Biblioteca Bleu, în 1954, cu

Ernesto De Martino şi cultura româneascăOnofrio Cerbone*

*Prof. univ., Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca

87

toate presiunile făcute de diplomaţia română pentrua împiedica publicarea (cum s-a descoperit recent) –dar au păreri opuse asupra problemei mitului şisacrului. Într-o recenzie a cărţii lui De MartinoMondo Magico (Lumea Magică) într-un articol cutitlul Scienza, idealismo e fenomeni paranormali(Ştiinţa, idealis mul şi fenomenale paranormale)Eliade afirmă:

„Sensul istoric al obiectivităţii fenomenelorparanormale este în mod sclipitor tratat de De Mar-tino în al doilea capitol al cărţii sale, Drama isto ricăa lumii magice. Autorul este un idealist aparţinândşcolii lui Benedetto Croce. De fapt, ca bun idealist,De Martino nu are îndoieli în privinţa faptului că«lumea» este o creaţie a activităţii spirituale a omu-lui... Consecinţele interpretării idealiste a lui DeMartino se pot prevedea cu destulă uşu rinţă. Reali-tatea, chiar şi cea cosmică, este totdeauna istorică,adică condiţionată de nivelul condiţiei umane... Else menţine în perspectiva cea mai pură a idealismu-lui storicist: lumea nu este niciodată dată, ea este

continuu făcută de omul însuşi, în virtutea voinţeisale creatoare, şi în ultimă instanţă de «istoria»sa.“2

De Martino, însă, în prefaţa sa la Tratatul deIstorie a Religiilor al lui Eliade, după ce a demon-strat entuziasm pentru originalitatea operei caresemnează o cotitură decisivă în materie de studiiasupra religiei, datorată mai ales „…insatisfacţieipentru simplul filologism al istoriografiei po -zitiviste…“ susţine: „«Tratatul de istoria religiilor»de Mircea Eliade aparţine fără îndoială acestei

linii de noi tipologii atât de sensibile la temele cul-turale ale iraţionalismului contemporan: şi deaceea i-ar conveni mai mult titlul de tipologie (saufenomenologie), decât acela de istorie. După Eliade,istoricul religiilor se ocupă de fapte, care, oricât arfi de inserate în fluxul devenirii, manifestă un com-portament care transcende în mare măsură com-portamentul istoric al fiinţei umane. La baza diver-selor religii acţionează totdeauna aceleaşi «arheti-puri», adică aceleaşi imagini şi aceleaşi simbolurifundamentale, în care se exprimă condiţia umanăca atare, dincolo de toate epocile şi de toateciviliza ţiile. În acest mod, după Eliade, pretextulreligios de a evada din istorie şi de a o rezolva înrepetarea rituală a arhetipurilor, are într-un anumitfel o valoare ontologică efectivă: este, fără îndo -ială, adevărat că omul implicat în experienţasacrului crede că repetă modele mitice, dar istoriculnu poate repeta o astfel de experienţă apelân du-sela teoria arhetipurilor, dimpotrivă are datoria de ane povesti cum şi de ce s-au născut în istoria umanăanumite arhetipuri, imagini sau simboluri, careîncet, încet s-au depozitat în aşa-zisul subconştient.

Totuşi, indiferent cât storicismul cel mai con-secvent poate ridica aceste şi alte obiecţii tezei luiEliade, este sigur că întâlnirea şi dialogul cu lucrăridin domeniul fenomenologic în câmpul vieţii reli-gioase poate folosi la precizarea polemicii antinatu-raliste“.3

În La fine del mondo. Contributo all’analisidelle apocalissi culturali (Sfârşitul lumii. Con -tribuţie la analiza apocalipselor culturale), operăcare adună o serie de însemnări şi comentarii învederea unei cărţi care nu a fost scrisă niciodată dincauza morţii sale premature, găsim cel mai volumi-nos număr de comentarii la adresa lui Mircea Eliadeprivind două teme cheie: istoria şi problema mitico-rituală. Este vorba despre note şi comentarii la douăopere ale studiosului român: Immagini e Simboli(Imagini şi Simboluri) şi Miti, Sogni e Misteri(Mituri, Vise şi Mistere).

De Martino pătrunde în teritoriul în care româ-nul era stăpân, asimilează procedee de expunere, ledigeră, le elaborează şi, în sfârşit, le face proprii,pentru a le pune în serviciul concepţiei sale şi a leface explicite. Este ca şi cum te-ai găsi în faţa unuiEliade răsturnat, în sensul că istoria şi procedurilemitico-rituale nu mai sunt în serviciul sacrului şi aleternei reîntoarceri, dar, mai curând, în serviciul sto-ricismului şi al contingentului exprimat în criza pre-

Zagreus

88

zenţei. Aşa făcând, aruncă, prin intermediul feno-menologiei religioase a lui Eliade, o punte întreexperienţa sa etnografică care îi sugerează convin-gerea de precaritate a fiinţei şi storicismul absolut,înţeles ca loc unde riscul de a nu fi se recompune.

Ca de exemplu în Angoscia territoriale e ris -catto culturale nel mito Achilpa delle origini(Angoasa teritorială şi răscumpărarea culturalăla mitul Achilpa originilor), studiu inserat în apen-dicele celei de-a doua ediţii a lucrării Mondo ma -gico: „... Mircea Eliade a înţeles foarte bine aceastăfuncţie de răscumpărare a mitului de întemeiere faţăde caracterul istoric «insuportabil» al unei anumiteatraversări sau al unei anumite ocupări a teritoriu-lui... Când se ocupă un nou teritoriu, cu alte cuvinte,când se începe exploatarea sa, se realizează ritualuricare repetă simbolic actul creaţiei: zona necultivatăeste mai întâi cosmicizată, şi apoi locuită… A se sta-bili într-un teritoriu nou, necunoscut şi necultivat,echivalează cu un act de creaţie“.4

Sau, în comentariul la mariajul între cer şipământ, De Martino scrie: „Un exemplu clasic aldestorificării mitico-rituale îl avem în ritualul pen-tru procrearea unui copil: actul generării, un faptistoric foarte concret, este reabsorbit în amplesulprimului cuplu cosmic: «Eu sunt cerul, tu eştipământul», spune soţul. Cu alte cuvinte, cuplulpământean nu înfruntă actul amplesului acceptân-du-l în storicitatea sa, dar ca o repetare a uniculuiprimordial amples cosmic realizat de cuplul primor-dial Cer-Pământ. Cu această amăgitoare fraudă deprotecţie, actul istoric devine totuşi posibil: ample-sul are loc ca şi cum ar fi o repetare a amplesuluicosmic primordial, şi în acest sistem de protecţie sedesfăşoară de fapt raportul dintre soţ şi soţie, gene-rarea fiilor, şi acel complex de sentimente şi dedatorii, de decizii şi de responsabilitate care nuaparţine originii, dar aparţine chiar acelui cuplu,Hic şi Nunc, determinat...“ 5

Sau, când spune: „Echivocul lui M. Eliade stăîn iden tificarea conceptului de istorie cu acela de «afi în situaţie». Acum situaţia, aici şi în acest momental existenţei individuale, este o abstracţie, şi într-unanumit sens, omul istoric nu este niciodată în situa-ţie, dar mereu şi oricum pe punct de a o transcendespre valoare... Dacă cu adevărat termenii de istorieşi de situaţie punctuală a individului s-ar identifica,istoria ar fi sinonimul de obtuzitate şi de mediocri-tate, pentru că nimic nu este mai obtuz şi mediocrudecât mica lume situaţională din care ne lăsăm să

trăim sau să murim. Mircea Eliade are dreptatecând subliniază că omul caută să evadeze tot deaunade la situaţia în care se găseşte, dar punctul este căastfel de evaziune nu se realizează de «lumea» valo-rilor umane, dar de servitorii situaţiei, în virtuteaoperelor calificate.“

Abilitatea lui De Martino stă, nu atât în a lua de laEliade conceptul de fugă din istorie şi de a-i da o altăfolosire, cât în aceea de a preciza şi a clarifica con-ceptul său de „destoricizare“ în opoziţie cu primul.

Pentru De Martino fuga este totdeauna o fic ţiunemitico-rituală, care ajută „să se stea în istorie“ ca şicum nu s-ar sta şi, deci, are un caracter tehnic şi tem-poral. Mai simplu. Fuga însăşi nu constituie uninstrument euristic, un obiect de studiu care, evi-dent, nu poate să fie utilizat la nivel metodologic,cum însă face Eliade, care, fără ezitare construieştetratatul său pe seama structurii temei de fugă. Eliade,cum se ştie, are o concepţie diadică – mai bine dua-listă – despre a deveni istoric, în sensul că nu per -cepe alternativă între un timp care răneşte (liniar) şiun timp care încurajează (ciclic); dualism pe care DeMartino îl respinge, introducând noţiunea de timpetic, mai exact timpul prezenţei.

În ceea ce priveşte devenirea istorică, ideile lui DeMartino sunt clare: „Se dau trei imagini fundamentaledespre devenirea istorică: eterna reîntoarcere aidenticului, unilinearitatea dezvoltării de la arché laun escaton şi fragmentarea întâmplării în relativis-mul culturilor şi al epocilor. Eterna reîntoarcere aidenticului a fost urmaşul tardiv speculativ al desto-ricizării mitico-rituale a religiilor străine tradiţieiiudaico-creştine: la reabsorbirea periodică a proli-ferării istorice, a devenirii în exemplaritatea unuimit de fundaţie în illud tempus a originilor, cores-punde, în gândirea speculativă, teoria distrugerilorşi regenerărilor periodice ale lumii.

Unilinearitatea dezvoltării de la un arché la unescaton a fost inaugurată în tradiţia religioasă iudai-co-creştină, replasmându-se în particular în Creşti-nism, într-un eveniment central decisiv, motiv pen-tru care între fundarea divină a lumii şi procesul ire-versibil de reîntoarcere la Dumnezeu se insera unmoment privilegiat al timpului, încarnarea, împăr-ţind cursul de la arché la escaton în două faze,înainte şi după promisiune. Această imagine a isto-riei se baza pe credinţa în Hristos şi, în afara aceleicredinţe, nu avea niciun sens: cu dispariţia acesteicredinţe în evenimentul central au fost tentate douăcăi: aceea a unei unilinearităţi în întregime mundană

89

a istoriei (progresul ştiinţei în epoca pozitivistă;progresul ideii în speculaţie idealistică; răsturnareaacestui progres în dialectica marxistă) şi aceea afragmentării relativiste, când biologizantă ca laSpengler, când variat înrudită cu diverse existenţia-lisme negative, când – sub acoperirea unui nouscientism – remodelân du-se în contemplarea multi-plicităţii fără conexiune a culturilor umane.“6

În anul 1958, Ernesto De Martino publică lucra-rea sa, probabil, cea mai complexă, Morte e piantorituale. Dal lamento funebre antico al pianto diMaria (Moarte şi plâns ritual. De la bocetul funebruantic la plânsul Mariei), din punct de vedere al lim-bajului şi al liniei teoretice. În centrul problemei estecriza de doliu, înţeleasă ca risc de a nu putea tran -scende momentul critic al situaţiei de doliu, camoment extrem al crizei de prezenţă, răscumpăratde bocetul funebru care provine, ca practică rezolu-tivă, din epoci precreştine şi pe care creştinismulprogresiv a erodat-o, substituind viziunea sa asupramorţii. Dar, apare ceva în plus: convingerea că peri-colul de a nu fi, criza de prezenţă, apare mereu înprimejdie, şi deci nu mai aparţine unor epoci primi-tive depăşite de civilizaţia modernă, iluministă sauindustrială, dar este ceva inerent la a sta în lumepentru fiecare dintre noi.

