15

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei, înţeleasă ca vocaţie interconfesională şi ecumenică1

de Pr. Dr. Emmanuel CLAPSIS

RezumatÎn accepțiunea ortodoxă, pacea este legată de dreptatea şi libertatea pe care

Dumnezeu le-a dat, prin lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, tuturor ființelor umane, cu titlu de dar şi vocație. Mărturia pacifistă a Bisericii în situații de război nu poate fi limitată doar la o simplă judecată morală. Ea nu va putea preveni razboaie. Pacea presupune mult mai mult decât o acțiune militară sau un pacifism pasiv. Evanghelia creştină îi invită pe credincioşi la o luptă duhovnicească continuă şi la un angajament public care duce, prin harul Sfântului Duh, la o pace şi dreptate mai deplină.

Cuvinte cheie: pace, spaţiu public, ecumenism, Biserica Ortodoxă

Generalităţi

Într-o lume din ce în ce mai violentă şi complicată, bisericile creştine, ală-turi de comunităţile vii ale celorlalte credinţe, au ajuns să recunoască importan-ţa cultivării păcii ca expresie a responsabilităţii lor faţă de soarta lumii. Această responsabilitate, ce porneşte de la realitatea că toate lucrurile şi fiinţele create de Dumnezeu sunt în esenţă bune, continuă să susţină şi să tindă spre o unitate ecle-zială de acţiune şi spre un viitor mai bun. În accepţiunea ortodoxă, pacea este in-extricabil legată de dreptatea şi libertatea pe care Dumnezeu le-a dat, prin lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, tuturor fiinţelor umane, cu titlu de dar şi vocaţie2.

1 Această lucrare a fost prezentată la consultarea inter-ortodoxă ce a avut loc înainte de Întru-nirea Ecumenică Internaţională pentru Pace din Leros, Grecia (15-22 septembrie 2009).

2 Pentru alte studii ortodoxe recente despre pace, violenţă şi război, a se vedea: site-ul web al Asociaţiei Ortodoxe pentru Pace Acoperământul Maicii Domnului: http://incommunion.org/, aso-ciaţie ce însumează creştini ortodocşi de diferite naţionalităţi şi din diverse jurisdicţii ce încearcă să trăiască pacea în viaţa de zi cu zi, chiar şi în situaţii de diviziune şi conflict. Bain, Hildo and Jim Forest, Eds., For the Peace From Above: An Orthodox Resource Book on War, Peace and Natio-nalism (Bialystok, Polonia: Syndesmos Asociaţia Mondială a Tineretului Ortodox, 1999); „John Breck, Justifiable War: Lesser Good or Lesser Evil?” – St. Vladimir Theological Quarterly 47, nr. 1 (2003): 97-109; Peter Brock, A Brief History of Pacifism from Jesus to Tolstoy (Toronto: Editura

RT, 92 (2010), nr. 4, p. 15-34

16

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

Syracuse, 1992); John Chryssavgis, „An Eastern Orthodox Understanding of Warfare” – Jurnalul Teologic Luteran 20 (1986): 14-18; Emmanuel Clapsis, The Orthodox Churches in a Pluralistic World: An Ecumenical Conversation (Geneva: CMB, 2004); Emmanuel Clapsis, Violence and Christian Spirituality (Geneva: CMB, 2007); Robert J. Daly, „The Early Christian Tradition on Peace and Conflict Resolution” apărută în Blessed Are the Peacemakers – de Anthony J. Tombasco (New York: Editura Paulist, 1989), p. 134-153; Arhiepiscopul Demetrios, „A Christian Spirituality for a Culture of Peace” – în Violence and Christian Spirituality – de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 1-7; George Dragas, „Justice and Peace in the Orthodox Tradition” – apărută în Justice, Peace and the Integrity of Creation: Insights From Orthodoxy – ed. Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 40-44; Stanley Evans, The Russian Churches and the War (Watford, Marea Britanie: Editura Farleigh, Ltd. 1944); Thomas Fitzgerald, „Blessed are the Pea-cemakers for They Shall be Called the Children of God” – publicată în Violenţa şi spiritualitatea creştină, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 268-276; Jim Forest, „Justifiable War: Response #2” – St. Vladimir’s Theological Quarterly 47(2003), p. 65-67; Deno John Geanakoplos, Byzantium: Church, Society and Civilization Seen Through Contemporary Eyes (Chicago: Univer-sity of Chicago Press, 1984); Vassilios Giultsis, „An Ethical Approach to Justice and Peace”, apă-rută în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Ge-neva: Publicaţiile CMB, 1990), p.56-69; David K. Goodin, „Just War Theory and Eastern Orthodox Christianity: A Theological Perspective on the Doctrinal Legacy of Chrysostom and Constantine-Cyri”, în Theandros: An Online Journal of Orthodox Christian Theology and Philosophy – vol. 2/3 (2005); Stanley S. Harakas, „The Morality of War: A Synthesis of Christian Views and Individual Response”, apărută în Joseph J. Allen (ed.), Orthodox Synthesis: The Unity of Theological Thought (Crestwood, N.Y.: St. Vladimir’s Seminary Press,1981), p. 67-94; Stanley Harakas, „The N.C.C.B. Pastoral Letter, The Challenge of Peace: An Eastern Orthodox Response” – publicată în Peace in a Nuclear Age: The Bishops’ Pastoral Letter in Perspective – de Charles J. Reid, Jr. (Washington, DC: The Catholic University of America Press); Stanley Harakas, Pacea în context nuclear – Re-vista Teologică Ortodoxă Greacă, volumul 23 (1993), p. 81-90; Sinodul Aniversar al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse, The Orthodox Church and Society: The Basis of the Social Concept of the Russian Orthodox Church (Belleville, Michigan: Editori St. Innocent / Firebird, 2000); Antonios Kireopoulos, “Witnessing the Peace of God in a Violent World” – în Violenţa şi spiritualitatea creştină, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 63-69; Mitropolit Gennadios of Sassima, „Spirituality, Violence and the Desire for Non-Violence: Another View and Perspective” – în Vio-lenţa şi spiritualitatea creştină, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 310-319; Angeliki E. Laiou, „On Just War in Byzantium” – în Ελληνικόν: Studies in Honor of Speros Vryonis, Jr. – de John S. Langdon, Stephen W. Reinert, Jelisaveta Stanojevich Allen, Christos P. Ioannides (New York: Aristede D. Karatzas, 1993), p. 153-177; T. Miller and J. Nesbitt, Peace and War in Byzan-tium (Washington D.C.: Catholic University of America Press, 1995); George C. Papademetriou, „The Price of Prophecy: Orthodox Churches on Peace, Freedom and Security” – în Revista Teo-logică Ortodoxă Greacă 45 (2000), p. 654-657; Damaskinos Papandreou, „The Peace Documents of the Orthodox Church”, în Concilium: A Council for Peace, de Hans Küng şi Jürgen Moltmann (Edinburgh: T&T Clark LTD, 1988), p. 25-29; Ioannis Petrou, „Peace, Human Development and Overcoming Violence” – în Violenţa şi spiritualitatea creştină, Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 23-31; Vlassios Phidas, „Peace and Justice: Theological Foundations” – în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, Ed. Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţi-ile CMB, 1990), p. 111-115; David Pratt, „Dual Trajectories and Divided Rationales: A Reply to Alexander Webster on Justifiable War” – St. Vladimir’s Theological Quarterly 47 (2003), p. 83-95;

17

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

Înţeleasă ca dar şi vocaţie, pacea şi lucrarea ei fac posibilă conectarea teologiei cu mărturia morală şi a credinţei cu metamorfoza socială. Natura dinamică a păcii ca dar şi vocaţie face imposibilă identificarea ei cu ideile de stagnare, pasivitate sau tolerare a nedreptăţii.

