Oase de Sepie

7/22/2019 Oase de Sepie

http://slidepdf.com/reader/full/oase-de-sepie 1/9

Oase de sepie

Eugenio Montale

Să nu ceri cuvântul ce veghează sufletul nostru inform, cu litere de focmărturisindu-l, în timp ce străluceşte asemeni plantei de şofran în praf.

Ah, merge omul singur,al atora şi al său însuşi prieten, nepăsător de umbra pe care canicula i-o întipăreşte-n tencuiala sfărâmată.

Să nu ne ceri formula ce deschide lumi doar vreo silabă strâmtă şi uscată. Atât îţi putem spune azi, ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim.

*

Amaiză palidă şi încremenită lângă zidul ce arde al grădinii, ascultăm printre pruni şi mărăcinişuri fluierături de mierle, foşnet de şerpi.

În crăpăturile pământului şi pe măzăriche urmărim rândurile furnicilor roşii cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc pe vârfurile unor snopi pitici.

Întrezărim printre frunzişuri palpitarea îndepărtată a solzilor de mare, în vreme ce tremurătorul ţârâit al greierilor se înalţă dintre muşuroaie.

Înaintând în soarele ce ne orbeşte

simţim cu o tristă surprindere cum viaţa întreagă şi tot zbuciumul ei este acest mers de-a lungul unor zidurice au pe creastă cioburi verzi de sticlă.

*

Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc

http://agonia.ro/index.php/author/0010495/Eugenio_Montale





în pământul meu consumat de săruri, să-şi arate ziua toată în oglinzile cerului neliniştea figurii galbene.

Tind către calitate toate cele obscure,

se topesc corpurile într-un şuvoi de culori: acestea în muzică. Să dispari fără urmă e deci aventura aventurilor.

Adu-mi planta ce ne călăuzeşte acolo unde răsar transparenţele blonde şi viaţa se topeşte în aer ca o esenţă; adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

*

Am întâlnit adesea răul vieţii: era ca râul gâtuit bolborosind,era ca frunza arsă închircită şi calul istovit.

De toate mi-am dat seama, dar nu de minuneace ne dezvăluie divina indiferenţă; era statuia somnolenţei la amiază şi nourul şi şoimu-n înălţime.

*

Ştiu ora-n chipul cel mai paşnic e fulgerat de-o crudă strâmbătură, dezvăluind durerea invizibilă. N-o vede omul de pe stradă din mulţime.

Vorbele mele, în zadar trădaţi tainica muşcătură, vântul ce bate-n inimă. Dreptatea e a celui care tace.Cântul care suspină e un cânt de pace.

*

Glorie a amiezii fără margini, când nici o umbră nu mai dau copacii, şi mai mult, mai mult se ivesc în jur pe arşiţa prea mare aparenţele.

Soarele-i sus - şi un prundiş uscat.



Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul:ceasul cel mai încântător e peste zidul acoperit de un apus de soare palid.

E încă foc în jur; un pescăruş

pluteşte pe-o relicvă a existenţei. Ploaia e dincolo de această dezolare, în aşteptare bucuria-i mai deplină.

*

Fericire atinsă, mergem pe tine ca pe o muchie de cuţit. În ochi eşti lumină ce pâlpâie, sub picior gheaţă ce plesneşte şi nu te atinge cel ce te doreşte mai mult.

Ajungând în inimile pătrunse de tristeţe, le luminezi; dimineaţa ta e dulce şi tulburătoare asemeni cuiburilor de sub streşini. Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului căruia îi scapă balonul printre case.

*

Poate că într -o dimineaţă-naintând printr-un văzduh de sticlă sterp, voi vedea marele miracol: nimicul ridicându-se la spate,golul pe urma mea, cu groază de beţiv.

Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci, clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi. Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute printre oamenii ce nu-şi întorc faţa, cu taina mea.

*

Sistru uşor la vântul unui greier pierdut,abia atins şi stins în moleşeală.

Din adâncuri se împrăştie în noi un izvor secret:lumea-n care trăim



abia se ţine.

Dacă o arăţi, în văzduhul sur tremur ă corupte vestigiile

pe care golul nu le înghite.Acolo gestul se nimiceşte, orice glas tace,coboară la gurile ei viaţa stearpă.

*

Deasupra zidului cu scrijelări, umbrind băncile rare

arcul văzduhului apare încheiat.

Cine-şi mai aminteşte de focul car e a ars năvalnic în vinele lumii? S-au risipitîntr-o odihnă rece formele.

Mâine voi vedea iarăşi băncile şi zidul şi drumul obişnuit. În viitorul deschis dimineţile stau ancorate ca nişte bărci în port.