Derivaţia analitică-existenţială a conceptului decriză a prezenţei, ca bun idealist şi storicist, cum arspune Eliade, De Martino susţine că ar avea originenu de la Heidegger, dar de la Hegel.

Ernesto De Martino scrie: „...precedentul maipertinent al conceptului de criză a prezenţei nu seregăseşte în moderna psihopatologie, dar la Hegel,care despre acest punct, în parte a spus şi în parte aîntrevăzut esenţialul. La ceea ce noi numim «pre-zenţă» corespunde în parte la Hegel, «sentimentulde sine»“.

Capitolul patru este dedicat unui ritual funebruromânesc (Înmormântarea lui Lazăr Boia), amplu şidetaliat descris şi documentat cu versuri de bocete şiportative muzicale.

În anul 1955, De Martino se opreşte pentru olună în România şi cu sprijinul directorului Institu-tului de Folclor din Bucureşti, Mihai Pop, viziteazăsatul Clopotiva în judeţul Hunedoara, unde asistă launele bocete funebre şi, tot după cum aminteşteînsuşi De Martino, cu ajutorul studioşilor româniconsultă şi studiază materialul arhivei Institutului deFolclor din Bucureşti; cu materialele culese din fişie-re, înregistrări şi fotografii, pe care le include în

volum, scrie capitolul relativ la înmormântarea cio-banului Lazăr Boia, care s-a desfăşurat în satul Cire-şor în judeţul Hunedoara la 29, 30, 31 decembrie1950.

În anul 1952, De Martino l-a cunoscut la Romape Constantin Brăiloiu care prezintă o antologie fol-clorică mondială Colecţia universală a UNESCO încadrul Conferinţelor Centrului Naţional de Studii şiMuzică Populară organizate de Academia Naţio nalăa Linceelor şi vestita Academie Naţională din S.Luca. În cadrul aceloraşi iniţiative, De Martino ţineo conferinţă despre Il pianto funerario lucano e i ritifunebri italiani e stranieri (Bocetul funerar lucan şiritualurile funerare italiene şi străine).

Primul volum de folclor muzical al lui Brăiloiuva fi tradus în italiană în 1978, sub îngrijirea şi cupremisa lui Carpitella. Cu certitudine, a fost însuşiCarpitella cel care a mediat între cei doi, iar cel carea vorbit despre ampla activitate a şcolii lui Gusti şi aelevilor săi, foarte probabil, a fost Brăiloiu. Cu sigu-ranţă, au avut colocvii şi cu caracter ştiinţific, dupăcum scrie De Martino: „Pentru a înţelege progresulenorm făcut în tehnica culegerii bocetelor funerarerealizat de studiosul român e de ajuns să analizezicriteriile metodologice cu care a fost condusă exce-lenta sa monografie despre bocetele din regiuneaOaşului.“7

Toată această experienţă românească a lui DeMartino, episod aparent izolat în activitatea sa, esteîncă de studiat. Cu acea ocazie, De Martino intră încontact cu un mod de a face cercetare ale cărui rigoriîl surprinde. Cunoaşte ceea ce este una din operelecele mai fascinante în sectorul etnografic pentruimplantul metodologic şi amploarea multidiscipli-nară produsă în Europa între cele două războaie pecare el le studiază în ceea ce priveşte bocetul fune-bru, adică: Nerej: un village d’un region archaiquea lui H.H. Stahl, editată în 1939, nu numai, dar şimonografia despre Drăguş şi studiul despre bocet.

Colaborarea ştiinţifică dintre Stahl, Brăiloiu şiPop a fost foarte strânsă şi s-a cimentat în timpulexpediţiei făcute la Drăguş şi în timpul realizăriimonografiei despre Nerej. În aceste opere, De Mar-tino găsise răspunsuri concrete la una din proble -mele pe care el deja le evidenţiase în prima sa operă,Naturalismo e storicismo in etnologia.

„... cultura europeană actualmente este divizatăîn compartimente etanşe, şi îi lipseşte acea minimăunitate de gândire pentru care un limbaj universaleste substanţial comprensibil pentru toţi. Credinţelese multiplică, populaţiile se divid, ignoranţele reci-

90

proce se multiplică ca număr şi extensie, Europa seacoperă de o reţea de bariere feudale, în ale cărorlimite trăiesc regimuri culturale autarhice.“8

Sunt aceştia anii în care De Martino, fiind com-pletată lunga pregătire teoretică, simte nevoia uneiexperienţe directe pe teren, mai ales în privinţa veri-ficării conceptului de criză a prezenţei şi de fugă dinistorie. Chiar în această perioadă, De Martino intrăîn contact cu un moment de înaltă calificare a cultu-rii româneşti, unic în Europa între cele două răz -boaie, şi cu urmaşii acelei bogate perioade de studiişi de cercetare; din cauza cunoscutei conjuncturipolitice, însă, din acea cultură nu mai rămăseseaproape nimic, iar urmaşii fuseseră constrânşi să seconvertească la sociologia statistică sau la genericaprofesie de folclorist.

Şcoala lui Dimitrie Gusti de la jumătatea anilor`20 conducea o adevărată bătălie culturală şi de cer-cetare interdisciplinară făcută pe teren, pentru des-crierea şi înţelegerea satului românesc în totalitateasa socială şi culturală. Suntem de părere că întâlni-rea cu specialiştii români, urmaşii discreţi şi izolaţiai acelei fascinante tradiţii, a lăsat urme asupra luiErnesto De Martino, dar a relevat şi o convergenţăde idei, ţinând cont că studioşi ca Brăiloiu şi Stahl,deja în anii `30, au adresat unele critici lui MirceaEliade apropiate de cele ale lui De Martino, în modparticular, în ceea ce pri veşte ideea de istorie, desacru şi de mit.9

La critica adusă lui Eliade, De Martino pleca însubstanţă de la filosofie, mai precis din punctul devedere al istoricismului absolut al lui Croce.

Brăiloiu şi Stahl plecau de la studiul pe teren,erau etnografi riguroşi şi meticuloşi, ca tot spiritulce caracteriza şcoala lui Gusti. Pentru ei, era impor-tantă surprinderea realităţii aşa cum se prezenta şi a-i reconstrui geneza în reţeaua încurcată a istoriei. Defapt, ei preferau să se considere arheologi sociali, săgăsească în prezent urme a ceea ce, cu multă proba-bilitate, cândva fu sese vital.

De Martino era etnograf solitar şi fără o adevă-rată tradiţie în spate, dar era şi filosof şi cum bineintuise şi Eliade voia să încorporeze etnografia însistemul crocian. Rămâne profund impresionat derigoarea şi de sistematicitatea cu care materialulfusese cules şi ne-a lăsat o perfectă descriere a

înmormântării lui Lazăr Boia, asupra căreia, însă, nuse pronunţă. Spune că este greu să se stabileascădacă bocetul ascultat poate fi raportat la o adevăratăcriză de doliu sau este vorba de un ritual, care subli-niază apartenenţa la o comunitate.

Ţinând cont de condiţiile particulare în care segăsea România şi disciplinele umanistice în perioadade permanenţă a sa (o lună), e dificil să se creadă cădiscuţiile ştiinţifice ce au avut loc au fost libere şiautentice.

Note1 Clara Gallini e Marcello Massenzio (a cura di), Ernesto De

Martino nella cultura europea, Liguori Editori, Napoli, 1997.2 Critique, 1948, n. 23, pp. 315, in Ernesto De Martino, IlMondo Magico, Bollati Boringhieri, Torino, 1973, pag. 305– 312.3 M. Eliade, Trattato di Storia delle religioni, prefazione diErnesto De Martino, Boringhieri, Torino, 1954, p. IX.4 Mondo Magico, op.cit., pp. 261–277.5 E. De Martino, La Fine del Mondo. Contributo all’analisidelle apocalissi culturali, Einaudi, Torino, 1977, p. 251.6 La fine del Mondo, op. cit., p. 351.7 E. De Martino, Morte e Pianto rituale. Dal lamento funebreantico al pianto di Maria, Bollati Boringhieri, Torino, 1975, p. 66.8 E. De Martino, Naturalismo e Storicismo nell’etnologia,Argo, Lecce, 1997, p. 56.9 H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura popularăromânească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, seconda parte.

91

La 11 iulie 2014, se împlinesc 300 de ani decând principele-filosof Dimitrie Cantemir, domnulMoldovei (martie–18/28 aprilie 1693; 23 noiem-brie/4 decembrie 1710–11/22 iulie 1711), este alesmembru al unui înalt for ştiinţific străin, Societät derWissenschaften1 (Berlin, 11 iulie 1700), creat la ini-ţiativa reginei Sofia2 a Prusiei, de către filosoful şimatematicianul german G.W. Leibniz (1646–1716)şi, în acelaşi timp, primul ei preşedinte. Instituţia şti-inţifică berlineză mai era cunoscută şi sub titulaturaSocietas Scientiarum Brandenburgica (SocietateaBrandenburgică a Ştiinţelor3). Constantin Diacono-vici-Loga o numeşte, în Enciclopedia Română(3 vol., Sibiu, 1898–1904), Societas Regia Beroli-nensis. Sub Frederic II (cel Mare) (1740–1786),Academia din Berlin este reorganizată de Monper-tius după model francez, pentru ca, în 1812, săcunoască o nouă organizare în urma căreia activita-tea ei se va desfăşura în patru secţiuni: fizică, mate-matică, filosofie şi istorie.

În panteonul cultural-ştiinţific românesc, Dimi-trie Cantemir este singura personalitate care întru-neşte recunoaşterea unanimă a valorii operei saleştiinţifice, a activităţii de pionierat desfăşurate înaproape toate domeniile de cercetare, a contribuţieide excepţie ce a adus-o progresului cunoaşteriiumane.

Mărturie în acest sens stau caracterizările făcuteoperei şi personalităţii sale de către distinşi savanţieuropeni ai epocii.

„Acest domnitor (Dimitrie Cantemir – P.D.-S.)este un om foarte învăţat şi capabil de a da sfaturi“,nota „Jurnalul de Campanie“ al armatei ruse aflatepe Prut, în zilele premergătoare bătăliei cu turcii dela Valea Strâmbă, lângă Stănileşti (19–21 iulie1711).

În Istoria literaturii române vechi4, Ştefan Cio-banu îl citează pe eruditul rus Dimitrie Bantîş-Kamenski (1788–1850), strănepotul domnului mol-

dovean, personalitate marcantă a literaturii ruse,care într-un volum apărut în 1836 îl aprecia pe„Principele Dimitrie Cantemir cel mai învăţat omde pe timpurile lui Petru cel Mare“. „Filosofia şimatematicile erau podoaba principală a minţii lui“,conchide scriitorul rus.