Cu toate că bisericile ortodoxe afirmă că pacea este parte integrantă şi in-dispensabilă a Evangheliei creştine, ele nu au reflectat încă suficient, din punct de vedere moral, la natura păcii, a realizării ei şi a modului în care ea le afectează practic existenţa şi calitatea mărturiei pe care o dau în faţa lumii3. Teologii orto-docşi au observat însă că simpla prezentare teoretică a ceea ce Biserica Ortodoxă înţelege prin noţiunea de pace nu constituie o explicaţie şi o mărturie suficiente:

Nu este destul pentru noi (ortodocşii) numai să teologhisim despre, să de-scriem şi să prescriem dreptatea şi pacea din perspectivă ortodoxă, ci trebuie să ne şi mobilizăm şi să lucrăm împreună ca să împlinim voia Domnului de a înlătura

James C. Skedros, „The Saints: An Embodied Presence of God’s Peace”, în Violenţa şi spiritu-alitatea creştină, Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 299-302; Grant R. Shafer, „Hell, Martyrdom and the War: Violence in Early Christianity”, în Destructive Power of Religion: Models and Cases of Violence in Religion, volumul 3, de James Patout Burns (Washington D.C.: George-town University Press, 2004), p. 193-246; Robert Slesinski, Preţul Profeţiei: Bisericile Ortodoxe despre Pace, Libertate şi Securitate, Diakonia 30 (1997), p.178-80; Robert Taft, „War and Peace in the Byzantine Liturgy”, în Război şi Pace în Bizanţ, de George T. Dennis, Timothy S. Miller, John Nesbitt (Washington D.C.: Catholic University of America Press, 1995), p.17-32; Paul Tarazi, „Bi-blical Understanding of Justice and Peace”, în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 116-124; George Tsetsis, „Non-Violence in the Orthodox Tradition”, în Violenţa şi spiritualitatea creştină, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 56-62; Patric Viscuso, „Christian Participation in Warfare: A Byzantine View”, în Război şi Pace în Bizanţ, de George T. Dennis, Timothy S. Miller, John Nesbitt (Washington D.C.: Catholic University of America Press, 1995), p. 33-40; Alexander F.C. Web-ster, The Pacifist Option: The Moral Arguments Against War in Eastern Orthodox Theology (San Francisco: International Scholars Publications, 1998); Alexander F.C. Webster, „Justifiable War as a «Lesser Good» in Eastern Orthodox Moral Tradition”, St. Vladimir’s Theological Quarterly 47:1 (2003), p. 3-58; Alexander F.C. Webster, „Between Western Crusades and Islamic Crescades” în Byzantine Christianity and Islam - de Jack Figel (Fairfax, Virginia: Eastern Christian Publications, 2001), p. 149-166; Alexander F.C. Webster, „The Canonical Validity of Military Service by Ortho-dox Christians” – publicat în Revista Teologică Ortodoxă Greacă 23:3-4 (1978), p. 257-81; Ale-xander F.C. Webster, „Just War and Holy War: Two Case Studies in Comparative Christian Ethics” – apărut în Christian Scholar’s Review - 15:4 (1986), p. 347-350, 364-366; Alexander F.C. Webster „Non-Revisionist’ Orthodox Reflections on Justice and Peace” (Note şi Comentarii), St.Vladimir’s Theological Quarterly 29.4 (1985), p. 347-50; Alexander F.C. Webster, Preţul Profeţiei: Bisericile Ortodoxe despre Pace, Libertate şi Securitate, ediţia a doua revizuită (Grand Rapids şi Washington, D.C.: Eerdmans şi Centrul pentru Etică şi Strategii publice, 1995); Joseph Woodill, „Justifiable War: Response #1” - St. Vladimir’s Theological Quarterly 47 (2003), p. 59-64.

3 Alexander F.C. Webster, Preţul Profeţiei: Bisericile Ortodoxe despre Pace, Libertate şi Se-curitate, ediţia a doua revizuită (Grand Rapids şi Washington, D.C.: Eerdmans şi Centrul pentru Etică şi Strategii publice, 1995).

18

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

nedreptatea şi a restabili dreptatea, oriunde acest lucru este posibil, şi de a birui acele forţe care ameninţă pacea pe pământ4.

Contextualizarea păcii şi a lucrării ei, alături de aprecierea critică a acţiuni-lor ecleziale pe care Biserica Ortodoxă le întreprinde sau nu în scopul propagării păcii, au obligat această instituţie eclezială să ia în considerare şi alte modalităţi, complementare, de raportare a credinţei şi experienţei sale liturgice şi spirituale la problemele complexe şi conflictuale ale lumii.

O astfel de întreprindere evocă acea mişcare „activistă” – străină Ortodoxiei – de trecere din spaţiul spiritual în cel politic, de care a fost acuzată pe nedrept Biserica în trecut.

În comentariul făcut la adresa reticenţei cu care bisericile ortodoxe abordează problematica vieţii publice, Mitropolitul Ioan Zizioulas îşi exprimă convingerea că acestea sunt îndreptăţite să scoată în evidenţă acele elemente ale Tradiţiei ce se referă la importanţa centrală a eshatologiei, însă greşesc atunci când delimitează eshatologia de istorie, teologia de etică şi, în general, atunci când îşi manifestă indiferenţa faţă de descoperirea şi mărturisirea lui Dumnezeu în spaţiul istoriei5.

Din cauza faptului că multe biserici ortodoxe, a căror identitate este strâns asociată cu statul, au suferit îndelung şi greu de pe urma regimurilor totalitare, teologii ortodocşi nu au meditat îndeajuns şi în mod critic asupra relaţiei reflexi-ve dintre „fiinţă şi societate”, asupra necesităţii imperios-creştine a transfigurării amândurora prin harul lui Dumnezeu şi a lucrării lor de apostolat creştin.

Structurile sociale despotice, nedrepte şi violente au periclitat, în timp, uma-nitatea celor împilaţi, iar acum, orice societate corectă riscă să fie coruptă de indi-vizii dezumanizaţi, deveniţi nedrepţi, egocentrici şi lacomi. Pr. Stanley S. Harakas afirmă, cu mult regret, lipsa totală a dezvoltării eticii sociale în Ortodoxia Răsări-teană, mai ales în direcţia cultivării păcii:

Puţini scriitori şi gânditori ortodocşi au luat în seamă, la modul cel mai seri-os, aceste probleme, iar dintre aceştia, aproape niciunul nu a contribuit la alcătui-rea unei etici sociale creştin-ortodoxe autentice şi consistente. Din această cauză, a apărut riscul ca preocuparea noastră socială să fie expusă pericolului de a fi transformată într-o simplă repetare de lozinci sau, mai rău, să devină instrumentul unor forţe străine bisericii. Dăm spre exemplu Pacea – ea este un ideal evident al Bisericii Creştine, însă nu există nicio organizaţie coerentă care să se preocupe de studii ortodoxe despre pace. Foarte puţini teologi ortodocşi şi-au aplecat atenţia asupra chestiunilor legate de pacifism, dezarmare, război nuclear, simpla teorie a

4 „Perspective Ortodoxe asupra Dreptăţii şi Păcii”, Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 22.

5 John Zizioulas, „Eshatologie şi Istorie”, în Cultures in Dialogue: Documents from a Sympo-sium in Honour of Philip A. Potter, de T. Weiser (Geneva: CMB, 1985).

19

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

războiului, mişcările pentru pace etc. Există aici pericolul să ne lăsăm folosiţi pe post de debuşeu pentru propagandă6.

Această situaţie lamentabilă – cum o caracteriza Grant White, un alt scriitor ortodox – „nu trebuie să devină o scuză a lipsei de acţiune în faţa suferinţei de proporţii incomprehensibile”7.

Încă de la începutul anilor 1990, Consiliul Mondial al Bisericilor a dat, de nenumărate ori, teologilor ortodocşi ocazia să reflecteze asupra ideilor de dreptate şi pace8. Invazia militară americană din Irak a provocat între teologii ortodocşi din SUA o dispută interesantă despre Războiul Drept, dacă acesta trebuie socotit, după toate standardele ortodoxe, „răul cel mai mic” sau „binele cel mai mic”9. Biserica nu dă violenţei un caracter legitim atunci când o înţelege drept „binele cel mai mic” şi nici nu renunţă necondiţionat la ea atunci când o consideră „răul cel mai mic”. Cei mai mulţi teologi ortodocşi au apărat firea pacificatoare a Bise-ricii Ortodoxe, în acelaşi timp în care au recunoscut faptul că folosirea forţei este un bun instrument ce ţine de arta guvernării, cu condiţia ca ea să fie ghidată, în aplicarea ei practică, de un set de constrângeri stricte, dar inteligibile10. Cu toate acestea, evaluarea violenţei din punct de vedere teologic se pare că va rămâne un subiect de controversă.

Oare natura eshatologică a credinţei creştine ne permite să dăm violenţei o anume legitimitate teologică condiţionată? Finalitatea eshatologică a Evangheliei este cea care ne învaţă că „shalom”, pacea deplină, este imposibil de obţinut pe

6 Stanley S. Harakas, Something is Stirring in World Orthodoxy (Minneapolis: Editura Light and Life, 1978), p. 65. Deşi pr. Stanley S. Harakas a emis această judecată în urmă cu aproape trei-zeci de ani, credem că Ortodoxia nu şi-a dezvoltat corect teologia publică, şi că ea este, totodată, reticentă cu privire la implicarea în mişcările ce produc schimbări în societate.

7 Grant White, „Poziţii ale creştinilor ortodocşi faţă de Război şi Pace”, în The Responsibility to Protect: Ethical and Theological Reflections - de Semegnish Asfaw, Guillermo Kerber şi Peter Weiderud (Geneva: CMB, 2005).

8 Gennadios Limouris, Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gen-nadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990); Pentru Pacea cea de Sus: O carte ortodoxă de referinţă despre Război, Pace şi Naţionalism, de Bain Hildo and Jim Forest (Bialystok, Polonia: Syndesmos Asociaţia Mondială a Tineretului Ortodox, 1999).

9 Alexander F.C. Webster, „Războiul justificabil ca «cel mai mic bine» în Tradiţia Morală Ortodoxă Răsăriteană” - St. Vladimir’s Theological Quarterly 47/1 (2003), p. 3-57 şi replicile date ulterior de Joseph Woodhill, Jim Forest, Nikolas K. Gvosdev, Philip LeMasters, David Pratt, John Breck, p. 59-109.