Amintirile [Giuseppe Ungaretti]

Amintirile, un inutil infinit

Singure, însă, şi limpezi pe marea neatinsă

În mijlocul mugetelor nesfârşite... Marea,

Glas al unei măreţii libere,

Dar nevinovăţie potrivnică amintirilor,

Grăbită să şteargă dulcile urme

Ale unui gând credincios...



Marea, dezmierdările-i indiferente,

Atât de sălbatice şi atât de mult aşteptate,

Şi-n agonia lor,

Mereu prezentă, mereu înnoită,

În treazul gând agonia...

Amintirile,

Zadarnică revărsare

De nisip mişcător,

Ce nisipul n-apasă

Ecouri scurte necontenite,

Mute ecouri ale rămasului bun

De la clipele ce fericite păreau...

Cain [Giuseppe Ungaretti]

Fuge pe nisipul fabuleiŞi piciorul lui este uşor.

O, păstor de lupi Ai dinţii luminii scurte

Ce-nţeapă zilele noastre.

Terori, avânturi,Horcăit de păduri, acea mână Ce despică foarte uşor batrâni stejari, Eşti făcut după imaginea inimii.

Şi când ceasul e foarte întunecos, Trupul acela veselEşti tu printre arborii vrăjiţi?

Şi în timp ce crăp de dorinţă,

Se schimbă timpul, te agiţi bănuitor Îmi scapi cu pasul meu.

Să dormi, ca o fântână în umbră!

Când dimineaţa e încă secretă, Vei fi primit, suflete,De o undă odihnită.



Suflet, voi putea vreodată să te potolesc? Niciodată nu voi vedea în noaptea sângelui?

Fiică indiscretă a plictiselii, Memorie, memorie neostoită, Norii pulberii tale

Nu-i vânt să-i ducă departe?

Ochii mi-ar redeveni inocenţi Aş vedea primavara eternă

Şi, în sfârşit, nouă, O, memorie, ai fi nepătată.

Ironie [G. Ungaretti]

Aud primăvara printre ramurile negre amorţite O poţi urmări doar în acest ceas, trecând printrecasele singure cu propriile gânduri.Este ceasul ferestrelor închise, daraceastă tristeţe a întoarcerilor mi-a răpit somnul. Un văl de verdeaţă va zvâcni mâine dimineaţă din aceşti arbori, ce puţin mai înainte când se aşternuse noaptea, erau uscaţi. Dumnezeu nu-şi dă răgaz. Şi doar în acest ceas îi este dat, vreunui rar visător, martiriul de a-i urmări opera.

În această noapte, deşi este aprilie, ninge peste oraş. Nici o violenţă nu o depăşeşte pe cea cu înfăţişări liniştite şi reci.

Îţi va dezvălui [G. U.]

Frumoasă clipă, însoţeşte-mă iar.

Tinereţe, vorbeşte-mi

în acest ceas al abisurilor.

Frumoasă amintire, aşteaptă o clipă.

Ceas de lumină neagră în vene

Şi ţipetele mute ale oglinzilor.

Prăpăstiile-nşelătoare ale setei.



Şi din pulberea cea mai risipită şi oarbă

Vârsta cea frumoasă promite:

Cu blândeţea primilor paşi, când

Soarele va fi atins

Teritoriul nopţii

Şi în prospeţime-i topit fiece abur

Întorcându-se mai palid spre cer

Un corp fericit îţi va dezvălui.

Proverbe [G. U.]

Unu

(Roma, în pat, moţăind,

în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1966)

Se-ncepe prin a cânta

Şi se cântă pentru-a sfârşi.

Doi

E născut spre a cânta

Acela care din iubire moare.

Născut e pentru a iubi

Acela care de cântare moare.

Trei

Cel născut spre a cânta

Chiar şi murind cântă.

Patru

Cel ce se naşte spre a iubi

Tot de iubire va muri.

Cinci

Născându-te nimic nu ştii,



Vieţuind puţin vei învăţa,

Dar poate întru moarte vei afla

Că singura doctrină

este accea care se purifică Dacă în iubire se topeşte.

Şase

Vom putea dăinui.

Sunt o creatură [G. U.]

Ca această piatră

de la S. Micheleatât de receatât de rugoasă atât de uscată atât de refractară atât de totallipsită de suflet

Ca această piatră mi-e plânsulce nu se vede

Moartease ispăşeşte trăind.



Aspasia

de Eugenio Montale [Eugenio_Montale ]

Noaptea târziu oameniiintrau în odaia ei

pe fereastră. Stătea la parter. Îi spuneam Aspasia şi era fericită. Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea. Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme Când voi intra în iad, aşa... din obişnuinţă o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.Ea va trece, desigur. Niciodată nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost

acel fluture care abia avea un nume pe care il dădusem eu.





Oase de Sepie

Documents

Transcript of Oase de Sepie