La rândul său, Byron (1788–1824), celebrul poetromantic englez, se inspira, în elaborarea poemuluiDon Juan, din scrierile lui Cantemir5. Tot ŞtefanCiobanu menţionează că, în prima jumătate a seco-lului al XVIII-lea, graţie traducerii de către NicholasTindal a Istoriei creşterii şi descreşterii ImperiuluiOtoman din latină în engleză, savantul Cantemir vafi cunoscut şi apreciat în mediile intelectuale brita-nice6.

Printre cei care au cunoscut opera domnului filo-sof se numără şi scriitorul şi gânditorul francez Vol-taire (1694–1778), care spunea că „unea talentelegrecilor antici, ştiinţa literelor şi aceea a armelor“7.

principele-filosof Dimitrie Cantemir, primul academician românPetre Dan-Străuleşti*

* Cercetător ştiinţific, Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“

O altă referire la capacităţile intelectuale deose-bite ale lui Cantemir o face, în 1727, la patru ani dela moartea sa, Mihail Schendo Vanderbech într-oanexă a primului volum al periodicului AcademieiGermane din Nürnberg (Academia Caesareae Leo-poldino-Carolina). Animat de o veneraţie deosebităfaţă de geniul lui Cantemir, într-o scrisoare adresatălui Samuel Köleséri, secretar al Consiliului guber-nial din Transilvania şi medic al oraşului şi distric-tului Sibiu, Mihail Schendo arăta că: „Lucrările eru-dite... ale preavestitului principe Dimitrie Cantemir,intitulate Incrementa atque Decrementa Othomani-cae Imperii, nu îţi sunt necunoscute, zic ale princi-pelui prea învăţat care ne-a fost răpit nu de mult deun destin crud, pe care totuşi ştiinţa lui l-a sustrasde la moarte («fatis eximit») şi vrea să supravieţu-iască cenuşii sale.

Cu atât mai luminos începe să strălucească aleasanatură a virtuţii cantemiriene care, cu toate obstaco-lele turceşti întâmpinate, într-o regiune profundneomenoasă, a făcut să biruiască o preţuire atât descumpă a numelui şi a erudiţiei lui în aşa măsură,încât credem că niciodată nu vom putea preamăriîndestul sufletul unui atât de mare principe, vrednicsă fie cinstit după moarte“8.

Teofilact, rector al Academiei din Moscova,dedica o Odă spre lauda serenisimului principeDimitrie Cantemir, numită Sistemul despre religia şistarea Imperiului turcesc (1719). În acelaşi an, celde-al doilea rector al instituţiei academice moscovite,profesorul de filosofie Gedeon Wiszniowski, scrie,tot în latină, altă odă, cu titlul Prestrălucitului şipreaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al Sfântu-lui Imperiu Rusesc, domn ereditar al Ţării Moldo-vei, odă în care învăţatul român este asemuit cumarile personalităţi ale lumii, fiind numit „principeal geniilor şi geniu al principilor“, iar opera sa scrisăeste apreciată, în termenii poetului latin Horaţiu, unmonument „mai trainic decât arama“9.

Fostul ofiţer din armata ţaristă dislocată la Stă-nileşti, pe Prut, Moreau de Brassey, de origine fran-cez, face un elogiu personalităţii lui Cantemir, încare afirmă că „acest domnitor era un om de micăstatură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat fru-mos, grav, şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-amvăzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afa-bil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgă toare,vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plă-cut pentru cei care vorbesc această limbă şi careaveau bucuria de a se întreţine cu acest prin -cipe“10.

Diploma de membru pe care i-a oferit-o înaltulfor ştiinţific din Berlin lui Cantemir conţine caracte-rizarea cea mai completă a nobilelor sale însuşiriintelectuale. „Pe vremea când Marte stăpânea maicu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se aratăa fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată căfaptul şi-a găsit împlinirea acum cu prealuminatul şipreaînălţatul Dimitrie Cantemir, principe al Impe-riului rusesc, domn ereditar al Moldovei, dând opildă pre cât de demnă de laudă, pre atât de rară,şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice.Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobân-dit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Neînchinăm cu smerenie în faţa bunăvoinţei ce ne-oacordă principele nouă şi lucrărilor noastre“11.Academia îi înmânează concomitent cu diploma şiinelul de doctor.

La toate aceste elogii se adaugă o placă de mar-mură fixată pe faţada clădirii care adăposteşte„Bibliothèque Sainte-Geneviève din Paris, pe vastulfronton unde sunt gravate numele marilor spirite ceau privit spre zenitul omenirii şi au împins-o înainte:Martin Opitz (1597–1639), poetul silezian a căruiexistenţă rămâne legată de România şi de la latini-tatea ei (a funcţionat un timp ca profesor la gimna-ziul din Alba Iulia; poemul său Zlatna sau despreliniştea sufletească este inspirat din viaţa şi muncaromânilor transilvăneni – P.D.-S.), stă alături deTommaso Campanella, în acelaşi ancadrament cuKepler, Lope de Vega, Shakespeare şi Galileo Gali-lei. Nu departe dăm peste princeps Demetrius Can-temir“ (C.D. Zeletin)12.

Vasta bibliografie românească consacrată savan-tului Cantemir, a cărui deviză a fost „lui Dumnezeuşi firii urmează“, epuizează elogiile, metaforele şifigurile de stil ale lexicului românesc referitoare laacesta.

Pentru Nicolae Iorga, scrierile lui Cantemir seconstituie într-o „operă largă, variată, plină de odorinţa indusă de a şti mai mult, a unui om care aiubit ştiinţa mai mult decât domnia pe care de douăori soarta i-a dat-o pentru a i-o răpi brusc şi crud,a unui suflet care poate fi mândru de atâtea cunoş-tinţe şi de atâta muncă, dar care nu o dată se sme-reşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unuiputernic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, darcare a rămas şi în locuri atât de depărtate un om alţării sale“13. Viaţa sa „nu se poate povesti ca o sim-plă biografie de scriitor. E prea bogată, prea ames-tecată cu împrejurări politice de o însemnătate isto-rică mai largă“14. În viziunea lui Iorga „Cantemir92

apare natural, uneori genial, din când în când poe-tic; prin tradiţia ce-şi asimilase, transpare atuncifirea adevărată a moşneagului moldovean“15, preci-zând că „în felul de lucru, în expunere, în orân duire,în teorie, Cantemir este, desigur, un spirit ştiinţi-fic“16, conchizând că este „marele poliglot, arheo-log, istoric, geograf, filosof...“17.

Dimitrie Cantemir este, în viziunea lui ŞtefanPascu, un „umanist întârziat şi prevestitor luminist,cu privire la una din cele mai ascuţite şi profundeminţi din vremea sa, cum a fost considerat şi caracte-rizat marele învăţat român. În gândirea acestuia nu-şigăseşte loc întâmplarea şi hazardul; locul acestora eluat de raţiunea întâmplărilor, fenomenele care-şi aucauzalitatea lor obiectivă şi necesară (...).

Prin gândurile şi ideile sale, prin faptele şiînfăptuirile sale, Dimitrie Cantemir, continuă ŞtefanPascu, se ridică cu mult deasupra contemporanilorsăi, prefigurând epoca luminilor, a Şcolii Ardelenepe care a influenţat-o nemijlocit (...). Personalitateremarcabilă şi strălucită a culturii româneşti, om deştiinţă de mărime europeană, Dimitrie Cantemir şi-asporit mereu prestigiul ştiinţific şi politic pe măsuradesluşirii cât mai veridice a gândirii sale moderne,a concepţiilor sale înaintate, a iubirii sale calde faţăde patrie şi de popor, faţă de toate popoarele dor -nice de libertate“18.

În Istoria românilor, C.C. Giurescu afirmă des-pre savantul D. Cantemir că, „a fost o personalitatefoarte complexă, dintre cele mai puternice pe carele-a dat neamul nostru; minte cuprinzătoare, curio-zitate nesfârşită, talent multiplu“, el putând „fi soco-tit nu numai ca primul nostru istoric, în accepţiuneamodernă a termenului, dar şi ca unul dintre cei din-tâi enciclopedişti europeni“19.

„Umaniştii apuseni mărturiseau – ne aminteşteVirgil Cândea – că-şi datorează ştiinţa faptului că s-ausuit pe umerii unor uriaşi, clasicii antici, Cantemireste un asemenea uriaş al culturii româneşti (...). Ela dat întregului mesaj al cărturtarilor mai vechi oexpresie nouă, prin metodele de cercetare, prin spi-rit critic şi printr-o documentare convenabilă vre-murilor noi! El a netezit drumurile celor mai multeştiinţe sociale şi umane româneşti. El a stabilit celdintâi locul creaţiei noastre intelectuale în culturamondială şi a primit cele dintâi omagii înalte adre sateîn Occident şi în Orient culturii româneşti (...). Can-temir ne apare ca un cărturar prolific, polivalent, unLeonardo da Vinci român“, opera lui fiind „odimensiune permanentă a geniului creator româ-nesc“20 .

P.P. Panaitescu, unul din istoricii români care şi-afăcut din studiul vieţii şi operei lui Dimitrie Cante-mir raţiunea dominantă a propriei activităţi ştiinţifice,scrie în volumul său Dimitrie Cantemir. Viaţa şiopera, că domnul şi gânditorul moldovean „a fostun om al Renaşterii (...) unul dintre aceşti oamenicreatori de cultură completă. Istoric, geograf, filo-sof, orientalist, cunoscător al problemelor de teolo-gie, inovator în muzică, amator de artă, avea pre-tenţii de specialist în fizică şi matematică. În filoso-fie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţiivaste despre materia de studiu şi este, în acelaşitimp, primul cartograf al Moldovei; în orientalisticăstudiile sale asupra vieţii musulmane rămân unizvor pentru cercetările de azi (...) Istoric al româ-nilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci încultura istorică a posterităţii (...) Opera lui Cante-mir se integrează în cultura noastră, cu rădăcini întrecut, cu prelungiri în viitor“ 21.

Cercetător avizat al operei cantemiriene, PetruVaida, apreciază că el „aminteşte de oamenii Renaş-terii nu numai prin multilateralitatea preocupărilor,prin îmbinarea creaţiei ştiinţifice cu cea artistică,dar şi prin unitatea dintre creatorul de cultură şiomul de acţiune. Gândirea şi opera sa, în care s-avăzut pe bună dreptate întruchiparea prin excelenţăa sintezei între Orient şi Occident, realizată în acelmoment în cultura românească, străbat distanţa dela scolastică şi medievalism întârziat la umanism şila ştiinţa europeană modernă“22.