10 Deşi oamenii din Bizanţ nu au produs nicio teorie extensivă despre „războiul drept”, iar noţiunea de „război sfânt” îi dezgusta total, asta nu ne împiedică să găsim sau să deducem anumite elemente ale teoriei războiului drept din surse importante. A se vedea: Angeliki E. Laiou, „On Just War in Byzantium”, în Ελληνικόν: Studii în cinstea lui Speros Vryonis, jr., de John S. Langdon, Stephen W. Reinert, Jelisaveta Stanojevich Allen, Christos P. Ioannides (New York: Aristede D. Karatzas, 1993), p. 153-177.

20

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

pământ în cursul istoriei şi tot ea plasează omenirea într-un proces dinamic de transformare prin lucrarea Duhului Sfânt, Care aduce lumea mai aproape de îm-părăţia paşnică a lui Dumnezeu. Eshatologia este, de fapt, un principiu subversiv care pune sub semnul întrebării orice nevoie de a legitima violenţa, după cum afirmă şi Gregory Baum:

Dacă am răspunde negativ la întrebarea dacă o societate ar putea exista fără violenţă, am permite societăţilor să se împace cu violenţa pe care deja o practică. Dacă am răspunde afirmativ, în numele făgăduinţelor divine, atunci am împinge societăţile înspre revizuirea propriilor practici violente şi spre diminuarea ocazii-lor care implică violenţă11.

Fireşte că pacea înseamnă mult mai mult decât absenţa războiului. Ea nici nu neagă existenţa conflictului, care reprezintă o componentă proprie relaţiilor interumane, şi nici nu îl identifică pe acesta cu violenţa. Comportamentul violent nu este singurul mod de rezolvare a conflictelor. Făcătorii de pace se străduiesc în mod constant să găsească modalităţi prin care oamenii şi comunităţile să-şi solu-ţioneze diferendele fără a apela la violenţa fizică. Pacea este un proces dinamic, iar nu un punct-terminus absolut. Pacea autentică reprezintă o înaintare progresivă înspre o lume mai liberă şi mai dreaptă.

Trăind într-o ţară musulmană şi experimentând personal cruzimea războa-ielor şi luptelor religioase, Mitropolitul George al Muntelui Liban atacă această problematică a violenţei în numele religiei şi afirmă faptul că Biserica nu îşi va putea exercita cu adevărat vocaţia de a răspândi şi înmulţi pacea în lume până nu va exorciza războiul din ea. El spune:

În Biserică, viziunea în care pacea devine vocaţia noastră lăuntrică devine plauzibilă doar în măsura în care războiul poate fi exorcizat. Cum le-a venit acelor inchizitori, oameni pioşi de altfel, să îşi scufunde gândirea într-o teologie atât de greşită? Şi aceasta este doar una dintre tragediile trecutului nostru. Nimic nu va putea fi realizat, până nu dezrădăcinăm fundamentele biblice ale violenţei. Pentru noi, eroarea nu este de sorginte istorică, ci teologică. Violenţa este justificată şi hrănită de credinţa că Dumnezeul Scripturii l-a purtat pe Israel din victorie în vic-torie şi că voia Lui a fost ca toate neamurile să se supună acestui popor... În paralel cu imaginea acestui Dumnezeu însetat de sânge se ridică şi chipul unui Dumnezeu milostiv, a Cărui voce se aude prin gura unor prooroci ca Ieremia şi Osea şi în cântarea slugii în Isaia. Ne confruntăm aici cu două feţe ireconciliabil opuse ale Domnului, în litera aceleiaşi Scripturi12.

11 Gregory Baum, Nicio societate fără violenţă?, în The Fascination of Evil, de David Tracy şi Herman Häring, Concilium 1998/1 (Maryknoll: Orbis Books), p. 24.

12 Mitropolitul George al Muntelui Liban, „Exorcizarea războiului”, în For the Peace From Above - p. 156-157. Conferinţa pe tema „Alternativele avraamite ale Războiului: Perspective Iu-

21

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

Acelaşi mitropolit afirmă că cele două imagini incompatibile ale lui Dumne-zeu trebuie înţelese şi interpretate de creştini printr-o lectură „kenotică” a Sfintei Scripturi şi sugerează că „numai Crucea este spaţiul biruinţei dumnezeieşti şi sur-sa înţelesului credinţei. Orice altceva în Scriptură, care nu se conformează tainei Iubirii, este doar un văl aruncat peste Cuvânt. Iubirea este adevăratul spaţiu de manifestare a Cuvântului, pentru că ea însăşi este o epifanie divină”13. Alţi scriitori ortodocşi, cu riscul de a fi declaraţi marcioniţi, tind să considere textele violente din Biblie – mai ales cele din Vechiul Testament – drept stadii incipiente de înţele-gere a revelaţiei dumnezeieşti, care au fost depăşite în Noul Testament. În Tradiţia patristică, textele violente ale Bibliei au fost interpretate „alegoric” drept „lupte duhovniceşti personale împotriva răului şi a păcatului”14.

Renunţarea la violenţă, război şi terorism – activităţi distrugătoare de vieţi omeneşti, egal de nedrepte şi împilătoare – devine o expresie a credinţei Bisericii doar atunci când este însoţită de practici morale care au ca scop prevenirea lor în viitor.

Mărturia pacifistă a Bisericii în situaţii de război şi conflict nu poate fi limita-tă doar la o simplă judecată morală, pe care aceasta o poate emite asupra regulilor de conduită şi a legitimităţii războiului, sau chiar asupra renunţării necondiţionate la violenţă. Pacea presupune mult mai mult decât o acţiune militară sau un paci-fism pasiv. Dacă judecata noastră morală reacţionează doar atunci când o acţiune militară se dovedeşte bună sau rea, aceasta ne opreşte de la a manifesta interes şi pentru posibilele acţiuni de prevenire. O soluţie împotriva acestui tip de limitare ar fi ca bisericile să dezvolte practici corecte de propagare a păcii, capabile să le mute discursul moral de la stadiul de teorie ce justifică sau reglementează utiliza-rea violenţei, la stadiul de practică, de întreprindere a unor acţiuni preventive care să contribuie la instituirea unei culturi a păcii15.

daice, Creştine şi Musulmane asupra lucrării corecte a Păcii”, sponsorizată de Institutul American pentru Pace şi de Centrul Bisericesc pentru Teologie şi Tactici Sociale, a ajuns la o concluzie simi-lară, aceea că modelul de lucrare a păcii din ambele tradiţii avraamice nu poate fi conceput fără a fi confruntate şi recunoscute barierele existente în cadrul cooperării interconfesionale pentru culti-varea păcii şi a dreptăţii. Principala barieră, care inhibă orice colaborare interconfesională în acest domeniu, este maniera în care sunt folosite şi abuzate în context contemporan anumite pasaje din textele sfinte ale fiecărei tradiţii, cu scopul de a promova violenţa şi de a sancţiona războiul. A se vedea: Institutul American pentru Pace, „Alternativele avraamite ale Războiului: Perspective Iuda-ice, Creştine şi Musulmane asupra lucrării corecte a Păcii”, (Raport special 214: octombrie 2008).

13 Ibid.14 Stanley Samuel Harakas, „An Orthodox Comment on Violence and Religion”, în Bisericile

Ortodoxe într-o lume pluralistă, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2004), p. 105.15 Just Peacemaking: the new paradigm for the ethics of peace and war - de Glen H. Stassen

(Cleveland: Editura Pilgrim, 2008), p. 1.

22

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

Mărturia pacifistă a Bisericii nu va putea întotdeauna preveni războaie, iar creştinii probabil că vor continua să nu fie de acord cu oportunitatea sau inopor-tunitatea vreunui atac militar sau altul. Există însă posibilitatea ca toţi creştinii să conlucreze, ba chiar să ajungă la un consens asupra chestiunii legate de felurile de practici de prevenire a violenţei şi de cultivare a păcii, pe care ar trebui să le spriji-ne. Chiar dacă justifică şi cred în anumite războaie, creştinii tot au nevoie de norme etice care să le permită să se gândească la nişte iniţiative pacifiste. Pe lângă aceas-ta, pacifiştii au obligaţia morală ca, în situaţii de agresiune, nedreptate şi conflicte violente, să nu renunţe pur şi simplu la violenţă şi război, ci să inventeze modali-tăţi şi activităţi pacificatoare prin care dreptatea, pacea şi reconcilierea să prindă contur16. În funcţie de circumstanţele topografice şi de sensibilităţile culturale şi teologice locale, eforturile de lucrare a păcii pot fi machetate diferit. Cu toate aces-tea, cel mai important lucru este ca Bisericile să îşi situeze judecăţile morale pe un nivel de complementaritate cu acţiunile de cultivare şi consolidare a păcii în lume.

În calitatea ei de taină a păcii dumnezeieşti revărsate pe pământ, Biserica sprijină activ toate eforturile omeneşti ce au ca scop identificarea unor căi mai eficiente de soluţionare a disputelor, fără a fi nevoie de conflicte violente. Grija ei pentru înmulţirea păcii şi participarea ei activă în mişcările pentru pace şi dreptate socială constituie o piatră de încercare a credinţei Bisericii în originea, bunătatea intrinsecă şi viitorul lumii. Chemarea Bisericii este de a fi făcătoare de pace prin rugăciunile şi faptele sale, ce au puterea să preschimbe acele condiţii ce determină apariţia violenţei. Ea dă celor despărţiţi prin violenţă şi războaie, darul de a se regă-si în unitatea păcii şi dreptăţii lui Dumnezeu, prin împăcare, restaurare şi iertare17.

Vocaţia Bisericii de pacificator într-o lume globalizată

Pacea şi dreptatea sunt două noţiuni ce cheamă bisericile să îşi contextua-lizeze mesajul, pentru că nicio biserică creştină nu poate ignora faptul că lumea

16 Teoreticienii lucrării corecte a păcii, pe baza experienţei pacifiştilor practicanţi şi a celor mai reuşite studii empirice, au sugerat folosirea a zece practici care s-au dovedit eficiente în preve-nirea războaielor şi conflictelor în anumite părţi ale lumii: (1) Sprijinirea acţiunilor directe şi non-violente; (2) Luarea de iniţiative independente pentru reducerea ameninţărilor; (3) Cooperarea în vederea soluţionării conflictelor; (4) Asumarea responsabilităţii în cazul conflictelor şi nedreptăţilor, şi căutarea pocăinţei şi iertării; (5) Cultivarea democraţiei şi a drepturilor şi independenţei omului; (6) Încurajarea unei dezvoltări economice corecte şi susţinute; (7) Conlucrarea cu forţele de coo-perare care apar pe plan internaţional; (8) Întărirea Naţiunilor Unite şi a eforturilor internaţionale pentru cooperare şi drepturile omului; (9) Reducerea armelor de atac şi a comerţului cu armament; (10) Încurajarea grupărilor pacifiste locale şi a asociaţiilor pacifiste voluntare. Pentru mai multe detalii despre aceste practici, a se vedea: Lucrarea corectă a Păcii ca paradigmă a eticii Războiului şi Păcii, de Glen H. Stassen (Cleveland: Editura Pilgrim, 2008).

17 David Cortright, Pacea: O istorie a mişcărilor şi ideilor pacifiste (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 8.

23

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

de azi este incredibil de complexă, multi-culturală, multi-etnică, multi-religioasă, înţesată de interdependenţe şi ireversibil de pluralistă. Într-un asemenea context, pentru a fi mediatoare a păcii şi reconcilierii, această instituţie trebuie să descope-re diverse căi de comunicare şi colaborare cu oamenii şi comunităţile practicante ale altor religii, cu adepţii altor ideologii, culturi şi crezuri. O astfel de colaborare nu se poate rezuma doar la un schimb de idei, o comparaţie trasată între teologii diferite sau la o chestiune de utilitate politică. Dimpotrivă, ea cere comunităţilor creştine să nu îşi abandoneze doctrinele particulare şi unice referitoare la originile păcii şi la modul în care ea poate fi recâştigată în viaţa lumii, ci să dezvolte o teolo-gie a implicării active şi a conlucrării, în acest scop, cu alte comunităţi religioase. Totodată, comunităţile religioase trebuie să reflecteze asupra modului în care pli-nătatea lumii, în toată diversitatea ei ireductibilă, oglindeşte prezenţa dinamică a harului transfigurator al lui Dumnezeu. Pluralitatea religioasă şi culturală în lume este evidentă, iar comunităţile religioase vii ar trebui să-şi înveţe şi să-şi convingă discipolii să accepte acest lucru.

Orice colaborare inter-confesională, în scopul consolidării păcii, presupune ca toate comunităţile religioase practicante să aibă deja conturate norme teologice clare, iar punţile de comunicare, atât de necesare în demersul dialogic, bine con-solidate, în condiţiile recunoaşterii şi păstrării respectului faţă de integritatea cre-dinţei, a practicilor şi a vieţii comunitare a altor oameni. Cea de-a treia Conferinţă Pan-Ortodoxă Pre-sinodală (1986) încurajează bisericile ortodoxe să se îndrepte către acest tip de colaborare:

Bisericile ortodoxe locale, în strânsă colaborare cu membrii pacifişti ai altor confesiuni, consideră că este de datoria lor să cultive pacea pe pământ şi să stabi-lească relaţii fraterne între popoare. Bisericile ortodoxe sunt chemate să contribuie la efortul comun şi la colaborarea dintre religii şi deci să combată fanatismul ori-unde ar fi el. În modul acesta, ele vor osteni pentru reconcilierea dintre popoare, triumful valorilor pe care liberatea şi pacea le reprezintă în lume şi pentru servici-ile aduse nediscriminant umanităţii, în prezent…18

Pacea nu are frontiere religioase. Prin dialog interconfesional şi colaborare, comunităţile religioase trebuie să se străduiască să depăşească toate neînţelegerile, stereotipurile, caricaturizările şi prejudecăţile religioase, fie ele moştenite, ori do-bândite. Glasul lor pacifist trebuie să răzbată prin zgomotul societăţii şi să fie auzit pe scena politică, în mass-media şi în pieţe; bisericile trebuie să se unească pen-

18 Citat de Vlassios Phidas în articolul său: Fundamentele teologice ale Păcii şi Dreptăţii, apărut în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 114. Şi alte biserici creştine au fost chemate la o astfel de lucrare. A se vedea Just Peacemaking: the new paradigm for the ethics of peace and war - de Glen H. Stassen (Cleveland: Editura Pilgrim, 2008), p. 14-16.

24

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

tru a găsi căi de promovare a dreptăţii şi păcii în lume. Mesajul universal pentru pace, pe care îl îmbrăţişează fiecare comunitate religioasă, ar trebui să le deschidă adepţilor lor inimile spre vederea şi primirea celorlalţi nu ca duşmani, ci ca fraţi şi surori, în ciuda tuturor graniţelor religioase, naţionale, rasiale şi culturale care îi despart.

La fel ca şi alte mişcări de transformare socială, comunităţile religioase devin medii pacificatoare credibile doar după ce şi-au examinat şi evaluat, în mod critic, reacţiile prezente şi trecute la situaţiile de conflict. O abordare critică de acest fel le-ar smeri şi le-ar ajuta să recunoască faptul că ceea ce declară despre pace nu se potriveşte întotdeauna cu acţiunile întreprinse sau cu atitudinea lor pasivă sau in-diferentă în faţa conflictelor sau nedreptăţilor. O evaluare critică a acestor atitudini ar putea să le elibereze de multe ideologii (naţionaliste, politice, rasiale şi econo-mice) ce le-au răpit fervoarea credinţei religioase, punând-o în slujba propriilor ţeluri, valori şi interese.

Implicarea oamenilor religioşi şi a comunităţilor religioase în acte de violen-ţă este puternic influenţată de sentimentele de nesiguranţă şi temerile personale sau colective ale acestora, care îi guvernează în interpretarea textelor şi tradiţiilor religioase. Nu arareori se întâmplă ca persoanele ce se află în situaţii conflictuale violente să îşi declare credinţa în pacea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să con-fere legitimitate propriilor lor acte violente, considerându-le drept contribuţia lor la împlinirea voii lui Dumnezeu. În toate situaţiile de gen, persoanele acestea şi comunităţile lor religioase uită faptul că războaiele şi diviziunile dintre oameni sunt cele mai evidente şi vizibile consecinţe ale răului şi păcatului.

Tradiţia ascetică ortodoxă insistă asupra faptului că violenţa şi războiul se nasc, în primul rând, în inimile oamenilor, din încolăcirea mândriei cu ranchiuna, ura şi dorinţa de răzbunare, mai înainte ca să ele fie traduse în violenţă deschisă, folosirea armelor şi distrugeri excesive. Prin urmare, pacea începe din momentul formării conştiinţei şi convertirii inimii. Aşadar, o caracteristică indispensabilă dialogului şi cooperării dintre diferitele confesiuni, în vederea stabilirii unei cul-turi a păcii, ar fi aceea ca toate comunităţile vii de credinţă să îşi dea mâinile şi să încerce să educe în inimile oamenilor cinstea, dragostea, bunăvoinţa, compasiu-nea, solidaritatea, auto-controlul şi, mai ales, respectul pentru drepturile celorlalţi. Violenţa nu poate fi învinsă prin mai multă violenţă, aşa cum nici politicile de teroare şi frică nu vor putea aduce vreodată pacea şi dreptatea pe pământ. Ura trebuie biruită prin dragoste, prin schimbarea inimii şi prin înlăturarea cauzelor războiului, şi anume: nedreptatea, egoismul, invidia şi indiferenţa faţă de împila-rea şi durerile oamenilor.