Exeget al operei filosofice a prinţului Cantemir,editor în pemieră în peisajul filosofiei şi logicii dinţara noastră a Micului compediu de logică cantemi-rian (1995), prima scriere a domeniului elaborată deun gânditor român, Alexandru Surdu sintetizeazăprofilul spiritual enciclopedist al savantului românde la începutul veacului al XVIII-lea. Cantemir,„După ce şi-a însuşit, asemenea marilor cărturari aivremii, limbile cele mai importante, clasice peatunci: slavona, greaca şi latina, iar apoi turca,araba şi persana, istoria şi geografia, muzica şimatematica, poezia şi proza, pe toate le-a învăţat şiexersat, dar mai presus de toate, afirmă AlexandruSurdu, l-a interesat filosofia în care erau speciali-zaţi profesorii greci care predau cele şapte cursuri:logica, retorica, fizica, despre cer, despre naştereşi pieire, despre suflet şi metafizică. Dar, în modspecial, l-a interesat logica (...) artileria grea a filo-sofiei (...) era interesat de istorie, pe care voia s-oîntemeieze pe axiome incontestabile, prin care să 93

demonstreze originea nobilă, continuitatea şi vechi-mea «romano-moldo-vlahilor» pe teritoriul deatunci şi dintotdeauna al daco-romanilor“ 23.

„Cantemir are talent, evident în «muzica» frazei,în ideea de a percepe concret figurile simbolice aleconstelaţiilor“, este caracterizarea lui G. Călinescu.„Cronicarii au farmec linguistic şi dar de povestire,Cantemir e scriitor, creator, aducând idei şi combi-naţii. Figura lui, umbrită până azi, e a unui omsuperior. Voevod luminat, ambiţios şi blazat, om delume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar,mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldovalui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tam-bură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus,cronicar român“, fiind un „cunoscător al tuturorplăcerilor pe care le poate da lumea“. Pentru distin-sul critic literar, „Dimitrie Cantemir este Lorenzo deMedici al nostru“24.

Analizând scrisul lui Cantemir din perspectivalingvistului, Emil Petrovici observă că învăţatulfilosof „a fost nu numai primul nostru istoric, pri-mul nostru geograf, primul nostru etnograf şi, înoarecare măsură, primul nostru lingvist şi dialecto-log, ci, el a fost şi primul cărturar român care aîncercat să creeze pentru limba noastră literară unstil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filosofică şipolitică. El s-a străduit să ridice limba noastră lite-rară la nivelul celorlalte limbi literare existente

atunci în Europa, capabilă să exprime noţiunile celemai abstracte filosofice şi ştiinţifice“25.

În viziunea lui Alexandru Piru, Cantemir nu estenumai „creator de idei şi de ficţiune“, ci şi „filosofşi poet, romancier înzestrat cu imaginaţie plastică şipatos liric. Personalitatea multilaterală a lui Dimi-trie Cantemir, de voevod luminat, om de lume şiascet de bibliotecă, aventurier ambiţios şi blazat,academician berlinez, şi senator al lui Petru celMare, matematician, arhitect, arheolog, istoric,etnograf, teolog, muzicant, pictor, poet, filosof şiromancier, e capabil să justifice singur o epocă lite-rară (...)“26.

„D. Cantemir reprezintă – demonstrează D.Murăraşu – la începutul veacului al XVIII-lea, o sin-teză de cultură şi de idei în sensul tranziţiei. El nunumai însumează toate străduinţele înaintaşilor,dar, apărut în această vreme, parcă pune o piatră dehotar între trecut şi epoca nenorocită care sta săînceapă“ (...) „Cantemir este cel mai învăţat şi maimare istoric din trecutul nostru (...) n-a putut fi, dinpricina împrejurărilor, decât o strălucită conştiinţăindividuală. Opera lui D. Cantemir ar fi trebuit săfie în veacul al XVIII-lea cărarea de lumină pentrusufletul românesc, dar în faţa ei s-a ridicat deasapâclă fanariotă, oprind din mersul lor idei care ar fiputut să ne aducă renaşterea cu un secol maicurând“27.

Dumitru Micu, în a sa Istorie a literaturii ro -mâne, spune despre Cantemir că a fost: „Principeumanist, om de stat şi gânditor, ostaş şi scriitor, căr-turar poliglot, ştiutor a zece limbi (europene şiorientale), autor de numeroase şi variate opere(filosofice, istorice, literare etc.), compunător decântece turceşti însuşite de lăutari, cântăreţ dintambură şi inventator al unui nou instrument muzi-cal, natură contradictorie, atrasă deopotrivă deviaţa trepidantă şi de liniştea bibliotecii, de aven -tură şi de meditaţie“28.

Pentru Ion Rotaru, Dimitrie Cantemir este „con-ştiinţa cea mai cuprinzătoare şi mai adâncă dintoată cultura şi literatura noastră de până la jumă-tatea veacului al XVIII-lea. A fost comparat cuLorenzo de Medici, cu Leibniz şi cu Voltaire. Spre el,spre opera lui, converg ca într-un summum toateliniile de forţă ale spiritualităţii româneşti: acţiuneapolitică şi militară, ca efort colectiv în vederea scu-turării jugului otoman secular şi pentru câştigareaautonomiei statale depline; istoria, ca argument înfavoarea dreptului de a exista şi de a se afirma alpoporului nostru între celelalte popoare ale lumii;ştiinţa, ca semn şi treaptă superioară a luminării94

Istoria Imperiului Otoman, ediţia germană,Hamburg, 1745

minţii, la începutul unui secol care avea să cultiveraţiunea mai presus de orice; literatura, ca mani-festare plenară a limbii naţionale, în cel puţin ocapodoperă, dăinuind peste veacuri şi uimind încăprin nebănuitele-i frumuseţi de artă a cuvântului:Istoria ieroglifică (...). Opera lui simbolizează, înmare, patru secole şi mai bine de manifestare a cul-turii româneşti, deschizând totodată largi orizonturiperioadei următoare, aceea a secolului luminilor şia mişcării cunoscută sub numele de Şcoala arde-leană“29.

O amplă prezentare a personalităţii şi operei şti-inţifice a geniului cantemirist o găsim în Mică enci-clopedie de cultură şi civilizaţie românească: „Îndo meniul istoriei naţionale, Cantemir este întâiulsavant cu un vast orizont de istorie universală, reu-şind pentru prima oară să integreze istoria români-lor în istoria universală şi primul care afirmă misiu-nea istorică a poporului nostru în cadrul istorieiuniversale, merite ce-i conferă atributul de primulistoric român în accepţiunea modernă (...) Pentruprima dată în istoria culturii româneşti, D. Cante-mir elaborează un sistem filosofic original, careşi-a găsit expresia în „Imaginea de nedescris a şti-inţei sacre“, primul tratat de logică compus de unromân, creând astfel o etică, o ontologie şi o gno-seologie prin care gândirea laică se afirmă cuvigoare în detrimentul celei tradiţional-religioase.El devansează cu secole unele teorii privind struc-tura materiei. (...) În domeniul vieţii politice interna-ţionale, D. Cantemir întrevăzuse printre cei dintâigânditori europeni necesitatea obiectivă a indepen-denţei popoarelor Europei de Sud-Est şi transforma-se această convingere, fundamentată ştiinţific, într-oarmă de luptă pentru drepturile ţărilor ro mâne“30.

Cunoştinţele sale ştiinţifice care acopereau cva-sitotalitatea disciplinelor epocii, dublate de sfaturi şirecomandări de fin diplomat, cât şi renumele detemerar tălmaci (după unii biografi stăpânea unspre-zece limbi, după alţii mai multe), i-au netezit ascen-siunea spre demnităţi din vecinătatea capetelor înco-ronate ale acelor vremi. Astfel, ţarul Petru cel Mare,printr-un ucaz din 20 februarie 1721, anunţă numi-rea „cneazului Dimitrie Cantemir ca sfetnic intim şimembru al Senatului“, instituţie supremă în aparatulde Stat al Rusiei ţariste cu atribuţii în problemelepolitice majore. Un alt titlu conferit de ţar lui Cante-mir, cel de consilier secret (tainîi sovetnik), eranumai onorific. Şi împăratul german Leopold deHabsburg îi conferă titlul de principe al Imperiuluiroman31.

Intrarea savantului moldovean, Dimitrie Cante-mir, în iulie 1714, în areopagul oamenilor de ştiinţăgermani, Societät der Wissenschaften, a reprezentat,metaforic vorbind, pentru cultura şi ştiinţa româ-nească aflate în faza de început, de pionerat a afir-mării şi dezvoltării lor, o autentică revoluţie coper-nicană.

Pentru a înţelege însemnătatea epocală a eveni-mentului produs în vara lui 1714 trebuie precizat că„înaintea lui D. Cantemir niciun învăţat din Sud-Estul Europei nu s-a bucurat de cinstea de a fi mem-bru al Academiei Berlineze“. A trebuit să treacă,după această dată, un veac şi jumătate până la crea-rea, în 1866, a Academiei Române, timp în careniciunui alt om de cultură român nu i s-a acordatasemenea titlu care să-l consacre în viaţa ştiinţificăa ţării şi 178 de ani până când alt român, conaţiona-lul său, Victor Babeş, să păşească în incinta altui forcultural-ştiinţific străin de acelaşi prestigiu (16 iulie1892), Academia de Medicină din Paris32.

Din vasta bibliografie consacrată personalităţiilui Dimitrie Cantemir se detaşează cercetarea reali-zată de Emil Pop în toamna lui 1967, când, fiindmembru al delegaţiei Academiei Române deplasatela Berlin pentru încheierea unui acord de colaborareîntre cele două instituţii ştiinţifice, face ample şiminuţioase investigaţii în arhiva vestitei academii,investigaţii materializate în studiul Dimitrie Cante-mir şi Academia din Berlin.

Istoria posedă informaţii amănunţite despre rela-ţiile cordiale stabilite între G.W. Leibniz, preşedinteleinstituţiei ştiinţifice germane, şi ţarul Petru cel Mareal Rusiei. Simpatia dintre cele două personalităţi,una ştiinţifică şi cealaltă politică, dar interesată de„mersul“ ştiinţelor, era reciprocă. Filosoful germanl-a consiliat, dacă pot folosi un termen din zilelenoastre, pe ţar pentru crearea Academiei ruseşti carese va întâmpla (v. nota 1) în cele din urmă. La rân-dul său, ţarul, iniţiatorul unui vast proiect de moder-nizare culturală a Rusiei, urmărea cu aviditate pro-gresele cunoaşterii ştiinţifice mondiale. Rezultatulacestor bune raporturi între cele două personalităţieste accederea în Academia berlineză a numeroşioameni de cultură şi ştiinţă (Heinrich Huyssen, TomaConsett, Mihail Schendo Vanderbech, Gottlieb Sieg-fried Bayer şi, desigur, Dimitrie Cantemir) din suitaţarului.

Profitând de starea de sănătate precară a preşe-dintelui Academiei din Berlin, G.W. Leibniz, împă-ratul Frederic I intervine în activitatea societăţii de 95

ştiinţe, numind abuziv un aşa-zis protector cu titlulde praeses honorarius în persoana baronului Mar-quard Ludwig Printzen din anturajul său şi care nuera academician. În asemenea context una dintrepersonalităţile cele mai proeminente ale Academiei,Daniel Ernst Jablonski, teolog şi episcop reformat, caredin 1733 până la moartea sa (1741) va fi cel de-al doileapreşedinte al Academiei, va avea un rol însemnat înalegerea savantului român ca membru al Academiei.