Cei ce au studiat rolul religiei în conflictele violente de pretutindeni îi în-deamnă pe teologi şi pe liderii religioşi să devină mai proactivi în abordarea surse-

25

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

lor generatoare de violenţă din comunitatea lor. Aceştia nu mai pot nega existenţa extremiştilor religioşi din propriile comunităţi, doar prin simpla denunţare a ac-ţiunilor lor drept nereprezentative pentru valorile reale ale tradiţiei lor religioase. Extremiştii religioşi îşi justifică atrocităţile făcute în numele dumnezeului căruia i se închină, făcând uz de atitudinea dualistă adoptată de diferitele tradiţii faţă de vi-olenţă. Se naşte, astfel, nevoia de articulare clară, puternică şi fără echivoc a ace-lor elemente ale credinţei religioase care încurajează şi cultivă pacea şi dreptatea pentru toţi oamenii, şi care repudiază acele persoane ce-şi folosesc credinţa pentru a provoca neînţelegeri în sânul comunităţilor şi teroare la nivel mondial. O astfel de articulare trebuie neapărat să afirme demnitatea şi sfinţenia vieţii omului şi să accepte libertatea şi diversitatea religioasă ca pe un drept social absolut necesar19.

Fundamentele teologice pentru o cultură a păcii

Bisericile ortodoxe văd pacea şi lucrarea ei ca pe o trăsătură de neînlocuit a credinţei şi misiunii lor în lume, bazându-şi convingerea pe integritatea Tradiţiei biblice, aşa cum este ea corect interpretată prin experienţa şi practica sa liturgică. Euharistia afectează spaţiul şi perspectiva hermeneutică prin care omul discerne şi experiază deplinătatea credinţei creştine, normând mărturia Bisericii în lume.

După ce a analizat istoria formării liturghiei bizantine, Robert F. Taft a con-chis că, încă de la alcătuirea acesteia, pacea a avut o importanţă majoră mai ales în saluturile şi rugăciunile care exprimă modul în care Biserica înţelege Împără-ţia lui Dumnezeu20. Pacea în Sfânta Scriptură, precum şi în liturghie, reprezintă un salut şi un cuvânt viu, dătător de har (In 20, 19-21). Dumnezeu Însuşi este Pace (Jud 6, 24), iar aceasta este darul Lui. Pacea este un semn al comuniunii cu Dumnezeu, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce Îi slujesc Lui (Ps 85, 8-13). Pa-cea ne eliberează de frica de duşmani şi de ameninţarea lor şi este nedezlipită de dreptatea fără de care nu există pace. Pe scurt, „pacea” este, practic, sinonimă cu mântuirea (Rm 16, 20; 1Tes 5, 23). Pacea înseamnă comuniune cu Dumnezeu, iar Iisus Hristos este pacea noastră, pentru că El este cheagul acestei comuniuni (Ef 2, 14-17); „Avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Rm 5, 1). Pacea lui Dumnezeu, ce răzbate din Sfânta Liturghie, numită „pacea de sus”,

19 Olivier McTernan, Violence in God’s Name: Religion in an Age of Conflict (New York: Orbis Books, 2003), p. 161.

20 Robert F. Taft, Război şi Pace în Liturghia Bizantină, apărută în Pacea şi Războiul în Bizanţ. Eseuri în cinstea lui George T. Dennis, de Timothy S. Miller, John Nesbitt (Washington D.C.: Catholic University of America Press, 1995), p. 29. Pentru un studiu complementar, care ia în discuţie dreptatea în liturghie, a se vedea: Alkiviadis Calivas, „Experiencing the Justice of God in the Liturgy”, publicată în Violenţa şi Spiritualitatea creştină, un Dialog Ecumenic, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2007), p. 287-298.

26

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

ca în salutarea îngerului de la Luca 2, 14: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, este dată lumii şi Bisericii prin Duhul Sfânt, Care prelungeşte prezenţa lui Dumnezeu în lume spre unirea tuturor: „toţi împreună, în acelaşi loc” (FA 2, 1) şi Care dăruieşte tuturor pace, dreptate, iubire şi bucurie (Rm 14, 17). În timpul liturghiei, oamenii primesc pacea şi unirea cu Dumnezeu în comuniunea cu Hristos, prin lucrarea sfinţeniei la care au acces în Duhul Sfânt21. Odinioară, pacea simboliza sfârşitul Liturghiei Cuvântului22, iar la finalul Liturghiei Euharistice credincioşii sunt trimişi la casele lor cu pace.

Aşa cum se reflectă şi din liturghie, creştinii acordă o mare importanţă păcii eshatologice pe care Dumnezeu le-o dăruieşte, prin puterea Duhului Sfânt, la îm-părtăşirea cu Hristos. Şi totuşi, creştinii nu ignoră conflictele, luptele pentru putere şi violenţele existente în lume. Deşi Biserica creştină din primele trei secole era preponderent pacifistă, fundamentându-şi atitudinile pe cuvintele Predicii de pe Munte (Mt 5-7; Mt 26, 52), Sfinţii Părinţi ai Bisericii de mai târziu au justificat ne-cesitatea războaielor de apărare în situaţii conflictuale, fără a abandona atitudinea pacifistă a Bisericii Primare sau a emite teorii ale aşa-zisului război drept şi fără a da legitimitate teologică violenţei.

Biserica Ortodoxă acordă o mai mare atenţie chestiunii legate de modul de stabilire şi menţinere a societăţilor corecte şi pacifiste, decât caută să justifice, ori chiar să tolereze, orice tip de război. Am putea spune că, de fapt, ea are o legătură funcţională cu practicarea păcii.

Biserica ne invită să Îl urmăm pe Hristos într-atât cât putem, în orice detaliu al vieţii, în orice situaţie cu care ne confruntăm: să ne iertăm duşmanii, să lucrăm pentru împăcarea celor învrăjbiţi, să depăşim diviziunile de rasă, naţionalitate şi clasă socială, să ne îngrijim de săraci, să trăim în armonie unii cu alţii, să ne îngri-jim de Creaţia lui Dumnezeu şi să folosim bunurile lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru binele tuturor. Pledoaria pentru pace nu trebuie să se oprească odată cu Liturghia. Putem înălţa rugăciuni şi cereri demne către Domnul numai atunci când ne oferim pe noi înşine ca instrumente prin care Dumnezeu să lucreze pacea în lume, când ne trăim plenar ruga în relaţia noastră cu încercările la care este supusă pacea existentă în prezent între popoare şi naţiuni.

21 În ectenia mare dinaintea Prefacerii (Ta eirinika – Ectenia Păcii), credincioşii se roagă să primească pacea pe care doar Dumnezeu o poate dărui, precum şi pentru înlăturarea războaielor şi a necazurilor.

22 Robert Taft afirmă: „Sărutul păcii pecetluia serviciul liturgic, Liturghia Cuvântului, însă mai târziu acesta a fost transformat într-un gest de împăcare dinaintea primirii Euharistiei (Mt 5, 23-24) – mai precis, un semn convenţional al păcii. Aceasta era sărutarea „sfântă” (Rm 16, 10; 1 Co 16, 20), deoarece simboliza împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii, în Hristos”, p. 23. Război şi Pace în Liturghia Bizantină, apărută în Pacea şi Războiul în Bizanţ. Eseuri în cinstea lui George T. Dennis, de Timothy S. Miller, John Nesbitt (Washington D.C.: Catholic University of America Press, 1995).

27

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

Dacă plasăm tradiţia Bisericii Ortodoxe referitoare la pace în contextul dez-voltării studiilor despre aceasta observăm că Ortodoxia nu a elaborat niciodată teorii extensive despre vreun război drept şi nici nu a adoptat pacifismul absolut. Aşa cum se prezintă, ea este radical diferită ca orientare de tradiţiile chietiste ale unor secte religioase, ai căror membri aveau tendinţa de a se retrage din viaţa pu-blică şi de a lăsa statului domeniul politicii. Pacifismul absolut sau „purist” este o formă distinctă de pacifism, deosebit de cel tradiţional pragmatic sau condiţionat, care se opune războiului în principiu, dar acceptă posibilitatea de utilizare a forţei în scopuri de auto-apărare sau de protejare a celor vulnerabili23. Pacifismul nu este doar o simplă filozofie, un set de idei şi credinţe abstracte, ci un angajament entuziast şi un program politic pentru producerea unor schimbări în societate. Pa-cifistul este acea persoană care se angajează personal să ia atitudine, să lucreze pentru proliferarea păcii şi reducerea violenţei. Etosul Ortodoxiei este legat, mai degrabă, de tipul pragmatic sau condiţionat de pacifism. Ortodocşii nu doar se roagă pentru pace şi cred că Dumnezeu a rânduit lumea să trăiască în unitate, pace şi dreptate, dar mai au, ca urmare a credinţei lor, chemarea de a fi făcători de pace activi, aşa cum Sf. Nicolae Cabasila notează: „Creştinii, ca ucenici ai lui Hristos, Cel ce a rânduit toate spre pace, sunt meniţi să fie «meşteşugari ai păcii» – τεχνίτες ειρήνης”24. Aşadar, ei sunt numiţi «o rasă împăciuitoare» (εἰρηνικόν γέννος), de vreme ce „nimic nu îi este mai propriu creştinului decât a fi un lucrător al păcii”25. Cea de-a treia Conferinţă Pan-Ortodoxă Pre-sinodală (1986) îi îndeamnă pe creş-tinii ortodocşi să fie făcători de pace, aşa cum le cere credinţa lor:

Noi, creştinii ortodocşi, fiindcă am avut acces la înţelegerea mântuirii, avem datoria să luptăm împotriva bolilor, nenorocirilor şi fricii; pentru că am fost dăruiţi cu experienţa păcii, noi nu putem rămâne indiferenţi la absenţa acesteia din soci-etatea contemporană; pentru că am beneficiat de dreptatea lui Dumnezeu, acum luptăm pentru înmulţirea dreptăţii în lume şi pentru eliminarea oricărei asupriri; pentru că zi de zi trăim mila lui Dumnezeu, luptăm împotriva fanatismului şi in-toleranţei; pentru că mărturisim neîncetat înomenirea lui Dumnezeu şi îndum-nezeirea omului, trebuie să apărăm drepturile oricărui om şi popor; pentru că ne bucurăm de darul dumnezeiesc al libertăţii, primit graţie activităţii mântuitoare a

23 Când a fost folosit pentru prima dată, la cel de-al zecelea Congres pentru Pacea Universală (1901), termenul pacifism descria o mişcare internaţională pentru pace şi era menit să sugereze o unitate coerentă de gândire şi un set de crezuri politice şi regulamente de prevenire a războiului şi de asigurare a păcii. David Cortright, Pacea: O istorie a mişcărilor şi ideilor pacifiste (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 9. Încercarea cea mai elaborată şi sofisticată de analizare a termenului de pacifism ne-a lăsat-o istoricul Martin Ceadel în cartea sa Thinking about Peace and War (Oxford: Oxford University Press, 1987).

24 PG 150.676.25 Sf. Vasile, Epistola 11.

28

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

lui Hristos, putem afirma cu toată convingerea valoarea sa universală pentru toţi indivizii şi toate popoarele; pentru că suntem hrăniţi cu Viaţă de Trupul şi Sângele Mântuitorului, prin Sfânta Euharistie, şi simţim nevoia să ne împărţim darurile cu fraţii şi surorile noastre, înţelegem mai bine ce înseamnă foamea şi privaţiunile şi luptăm pentru abolirea lor; iar pentru că aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, unde va împărăţi dreptatea absolută, ne luptăm aici şi acum pentru renaşterea şi înnoirea fiinţei şi societăţii umane26.

Cea de-a treia Conferinţă Pan-Ortodoxă Pre-sinodală este şi un manifest teolo-gic ce are menirea să ghideze mărturisirea şi implicarea în social a ortodocşilor. Însă mai este nevoie şi de dezvoltarea şi deprinderea unor modalităţi practice, de proiec-te şi oportunităţi pastorale ce le-ar permite creştinilor şi bisericilor ortodoxe să ia parte la mişcările de transformare socială şi, astfel, să contribuie la o cultură a păcii.

Pacea pe care Dumnezeu o dă lumii nu este destinată în exclusivitate uma-nităţii, ci întregii creaţii văzute. Natura şi istoria sunt, în viziune creştină, realităţi ontologice ce poartă semnele păcătoşeniei în realităţile ce o caracterizează: sepa-rarea, diviziunea, opoziţia, răul natural şi moral, precum şi spaţiul în care drama mântuirii întregii lumi se desfăşoară prin prezenţa activă a Duhului lui Dumnezeu în toate. Creştinii participă în lucrarea de mântuire pe măsură ce îmbrăţişează cu dragoste toate fiinţele omeneşti, care constituie o unitate indivizibilă în virtutea originilor lor divine comune, a participării la viaţa lui Dumnezeu şi a trăirii scăl-date în iubirea Lui. Ura şi diviziunile nu sunt doar simple greşeli morale, ce rezultă dintr-o alegere eronată din punct de vedere etic, ci ele reflectă abisul absenţei lui Dumnezeu din viaţa omului.

Prin urmare, înţelegerea creştină a păcii şi a felului cum ea este propagată în viaţa lumii este coordonată de pacea eshatologică pe care Dumnezeu o dă lumii, de realitatea de a fi cu Dumnezeu şi de a participa la slava împărăţiei Sale. Ea este, mai întâi de toate, dar şi vocaţie dumnezeiască, şi un model de viaţă. Ea pune în lumină viaţa celor care au fost împăcaţi şi uniţi cu Dumnezeu. Chiar această uni-tate îi îndreptăţeşte pe creştini să-i îmbrăţişeze cu dragoste pe toţi, pentru prezenţa activă a Duhului lui Dumnezeu în ei. Din moment ce pacea este parte constitutivă a Evangheliei creştine, credincioşii sunt implicaţi într-un proces permanent de conştientizare a responsabilităţii lor de a deveni întruchipări ale mesajului de pace şi dreptate în lume, mărturii vii ale autenticităţii credinţei lor, după cum spune şi Sf. Vasile: „Hristos este pacea noastră” şi deci „cel ce caută pacea, pe Hristos Îl caută...; fără iubire faţă de oameni, fără pace cu toţi oamenii, nimeni nu poate fi numit slujitor adevărat al lui Hristos”27.

26 Citat de Vlassios Phidas în articolul său: Fundamentele Teologice ale Păcii şi Dreptăţii, apărut în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 115.

27 Sf. Vasile, Epistola 203, 2.

29

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

Biserica Creştină insistă asupra faptului că la rădăcina violenţelor, nedrep-tăţilor şi asupririi din lume stă prezenţa atotcuprinzătoare şi încă activă a „stăpâ-niilor şi puterilor” lumii căzute. Răul, violenţa, nedreptatea şi împilarea reflectă comuniunea întreruptă dintre oameni şi Dumnezeu, natura căzută a faptelor noas-tre şi eşecul în a discerne şi îndeplini voia lui Dumnezeu în mijlocul unei istorii ambigue. Violenţa se manifestă în mai multe feluri: prin asuprirea celor săraci, pri-varea oamenilor de drepturile lor de bază, exploatare economică, exploatare sexu-ală şi pornografie, neglijarea sau abuzarea persoanelor în vârstă sau neajutorate şi alte nenumărate acte inumane. Deşi înconjurată de violenţă şi nedreptate, credinţa creştină recunoaşte prezenţa activă a Duhului lui Dumnezeu în lume, realitatea subversivă ce permite lumii, în special victimelor nedreptăţii, agresiunilor sau îm-pilării, să înceapă un proces de eliberare şi de îndreptare către o cultură a păcii şi dreptăţii. Poziţia teologică cheie, pe care se află creştinii implicaţi în lupta pentru pace, este caracterizată de tensiunea dintre realitatea existenţei obiective a păcii şi calitatea ei de deziderat încă neîmplinit. Faptul că pacea este un dar eshatologic al lui Dumnezeu şi al prezenţei active a Duhului Lui în istorie face imposibilă acceptarea de către biserici a unui fatalism istoric al războaielor şi conflictelor de interese, ca realităţi de nezdruncinat, sau a posibilităţii obţinerii păcii permanente în lumea aceasta pe baza unor simple ideologii umaniste.

Comunicarea noţiunii creştine de pace în spaţiul public

Evanghelia creştină îi invită pe credincioşi la o luptă duhovnicească continuă care duce, prin harul Sfântului Duh, la o pace şi dreptate mai deplină. Fiecare creş-tin este chemat să fie făcător de pace şi lucrător pentru dreptate. Această chemare este întreţinută, în special, prin rugăciuni şi pocăinţă, prin modelarea conştiinţei noastre umane de către Scripturi, prin participarea noastră la Sfânta Împărtăşanie, prin recunoaşterea chipului lui Hristos în cei săraci, suferinzi sau împilaţi.

Nobilă este chemarea, iar creştinii, prin faptele evlaviei menţionate mai sus, primesc darul păcii lui Dumnezeu care îi întăreşte în implicarea lor în viaţa lumii. Aceştia sunt făcători de pace datorită participării lor la misiunea lui Dumnezeu. Aici este important să facem diferenţa între darul divin al păcii şi modul cum este el primit, acceptat şi comunicat lumii de către credincioşi şi Biserică. În timp ce darul păcii lui Dumnezeu este dat prin Biserică tuturor, în măsura în care credin-cioşii sunt identificaţi cu Hristos, este la fel de adevărat şi faptul că nu toţi creş-tinii sunt purtători ai harului şi păcii lui Dumnezeu în lume. Replicile creştine la situaţiile de violenţă sunt întotdeauna supuse judecăţii lui Dumnezeu, Care cere creştinilor şi bisericilor să se pocăiască, să implore iertarea divină şi să fie agenţi activi ai păcii Sale în lume.