Primul document descoperit de Emil Pop înarhivă şi care conţine informaţii certe, exacte, estepartea finală din procesul-verbal al şedinţei „clasei“literară-orientalistă din 31 mai 1714, prezidată deD.E. Jablonski, „clasă“ care aprecia în mod deosebitcunoştinţele de orientalist ale lui Cantemir.

În acest document se precizează că „hospodarulexilat al Valahiei ar dori să fie primit în Societate şise oferă să pună la îndemână ştiri orientale pe carele posedă“. „Clasa“ „hotărăşte să se accepte (decătre Academia din Berlin – P.D.-S.) oferta“33.Documentul consfinţeşte astfel acordul unanim al„clasei“ literară-orientalistă de primire a lui Cante-mir în Academie. Pasajul următor, pe care îl voi datot din studiul lui Emil Pop, evidenţiază limpede căşi Academia avea ne voie de serviciile lui Cantemir,servicii care însemnau „să (i se – P.D.-S.) comunice(Academiei – P.D.-S.) o informaţie demnă de încre-dere cu privire la adevărata situaţie şi [cu privire]la graniţele principatelor Valahia şi Moldova, înprivinţa cărora geografii sunt atât de deosebiţi“34[în păreri]. Marginal pe document, ne informeazăEmil Pop, se află însemnarea „Hospodarul din Vala-hia preconizat ca membru“, însemnare deosebit deimportantă în efortul de a prezenta corect intrarea luiCantemir în Academie. Rezultă, din aceste pasaje aledocumentului, că nu se poate afirma în mod cert dacăprimirea în Academia de la Berlin a lui Cantemirs-a făcut ca urmare a cererii proprii, sau dacă insti-tuţia ştiinţi fică berlineză a fost cea care a lansat pro-punerea domnului moldav, care avea de-acum ofaimă de învăţat european, de a-l avea printre nemu-ritorii săi.

Cel mai important document identificat de EmilPop este procesul-verbal al şedinţei Consiliului Aca-demiei din 11 iulie 1714 la care au participat şi con-silierii Duhram, Schott şi D. Jablonski, sub preşe-dinţia lui Johann Jacob Chuno, vicepreşedinte alAcademiei germane. La capitolul Receptiones aordinii de zi a respectivei şedinţe se face precizareacă, în „privinţa titlului solicitat (de prinţul Cantemirde a fi primit în Academie – P.D.-S.) nu există nici orezervă, totuşi ar trebui aflată părerea d-lui Protec-

tor în această chestiune“35. Diploma de membru alAcademiei a fost concepută şi redactată prin contri-buţia decisivă a savanţilor Jablonski, Chuno şiSchott, reuniţi în şedinţa din 1 august 1714 a Consi-liului, şi semnată de Iohannes Carol Schott, consilierregal, diplomă care este „într-adevăr o podoabă deelogii“ (v. nota 11).

Absolut toţi cercetătorii care şi-au ales subiect alactivităţii lor ştiinţifice viaţa şi opera savantuluidomn Dimitrie Cantemir sunt de acord să pună înordine cronologică lucrările acestuia: DescriereaMoldovei – Descriptio antiqui et hodierni statusMoldaviae (lucrarea a fost elaborată în limba latinăşi în 1716 era gata pentru tipar; peste decenii, în1769–1770, va apărea, la Hamburg, în traducereagermană a lui I.L. Redslob sub titlul Beschreibungder Moldau) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Hronicon a toată Ţara Românească) careapoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şiArdélul) din descălecatul ei de la Traian ÎmpăratulRâmului. Aşijderé pentru numerele, carele au avutodată, şi carele are acmù. Şi pentru Românii cariide atuncé într-ânsa aşăzându-să, într-acéiaşi şipână acmu necontenit lăcuesc36, în dependenţă deprimirea sa în Academia de la Berlin.

În Hronicul vechimii... Cantemir, referindu-se laDescrierea Moldovei, spune că aceasta i-a fost cerutăde instituţia ştiinţifică berlineză37. Dar publicaţiagermană „Neuer Bücher-Saal der gelehrten Welt“tipăreşte, în 1714, o scrisoare a lui Cantemir către unacademician german, fără să-i dea numele, „Înainteşi nu după ce a fost ales membru al Academiei“. Înaceastă misivă, redactată în latină, limba oficială aepocii, Cantemir nu face „nicio referinţă la Des-criptio Moldaviae“38, lucrare care a fost conceputăcu mult înainte de 1714–1716, şi anume în anii dedomnie ai lui Cantemir. Descriptio Moldaviae estealcătuită din trei părţi. Prima parte a lucrării este denatură geografică. Autorul prezintă împărţirea admi-nistrativă a Moldovei, hotarele ei, bo găţia solului,munţii, apele etc. În poartea a doua, consacrată vie-ţii politice, sunt înfăţişate instituţiile politice ale sta-tului, succesiunea în scaun a domnilor, descriereaactelor lor politice. Cantemir menţionează, în aceastăsecţiune, legile ce guvernau societatea moldoveană,dregătoriile din divanul ţării ş.a. Ultima parte, a treia,este consacrată religiei, organizării Bisericii etc.

La Descrierea..., autorul ataşază o hartă a prin-cipatului Moldovei, desenată de el, hartă care, înciuda unor inadvertenţe de conţinut, de înţeles,fireşti, pentru acele timpuri, prezintă şi astăzi interes96

ştiinţific, documentar. P.P. Panaitescu afirmă căharta lui Cantemir e făcută „pe temeiul altor hărţigeografice mai vechi“, şi nu ca urmare a unei activi-tăţi proprii a autorului „să ridice pe teren harta, săfacă măsurători şi călătorii“39.

Pentru Sextil Puşcariu „Descrierea Moldovei varămânea pururea unul din cele mai preţioase iz -voare pentru cunoaşterea vieţii politice şi sociale amoldovenilor“40 de la sfârşitul veacului al XVII-leaşi începutul celui următor.

Cea de-a doua lucrare, Hronicul vechimei aromano-moldo-vlahilor, a fost începută, după cumse destăinuie autorul, ca urmare a intervenţiilor asu-pra sa a unor „priiateni streini, şi mai deadins de laînsoţirea noastră carea iaste Academia ştiinţelordin Berlin“. Comunitatea oamenilor de ştiinţă ger-mani avea informaţii vagi, de multe ori contradicto-rii despre ţările române şi, ca atare, era interesată dea intra în posesia unor informaţii credibile, oferite deun savant cu autoritate recunoscută în mediile poli-tice şi cultural-ştiinţifice ale vremii. Academia ger-mană îl roagă pe Cantemir să ofere informaţii despre„începătura, neamul şi vechimea moldovenilor, pre-cât adevărul pofteşte... Aşijderea de lucrurile carileîn vremile stăpânitorilor, din descălicatul Moldoveicel vechiu până la vremile noastre, s-ar fi întâm-plat“41. Redactat în latină, opusul este terminat deCantemir în 1717 şi, după mai multe revizuiri estegata de a fi încredinţat, în 1721, tiparului. Hroni-

cul... cuprinde istoria românilor „începând de ladescălecatul Dachii cu romanii, adecă de la Traian,marele împărat, şi de la anul Domnului şi Mântui-torului nostru I-s H-s 107... şi până la înturnarea luiDragoş Vodă în Ţara Moldovei şi lui Radu VodăNegru în Ţara Muntenească, carea s-au tâmplat prela anul 1274“42. Cantemir foloseşte la redactareaHronicului... un aparat biografic impresionant,anume 154 de istorici străini43.

Pentru frumuseţea limbii româneşti pe care ofoloseşte istoricul basarabean Ştefan Ciobanu înprezentarea Hronicului... lui Cantemir, pentru senti-mentul de adâncă înţelegere şi apreciere a opereiistorice a savantului moldovean, pentru dragosteafaţă de pământul şi oamenii Moldovei de care estestrăbătut Hronicul..., pentru respectul pe care îl arefaţă de judecăţile de valoare atât de vii şi actuale alelui Cantemir, judecăţi care îşi păstrează intactăvaloarea ştiinţifică, în ciuda faptului că au trecut treisecole de la scrierea lor, în final reiau un pasaj dinlucrarea sa de căpetenie, Istoria literaturii românevechi.

«„În Hronicul său – scrie Ştefan Ciobanu –Dimitrie Cantemir este pătruns de un adânc senti-ment etic. El caută să scrie „cu curată inimă“, cu„credinţă“, să nu recurgă la falsuri. Falsurile fă cutede alţii cu privire la istoria româ nilor ridică în elsentimentul de revoltă. Aceste denaturări a[le] ade-vărului istoric sunt „slove pe apă scrise“. Minciu-nile nu vor putea ascunde adevărul, după cum „nuvor putea soarele cu tină să lipească, ceriul cupalma să căptu şească“. Falsificările adevăruluiprind „cum se prinde sula în sac şi măciuca înpungă“.

Românii trebuie să trăiască în cinste şi vrednicie.„Îl sfătuiesc (pe român) ca nu în trudele şi sîngelemoşilor, strămoşilor săi să se mîndrească“ (...).

Cu tot aparatul imens de documentare şi cu toatăputerea logicii lui Cantemir, Hronicul nu este ooperă rigidă, seacă, de savant; din paginile acesteiscrieri, ţâşneşte sufletul viu al autorului, scânteiazăironia lui fină, causticitatea spiritului lui (...). Întreagascriere a lui Dimitrie Cantemir, concluzionează Şte-fan Ciobanu, este străbătută de o iubire adâncă faţăde poporul românesc, vrednic, viteaz, dar nedreptă-ţit de destinele istoriei. „Neînvinsul neam romano-moldo-vlah“ n-a plecat capul niciodată în faţa duş-manilor. „Aceste a noastre două ţări – îl citează isto-ricul basarabean Ştefan Ciobanu pe Cantemir – cuagiutoriul lui Dumnedzău, măcar că supuse şiascultătoare sunt monarhiei turceşti, însă nici stăpî- 97

Foaie de titlu a ediţiei în limba română aDescrierii Moldovei, Iaşi, 1825

nirea, nici slobodzenia gios ş-au lăsat, ci după multesîngeroase şi româneşti războaie cu tătarii, cu caza-cii, cu ungurii, cu léşii şi mai apoi şi cu turcii şi cucei de o fire cu dinşii, tătarii, niciodată piciorul dinhotarele sale afară nu ş-au scos, ce înfipţi şi nes-mulţi au rămas. Beséricile, légea, giudecăţile, obi-céile nesmentite şi nebetejite şi le-au păzit!“.

Întreaga lucrare a lui Dimitrie Cantemir este oapologie a poporului românesc, de origine curatromană, nobilă, care, prin jertfele lui mari şi prinvirtuţile lui, a adus mari servicii şi Europei“»44.

Note1 Dicţionarele şi enciclopediile consemnează, în ordine cro-

nologică, constituirea academiilor naţionale: 1582, Academia dellaCrusca (Florenţa); 1635, Academia franceză, întemeiată de omulpolitic şi cardinal Richelieu (1585–1642); 1662, Royal Society ofLondon; 1700, Societät der Wissenschaften (Berlin); 1713, RealAcademia Española (Madrid); 1725 noiembrie, Academia de Şti-inţe din Sankt Petersburg; 1741, Svenska Academien (Stockholm);1772, Academie Royale de Belgique; 1780, American Academy ofArts and Sciences (Boston); 1847, Academia Imperială (Viena);1866, 1 aprilie, Academia Română. Creată în anii de domnie a luiAlexandru Ioan Cuza, sub titulatura Societatea Literară Română,noua instituţie este convocată la 1 august 1867 de domnitorul Carol Iprin Decret în prima sa sesiune, iar prin Statutele publicate vacăpăta o nouă denumire: Societatea Academică Română. La 29martie 1879, domnitorul Carol I, prin semnarea Înaltului Decret nr.749 sancţionează Legea de transformare a Societăţii AcademiceRomâne în Academia Română, cel mai înalt for de cultură, artă şiştiinţă din România (I. Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarulenciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, Ed. „Cartea Româ-nească“, Bucureşti, 1931; Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Ed. Enci-clopedică, Bucureşti, 1993; Dan Berindei, Păun Ion Otiman, Do -rina N. Rusu, Academia Română şi Casa Regală a României.Două destine paralele. 1866–1947/1948, Ed. Academiei Române,Bucureşti, 2013).2 Regina Sofia-Carlota era soţia regelui Frederic II, rege alPrusiei, sub titulatura de Frederic I din anul 1701 (1657–1713).Această titulară i s-a recunoscut prin Tratatul coroanei (Krom -tra htat, 16 noiembrie 1700), de către Împăratul Leopold de Hab-sburg (1658–1705). Încoronarea a avut loc la 18 ianuarie 1701, laKönigsberg; din 1946 se numeşte Kaliningrad, port la Marea Bal-tică al U.R.S.S./Federaţiei Ruse (Marcel D. Popa, Horia C. Matei,Mică enciclopedie de istorie universală, Ed. Politică, Bucureşti,1988, p. 637). Dan Bădărău, în studiul La 250 de ani de la moar-tea lui Gottfried Wilhelm Leibniz, afirmă că regina era „eleva pre-ferată a lui Leibniz“ (Dan Bădărău, Scrieri alese, Ed. Academiei,Bucureşti, 1979, p. 135).3 T. Truţer, Aspecte inedite privind relaţiile lui Dimitrie Can-temir cu Academia din Berlin, în „Forum“, nr. 10/1971, p. 76; EmilPop, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin, în „Studii“, tom22, nr. 5, 1969, pp. 825–847.4 Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Ed. Eminescu,Bucureşti, 1989, p. 359.5 Ibidem.6 Ibidem, p. 360.7 Ibidem.8 E. Pop, Op. cit., p. 837.

9 D.-H. Mazilu, Dimitrie Cantemir, în Dicţionarul general alLiteraturii Române, vol. C-D, Ed. Univers Enciclopedic, Bucu-reşti, 2004.10 Al. Piru, Literatura română veche, Ediţia a II-a, Ed. pentruliteratură, Bucureşti, 1962, p. 345, îl citează pe Moreau de Brasseycu Mémoires politiques (Amsterdam, 1716).11 D. Bădărău, Op. cit., pp. 208–209.12 M. Gavril, Luceafărul din Apuseni: Poezii şi CumpănaDorului. Zlatna după Martin Opitii, Ed. „Ţara Noastră“, Bucureşti,2003, p. 96.13 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea,vol. I, Bucureşti, 1901.14 Ibidem, p. 273.15 Ibidem, p. 285.16 Ibidem.17 Ibidem, p. 408.18 Şt. Pascu, Dimitrie Cantemir, în Anuarul Institutului deIstorie şi Arheologie, Cluj, XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973,p. 21.19 C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Ediţie îngrijităde Dinu C. Giurescu, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003, p.558.20V. Cândea, Locul lui Dimitrie Cantemir în cultura româ-nească, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Ed.Academiei, Bucureşti, 1974, pp. 74–75, 61.21 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Ed.Academiei, Bucureşti, 1959, pp. 256–258.22 P. Vaida, Dimitrie Cantemir, în Istoria filosofiei româ-neşti, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 58.23 Al. Surdu, Prefaţă la Integrala manuscriselor Cantemir,vol. XIV, Incompendiolum Universae Logices Institutionis, Ed.Revers, f.a., p. 6.24 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pânăîn prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă deAlexandru Piru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 47.25 E. Petrovici, Limba lui D. Cantemir, în „Limba română“,nr. 6/1953.26 Al. Piru, Istoria literaturii române, Ed. „Grai şi Suflet –Cultura Naţională“, Bucureşti, 1994, p. 23.27 D. Murăraşu, Istoria literaturii române, Ediţia a III-a, Ed.„Cartea Românească“, Bucureşti, 1941, pp. 106, 114.28D. Micu, Istoria literaturii române, Ed. Saeculum, Bucu-reşti, 2000, pp. 37–38.29 I. Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini pânăîn prezent, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, pp. 132, 155.30 P. Dan, Mică enciclopedie de cultură şi civilizaţie româ-nească, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Litera Internaţional,Bucureşti-Chişinău, 2003, pp. 101–102.31 C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, Ed. Albatros, Bucureşti,1972; I.D. Lăudat, Dimitrie Cantemir, Ed. Junimea, Iaşi, 1978;Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, Epoca veche, Ed. Emi-nescu, Bucureşti, 1987.32 E. Pop, Op. cit., p. 826.33 Ibidem, p. 828.34 Ibidem.35 Ibidem, p. 829.36 I. Rotaru, Op. cit., pp. 147, 154.37 D. Bădărău, Op. cit., p. 214.38 E. Pop, Op. cit., p. 825.39 P.P. Panaitescu, Op. cit., p. 168.40 S. Puşcariu, Op. cit., p. 146.41 Şt. Ciobanu, Op. cit., p. 381.42 Ibidem, pp. 381–382.43 Elvira Sorohan, Dimitrie Cantemir, în „Ateneu“, an III, nr.7(24), iulie 1966, p. 7.44Şt. Ciobanu, Op. cit., p. 385.98

99

Cronica vieţii academice

Iunie3 iunie: În cadrul ciclului „Colocvii matema -

tice“, prof. univ. Liviu Ornea a susţinut, în Sala deconsiliu, Conferinţa cu tema „O teoremă de scu-fundare în geometria complexă“.

5 iunie: În Aula Academiei Române s-a desfă-şurat Dezbaterea naţională cu tema „Ziua Mon-dială a Mediului – schimbări climatice şi securi-tatea alimentară“, eveniment organizat de Secţiade ştiinţe agricole şi silvice. Dezbaterea a fost des-chisă şi moderată de acad. Cristian Hera, vicepreşe-dinte al Academiei Române, care a rostit un Cuvântde deschidere. Au urmat comunicările prezentate de:

- Attila Korodi, ministrul Mediului şi Schimbă-rilor Climatice;

- acad. Dan Bălteanu – Terra în viitor – programglobal de cercetare a mediului şi societăţii;

- dr. Ion Sandu, director general la AgenţiaNaţională de Meteorologie – Impactul fenomenelormeteorologice extreme asupra mediului;

- prof. Mircea Duţu, directorul Institutului deCercetări Juridice „Andrei Rădulescu“ – Dreptul lamediu sănătos şi echilibrat ecologic în paradigmadrepturilor umane fundamentale;

- acad. Nicolae Săulescu – Ameliorarea plante-lor şi adaptarea la mediu. Studiu de caz: ameliora-rea grâului;

- prof. Alexandru Bogdan şi prof. Nicolae M.Manolescu, membri corespondenţi ai AcademieiRomâne – Concepte eco-inovative pentru dezvolta-rea zootehniei din România secolului al XXI-lea, pebaze eco-bio-geo-economice integrate, necesare eco - sanogenezei globalizate;

- acad. Victor Giurgiu, dr. Ovidiu Badea – Pădu-rile şi schimbările de mediu în România;

- dr. Cătălin Simota – Presiuni ale schimbărilorglobale de mediu asupra solului.

6 iunie: În Aula Academiei Române s-a desfăşu-rat Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice aDiviziei de Istoria ştiinţei a Comitetului Românde Istoria şi Filosofia ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST).După Cuvântul de deschidere rostit de acad. GlebDrăgan, a urmat momentul festiv de înmânare a certi-ficatelor de absolvire a Cursului de iniţiere în istoria

şi filosofia ştiinţei, moderat de acad. Dan Berindei.În continuare, Valentin Marin a prezentat Darea deseamă privind activitatea Diviziei de Istoria Ştiinţei aCRIFST în perioada mai 2010–iunie 2014, după carea fost ales noul birou al Diviziei de Istoria Ştiinţei,din care fac parte: acad. Gleb Drăgan – preşedinte;prof. Eufrosina Oltăcan – vice preşedinte; prof. Şer-ban Dragomirescu – secretar.

Prima parte a sesiunii anuale de comunicări afost dedicată împlinirii a 100 de ani de la naştereaacademicianului Ştefan Pascu (1914–1998) şi evo-cării academicianului Nicolae Vasilescu-Karpen(1870–1964).

10 iunie: În Aula Academiei Române a avut locDezbaterea naţională „Ziua Mondială a Mărilorşi Oceanelor“. După alocuţiunea de deschidere ros-tită de acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Acade-miei Române, au susţinut comunicări:

- Bogdan Lucian Aurescu, secretar de stat MAE –Importanţa internaţională a Zilei Mărilor şi Ocea-nelor. Contribuţia României la dezvoltarea dreptu-lui mării;

- prof. Marian T. Gomoiu, membru corespon-dent al Academiei Române – Academia Română şiproblematica cercetărilor marine – trecut, prezent şiviitor;

- prof. Dan Dungaciu, directorul Institutului deŞtiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, preşedinteleFundaţiei Universitare a Mării Negre – MareaNeagră – mare regională de importanţă geopoliticădeosebită;

- prof. Simion Nicolaev, directorul InstitutuluiNațional de Cercetare-Dezvoltare Marină „GrigoreAntipa“ – Domeniul marin, sursă de hrană şi sănă-tate;

- prof. Cornel Dinu, Universitatea Bucureşti –Domeniul marin, sursă de energie şi resurse mine-rale;

- prof. Vergil Chiţac, comandantul (rectorul)Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ – Dezvolta-rea durabilă în transportul naval – principii, direc-ţii de acţiune, soluţii şi bune practici;

- prof. Nicolae Panin, membru corespondent alAcademiei Române – Veghe permanentă în spaţiulmarin românesc – cunoaştere, monitorizare, valori-ficare, ocrotire. Sistemul de securitate pentru MareaNeagră de Vest.

12 iunie: La trecerea a 150 de ani de la înfiinţa-rea Senatului României, în Aula Academiei Române

s-a desfăşurat Simpozionul cu tema „150 de ani –istorie şi tradiţie în Senatul României. Bicamera-lismul parlamentar în România. Tradiţie şi per-spective“. Evenimentul a fost organizat de Acade-mia Română şi Senatul României. Simpozionul afost deschis de acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedin-tele Academiei Române. Au susţinut comunicări:

- Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatu-lui României – Senatul României – 150 de ani de laînfiinţare;

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – Senatul înistoria modernă a României;

- prof. Mircea Duţu, directorul Institutului deCercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ al Aca - demiei Române – Senatul României – for de expri-mare al elitei româneşti.