Teologii ortodocşi au recunoscut existenţa nevoii de „a spori în conştiinţa Bisericii caracterul împăciuitor al credinţei creştine şi datoria creştină de a sluji

30

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

cauzelor păcii şi dreptăţii”.28 Formularea unor adevăruri teologice abstracte – de altfel normative pentru identitatea şi misiunea Bisericii – nu poate resuscita con-ştiinţa eclezială, pentru că apare nevoia intensificării şi concretizării acestor idei teologice printr-o mai bună înţelegere a nedreptăţii, opresiunii şi violenţei sociale, aşa cum e ea văzută de ştiinţele sociale. După cum afirmă raportul Perspective ortodoxe asupra Dreptăţii şi Păcii:

Este important ca noi să nu ne rezumăm doar la a discuta despre pace şi dreptate, ci trebuie să dezvoltăm proiecte, să contribuim practic la programele şi activităţile sociale pentru a da viaţă păcii şi dreptăţii în trăirea noastră eclezială. În această direcţie, biserica trebuie să deprindă dialogul – în special cu instituţiile laice – pentru găsirea unor modalităţi comune şi adecvate de implementare a păcii şi dreptăţii în viaţa socială29.

În baza semnificaţiei teologice pe care o dau păcii, bisericile ortodoxe sunt în-curajate să ia parte la mişcările pentru pace şi dreptate. Cu toate acestea, implicarea lor în aceste mişcări nu va fi credibilă decât în măsura în care ele s-au eliberat în prealabil de acel „etno-naţionalism” care reflectă identificarea, de-a lungul istoriei, a bisericilor ortodoxe cu naţiunile şi statul din care făceau parte şi unde acestea erau considerate instituţii naţionale. Etno-naţionalismul a redus, în unele cazuri, acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică la o simplă biserică „naţiona-lă”, restricţionată geografic şi injust influenţată de civilizaţii, limbă şi manierisme, şi care, uneori, servea scopurilor politice dictate de un naţionalism, rasism şi şo-vinism răspândit la toate nivelurile30. Această eliberare a bisericilor ortodoxe din chingile etno-naţionalismului nu semnifică anularea sentimentului de patriotism sau de iubire de ţară; obiecţiile se ridică doar atunci când credincioşii ortodocşi încep să Îl identifice pe Dumnezeu exclusiv cu o naţiune anume. Parţialitatea ma-nifestată de etno-naţionalism nu numai că obstrucţionează contribuţia ortodoxă la mişcările pentru pace, ci şi devalorizează doctrinele fundamentale ale Ortodoxiei31.

Bisericile ortodoxe ar trebui să îşi îndeplinească misiunea pacificatoare prin participarea activă la toate dialogurile pacifiste dintre statele implicate în războaie, la luptele ce se iscă – de dragul dreptăţii şi libertăţii – între curentele ideologice şi

28 Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Ge-neva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 25.

29 Ibid. 30 John Karmires, „Catholicity and Nationalism”, în Procès-Verbaux du Deuxièm Congrès

de Thèologie Orthodoxe a Athènes, de Savvas Agouridis, 19-29 august 1976 (Tesalonic: Institutul Patriarhal de Studii Patristice, 1976), p. 470.

31 Pentru o discuţie recentă despre efectele naţionalismului asupra vieţii, unităţii şi mărturiei bisericilor ortodoxe, a se vedea articolele lui Thomas FitzGerald, George Tsetsis, Emmanuel Clap-sis, Mitropolitului Ioan de Korce, Paschalis Kitromilidis, în The Orthodox Churches in a Pluralistic World, de Emmanuel Clapsis (Geneva: CMB, 2004), p. 139-188.

31

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

politice ale ţărilor lor şi între starea politică de drept şi mişcările pentru eliberare, precum şi prin participarea la toate dialogurile împotriva rasismului, a discrimi-nării de gen şi a oricărui tip de exploatare a celor săraci şi neajutoraţi. Misiunea Bisericii este ca, prin dialog cu alţii şi participare la viaţa lumii, să dea mărturie vie a dragostei lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi să afirme demnitatea tuturor fiinţelor omeneşti.

Pentru aceasta, în prezent, biserica trebuie să îşi exprime angajamentul ne-strămutat în propagarea dreptăţii pe căi concrete şi relevante. Suntem chemaţi să afirmăm tare şi clar: chipul lui Dumnezeu este prezent în orice om. De aceea avem nevoie să descoperim şi să conlucrăm activ cu toate acele forţe care se luptă pentru eradicarea oricărei prejudecăţi şi discriminări din creaţia lui Dumnezeu. Noi înşi-ne trebuie să îi învăţăm pe oameni să respecte integritatea şi demnitatea celorlalţi, indiferent de naţionalitatea, situaţia economică, rasa, genul sau apartenenţa lor politică, astfel ca toleranţa şi reconcilierea să ia locul constrângerilor şi violenţei ce au loc în relaţiile interumane. Ţelul nostru este acela de a instaura domnia dra-gostei lui Dumnezeu între toate popoarele32.

Dialogul între oponenţi nu este doar un mijloc de atingere a unui acord, ci şi parte a procesului de împăcare. Ortodocşii nu ar trebui să militeze doar pentru dialogul pacifist în sine, ci şi pentru implicarea în acest dialog a acelor persoane adeseori neluate în seamă în cadrul dezbaterilor şi deliberărilor decisive. Cei care intră în dialoguri reale cu inimile şi minţile deschise, pregătiţi mai mult să asculte decât să vorbească, se află deja pe calea păcii.

În spaţiul public, creştinii îşi unesc eforturile şi contribuie cu tot ce au la eforturile de a stopa – sau măcar de a minimiza – violenţa, pierderile de vieţi omeneşti, suferinţele şi privaţiunile de orice natură. Toate acţiunile ce se îndreaptă spre salvarea de vieţi omeneşti şi păstrarea demnităţii umane în mijlocul conflic-telor violente sunt acte ce promovează pacea în mod provizoriu, dar necesar. Însă toate aceste măsuri active, luate pentru evitarea ameninţării iminente a conflictelor armate, a vărsării masive de sânge şi a cruzimii neînţelese, nu rezolvă şi nici nu elimină adevăratele cauze ale războaielor şi violenţei.

Oare poate fi posibil ca Ortodoxia să găsească justificări pentru acele războaie pornite pentru apărarea demnităţii, drepturilor şi libertăţilor oamenilor şi a eliberă-rii celor asupriţi? Raportul Perspective ortodoxe asupra Dreptăţii şi Păcii notează:

Biserica Ortodoxă condamnă fără rezerve războiul şi îl etichetează drept di-abolic. În acelaşi timp însă, tot ea recunoaşte faptul că actele de apărare a celor nevinovaţi de atacurile nedrepte şi de activitatea criminală, alături de încercarea de

32 În „Perspective Ortodoxe asupra Creaţiei”, apărută în Dreptatea, Pacea şi Integritatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 12-13.

32

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

a înlătura asupririle, necesită, câteodată, recurgerea la arme. În oricare dintre aceste cazuri, o astfel de hotărâre trebuie luată în deplină cunoştinţă a dimensiunilor ei tra-gice. De aceea, Părinţii greci ai Bisericii nu au dezvoltat niciodată o „teorie a războ-iului drept”, ci au preferat să vorbească despre pace şi binecuvântările aduse de ea33.

Creştinii nu vor admite niciodată că violenţa de orice tip poate rezolva con-flicte şi poate aduce pacea şi armonia pe pământ. Însă principiul acesta nu este de neclintit atâta vreme cât trăim în lume şi, din păcate, nici nu poate fi absoluti-zat. Fără luarea în considerare a condiţiei lumii, a situaţiei dificile în care se află istoria, şi fără scuzarea păcatelor omeneşti, opţiunea „pacifistă”, deşi apropiată etosului Bisericii Ortodoxe, nu poate deveni principiu absolut în soluţionarea con-flictelor. Nu este posibil să se adopte o singură poziţie vizavi de conflicte şi apoi să fie aplicată tuturor situaţiilor, oriunde şi oricând. Întotdeauna va exista nevoia de discernământ atent al semnelor vremii. S-ar putea aduce argumentul că, ori de câte ori oamenii sau comunităţile recurg la acte violente în rezolvarea conflictelor, aceştia îşi pun în pericol unitatea cu Dumnezeu şi riscă dezumanizarea. Violenţa oglindeşte nişte realităţi şi procedee lumeşti, nu dumnezeieşti. De aceea, ea nu poate fi legitimată din punct de vedere teologic34. Toate tipurile de tortură, luările