Au mai avut intervenţii: prof. Petre Roman şiavocat Victor Ciorbea, foşti prim-miniştri ai Guver-nului României.

În partea a doua a simpozionului, a avut loc Dez-baterea cu tema „Bicameralismul parlamentar înRomânia. Tradiţie şi perspective“. Au avut inter-venţii: prof. dr. Ion Muraru, prof. dr. Simina Tănă-sescu, prof. dr. Cristian Ionescu, prof. dr. Ioan Ale-xandru.

16 iunie: Aula Academiei Române a găzduitSesiunea solemnă dedicată comemorării luiMihai Eminescu „125 de ani după Eminescu“,organizată de Academia Română, în colaborare cuFundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Acad.Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Ro -mâne, a rostit un Cuvânt de deschidere, după care auavut alocuţiuni:

- PF Daniel, Patriarhul Bisericii OrtodoxeRomâne;

- prof. univ. Mircea Dumitru, rectorul Universi-tăţii Bucureşti;

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca;

- prof. Vasile Işan, rectorul Universităţii „Al. I.Cuza“ din Iaşi;

- Mihai Cimpoi, membru de onoare al Acade-miei Române;

- prof. Gabriel Marilen Pirtea, rectorul Universi-tăţii de Vest din Timişoara;

- acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei defilologie şi literatură a Academiei Române, preşe-dintele Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă.

17 iunie: La Parlamentul României s-a desfăşu-rat Sesiunea solemnă dedicată împlinirii a 150 deani de la înfiinţarea Senatului României. A parti-cipat acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Acade-miei Române. Redăm din alocuţiunea DomnieiSale: „Rolul Senatului era definit clar, cu atribuţiispecifice. Senatul a contribuit la controlul instituţio-nal, la luarea unor decizii potrivite. Sechelele dicta-turii, printre care şi desfiinţarea Senatului, mai uşorde manevrat de partidul unic, nu se sting imediat,nici prin trecerea timpului, dacă nu se fac schimbă-rile necesare. Pentru a ajunge la o democraţie mo -dernă, trebuie să păstrăm bicameralismul şi săredăm Senatului atribuţiile sale. Alegerea senatori-lor ar trebui să fie diferită, atribuţiile la fel. Sesiu-nea solemnă de azi se doreşte a fi un omagiu pentruceea ce a fost şi o speranţă pentru viitor. În numeleAcademiei Române, adresez tuturor un călduros«La mulţi ani!»“.

17 iunie: Ziua Mondială pentru CombatereaDeşertificării şi Aridizării a fost marcată de Dez-baterea naţională cu tema „Agricultura şi securi-tatea alimentară“, organizată de Secţia de ştiinţeagricole şi silvice a Academiei Române. După alo-cuţiunea de deschidere rostită de acad. CristianHera, vicepreşedinte al Academiei Române, au pre-zentat comunicări:

- dr. Ion Sandu, director general, şi Elena Ma -teescu, director executiv, ai Agenţiei Naţionale deMeteorologie – Seceta în România – provocări şioportunităţi de prevenire şi combatere a efectelor înagricultură;

- prof. Mircea Duţu, directorul Institutului deCercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ –Douăzeci de ani de la adoptarea Convenţiei privindlupta împotriva deşertificării. Repere şi perspectiveale cadrului juridic internaţional;

- Vasile Pintilie, director general, AdministraţiaApele Române – Valorificarea zonelor aride dinregiuni expuse permanent la deficit de apă – sudulMoldovei şi partea de sud-est a României;

- prof. Gheorghe Sin, membru corespondent alAcademiei Române, preşedintele Academiei de Şti-inţe Agricole şi Silvice – Măsuri de prevenire şireducere a efectelor fenomenului de secetă generatde schimbări climaterice;

- prof. Doru Pamfil, membru corespondent alAcademiei Române – Tendinţe actuale în biotehno-logia plantelor rezistente la secetă;100

- acad. Dan Bălteanu, dr. Monica Dumitrescu,dr. Mihaela Sima – Evaluarea interdisciplinară amodificărilor mediului şi opţiunile de adaptare aagriculturii;

- dr. Daniela Rădulescu, director, InstitutulNaţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor –Adaptarea managementului apelor la condiţiile dedeşertificare şi aridizare;

- prof. Alexandru Bogdan şi prof. Nicolae M.Manolescu, membri corespondenţi ai AcademieiRomâne – Argumente ştiinţifice zootehnice şi me -dico-veterinare pentru prevenirea şi combatereaintegrată a deşertificării şi secetei în agroecosis -teme complexe, pe baze eco-bio-geo-economicenecesare realizării securităţii alimentare în contextglobalizat.

18 iunie: În Aula Academiei Române a avut locConferinţa de deschidere a proiectului „Culturaromână şi modele culturale europene. Cercetare,sincronizare, durabilitate“, Programul Operaţio-nal Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane2007–2013, Axa prioritară nr. 1, „Educaţia şi forma-rea profesională în sprijinul creşterii economice şidezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere“, dome-niul major de intervenţie 1,5. După cuvântul deîntâmpinare rostit de acad. Ionel-Valentin Vlad, pre-şedintele Academiei Române, au susţinut comuni-cări:

- acad. Eugen Simion, preşedintele Consiliuluiştiinţific al Proiectului – Un îndemn la performanţăşi responsabilitate;

- conf. univ. dr. Adrian Terin, absolvent al Şcoliipostdoctorale „Valorificarea identităţilor culturale înprocesele globale“ – Despre reuşita unui proiectdecisiv în istoria culturii româneşti;

- prof. univ. Valeriu Ioan-Franc, managerul Pro-iectului – Prezentarea Proiectului „Cultura românăşi modele culturale europene. Cercetare, sincroni -zare, durabilitate“.

20 iunie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -lescu“ al Bibliotecii Academiei Române a avut locSeminarul şi masa rotundă cu tema „Soluţii şimodelare avansată a funcţionării captatoarelorsolare, organizate de Comisia de energie regenera -bilă a Secţiei de ştiinţe tehnice, moderate de prof.Viorel Bădescu, membru corespondent al Acade-miei Române. Au susţinut comunicări:

- prof. Mugur C. Bălan – Behaviour and perfor-mances of solar thermal collectors in Romania, intransitory regime;

- prof. Ion Visa – Integrarea sistemelor deenergii regenerabile în clădiri – constrângeri şisoluţii;

- dr. Cristiana Croitoru – Faţade solare ventilatepentru implementarea în clădirile cu consum redusde energie;

- prof. Florin Iordache – Aspecte energetice pri-vind utilizarea energiei solare în clădiri;

- prof. Adrian Ciocanea – Experimental researchon the behaviour of high efficiency solar air heatcollectors in transient regimes;

- dr. Iuliana Soriga – Mathematical model for thetransient analysis of evacuated tube solar collec-tors;

- eng. Qahtan Adnan Abed – Modelling the per-formance of a hybrid solar collector for water andair heating;

- dr. Sanda Budea – Îmbunătăţirea performanţe-lor energetice ale colectoarelor solare prin contro-lul debitului de fluid vehiculat;

- prof. Dan Stoian – Utilizarea captatoarelorsolare pentru îmbunătăţirea performanţelor clădiri-lor cu eficienţă energetică ridicată (case pasive,case de aproape zero energie);

- prof. Dan Stoian – Utilizarea panourilor so - lare pentru prepararea ACM la o clădire de învăţă-mânt.

20 iunie: La Institutul Naţional pentru StudiulTotalitarismului a avut loc Masa rotundă cu tema„80 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomaticedintre România şi URSS. Retrospectivă istorică“.

23–26 iunie: La Institutul de Geografie al Aca-demiei Române s-a desfăşurat Simpozionul inter-naţional cu tema „land USE-lAND cover chan-ges and land degradation (lUCC&lD)“, organi-zat de Institutul de Geografie al Academiei Române,Agenţia Spaţială Română şi Universitatea de ŞtiinţeAgronomice şi Veterinare.

25 iunie: În Sala de consiliu a Academiei Ro -mâne a avut loc sesiunea ştiinţifică organizată deComisia de istorie economică şi istoria gândirii eco-nomice a Secţiei de ştiinţe economice, juridice şisociologie. După Cuvântul de deschidere rostit deacad. Iulian Văcărel, au prezentat comunicări:

- dr. Th. Brateş – Criza sistemului economicantedecembrist. Cauze şi efecte;

- prof. Maria Mureşan – Agricultura româ -nească între deziderate şi posibilităţi. Anul 1990; 101

- conf. univ. Oana-Mihaela Chindriş Opriţescu –Comerţul exterior românesc la confluenţa a douăsisteme;

- prof. Mihail Oprinţescu – Economia Românieiîn ultimii ani ai regimului comunist. Dificultăţiinterne şi presiuni externe;

- prof. Emilian M. Dobrescu – Tranziţia de laplan la piaţă în economia românească.

26 iunie: Împlinirea a 300 de ani de la moar-tea lui Constantin Brâncoveanu a fost marcatăprintr-o sesiune de comunicări organizată de Secţiade ştiinţe istorice şi arheologie şi Secţia de arte, arhi-tectură şi audiovizual. Sesiunea a fost deschisă deacad. Dinu C. Giurescu, vicepreşedinte al Acade-miei Române, care a subliniat importanţa istorică şiculturală a domniei lui Constantin Brâncoveanu. Înacest context, distinsul istoric a ţinut să subliniezenecesitatea şi utilitatea unor asemenea manifestări,cu atât mai mult cu cât în manualele de istorie pen-tru licee, istoria este prezentată trunchiat şi, de pildă,în manualul de clasa a XII-a nu se scrie nimic des-pre Constantin Brâncoveanu. În continuare, au pre-zentat comunicări:

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – Vizionarul,înţeleptul şi realistul Constantin Brâncoveanu;

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Sec-ţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Un veacvalah între martiri şi trădări;

- acad. Marius Porumb – Arta brâncoveneascăîn Transilvania;

- prof. univ. Vasile Vasile – Procesul de româ -nire a cântărilor de strană, de la Filothei sin AgăiJipei la Anton Pann.

27 iunie: La sediul Fundaţiei Naţionale pentruŞtiinţă şi Artă a avut loc Dezbaterea cu tema „pato-grafia lui Eminescu – adevăr şi legendă“. Eveni-mentul a fost organizat de Secţia de filologie şi lite-ratură a Academiei Române, Fundaţia Naţionalăpentru Ştiinţă şi Artă, în colaborare cu Academia deŞtiinţe Medicale. Despre maladia de care s-a spus căa suferit Mihai Eminescu, au vorbit: acad. EugenSimion; acad. Maya Simionescu; acad. VictorVoicu, secretarul general al Academiei Române;prof. univ. Irinel Popescu, membru corespondent alAcademiei Române; prof. univ. Octavian Buda;prof. univ. Nicolae Marcu; conf. univ. Bogdan O.Popescu; prof. Gheorghe Baciu (Chişinău); MihaiCimpoi şi Valeriu Matei, membri de onoare ai Aca-demiei Române.