33 „Perspective Ortodoxe asupra Păcii şi Dreptăţii”, apărută în Dreptatea, Pacea şi Integri-tatea Creaţiei. O viziune ortodoxă, de Gennadios Limouris (Geneva: Publicaţiile CMB, 1990), p. 18. Această poziţie nu reflectă ideologia liberală a CMB, aşa cum au afirmat unii anti-ecumenişti (a se vedea şi Alexander F.C. Webster, Războiul Drept ca „cel mai mic bine” în Tradiţia Morală Ortodoxă Răsăriteană - St. Vladimir’s Theological Quarterly 2003/1, p. 4), ci etosul bizantin, aşa cum este el empiric confirmat de cercetători eminenţi. În articolul său „Apărători ai creştinilor în Bizanţ”, George T. Dennis prezintă atitudinea Bizanţului faţă de război: „Niciun tratat bizantin des-pre ideologia războiului, fie el sfânt sau drept, nu a ajuns până la noi şi este aproape sigur că nici nu a fost vreodată scris. Pentru a înţelege atitudinea Bizanţului faţă de această problemă, trebuie să ne îndreptăm spre şi să culegem ce putem din manualele şi cărţile militare şi de istorie. Deşi au existat alcătuiri retorice ocazionale, ce abundau în cuvinte de admiraţie faţă de valoarea curajului pe câmpul de bătălie şi deşi supravieţuirea bizantinilor era posibilă datorită armatei, aşa cum reiese din cuvintele unui genist în retragere din secolul al şaselea, înţelegem că ei vedeau războiul ca pe «un mare păcat şi răul cel mai mare». «Trebuie să preferăm pacea oricărei alte alternative», scria Leon al VI-lea, «şi să ne abţinem de la a porni războiul…» Doar atunci când toate celelalte încercări eşuau, puneau mâna pe arme, şi chiar şi atunci se străduiau să evite atacurile frontale, concentrându-se asupra strategiilor de extenuare a inamicului, prin crearea de mici ambuscade, prin mişcări strategice inteligente şi manevre abile. Erau reticenţi în a explicita războiul prin motive morale sau practice. Uciderea, chiar şi atunci când se dovedea justificabilă, era considerată un păcat – trebuie doar să ne amintim de vestitul canon, arareori respectat, al Sfântului Vasile, conform căruia, soldaţii care uciseseră în luptă erau opriţi trei ani de la Sfânta Împărtăşanie. Privind la partea practică a lucrurilor, războiul era o realitate «riscantă şi costisitoare»” (p. 37), în The Crusades from the Perspective of the Byzantium and Muslim World – de Angeliki E. Laiou şi Roy P. Mottahedeh (Washington D.C.: Biblioteca şi Colecţia de Cărţi de Referinţă Dumbarton Oaks, 2001).

34 În articolul său „Nonviolenţa, tradiţiile despre pace şi Creştinismul Răsăritean” - http://incommunion.org/?p=335, pr. John McGuckin pare a adera la această viziune, când afirmă: „În

33

Studii şi articole

O viziune ortodoxă asupra păcii şi a lucrării ei

de ostatici şi uciderile în masă ale civililor, pun în pericol viaţa victimelor şi îi dezumanizează pe atacatori.

Este important să facem distincţia între „pacifism” şi rezistenţa „non-violen-tă” în faţa nedreptăţilor şi a asupritorilor. Non-violenţa, îndeosebi atunci când se organizează ca mişcare de presiune asupra centrilor de putere, nu trebuie identifi-cată cu o atitudine total pasivă în faţa răului35. Ea reprezintă alternativa pragmatică a pacifismului absolut, o modalitate de învingere a nedreptăţilor şi de realizare a obiectivelor politice fără decăderea de la principiile morale. În toate conflictele armate există posibilitatea adoptării unor acţiuni non-violente în scopul ajungerii la o soluţie sau un acord. Un creştin adevărat va căuta şi va sugera întotdeauna rezoluţii non-violente şi nu va accepta niciodată adoptarea unei poziţii absolute şi unilaterale36.

Bisericile creştine, deşi sprijină toate eforturile omeneşti de a se opune lo-gicii violenţei şi războiului, nu trebuie să îşi uite misiunea de a îndrepta privirile lumii către soluţionarea cauzelor reale şi ascunse ale problemelor. Pacea nu este un bine moral prin ea însăşi, ci este strâns legată de valorile şi practicile umane fun-damentale, îndreptate spre o permanentă îmbunătăţire a condiţiei umane la toate nivelurile. Apărarea demnităţii fiecărei fiinţe omeneşti şi a sfinţeniei vieţii nu poate fi separată de lupta pentru dobândirea dreptăţii şi a unei mai mari libertăţi ca fun-dament, sursă şi origine a păcii autentice şi neîntrerupte. „Nicio societate nu poate trăi în pace cu ea însăşi sau cu lumea, dacă nu conştientizează pe deplin valoarea şi demnitatea fiecărei persoane umane, şi sfinţenia vieţii omeneşti în general (Iac 4, 1-2)” 37. Bisericile creştine ar ezita să îşi acorde sprijinul în totalitate acelor mişcări pentru pace care încalcă valorile umane esenţiale, cum ar fi dreptatea şi libertatea, doar în ideea că astfel evită expresia ultimă, explicită a negării păcii, adică răz-

cazul războiului, Vasile şi tradiţia canonică spun, în mod implicit, că atunci când idealurile de pace şi împăcare ale Împărăţiei se prăbuşesc, mai ales în vreme de război, când sunt necesare acţiunile decisive şi neobişnuite, ce aruncă acele idealuri într-un haos în chiar inima Bisericii, noi, ca membri, trebuie să luptăm. Astfel, idealul trebuie imediat reafirmat – cu limitările impuse de ostilităţi – ca dorinţă profundă de marcare retrospectivă a ocaziei respective printr-o «curăţire» publică. Deşi Va-sile admiră onoarea în combatant (ba chiar cere să fie făcută, ca act de protejare a celor slabi), un alt aspect esenţial este scos aici în evidenţă, şi anume, recunoaşterea publică a statutului de om vărsător de sânge care se pocăieşte”.

35 David Cortright, Peace: A History of Movements and Ideas (Cambridge: Cambridge Uni-versity Press, 2008), p. 211-232.

36 Pentru o istorie detaliată a acţiunilor non-violente şi a strategiilor şi mecanismelor prin care se produce schimbarea în societate, a se vedea: Gene Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Boston, MA: Porter Sargent, 1973) şi Waging Nonviolent Struggle: 20th Century Practice and 21st Century Potential (Boston, MA: Porter Sargent, 2005).

37 #285 în The Challenge of Peace: God’s Promise and our Responses, Scrisoare pastorală a C.N.E.C. din America.

34

Pr. Dr. Emmanuel Clapsis

boaiele armate şi proliferarea violenţei. Bineînţeles că orice creştin va lua parte la eforturile de evitare a vărsărilor de sânge, pentru că viaţa este cel mai mare dar primit de noi de la Dumnezeu, însă el va încerca, în acelaşi timp, să facă oamenii să ia aminte la ce fel de pace reprezintă ei, când luptă să împiedice războiul.

Atunci când aducem în discuţie conceptul de pace creştină şi de contribuţie a acesteia la mişcarea pacifistă în general, nu vorbim despre un concept absolut, cu sens general religios şi auto-suficient. Ne referim, aici, la pace ca particularitate radicală a creştinismului, a cărei unicitate este dată de faptul că pătrunde adânc la rădăcina cauzelor primare ale războaielor şi violenţelor. Dezvelirea acestor cauze atrage, la rândul ei, studii amănunţite despre pace. În cazul acesta, particularitatea se referă la o anume unicitate în relaţia creştinului cu Hristos, Care este pacea noastră; tot ea prezintă pacea Domnului ca darul cel mai de preţ făcut de Dumne-zeu omenirii. Societatea secularistă vine cu câteva încercări pozitive de cultivare a păcii, iar în acest context creştinul trebuie să le considere drept punct de pornire înspre întâlnirea cu pacea dumnezeiască: „Ori de câte ori observăm prezenţa, în spaţiul laic, a armoniei, dreptăţii, iertării, respectului faţă de demnitatea umană, generozitate şi grija pentru cei slabi, suntem, de fapt, martorii lucrării binecuvân-tării Domnului şi întrezărim, pentru o clipă, chiar şi numai ca prin ceaţă, pacea lui Hristos”38. Aşadar, unicitatea păcii creştine ar putea deveni o particularitate nece-sară şi pozitivă ce compensează lipsa lui Dumnezeu din toate celelalte încercări laice, de tip unilateral, antropocentric şi desacralizat, de propagare a păcii.

În final, contribuţia bisericilor ortodoxe la cultivarea păcii, dreptăţii şi liber-tăţii pe pământ depinde de angajamentul total al acestora de a urma Evangheliei iubirii şi împăcării şi de curajul lor de a vorbi şi acţiona corect, fără a ţine seama de apartenenţele lor temporare la orice organizaţie din spaţiul social şi politic. Această contribuţie va fi, fără doar şi poate, autentic creştină, numai dacă va fi oferită în duhul pocăinţei şi îngăduinţei, trăsături de căpătâi ale adevăraţilor făcă-tori de pace.

38 Pr. Dr. Philip LeMasters, Make Peace Not War (Peace among the Peoples), lucrare prezen-tată la Întâlnirea Consultatorie Inter-Ortodoxă a Întâlnirii Internaţionale Ecumenice pe probleme de Pace din Leros, Grecia, 15-22 septembrie 2009.