Iulie4 iulie: La Casa Academiei, prin Institutul

Național de Cercetări Economice „Costin C.Kirițescu“, s-a organizat cel de al III-lea Seminarștiințific anual al Centrului de Economie Mon -tană – CEMONT. La seminar au participat: acad.Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române,prof. univ. dr. Luminița Chivu, director general, șiprof. univ. dr. Constantin Ciutacu, director generaladjunct, ai Institutului Naţional de Cercetări Econo-mice. Moderate de prof. univ. dr. h. c., Radu Rey,directorul CEMONT, lucrările seminarului aucuprins prezentarea a 24 de lucrări științifice, consa-crate problematicii economico-sociale, specificezonelor montane din domenii, ca hidrologia,agricultura și zootehnia, silvicultura, turismul, etno-grafia, probleme de sociologie, demografie și statis-tică, concepte strategice de dezvoltare montană sus-tenabilă, aspecte culturale, studii de caz în zonemontane.

Cu ocazia seminarului, a fost lansat și primulnumăr din „Revista de Montanologie – Muntele“,cu 21 de lucrări științifice. Titlul revistei este o nou-tate pe plan național și internațional, denumind oştiinţă în devenire, inițiată în România, consacratăabordării holistice a elementelor specifice cecaracteri zează economia, mediul și modul de viațăde tip montan.

La încheierea lucrărilor seminarului, a fostdifuzat de Institutul Național de Cercetări Econo-mice, pliantul oficial pentru promovarea proiectu-lui POSCCE, privind crearea infrastructurii de cer-cetare a Centrului de Economie Montană, aflat încurs de implementare.

16 iulie: Acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedin teleAcademiei Române, a participat la festivitatea dedi -cată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Univer-sităţii din Bucureşti. Cu acest prilej, Domnia Sa arostit o alocuţiune, din care redăm:

„Se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea Uni-versităţii din Bucureşti, în baza Decretului Domnescpromulgat de domnitorul Alexandru I. Cuza. Răs-punzând unei nevoi interne a tânărului stat român,trei facultăţi existente (Litere şi Filosofie, Drept, Şti-inţe) se uneau într-o Universitate, care avea ca102

menire fundamentală emanciparea tineretului prinstudii superioare în ţară, formarea elitelor Ţării,fără a limita accesul acestora la starea lor mate rialăsau la eventuale stipendii (condiţionându-se de stu-diile la universităţi din străinătate (…) O Universi-tate este caracterizată, în primul rând, de slujitoriiei, de profesorii ei (…) Aproape 200 dintre profeso-rii Universităţii din Bucureşti au fost şi sunt membriai Academiei Române (...) În Universitatea din Bucu-reşti au studiat aproape 300 de viitori membri ai Aca-demiei Române, dintre cei 11 111 membri din ţară dintoate timpurile (inclusiv membri post-mortem). Însfârşit, 21 de membri ai Academiei au fost distinşi cutitlul de doctor honoris causa al Universităţii dinBucureşti (…) Universitatea din Bucureşti are însăşi un prezent prestigios, demn de această mare isto-rie. Voi menţiona doar legătura puternică a Univer-sităţii cu cele două proiecte de cercetare prioritareale României în Strategiile europene Europa 2020 şiOrizont 2020: Strategia europeană a Dunării şiInfrastructura la Lumina Extremă (ELI) de la Măgu-rele, ultima fiind o facilitate europeană cu trei piloniîn statele din zona central-estică a UE: în România,Republica Cehă şi Ucraina.

În final, vă transmit cele mai înalte aprecieri şicele mai bune urări din partea mea şi a colegilormei din Academia Română pentru calitatea înaltă aactivităţii didactice şi ştiinţifice pe care o desfăşu-raţi, recunoscută în ţară şi peste hotare. Să aveţi şisă cultivaţi acelaşi patriotism luminat în integrareaRomâniei în Uniunea Europeană!

La mulţi ani! Vivat Academia, vivat AlmaMater!“

(Întreaga alocuţiune rostită de acad. Ionel-ValentinVlad, preşedintele Academiei Române, la sesiunea

dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Uni-versităţii din Bucureşti va putea fi citită în numărulviitor al revistei noastre.)

18 iulie: În Aula Academiei Române a avut locSesiunea ştiinţifică omagială „prof. dr. Dan Set-lacec“ (1921–2009), organizată de Secţia de ştiinţemedicale a Academiei Române, în colaborare cuInstitutul Clinic Fundeni şi Academia de ŞtiinţeMedicale din România.

După Cuvântul de deschi dere rostit de acad. Vic-tor Voicu, secretarul general al Academiei Române,prof. univ. dr. Leonida Gherasim, membru de onoareal Academiei Române, a evocat personalitatea mare-lui chirurg, creator de şcoală. Lucrările au continuatpe secţiunile:

- Transplantul hepatic cu ficat între şi cu frag-ment de ficat;

- Aplicaţii ale chirurgiei robotice în chirurgiagenerală;

- Proctocolectomia totală restaurativă în trata-mentul polipozei rectocolonice şi rectocolitei ulce-ro-hemoragice;

- Splenectomia subtotală minim invazivă; - Timectomia în tratamentul miasteniei gravis –

de la abordul deschis la abordul minim invaziv; - Exenteraţiile pelvine în tratamentul cancerelor

pelvine; - Cercetarea translaţională în Centrul de Chirur-

gie Generală şi Transplant Hepatic „Dan Setlacec“. Revista „Viaţa medicală românească“ a dedicat

un întreg număr vieţii şi activităţii profesorului DanSetlacec.

103Casa Academiei

104

Apariţii la Editura Academiei

INTRODUCERE ÎN MODElAREA MATEMATICĂ A ARTICUlAŢIEI gENUNCHIUlUIValerica MOşNEgUŢU, Veturia CHIROIUCartea prezintă cele mai importante rezultate ale

autoarelor privind articulaţia genunchiului, efectuatela Institutului de Mecanica Solidelor al AcademieiRomâne.

Termenul modelare matematică se referă la carac-terizarea articulaţiei genunchiului, începând cufuncţionalitatea şi terminând cu interacţiunea dintregeometria suprafeţelor articulare şi ligamente, şiproprietăţi. Modelarea matematică investigheazămecanismul de funcţionare a genunchiului, modul încare interacţiunea afectează cinematica genunchiului,cât şi rezistenţa la suprasolicitare, rupere, oboseală şivibraţii.

Lucrarea se adresează unui număr mare de cititori,matematicieni (în special cei cu preocupări dematematică aplicată), mecanicieni, ingineri de diferitespecialităţi, fizicieni, chimişti, biologi, precum şistudenţilor.

RElAŢIIlE ROMÂNO-SÂRBE ÎN SECOlElE VI–XVIştefan OlTEANULucrarea cuprinde o serie de documente scrise,

dar mai cu seamă rezultatele recente ale cercetăriiarheolo gice efectuate în special în vremea din urmăasupra unor probleme centrale ale perioadeimedievale cuprinse între mijlocul secolului al VI-lea(după Hr.) şi secolul al XVI-lea: relaţiile dintrepopulaţia localnică nord-dunăreană şi populaţiileslave recent sosite.

Este vorba despre două identităţi diferite dinpunctul de vedere etnic, unul aparţinând romanităţiiorientale, celălalt marii familii slave, dar legaţi prinaceeaşi credinţă creştină ortodoxă, cât şi prin orizon-tul cultural comun anterior – al culturii şi civilizaţieiromane – orizont care a constituit substratul ambelorpopoare.

105

MEREU CU OMUl, MEREU CU FIlOSOFIAVasile TONOIULucrarea aduce în prim-planul atenţiei teme de

antropologie şi filosofie – de antroplogie filosoficăşi de filosofie a omului – care, prin natura lor, suntmereu deschise şi mereu de readus în actualitate,din perspective şi cu mijloace care, oricât de con-sistente, nu le pot epuiza.

Autorul pune în scenă o dezbatere vie între douăpersonaje, etnolog şi filosof, de fapt între cele douădiscipline pe care le reprezintă, plecând de la autoriimportanţi, precum R. Girard, M. Foucault, M. Hei-degger, M. Henry.

Limbajul lucrării asumă în mod fericit rigoareaconstrucţiei conceptuale şi expresivitatea, natu -raleţea dezbaterii.

OMUl şI lEUlSTUDIU DE ANTROpOlOgIE CUlTURAlĂIon TAlOşLucrarea analizează ceea ce s-ar putea denumi

„cultura leului“ la popoarele vechi, începând dinmileniul al III-lea î. Hr. până în Evul Mediu, avândîn vedere următoarele zone geografice şi culturale:Mesopotamia, Egipt, Grecia, Dacia, PeninsulaItalică, Galoromania şi Peninsula Iberică, precumşi nordul Africii. Este cercetată cultura materială şiartistică a popoarelor vechi, leul în creştinism, leulîn zoologia antică şi medievală, precum şi leul înliteratura scrisă (de la eposul celor 12 tăbliţe de lut,la Homer, la literatura latină din Antichitate şi lacea medievală europeană).

Ultima parte a studiului este dedicată colindeiromâneşti cunoscute sub titlul „Colinda Leului“sau „Colinda Junelui Bun“.

e

106

CAlENDARUl DE lA SARMIZEgETUSA REgIAO viziune integrată

Cornel SAMOIlĂLucrarea continuă eforturile de descifrare a

modului de funcţionare calendaristică a monumen-telor existente la Grădiştea Muncelului pentru care,în 1980, s-a publicat prima contribuţie la EdituraAcademiei. Această lucrare modelează funcţionareaunui calendar lunar şi a unui alt calendar civil cu anide 365,25 zile. Prin această dezvoltare, majoritateamonumentelor circulare şi dreptunghiulare de peplatoul istoric sunt integrate într-un model de măsu-rare a timpului. Ceea ce este de remarcat se referă lademonstrarea existenţei unor metode de corecţie(alinierea cu timpul astronomic) care folosescmonumente cu structură numerică certă şi de sin-cronizare (aducerea calendarelor la acelaşi punct destart pentru a asigura poziţionarea sărbătorilor înaceeaşi perioada a anului astronomic). Acestecorecţii şi sincronizări, ca şi existenţa unor văditesimilitudini cu filosofia de construcţie a altor calen-dare ale aceleiaşi perioade istorice (susţinute dedocumente scrise), face ca modelul integrat lansatsă câştige foarte mult în credibilitate şi să fie unputernic îndemn pentru autorităţi să înceapă prote-jarea acestor monumente unice în istoria Europei.

pROFIlURI TERITORIAlE AlE CAlITĂŢII VIEŢII ÎN ROMÂNIACoordonator:Ioan MĂRgINEANConţinutul volumului se referă la calitatea

vieţii în România. Se face apel la date de naturăstatistică, dar şi la cele culese direct prin interme-diul cercetărilor de diagnoza calităţii vieţii.

Informaţiile sunt relevante pentru elaborareaprofilurilor teritoriale din perspectiva calităţiivieţii.

107

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.

Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.

Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate.

Se pot publica şi materiale apărute deja, cuspecificarea locului şi datei de apariţie anterioare.

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu se

primesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:

- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Române

din 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â“ şi„sunt“ în grafia limbii române (www.acad.ro/alteInfo/pagşnormeşorto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legendafi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHID pENTRU AUTORI

108

ISSN 1220-5737 108 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 6 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.